Dr. GH.

COMĂNIŢĂ

DREPT CIVIL
CONTRACTE CIVILE SPECIALE

- suport de curs -

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA

FACULTATEA DE DREPT SIMION BĂRNUŢIU
 TEMELE I și II
Contractul de vânzare-cumpărare

I.OBIECTIVELE SPECIFICE ALE TEMEI:

- studentul să înțeleagă figura juridică a contractului de vanzare;
- studentul să înțeleagă aspectele specifice pe care le prezintă condițiile de fond și
formă ale acestui contract;
- studentul să înțeleagă efectele și obligațiile pe care le produce contractul.

II. COMPETETENȚE SPECIFIC DOBÂNDITE DE STUDENT:

- Studentul să fie capabil să definească și să delimiteze contractul de alte
contracte cu care prezintă asemănări;
- Studentul să cunoască aspectele specific în legătură cu condițiile de
valabilitate a contractului;
- Studentul să fie capabil să utilizeze corect noțiunile noțiunile de specialitate
întâlnite la acest contract;
- Studentul să cunoască efectele generale pe care le produce contractul și
obligațiile rezultate din contract.

III. CUVINTE CHEIE:

Contract de vânzare-cumpărare, antecontract; promisiune bilateral de vânzare-
cumpărare; arvună; preț; obligație de garanție; evicțiune, vicii ascunse; obligație de
predare;
IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU:
1. Trăsăturile esențiale și distinctive ale contractului de vânzare-cumpărare
2. Elementele constitutive ale contractului de vânzare-cumpărare
3. Efectele contractului de vânzare-cumpărare.
4. Obligațiile născute din contractul de vânzare-cumpărare

CONŢINUTUL TEMELOR I, II

Procurarea de bunuri a reprezentat, reprezintă și va fi o necesitate permanentă.

Nevoia de a avea în proprietate anumite bunuri, mai ales cele care se pot folosi fără a fi
consumate, a făcut ca proprietatea să treacă de la o persoană la alta, mai întâi prin
schimb, apoi, după apariția monedei, prin vânzare-cumpărare.
Frecvența acestui contract în viața de zi cu zi ca și importanța lui, explică de ce
el reprezintă o figură centrală și în reglementarea din Codul civil.

Secțiunea I Trăsăturile esențiale și distinctive ale contractului de vânzare-

cumpărare

Definiția și caracterele generale ale contractului

 1. Definiție. Vânzarea-cumpărarea reprezintă una dintre cele mai vechi și mai
frecvente operațiuni juridice. Apărut ulterior schimbului, odată cu apariția banilor,
contractul de vânzare-cumpărare a cunoscut o frecvență deosebită în toate locurile și în
toate perioadele, iar azi relațiile dintre membri societății at fi de neimaginat în lipsa
acestei operațiuni juridice cu ajutorul căreia se satisfac nevoile indivizilor.
În termenii art. 1.650 alin. (1) C. civ., vânzarea-cumpărarea este o convenție
prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului
proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să-l
plătească.
Va trebui, deci, să definim vânzarea-cumpărarea ca fiind acel contract prin care
o persoană numită vânzător transmite sau se obligă să transmită dreptul de proprietate
asupra unuia sau mai multor bunuri, ori un alt drept, celeilalte pârți, numită cumpărător,
în schimbul unei sume de bani numită preț.

2. Caractere juridice
În mod tradițional se admite ca vânzarea-cumpărarea are următoarele caractere:
sinalagmatic, consensual, cu titlu oneros, comutativ și translativ de proprietate. Dintre
acestea unele sunt esențiale în sensul că în lipsa lor se schimbă chiar natura contractului,
iar altele sunt supletive.

I. Caractere esențiale.

a. Caracterul sinalagmatic .
b. Un contract cu titlu oneros.
c. Contract translativ de proprietate.

II. Caractere supletive.

Acestea sunt caractere care sunt specifice contractului de vânzare, fără a fi de esența
acestui contract.
a. Caracterul comutativ.
b. Contract consensual. Vânzarea-cumpărarea face parte din categoria
contractelor care se încheie în mod valabil prin simplul acord de voință al pârților, fără
a fi nevoie de alte formalități.
Principiul consensualismului suferă în ultimul timp o serie de limitări legale bazate fie
pe interesul ocrotirii pârților contractului, fie pe interesul mai larg al statului de a
controla anumite operațiuni juridice. În astfel de situații contractul nu mai este valabil
încheiat prin simplul acord de voințe, ci este necesară și îndeplinirea unor condiții de
formă. De la intrarea în vigoare a Noului Cod civil, drepturile reale ce urmează a fi
înscrise în cartea funciară, se transmit doar prin contract încheiat în formă autentică. Ca
urmare, dreptul de proprietate asupra construcțiilor și terenurilor se poate transmite
numai prin contract încheiat în formă autentică. La fel este și situația altor drepturi reale
referitoare la imobile. Sancțiunea pentru nerespectarea acestei cerințe este nulitatea
absolută (art. 1.244 C. civ). Vânzarea unei moșteniri necesită, de asemenea, un contract
încheiat în formă autentică (art1747 alin. 2).

Delimitarea contractului de vânzare-cumpărare de alte contracte.

1. Vânzarea și alte contracte translative de proprietate.

a. Vânzarea și schimbul. Vânzarea-cumpărarea se deosebește de schimb , în principal

prin faptul că la schimb echivalentul bunului transmis este un alt bun și nu o sumă de
bani.

b.Vânzarea și renta viageră. La aceste contracte prestația dobânditorului bunului

constă într-o sumă de bani. Ceea ce particularizează renta viageră în raport cu vânzarea-
cumpărarea este caracterul aleatoriu al primului contract amintit. Spre deosebire de
vânzare-cumpărare, care este un contract comutativ, la care întinderea drepturilor și
obligațiilor este cunoscuta ab initio , renta viageră are un caracter aleatoriu, care se
manifestă prin faptul că întinderea obligaţiilor debirentierului nu este cunoscută de la
început, ea depinzând de durata de viaţă a credirentierului şi astfel şansele de câştig şi
respectiv de pierdere pentru părţi depind de un element aleatoriu.

B. Vânzarea şi contractele netranslative de proprietate

a. Vânzarea şi antrepriza. Contractul de antrepriză se delimitează cu dificultate de

contractul de vânzare-cumpărare numai atunci când acesta se referă la un lucru viitor.
În acest caz se pune problema dacă suntem în prezenţa unei vânzări-cumpărări având
ca obiect un bun viitor sau suntem în prezenţa unui contract de antrepriză în care
antreprenorul s-a obligat să procure şi materialele necesare executării lucrării. În
rezolvarea acestei reale dificultăţi, în doctrina noastră s-a propus a se ţine cont, după
intenţia părţilor, dacă procurarea materialului reprezintă obligaţia principală în raport
de valoarea muncii depuse, sau dacă, dimpotrivă, munca reprezintă prestaţia principală,
în raport de aceasta procurarea materialelor având doar un caracter accesoriu. S-a spus
că în primul caz suntem în prezenţa unui contract de vânzare-cumpărare, pe când în al
doilea caz avem un contract de antrepriză.1 Aplicat fără o analiză profundă acest criteriu
poate deforma uneori realitatea pentru că importanța muncii uneori nu se reflectă în
evaluarea bănească pe care o efectuează pârțile2. De aceea acest criteriu a fost completat
în sensul că munca realizată pentru nevoile particulare, după indicațiile particulare ale
unui client relevă un contract de antrepriză, în timp ce fabricarea unor produse
standardizate, adaptate nevoilor tuturor este de resortul vânzării.3

b. Vânzarea şi locațiunea. Contractul de locațiune se aseamănă şi el cu vânzarea-

cumpărarea unui anumit bun. Spre deosebire de vânzare-cumpărare, prin care se
transmite un drept real asupra bunului respectiv în schimbul unei sume de bani, prin
contractul de locațiune se transmite doar dreptul de folosință asupra unui bun, tot în
schimbul unei sume de bani, numită chirie. Contractul de închiriere având ca obiect
doar folosința unui bun, se delimitează cu ușurință de contractul de vânzare-cumpărare.

1
A se vedea Fr. Deak, op. cit. p.317.
2
J. Huet, op. cit.,p. 1268.
3
Ibidem ; D.Mainguy,Contrats speciaux, Ed. Dalloz 2000, p.30.
Secțiunea a II-a Elementele constitutive ale contractului de vânzare-cumpărare

Elementele subiective

Consimțământul
Ca orice alt contract, vânzarea-cumpărarea se realizează prin întâlnirea voințelor,
liber exprimate, ale părţilor. Nimeni nu este obligat să vândă şi mai ales să cumpere,
astfel încât nu poate exista abuz de drept sub acest aspect. Totuși, dacă principiul că
nimeni nu este obligat să cumpere se aplică fără excepții, regula că nimeni nu este
obligat să vândă suferă unele derogări.
a. Consimțământul direct. Exprimarea consimțământului trebuie sa fie, pe de o
parte, opera vânzătorului, adică a titularului dreptului de proprietate sau a altui bun ce
poate fi transmis print-un astfel de contract, şi pe de altă parte a vânzătorului.
Consimțământul se exprimă de regulă direct de persoanele implicate în contract.
consimțământul prin reprezentant. Nimic nu se opune ca acest contract, ca şi multe
altele, să fie încheiat prin reprezentant. Astfel, atât vânzătorul cât şi cumpărătorul pot
încheia actul printr-un mandatar cu procură specială. Persoana care nu are capacitate
de exercițiu încheie contractul tot printr-un reprezentant, dar de data aceasta nu printr-
unul convenţional, ci prin reprezentantul său legal. Minorul cu capacitate de exerciţiu
restrânsă încheie personal contractul, dar trebuie asistat de ocrotitorul său legal.

Momentul consimţământului. Antecontractele

Consimţământul asupra tuturor chestiunilor ce ţin de naşterea valabilă a
contractului este, de multe ori, imediat şi definitive, la fel ca şi transferul proprietăţii.
Sunt însă şi situaţii, în ultima vreme tot mai frecvente, când contractul este precedat de
anumite acte preparatorii, dintre care cele mai cunoscute sunt promisiunea unilaterală
de a vinde, promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare şi pactul de preferinţă Aceste
acte juridice sunt ele însele contracte, însă nu au valoarea unui contract de vânzare-
cumpărare, ci doar îl pregăteşte. Din acest motiv ele sunt cunoscute şi sub denumirea
de antecontracte.

1.Promisiunea unilaterală de vânzare.

Noţiune. Este un contract unilateral prin care proprietarul unui bun (promitent)
se angajează faţă de un cumpărător potenţial (benficiar), să-i vândă bunul său, în
condiţii determinate, în cazul în care beneficiarul işi mamfestă opţiunea în acest sens
într-un interval de timp determinat.
Conţinut. Promisiunea este un contract, deoarece se realizează prin acordul
ambelor părţi menţionate, dar este un contract unilateral deoarece beneficiarul nu-şi
asumă obligaţia de a cumpăra. Obligaţii se nasc doar in sarcina promitentului. Acesta
singur se obligă, el este definitiv angajat şi nu-şi poate retracta oferta în tot intervalul
de timp convenit. Din acest motiv promitentul trebuie să aibă capacitatea necesară
pentru a vinde în momentul în care se realizează promisiunea de vânzare-cumpărare.
 Elemente necesare. Pentru a putea produce efectele urmărite, promisiunea trebuie
să cuprindă, pe lângă angajamentele părţilor date cu privire la bunul ce se promite
pentru vânzare, şi preţul la care ar urma să se facă vânzarea-cumpărarea. Atât bunul cat
şi preţul trebuie să fie determinate sau determinabile. Pe lângă aceste elemente, este
necesar a se preciza şi intervalul de timp în care beneficiarul are dreptul să opteze pentru
cumpărare sau pentru respingerea ofertei.
Forma. Promisiunea unilaterală de vânzare este un contract consensual, ceea
ce înseamnă că ea este valabilă prin simplul acord de voinţă.
Efecte. Prin promisiunea analizată se naşte obligaţia pentru promitent de a
vinde, în viitor, bunul ce a format obiectul promisiunii, beneficiarului, dacă acesta
acceptă promisiunea. Beneficiarul poate opta între acceptarea sau neacceptarea ofertei.
Acceptarea promisiunii transformă obligaţia eventuală a promitentului de a încheia
contractul, într-o obligaţie actuală.
Acceptarea promisiunii pentru a fi eficientă trebuie să intervină în perioada
convenită de părţi. Dacă acceptarea intervine după expirarea intervalului de timp
convenit prin promisiune, vânzarea-cumpărarea nu se mai realizează decât cu acordul
promitentului vânzător.

2. Promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare.

Conţinut. Promisiunea bilaterală de vânzare reprezintă o convenţie prin care
una din părţi (promitentul vânzător) se obligă să vândă, iar cealaltă (promitentul
cumpărător), să cumpere un anumit bun, la un preţ determinat, contractul de vânzare-
cumpărare urmând a fi încheiat la o dată ulterioară.
Elemente necesare. Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare trebuie să
cuprindă pe lângă consimţământul părţilor referitor la obligaţia de a încheia în viitor
contractul şi alte elemente cum sunt bunul ce formează obiectul vânzării, preţul la care
urmează să se facă vânzarea şi termenul în care obligaţia de perfectare a contractului
trebuie îndeplinită. Pe lângă aceste elemente, convenţia poate prevedea şi clauze
referitoare la predarea folosinţei bunului, modalităţi de plată a preţului, la daunele ce se
vor plăti în caz de neîndeplinire a obligaţiilor, etc.

Condiţii de valabilitate. Ca orice contract, sub aspectul condiţiilor de fond

promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare trebuie să îndeplinească condițiile de
valabilitate prevăzute pentru această categorie de acte juridice.
Sub aspectul formei, convenţia analizată are caracter consensual. Prin această
convenţie părțile nu transferă proprietatea ci doar se obligă să facă acest lucru în viitor.
De aceea apreciem că ea nu trebuie încheiată în formă autentică nici atunci când se
referă la încheierea viitoare a unui contract de vânzare-cumpărare referitor la un teren.4

4
Pentru o opinie în acelaşi sens a se vedea I. Lulă, D. Hantea, Discuţii cu privire la
promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare a terenurilor, Dreptul nr.9/2003, p. 67. În
sens contrar a se vedea D.Chirică, Condiţiile de validitate şi efectele promisiunii
sinalagmatice de vânzare-cumpărare, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Jurisprudentia nr.
2/2001, p. 24.
 Efecte între părţi şi în raport cu terţii. Din promisiunea bilaterală de vânzare-
cumpărare se nasc obligaţii reciproce şi interdependente între părţi. Obligaţia principală
pe care şi-o asumă fiecare parte este o obligaţie de a face şi anume cea de a încheia în
viitor contractul proiectat. Antecontractul analizat nu are ca efect transferul dreptului
de proprietate nici chiar atunci când contractul nu trebuie încheiat în formă autentică,
deoarece părţile nu vând şi respectiv nu cumpără în momentul încheierii promisiunii, ci
se obligă doar să facă acest lucru în viitor .
Neoperând un transfer al dreptului de proprietate, promitentul
cumpărător nu poate revendica bunul de la promitentul-vânzător înainte de perfectarea
contractului. Dacă bunul se află încă în patrimonial promitentului-vânzător, se poate
cere ca acesta să-şi respecte obligaţia asumată prin antecontract, iar în caz de refuz, să
se pronunţe o hotărâre judecătorească ce ţine loc de contract de vînzare-cumpărare.
Dacă bunul a fost înstrăinat unei terţe persoane promitentul cumpărător
nu poate să-l revendice de la aceasta. Mai mult decât atât, promitentul cumpărător nu
poate cere nici anularea eventualului contract prin care bunul a fost înstrăinat terţei
persoane, cu excepţia situaţiei când antecontractul este afectat de nulitate absolută
pentru cauză ilicită ca urmare a unei înţelegeri frauduloase între promitentul-vânzător
şi terţ(fraus omnia corrumpit). Pentru situaţia când înstrăinarea făcută terţului nu poate
fi anulată, promitentul vânzător poate fi obligat la plata de daune-interese pentru
prejudicial creat ca urmare a neîncheierii, din vina sa, a contractului.
În privinţa imobilelor situaţia este diferită, deoarece în raport de dispoziţiile art.
627 C. civ., potrivit cărora „clauza de inalienabilitate este subînţeleasă în convenţiile
din care se naşte obligaţia de a transmite în viitor proprietatea către o persoană
determinată sau determinabilă”, odată cu notarea în cartea funciară a promisiunii,
aceasta devine opozabilă terţilor şi actul juridic de înstrăinare cu privire la bunul ce a
format obiectul contractului, poate fi anulat ca urmare a încălcării clauzei de
inalienabilitate devenită opozabilă terţilor.

3. Pactul de preferinţă. Este un contract unilateral încheiat între propnietarul

unui bun şi un beneficiar, prin care primul se obligă, pentru cazul când va vinde bunul
său, să dea preferinţă beneficiarului pactului, dacă p1ăteşte acelaşi preţ.Este de fapt,
dreptul convențional de preempțiune.

Retractarea consimţământului. Clauza de dezicere. Părţile pot stipula, atât

în contractul de vânzare-cumpărare, cât şi în promisiunea sinalagmatică5 de vânzare-
cumpărare, o clauză care să permită uneia dintre ele, sau ambelor, să renunţe la vânzare,
respectiv la cumpărare, în schimbul unei sume de bani. Beneficiarul clauzei de dezicere
are dreptul de a-şi retrage unilateral consimţămânul, desfiinţând practic contractul.
Desfiinţarea contractului îşi are izvorul în acordul de voinţă al părţilor, chiar dacă se
face ca urmare a unei manifestări unilaterale de voinţă ce intervine ulterior încheierii
acestuia.

5
Pentru amănunte în legătură cu clauza de dezicere în cazul promisiunii sinalagmatice de
vânzare-cumpărare, a se vedea D. Chirică, Denunţarea unilaterală a promisiunii
sinalagmatice de vânzare-cumpărare în temeiul unei clauze de deziere sau a unei clauze
rezolutorii, în Dreptul nr. 3/2001, p. 27-34
 Arvuna cu rol de dezicere. Arvuna constă într-o sumă de bani remisă de
cumpărător vânzătorului odată cu încheierea contractului, fie ca semn al încheierii
acestuia şi garantării executării sale, fie pentru a permite oricăreia dintre părţile
contractante să-şi retragă ulterior consimţământul dat la încheierea contractului.6
Arvuna , în afara unor stipulaţii exprese, are rol
confirmatoriu, adică de confirmare a existenţei unui contract, îndeplinind totodată şi
funcţia de clauză penală întrucât prin intermediul ei se face o evaluare anticipată a
daunelor-interese ce ar rezulta ca urmare a neexecutării obligaţiilor din contract.
Forma consimţământu1ui. Principiul consensualismului.
Aşa cum s-a arătat în legătură cu caracterele juridice ale acestui contract,
vânzarea-cumpărarea este dominată de regula consensualismului. Contractul este
valabil încheiat, în principiu, prin simplul acord de voinţe al părţilor, fără a fi nevoie
ca acesta să îmbrace o anumită formă. . Deşi în principiu vânzarea-cumpărarea este un
contract consensual, în cazul înstrăinării anumitor bunuri, pentru a atrage atenţia
părţilor asupra consecinţelor deosebite ale actului încheiat, iar, uneori, şi pentru ca statul
să aibă un anumit control asupra înstrăinării unor bunuri, legea impune încheierea
contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică. Astfel, în situaţia vânzării-
cumpărării de terenuri, indiferent dacă este vorba de terenuri agricole sau neagricole,
de terenuri din intravilan sau din extravilan, contractul trebuie încheiat, pentru a fi
valabil, în formă autentică.
Deşi, aşa cum s-a arătat în cazul înstrăinării construcţiilor nu este nevoie de
încheierea contractului în formă autentică, atunci când obiectul contractului îl
constituie atât terenul cât şi construcţia, contractul trebuie încheiat în formă autentică.
Formalismul în scopul opozabilităţii faţă de terți. Vânzarea imobiliară.
Potrivit Codului civil, pentru a se produce efectul translativ de proprietate, dreptul
dobândit trebuie întabulat în cartea funciară. Dispoziția respectivă nu se aplică încă la
nivelul întregii țări, până la finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare localitate,
înscrierea fiind necesară pentru ca dreptul să fie opozabil terţilor.

c. Obiectul consimţământului. Elementele esenţiale ale contractului, natura

contractului, bunul şi preţul, elementele subiective esenţiale. Consimţământul
părţilor trebuie exprimat în legătură cu toate elementele esenţiale ale contractului,
respectiv:
- natura contractului;
- bunul;
- preţul
- alte elemente pe care părţile le consideră esenţiale.

