În general, prin cuvântul drept exprimăm și înțelegemansamblul de reguli care organizează și

coordoneazăsocietatea. Cuvântul drept derivă de la latinescul directus(de-adreptul, direct, direcție,

linie dreaptă), însă, în limbalatină, cuvântul care corespundea substantivuluidrept era jus (cu sensul
de drept, dreptate, legi) Cuvântul drept are mai multe accepțiuni: a) Știința dreptului – ansamblu de
idei, noțiuni,concepte și principii care explică dreptul și prinintermediul cărora poate fi gândit. b)
Dreptul natural – reprezintă accepțiunea care indicănatura; în virtutea sa, fundamentul libertăților și
alprincipalelor drepturi recunoscute pe cale pozitivăeste chiar starea de natură. Stoicii greci Sf.
Augustin Contractualiștii: Hobbes & Locke c) Dreptul pozitiv – ansamblul normelor legale aflate în
vigoare. Dreptul pozitiv constituie dreptul efectiv, aplicabil și susceptibil a fi dus la îndeplinire, în
calitate de comandament juridic, prin intermediul forței de constrângere a statului, ca putere
publică. Dreptul pozitiv este dreptul aflat în vigoare, care produce efecte juridice. d) Dreptul obiectiv
– este format din ansamblul normelor juridice e) Dreptul subiectiv – facultatea unui subiect de drept
de ași valorifica sau de a-și apăra împotriva terților un anumit interes, protejat de lege. Drepturile
subiective aparțin subiecților de drept, considerați individual, sunt drepturi concrete care au ca
titular un subiect determinat de drept. Ubi societas ibi jus – acolo unde există societate există și
drept. Pentru romani era de neconceput existența unei societăți în absența dreptului. Nevoia de a
trăi în societate reprezintă sursa nevoii de a stabili reguli juridice. Primele legiuiri: Codul lui
Hamurabi – Babilon, 282 de articole, cuprinde norme juridice și norme morale. Legile lui Manu –
India, 5370 de versuri Legile lui Lycurg, în Sparta (sec.X-IX î.Hr.) Legea celor XII Table la romani
(sec.V î.Hr.) Legea salică (secolele V-VI) Dreptul are un caracter evolutiv, determinat de existența
mai multor factori de configurare, care cunosc următoarea ierarhizare: Cadrul natural (mediul
geografic, factorii biologici, fiziologici și demografici) influențează viața socială, dezvoltarea
economică, posibilitățile dezvoltării politice. Ex: dreptul mediului, explozia demografică, clonarea,
calamități naturale Cadrul social-politic (economicul, ideologia, grupurile de interese) Factorul
uman reperezintă zona centrală de interes pentru orice legiuitor, dreptul raportându-se în
permanență la prezența omului în societate, la capacitatea sa de a influența și de a transforma
socialul. În funcție de criteriul apartenenței dreptului la un bazin de civilizație juridică, există
următoarele familii de drept: romano-germanică, anglo-saxonă, dreptul musulman, hindus, chinez,
japonez etc. 1. În sistemul juridic romano-germanic se disting elemente caracteristice familiei de
inspirație franceză și familiei influențate de Codul civil german din 1900. a) Familia de inspirație
franceză este influențată de Codul civil napoleonian din anul 1804, care a avut un impact major
asupra sistemelor juridice din Spania, Belgia, Luxemburg, Italia, România, Portugalia. b) Școala
germană a influențat sistemele de drept din Elveția, Germania, Rusia. 2. Familia dreptului anglo-
saxon a apărut în Marea Britanie și a influențat sistemele de drept din SUA, India, Noua Zeelandă,
Australia a) Common Law – reprezintă precedentele judecătorești ale unor instanțe superioare care
sunt obligatorii pentru instanțele inferioare în cazuri similare b) Equity – reprezintă reguli pronunțate
de Curți regale pentru atenuarea asperităților regulilor Common Law c) Statutory Law – reprezintă
regulile de drept stipulate în actele normative 3. Familia dreptului musulman are drept sursă
Coranul, care conține și norma cu implicație juridică (aproximativ 500) 4. Dreptul hindus, chinez,
japonez are mai multe caracteristici determinate de influența curentelor filozofice din această zonă a
lumii și de elemente tradiționale Dreptul există ca sistem care implică o rețea de relații ierarhizate,
un ansamblu organizat și logic, care implică relația de la întreg la parte. Spre deosebire de sistemul
legislației, reprezentat de totalitatea normelor, sistemul dreptului privește organizarea dreptului pe
ramuri și instituții. Norma juridică reprezintă elementul de bază al sistemului dreptului, formând
sistemul juridic elementar. Ramura de drept – reprezintă ansamblul normelor juridice care
reglementează relațiile sociale dintr-un anumit domeniu al vieții sociale, în baza unei metode
specifice de reglementare și a unor principii comune. Ramurile dreptului se structurează în funcție
de următoarele criterii: Obiectul reglementării juridice – relațiile sociale care cad sub incidența
normelor juridice Metoda de reglementare – modalitatea practică de influențare a conduitei în
cadrul respectivelor relații sociale Principiile comune – regulile directoare ale normelor Obiectul
reglementării juridice și principiile comune constituie criterii obiective ale construcției unei ramuri, în
timp ce metoda de reglementare, ca ansamblu de modalități care dirijează conduita socială,
formează criteriul subiectiv În cadrul fiecărei ramuri de drept, normele juridice se grupează în
ansambluri normative mai reduse, numite instituții juridice. Instituția juridică reprezintă o totalitate
de norme juridice organic legate între ele, care aparțin unei ramuri de drept, norme ce
reglementează un grup de relații sociale înrudite, după metoda de reglementare specifică ramurii
respective. Diviziunea dreptului în drept public și drept privat își are originea în dreptul roman (ius
publicum și ius privatum). Împărțirea dreptului în drept public și privat sunt următoarele: - Interesul
general, în cazul dreptului public - Interesul personal, în cazul dreptului privat Ramuri de drept
aparținând dreptului public: dreptul constituțional, dreptul administrativ etc. Ramuri de drept
aparținând dreptului privat: dreptul civil, dreptul comercial etc. Dreptul reprezintă ansamblul
regulilor asigurate și garantate de stat, care au ca scop organizarea și disciplinarea
comportamentului uman în principalele relații din societate, într-un climat specific manifestării
coexistenței libertăților, aapărării drepturilor esențiale ale omului și a statornicirii spiritului de
dreptate. (N. Popa) Dreptul reprezintă ansamblul normelor de conduită instituite sau sancționate de
către stat, care exprimă voința și interesele comune, generale, asigurate, în aplicarea lor, la nevoie,
de forța coercitivă a statului. (D. Mazilu)

Statul este principala instituție politică a societății, fiindinstrumentul conducerii sociale. Statul apare
cu 6000 de aniîn urmă în Orientul antic (Egipt, Babilon, China) Dreptul și statul sunt produse ale
vieții sociale. Cu aparițiastatului, relațiile sociale se pot dezvolta la adăpostul uneiforțe speciale de
constrângere pe care o deține statul și pecare o poate utiliza împotriva celor care se opun. Scopul
statului constă în exprimarea inetersului general șiasigurarea fericirii cetățenilor. Realizarea acestui
scop esteposibilă numai în statul legitim, înțeles ca un stat de dreptbazat pe guvernare prin drept.