Principiul autonomiei de voinţă şi limitele sale.

6
Pentru amănunte în legătură cu convenţia de arvună a se vedea J. Kocsis, Unele consideraţii
referitoare la arvună şi convenţia accesorie de arvună, Dreptul nr.12/1998, p. 49-65.
 Exprimarea consimţământului părţilor este guvernată de principiul autonomiei
de voinţă care în această materie se manifestă în sensul că fiecare vinde dacă vrea şi cui
vrea, iar cumpărătorul cumpără numai dacă doreşte.

Capacitatea părţilor
Regula de principiu este stabilită de art. 1.652 C. civ., în sensul că „pot cumpăra şi
vinde toţi cei cărora nu le este interzis prin lege”. Aceasta înseamnă că regula este
capacitatea de a vinde, iar excepţiile trebuie să fie stabilite în mod expres de lege.

Capacitatea vânzătorului
Oricine poate avea, în principiu, calitatea de vânzător. Minorii şi cei puşi sub
interdicţie pot vinde dacă sunt asistaţi sau reprezentaţi în condiţiile dreptului comun şi
s-a obţinut încuviinţarea instanţei de tutelă în cazurile prevăzute de lege (eventual şi
avizul consiliului de familie), vânzarea-cumpărarea fiind un act de dispoziţie. Dacă,
raportat la patrimoniul propriu, vânzarea-cumpărarea este destinată săvârşirii unor acte
de conservare sau de administrare, capacitatea cerută este cea prevăzută de lege pentru
actele de conservare şi administrare7.
Incapacitatea de a vinde reprezintă o interdicţie de a vinde stabilită în considerarea
persoanei respective.
Singura interdicţie prevăzută de Codul civil de la 1864 era cea prevăzută de art.
1.307 C. civ., potrivit căruia, vânzarea nu se poate face între soţi”8. Actualul Cod civil
a abandonat concepţia anterioară şi nu a mai prevăzut această incapacitate. Dimpotrivă,
art. 317 C. civ. prevede că „Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare soţ poate să
încheie orice acte juridice cu celălalt soţ sau cu terţe persoane”.
Noul Cod civil a introdus însă alte incapacităţi de a vinde. Astfel potrivit art. 1.655
C. civ., părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu în ceea ce priveşte
bunurile persoanelor pe care le reprezintă, funcţionarii publici, judecătorii-sindici,
practicienii în insolvenţă, executorii, precum şi alte asemenea persoane, care ar putea
influenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile
pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează, pe lângă faptul că nu
pot cumpăra bunurile respective, nu pot să-şi vândă nici bunurile proprii atunci când
preţul ce urmează a fi plătit pentru aceste bunuri este constituit dintr-o sumă de bani ce
provine din vânzarea ori exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl administrează
ori a cărui administrare o supraveghează, după caz. Interdicția este justificată de faptul
că sumele de bani respective se cuvin celui reprezentat sau celor ale căror bunuri sunt
administrate așa încât ele nu pot fi folosite, cu titlu de preț pentru cumpărarea ,de la
persoanele menționate, a unor bunuri, pentru ca interesele persoanelor protejate să nu
fie afectate.

7 Fr. Deak, op. cit., vol. I, p. 50.

8 Reglementarea avea un triplu scop:
a) de a împiedica soţii ca sub aparenţa unei vânzări-cumpărări să încheie contracte de donaţie, care în acest
mod ar fi fost irevocabile, deşi potrivit art. 937 C. civ., donaţiile între soţi erau totdeauna revocabile în timpul vieţii
donatorului;
b) de a apăra interesele moştenitorilor rezervatari care în cazul donaţiilor pot cere raportul sau pot solicita
reducţiunea liberalităţii ce încalcă rezerva succesorală. Dacă vânzarea-cumpărarea ar fi fost permisă, s-ar fi putut
eluda această posibilitate prin mascarea donaţiei sub aparenţa unui contract de vânzare-cumpărare;
c) ocrotirea intereselor creditorilor care ar fi putut fi fraudaţi prin încheierea unor contracte de vânzare-
cumpărare fictive.
Sancţiunea încălcării dispoziţiei din art. 1.307 C. civ. era nulitatea relativă, fiind vorba de ocrotirea unui interes
privat, şi nu a unuia general.
Interdicţia nu se aplica şi concubinilor, deoarece aceştia nu aveau calitatea specială cerută de textul analizat,
aceea de a fi soţi.
 Sancţiunea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea interdicţiilor
de a vinde susmenţionate o constituie nulitatea relativă în cazul când vânzători sunt
părinţii, tutorele, curatorul, sau administratorul provizoriu, şi nulitatea absolută când
vânzători, în condiţiile arătate, sunt funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii
în insolvenţă, executorii, precum şi alte asemenea persoane, care ar putea influenţa
condiţiile vânzării.
Interdicţiile convenţionale ţin de obiectul contractului, aşa încât vor fi tratate în
acest capitol.

Capacitatea cumpărătorului
Spre deosebire de vânzător, în cazul cumpărătorului legislaţia este mai bogată în
reglementări referitoare la incapacităţi.

Interdicţia de a cumpăra drepturi litigioase. În raport de dispoziţiile art. 1.653 C.

civ, judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii
juridici şi practicienii în insolvenţă nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse,
drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei
circumscripţie îşi desfăşoară activitatea. Interdicţia vizează doar drepturile litigioase,
adică acelea cu referire la care există un proces început şi nefinalizat. [art. 1.653 alin.
(3) C. civ.].
Scopul interdicţiei este axat, pe de o parte, pe ideea de a fi împiedicată exercitarea
de influenţe, de către persoanelor menţionate în ceea ce priveşte activitatea justiţiei
referitoare la soluţionarea unor procese care ar putea avea ca obiect bunuri cumpărate
de aceste persoane sau doar a suspiciunii referitoare la astfel de posibile influenţe, iar
pe de altă parte, pe protecţia intereselor potenţialului vânzător de drepturi litigioase.
Interdicţia nu funcţionează în următoarele ipoteze:
a) cumpărarea drepturilor succesorale ori a cotelor-părţi din dreptul de proprietate
de la comoştenitori sau coproprietari, după caz;
b) cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanţe care s-a
născut înainte ca dreptul să fi devenit litigios;
c) cumpărarea care s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpâneşte bunul
în legătură cu care există dreptul litigios.
Alte interdicţii de a cumpăra. Potrivit art. 1.654 C. civ., sunt incapabili de a
cumpăra, direct sau prin persoane interpuse:
a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă, cu excepţia
situaţiilor prevăzute la art. 1.304 alin. (1) C. civ., care se referă la contractul cu sine
însuşi şi la dubla reprezentare, valabile atunci când mandantul l-a împuternicit în acest
sens pe mandatar, sau când a stabilit de asemenea manieră conţinutul contractului încât
un conflict de interese cu mandatarul este exclus;
b) părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile
persoanelor pe care le reprezintă;
c) funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii,
precum şi alte asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin
intermediul lor, sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror
administrare o supraveghează.
Incapacităţile menţionate funcţionează inclusiv în cazul vânzării prin licitaţie
publică.
Potrivit art. 44 alin. (2) din Constituţie, cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi
dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din
aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care
România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică,
precum şi prin moştenire legală
Sancţiunea nerespectării regulilor referitoare la capacitatea cumpărătorului.
Încălcarea dispoziţiilor relative la incapacitatea de a cumpăra este sancţionată cu
nulitatea, aceasta fiind relativă sau absolută, în funcţie de interesul ocrotit, respectiv
dacă acesta este public sau privat. În cazurile prevăzute de art. 1.654 lit. a) şi b) C. civ.
(mandatari, părinţi, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu), interesul ocrotit este
unul privat şi sancţiunea este nulitatea relativă. În cazul prevăzut de lit. c) a aceluiaşi
articol (funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii,
precum şi alte asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin
intermediul lor, sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror
administrare o supraveghează), nulitatea este absolută. Natura nulităţii este arătată în
mod expres de dispoziţia legală menţionată.
În ceea ce priveşte sancţiunea referitoare la interdicţia de a cumpăra drepturi
litigioase, aceasta este, de asemenea, nulitatea absolută şi este tot o nulitate expresă,
stabilită în scopul de a evita controversa, anterioară actualului Cod civil, cu privire la
natura nulităţii. Unii autori considerau că în acest caz suntem în prezenţa unei nulităţi
relative9 iar alţii apreciau că interesul ocrotit este unul public şi nulitatea este absolută10.
Noi am apreciat şi anterior că sancţiunea trebuie să fie nulitatea absolută pentru că în
cazul discutat se urmăreşte atât protejarea intereselor vânzătorului cât şi un interes mai
larg, ce ţine de bunul prestigiu al unor profesii de interes public.
Încălcarea interdicţiilor arătate cu privire la vânzarea terenurilor către străini şi
apatrizi este sancţionată cu nulitatea absolută.

Elementele obiective ale contractului de vânzare- cumpărare.

Contractul de vânzare find sinalagmatic şi obiectul obligaţiilor rezultate din contract
este dublu, respectiv bunul şi preţul.
A. Bunul.
Bunul reprezintă motivul fundamental pentru care cumparătorul îşi asumă obligaţia
de plată a preţului, cauza obligaţiei acestuia.
Bunurile care pot forma azi obiect al contractului de vânzare sunt din ce în ce mai
numeroase datorită diversificării extraordinare a producţiei. Se pot vinde şi cumpăra,
cu puţine excepţii, atât bunuri imobile cât şi bunuri mobile, atât bunuri mobile corporale
cat şi incorporale.
Pentru a forma obiect al contractului de vânzare-cumpărare, mai corect obiect al
ob1igaţiei vânzătorului, bunul trebuie să existe sau să poată exista în viitor, să fie
determinat sau determinabil, să fie în circuitul civil şi să aparţină vânzătorului. Se poate
vinde însă și bunul altuia în condițiile art. 1683 C. civ.

B.Preţul
Pretul reprezintă un element esential al contractului de vânzare-cumparare. În
lipsa pretului nu poate fi vorba de acest contract. În cazul în care în schimbul transferării
dreptului de proprietate nu se plăteşte un preţ, ci există o altă contraprestaţie , nu vom
9 A se vedea D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, p. 39.
10 Fr. Deak, op. cit., vol. I, p. 54; E. Safta-Romano, op. cit., p. 36.
mai fi în prezenţa unei vânzări-cumpărări ci a unui alt contract, care ar putea fi un
scltimb, un contract de întretinere, un contract de rentă viageră, etc. în funţie de obiectul
prestaţiei dobânditorului.

Condiţiile preţului.
Preţul să fie exprimat în bani.
Preţul să fie determinat. Preţul determinabil. Existenţa unui preţ determinat, sau
cel puţin determinabil, constituie o condiţie pentru valabilitatea vânzării. Preţul este
considerat determinat atunci când cuantumul lui este stabilit de părţi odată cu încheierea
contractului.
În situaţia în care preţul nu este determinat şi nu este nici determinabil,
vânzarea este nulă pentru lipsa unuia din elementele esenţiale ale contractului.
In cazul în care pentru anumite bunuri există preţuri legale, acestea sunt
obligatorii pentru părţi şi în acest caz contractul este valabil chiar dacă preţul nu a fost
determinat deoarece se presupune că părţile au avut în vedere preţul legal.

Preţul să fie real. Preţul simulat.Preţul real este este acela care este stipulat cu
intenţia de a fi plătit şi respectiv primit. El este în opoziţie cu preţul fictiv, cu preţul
simulat.
Pretul este nereal şi atunci când pretul din contract este mai mic sau mai mare decât
cel convenit în realitate. În astfel de situaţii contractul rămâne , în principiu, valabil,
devenind aplicabile regulile de la simulaţie. Totuşi dacă prin simulaţie s-a urmărit
fraudarea fiscului, stipulându-se în contract un preţ mai mic decât cel real, vânzarea-
cumpărarea este nulă( art. 6 din 0.G nr. 12/1998).

Preţu1 să fie serios. Preţul este serios atunci când constitituie a cauză suficientă
a obligaţiei vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului.
Preţul derizoriu este asimilat lipsei preţului aşa încât contractul în care a fost stabilit va
fi nul ca vânzare-cumpărare. Nulitatea poate însă fi evitată prin recalificarea
contractului, dacă se dovedeşte că, în stabilirea unui astfel de preţ, vânzătorul a fost
animat de o intenţie liberală. Vom fi, deci, în prezenţa unei donaţii11, care nu mai este
deghizată deoarece nu există un act secret, ci doar actul real în care a fost trecut preţul
derizoriu.

În sensul că aceasta este o donaţie directă a sevedea Fr. Deak, op. cit. p. 66. Considerăm că în
11

acest caz este vorba de o donaţie indirectă, care s-a realizat pe calea unui alt act juridic. A se
vedea în acest sens F. Coilart Dutileu1 , Ph Delebecq, Contrats civils et commerciaux, Ed.
Dalloz, 1998,p.
 Secţiunea a III-a
Efectele contractului de vânzare-cumpărare.
În capitolul IV al titlului V din Codul civil, înainte de a se analiza obligaţiile
vânzătorului şi respectiv ale cumpărătorului, se enunţă o regulă specială privind
interpretarea clauzelor obscure din acest gen de contracte. Din această regulă rezultă că
orice clauze îndoielnice din contractul de vânzare-cumpărare se interpretează în contra
vânzătorului, deci în favoarea cumpărătorului. În această materie nu se aplică regula
de drept comun izvorâtă din art. 983 C. civ., potrivit căreia clauzele îndoielnice din
contracte se interpretează în favoarea debitorului. Ca urmare, vânzătorul trebuie să fie
diligent şi să exprime foarte clar obligaţiile pe care înţelege să şi le asume prin contract.

Efectele generale.
Transferul dreptului de proprietate. În concepţia Codului civil român
proprietatea se transferă , în principiu, de la vânzător la cumpărător prin efectul
încheierii contractului, fără a mai fi nevoie de o operaţiune juridică ulterioară, chiar
dacă lucrul nu s-a predat. 12.
Chestiunea momentului transferului dreptului de proprietate prezintă importanţă
majoră, cel puţin în legătură cu suportarea riscului pieirii fortuite a bunului .
Strămutarea de drept a proprietăţii prin efectul perfectării contractului este un
efect al vânzării-cumpărării de bunuri individual determinate. Regula nu operează:
a. în cazul vînzării unor bunuri de gen, deoarece aici transferul proprietăţii nu
se poate produce înainte de individualizarea bunurilor;
b. în cazul vânzării de lucruri viitoare, strămutarea proprietăţii nu poate opera
câtă vreme obiectul ei nu există. De aceea, în ipoteza analizată transferul se
va produce la un moment ce se situează după realizarea bunului.;
c. atunci când părţile convin ca transferul dreptului de proprietate să opereze
la un alt moment decât cel al încheierii contractului.Regula strămutării de
drept a proprietăţii fiind supletivă, părţile pot deroga de la ea.Uneori părţile
covin amânarea transferului dreptului de proprietate până la momentul plăţii
preţului, ca o garanţie pentru îndeplinirea obligaţiei respective a
cumpărătorului..

Transferul riscurilor.
Regula. Principiul este că transferul riscurilor este legat de transferul dreptului
de proprietate. Este aplicarea regulii cuprinsă în adagiul res perit domino. Aceasta
înseamnă că după încheierea contractului de vânzare-cumpărare riscul pieirii fortuite a
bunului îl suportă cumpărătorul în calitate de proprietar, dar numai dacă bunul nu s-a
predat.
Excepţiile. Pe lângă faptul că riscurile nu se transferă atunci când
transferul proprietăţii a fost amânat, mai sunt şi alte situaţii când răspunderea pentru
riscuri nu revine celui care este proprietarul bunului.

Obligaţiile născute din contractul de vânzare-cumpărare

Obligaţiile vânzătorului
I. Obligaţia de predare a bunului vândut.

12
Spre deosebire de reglementarea din Codul civil, în dreptul roman exista o obligaţie de a
transfera proprietatea, obligaţie ce se îndeplinea printr-un act separate de contractul de
vînzare-cumpărare
 Conţinutul obligaţiei. Art. 1.685 C. civ. defineşte această obligaţie în termenii
următori: „Predarea se face prin punerea bunului vândut la dispoziţia cumpărătorului,
împreună cu tot ceea ce este necesar, după împrejurări, pentru exercitarea liberă şi
neîngrădită a posesiei”.
Obligaţia constă, deci, în punerea lucrului vândut, în starea avută în vedere la mo-
mentul contractului, la dispoziţia cumpărătorului. Vânzătorul nu are obligaţia de a
transporta bunul la cumpărător decât dacă o astfel de îndatorire rezultă din contract. De
aceea el nici nu suportă cheltuielile privind ridicarea bunurilor vândute, ci numai pe
cele ce efectiv ţin de predare.

Obiectul predării. Lucrul vândut şi accesoriile. Vânzătorul trebuie să predea lucrul

vândut şi nu altul, chiar dacă are caracteristici asemănătoare sau o valoare mai mare.
Cumpărătorului trebuie să i se predea exact ceea ce a cumpărat. Obligaţia este o urmare
firească a transferului dreptului de proprietate produs în baza contractului şi nu se
confundă cu acest transfer, deşi uneori momentul predării coincide cu cel al transferului
dreptului de proprietate.
În privinţa bunurilor determinate trebuie ţinut cont de dispoziţiile art. 1.690 C. civ.
care prevăd că bunul „trebuie să fie predat în starea în care se afla în momentul
încheierii contractului”.
În cazul bunurilor de gen, acestea trebuie să fie în cantitatea şi de calitatea
menţionată în contract sau să îndeplinească alte cerinţe prevăzute de părţi. În cazul în
care calitatea bunurilor nu a fost prevăzută, se vor preda lucruri de calitate cel puţin
medie, art. 1.486 C. civ prevăzând că debitorul „are dreptul să aleagă bunurile ce vor fi
predate. El nu este însă liberat decât prin predarea unor bunuri de calitate cel puţin
medie”.
Noul Cod civil a introdus pentru cumpărător obligaţia de a verifica starea bunurilor
predate de vânzător şi de a-l informa pe acesta despre existenţa unor eventuale nereguli
în ceea ce priveşte starea şi calitatea bunurilor predate
În termenii art. 1.686 C. civ., „Obligaţia de a preda bunul se întinde şi la accesoriile
sale, precum şi la tot ce este destinat folosinţei sale perpetue”. Deci, pe lângă bun,
trebuie predate şi accesoriile lui, atât cele cu caracter material, cât cele cu caracter
juridic, cum ar fi acţiunile în justiţie în legătură cu bunul.
Vânzătorul este, de asemenea, obligat să predea titlurile şi documentele privitoare
la proprietatea sau folosinţa bunului [art. 1.686 alin. (2) C. civ].
Subliniem că dacă nu s-a convenit altfel, fructele bunului vândut se cuvin
cumpărătorului din ziua dobândirii proprietăţii şi deci trebuie predate şi acestea.

Modul de executare. Executarea obligaţiei de predare a bunului înseamnă, după

cum am arătat, punerea acestuia la dispoziţia cumpărătorului, ceea ce este altceva decât
transportul bunului la domiciliul cumpărătorului.
În cazul imobilelor, obligaţia de predare se îndeplineşte prin punerea acestuia la
dispoziţia cumpărătorului, liber de orice bunuri ale vânzătorului (art. 1.687 C. civ.).
Predarea bunurilor mobile se face prin remiterea materială a acestora sau prin
remiterea titlului reprezentativ ori a unui alt document sau lucru care îi permite
cumpărătorului preluarea în orice moment, cum ar fi, spre exemplu, predarea cheilor de
la clădirea în care acestea se află. În cazul în care bunurile mobile se află deja în posesia
cumpărătorului cu un alt titlu, predarea se face prin simplul consimţământ al părţilor.
În ceea ce priveşte bunurile incorporale, predarea se face prin remiterea titlurilor
reprezentative sau a altor documente ce permit cumpărătorului preluarea în orice
moment a bunului.
 Locul şi momentul executării. Predarea bunului trebuie făcută la locul şi momentul
convenite de părţi.
În ceea ce priveşte locul predării, pentru ipoteza când nu a fost prevăzut în contract
şi nici nu rezultă din uzanţe, devine aplicabil art. 1.689 C. civ. în sensul că predarea se
face la locul unde se afla lucrul vândut în momentul vânzării.
Dacă nu s-a stabilit nimic în legătură cu data la care trebuie îndeplinită obligaţia de
predare a bunului, obligaţia trebuie îndeplinită imediat ce preţul a fost plătit
acceptându-se totuşi un termen rezonabil în acest scop13.
Cheltuielile predării. În afara cazului când există o clauză cu privire la suportarea
lor, cheltuielile cu predarea bunului, cum ar fi cântărirea, numărarea etc., sunt în sarcina
vânzătorului. Este vorba de cheltuielile ce ţin strict de obligaţia de predare a bunului şi,
ca urmare, ele nu se întind şi asupra obligaţiei cumpărătorului de ridicare a bunului.

Obligaţia accesorie de conservare a bunului

Înainte de predare, bunul fiind sub responsabilitatea vânzătorului, el are şi obligaţia,
rezultată din art. 1.483 C. civ., de a-l conserva pentru a putea realiza obligaţia de
predare. Obligaţia de a conserva bunul implică, în cazul bunurilor determinate,
răspunderea pentru pieirea fortuită a bunului, deoarece deşi un astfel de risc revine de
regulă proprietarului, el se reflectă asupra vânzătorului care în calitate de debitor al
obligaţiei de predare, suportă riscul contractului, după cum prevede art. 1.274 C. civ.
În ipoteza în care transferul proprietăţii a operat la momentul încheierii contractului,
corelativ acestei obligaţii de conservare a bunului şi după punerea în întârziere a
creditorului, există un drept al vânzătorului de a-i fi plătite cheltuielile efectuate pentru
conservarea bunului (art. 1.618 C. civ.).

Sancţiunea neîndeplinirii obligaţiei. Neîndeplinirea, totală sau parţială, culpabilă,

de către vânzător a obligaţiei de predare a bunului deschide pentru cumpărător o gamă
largă de posibilităţi de acţiune împotriva vânzătorului. Astfel, el poate cere rezoluţiunea
vânzării cu daune-interese, poate invoca excepţia de neexecutare a contractului, poate
avea în vedere executarea silită a obligaţiei, sau poate opta pentru despăgubiri fără
desfiinţarea contractului.

Rezoluţiunea vânzării. Dacă cumpărătorului îi este convenabil să renunţe la

contract el poate cere rezoluţiunea vânzării, cu consecinţa că părţile vor fi repuse în
situaţia anterioară, cumpărătorul putând cere şi despăgubiri pentru eventualul
prejudiciu încercat.
Rezoluţiunea poate fi declarată şi unilateral, în condiţiile art. 1.552 C. civ., dacă
părţile au convenit în acest sens sau dacă vânzătorul a fost pus în întârziere să predea
bunul şi nu l-a predat în termenul fixat. Pentru a produce efecte faţă de terţi, în cazul
transmiterii de drepturi reale supuse înscrierii în cartea funciară, declaraţia de
rezoluţiune trebuie înscrisă în cartea funciară.
Părţile pot conveni şi ca rezoluţiunea să se facă de plin drept, prin includerea în
contract, a unui pact comisoriu în acest sens.

Executarea forţată a obligaţiei. Dacă rezoluţiunea vânzării nu apare ca o soluţie

satisfăcătoare pentru cumpărător, el poate opta pentru executarea silită a obligaţiei
vânzătorului. Când este vorba de bunuri individual determinate, cum transferul
proprietăţii s-a produs la încheierea contractului, cumpărătorul poate folosi acţiunea în

13 D. Mainguy, op. cit., p. 144.

revendicare pentru a obţine bunul. În cazul bunurilor de gen, el nefiind proprietar poate
folosi doar o acţiune personală bazată pe obligaţia de predare a bunului.
Excepţia de neexecutare a contractului. Cumpărătorul poate invoca această
excepţie (exceptio non adimpleti contractus) şi să nu plătească preţul bunului (art. 1.556
C. civ). Evident că, dacă preţul a fost plătit, excepţia respectivă nu mai poate fi invocată.

Daune-interese. Dacă cumpărătorul are interes să menţină contractul, el poate

apela la răspunderea contractuală a vânzătorului, cerându-i despăgubiri pentru
neîndeplinirea sau neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei. Daunele-interese pot fi
deci solicitate şi separat de rezoluţiunea contractului şi această opţiune este aleasă, în
special, când obligaţia de predare a fost îndeplinită, dar nu corespunzător.

Dreptul vânzătorului de a refuza predarea bunului. Vânzătorul poate refuza

predarea bunului atunci când cumpărătorul, deşi beneficiază de un termen pentru plata
preţului, după vânzare a devenit insolvabil ori garanţiile acordate vânzătorului s-au
diminuat. În acest caz vânzătorul poate suspenda executarea obligaţiei de predare cât
timp cumpărătorul nu acordă garanţii îndestulătoare că va plăti preţul la termenul
stabilit. Totuşi, dacă la data încheierii contractului, vânzătorul, deşi cunoştea
insolvabilitatea cumpărătorului, a fost de acord cu un termen de plată a preţului,
cumpărătorul păstrează beneficiul termenului, dacă starea sa de insolvabilitate nu s-a
agravat în mod substanţial, iar vânzătorul trebuie să execute obligaţia de predare a
bunului.

Reguli speciale în materie de vânzare imobiliară. Cu privire la vânzarea de

imobile Codul civil conţine unele reguli speciale.

II. Obligaţia de garanţie a vânzătorului

Obligaţia de garanţie a vânzătorului este reglementată în ideea de a asigura

cumpărătorului, pe de o parte, liniştita posesie a bunului, iar pe de altă parte, o folosinţă
utilă a acestuia. Primul deziderat este asigurat prin garanţia de evicţiune, al doilea prin
garanţia pentru viciile ascunse. Obligaţia de garanţie nu trebuie considerată o formă de
răspundere civilă bazată pe culpă, deoarece ea există, în principiu, indiferent de vreo
conduită culpabilă a vânzătorului.

1. Garanţia pentru evicţiune

Conţinutul garanţiei. Existenţa garanţiei pentru evicţiune este o necesitate ce este
strâns legată de obligaţia vânzătorului de predare a bunului. Nu este suficient ca
vânzătorul să predea bunul pentru a se realiza scopul vânzării, ci este nevoie ca
dobânditorul să se poată bucura de liniştita posesie a acestuia. Conţinutul art. 1.695 C.
civ. este următorul: „Vânzătorul este de drept obligat să îl garanteze pe cumpărător
împotriva evicţiunii care l-ar împiedica total sau parţial în stăpânirea netulburată a bunul
vândut.”
Pentru a înţelege conţinutul şi efectele acestei garanţii este necesar, în prealabil, a
se lămuri conţinutul noţiunii de evicţiune. Termenul provine de la latinescul evinco ere
şi avea semnificaţia pierderii unui drept de către o persoană pentru că un drept contrar
era recunoscut de către judecător unei alte persoane. În doctrina şi practica judiciară
actuală termenul de evicţiune are o semnificaţie mai largă, în sensul că este echivalent
cu pierderea totală sau parţială a dreptului de proprietate şi tulburarea cumpărătorului
în exercitarea dreptului de proprietate. Evicţiunea poate consta şi în împiedicarea
cumpărătorului de a intra în posesia bunului de către un terţ care invocă un drept asupra
acestuia. Finalitatea garanţiei constă în obligarea vânzătorului să-l apere pe cumpărător
pentru a nu fi evins, iar dacă a fost evins în despăgubirea acestuia.
Obligaţia de garanţie pentru faptul personal are şi ea, în viziunea Codului civil, un
caracter esenţial şi, de aceea, este reglementată în termeni imperativi. Acest fapt rezultă
din dispoziţiile art. 1.699 C. civ. potrivit căruia „Chiar dacă s-a convenit că vânzătorul
nu va datora nicio garanţie, el răspunde totuşi de evicţiunea cauzată ulterior vânzării
prin faptul său personal”. Părţile deci nu ar putea conveni ca printr-o clauză din contract
să limiteze sau să înlăture, în situaţia dată, această obligaţie.
Îndivizibilitatea obligației de garanție. În raport de dispozițiile art. 1697 C.civ
obligația de garanție contra evicțiunii este indivizibilă între debitori

A. Garanţia faptului personal

Principiul. Cine datorează garanţie nu poate evinge, este un principiu întâlnit încă
din dreptul roman (quem de evictione tenet action eundem agentem repellit exceptio).
El este prezent şi în actualul Cod civil, în art. 1.696, în formularea „Acela care este
obligat să garanteze contra evicţiunii nu poate să evingă.”
Garanţia faptului personal interzice vânzătorului orice acţiune, orice tulburare, de
drept sau de fapt, care ar avea ca rezultat o atingere a drepturilor cumpărătorului asupra
bunului. Este, practic, o obligaţie de abstenţiune pe care o datorează vânzătorul. Această
obligaţie are un caracter patrimonial astfel încât se transmite şi succesorilor universali
sau cu titlu universal ai vânzătorului. Ea nu va fi preluată însă de succesorul cu titlu
particular, care, potrivit regulilor generale din material succesiunilor, nu este ţinut de
obligaţiile de acest fel ale antecesorului său.
a – Tulburarea de fapt. Aceasta nu are legătură cu invocarea unui drept de către
vânzător asupra bunului, ci se referă la faptul că vânzătorul nu poate fi autorul niciunui
fapt, chiar şi licit, de natură a avea ca rezultat tulburarea cumpărătorului în exercitarea
prerogativelor dreptului de proprietate sau a altui drept dobândit prin cumpărare.
b – Tulburarea de drept. Aceasta se referă la interdicţia ce revine vânzătorului de
a ridica pretenţii la un drept asupra lucrului vândut câtă vreme contractul este în vigoare.
Evident că această regulă nu se referă la posibilitatea acestuia de a invoca nulitatea
contractului sau rezoluţiunea acestuia, ci doar la invocarea unui drept cât timp
contractul este în fiinţă.

B. Garanţia pentru fapta terţilor

Vânzătorul este ţinut să-l garanteze pe cumpărător nu numai pentru fapta proprie,
ci şi pentru tulburările ce-ar proveni din partea unui terţ ce invocă un drept asupra
bunului.
Funcţionarea garanţiei pentru fapta terţilor este condiţionată de îndeplinirea a trei
condiţii: să existe o tulburare de drept, cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării, şi
aceasta să nu fi fost cunoscută de către cumpărător.

Regimul legal al acţiunii în garanţie

Situaţia când evicţiunea provine de la vânzător. Cum în sarcina vânzătorului
există o obligaţie de garanţie atât pentru tulburarea de fapt cât şi pentru cea de drept ce
provine din partea sa, când el însuşi îl tulbură pe cumpărător, acesta din urmă se poate
apăra invocând obligaţia de garanţie pe care vânzătorul bunului o are.

Evicţiunea din partea unui terţ. Când tulburarea provine din partea unui terţ şi
aceasta este o tulburare de drept, dacă evicţiunea nu s-a produs, dar este pe cale să se
producă, vânzătorul are obligaţia să-l apere pe cumpărător împotriva pretenţiilor
terţului. Dacă cumpărătorul este acţionat în judecată de către terţul ce invocă un drept
asupra bunului vândut, el trebuie să-l introducă în proces pe vânzător pentru ca acesta
să aibă posibilitatea de a-l apăra contra evicţiunii. Introducerea în cauză a vânzătorului
se face prin intermediul unei cereri, intitulată cerere de chemare în garanţie.
Dacă cumpărătorul, ignorând obligaţia pe care o are de a introduce în proces
vânzătorul, se apără singur şi pierde procesul, atunci, în acţiunea pe care el o poate face
împotriva vânzătorului într-un alt proces, acesta din urmă se poate apăra invocând
excepţia procesului rău condus14 (exceptio mali processus). Aceasta înseamnă că
vânzătorul invocă faptul că dacă ar fi fost introdus în proces ar fi avut mijloace juridice
suficiente pentru respingerea acţiunii terţului. Dacă el reuşeşte să facă o astfel de
dovadă, obligaţia lui de garanţie pentru evicţiune este înlăturată (art. 1.705 C. civ.). În
cazul în care nu poate dovedi că existau motive suficiente pentru a împiedica evicţiunea
răspunderea lui se păstrează chiar dacă nu a fost introdus în proces.
Cumpărătorul care, fără a exista o hotărâre judecătorească, a recunoscut dreptul
terţului pierde, de asemenea, dreptul de garanţie, cu excepţia situaţiei în care dovedeşte
că nu existau motive suficiente pentru a împiedica evicţiunea. De data aceasta sarcina
probei revine cumpărătorului.

În situaţia când evicţiunea s-a produs, întinderea răspunderii vânzătorului este

diferită, după cum evicţiunea a fost totală sau parţială.

Evicţiunea totală. În cazul care cumpărătorul a pierdut în întregime proprietatea

bunului, ne aflăm în situaţia unei evicţiuni totale. În acest caz cumpărătorul are dreptul
să ceară rezoluţiunea contractului şi să pretindă vânzătorului:
- restituirea integrală a preţului. Conform art. 1.701 C. civ., această obligaţie există
chiar dacă, la data evicţiunii, lucrul vândut este de o valoare inferioară sau a suferit
deteriorări fie prin neglijenţa cumpărătorului, fie prin evenimente independente de
cumpărător. Totuşi, când „cumpărătorul a obţinut un beneficiu în urma deteriorărilor
cauzate bunului, vânzătorul are dreptul să scadă din preţ o sumă corespunzătoare acestui
beneficiu”. Dacă lucrul vândut are, la data producerii evicţiunii, indiferent de motiv, o
valoare mai mare decât la momentul cumpărării, vânzătorul este dator să plătească
cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, sporul de valoare dobândit de bun până la data
evicţiunii. Este irelevant faptul că sporul de valoare este produsul unor circumstanţe
imprevizibile pentru vânzător. Dobânditorul nu are dreptul la despăgubiri decât dacă
dovedeşte că prejudiciul nu a fost reparat total prin restituirea preţului;
- restituirea contravalorii fructelor, pe care cumpărătorul le-a predat terţului. Este
vorba de fructele percepute după data introducerii acţiunii terţului, deoarece, din acest
moment, cumpărătorul devine de rea-credinţă faţă de acesta;
- restituirea cheltuielilor de judecată, atât a celor din procesul ce a dus la evicţiune
cât şi a celor din procesul purtat împotriva vânzătorului;
- plata cheltuielilor legate de contract şi, eventual, de efectuarea formelor de
publicitate;
- plata de despăgubiri reprezentând pierderile suferite şi câştigurile nerealizate de
către cumpărător din cauza evicţiunii;
- cheltuielile pentru lucrările efectuate în legătură cu bunul vândut, fie că lucrările
sunt autonome, fie că sunt adăugate15, dar, în acest din urmă caz, numai dacă sunt
necesare sau utile. În ipoteza în care a fost de rea-credinţă, adică a cunoscut cauza
14 Fr. Deak, op. cit., vol. I, p. 107.
15 În legătură cu noţiunea de lucrări autonome, respectiv de lucrări adăugate a se vedea art. 578 C. civ.
evicţiunii la data încheierii contractului, vânzătorul va restitui chiar şi cheltuielile
voluptuare, adică cele făcute în scop de lux sau plăcere. Este de menţionat că cheltuielile
utile şi necesare ce profită terţului evingător pot fi recuperate de la acesta, iar vânzătorul
este ţinut fie să le restituie el, fie să-l facă pe terţul evingător să le restituie
cumpărătorului [art. 1.702
alin. (2) C. civ.] . Se observă că răspunderea este foarte largă, acoperind practic orice
16

prejudiciu suferit de cumpărător.

Evicţiunea parţială. În cazul în care evicţiunea este doar parţială, adică

cumpărătorul pierde doar o parte a proprietăţii asupra bunului sau unele prerogative din
dreptul său asupra bunului, el poate cere rezoluţiunea contractului dacă poate demonstra
că această parte este îndeajuns de însemnată încât nu ar fi cumpărat dacă ar fi cunoscut
evicţiunea. Dacă obţine rezoluţiunea el are aceleaşi drepturi ca în cazul evicţiunii totale.
Dacă cumpărătorul nu optează pentru rezoluţiune sau nu reuşeşte să obţină
rezoluţiunea, el are dreptul la restituirea unei părţie din preţ, proporţională cu valoarea
părţii de care a fost evins, şi, dacă este cazul, să obţină daune-interese. Pentru stabilirea
întinderii daunelor-interese, se aplică în mod corespunzător prevederile art. 1.702 C.
civ., referitor la evicţiunea totală, fiind vorba deci de restituirea contravalorii fructelor
pe care cumpărătorul le-a predat terţului, de restituirea cheltuielilor de judecată, de plata
parţială a cheltuielilor legate de contract şi efectuarea formelor de publicitate, plata de
despăgubiri reprezentând pierderile suferite şi câştigurile nerealizate de către
cumpărător din cauza evicţiunii, de cheltuielile cu lucrările autonome şi de cheltuielile
utile şi necesare, eventual chiar voluptuare, făcute de cumpărător cu partea de bun de
care a fost evins.
În cazul în care imobilul vândut este afectat de servituţi neaparente, nedeclarate de
vânzător şi de o aşa importanţă, încât se poate presupune că cumpărătorul nu ar fi
cumpărat dacă le-ar fi cunoscut, el poate cere fie rezoluţiunea contractului, fie
despăgubiri. Actualul Cod civil nu mai cuprinde o dispoziţie în sensul arătat, cum
conţinea vechiul cod, dar apreciem că existenţa servituţii neaparente şi nedeclarate
constituie cauză de evicţiune, cu toate consecinţele rezultate din obligaţia de garanţie
pentru aceasta.

Răspunderea vânzătorului în cazul înlăturării evicţiunii de către cumpărător.

Este posibil, uneori, pentru cumpărător, deşi dreptul terţului evingător este evident, să
păstreze dreptul dobândit prin cumpărare, plătind terţului o sumă de bani sau dându-i
alt bun. Pentru această ipoteză, art. 1.704 C. civ. prevede că „vânzătorul este liberat de
urmările garanţiei, în primul caz prin rambursarea către cumpărător a sumei plătite, cu
dobânda legală calculată de la data plăţii, iar în al doilea caz prin plata valorii bunului
dat, precum şi, în ambele cazuri, a tuturor cheltuielilor aferente. Desigur că
cumpărătorul trebuie să acţioneze cu bună-credinţă, fără intenţia de a-l prejudicial pe
vânzător. De pildă, el nu ar putea obţine de la vânzător restituirea sumei plătite dacă
aceasta este mai mare decât valoarea bunului şi a eventualului prejudiciu încercat de
cumpărător, urmare a evicţiunii.

Beneficiarii garanţiei
Vânzătorul este obligat să garanteze contra evicţiunii nu numai faţă de
cumpărătorul său, ci faţă de orice dobânditor subsecvent al bunului şi aceasta indiferent

16 Fr. Deak, op. cit., vol. I, p. 110; E. Safta-Romano, op. cit., p. 52.
dacă acesta din urmă a dobândit bunul cu titlu oneros ori cu titlu gratuit. Răspunderea
există chiar dacă transmiţătorul direct nu are o obligaţie de garanţie faţă de
codobânditorul subsecvent. Spre exemplu, donatarul care a fost evins se poate îndrepta
cu acţiune în răspundere pentru evicţiune împotriva celui care a vândut bunul
donatorului deşi donatorul nu ar avea în cazul respectiv răspundere pentru evicţiune
faţă de donatar. Bineînţeles, răspunderea vânzătorului faţă de dobânditorul subsecvent
există doar în măsura în care ar fi fost îndeplinite condiţiile ca el să răspundă faţă de
dobânditorul nemijlocit. Dacă, de exemplu, cauza evicţiunii se situează la un moment
ulterior predării bunului de către vânzător către propriul cumpărător, dobânditorul
subsecvent nu se poate îndrepta împotriva vânzătorului.

Regimul convenţional al răspunderii pentru evicţiune

Normele juridice care reglementează obligaţia de garanţie pentru evicţiune au, în
principiu, un caracter supletiv. Ele nu sunt norme imperative, astfel încât părţile pot
conveni fie la o agravare a răspunderii, fie la o limitare a acesteia, sau chiar la
înlăturarea ei. Clauzele de exonerare totală sau parţială de răspundere au, totuși, două
limite:
a) vânzătorul nu poate fi exonerat de răspundere când evicţiunea este consecinţa
unui fapt personal al său ori provine din cauze pe care, cunoscându-le în momentul
vânzării, le-a ascuns cumpărătorului. Orice stipulaţie contrară este considerată nescrisă
în baza prevederilor art. 1.699 C. civ.;
b) în caz de exonerare totală sau parţială de garanţie, vânzătorul, după cum arată
art. 1.698 C. civ., nu poate fi scutit de obligaţia de a restitui preţul în caz de evicţiune,
cu excepţia cazului în care cumpărătorul şi-a asumat riscul producerii evicţiunii.