În sens restrâns, statul este perceput numai ca un sistem deinstituții și organe pentru conducerea
societății. Conform profesorului D.C. Dănișor, termenul stat este folosit într-o varietate de situații cu
sensuri diferite: a) În sensul cel mai larg, prin stat este desemnatăcolectivitatea organizată având ca
suport Națiunea:România, Italia, Germania, Franța etc. b) Într-un sens mai restrâns, prin stat se
înțelege putereapublică prin opoziție față de subiecții cărora li se aplică,adică guvernanții prin
opoziție față de guvernați. c) Într-un sens și mai restrâns, termenul este utilizat pentru adesemna
puterea centrală față de dezmembrăminteleteritoriale ale puterii publice: unități
administrativteritoriale, comunități locale etc. Apariția statului este rezultatul unor prefaceri social-
istorice;spre deosebire de organizarea socială prestatală, în carepredomina criteriul legăturilor de
sânge, statul adoptă un noucriteriu, criteriul teritorial. Un alt element al statului este populația,
carese raportează lastat prin legătura de cetățenie, care fixează drepturi și obligațiireciproce. Al
treilea element al statului este forța publică/puterea publicăStatul și dreptul constituie o unitate de
contrarii: - Dreptul încadrează puterea statală în limite de ordine- Statul garantează realizarea
dreptului și reintegrează ordineajuridică lezată. Cele trei elemente fundamentale ale statului: a)
populația, denumită generic colectivitate umană, socială, cea asupra căreia acționează statul.
Populația se raportează la un anumit teritoriu pe care este așezată, față de care are anumite drepturi
și obligații, dar și interese. b) Teritoriul reprezintă acea porțiune de pământ și ape, delimitată de
hotare naturale sau convenționale, pe care locuiește în mod permamnet poporul sau națiunea și
asupra căruia se exercită puterea de stat. c) Suveranitatea este specifică statului. Statul ordonă
comportamentul indivizilor, conferă sau limitează libertățile acestora, obligă și sancționează pe cei
care nu se conformează. Un stat nu poate fi suveran dacă este dependent de alt stat, dacă nu poate
acționa liber în interesul poporului pe care îl reprezintă. Puterea de stat este o formă
istoriceștedeterminată și variabilă de autoritate. Putereade stat constă în dreptul și obligația de
aconduce societatea. Statul, prin organele sale,exercită autoritatea publică înțeleasă caadministrare
a vieții cotidiene. Suveranitatea reprezintă dreptul statului de aconduce societatea și de a stabili
legături cualte state. Suverantitatea are două laturi: - Latura internă a suveranității priveșete puterea
sa de comandă în interior și se caracterizează prin elaborarea unor norme cu caracter general-
obligatoriu și urmărirea aplicării lor. Latura internă a suveranității mai este numită și supremația
puterii de stat (în interior nicio altă putere nu este superioară puterii statului). - Latura externă a
suveranității privește raporturile statului cu celelalte state. În baza suveranității sale statul își
organizează relațiile internaționale fără nici un amestec din exterior, cu respectarea drepturilor
suverane ale celorlalte state și în considerarea principiilor și normelor unanim admise ale dreptului
internațional. Funcția legislativă – stabilește normele generale și obligatorii de conduită Funcția
executivă – transpunerea în viață a legilor și altor decizii adoptate Funcția judecătorească – statul
supraveghează aplicarea corectă a legilor și sancționează încălcarea acestora Funcția economică –
statul asigură întregul cadru politicoorganizatoric prin care agenții economici își desfășoară
activitatea Funcția socială – statul asigură condiții pentru ca toți cetățenii să ducă o viață decentă,
organizând un sistem de protecție socială, de asigurări sociale de sănătate etc. Funcția culturală –
statul asigură condiții pentru instruirea și educarea tuturor cetățenilor 1. Forma de guvernământ
Forma de guvernământ se referă la crearea, organizarea și exercitarea puterii de stat prin
intermediul organelor supreme ale acesteia, precum si la împărțirea atribuțiilor între respectivele
organe. Din punct de vedere al formei de guvernământ, statele se împart în monarhii și republici . În
cadrul republicii, seful statului (presedinte) este ales de parlament sau direct de către popor, pentru
o perioadă limitată. La rândul lor, republicile pot fi parlamentare sau prezidențiale.În republicile
parlamentare (Germania, Italia) rolul cel mai important în exercitarea puterii de stat revine
parlamentului, presedintele având o poziție secundară. În republicile prezidențiale (S.U.A., Rusia)
șeful statului (președintele) are atribute sporite față de parlament în cadrul exercitării puterii. Există
și un altreilea tip de republică, cea semiprezidențială, în care raportul dintre atribuțiile presedintelui
si cele ale parlamentului este sensibil egal. Monarhia constituie aceea formă de guvernământ în care
șeful statului (monarhul – rege, împărat) nu este ales de popor sau de parlament, el ocupând această
poziție prin succesiune la tron sau, mai rar, prin numire pe viață. Monarhiile pot fi constituționale
sau absolutiste. Monarhiile constituționale (Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord,
Spania, Danemarca) se caracterizează prin faptul că monarhului îi revin atribuții restrânse, uneori
chiar simbolice, rolul cel mai important fiind jucat de parlament. În monarhiile absolutiste se acordă
puteri largi monarhului, uneori discreționare, iar celelalte instituții ale statului, desi există, au
atribuții restrânse, nesemnificative. 2. Structura de stat Structura de stat reprezintă modul în care se
organizează puterea de stat si entitățile statale existente pe teritoriul unui stat, precum și relațiile ce
se stabilesc între ele. Sub acest aspect statul poate fi: unitar (simplu) sau federativ (complex,
compus). Statul unitar are următoarele caracteristici: - are o singură constituție; - are doar un rând
de organe supreme care își exercită competența pe întregul teritoriu; - întreaga populație are o
singură cetățenie; - este subiect distinct de drept internațional, participând în această calitate la
viața internațională. Statul federativ se definește prin următoarele elemente: - este alcătuit din două
sau mai multe state membre (federate);- statele componente transferă unele din atributele
suveranității lor în favoarea statului federativ, în limitele și modurile prevăzute în constituția
federală; - există o legislație comună, unică, la nivelul statului federal, dar și legislații proprii fiecărui
stat federat în parte, acestea dinurmă trebuind să o respecte pe cea dintâi; - există organe
legiuitoare, administrative si judiciare atât lanivel central (federal), cât si la nivelul fiecărui stat
federat; - populația are două cetățenii, una a statului federativ, cealaltăa statului federat; - subiect
de drept internațional este doar statul federativ, el participând si la viața internațională. 3. Regimul
politic Regimul politic reprezintă totalitatea metodelor și mijloacelor prin careputerea politică
conduce societatea. Acest concept vizează raporturileinstituite între stat si individ în ceea ce privește
respectarea drepturilorsubiective ale celui din urmă. Din această perspectivă, regimurile politice se
pot împărți în: regimuridemocratice și regimuri totalitare. În cadrul regimurilor democratice
operează principiul reprezentativității. Puterea de stat are ca fundament pluralismul politic si se
manifestă în baza si în limitele legii, cu respectareadrepturilor si libertăŃilor fundamentale ale
omului. În regimurile totalitare, puterea de stat se exprimă prin mijloacedictatoriale, autoritare,
statul rezervându-si un rol dominant însocietate, intervenind în toate domeniile existenței sociale,
chiar si înviața privată a individului. În asemenea regimuri nu există pluralismpolitic (prin urmare nici
opoziție), principiul separației puterilor în stateste încălcat, iar drepturile si libertățile fundamentale
ale omului nu serespectă. Termen cu o încărcătură simbolică care face ca structura să îi fie prea
fluidă iar conținutul prea puțin determinat. Termenul s-a născut în Germania, sub denumirea de
Rechtstaat și a fost preluat de doctrina franceză sub numele de l’Etat de droit și lumea juridică anglo-
saxonă (Rule of Law) Caracterele statului de drept: - Dreptul statului de drept trebuie să fie cert -
Dreptul statului de drept trebuie să fie bazat pe anumite valori Mecanismele statului de drept: -
Separația puterilor - Devoluțiunea verticală a puterii - Ierarhizarea normelor juridice - Controlul
respectării ierarhiei normative - Protecția juridică a drepturilor și libertăților

Norma juridică (regula de drept) este celula de bază a dreptului. Este o regulă de conduită care
coexistă cu alte norme sociale (politice, morale, religioase, tehnice etc.) 1. Norma juridică are un
caratcter general șiimpresonal – regulile create trebuie să-iprivească pe indivizi ca pe ființe egale.