2. Răspunderea pentru viciile ascunse ale bunului vândut

Principiul
Stipulând că „Vânzătorul garantează cumpărătorul contra oricăror vicii ascunse
care fac bunul vândut impropriu întrebuinţării la care este destinat sau care îi
micşorează în asemenea măsură întrebuinţarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi
cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preţ mai mic”, art. 1.707 C.
civ. instituie principiul potrivit căruia vânzătorul este răspunzător nu numai pentru o
liniştită folosinţă a bunului ci şi pentru o utilă folosinţă a acestuia, conform destinaţiei
ce rezultă din natura sa, sau destinaţiei avută în vedere de părţi odată cu realizarea
acordului de voinţe.
Răspunderea funcţionează în toate cazurile în care părţile nu au inclus în contract
clauze care să modifice reglementarea legală a acestui gen de garanţie. Astfel de clauze
sunt posibile întrucât reglementarea legală în acest domeniu nu are caracter imperativ,
ci unul care urmăreşte doar suplinirea voinţei părţilor din convenţie.
Răspunderea vânzătorului pentru viciile ascunse nu funcţionează:
- în cazul vânzărilor silite;
- în cazul vânzării de drepturi succesorale unde, în lipsă de stipulaţie contrară şi
dacă nu se specifică expres bunurile asupra cărora se întind drepturile vânzătorului, se
garantează numai existenţa calităţii de moştenitor, nu şi conţinutul universalităţii sau
calitatea bunurilor.

Condiţiile răspunderii pentru vicii

 Antrenarea răspunderii vânzătorului pentru viciile care afectează folosinţa utilă a
bunului este dependentă de îndeplinirea unor condiţii ce rezultă cu suficientă claritate
din textul legal mai sus citat.

a) Viciile să fie ascunse. Deşi această condiţie rezultă în mod evident din
dispoziţiile art. 1.707 alin. (1) C. civ., care arată că „Vânzătorul garantează
cumpărătorul contra oricăror vicii ascunse care fac bunul vândut impropriu
întrebuinţării la care este destinat sau care îi micşorează în asemenea măsură
întrebuinţarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat
sau ar fi dat un preţ mai mic”, ideea este reluată în alin. (4) al articolului menţionat, în
sensul că vânzătorul „nu datorează garanţie contra viciilor pe care cumpărătorul le
cunoştea la încheierea contractului”.
Vânzătorul nu este răspunzător de viciile aparente, pentru că se presupune că
acestea i-au fost cunoscute cumpărătorului şi le-a acceptat, adică a dobândit bunul în
starea pe care a avut-o în vedere la încheierea contractului.
Viciile sunt ascunse atunci când, la o examinare atentă a bunului, cumpărătorul nu
putea să le detecteze prezenţa, fără asistenţă de specialitate. Aprecierea posibilităţii de
descoperire a viciilor se face in abstracto, adică prin raportare la un cumpărător prudent
şi diligent şi nu pornind de la posibilităţile ce ţin de experienţa şi diligenţa
cumpărătorului concret. În doctrina franceză, sub acest aspect, se face distincţie între
cumpărătorul care este un profesionist şi cumpărătorul care este un consumator
obişnuit17. Condiţia cumpărătorului profesionist este mult mai severă decât a
cumpărătorului ocazional, în cazul primului operând practic o prezumţie de cunoaştere
a viciilor. Apreciem că o astfel de prezumţie poate fi aplicată şi în sistemul nostru de
drept, cu precizarea că această prezumţie este una simplă ceea ce înseamnă că trebuie
recunoscută în favoarea unui astfel de cumpărător posibilitatea de a proba că totuşi
viciul nu a putut fi descoperit datorită faptului că făcea parte din categoria celor ce nu
puteau fi descoperite chiar la o examinare normală făcută de către un specialist. De
exemplu, în situaţia în care viciul nu putea fi cunoscut decât dacă bunul era demontat,
dezasamblat, sau atunci când descoperirea lui nu era posibilă decât de către un expert
cu înaltă calificare.
Dacă viciul este ascuns, dar cumpărătorul l-a încunoştinţat pe vânzător despre
existenţa lui, din punct de vedere juridic, viciul nu mai este considerat unul ascuns.

b) Viciile să fie grave, adică să facă lucrul impropriu pentru folosinţa

cumpărătorului. Este vorba de folosinţa ce rezultă din natura bunului sau avută în vedere
de părţi la încheierea contractului. Nu se are în vedere o folosinţă anormală, neobişnuită
în raport cu natura bunului, sau alta decât cea convenită.
Dacă viciile nu au o anumită gravitate, ci au o influenţă minimă asupra folosinţei
normale a bunului sau afectează doar unele calităţi neesenţiale ale bunului, obligaţia de
garanţie nu poate antrena desfiinţarea vânzării. Nu se cere însă, pentru a funcţiona
obligaţia de garanţie ca viciul să afecteze substanţa lucrului, adică esenţa lui.

c) Viciile sau cauza lor să fie anterioare predării bunului. În doctrina veche se
arăta că pentru antrenarea răspunderii vânzătorului era necesar ca viciile să fi existat în
momentul vânzării, mai precis al transmiterii dreptului de proprietate. Condiţia ca
viciile să fie anterioare transferului dreptului de proprietate, nu rezulta în mod expres
din dispoziţiile Codului civil anterior, dar existenţa ei se deducea logic din regula
17 A se vedea în acest sens Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 235.
potrivit căruia riscul bunului îl suporta proprietarul (res perit domino). Noul Cod civil
prevede expres condiţia ca viciile să fi existat la momentul predării bunului, fiind, deci,
indiferent atât momentul transmiterii proprietăţii cât şi momentul vânzării. Este o
consecinţă a concepţiei noi a actualului Cod civil în sensul că riscul pieirii fortuite a
bunului se transferă, în principiu, la dobânditor, odată cu predarea bunului şi nu la data
transferului dreptului de proprietate.
Există răspundere şi pentru viciile care apar ulterior predării bunului atunci când
cauza lor este anterioară acestui moment. Esenţial în acest caz este să se poată dovedi
faptul că deşi viciile au apărut ulterior predării bunului, cauza lor, germenele lor, exista
înainte de predarea bunului.

Dovada viciilor
Exercitarea acţiunii în garanţie pentru vicii implică dovada îndeplinirii condiţiilor
de mai sus. Rezultă că se impune a se dovedi că viciile sunt grave, că au existat la
momentul predării şi că viciile au fost ascunse.
Sarcina dovedirii existenţei viciilor, a faptului că acestea existau la momentul
predării bunului şi a gravităţii acestora revine cumpărătorului. Sub aspectul întinderii
răspunderii vânzătorului, cumpărătorul trebuie să dovedească, când este cazul şi
împrejurarea că vânzătorul cunoştea viciile. În ceea ce priveşte faptul că viciile sunt
ascunse, dovada trebuie făcută tot de către cumpărător, dar aici şi vânzătorul este
implicat în probaţiune pentru că, dacă se afirmă că viciile sunt ascunse, el are sarcina,
pentru a scăpa de răspundere, să dovedească că aceste vicii au fost aparente sau că, deşi
au fost ascunse, au fost cunoscute şi acceptate de către cumpărător. Vânzătorul se poate
apăra şi dovedind că viciile sunt posterioare predării bunului şi că nu au o cauză
anterioară acestui moment, fiind efectul folosirii anormale a bunului.

Efectele garanţiei pentru vicii

Dreptul de opţiune al cumpărătorului. Opţiunea pentru acţiunea redhibitorie sau
estimatorie. După cum rezultă din dispoziţiile art. 1.710 C. civ., „(1) În cazul în care
viciile îndeplinesc condiţiile enumerate mai sus, „cumpărătorul poate obţine, după caz:
a) înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;
b) înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii;
c) reducerea corespunzătoare a preţului;
d) rezoluţiunea vânzării.
(2) La cererea vânzătorului, instanţa, ţinând seama de gravitatea viciilor şi de scopul
pentru care contractul a fost încheiat, precum şi de alte împrejurări, poate dispune o altă
măsură prevăzută la alin. (1) decât cea solicitată de cumpărător”.
Se creează, deci, o posibilitate de opţiune, printre altele, între două acţiuni,
cunoscute încă din dreptul roman:
a. acţiunea redhibitorie18 Aceasta este o acţiune care tinde la desfiinţarea con-
tractului, o formă particulară de acţiune în rezoluţiune19, având ca efect, în cazul în care
este admisă şi dacă vânzătorul nu a fost de rea-credinţă, repunerea părţilor în situaţia
anterioară, respectiv vânzătorul restituie preţul şi cheltuielile vânzării, iar cumpărătorul
restituie bunul.

18 Denumirea provine de la verbul latin redhibeo, -ere, echivalent cu rem-habeo, ceea ce înseamnă a relua, a

reprimi un lucru.
19 D. Mainguy, op. cit., p. 160.
 Dacă vânzătorul a fost de rea-credinţă, respectiv cunoştea viciile bunului şi le-a
ascuns cumpărătorului, răspunderea sa este mai largă. În această situaţie, acesta
datorează vânzătorului şi daune-interese pentru prejudiciul suferit de cumpărător ca
urmare a viciilor bunului (art. 1.712 C. civ.).
Dacă numai unele dintre bunurile vândute sunt afectate de vicii şi acestea pot fi
separate de celelalte fără pagubă pentru cumpărător, iar instanţa dispune rezoluţiunea
în condiţiile art. 1.710 C. civ., contractul se desfiinţează numai în parte. Dispoziţia nu
se aplică la bunurile accesorii faţă de cel principal, unde rezoluţiunea contractului în
ceea ce priveşte bunul principal atrage rezoluţiunea şi în privinţa bunului accesoriu.
În raport de dispoziţiile art. 1.709 C. civ. – articol care instituie obligaţia cumpă-
rătorului de a-l încunoştinţa pe vânzător despre existenţa viciilor – cumpărătorul nu
poate obţine rezoluţiunea contractului decât dacă le-a adus la cunoştinţa vânzătorului
într-un termen rezonabil, stabilit potrivit cu împrejurările, sau în termen de două zile
lucrătoare, atunci când cumpărătorul este profesionist20. Totuşi, vânzătorul de
rea-credinţă, care a tăinuit viciul, nu poate invoca prevederile menţionate.

b. acţiunea estimatorie (quantiminoris). Cumpărătorul are posibilitatea să nu ceară

rezoluţiunea vânzării, orientându-se spre o altă acţiune, a cărei admitere are ca efect
doar reducerea preţului plătit pentru lucrul afectat de vicii. Bunul rămâne în acest caz
în patrimonial cumpărătorului, dar, în funcţie de măsura în care viciile au afectat sau
afectează folosinţa bunului, instanţele de judecată pot obliga vânzătorul să restituie o
parte din preţul bunului.
Aşa cum s-a arătat, opţiunea între cele două acţiuni aparţine doar cumpărătorului.
Totuşi, în cazul în care se cere rezoluţiunea, instanţa de judecată poate dispune
menţinerea contractului şi reducerea corespunzătoare a preţului, sau o altă măsură, cum
se va arăta mai jos. Dacă viciile sunt de mică importanţă, deşi cumpărătorul are un drept
de opţiune, apreciem că instanţa nu trebuie să dispună rezoluţiunea.
Dacă cumpărătorul nu poate restitui lucrul întrucât l-a înstrăinat, trebuie admis că
el nu mai poate opta pentru acţiunea redhibitorie.

Înlocuirea bunului vândut sau repararea lui. Cele două acţiuni de mai sus pot să
nu prezinte interes pentru cumpărător, deoarece în cazul acţiunii redhibitorii el rămâne
fără bun, iar în cazul celei estimatorii, rămâne cu un bun afectat de vicii. De aceea, art.
1.710 C. civ., dă cumpărătorului şi alte posibilităţi, el putând opta pentru:
- înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;
- înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel.

Soluţia instanţei se va baza pe circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, urmând a

se ţine cont, în special, de gravitatea viciilor şi de scopul pentru care contractul a fost
încheiat.
Art. 1.710 C. civ. nu instituie o ordine de preferinţă între măsurile acolo arătate şi
prezentate mai sus, instanţa putând dispune, la cererea vânzătorului, o altă măsură decât
cea solicitată de cumpărător.
Pentru ipoteza în care la data încheierii contractului vânzătorul cunoştea viciile
bunului vândut şi nu le-a comunicat cumpărătorului, art. 1.712 C. civ. prevede că, pe
lângă una dintre măsurile prevăzute la art. 1.710, vânzătorul este obligat şi la plata de
daune-interese, pentru repararea întregului prejudiciu cauzat, dacă este cazul.

20 El poate obţine însă una dintre celelalte măsuri prevăzute de art. 1.710 C. civ.
 Dacă vânzătorul nu cunoştea viciile bunului vândut şi s-a dispus reducerea preţului
sau rezoluţiunea vânzării, acesta este obligat să restituie cumpărătorului doar preţul şi
cheltuielile făcute cu prilejul vânzării, în tot sau în parte, după cum este vorba de măsura
rezoluţiunii sau doar a reducerii preţului.

Răspunderea pentru pieirea lucrului afectat de vicii. Viciile pot determina nu

numai anumite inconveniente în exercitarea folosinţei asupra bunului, ci şi distrugerea
bunului. Pentru această ipoteză art. 1.713 C. civ. prevede că „Pierderea sau deteriorarea
bunului, chiar prin forţă majoră, nu îl împiedică pe cumpărător să obţină aplicarea
măsurilor prevăzute la art. 1.710 alin. (1).” Deşi textul nu pare suficient de clar, el se
referă la ipoteza pieirii lucrului afectat de vicii şi nu la pieirea fortuită a unui bun care
nu este afectat de astfel de vicii. Întinderea răspunderii vânzătorului diferă, şi în acest
caz, după cum el a fost sau nu a fost de rea-credinţă. În prima situaţie, el restituie preţul
şi cheltuielile vânzării, dar trebuind să plătească şi daune-interese, în a doua ipoteză,
restituie doar preţul şi cheltuielile vânzării neputând fi obligat la despăgubiri.

Acţiunea subdobânditorului. Dacă cumpărătorul vinde bunul cumpărat, odată cu

acesta el transmite şi obligaţia de garanţie pentru viciile ascunse ale bunului pe care o
are împotriva propriului vânzător, ceea ce înseamnă că ultimul cumpărător poate
acţiona direct împotriva vânzătorului iniţial pentru a fi obligat să răspundă în baza art.
1.707 C. civ.21 Obligaţia de garanţie a vânzătorului iniţial se transmite, deci,
proprietarilor succesivi ai bunului, odată cu bunul respectiv, astfel încât un
subdobânditor al bunului are alegerea de a acţiona fie împotriva celui care i-a vândut în
mod direct bunul, fie împotriva unui vânzător din şirul vânzărilor anterioare, cu
condiţia, subînţeleasă, ca viciile să fi existat la momentul când s-a transmis proprietatea
de la vânzătorul acţionat în judecată. Este un caz excepţional de răspundere contractuală
faţă de o persoană care are calitatea de terţ faţă de contractul vânzătorului iniţial, cu
justificarea că acţiunea în răspundere se transmite odată cu bunul, ca un accesoriu al
acestuia. Acţiunea are avantajul că evită rezolvarea problemei printr-o multitudine de
acţiuni în care fiecare cumpărător, începând cu ultimul, ar trebui să-şi acţioneze în
judecată propriul vânzător pentru a-i antrena răspunderea pentru viciile ascunse ale
bunului.
Dacă viciul a apărut în perioada în care bunul se afla la vânzătorul direct, cumpă-
rătorul nu se poate îndrepta cu acţiune împotriva vânzătorilor anteriori.
În celelalte cazuri când se produc terţilor pagube din cauza viciilor ascunse ale
bunului, răspunderea faţă de aceştia nu este contractuală, ci delictuală.

Termenele de introducere a acţiunilor. În această materie Decretul nr. 167/1958

prevedea termene mai scurte decât cele normale. Astfel, art. 5 din actul normativ
menţionat stipula că dreptul la acţiune privitoare la viciile ascunse ale unui lucru
transmis se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni dacă viciile nu au fost ascunse
cu viclenie.
Pentru ipoteza când viciile au fost ascunse cu viclenie termenul pentru acţiunile
izvorâte din răspunderea pentru vicii era de 3 ani. În prezent este aplicabil termenul
general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2.517 C. civ.
Acest termen începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă nu mai târziu de
împlinirea unui termen de un an de la predarea bunurilor de orice fel, sau a unui termen

21 În acest sens, J. Huet, op. cit., p. 301. Autorul arată că această posibilitatea acordată subdobânditorului

urmăreşte, în principiu, să-i permită acestuia să acţioneze împotriva fabricantului bunului afectat de vicii;
D. Mainguy, op. cit., p. 163.
de 3 ani de la predare, în cazul construcţiilor. Termenele de un an şi de trei ani sunt
considerate termene legale de garanţie, care atrag răspunderea vânzătorului pentru
viciile ascunse numai dacă acestea au apărut înăuntrul termenelor respective.Nu e
obligatoriu ca viciile să fie descoperite în termenele menționate, ci trebuie doar ca ele
să fi apărut sau să se fi manifestat înăuntrul acestor termene de garanţie.
Regimul convenţional al răspunderii pentru viciile ascunse. Clauze extensive.
Clauze limitative. Dispoziţiile ce reglementează garanţia pentru viciile ascunse ale
bunului au, în general, caracter supletiv, astfel că părţile pot stipula în contract clauze
prin care să agraveze această răspundere sau dimpotrivă să o limiteze sau să o înlăture
în totalitate.
Clauzele de agravare a răspunderii, indiferent ce aspect îmbracă, sunt valabile în
totalitate.
Clauzele prin care se limitează sau se înlătură răspunderea sunt valabile şi produc
efecte numai dacă vânzătorul a fost de bună-credinţă, fiind nule atunci când acesta a
cunoscut existenţa viciilor, la data încheierii contractului, sau, dacă nu le-a cunoscut,
trebuia să le cunoască. În acest din urmă caz se revine la răspunderea prevăzută de lege.

Garanţia pentru lipsa calităţilor convenite. Atunci când părţile au convenit că

bunul ce formează obiectul contractului trebuie să aibă anumite calităţi, lipsa acestora
este similară existenţei viciilor şi se aplică în mod corespunzător dispoziţiile referitoare
la răspunderea pentru viciile ascunse.

Obligaţiile cumpărătorului

Obligaţiile cumpărătorului sunt corelative obligaţiilor vânzîtorului . Prima

dintre aceste obligaţii este cea de plată a preţului, aceasta fiind obligaţia principală a
cumpărătorului, dar importanţă prezintă şi obligaţia de ridicare a bunului cumpărat.

I. Obligaţia de plată a preţului

Momentul şi locul plăţii. Obligaţia de plată a preţului trebuie executată la

momentul convenit de părţi prin contract. Dacă părţile nu au convenit nimic cu privire
la data plăţii, aceasta trebui făcută de îndată ce proprietatea a fost transmisă. Dacă
cumpărătorul este cel care cere predarea bunului, el trebuie să ofere vânzătorului preţul
din contract, deoarece altfel i se poate opune excepţia de neexecutare a contractului (art.
1.693 C. civ.).
Îndeplinirea cu întârziere a obligaţiei de plată a preţului poate antrena răspunderea
cumpărătorului sub forma plăţii de dobânzi moratorii de la data scadentei. pentru preţ.
Separat de acestea, cumpărătorul , care curg rătorul datorează dobânzi de natură
remuneratorieAceste dobânzi curg de la data dobândirii proprietăţii, dacă e vorba de un
bun producător de fructe civile sau naturale, sau de la data predării dacă bunul nu este
producător de fructe, dar îi procură alte foloase. Actualul Cod civil a părăsit concepţia
anterioară potrivit căreia dobânzile se datorau de la data punerii în întârziere a
cumpărătorului. Cumpărătorul mai datorează dobânzi pentru preţ şi în situaţia în care
părţile au convenit plata unor astfel de dobânzi.
În ceea ce priveşte locul plăţii, noul Cod civil prevede în art. 1.720, că obligaţia
trebuie îndeplinită la locul unde bunul se afla în momentul încheierii contractului. Ni
se pare că soluţia anterioară potrivit căreia trebuia făcută distincţia între situaţia când
obligaţia se executa concomitent cu predarea bunului şi situaţia când părţile au convenit
ca ea să fie făcută la o altă dată, era mult mai practică. În primul caz plata se făcea, aşa
cum prevedea art. 1.362 C. civ. la locul unde se făcea predarea bunului, iar în a doua
ipoteză, potrivit regulilor generale art. 1.104 C. civ., la domiciliul debitorului, adică al
cumpărătorului. În prezent, din moment ce se prevede că plata preţului se face la locul
unde se află bunul la momentul încheierii contractului, este posibil ca niciuna dintre
părţi să nu se mai afle la locul respectiv, astfel că un asemenea loc nu este în avantajul
niciuneia dintre părţi.
Dacă la data încheierii contractului bunurile se află în tranzit, în lipsa unei stipulaţii
contrare, plata preţului se face la locul care rezultă din uzanţe sau, în lipsa acestora, la
locul destinaţiei.
Dacă vânzătorul refuză primirea preţului, cumpărătorul poate să-şi îndeplinească
obligaţia prin procedura ofertei reale urmată de consemnaţiune.

Suspendarea obligaţiei de plată a preţului. Cumpărătorul poate suspenda plata

preţului în situaţia în care află de existenţa unei cauze de evicţiune şi aceasta până la
momentul în care vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau îi va oferi o garanţie
corespunzătoare (art. 1.722 C. civ.). Cumpărătorul nu poate suspenda plata preţului
dacă a cunoscut pericolul evicţiunii în momentul încheierii contractului sau dacă în
contract s-a prevăzut că plata se va face chiar în caz de tulburare.

Garantarea creanţei preţului. În termenii art. 1.723 C. civ., pentru garantarea

obligaţiei de plată a preţului, în cazurile prevăzute de lege, vânzătorul beneficiază de
un privilegiu sau, după caz, de o ipotecă legală asupra bunului vândut. În acest sens
art. 2.339 C. civ. conferă vânzătorului un privilegiu special asupra bunului mobil vândut
unei persoane fizice, pentru garantarea plăţii preţului, cu excepţia cazului în care
cumpărătorul dobândeşte bunul pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi. Pe
de altă parte, art. 2.386 pct. 1 C. civ. instituie o ipotecă legală în favoarea vânzătorului,
asupra bunului imobil vândut, pentru garantarea obligaţiei de plată a preţului.

Sancţiunea neîndeplinirii obligaţiei de plată a preţului. Neîndeplinirea obligaţiei

de plată de către cumpărător, lasă vânzătorului posibilitatea de a obţine:
a) rezoluţiunea contractului, ca în cazul oricăror contracte sinalagmatice.
Rezoluţiunea urmează regulile generale, adică poate fi dispusă de instanţă la cerere dacă
neexecutarea nu este de mică însemnătate sau poate fi declarată unilateral de către
partea îndreptăţită în condiţiile art. 1.552 C. civ. Sub acest aspect este de menţionat că,
potrivit art. 1.725 C. civ., în cazul vânzării bunurilor mobile, cumpărătorul este de drept
în întârziere cu privire la îndeplinirea obligaţiilor sale dacă, la scadenţă, nici nu a plătit
preţul şi nici nu a preluat bunul, ceea ce înseamnă că vânzătorul poate recurge la
rezoluţiunea unilaterală a contractului. De asemenea potrivit art. 1.727 C. civ., în cazul
bunurilor mobile, atunci când vânzarea s-a făcut fără termen de plată, iar cumpărătorul
nu a plătit preţul, vânzătorul poate ca, în cel mult 15 zile de la data predării, să declare
rezoluţiunea fără punere în întârziere şi să ceară restituirea bunului mobil vândut, cât
timp bunul este încă în posesia cumpărătorului şi nu a suferit transformări. Dacă
acţiunea în restituire nu este introdusă în condiţiile menţionate vânzătorul nu mai poate
opune celorlalţi creditori ai cumpărătorului efectele rezoluţiunii ulterioare a
contractului pentru neplata preţului.
Când vânzarea are însă ca obiect un bun imobil şi s-a stipulat că, în cazul în care
nu se plăteşte preţul la termenul convenit, cumpărătorul este de drept în întârziere,
acesta din urmă poate să plătească şi după expirarea termenului cât timp nu a primit
declaraţia de rezoluţiune din partea vânzătorului.
Rezoluţiunea nu se pronunţă de instanţa de judecată nici în situaţia în care în
contract s-a înserat un pact comisoriu potrivit căruia rezoluţiunea se produce de drept,
cu sau fără punere în întârziere.
Art. 1.729 C. civ. prevede că rezoluţiunea vânzării unui imobil are efecte faţă de
terţi în condiţiile stabilite la art. 909 şi 910 C. civ. referitor la acţiunea în rectificare de
carte funciară şi efectele ei;
b) dacă vânzătorul nu optează pentru rezoluţiunea contractului, el poate cere
executarea silită a obligaţiei de plată a preţului;
c) în ipoteza în care vânzătorul nu a predat bunul, acesta are şi posibilitatea de a
invoca excepţia de neexecutare a contractului,
II. Obligaţia de preluare a lucrului vândut

Corelativ obligaţiei vânzătorului de predare a bunului vândut, există şi obligaţia

cumpărătorului de a primi bunul respectiv. Preluarea bunului de către cumpărător
trebuie să se facă la momentul şi de la locul unde vânzătorul este obligat să-l predea.
În caz de neîndeplinire a obligaţiei de preluare a unui bun mobil, faţă de dispoziţiile
art. 1.726 C. civ., vânzătorul are facultatea de a depune lucrul vândut într-un depozit,
la dispoziţia şi pe cheltuiala cumpărătorului, sau de a-l vinde.
În raport de dispoziţiile art. 1.725 C. civ., cumpărătorul este de drept în întârziere
cu privire la îndeplinirea obligaţiilor sale dacă, la scadenţă, nici nu a plătit preţul şi nici
nu a preluat bunul.
Dacă vânzătorul optează pentru vânzarea bunului mobil nepreluat, aceasta se face
prin licitaţie publică sau chiar pe preţul curent – dacă lucrul are un preţ la bursă sau în
târg – ori pe cel stabilit de lege, de către o persoană autorizată de lege pentru asemenea
acte şi cu dreptul pentru vânzător la plata diferenţei dintre preţul convenit la prima
vânzare şi cel efectiv obţinut, precum şi la daune-interese. Vânzarea se face, deci, pe
seama cumpărătorului, astfel încât dacă vânzătorul nu reuşeşte să-şi realizeze creanţa,
diferenţa o va recupera de la cumpărător.
Vânzătorul care, în condiţiile de mai sus, intenţionează să vândă bunul mobil
nepreluat sau să-l depună în depozit, are obligaţia să-l încunoştinţeze de îndată pe
cumpărător despre această împrejurare.
Fiind vorba de o obligaţie neîndeplinită dintr-un contract sinalagmatic, vânzătorul
poate opta şi pentru rezoluţiunea contractului dacă cumpărătorul nu-şi îndeplineşte
obligaţia de primire a bunului. Dacă, urmare a rezoluţiunii, vânzătorul ar vinde bunurile
altei persoane cu un preţ mai mare, cumpărătorul nu poate cere diferenţa de preţ,
contractul fiind desfiinţat.

III. Suportarea cheltuielilor vânzării

Cheltuielile vânzării se suportă de una sau alta dintre părţi, sau de ambele, în funcţie
de modul în care s-a convenit. Dacă părţile nu au stabilit nimic referitor la acesta
chestiune, devine aplicabil art. 1.666 C. civ., potrivit căruia cheltuielile vânzării sunt în
sarcina cumpărătorului. În categoria acestor cheltuieli intră cele privind redactarea
înscrisului, taxele de timbru pentru autentificarea actului, onorariu notarului, taxele de
intabulare etc., şi nu cheltuielile privind predarea sau preluarea bunului. În lipsă de
convenţie, acestea revin vânzătorului dacă e vorba de cele privind măsurarea, cântărirea
şi cheltuielile de predare a bunului, iar cele de preluare şi transport de la locul executării
sunt în sarcina cumpărătorului.
BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTARĂ NECESARĂ APROFUNDĂRII:
- Gh. Comăniţă, Drept civil Contracte speciale, Editura Universul juridic , 2013
capitolul privind vânzarea;
- I. Urs , Drept civil.Contracte speciale, Editura Universul juridic, 2015, capitolul
privind vânzarea
INTREBĂRI RECAPITULATIVE:
1.Care sunt elementele pe baza cărora se face distincția dintre vânzarea de bunuri
viitoare și contractul de antrepriză?
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
......................................................................................................
2. Care este diferența dintre promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare și
promisiunea unilaterală de vânzare?
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
......................................................................................................
3. Care sunt condițiile prețului?
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
..............................................................
4.Ce semnificație are noțiunea de evicțiune?
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
...................................................................
5.Ce posibilități de acțiune are vanzătorul în cazul în care cumpărătorul nu își
îndeplinește obligația de plată a prețului?
..........................................................................................................................................
..........................................................................................................................................
..........................................................................................................................................
..........................................................................................................................................
..........................................................................................................................................
.....................................................................................

TESTE DE AUTOEVALUARE:
Contractul de vânzare-cumpărare este solemn în cazul:
a. vânzării unui apartament;
b. vânzării unui autoturism:
c. vânzării-cumpărării unui teren dar numai dacă acesta se află în extravilan.

Prin noţiunea de preţ sincer se înţelege:

a. un preţ serios;
b. un preţ cât mai apropiat de valoarea imobilului;
c. un preţ stabilit cu intenţia de a fi plătit respectiv de a fi primit.

Contractul de vânzare-cumpărare este:

a. sinalagmatic ;
b. solemn, dar numai când are ca obiect terenuri din extravilan;
c. aleatoriu
d. în principiu consensual.

Condiţiile preţului sunt: :

a. ....................................................................................................................
b. ...................................................................................................................
c. .....................................................................................................................
d. ......................................................................................................................

Condiţiile răspunderii vânzătorului pentru viciile ascunse ale bunului vândut sunt:
a. .................................................. ................................................... ...........................
b. .................................................................................................. ....... ................. ...... .
c.. ........................................................................................................................... .....
.

TESTE DE EVALUARE

1.Vânzare-cumpărarea între soţi :

a. Este permisă;
b. Poate avea ca obiect atat bunuri mobile cat si imobile ;
c. Nu este valabilă dacă maschează o donație deghizată.

2. În caz de neexecutare a obligaţiei de predare datorită culpei vânzătorului

cumpărătorul :
a. poate invoca excepţia de neexecutare a contractului:
b. poate cere rezoluţiunea contractului;
c. poate cere executarea silită în natură a contractului.

3.Prin noţiunea de preţ sincer(real) se înţelege:

a. un preţ care reprezintă o cauză suficientă pentru înstrăinarea bunului de
către vanzator;
b. preţul care reprezintă valoarea de circulaţie a bunului;
c. un pret care desi nu reprezintă valoarea reala a bunului este apropiat de
aceasta.
4.În caz de de neexecutare a obligaţiei de plată a prețului datorită culpei
cumpărătorului, vânzătorul :
a. poate invoca excepţia de neexecutare a contractului:
b. poate cere rezoluţiunea contractului;
c. poate cere executarea în natură a contractului.
Promisiunea unilaterală de vânzare, în principiu, este:
a. un contract solemn
b. un contract consensual
c. un act juridic unilateral
 TEMA III
Contractul de donaţie

I.OBIECTIVELE SPECIFIC ALE TEMEI:

- studentul să înțeleagă figura juridică a contractului de donație;
- studentul să înțeleagă aspectele specifice pe care le prezintă condițiile de fond și
formă ale acestui contract;
- studentul să înțeleagă efectele pe care le produce contractul.

II. COMPETETENȚE SPECIFIC DOBÂNDITE DE STUDENT:

- Studentul să fie capabil să definească și să delimiteze contractul de alte
contracte cu care prezintă asemănări;
- Studentul să cunoască aspectele specific în legătură cu condițiile de
valabilitate a contractului;
- Studentul să fie capabil să utilizeze corect noțiunile de specialitate întâlnite la
acest contract;
- Studentul să cunoască efectele generale pe care le produce contractul și
obligațiile rezultate din contract.

III. CUVINTE CHEIE:

Contract de donație, irevocabilitatea donației, donație indirectă, donații simulate;
donație deghizată, dar manual; cauza legală de revocare a donației .

IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU:

Trăsăturile esenţiale şi distinctive ale contractului de donație.
Elementele constitutive ale contractului de donație
Efectele contractului de donație.
Obligaţiile născute din contractul de donație.
Cauze legale de revocare a donațiilor.

CONȚINUTUL TEMEI III

Secţiunea I Noţiune şi caractere juridice.

În categoria contractelor translative de proprietate intră nu numai cele cu
caracter oneros ci şi cele prin care îm schimbul transmiterii dreptului de proprietate, sau
a altui drept, nu se urmăreşte obţinerea unei contraprestaţii. În această categorie se
include şi contractul de donaţie, care face parte din categoria actelor cu titlu gratuit,
mai precis a liberalităţilor, deoarece transmiţătorul îşi micşorează patrimoniul propriu
in mod irevocabil, fără a urmări un avantaj patrimonial.
În termenii articolului 801 Cod civil, donaţia este “un act de liberalitate prin
care donatorele dă irevocabil un lucru donatarului care-l primeşte”.
Pornind de la conţinutul articolului rnenţionat putem defini donaţia ca fiind acel
contract prin care o persoană, numită donator, transmite în mod irevocabil unei alte
persoane numită donatar, un anumit drept, real sau de creanţă, fără a urmări un
contraechivalent.
Transmiterea dreptului se face deci cu intenţie liberalã, animus donandi, şi
tocmai această intenţie constituie cauza măririi patrimoniului donatarului.

Caractere juridice.
a. Donaţia este un contract unilateral deoarece dintre cele două părţi numai
una şi anume donatorul, îşi asumă obligaţii. Nu există obligaţii reciproce şi
interdependente ca in cazul contractelor sinalagmatice. Donatarul nu-şi asumă nici o
obligaţie decât atunci cînd donaţia este cu sarcini. În acest din urmă caz, în limita
sarcinii, se poate susţine că contractul are caracter sinalagmatic.
b. Aşa cunt am arătat deja, donaţia este un contract cu titlu gratuit deoarece
acordul de vointä al donatornlui se dă cu intenţia de a-l gratifica pe donatar şi nu
urmărindu-se obţnerea unei contraprestaţii din partea acestuia.
c. Sub aspectul formei, donaţia este, în principiu, un contract solemn, ea
trebuind incheiatã în formă autentică.
De la această regulă există totuşi unele excepţii rezultate din chiar codul civil,
după cum vom arăta mai jos.
d. Donatia este un contract translativ de proprietate. Atunci când obiectul
donatiei constă în dreptul de proprietate asupra unui bun, proprietatea se transferä de la
donator la donatar prin simplul acord de voinţă al părţilor exprimat in forma prevăzutä.
de lege. Ca urmare, exceptând donaţiile făcute sub forma darului manual, dreptul de
proprietate se transmite chiar dacä bunul nu a fost predat. Dobândirea drerptului de
proprietate de către donatar este condiţionată, potrivit noului Cod civil; de întabularea
dreptului dobândit in cartea funciară.Dispoziția se va aplica numai după finalizarea
lucrărilor de cadastru în unitatea administrativ teritorială respectivă.
e. caracterul irevocabil. Deşi orice contract este în principiu irevocabil,
amintim şi aceastä trăsătură esenţială a contractului deoarece irevocabilitatea prezintă
elemente caracteristice in contractul de donaţie22

Secţiunea II
Condiţiile de valabilitate ale contractudui

1. Capacitatea părţilor
Şi în materie de donaţie este aplicabil art. 1.180 C. civ. în sensul că poate contracta
orice persoană căreia legea nu-i interzice acest lucru. De la această regulă, legislaţia
civilă prevede o serie de excepţii atât sub aspectul incapacităţii de a dispune prin donaţii
cât şi sub aspectul incapacităţii de a primi donaţii. Se impune a aminti că este aplicabilă
regula în sensul că excepţiile sunt de strictă interpretare.

22
A se vedea mai jos paragraful referitor la irevocabilitatea donaţiilor.
 Condiția capacității se apreciază, în principiu, la momentul realizării acordului de
voințe. Conform art. 987 C. civ. „Condiţia capacităţii de a dispune prin liberalităţi
trebuie îndeplinită la data la care dispunătorul îşi exprimă consimţământul” iar condiția
capacității de a primi donații „ trebuie îndeplinită la data la care donatarul acceptă
donaţia”. Când acordul de voințe se realizează succesic donatorul trebuie să fie capabil
atat la momentul ofertei de donație cât și la cel al acceptării și luării la cunoștință de
acceptarea donației.

A. Incapacitatea de a dispune
Minorii şi interzişii judecătoreşti. Acestea sunt persoane cărora nu le este permis
a face donaţii, nici personal, dar nici prin reprezentantul sau ocrotitorul legal [art. 144
alin. (1), art. 146 alin. (3), art. 988 C. civ.]. Normele legale care interzic minorilor şi
persoanelor puse sub interdicţie încheierea de contracte de donaţie în care să figureze
în calitate de donatori, urmăresc protejarea patrimoniului acestor persoane, care fie au
un discernământ redus, fie sunt lipsite de discernământ, împotriva unor acte de
dispoziţie cu consecinţe negative asupra patrimoniului lor.
Sunt exceptate, pentru minori, darurile obişnuite, apreciate în funcţie de starea
materială a minorului
În cazul celui pus sub interdicţie sunt exceptate donaţiile făcute din bunurile
acestuia, descendenţilor, de către tutore, cu avizul consiliului de familie şi cu
autorizarea instanţei de tutelă. În cazul menţionat, nu se poate, însă, da scutire de raport
(art. 175 C civ.).
Donaţiile încheiate cu încălcarea regulilor de mai sus sunt anulabile.
Condiţia capacităţii de a dispune prin donaţii trebuie îndeplinită la data la care
dispunătorul îşi exprimă consimţământul.
Interdicția nu se aplică minorilor care au dobandit anticipat capacitatea deplină de
exercițiu în condițiile art. 40 C. civ., aceștia, deși minori, fiin tratați ca persoanele care
au capacitate deplină de exercițiu și, ca atare, pot face liberalități, fără restricții. De
asemenea, minorul căsătorit, poate face donații, el dobândind prin căsătorie capacitate
deplină de exercițiu.
Persoanele insolvabile. În raport de dispozițiile art. 12 alin. 2 C. civ. „nimeni nu
poate dispune cu titlu gratuit dacă este insolvabil
B. Incapacităţi de a primi donaţii
a) Persoanele fizice neconcepute. Nu se pot face donaţii, în mod direct, în favoarea
unei persoane neconcepute, a unei persoane inexistente, lucru firesc câtă vreme un bun
aflat în circuitul civil nu poate râmâne fără un titular al dreptului de proprietate asupra
sa. S-a acceptat însă că acest lucru se poate face, totuşi, în mod indirect, printr-o
liberalitate cu sarcini făcute unei persoane capabile23. În prezent art. 989 C. civ.
stabileşte regula că „Persoana care nu există la data întocmirii liberalităţii poate
beneficia de o liberalitate dacă aceasta este făcută în favoarea unei persoane capabile,
cu sarcina pentru aceasta din urmă de a transmite beneficiarului obiectul liberalităţii
îndată ce va fi posibil”. Persoanele neconcepute nu pot, deci, primi donaţii decât
indirect, pe calea unei donaţii făcute unei persoane capabile, donaţie făcută cu sarcina
de a se transmite ulterior obiectul donaţiei persoanei ce s-a intenţionat a fi gratificată.
Numai persoanele neconcepute nu pot primi donaţii, ca urmare persoana concepută
poate fi beneficiara directă a unei donaţii