Normatrebuie să facă abstracție de diferențe și săinstituie un comportament ideal, abstract,normal
pentru majoritate și să-l aplice tuturor. 2. Norma juridică are un caracter tipic. Caracterul tipic al
normei juridice înseamnă că impune un tipar societății, că impune un anumit tip de comportament.
3. Norma juridică implică un caracter intersubiectiv – norma juridică se adresează omului în raport
cu semenii săi 4. Norma juridică este obligatorie . Ea conțineprevederi care nu sunt lăsate la liberul
arbitrual subiectului. Caracterul obligatoriu al normei juridice impune următoarele precizări: a)
Obligativitatea normei juridice este o trăsăturăintrinsecă a tuturor normelor, indiferent dedomeniul
în care intervin, de forța juridică aactului normativ sau de câmpul aplicabilitățiisale b) Obligativitatea
normei juridice nu rezultă dinfrecvența aplicării în viață a normei respective.Toate normele,
indiferent de frecvența aplicăriilor, sunt obligatorii. Norma juridică este o regulă generală și
obligatorie de conduită, al cărei scop este acelade a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă
la îndeplinire pe cale statală, în caz denevoie, prin constrângere. Pentru a fi receptată în mod corect,
norma trebuiesă răspundă unor cerințe de organizare interioară logicainternă a normei, care trebuie
să țină cont de logicaacțiunii, iar acestea trebuie exprimate în cadrul unui act normativ având o
anume construcție, fapt ce ține destructura tehnico-juridică a normei. 1. Structura logică a normei
juridice 2. Structura tehnico-legislativă Elementele structurii logice sunt ipoteza, dispoziția și
sancțiunea. Ipoteza descrie împrejurările în care intră în acțiune dispozițiasau sancțiunea normei.
Poate defini calitatea subiectului saupoate caracteriza generic subiectul. Împrejurările în care intră
înacțiune norma pot fi determinate sau relativ determinate. Dispoziția alcătuiește centrul normei
juridice. În dispoziție suntcuprinse drepturile și obligațiile subiectelor participante laraporturile
sociale, conduita acestora. Dispoziția poate săordone o anumită acțiune, sau poate prevedea
obligația deabținere de la săvârșirea unei fapte, sau poate cuprinde permisiuni. Sancțiunea conține
urmările nefavorabile caresurvin în condițiile nerespectării dispoziției sau a ipotezei, situație în care
vorbim despreo sancțiune negativă, sau măsurile de stimulare a subiectului în vederea promovării
conduitei dorite, situație în care ne aflăm înprezența unei sancțiuni pozitive. SancțiuneaEste cea care
asigură eficiență normei, avândrolul de a descuraja în mod deliberat comportarea nelegală. Ipoteza,
dispoziția și sancțiunea alcătuiesc partea statică, internă și stabilă a normei juridice, chiar dacă nu
întotdeauna sunt formulate expres. Construcția tehnico-legislativă nu se suprapune totdeauna
structurii logice, ceea ce face ca în unele ramuri de drept să existe construcții atipice ale normei.
Construcția tehnico-legislativă formează structura externă și dinamică a normei juridice. 1. În funcție
de criteriul ramurii de drept căreia îi aparțin, distingem norme de drept civil, penal, administrativ,
comercial etc. 2. În funcție de criteriul forței juridice a actului normativ în care sunt cuprinse avem:
norme cuprinse de constituții și legi constituționale, norme cuprinse în legi organice, ordinare,
decrete, hotărâri, ordonanțe etc. 3. În funcţie de criteriul structurii logice avem: norme complete,
norme incomplete, norme de trimitere şi norme în alb. 4. În funcţie de criteriul sferei de aplicare
avem: norme generale, norme speciale şi norme de excepţie. 5. În fucţie de criteriul modului de
reglementare a conduitei: norme onerative, norme prohibitive, norme permisive şi norme supletive,
norme punitive şi norme organizatorice. Normele onerative sunte cele care obligă subiectul să
săvărșească o anumită acțiune. Normele prohibitive sunt cele care obligă subiectul să se abțină de la
săvârșirea unei acțiuni. Normele permisive sunt cele care nici nu obligă și nici nu interzic o anumită
conduită, lăsând la aprecierea subiectului alegerea unei conduite. Normele supletive sunt acele
norme juridice care suplinesc voința subiectelor, atunci când ele nu folosesc libertatea care le-a fost
acordată. Normele organizatorice sunt normele care se referă la organizarea anumitor autorități.
Norme punitive și norme stimulative sunt acele norme care impun o pedeapsă, respectiv un sistem
de stimulente care asigură eficacitatea normei prin cointeresare. Norma juridică are trei momente
principale, prin raportare la timp: 1. Momentul începerii acțiunii sale (intrarea în vigoare a normei
juridice) 2. Perioada în care acționează (perioada activă a normei juridice) 3. Momentul încetării
acțiunii normei (ieșirea din vigoare a normei juridice) Intrarea în vigoare a normei juridice semnifică
faptul că normaîn cauză este validă și dobândește forță juridică,devineobligatorie, adică începe să
producă efecte juridice și poate fi adusă la îndeplinire prin intermediul forței coercitive a statului.Art.
78 al Constituției României stabilește că Legea se publică înMonitorul Oficial al României și intră în
vigoare la 3 zile de ladata publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. Cele 3 zile sunt zile
calendaristice. Intrarea în vigoare a normelor juridice este guvernată deprincipiul publicității. Astfel,
nimeni nu poate invoca în apărareasa motivul necunoașterii legii (nemo censetur ignorare legem).
Ieșirea din vigoare a normei juridice semnifică faptul că ea încetează să mai producă efecte Juridice.
Norma juridică iese din vigoare prin abrogare, ajungere la termen, cădere în desuetudine, sau ca
urmare a unei decizii a Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea ei.
Abrogarea este acea operațiune prin care normele juridice sunt scoase din vigoare printr-o nouă
manifestare de voință alegiuitorului. Abrogarea poate fi expresă sau tacită. Abrogarea expresă este
directă atunci când desființarea efectelor vechii norme se face prin precizarea în detaliu a actelor
scoase din vigoare, sau indirectă când se utilizează formula pe data intrării în vigoare a prezentei legi
se abrogă orice dispoziție legală contrară. Abrogarea tacită apare atunci când norma nouă oferă o
reglementare diferită de cea veche. Ajungerea la termen reprezintă modalitatea prin care ies din
vigoare normele temporare. Căderea în desuetudine intervine atunci când norma juridică, formal
aflată în vigoare, nu se mai aplică din cauza schimbării condițiilor social-economice care au
determinat adoptarea sa. Desuetudinea semnifică faptul că norma juridică nu mai este actuală.