23 Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 193; D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, p. 139.
 b) Cetăţenii străini şi apatrizii. Conform art. 44 alin. (2) din Constituţie24 aceştia
nu pot dobândi, în principiu, prin acte juridice între vii, dreptul de proprietate asupra
terenurilor din România, aşa încât nu pot fi beneficiarii unor donaţii având ca obiect
dreptul respectiv. Încălcarea acestei interdicţii duce la nulitatea absolută a contractului.
Totuşi posibilitatea dobândirii de terenuri de către aceştia nu este total exclusă deoarece
se prevede această capacitate în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea
Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de
reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire
legală”. În acord cu acest text constituţional, Legea nr. 312/2005, intrată în vigoare la
data aderării României la Uniunea Europeană, prevede că cetăţenii statelor membre ale
Uniunii Europene sau al Spaţiului economic European, pot dobândi dreptul de
proprietate asupra terenurilor în aceleaşi condiţii ca cele prevăzute pentru cetăţenii
români şi persoanele juridice române;
c) Medicii şi farmaciştii sau alte persoane care acordă îngrijiri de specialitate
dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului. Conform art. 990 alin. (1) C.
civ. medicii şi farmaciştii sau alte persoane care, direct sau indirect au acordat îngrijiri
de specialitate unei persoane pentru boala care este cauză a decesului, nu pot primi
donaţiile pe care bolnavul le-a făcut în cursul bolii respective în beneficiul acestor
persoane. Se porneşte de la posibilitatea foarte mare de influenţă pe care astfel de
persoane o au datorită poziţiei lor faţă de bolnavii aflaţi sub tratament şi în pericol de
deces. Este o prezumţie absolută de captaţie sau sugestie ce viciază consimţământul
bolnavului şi care, ca atare, nu poate fi combătută cu dovada contrarie25.
Incapacitatea aplicabilă medicilor şi farmaciştilor este valabilă şi în cazul preoţilor
sau altor persoane care asistă din punct de vedere religios, pe donator, în cursul ultimei
boli. Ea nu se aplică dacă donația a fost făcută înainte de perioada cand dispunătorului
i-au fost acordate îngrijiri sau într-o perioadă ulterioară îngrijirilor și fără legătură cu
acestea și nici în situația în care donația a fost făcută persoanelor care îi acordau îngrijiri
de specialitate dar boala pentru care a fost îngrijit nu a fost cea care a cauzat decesul.
Prin excepție, sunt valabile donaţiile făcute:
- soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi;
- altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la data liberalităţii, dispunătorul
nu are soţ şi nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi.
Sancţiunea în cazul încheierii donaţiei cu încălcarea acestor reguli este nulitatea
relativă.
Termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare curge de la data la care
moştenitorii au luat cunoştinţă de existenţa donaţiei, dacă dispunătorul a decedat din
cauza bolii în cursul căreia s-a făcut donaţia.

d) Situaţia minorilor şi interzişilor. În cazul minorilor şi interzişilor judecătoreşti

nu se poate, practic, vorbi de o incapacitate de a primi donaţii. Ei pot avea calitatea de
donatari numai că trebuie asistaţi sau reprezentaţi, în condiţiile legii, la acceptarea
donaţiei. Este vorba deci de o incapacitate de exercițiu și nu de folosință în ceea ce
privește primirea de donații. Ca urmare, minorii sub 14 ani pot face acceptarea donației
prin reprezentanții lor legali (părinți sau tutore), iar cei cu capacitate de exercițiu

24 Textul art. 44 alin. (2) din Constituţie este următorul: „(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în

mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra
terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate
internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică,
precum şi prin moştenire legală”.
25 D. Chirică, op. cit., p. 140.
restrânsă pot accepta personal donațiile dar, așa cum prevede art. 1013 C. civ. cu
încuviințarea ocrotitorului legal.

e) Situaţia persoanelor juridice. Persoanele juridice pot primi donaţii în condiţiile

dreptului comun, prin reprezentanţii lor, de la data actului de înfiinţare, chiar şi cele
supuse înregistrării pentru a dobândi personalitate juridică şi chiar dacă donaţiile nu
sunt necesare pentru a lua fiinţă în mod valabil

2. Obiectul contractului de donaţie

Pot forma obiect al contractului de donaţie atât bunurile mobile cât şi bunurile
imobile. Bunul ce urmează a fi donat trebuie să îndeplinească condiţiile generale din
dreptul comun, respectiv să fie determinat sau determinabil, să fie în circuitul civil şi să
existe sau să poată exista în viitor. Pot forma, deci, obiect al donaţiei şi bunurile viitoare,
desigur cu excepţia donaţiilor sub forma darului manual, unde predarea bunului
constituie o condiţie pentru naşterea contractului.
Donaţia de bunuri viitoare este valabilă, ea necontravenind principiului irevo-
cabilităţii deoarece existenţa şi executarea sa nu depind numai de voinţa donatorului
Poate forma obiect al contractului de donaţie şi doar uzufructul unui bun. În acest
caz uzufructuarul intră în posesia şi folosinţa bunului imediat, urmând ca nudul
proprietar să dobândească aceste atribute numai după încetarea uzufructului. De
asemenea, poate forma obiect al contractului de donaţie doar nuda proprietate.

3. Cauza contractului de donaţie

Cauza prezintă o importanţă accentuată în acest domeniu, pentru că este un element
ajutător în delimitarea donaţiei de alte acte. Ea constă în intenţia liberală, în scopul de
a procura o îmbogăţire persoanei gratificate, prin micşorarea propriului patrimoniu.
Existenţa donaţiei este condiţionată atât de existenţa elementului subiectiv, adică a
intenţiei de a-i crea donatarului un avantaj patrimonial, a intenţiei de a dărui, cât şi a
celui obiectiv, constând în diminuarea patrimoniului donatorului. Oricare dintre
elementele menţionate, luat separat, nu este suficient pentru caracterizarea operaţiunii
juridice respective ca donaţie. De aceea trebuie avut în vedere atât factorul subiectiv cât
şi cel obiectiv.
Cauza trebuie să existe, să fie reală, licită şi morală. În legătură cu cauza, în practică
s-a stabilit că nu constituie cauză imorală pentru efectuarea unei donaţii existenţa
relaţiilor de concubinaj. Dacă, dimpotrivă, donaţia a fost făcută în scopul de a determina
stabilirea relaţiilor de concubinaj sau continuarea lor, cauza este considerată imorală.

4. Consimţământul părţilor

Exprimarea simultană a consimţământului. Ca orice contract şi donaţia

presupune acordul de voinţă al ambelor părţi, respectiv al donatorului şi al donatarului.
Consimţământul poate fi exprimat personal dar şi prin mandatar cu procură autentică şi
specială.

Exprimarea consimţământului donatarului la o dată ulterioară ofertei de

donaţie.
Oferta de donație.Dacă părţile nu sunt prezente pentru o exprimare simultană a
consimţământul la încheierea donaţiei, procedura de încheiere a contractului începe cu
emiterea unei oferte de donaţie de către donator. Această ofertă trebuie făcută în formă
autentică. Oferta de donaţie neacceptată de destinatarul ei nu produce niciun efect, fapt
firesc câtă vreme donaţia este un contract şi nu un act juridic unilateral. Din prevederile
art. 1.013 alin. (1) C. civ., desprindem condiţia ca acceptarea să se producă în timpul
vieţii donatorului, lucru firesc pentru ca acordul de voinţă al părţilor să se poată întâlni.
Din acest motiv dacă donatorul a decedat, sau a fost pus sub interdicţie înainte ca
destinatarul ofertei să-şi exprime consimţământul, oferta de donaţie devine caducă.
.
Acceptarea ofertei. Acceptarea donaţiei trebuie făcută tot în formă autentică la fel
ca şi oferta. Acceptarea donaţiei nu este suficientă pentru perfectarea contractului. Este
nevoie ca donatorul să ia cunoştinţă de acceptarea donaţiei. Această cerinţă rezultă din
dispoziţia art. 1.013 alin. (1) C. civ, potrivit căreia oferta de donaţie poate fi revocată
cât timp ofertantul nu a luat cunoştinţă de acceptarea destinatarului.
Oferta de donaţie făcută unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu se acceptă
de către reprezentantul legal, iar cea făcută unei persoane cu capacitate de exerciţiu
restrânsă poate fi acceptată de către aceasta, cu încuviinţarea ocrotitorului legal.
Conform art. 999 C. civ., în cazul substituţiilor fideicomisare, oferta de donaţie
făcută substituitului poate fi acceptată de acesta şi după decesul dispunătorului.

Principiul irevocabilităţii donaţiilor

Irevocabilitatea caracterizează orice contract şi se manifestă prin imposibilitatea
desfiinţării sau modificării unilaterale a acestui act juridic. Ea rezultă din principiul
forţei obligatorii a contractului, prevăzut de art. 1.270 C. civ. Aşa fiind, ar putea părea
superfluă sublinierea caracterului irevocabil al contractului de donaţie. Textul art. 985
C. civ. evidenţiază însă acest caracter. Această dispoziţie legală trebuie coroborată cu
articolul 1.015 C. civ. şi vom constata că donaţia prezintă o serie de particularităţi în
ceea ce priveşte modul de manifestare a irevocabilităţii. Este vorba de interzicerea,
sub sancţiunea nulităţii, a unor clauze sau condiţii care dacă ar fi cuprinse în contract
ar putea restrânge, pe baza voinţei donatorului, beneficiile pe care acesta le are din
donaţie. Aşa cum s-a arătat în doctrina franceză, dar şi în cea română, din aceste
reglementări rezultă că irevocabilitatea în cazul contractului de donaţie este mai
accentuată decât în cazul altor contracte,

Clauze contrare principiului irevocabilităţii donaţiilor. Clauze permise

Donaţia sub condiţie potestativă. Art. 1.015 C. civ. dispune că „este lovită de
nulitate absolută donaţia care: a) este afectată de o condiţie a cărei realizare depinde
exclusiv de voinţa donatorului (…)”.

Clauza privind plata datoriilor viitoare nedeterminate ale donatorului, nedeter-

minate sub aspectul limitei maxime. Sancţiunea nulităţii este prevăzută şi pentru
donaţia care „impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în
viitor, dacă valoarea maximă a acestora nu este determinată în contractul de donaţie”.

Clauza care conferă donatorului dreptul de a denunţa unilateral contractul. O

astfel de clauză este, în mod evident, contrară principiului irevocabilităţii donaţiei dar
şi forţei obligatorii a contractului. Ea este, de fapt, o condiție rezolutorie pur potestativă
așa încât donația cuprinzând o astfel de clauză nu ar fi fost valabilă oricum în raport de
prevederile art. 1015 alin. 2 lit a întrucât este vorba de o condiție ce depinde exclusiv
de voința donatorului.
 Clauza privind rezervarea dreptului de a dispune de bunul donat. Dacă donatorul
şi-a rezervat dreptul de a dispune de bunul donat, o astfel de clauză este nulă chiar dacă
nu a dispus de bunul respectiv. Este valabilă însă clauza prin care donatorul ar stipula
reîntoarcerea bunurilor în patrimoniul său în ipoteza în care donatarul ar muri înaintea
sa, sau când atât donatarul cât şi descendenţii lui ar muri înaintea donatorului. Dacă a
fost stipulată în contract o clauză de genul celei arătate şi donatarul moare înaintea
donatorului, moştenitorii lui trebuie să restituie donatorului bunurile primite26.
Dacă dreptul de a dispune vizează doar o parte dintre bunurile donate, nulitatea
operează numai în privinţa acestei părţi.
În cazul în care donaţia are ca obiect bunuri supuse unor formalităţi de publicitate,
atât dreptul donatarului, cât şi dreptul de întoarcere sunt supuse acestor formalităţi.

Substituţia fideicomisară. Donaţia poate conţine o substituţie fideicomisară.

Aceasta reprezintă o dispoziţie prin care se impune donatarului (sau legatarului) să
administreze bunul primit şi la moartea sa să-l remită unei persoane care este desemnată
tot de către donator (sau testator). Art. 994 C. civ. prevede că o liberalitate poate fi
grevată de o sarcină care constă în obligaţia instituitului de a administra bunurile care
constituie obiectul liberalităţii şi de a le transmite, la decesul său, unei alte persoane
numită substituit, persoană desemnată tot de către dispunător (donator sau testator). Din
punctul de vedere care ne interesează avem aici două liberalităţi care se execută
succesiv: una de la dispunător la instituit şi care produce efecte de la încheierea
contractului de donaţie şi una de la instituit la substituit şi care este făcută tot de donator
substituitului și care produce efecte după decesul instituitului și care se (primul
donatar). Instituitul are obligaţia de a administra bunurile primite prin donaţie de a le
transmite la decesul său substituitului, care este desemnat tot de către dispunător. În
ceea ce priveşte administrarea bunurilor, instituitului i se aplică regulile de la fiducie şi
el răspunde de modul de îndeplinire a obligaţiei de administrare.
Este important de reținut că cele două liberalități succesive provin ambele de la
donator și trebuie să aibă același obiect.
Liberalităţi reziduale. Este permisă, de asemenea, o clauză prin care donatorul
stipulează ca substituitul să fie gratificat cu ceea ce rămâne din donaţia făcută
instituitului, la decesul acestuia. În cazul acestui gen de donaţii reziduale, spre deosebire
de substituţia fideicomisară, instituitul are dreptul să încheie acte cu titlu oneros şi să
reţină pentru el bunurile ori sumele obţinute în urma încheierii acestora, fără a fi ţinut
să dea socoteală dispunătorului sau moştenitorilor acestuia. El va fi obligat doar să
transmită bunurile primite prin donaţie, care se mai află în patrimoniul său la deces.
Instituitul poate, după cum am arătat, dispune de bunuri doar cu titlu oneros. El nu
poate dispune prin testament de bunurile care au constituit obiectul donaţiei reziduale.
Art. 1.003
alin. (2) C. civ. prevede că dispunătorul poate interzice instituitului să dispună de bunuri
prin donaţie. Cu toate acestea, atunci când este moştenitor rezervatar al dispunătorului,
instituitul păstrează posibilitatea de a dispune prin acte între vii sau pentru cauză de
moarte de bunurile care au constituit obiectul donaţiilor imputate asupra rezervei sale
succesorale.

Condiţiile de formă ale contractului de donaţie

26Pentru amănunte în legătură cu această problemă, a se vedea R. Dimitriu, Revocarea donaţiei în caz de
predeces al donatarului, în Dreptul nr. 10/1995, p. 33.
 Contractul de donaţie figurează printre excepţiile de la regula consensualismului.
Valabilitatea lui depinde, cu unele excepţii, de respectarea formei autentice, cu ocazia
exprimării consimţământului părţilor.
Art. 1.011 C. civ. prevede că orice donaţie se încheie în formă autentică şi aceasta
pentru valabilitatea contractului şi nu doar pentru dovedirea lui.

Sancţiunea lipsei formei autentice. Contractul de donaţie încheiat cu încălcarea

regulilor referitoare la forma autentică este sancţionat cu nulitatea absolută.

Statul estimativ. Pentru ipoteza în care donaţia are ca obiect bunuri mobile, art.
1.011 C. civ. mai prevede o formalitate necesară pentru valabilitatea donaţiei şi anume
un înscris, chiar şi sub semnătură privată, în care să fie enumerate şi evaluate bunurile
ce au făcut obiectul donaţiei.
Textul are în vedere donaţiile încheiate în formă autentică şi nu cele realizate sub
forma darului manual sau a donaţiilor indirecte. Înscrisul menţionat este necesar a fi
întocmit atât în cazul bunurilor mobile corporale cât şi a celor incorporale.
Enumerarea şi evaluarea bunurilor poate fi făcută chiar în cuprinsul contractului de
donaţie, caz în care nu mai este nevoie de întocmirea unui înscris separat.
Lipsa înscrisului în care sunt enumerate şi evaluate bunurile mobile ce au făcut
obiectul donaţiei, duce la nulitatea donaţiei.

Înregistrarea donaţiei autentice

În raport de dispoziţiile art. 1.012 C. civ., notarul care autentifică un contract de
donaţie are obligaţia să înscrie de îndată acest contract în registrul naţional notarial,
ţinut în format electronic, potrivit legii. Neîndeplinirea acestei obligaţii nu afectează
valabilitatea donaţiei, ea având drept scop informarea persoanelor care justifică
existenţa unui interes legitim. Publicitatea prin acest registru nu înlătură aplicarea
dispoziţiilor referitoare la intabularea drepturilor tabulare şi opozabilitatea acestora.

Secţiunea a III-a
Excepţii de la regula formei autentice. Donaţii indirecte, donaţiile simulate şi darul
manual

A. Donaţiile indirecte
Donaţiile indirecte sunt liberalităţi care se realizează pe calea unui act alt act juridic
decât o donaţie directă. De aceea ele sunt supuse condiţiilor de fond ale donaţiilor27,
dar, în principiu28, nu şi condiţiilor de formă. Forma autentică nu este cerută deoarece
ele nu sunt donaţii directe, ci donaţii realizate prin intermediul altui act juridic.
.
Recunoaşterea donaţiilor indirecte sub regimul actualului Cod civil, este făcută
expres în dispoziţiile art. 1.011 C. civ., referitoare la forma donaţiei, care arată că acest
gen de donaţii nu este supus cerinţei formei autentice. Pe de altă parte, chiar în lipsa
acestui text, s-ar putea trage concluzia că acestea nu sunt supuse formei autentice.
Astfel, de exemplu, art. 2.243 alin. (2) C. civ stabileşte că, dacă renta se constituie cu

27 O donaţie indirectă poate fi realizată şi prin intermediul unui contract de asigurare de persoane încheiat în
favoarea unui terţ beneficiar. În privinţa acestei donaţii nu sunt aplicabile toate regulile de fond ale donaţiei, suma
asigurată nefiind supusă dispoziţiilor referitoare la reducţiune şi raport. A se vedea Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 220,
nota de subsol nr. 3.
28 Excepţie face renunţarea la moştenire care este un act juridic solemn.
titlu gratuit în favoarea unei terţe persoane, deşi întruneşte însuşirile unei liberalităţi,
totuşi nu este supusă formelor stabilite pentru donaţii; art. 1.631 C. civ. referitor la
remiterea de datorie, permite să se facă dovada acestui act prin orice mijloc de probă.
Exemplele cele mai frecvente de donaţii indirecte sunt cele privind renunţarea la
un drept, remiterea de datorie şi stipulaţia pentru altul.

Renunţarea la un drept. Renunţarea la un drept se poate face fie cu titlu oneros,

fie cu titlu gratuit.
Atunci când renunţarea la drept, fie real, fie de creanţă, se face cu intenţia de a-l
gratifica în acest fel pe cel obligat, suntem în prezenţa unei donaţii indirecte, scutite de
obligaţia formei autentice.

Remiterea de datorie. Aceasta reprezintă situaţia în care un creditor, renunţă, cu

acordul debitorului său, la valorificarea dreptului pe care îl are. Dacă remiterea de datorie
– totală sau parţială – are drept cauză juridică intenţia de a-l gratifica pe debitor cu
valoarea respectivă, ea realizează o donaţie indirectă, scutită de necesitatea formei
autentice. Dacă se face cu alt scop, decât cel menţionat, nu mai suntem în prezenţa unei
donaţii indirecte.

Stipulaţia în favoarea unei terţe persoane. Şi în cazul acestui act juridic se

realizează o donaţie indirectă tot numai în situaţia în care la baza lui stă intenţia liberală
(animo donandi).
Donaţia realizată pe calea stipulaţiei pentru altul prezintă anumite particularităţi
faţă de donaţia directă. După cum s-a arătat în doctrină29, această donaţie se realizează
independent de acceptarea donaţiei de către terţul beneficiar, întrucât dreptul stipulat în
favoarea terţului beneficiar (donatar) se naşte direct şi nemijlocit în patrimoniul său din
momentul încheierii contractului între stipulant şi promitent. Acceptarea donaţiei de
către terţul beneficiar are ca efect nu naşterea dreptului, ci este doar o condiţie de
eficacitate a stipulaţiei30, iar donaţia devine irevocabilă numai din momentul acceptării.
Până la acceptarea donaţiei, mai precis până la momentul când acceptarea de către terţul
beneficiar a ajuns la donatorul stipulant sau la promitent, donatorul poate revoca
donaţia.

B. Donaţiile simulate
Donaţiile simulate sunt donaţii realizate prin recurgerea la procedeul simulaţiei.
Este posibilă realizarea unei donaţii simulate prin deghizarea contractului sub aparenţa
unui alt act juridic sau prin interpunerea de persoane.

a. Donaţia deghizată
Noţiune. Donaţia deghizată reprezintă donaţia realizată sub aparenţa unui contract
cu titlu oneros. De exemplu, părţile convin să încheie un contract de donaţie, dar îl
maschează sub aparenţa unui contract de vânzare-cumpărare în care preţul nu este trecut
cu intenţia de a fi plătit respectiv primit.

Valabilitatea donaţiilor deghizate. Simulaţia fiind recunoscută ca valabilă în

dreptul nostru în măsura în care nu urmăreşte eludarea unor dispoziţii legale imperative,
nu are un scop ilicit sau nu contravine bunelor moravuri, şi donaţia deghizată este

29 A se vedea Fr. Deak, op. cit.,vol. III, p. 224.

30 A se vedea L. Pop, I.F. Popa, S. Vidu, op. cit., p. 211.
valabilă în aceleaşi condiţii. De altfel Codul civil sancţionează cu nulitatea doar
donaţiile deghizate dintre soţi, ceea ce, per a contrario, duce la concluzia că celelalte
donaţii deghizate sunt valabile.