Deciziile Curții Constituționale prin care se declară neconstituționalitatea unei legi sau a unei
ordonanțe sau a unei dispoziții ale acestora. Art.147 alin. (1) din Constiuția României prevede că
dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind
neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la data publicării deciziei Curții
Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul nu pun de acord prevederile
constituționale cu dispozițiile Constituției. Ca regulă, normele juridice activează numai pentru viitor
și pentru o durată nedeterminată de timp. Art.15 din Constituția României prevede că legea dispune
numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. Ca regulă, norma
juridică nu retroactivează, adică nu își întinde efectele asupra raporturilor născute înaintea intrării
sale în vigoare. Excepție: normele penale mai favorabile infractorului și normele contravenționale
mai favorabile contravenientului. Ultraactivitatea constă în producerea de efectejuridice după
ieșirea din vigoare formală anormei juridice. Aceasta este situația în care seprelungește perioada de
valabilitate a efectelorjuridice, iar norma juridică reprezintă suportul acestei prelungiri. Norma
juridică este teritorială, în sensul că este obligatorie pe teritoriul statului sub a cărui autoritate s-a
născut. Prin teritoriu înțelegem întinderea de pământ, marea teritorială și apele cu solul, subsolul și
spațiul aerian cuprinse între frontierele de stat. Noțiunea de teritoriu cuprinde și suprafața și spațiile
navelor și aeronavelor românești care au arborat drapelul național, precum și sediile misiunilor
diplomatice și consulare ale României. Pe un teritoriu național, statutul persoanelor diferă: cetățeni
ai statului respectiv, străini sau apatrizi. Regimul străinilor poate fi identic cu cel al cetățenilor, sau
poate fi diferit. În privința protecției generale a averilor și a persoanelor, străinii se bucură de
aceleași drepturi ca și cetățenii români. De la această regulă sunt exceptate drepturile electorale,
dreptul de a ocupa funcții publice și dreptul de a face parte din partidele politice, care se recunosc în
exclusivitate cetățenilor români. Potrivit art.16 (3) din Constituție, funcțiile și demnitățile publice,
civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și
domiciliul în țară. Cetățenii Uniunii Europene care îndeplinesc cerințele legii organice au dreptul de a
alege și de a fi aleși în autoritățile administrației publice locale.

Izvoarele dreptului (sursele dreptului) reprezintămodalitățile specifice de exprimare a conținutului

dreptului. Izvoarele dreptului cunosc două accepțiuni: vorbimdespre izvoarele ale dreptului în sens
material și despre izvoare ale dreptului în sens formal. Izvoarele materiale ale dreptului mai sunt
denumite și izvoare reale și reprezintă realitățile exterioare dreptului, realități care determină
acțiunea legiuitorului, sau dau naștere unor reguli care apar ca urmare a nevoii de a găsi răspuns
necesităților practice (dat). Sunt considerate izvoare materiale ale dreptului: Factorii de
configurare a dreptului: cadrul natural, cadrul social-politic și factorul uman Dreptul natural și
rațiunea umană Conștiința juridică Izvoarele materiale dau conținut concret dreptului pozitiv,
concentrând nevoile reale ale vieții. Reprezintă formele de exprimare a dreptului și cunosc mai
multe clasificări: a) Izvoare scrise (actul normativ, contractul normativ) și izvoare nescrise (obiceiul
juridic) b) Izvoare oficiale (legea, jurisprudența) și izvoare neoficiale (obiceiul, doctrina) c) Izvoare
directe (actul normativ) și izvoare indirecte (obiceiul) d) Izvoare creatoare (legea, cutuma) și izvoare
interpretative (doctrina, jurisprudența) Multitudinea relațiilor sociale care necesită reglementare
juridică determină existența unei pluralități de astfel de izvoare formale ale dreptului. Este cel mai
vechi izvor de drept, care apare în treapta primitivă de dezvoltare a societății. Obiceiul este
rezultatul experienței de viață a unei comunități, astfel: oamenii aplică reguli în procesul interacțiunii
lor, și pe cale de repetiție, ajung la convingerea că legea este utilă și necesar a fi urmată de către toți.
Nu toate obiceiurile care apar în societate reprezintă izvor de drept. Pentru ca un obicei să devină
izvor de drept trebuie îndeplinite douăcondiții: una obiectivă, materială, constând întro practică
îndelungată și o condiție subiectivă, psihologică, fiind percepută ca având caracterobligatoriu.
Obiceiul juridic era numit de romanimores majorum (moravurile bătrânilor). În dreptul civil – art.1,
art. 603, art.1349 C.civ. În dreptul penal rolul obiceiului este exclus, izvor pentru dreptul penal fiind
doar legeascrisă (Art.1-2 C.pen). Atenție: legea penală nucade în desuetudine! Doctrina cuprinde
analizele, investigațiile și interpretările pe care specialiștii le dau fenomenului juridic. Aceste
interpretări îl ajută pe legiuitor sau pe judecător în procesul de creare sau de aplicare a dreptului.
Totuși, interpretarea legii prezentată într-o lucrare de specialitate sau propunerea unei anumite legi,
de către un specialist, nu reprezintă izvoare de drept și nu impun vreo obligație legiuitorului sau
judecătorului. Doctrina a avut un rol important în Evul Mediu. Prin jurisprudență înțelegem
ansamblul hotărârilor judecătorești date într-un anumit Stat în acest sens, în țara noastră,
jurisprudența nu reprezintă izvor de drept. La noi în țară, practica judecătorească (jurisprudența)
reprezintă un autentic izvor de drept în situația deciziilor Curții Constituționale prin care se declară
neconstituționale diferite prevederi ale legii în vigoare și deciziile pe care Înalta Curte de Casație și
Justiție le dă în interesul legii. Titlul V al Constituției României - Curtea Constituțională (art.142-147)
Deciziile pronunțate au efect erga omnes (nu inter partes litigantes). Interpretările CCR sunt
obligatorii. Un text de lege declarat neconstituțional nu mai poate face obiectul unei alte excepții de
neconstituționalitate. Art.126 alin. (3) din Constituția României prevede că Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţieasigură interpretarea şi aplicarea unitară a legiide către celelalte instanţe judecătoreşti,
potrivitcompetenţei sale. Este reglementat atât în materie civilă (art.514-518 C.p.c.) cât și în materie
penală (art.471-474 Cpp) Legea reprezintă principalul izvor de drept în sistemul romanogermanic. În
sens larg, prin lege înțelegem orice act normativ adoptat sau emis de autoritățile publice, iar în sens
restrâns prin lege înțelegem doar actele normative adoptate de Parlament. Legile constituționale se
adoptă de către Parlament cu o majoritate calificată de două treimi, legile organice se adoptă cu o
majoritate absolută iar legile ordinare cu o majoritate simplă.Legea este o reglementare juridică
primară. Deși contractul normativ este o manifestare de voință care produce efecte juridice doar
pentru persoanele care l-au încheiat, există și contracte ale căror efecte se întind dincolo de părți, la
persoane care nu au participat la încheierea lor. Exemple de astfel de contracte: Contractul în
dreptul internațional public Contractul colectiv de muncă, în România, deși este încheiat doar de
reprezentanți ai salariaților, el produce efecte juridice pentru toți salariații. Caracterul de izvor de
drept al contractului normativ este conferit de lege (Legea 62/2011). Izvoarele dreptului Uniunii
Europene sunt primare, secundare șicomplementare. Izvoarele primare cuprind tratatele fondatoare
ale Uniunii Europene, respectiv Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene, care repartizează competențele între Uniune și statele membre, fundamentează
puterea instituțiilor și stabilesc cadrul juridic încare instituțiile UE pun în aplicare politicile europene.
Tratatele sunt aprobate, semnate și ratificate de toate statelemembre. Izvoarele secundare
cuprind:regulamentul, directiva, decizia, avizele, recomandările, precum și așa-numitele acete
atipice. Din categoria izvoarelor secundare mai fac parte acordurileinternaționale semnate între UE,
pe de-o parte, și o țară sau oorganizație terță pe de altă parte, acordurile între stateleMembre,
acorduri interinstituționale între statele membre UE. Izvoarele complementare au în vedere dreptul
care nu esteprevăzut în tratate, dar care cade sub incidența jurisprudenței Curții de Justiție, a
normelor de drept internațional sauprincipiilor generale ale dreptului

Legea are un dublu sens: unul larg, care se referă la toate actele normative, și unul restrâns, de act
juridic normativ al Parlamentului. Parlamentul adoptă mai multe categorii de acte: legi, hotărâri și
moțiuni. Procedura de elaborare a legii cuprinde următoarele faze: a) Inițiativa legislativă b) Fazele
preliminare c) Dezbaterea și votul d) Controlul de constituționalitate a priori,prevăzut doar de unele
sistemeconstituționale e) Promulgarea Tipologia în funcție de conținutul normativ (prof. D.C.