Reguli de formă. De la intrarea în vigoare a Noului Cod civil donaţiile deghizate

sunt valabile fără a fi necesară forma autentică pentru actul care maschează donaţia.
Dacă însă actul care maschează donația, pentru a fi valabil trebuie el însăși să fie
încheiat în formă autentică, faptul că ascunde o donație nu-l scuteste de forma autentică.

Regulile de fond ale donaţiei deghizate. Donaţiilor deghizate li se aplică regulile de

fond specifice donaţiilor şi nu actului sub forma căruia se face deghizarea. Ca urmare,
sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la incapacităţile de a dona sau de a primi donaţii,
cele referitoare la acceptarea donaţiei înainte de decesul donatorului, cele referitoare la
reducţiunea sau raportul donaţiilor, la irevocabilitatea donaţiilor, la cauzele legale de
revocare etc.

Proba donaţiei deghizate. Există două elemente ce trebuie dovedite pentru a se

proba o donaţie deghizată. Este vorba în primul rând de dovada intenţiei liberale (animo
donandi) apoi de absenţa contraprestaţiei.
Sarcina probei revine celui care are interes să dovedească existenţa donaţiei.
Art. 1.091 alin. (4) C. civ. prevede că „Până la dovada contrară, înstrăinarea cu titlu
oneros către un descendent ori un ascendent privilegiat sau către soţul supravieţuitor
este prezumată a fi donaţie dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului, uzului ori
abitaţiei sau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a unei rente viagere.” S-a creat deci,
pentru a uşura dovada donaţiei deghizate, o prezumţie de donaţie în cazul în care
înstrăinarea cu titlu oneros a unui bun se face cu rezerva dreptului de uzufruct, uz sau
abitaţie, ori în schimbul unei rente viagere, sau al întreţinerii către un succesibil în linie
dreaptă sau către soţul supravieţuitor. Prezumţia operează numai în favoarea
descendenţilor, ascendenţilor privilegiaţi şi a soţului supravieţuitor ai defunctului, dacă
aceştia nu au consimţit la înstrăinare şi are caracter relativ31. Moştenitorul care a consimţit
la această operaţiune nu poate invoca prezumţia unei donaţii deghizate pentru a obţine
reducţiunea sau raportul. Donaţiile deghizate sub forma unor înstrăinări cu titlu oneros
sau efectuate prin persoane interpuse sunt prezumate ca fiind făcute cu scutire de raport
şi sunt scutite de raport prin art. 1.150 C. civ., cu excepţia cazului în care se dovedeşte că
cel care a lăsat moştenirea a urmărit un alt scop decât scutirea de raport32.

b. Donaţia prin interpunere de persoane

Este o formă de donaţie în care simulaţia vizează persoana donatarului, şi nu natura
contractului. Aici contractul ostensibil este cel real, nereală fiind persoana beneficiară

31 TS, dec. civ. nr. 1.833/1960, în Culegere de decizii, 1960, p. 242-244.

32 Şi o parte a doctrinei de sub vechiul Cod civil considerat că deghizarea donaţiei sub forma unui act cu titlu
oneros generează o prezumţie de scutire de raport. A se vedea în acest sens Fr. Deak, op. cit., vol. III,
p. 218, şi Tratat de drept succesoral, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 402. După părerea noastră nu se putea deduce
existenţa unei dispense de raport din faptul realizării donaţiei sub forma unei donaţii deghizate câtă vreme nu existau
alte indicii din care să rezulte voinţa neîndoielnică de scutire de raport. Recurgerea la această formă de donaţie putea
avea şi alte semnificaţii decât cea a acordării scutirii de raport aşa încât chiar şi donaţia deghizată sub forma unui alt
act juridic sau încheiată prin interpunere de persoane nu putea constitui decât un indiciu în sensul unei eventuale
scutiri de obligaţia discutată şi nu o prezumţie de scutire de raport. Pentru amănunte în legătură cu această chestiune
a se vedea şi Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, Drept civil. Succesiunile, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 274.
a donaţiei. Se poate recurge la această formă de donaţie când se urmăreşte, din diferite
motive, ca persoana adevăratului donatar să nu fie cunoscută.
Donaţia prin interpunere de persoane este valabilă dacă prin ea nu se urmăreşte
fraudarea legii, un scop ilicit sau dacă nu are o cauză imorală.
C. Darurile manuale
Noţiune şi valabilitate. Darul manual reprezintă o formă de donaţie originală căreia
nu i se aplică cerinţele de formă prevăzute de art. 1.011 alin. (1) C. civ., fiind valabilă
prin acordul de voinţă al părţilor însoţit de tradiţiunea bunului. Această varietate de
donaţie este un contract real, şi nu solemn, pentru naşterea ei fiind necesare cele 2
condiţii cunoscute pentru contractele reale, respectiv:
- consimţământul valabil al părţilor;
- remiterea materială a bunului (de manu ad manum).
Validitatea acestui tip de donaţie nu este condiţionată de întocmirea unui înscris.
Valoarea bunurilor prezintă importanţă pentru valabilitatea darului manual,
deoarece nu pot fi făcute donaţii în această formă dacă este vorba de bunuri cu o valoare
peste 25.000 lei.
Existenţa valabilă a donaţiilor sub forma darului manual nu mai poate fi pusă în
discuţie, ele fiind recunoscute de art. 1.011 alin. (2) C. civ. În trecut, justificarea
valabilităţii darului manual era găsită în art. 644 C. civ. care prevedea, printre modurile
de dobândire a proprietăţii, şi tradiţiunea.
Funcţia pe care o îndeplineşte autentificarea în cazul donaţiei ostensibile este
realizată aici prin formalismul tradiţiunii efective a bunului ce formează obiectul
darului manual.

Condiţiile de fond ale darului manual

Obiectul darului manual. Necesitatea remiterii materiale a bunului restrânge sfera
bunurilor ce pot fi donate în această manieră la bunurile mobile corporale.
Nu pot forma obiect al darului manual bunurile imobile, bunurile mobile
incorporale cum sunt drepturile de creanţă, drepturile de proprietate intelectuală. De
asemenea, nu pot forma obiect al acestui tip de donaţie nici bunurile viitoare, deoarece
tradiţiunea presupune existenţa actuală a bunurilor. Nici drepturile indivize nu pot
forma obiectul darului manual, tradiţiunea unei cote ideale dintr-un bun mobil fiind de
neconceput.
Se admite că pot forma obiect al darului manual titlurile la purtător, deşi intră în
categoria creanţelor întrucât, practic, înscrisul se confundă cu însuşi dreptul pe care îl
conţine, putând fi valorificat de orice persoană care îl deţine33.
Pot face obiect al darului manual numai bunurile mobile cu o valoare sub 25.000
lei.

Realizarea tradiţiunii. Având caracterul de contract real, darul manual presupune

remiterea efectivă a bunului către donatar. Donatorul trebuie să renunţe în mod actual,
irevocabil şi indubitabil la bunul pe care-l transmite donatarului. Fără tradiţiune nu se
realizează darul manual. Ea nu are semnificaţia îndeplinirii unei obligaţii contractuale,
ci este o condiţie pentru naşterea valabilă a contractului.

Probleme practice în legătură cu darul manual

Darurile de nuntă în cazul comunităţii legale. Darurile care se fac cu ocazia cele-
brării căsătoriei soţilor reprezintă exemple de donaţii sub forma darului manual, fie că

33 D. Chirică, op. cit., p. 149; TS, dec. civ. nr. 1349/1972, în Culegere de decizii, 1972, p. 113.
sunt făcute de către părinţii soţilor, fie de către ceilalţi participanţi la evenimentul
respectiv.
Proba darului manual. Codul civil nu prevede reguli speciale de probaţiune pentru
darul manual aşa încât vor fi aplicabile regulile generale de probaţiune, proba urmând
a fi făcută de cel care invocă actul juridic al donaţiei sub forma darului manual.
Dovada darului manual presupune a dovedi atât consimţământul părţilor cât şi
faptul remiterii materiale a bunului. Dovada consimţământului se face după regulile de
probaţiune specifice actelor juridice iar faptul material al tradiţiunii bunului se poate
dovedi prin orice mijloc de probă. Aceasta este situaţia pentru donator şi pentru
moştenitorii donatorului când sunt avânzi-cauză ai acestuia. De exemplu, când
moştenitorii donatorului cer să se constate nulitatea donaţiei sau revocarea pentru
neîndeplinirea sarcinilor ori pentru ingratitudine, ei trebuie să facă dovada donaţiei după
regulile menţionate. Dacă moştenitorii defunctului invocă un drept propriu ca cel
privind reducţiunea sau raportul, atunci ei nu acţionează ca avânzi cauză ai donatorului
şi pot proba darul manual prin orice mijloc de probă, după regulile de probaţiune
aplicabile terţilor.

Efectele contractului de donaţie

Dublul caracter al contractului de donaţie. Analiza efectelor contractului de

donaţie trebuie pornită de la constatarea că acest contract este, pe de o parte, unul
translativ de drepturi, iar pe de altă parte, un contract generator de obligaţii. Acest din
urmă caracter este influenţat, sub aspectul conţinutului său, de faptul că donaţia este un
contract unilateral, ceea ce implică ideea că ea dă naştere, în principiu, la obligaţii doar
în sarcina uneia dintre părţi. În cazul donaţiei cu sarcini însă, obligaţiile se nasc
deopotrivă atât în sarcina donatorului cât şi a donatarului.
Transmiterea dreptului donat de la donator la donatar, indiferent că este vorba de
un drept de creanţă sau un drept real, are loc prin încheierea valabilă a contractului,
adică odată cu exprimarea valabilă a consimţământului, ceea ce presupune, în principiu,
forma autentică. Transmiterea operează indiferent de faptul dacă bunul a fost sau nu
predat, desigur cu excepţia darului manual, la care predarea reprezintă o condiţie pentru
însăşi naşterea valabilă a contractului.

Opozabilitatea contractului faţă de terţi. Efectul translativ de drepturi, fără nece-

sitatea altor formalităţi, specific contractului de donaţie, vizează doar părţile con-
tractului. Când este vorba de terţi, pentru ca donaţia să fie opozabilă acestora este nevoie
de îndeplinirea unor formalităţi. Astfel, când obiectul donaţiei îl formează un drept de
creanţă, pentru opozabilitatea transmiterii acesteia este necesară îndeplinirea forma-
lităţilor prevăzute de art. 1.393 C. civ., adică notificarea cesiunii către debitorul cedat
sau acceptarea ei de către acesta prin act autentic. În cazul în care se donează o creanţă
având ca obiect o chirie sau o arendă viitoare, pe un anumit interval de timp, o astfel de
donaţie este opozabilă doar prin înscrierea ei în registrele de publicitate imobiliară.
Atunci când obiectul contractului de donaţie îl constituie un bun imobil, dreptul
dobândit trebuie intabulat în cartea funciară.
În cazul în care obiect al transmiterii gratuite l-a format un bun mobil corporal,
opozabilitatea faţă de terţi se realizează, în condiţiile art. 919, 935 şi 936 C. civ., prin
transmiterea posesiei bunului donat.
 Obligaţiile donatorului. Din contractul de donaţie pot rezulta două obligaţii pentru
donator. Este vorba de obligaţia de predare a bunului şi de cea de garanţie care are în
cazul acestui contract o figură juridică unică.
1. Obligaţia de predare a bunului
Donatorul este obligat să predea donatarului bunul ce a format obiectul
contractului. Obligaţia de predare nu există în cazul darului manual unde ea este o
condiţie pentru însăşi naşterea contractului. Obligaţia de predare implică şi obligaţia de
păstrare a bunului până la momentul predării. Donatorul trebuie să predea nu numai
bunul, ci şi fructele acestuia de la momentul realizării donaţiei. În caz de nepredare,
donatarul poate cere executarea silită a obligaţiei. Această posibilitate o are şi succesorii
săi, inclusiv cei cu titlu particular.

2. Obligaţia de garanţie
Pentru că donaţia este un act prin care donatorul transmite gratuit donatarului un
anumit drept şi pentru că donatarul nu este expus pericolului unei pierderi, ci doar al
celui de a nu păstra un câştig, nu există, în principiu, în sarcina donatorului, o obligaţie
de garanţie pentru evicţiune şi pentru viciile ascunse ale bunului donat.
Prin excepţie, donatorul răspunde pentru evicţiune:
- dacă a promis expres garanţia, sau
- dacă evicţiunea decurge din fapta sa ori dintr-o împrejurare care afectează dreptul
transmis, pe care a cunoscut-o şi nu a comunicat-o donatarului la încheierea
contractului.
La fel, în cazul viciilor ascunse ale bunului donat, dacă a cunoscut viciile ascunse
şi nu le-a adus la cunoştinţa donatarului la încheierea contractului, donatorul este ţinut
să repare prejudiciul cauzat donatarului prin aceste vicii.
Obligaţia de garanţie, sub ambele aspecte, adică pentru evicţiune şi pentru viciile
ascunse ale bunului, există însă în cazul donaţiei cu sarcini, deoarece în cazul acestui
tip de donaţie, în limita sarcinilor, contractul are efecte ca unul sinalagmatic, existând
obligaţii reciproce. Ca urmare, donatorul are obligaţia de garanţie dar ea funcţionează
numai în limita sarcinilor iar regimul juridic al acesteia este similar celui analizat cu
privire la obligaţia de garanţie a vânzătorului.
Obligaţia de garanţie mai există şi în situaţia în care donatorul şi-a asumat în mod
expres o astfel de obligaţie.

Obligaţiile donatarului
Donaţia fiind un contract unilateral, ea nu creează obligaţii în sarcina donatarului.
Acesta are, după cum s-a arătat în doctrină, o îndatorire de recunoştinţă faţă de donator
a cărei nerespectare poate atrage, în anumite condiţii, revocarea contractului. Este vorba
de o obligaţie negativă, ea neimpunând donatarului să facă ceva, ci doar să se abţină de
la anumite fapte necorespunzătoare faţă de donator34. Prin excepţie, în cazul donaţiei
cu sarcini, există şi pentru donatar obligaţia de a executa sarcinile asumate prin contract,
neexecutarea lor putând avea drept consecinţă rezoluţiunea (revocarea) contractului.
Aceasta numai în ipoteza în care donatorul nu optează pentru executarea silită a sarcinii.

Secţiunea a V-a
Revocarea donaţiilor

34 D. Chirică, op. cit., p. 164.

 Consideraţii generale
Actualul Cod civil prevede în art. 1.020 că „Donaţia poate fi revocată pentru
ingratitudine şi pentru neexecutarea fără justificare a sarcinilor la care s-a obligat
donatarul”. La aceasta se adaugă revocarea donaţiilor dintre soţi. Observăm că
legiuitorul nu a mai reglementat revocarea donaţiei pentru naştere de copil, caz de
revocare prevăzut de Codul civil anterior35.
În concepţia actualului Cod civil, revocarea donaţiei pentru ingratitudine şi pentru
neîndeplinirea sarcinilor „nu operează de drept”. Deşi în termenii art. 1.021 C. civ.
revocarea nu se face de drept, s-a admis în doctrina anterioară actualului Cod civil că
dispoziţia respectivă vizează doar situaţia când părţile nu au stipulat în contract un pact
comisoriu şi că este permis ca prin intermediul acestuia părţile să convină în sensul ca
revocarea să opereze de plin drept36, deci fără notificare şi fără cerere de chemare în
judecată, caz în care instanţei de judecată îi revine doar rolul de a constata intervenţia
revocării şi nu de a o pronunţa. Soluţia acceptată atunci este valabilă şi în prezent.
Este posibilă şi revocarea promisiunii de donaţie. În termenii art. 1.022 alin. (1)
C. civ., promisiunea de donaţie se revocă de drept dacă anterior executării sale se iveşte
unul dintre cazurile de revocare pentru ingratitudine prevăzute de art. 1.023 şi pe care
le vom analiza mai jos. Tot o revocare de drept se produce şi atunci când anterior
executării promisiunii, situaţia materială a promitentului s-a deteriorat într-o asemenea
măsură încât executarea promisiunii a devenit excesiv de oneroasă pentru acesta ori
promitentul a devenit insolvabil [art. 1.022 alin. (2) C. civ.].

Revocarea donaţiei pentru ingratitudine

Acest motiv de revocare reprezintă consecinţa încălcării obligaţiei de recunoştinţă.
Obligaţia respectivă nu poate justifica exercitarea unei acţiuni pentru îndeplinirea ei pe
cale silită, dar poate constitui temei pentru o desfiinţare a donaţiei. Sunt revocabile
pentru ingratitudine atât donaţiile ostensibile, cât şi cele deghizate, cele indirecte,
precum şi darurile manuale.
Când un bun a fost donat mai multor persoane şi numai una se face vinovată de
ingratitudine sancţiunea operează numai împotriva acesteia

Cauzele de revocare
Potrivit art. 1.023 C. civ. donaţiile sunt revocabile pentru ingratitudine, în
următoarele situaţii:
- dacă donatarul a atentat la viaţa donatorului, a unei persoane apropiate lui sau,
ştiind că alţii intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat;
- săvârşirea de către donatar de „fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de
donator”;
- dacă donatarul refuză în mod nejustificat să asigure alimente donatorului ajuns în
nevoie.

35 Art. 836 C. civ. reglementa un caz de revocare a donaţiei ce era cunoscut încă din dreptul român. Dacă în
momentul realizării donaţiei donatorul nu avea un copil sau alt descendent, iar ulterior i se năştea un copil viu, chiar
şi postum, din căsătorie sau din afara căsătoriei, donaţia se revoca de drept. Revocarea era aplicabilă atât donaţiilor
ostensibile cât şi celor simulate şi indirecte, ca şi darurilor manuale şi donaţiile cu sarcini. Făceau excepţie de la
revocarea de drept donaţiile între soţi, care oricum erau i revocabile prin simpla manifestare de voinţă a soţului
donator, precum şi darurile obişnuite, de o valoare redusă.
Dacă donatorul avea un copil sau un alt descendent în momentul încheierii contractului de donaţie, aceasta nu
mai putea fi revocată. Revocarea se producea de plin drept, în virtutea legii, odată cu îndeplinirea condiţiilor pentru
revocare. Urmare a revocării bunul reintra automat în patrimoniul donatorului, nefiind necesară o hotărâre
judecătorească.
Revocarea pentru survenienţă de copil producea efecte retroactive atât faţă de părţi cât şi faţă de terţi.
36 D. Chirică, op. cit., p. 163; T. Prescure, op. cit. p. 207.
 a. Atentat la viaţa donatorului sau a unei persoane apropiate lui. Acest caz de
ingratitudine constă în intenţia donatarului de a suprima viaţa donatorului sau a unei
persoane apropiate acestuia. Legea nu prevede ce înseamnă persoană apropiată. Credem
că aceasta nu este obligatoriu să fie neapărat rudă cu donatorul, putând fi orice persoană
faţă de care acesta are un anumit grad de afecţiune. Ceea ce prezintă relevanţă este
intenţia de a ucide şi de aceea sunt îndeplinite condiţiile revocării chiar dacă donatarul
nu l-a ucis pe donator sau pe persoana apropiată acestuia, ci doar a încercat să obţină
acest rezultat. Din acelaşi motiv nu se sancţionează uciderea din culpă. Nu este nevoie
de existenţa unei hotărâri de condamnare, fiind suficientă dovada intenţie de omor. Spre
deosebire de Codul civil anterior a fost lărgită sfera faptelor ce se circumscriu acestui
caz de revocare, intrând aici şi omisiunea donatarului de a-l înştiinţa pe donator de
eventuala intenţie de atentat a unei persoane la viaţa sa sau a unei persoane apropiate
acestuia.

b. Fapte penale, cruzimi sau injurii grave. Art. 1.023 lit. b) C. civ. are în vedere
pe lângă săvârşirea de fapte cu caracter penal faţă de donator şi cruzimile, care
reprezintă relele tratamente fizice îndreptate împotriva donatorului, precum şi injuriile
grave, adică faptele de insultă şi jignirile de o anumită gravitate săvârşite faţă de
donator, la care nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi considerate fapte penale, altfel
ar intra în prima categorie.

c. revocarea pentru refuz de alimente presupune ca donatorul să fi fost în nevoie

şi să nu fi primit, în mod nejustificat, alimente de la donatar, căruia i-a solicitat o astfel
de prestaţie. Obligaţia de furnizare a alimentelor necesare există doar atunci când
donatorul nu are rude care să fie legal obligate să-i presteze întreţinere. Refuzul de
alimente nu antrenează deci revocarea donaţiei în situaţia în care donatorul avea rude
care erau îndatorate legal la prestarea întreţinerii. Nu există o obligaţie veritabilă a
donatarului de prestare a întreţinerii deoarece el nu o poate executa silit, trebuind să se
mulţumească cu posibilitatea de a cere revocarea donaţiei. Aprecierea stării de nevoie
a donatorului ca şi a posibilităţii donatarului de a-i furniza alimente revine instanţei de
judecată sesizată cu acţiunea în revocare. Obligaţia de a asigura alimente revine
donatarului numai în limita valorii actuale a bunului donat, valoare care se apreciază
însă ţinând cont de starea în care se afla bunul la momentul donaţiei.