Dănișor)Legi de reglementare directă – organul legiuitor reglementează chiar el conduita subiecților
de drept Legi cadru – stabilesc doar principiile cadru ale unei reglementări și care lasă amănuntele
reglementării conduitei subiecților de drept pe seama actelor de aplicare. Legi de abilitare Legi de
control – legile prin care Parlamentul se pronunță asupra ordonanțelor Guvernului Tipologia legilor
în raport cu modalitatea formală de adoptare și materiile reglementate a) Legi constituționale b) Legi
organice c) Legi ordinare Guvernul poate adopta două tipuri de ordonanțe: obișnuite (simple) și
ordonanțe de urgență. Pentru ordonanțele obișnuite, Guvernul este împuternicit de Parlament prin
intermediul unei legispeciale de abilitare să exercite funcția legislativă.Delegarea se face precizându-
se limitele sale în timpși domeniile în care poate interveni reglementarea.Parlamentul nu poate
delega Guvernului competențade reglementare în materiile pentru care art.73 alin.(3) din
Constituție impune reglemenatrea în formalegilor organice. Ordonanțele de urgență pot fi adoptate
de Guvern numai în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, fără a mai fi
necesară abilitarea parlamentară. Guvernul trebuie să motiveze urgența. Ordonanțele de urgență nu
pot fi adoptate în domeniul legilor Constituționale și nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale
ale statului, drepturile libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale și nu
pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică. Ordonanțele obișnuite intră în
vigoare la trei zile de la data publicării în Monitorul Oficial, dacă în conținutul lor nu se prevede o altă
dată. Ordonanțele de urgență intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Camera
competentă să fie sesizată și după publicarea ei în Monitorul Oficial. Pentru aceste ordonanțe, dacă
parlamentul nu este în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu. 1. Tratatele – conform art.2 al
Convenției de laViena cu privire la dreptul tratatelor din 1969, tratatul este un acord internațional
încheiat înscris între state și guvernat de dreptul internațional,fie că este consemnat într-un
document unic, fie îndouă sau mai multe instrumente anexe și oricare arfi denumirea sa particulară.
Procedura încheierii tratatelor presupune trei etape: negocierea și semnarea, ratificarea și
înregistrarea. 2. Cutuma internațională – Statutul Curții Internaționale de Justiție definește cutuma
cafiind proba unei practici generale acceptată cafiind dreptul. Rolul judecătorului este esențial,
deoarece el recunoaște o practică generală cafiind cutumă. 3. Principiile generale de drept - Statutul
Curții Internaționale de Justiție: prin principiile generale dedrept se are în vedere ansamblul
principiilor comunemarilor sisteme juridice conteemporane, susceptibilesă fie aplicate și în ordinea
juridică internațională. I. Dualismul juridic: dreptul intern și dreptul internațional sunt concepute ca
două ordini juridice diferite, independente și izolate. Dreptul intern reglementează raporturile dintre
indivizi, iar dreptul internațional conduitele statelor. II. Monismul juridic: dreptul intern și dreptul
internațional sunt concepute ca fiind părți ale unei ordini juridice unice, existând o continuitate între
elea) Monismul cu prioritatea dreptului internaționalb) Monismul cu prioritatea dreptului intern
Art.11 din Constituție, intitulat Dreptul internațional și dreptul intern (1) Statul român se obligă să
îndepliească întocmai și cu bunăcredință obligațiile e îi revin din tratatele la care este parte. (2)
Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. (3) În cazul în care un
tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziții contrare Constituției, ratificarea
lui poate avea loc numai după revizuirea Constituției. Constituantul român stabilește un sistem
monist, cu prioritatea dreptului internațional, în care statul nu poate invoca dispozițiile dreptului său
intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat. Tratatele ratificate de Parlament fac parte din
dreptul intern, sunt obligatorii așa cum sunt și legile. Art.20 din Constituție, Tratatele internaționale
privind drepturile omului (1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor
vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omunului, cu
pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanțe între pactele
și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile
interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile
interne conțin dispoziții mai favorabile. Din art. 20 decurge obligația de a interpreta normele
constituționale în sensul tratatelor privind drepturile omului. În plus, din art. 20 decurge priroritatea
tratatelor privind drepturile omului în raport cu legile.

Crearea (construcția) dreptului impune clarificarea noțiunilor de tehnică juridică și tehnică

legislativă. Tehnica juridică reprezintăansamblul mijloacelor și procedeelor prin carerelațiile sociale
dobândesc formă juridică, devenind drept. Tehnica legislativă este o partea tehnicii juridice, și constă
în soluțiile normative create de legiuitor, prin utilizarea demetode și procedee juridice. Activitatea
delegiferare ține de stat. a) Principiul fundamentării științifice a actelornormative – legiuitorul
trebuie să cunoascărealitățile vieții sociale, de aceea, în procesul deelaborare a actului normativ
trebuie cercetateaspecte economice, sociale și psihologice.Fundamentarea științifică presupune
anticipareaefectelor reglementării și o evaluare a costuluieconomic și social. b) Principiul asigurării
echilibrului între dinamica șistatica dreptului – dreptul trebuie să țină cont deevoluția societății, în
același timp asigurândstabilizarea raporturilor dintre oameni și garantareasecurității și siguranței
juridice. c) Principiul corelării actelor normative – actelenormative trebuie să se coreleze atât pe
verticală(piramida actelor normative, actele de pe nivelurileinferioare nu trebuie să contravină celor
aflate penivelurile superioare), cât și pe orizontală pentruactele având aceeași forță juridică (trebuie
evitatesuprapunerile, dar și lipsa de reglementare). d) Principiul accesibilității și al economiei de
mijloaceîn elaborarea normativă – legiuitorul se adreseazătuturor membrilor societății, depășind
barierele carețin de capacitatea diferită a oamenilor de a înțelegemesajul normativ. Legiuitorul
trebuie să aibă învedere forța juridică a reglementării, modalitateareglementării, conceptualizarea și
limbajul folosit. Pentru elaborarea actelor normative, sediulmateriei este Legea nr.24/2000
privindnormele de tehnică legislativă pentruelaborarea actelor normative, republicată(M.Of. nr.260
din 21 aprilie 2010), careprevede la art. 1 alin. (3) că activitatea delegiferare reprezintă principala
modalitate deimplementare a politicilor publice, asigurândinstrumentele necesare pentru punerea
înaplicare a soluțiilor de dezvoltare economică șisocială, precum și pentru exercitarea
autoritățiipublice. Titlul - cuprinde denumirea generică a actului,în funcție de categoria sa juridică și
deautoritatea emitentă, precum și obiectulreglementării exprimat sintetic; trebuie evitatca titlul
unui act normativ să fie același cu alaltui act normativ. Elementul de identificare cucaracter unic este
numărul de ordinecorespunzător anului în care a fost adoptatactul. Actul normativ este alcătuit din
norme juridice, carese înfățișează ca articole așezate exclusiv în parteadispozitivă. Elementul
structural de bază este articolul, carecuprinde, în general, o singură regulă. Se identificăprin
abrevierea art. urmată de un număr exprimat încifre arabe. Dacă în act avem un singur articol,
acestase definește ca Articol unic. Denumiri marginale ale articolelor regăsim la coduriși legi de mare
întindere. Uneori, este nevoie de alineate, (prescurtate alin.,uneori al.). La începutul fiecăruia, se
folosesc cifrearabe cuprinse între paranteze (). Preambulul - enunță, în sinteză, scopul și, după
caz,motivarea reglementării. El nu poate cuprinde nicidirective, nici reguli de interpretare.
Preambululprecedă formula introductivă. Includerea preambulului în cuprinsul actuluinormativ se
apreciază de la caz la caz. La ordonanțele de urgență preambulul esteobligatoriu și cuprinde
prezentarea elementelor defapt și de drept ale situației extraordinare ce impunerecurgerea la
această cale de reglementare. În cazul actelor normative ale administrației publicecentrale de
specialitate sau ale administrației publicelocale, în preambul se menționează și avizeleprevăzute de
lege. Formula introductivă - constă într-o propoziție care cuprindedenumirea autorității emitente și
exprimarea hotărârii de luare adeciziei referitoare la emiterea sau adoptarea actului
normativrespectiv. În cazul legilor formula introductivă este următoarea: "ParlamentulRomâniei
adoptă prezenta lege.„ Pentru actele Guvernului formula introductivă este: "În temeiul art.108 din
Constituția României, republicată, Guvernul Românieiadoptă prezenta hotărâre" sau, după caz,
"ordonanță". La ordonanțese face referire și la legea de abilitare. La ordonanțele de urgență,
formula introductivă este: "În temeiulart. 115 alin. (4) din Constituția României, republicată,
GuvernulRomâniei adoptă prezenta ordonanță de urgență. La hotărârile date în executarea expresă
a unor legi se adaugă șitemeiul din legea respectivă. La celelalte categorii de acte normative formula
introductivăcuprinde autoritatea emitentă, denumirea generică a actului, înfuncție de natura sa
juridică, precum și temeiurile juridice pe baza șiîn executarea cărora actul a fost emis. Partea
dispozitivă: Dispoziții generale - prevederi care orientează întreagareglementare, determină
obiectul și principiile acesteia. Elese grupează în primul capitol și nu se reiau în restul reglementării,
în afară de cazul în care sunt strict necesarepentru înțelegerea unor dispoziții cu care formează un
tot unitar. Dispoziții de fond- reglementarea propriu-zisă a relațiilorsociale ce fac obiectul actului
normativ.(2) Succesiunea și gruparea dispozițiilor de fond cuprinse în actul normativ se fac în ordinea
logică a desfășurării activității reglementate, asigurându-se ca prevederile de drept material să
preceadăpe cele de ordin procedural, iar în caz de instituire de sancțiuni, aceste norme să fie plasate
înaintea dispozițiilortranzitorii și finale. Dispoziții tranzitorii cuprind măsurile ce se instituiecu privire
la derularea raporturilor juridice născute întemeiul vechii reglementări care urmează să fieînlocuită
de noul act normativ. Dispozițiile tranzitorii trebuie să asigure, pe operioadă determinată, corelarea
celor douăreglementări, astfel încât punerea în aplicare a nouluiact normativ să decurgă firesc și să
eviteretroactivitatea acestuia sau conflictul între normesuccesive. Dispoziții finale cuprind măsurile
necesare pentru punerea înaplicare a actului normativ, data intrării în vigoare a acestuia,implicațiile
asupra altor acte normative, ca: abrogări, modificări,completări, precum și dispoziția de republicare,
dacă estecazul. În cazul în care, pentru punerea în aplicare a unui act normativ,sunt prevăzute norme
de aplicare, în cuprinsul acestuia se vastabili termenul de elaborare a acestora și data intrării lor
învigoare, care să nu depășească, de regulă, 30 de zile de la dataintrării în vigoare a actului normativ.
La actul normativ cu caracter temporar se prevede și perioadade aplicare sau data încetării aplicării
sale. Pentru legile prevăzute de art. 115 alin. (8) din ConstituțiaRomâniei, republicată, în cadrul
dispozițiilor finale se prevăd,dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridiceproduse
pe perioada de aplicare a ordonanței. Se realizează prin Monitorul Oficial al Românieipentru actele
autorităților publice centrale. MonitorulOficial al României este publicația oficială a statuluiromân în
care se publică actele normative. În vedereapublicării, actele normative trebuie semnate: - Legea se
publică imediat după promulgare, însoțităde actul de promulgare - Ordonanțele și hotărârile
Guvernului se publicădupă ce au fost semnate de primul-ministru șicontrasemnate de miniștrii care
trebuie să le aplice;- Toate celelalte acte normative se publică numaidupă ce au fost semnate de
emitent. Publicarea se realizează prin monitoareleoficiale ale unităților administrativ-
teritorialepentru actele autorităților locale. Încorporarea este o formă inițială de sistematizare,care
constă în alăturarea unor acte normative înfuncție de anumite criterii (ramură, instituții
juridicereglementate etc.), rezultatul fiind o structurăomogenă care trebuie să înlesnească
cunoașterea șiaplicarea actelor normative cuprinse. Încorporarea nupresupune prelucrarea actelor
normative și nici nu lemodifică. Încorporarea poate fi oficială, realizată deConsiliul Legislativ prin
elaborarea de codexuri, sauneoficială, realizată de persoane particulare subforma unor îndrumare
legislative (ex: Legislațiaachizițiilor publice, C.H. Beck, 2018) Codificarea este considerată o formă
superioară de sistematizare deoarece presupune eliminarea unor acte normative disparate și
reunirea lor într-un cod (forță juridică), care este un act nou ce reunește toate normele juridice
aparținând unei ramuri de drept. Exemplu: Codul Civil din anul 2009 a abrogat, în tot sau în parte,
preluând sau înlocuind dispoziții, aproximativ 30 de acte normative anterioare, inclusiv Codul civil
din anul 1864 (intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, 1914 articole).

Existența și realizarea dreptului reprezintă condițiileordinii publice, fiind un element constitutiv al

conducerii societății. Conform profesorului Nicolae Popa, realizarea dreptului este procesul
transpunerii în viață a conținutului normei juridice, proces în cadrul căruiaoamenii, ca subiecte de
drept, respectă și executădispoziții normative, iar organele de stat aplică dreptul în temeiul
competențelor ce le revin. Formele realizării dreptului 1. Realizarea dreptului prin respectarea și
executareadispozițiilor legale - implică îndeplinirea comandamentelor cuprinse în normelejuridice
prin conformarea față de dispozițiile normative - conformarea față de conduita fixată prin normele
de drept este rezultatul direct al acțiunii mai multor factori: conținutul dreptului, ridicarea nivelului
material și spiritual etc. - ca volum și intensitate este mai bogată decât aplicareadreptului -
respectând și executând normele dreptului, cetățenii își valorifică drepturile subiective cu luarea în
considerațieși aobligațiilor ce le incumbă Limitări în realizarea dreptului prin respectarea și
executarea dispozițiilor legale a) Dificultatea accesului la normă – în România, pentru a avea acces la
cunoașterea legilor, opersoană trebuie să citească Monitorul Oficial. Doar începând cu anul 2020,
Monitorul Oficial al României a putut fi accesat gratuit, pe internet. Limitări în realizarea dreptului
prin respectarea și executarea dispozițiilor legale b) Dificultatea înțelegerii normelor
datoratălimbajului specific folosit, greu accesibil necunoscătorilor. De multe ori, este
necesarăapelarea la serviciile (contra cost) furnizate despecialiștii în domeniu. 2. Realizarea dreptului
prin aplicarea normelor juridice de către organele de stat Aplicarea dreptului constă în elaborarea și
realizarea unui sistem de acțiuni statale, în vederea transpunerii în practică a dispozițiilor și a
sancțiunilor normelor de drept. Aplicarea dreptului este legată de nașterea unor raporturi juridice în
care un subiect al statului este întotdeauna un organ al statului care își exercită competențele
potrivit legii. Aplicarea dreptului se concretizează în actul de aplicare. Actul de aplicare se bazează pe
un act normativ, și nu pe voința subiectivă a organului care îl elaborează. Fazele procesului de
realizare a dreptului a) Stabilirea stării de fapt – implică un demers riguros pentrucunoașterea
circumstanțelor cauzei respective. Aceste ipotezesunt verificate în lumina unei ipoteze a normei
juridice, fiindreținute împrejurările relevante în cauza dedusă în fața unui organ de stat care trebuie
să dea soluția. b) Alegerea normei de drept – corecta încadrare juridică a stării de fapt conferă
legalitate actului de aplicare. c) Interpretarea normelor juridice – cuprinde o serie de operațiuni prin
care se stabilește sensul normei, în vederea aplicării acesteia la cazul concret d) Elaborarea și
emiterea actului de aplicare – reprezintă ultimafază a procesului de aplicare a dreptului. Este
rezultatul unui demers rațional și al unei manifestări de voință a organului destat, în baza legii și în
vederea aplicării la un caz concret. Actelede aplicare cunosc o mare varietate. Exemple de acte
deaplicare: autorizația de construire, un permis de acces etc. sauhotărârea judecătorească (act
specific emis de instanțelejudecătorești). Crearea dreptului – aplicarea dreptului Crearea dreptului
este rezervată doar anumitor autorități, iar aplicarea dreptului este făcută de toate autoritățile (ex:
adoptând o lege, Parlamentul respectă dispoziția constituțională care îi conferă această atribuție).
Diferențe între actul normativ și actul de aplicare: - Actul normativ este general și impersonal, în
vreme ce actul de aplicare este individual și concret - Actul normativ acționează continuu și difuz, în
timp ce actul de aplicare produce efecte juridice de la emitere Asemănare: ambele sunt obligatorii,
însă actul normativ pentru destinatari neindividualizați, iar actul de aplicare pentru destinatari
individualizați.

Interpretarea este operațiunea prin care se exprimă o legăturăorganică între dreptul conceput de
legiuitor și exprimarea lui într-unraport social concret, deducându-se acesta din urmă din cel
dintâi.Trebuie să distingem între interpretarea normei juridice și interpretarea dreptului. În cazul
interpretării dreptului conținutul interpretării este dat de raționamente, direcții interpretative, iar
încazul interpretării normelor juridice ceea ce contează este speța privităca un caz individual.
norma juridică are un caracter general și impersonal, nu poate cuprinde toate situațiile posibile care
apar în viață; norma juridică, pentru a fi cunoscută și corect aplicată, trebuie coroborată cu
celelalte norme, să fie înțeleasă ca parte componentă a unui sistem de reglementări; interpretarea
este impusă de modul de redactare a textelor normative; existența unor texte normative confuz
redactate, al căror limbaj și stil sunt în neconcordanță cu exigențele dreptului modern. potrivit
Școlii tradiționale, interpretarea normei juridice trebuie făcută prin căutarea și identificarea voinței
legiuitorului, întrucât aceasta este un comandament al legiuitorului. potrivit Școlii evoluționiste,
interpretarea normei juridice se va face prin raportare la opțiunile moral, juridice și sociale ale
fiecărei epoci, cu respectarea nevoilor de utilitate și echitate. potrivit susținătorilor teoriei
autonomiei textelor arată că aplicarea legii revine organelor de aplicare și că textul legii trebuie
înțeles și interpretat numai în sine. Interpretarea oficială (interpretarea cu forţă juridică) este cea
realizată de organele de stat care au atribuții fie în procesul elaborării normelor juridice, fie în
procesul aplicării lor, având caracter obligatoriu. Atunci când organele care emit acte le și
interpretează prin intermediul normelor interpretative, suntem în prezența unei interpretări
autentice, care este generală și legală. Interpretarea cauzală este realizată de instanțele
judecătorești sau de organele administrației și are forță juridică obligatorie pentru cauza respectivă.
Interpretarea neoficială se mai numește și interpretare doctrinară, este facultativă și lipsită de forță
juridică, fără a fi obligatorie pentru organul care aplică dreptul. Interpretarea neoficială se poate
bucura de autoritate științifică, de forța argumentelor prezentate în știința juridică. Metodele
interpretării juridice au ca scop stabilirea sensului exact al normei, câmpul său de aplicabilitate,
efectele și scopul regulii, condiționarea social-istorică a actului normativ, finalitățile pe care le
urmărește, valorile pe care le promovează construcția sa logică. Metoda gramaticală – are ca obiect
stabilirea sensului comandamentului juridic prin analiza gramaticală a textului normei juridice.
Metoda sistematică – modalitatea de stabilire a sensului normei juridice prin încadrarea sa în
economia actului normativ din care face parte. Metoda istorică – explică înțelesul normei prin luarea
în considerare a împrejurărilor social-juridice care au stat la baza elaborării și adoptării legii. Metoda
logică – implică aprecieri raționale, realizate prin operațiuni de generalizare, de analiză logică a
textului normei juridice. 1. Tot ceea ce nu este prohibit, este permis. 2. Regula continuității
interpretării. 3. Principiul efectului util. 4. Controlul interpretării în raport cu rezultatul practic5.
Dispozițiile generale nu derogă de la cele speciale6. Trebuie să interpretăm întotdeauna cu bun simț.

Raportul juridic este o relație socială reglementată denorma juridică. Raporturile juridice au la bază
fienorma de drept, fie un fapt juridic. Norma juridică Subiectele de drept Faptele juridice/faptul
juridic – premisă concretă 1. Raportul juridic este un raport social. Se stabilește întotdeauna între
oameni, persoane fizice saupersoane juridice. Raportul juridic nu se stabilește între oameniși bunuri,
ci între oameni cu privire la bunuri. 2. Raportul juridic se desfășoară între titulari de drepturi și
obligații. Aceștia sunt oamenii care au calitatea de subiect dedrept. 3. Raportul juridic este un raport
volițional. Fiind un raport întreoameni, raportul juridic este un raport voință, oamenii intrând în
raporturi sociale în vederea satisfacerii nevoilor lor. Voința subiectelor de drept trebuie să fie în
conformitate cu voința de Stat. Raportul juridic este considerat un raport dublu volițional, deoarece
pe „terenul” său se întâlnesc două voințe: voința statală, exprimată de norma de drept, care
consacră drepturile și obligațiile participanților, și voința subiectelor de drept. Întâlnirea celor două
voințe se poate face fie sub forma unei colaborări, fie sub forma unei confruntări, când subiectele de
drept nu se conformează conduitei prescrise. În prima situație avem raporturi prin care se realizează
dispoziția normelor juridice, în a doua sancțiunea normei juridice. 4. Raporturile juridice sunt supuse
evoluției istorice. Ele sunt supuse modificărilor care apar, în cursul timpului, în planul raporturilor
umane. 5. Raporturile juridice sunt raporturi de suprastructură. Acest licru înseamnă că peste
raportul juridic se suprapun mai multe raporturi: ideologice, economice, culturale. Raporturile
juridice sunt relații sociale reglementatesau instituite de normele juridice și în care participanții apar
ca titulari de drepturi și obligații, garantate de forța coercitivă a puterii publice. (prof.I.Vida) Raportul
juridic este acea legătură socială, reglementată de norma juridică, conținând un sistemde
interacțiune reciprocă între participanți determinați, legătură susceptibilă a fi apărută pecalea
coerciției statale. (prof. N. Popa) Subiectele raportului juridic nu pot fi decât oamenii, fieindividual,
fie grupați în forme organizate. Aptitudinea recunoscută de lege omului de a avea drepturi și
obligații juridice poartă denumirea de capacitate juridică. Subiectele raportului juridic: Statul -
apare în raporturi juridice interne și internaționale Autoritățile publice exercită cele trei puteri ale
statului Persoanele juridice - trebuie să întrunească trei elementeconstitutive: organizare proprie,
patrimoniu și scop. Subiectele raportului juridic sunt legate întreele prin drepturi și obligații. Astfel,
legăturadintre persoanele fizice și juridice participantela raportul juridic se concretizează în
corelațiadrept subiectiv-obligație juridică. Conținutul raporturilor juridice reprezintătotalitatea
drepturilor participanților la raportuljuridic și a obligațiilor juridice corespunzătoare. După întindere
drepturile subiective se clasifică în drepturi subiective absolute și drepturi subiective relative.
Dreptului subiectiv absolut îi corespunde obligația tuturor celorlalte subiecte de a nu-i aduce vreo
atingere (de ex. dreptul de proprietate) Dreptului subiectiv relativ îi corespunde obligația unei
anumite părți, determinate în mod concret de la început. (de ex. raportul juridic de muncă – atât
partea obligată, cât și cea îndrituită sunt de la început determinate în mod concret) După conținutul
economic drepturile subiective se clasifică în drepturi subiective patrimoniale și drepturi subiective
nepatrimoniale. Dreptul subiectiv patrimonial este acela prin care se garantează și se ocrotesc
proprietatea personală și alte drepturi reale. Dreptul subiectiv nepatrimonial este lipsit de conținut
economic și se mai numește drept personal nepatrimonial. Obligația juridică Obligația este conduita
părții obligate, care constă în îndatorirea stabilită de lege de a satisface interesele persoanei
îndrituite, asigurată, la nevoie, în realizarea ei, de forța coercitivă a statului. Prin obiect al raportului
juridic înțelegem acțiunile pe care titularul dreptului subiectiv le întreprinde sau le solicită în
procesul desfășurării raportului juridic. Obiectul raportului juridic este reprezentat de conduita
participanților la raportul juridic. Faptul juridic reprezintă o împrejurare care determină efecte
juridice, care creează, modifică sau stinge raporturi juridice. Nu orice împrejurare este un fapt
juridic, ci numai acele împrejurări de existența cărora normele de drept leagă consecințe juridice.
Faptul juridic reprezintă o premisă concretă a raportului juridic. Evenimentle sunt acele împrejurări
care nu depind devoința oamenilor, dar ale căror rezultate producconsecințe juridice numai dacă
norma de drept statuează acest lucru. (ex. curgerea timpului, nașterea, calamitățile naturale)
Acțiunile sunt manifestări de voință ale oamenilorcare produc efecte juridice ca urmare a
reglementăriilor prin norme de drept. Acțiunile pot fi licite sauilicite. Stările – pot avea caracter
volițional sau nevolițional.

Răspunderea juridică – formă a constrângerii sociale care constă în obligarea subiectului de drept de
către autoritățile statale și sociale competente la repararea consecințelor negative ale faptei ilicite în
condițiile legii. (prof. Vida) Răspunderea juridică – complex de drepturi și obligații conexe, care, în
conformitate cu legea, se nasc ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de
realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancțiunilor juridice. (M. Costin) Rpăspunderea
juridică - reprezintă un raport juridic de constrângere ce intervine în cazul încălcării normei juridice,
raport prin care se naște dreptul statului, prin organe specializate, să aplice persoanei vinovate o
sancțiune justă și proporțională cu paguba produsă, persoana obligată fiind obligată să se supună
măsurii Dispuse. (M. Niemesch) a) Răspunderea juridică reprezintă un raport juridic de constrângere
b) Răspunderea juridică dă naștere dreptului statului de a aplica o sancțiune și obligației persoanei
vinovate de a se supune sancțiunii c) Sancțiunea aplicată se supune principiului legalității d)
Sancțiunea se aplică prin organele statului Răspunderea civilă – se declanșează în temeiul Codului
civil și poate fi contractuală sau delictuală. Răspunderea contractuală incumbă debitorului unei
obligații contractuale de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea obligației sau prin
executarea ei necorespunzătoare. Răspunderea delictuală este fundamentată de art. 1357 C.civ.
Care prevede că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție,
este obligat să îl repare. Răspunderea delictuală poate fi pentru fapta proprie, pentru fapta altei
persoane și răspunderea pentru lucruri, edificii și animale. Răspunderea penală este definită ca un
raport juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârșirii Infracțiunii, raport ce se stabilește
între stat și Infractor, al cărui conținut îl formează dreptul statului de a trage la răspundere pe
infractor, precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii
penale aplicate. Răspunderea disciplinară intervine pentru încălcarea obligațiilor de serviciu.Pentru
funcționarii publici, răspunderea disciplinară este atrasă de încălcarea cu vinovăție a îndatoririlor
corespunzătoare funcției publice pe care o dețin și a normelor de conduită profesională și civică
prevăzute de lege. Sancțiunile disciplinare care pot fi aplicate: mustrarea scrisă, diminuarea
drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la trei luni, suspendarea dreptului la avansare în
gradele de salarizare, sau, după caz, de promovare în funcția publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani,
retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcția publică pe o perioadă de până la
1 an, destituirea din funcția publică. 1. Existența unei conduite ilicite Prin conduită ilicită înțelegem
încălcarea dispoziției normei juridice (de drept civil, penal etc.). Faptele ilicite pot fi săvârșite printr-o
acțiune, omisiune sau abstinență de la ducerea la îndeplinire a obligației stipulate de norma juridică.
Faptă ilicită săvârșită printr-o acțiune: construirea defectuoasă a unei case în baza unui contract de
antrepriză. Faptă ilicită săvârșită printr-o inacțiune: refuzul sau sustragerea de la prelevarea de
mostre biologice 2. Existența vinovăției Vinovăția reprezintă elementul subiectiv al răspunderii
juridice și este atitudinea psihică a făptuitorului față de fapta pe care o comite și față de consecințele
acesteia. Vinovăția este legată de discernământul făptuitorului. Vinovăția se manifestă sub forma
intenției sau a culpei. Intenția directă există atunci când făptuitorul cunoaște rezultatul faptei sale și
acționează în vederea atingerii lui. În cazul intenției indirecte, făptuitorul cunoaște rezultatul faptei
sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii acestuia. În cazul culpei, făptuitorul nu
prevede rezultatul faptei sale, deși putea și trebuia să îl prevadă. Există și cauze care înlătură
vinovăția și implicit răspunderea juridică: - minoritatea făptuitorului - Boli psihice - Legitima apărare
etc. 3. Existența legăturii cauzale între fapta ilicită și rezultatul său ilicit Răspunderea juridică
intervine dacă între fapta ilicită și rezultatul acesteia există o legătură de cauzalitate. Dacă nu se
poate identifica această legătură dintre faptă și rezultat ilicit, atunci răspunderea juridică nu poate fi
antrenată. Legătura de cauzalitate reprezintă o condiție obiectivă a răspunderii juridice. a)
sancțiunile se aplică numai pentru fapte ilicite b) Sancțiunile se aplică în mod proporțional, potrivit
gradului de vinovăție și pagubei produse c) Sancțiunea se aplică potrivit principiului non bis in idem
Alte reguli/principii care se aplică răspunderii juridice: principiul răspunderii personale, princpiul
prezumției de nevinovăție, principiul celerității tragerii la răspundere juridică. Subiectele răspunderii
juridice sunt persoanele fizice sau persoanele juridice. Răspunderea penală a persoanei juridice nu
exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârșirea faptei. Pedepsele ce pot
fi aplicate persoanei juridice sunt amenda, dizolvarea persoanei juridice, plasarea sub supraveghere
judiciară etc.