Caracterul judiciar al revocării. Acţiunea în revocare. Şi revocarea donaţiei

pentru ingratitudine, la fel ca cea pentru neîndeplinirea sarcinilor, are caracter judiciar,
fiind şi în acest caz nevoie, pentru a se obţine revocarea, de intentarea unei acţiuni în
justiţie.
Termenul în care poate fi introdusă această acţiune este menţionat în art. 1.024
C. civ. Se prevede că „Dreptul la acţiunea prin care se solicită revocarea pentru ingra-
titudine se prescrie în termen de un an din ziua în care donatorul a ştiut că donatarul
a săvârşit fapta de ingratitudine”.
Efectele revocării. Din modul cum art. 1.026 C. civ reglementează efectele acestei
acţiuni se observă caracterul ei de pedeapsă civilă ce nu are în principiu efect asupra
terţilor. Aşa cum s-a arătat în doctrină, „acţiunea în revocare pentru ingratitudine nu
este o acţiune în rezoluţiune (cum este revocarea pentru neexecutarea sarcinii) sau în
constatarea desfiinţării de drept a contractului (...) ci o acţiune în restituire cu caracter
de pedeapsă”37.
În ceea ce priveşte părţile efectele acţiunii în revocare sunt retroactive şi se
concretizează în obligaţia donatarului de a restitui bunul donat, dacă acesta se mai

37 Fr. Deak, op. cit., p. 167.

găseşte în patrimoniul său, însă donatorul este ţinu să suporte sarcinile şi ipotecile
constituite în mod valabil de către donatar înainte de revocare. Donatorul va trebui să
fie despăgubit pentru scăderea valorii bunului din aceste motive38.
Dacă bunul a fost înstrăinat înainte de introducerea acţiunii în revocare, donatarul
va plăti donatorului valoarea bunurilor înstrăinate socotită la data soluţionării cauzei şi
nu preţul obţinut din înstrăinare (art. 1.025 C. civ.).
În ceea ce priveşte fructele bunului donat, art. 1.025 alin. (2) C. civ. stabileşte că
acestea se cuvin donatorului începând din ziua cererii de revocare a donaţiei. Ca urmare,
fructele culese de donatar înainte de acest moment, se cuvin donatarului.
Revocarea donaţiilor pentru neexecutarea sarcinilor
Condiţiile revocării. În termenii art. 1.027 C. civ., „Dacă donatarul nu îndeplineşte
sarcina la care s-a obligat, donatorul sau succesorii săi în drepturi pot cere fie executarea
sarcinii, fie revocarea donaţiei”.
Textul art. 1.027 C. civ. are în vedere revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea
sarcinilor.
Sarcina este o obligaţie impusă de către donator donatarului. Ea poate fi stabilită în
favoarea donatorului, în favoarea unui terţ sau chiar în favoarea donatarului însuşi.
Existenţa unei liberalităţi presupune o îmbogăţire a celui gratificat. Sarcina scade însă
valoarea liberalităţii în funcţie de prestaţia de care este ţinut donatarul dar acest lucru
se întâmplă doar în cazul sarcinii stipulate în favoarea donatorului sau a unui terţ, nu şi
atunci când ea este stipulată în favoarea celui gratificat. Această din urmă sarcină poate
avea o existenţă juridică doar atunci când şi donatorul are un interes, cel puţin moral,
în executarea ei39.
Sarcina nu poate să absoarbă în totalitate valoarea liberalităţii pentru că atunci
contractul s-ar transforma în unul cu caracter oneros şi nu am mai avea o donaţie. De
pildă dacă sarcina stabilită în favoarea unui terţ ar echivala valoarea liberalităţii.
În situaţia în care donatarul nu îndeplineşte sarcinile convenite prin contractul de
donaţie, donatorul poate cere revocarea donaţiei. Revocarea este în acest caz o sancţiune
similară rezoluţiunii din contractile sinalagmatice, donaţia cu sarcini fiind şi ea în limita
sarcinilor un contract sinalagmatic40.
Donatarul este ţinut să îndeplinească sarcina numai în limita valorii bunului donat,
actualizată la data la care sarcina trebuia îndeplinită.
Revocarea intervine numai în cazul în care neexecutarea sarcinilor este imputabilă
donatarului. La fel ca şi în cazul rezoluţiunii, dacă neexecutarea se datorează forţei
majore sau cazului fortuit, revocarea nu operează. Dacă donatorul, în favoarea căreia
fusese stipulată sarcina, a decedat făcând imposibilă îndeplinirea acesteia, donaţia nu
poate fi revocată tocmai datorită lipsei conduitei culpabile a donatarului şi nu pentru
faptul că ea s-ar fi transformat într-o donaţie fără sarcini41.
Sancţiunea revocării donaţiei intervine atât în caz de neexecutare totală cât şi în caz
de neexecutare parţială a contractului(dacă neexecutarea nu este de mica însemnătate şi
indiferent dacă sarcina neexecutată era stabilită în favoarea donatorului sau a altei
persoane, inclusiv a donatarului dacă aceasta avea o existenţă valabilă)42.

38 D. Chirică, op. cit., p. 167.

39 Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 242.
40 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 494.
41 A se vedea în acest sens L. Mihai, Notă (II) la dec. civ. nr. 851/1981 a TJ Arad, în RRD nr. 12/1982,

p. 45 şi 46.
42 Obligaţia donatarului faţă de el însuşi poate avea o existenţă juridică numai în ipoteza în care însuşi donatorul

ar avea un anumit interes, chiar moral, în executarea acesteia. A se vedea în acest sens Fr. Deak,
op. cit., vol. III, p. 242.
 Donatorul nu este obligat să ceară revocarea, el putând opta pentru executarea silită
a obligaţiei neîndeplinite, la fel ca în cazul contractelor sinalagmatice.

Termenul de prescripţie al acţiunii. Spre deosebire de acţiunea în revocare pentru

ingratitudine, la care termenul de prescripţie este de un an, cea pentru executarea silită a
sarcinilor sau pentru revocare pentru neexecutarea acestora, se prescrie într-un termen
mai lung, respectiv trei ani. Termenul curge de la momentul la care sarcina trebuia
executată.

Caracterul judiciar al revocării. Din cuprinsul art. 1.021 C. civ. rezultă că

„Revocarea pentru ingratitudine şi pentru neîndeplinirea sarcinilor nu operează de drept”.
Aceasta înseamnă că donatorul pentru a obţine revocarea trebuie să facă apel la o acţiune
în justiţie.
Acţiunea poate fi introdusă nu numai de donator, ci şi de succesorii săi şi chiar de
creditorii donatorului, pe calea acţiunii oblice.
Terţii beneficiari ai sarcinii nu pot cere revocarea, ci doar executarea silită a
sarcinii, după regulile de la stipulaţia pentru altul. Acţiunea se introduce împotriva
donatarului, dar dacă acesta a decedat poate fi introdusă şi împotriva succesorilor săi.
Efectele revocării. Revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinilor are ca efect
reîntoarcerea bunurilor donate în proprietatea donatorului. La fel ca în cazul
rezoluţiunii, sancţiunea are caracter retroactiv şi bunurile reintră în stăpânirea
donatorului libere de sarcini şi ipoteci.
a) În raporturile dintre părţi, bunurile trebuie deci restituite donatorului sau
moştenitorilor săi, dacă acesta este decedat. Dacă restituirea în natură nu mai este
posibilă deoarece bunurile au pierit din culpa donatarului, sau au fost înstrăinate şi nu
pot fi recuperate, acesta va trebui să plătească contravaloarea lor considerată fie la
momentul primirii lor, fie la acela al pierderii ori al înstrăinării, în funcţie de cea mai
mare dintre aceste valori deoarece obligaţia de restituire provine din culpa sa (art. 1.641
C. civ.).
Dacă bunurile au pierit fortuit, având în vedere efectele retroactive ale revocării ca
şi regula res perit domino, consecinţele ar trebui suportate de donator, în calitate de
proprietar al bunurilor. Art. 1.642 C. civ. prevede însă că „dacă debitorul este de
rea-credinţă ori obligaţia de restituire provine din culpa sa, el nu este liberat de restituire
decât dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit şi în cazul în care, la data pieirii, ar fi fost deja
predat creditorului”.Cum revocarea în acest caz se bazează pe culpa donatarului care
nu şi-a îndeplinit sarcina,rezultă că el suportă riscul pieirii fortuite a bunului, desigur
cu excepţia menţionată.
Donatarul trebuie să predea donatorului şi fructele produse de bunul donat, însă are
dreptul la contravaloarea cheltuielilor efectuate pentru obţinerea lor.
b) Efectul retroactiv al rezoluţiunii (revocării) se produce şi în privinţa terţilor,
fiind aplicabil principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, dar cu rezerva
regulilor de carte funciară în materie de imobile, iar în ceea ce priveşte bunurile mobile,
cu rezerva că acţiunea în restituire nu poate fi exercitată împotriva dobânditorului de
bună-credinţă dacă acesta dovedeşte întrunirea tuturor condiţiilor pentru dobândirea
bunului prin posesia de bună-credinţă.
Actele de administrare şi de conservare vor fi menţinute.
 Revocarea donaţiilor dintre soţi
La fel ca şi vânzarea, donaţia de bunuri între soţi este permisă. Desigur că ţinând
cont de regimul comunităţii de bunuri, un astfel de contract nu poate avea ca obiect
decât bunurile proprii ale soţului donator, bunuri care, urmare a donaţiei, devin bunuri
proprii ale celuilalt soţ. Donaţia de bunuri între soţi nu este supusă unor reguli speciale,
ea urmând atât în privinţa condiţiilor de fond cât şi de formă, regulile de drept comun
ale donaţiei.
Nulitatea căsătoriei duce la nulitatea relativă a contractului de donaţie făcută soţului
de rea-credinţă.
În cazul donaţiile făcute viitorilor soţi sau unuia dintre ei, sub condiţia încheierii
căsătoriei,dacă nu se încheie căsătoria, intervine caducitatea contractului, deci donaţia
nu va produce efecte.

Condiţiile revocării
Legiuitorul a creat pentru acest gen de donaţii un regim special în ceea ce priveşte
revocabilitatea. El a statuat prin art. 1.031 C. civ. că „Orice donaţie încheiată între soţi
este revocabilă numai în timpul căsătoriei”. Iată deci, că legiuitorul, care a creat pentru
donaţie în general o irevocabilitate mai puternică decât în cazul celorlalte contracte, a
trecut în extrema cealaltă când este vorba de soţi, reglementând o donaţie esenţialmente
revocabilă, derogând chiar de la forţa obligatorie a oricărui contract.
Soţul care a făcut deci în timpul căsătoriei o donaţie celuilalt soţ poate să o revoce
oricând în timpul căsătoriei,dar nu şi după desfacerea sau încetarea ei.

Caracterele dreptului de revocare. Dreptul de revocare este reglementat prin

norme de ordine publică astfel că renunţarea soţului donator la acest drept este lipsit de
eficienţă.
El este un drept esenţialmente personal. Facultatea de a aprecia dacă acţionează
pentru revocarea donaţiei aparţine doar soţului donator. După decesul său moştenitorii lui
nu pot revoca donaţia, dreptul nefiind transmisibil către aceştia. Fiind o chestiune de
apreciere ce aparţine soţului donator, nici creditorii săi nu au posibilitatea revocării
donaţiei.
Soţul donator nu este ţinut să explice în niciun fel motivele revocării. Este suficientă
doar manifestarea sa de voinţă în direcţia revocării, dreptul său de revocare nefiind
susceptibil de abuz.

Modurile de revocare. Revocarea nu are caracter judiciar, nefiind necesară

obţinerea unei hotărâri judecătoreşti de revocare. Ea se produce prin manifestarea de
voinţă neechivocă a donatorului de a revoca donaţia.
Revocarea poate fi expresă sau tacită. Revocarea expresă poate fi făcută spre
exemplu printr-un act notarial sau printr-un testament, dar apreciem că nu este nevoie
ca actul respectiv să fie unul solemn, din moment ce se admite şi revocarea tacită a
donaţiei. Înseamnă că ea poate rezulta din orice acte din care rezultă voinţa expresă a
donatorului de a revoca contractul de donaţie. Revocarea este tacită, când rezultă dintr-o
manifestare de voinţă care deşi nu se referă expres la revocare, o implică, cum ar fi, de
exemplu, acordarea unui mandat unei persoane pentru a face toate demersurile necesare
în vederea înstrăinării bunului ce a format obiectul donaţiei.

Efectele revocării. Revocarea produce efectele unei rezoluţiuni. Donaţia se

desfiinţează cu efecte retroactive, iar bunul donat reintră în patrimoniul donatorului.
Dacă bunul a fost înstrăinat sunt aplicabile dispoziţiile art. 1.648 C. civ. referitoare la
efectele restituirii faţă de terţi. Ca urmare, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi
împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului
dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor
privitoare la uzucapiune.

Practică judiciară

BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTARĂ NECESARĂ APROFUNDĂRII:

Gh. Comăniţă, Drept civil Contracte speciale, Editura Universul juridic , 2013
capitolul privind donația;
I. Urs , Drept civil.Contracte speciale, Editura Universul juridic, 2015, capitolul
privind donația.
INTREBĂRI RECAPITULATIVE:
Ce se înțelege prin noțiunea de donație deghizată ?
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
......................................................................................................
2. Care sunt categoriile de donații exceptate de la condiția formei autentice ?
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
......................................................................................................
3. Care sunt cauzele legale de revocare a donațiilor ?
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
......................................................................................................
4.Care sunt cazurile de revocare a donației fără intervenția instanței de judecată ?
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
......................................................................................................
5.Ce se înțelege prin noțiunea de dar manual ?
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
 .........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
......................................................................................................
TESTE DE AUTOEVALUARE:
1.Dacă donaţia are ca obiect bunul altuia:
a. contractul este nul;
b. contractul este valabil dacă donatarul este de bună-credinţă;
c. contractul este valabil dacă sunt îndeplinite condiţiile aparenţei de drept.

2. Constituie clauze incompatibile cu principiul irevocabilităţii donaţiilor:

a. dreptul de denunţare unilaterală a contractului;
b. cele privind plata datoriilor viitoare nederminate ale donatorului;
c. dreptul de a dispune de bunul donat, rezervat donatorului.

3. Sunt interzise, sub sancţiunea nulităţii absolute:

a. donaţiile de bunuri proprietate publică;
b. donaţiile deghizate între soţi;
c. donaţiile prin interpunere de persoană între soţi dar numai dacă aduc
atingere rezervei succesorale.

4. În materie de donaţii, regula o reprezintă:

a. inexistenţa răspunderii pentru evicţiune sau vicii;
b. existenţa răspunderii pentru vicii;
c. existenţa răspunderii pentru evicţiune.

5. Acţiunea în revocare a donaţiei pentru ingratitudine;

a. este o acţiune strict personală;
b. trebuie introdusă de către donator în termen de un an de la data săvârşirii
faptei de ingratitudine;
c. poate fi intentată şi de moştenitorii donatorului dacă acesta a decedat
înainte de a se împlini termenul de un an pentru introducerea acţiunii;
Răspunsurile corecte se află la la sfârşitul manualului.

TESTE DE EVALUARE

1. Nu pot constitui obiect al darului manual:

a. succesiunile deschise;
b. bunurile imobile;
c. bunurile viitoare;
d. bunurile mobile proprietate publică

2.Dovada donaţiei unei case :

a. poate fi făcută numai cu act autentic;
b. nu poate fi făcută cu martori;
c. poate fi făcută cu martori numai când există început de dovadă scrisă.
3. Soţul donator poate revoca donaţia făcută celuilalt soţ:
a. numai în timpul căsătoriei;
b. chiar după decesul soţului donatar, împotriva moştenitorilor lui;
c. şi după încetarea căsătoriei;

4. Constituie întotdeauna donaţii indirecte:

a. renunţarea la un drept;
b. remiterea de datorie;
c. stipulaţia pentru altul

5. Revocarea donaţiei se face obligatoriu pe cale judecătorească:

a. în cazul neexecutării sarcinilor;
b. în caz de ingratitudine;
c. în cazul survenienţei de copil.

6.Revocarea donaţiei pentru ingratitudine:

a. nu produce efecte retroactive faţă de terţi;
b. produce efecte retroactive faţă de terţi;
c. are drept consecinţă restituirea de către donatar a bunului donat sau a
contravalorii lui dacă a fost înstrăinat.
 TEMA IV
Contractul de întreținere

I.OBIECTIVELE SPECIFIC ALE TEMEI:

- studentul să înțeleagă figura juridică a contractului de întreținere;
- studentul să înțeleagă aspectele specifice pe care le prezintă condițiile de fond și
formă ale acestui contract;
- studentul să înțeleagă efectele și obligațiile pe care le produce contractul.

II. COMPETETENȚE SPECIFIC DOBÂNDITE DE STUDENT:

- Studentul să fie capabil să definească și să delimiteze contractul de alte
contracte cu care prezintă asemănări;
- Studentul să cunoască aspectele specific în legătură cu condițiile de
valabilitate ale contractului;
- Studentul să fie capabil să utilizeze corect noțiunile de specialitate întâlnite la
acest contract;
- Studentul să cunoască efectele generale pe care le produce contractul și
obligațiile rezultate din contract.

III. NOȚIUNI CHEIE:

Contract de întreținere, întreținere; obligație de garanție; evicțiune, vicii ascunse;
obligație de predare; Transformare în bani a obligației de întreținere.
IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU:
5. Noțiune și caractere juridice
6. Efectele contractului de întreținere.
7. Obligaţiile întreţinutului.
8. Obligaţiile întreţinătorului

CONȚINUTUL TEMEI IV

Secţiunea I
Trăsăturile esenţiale şi distinctive ale contractului de întreţinere

Noţiune. Un alt contract din categoria celor translative de proprietate şi care are şi
el caracter aleatoriu, este contractul de întreţinere. Creaţie a practicii judiciare şi a
doctrinei, acest contract nu a avut, până în prezent, o reglementare proprie în Codul
civil deşi frecvenţa şi utilitatea lui ar fi reclamat de multă vreme o astfel de
reglementare.
Noul Cod civil a inclus contractul de întreţinere în categoria contractelor numite.
Reţinem, în încercarea de a da o definiţie contractului analizat, că este acela prin care o
persoană numită întreţinător se obligă, cu titlu gratuit sau în schimbul transmiterii unui
drept, să asigure unei alte persoane, numită întreţinut, întreţinerea pe o durată
determinată, sau pe toată durata vieţii şi, în cazul care întreţinerea are caracter viager
sau atunci când creditorul decedează în cursul duratei contractului, să îl înmormânteze,
conform obiceiului. Am definit contractul în sensul de mai sus, pentru a acoperi şi
întreţinerea cu titlul gratuit, aşa cum face legiuitorul, deşi în opinia noastră întreţinerea
constituită cu titlu gratuit se analizează ca o liberalitate căreia i se aplică regulile
specifice.
Pentru situaţia în care părţile nu au prevăzut durata contractului se prezumă că
acesta s-a încheiat pe toată durata vieţii creditorului întreţinerii.
Prin întreţinere se înţelege procurarea şi prepararea hranei, asigurarea locuinţei,
asigurarea de îmbrăcăminte şi încălţăminte, îngrijire medicală, curăţenie, plata
consumului de electricitate, energie termică, apă, canal, etc.

Caractere juridice. Sub aspectul modului de formare, contractul de întreţinere este

un contract solemn, deoarece el ia naştere în mod valabil numai dacă este încheiat în
formă autentică. Respectarea dreptului de preemţiune nu este necesară, deoarece
caracterul aleatoriu al contractului ar face imposibilă şi aici ca şi la contractul de rentă
viageră, exercitarea unui drept de preemţiune.
Contractul analizat este unul sinalagmatic, fiecare parte asumându-şi obligaţii care
sunt reciproce şi interdependente, după cum se va arăta când se vor analiza efectele
acestui contract.
Ca şi vânzarea-cumpărarea, contractul de întreţinere are caracter translativ de
proprietate. Proprietatea bunului ce formează obiectul obligaţiei întreţinutului, se
transmite de la întreţinut la întreţinător prin chiar efectul realizării acordului de voinţă
al părţilor în forma prevăzută de lege, dacă părţile nu au convenit să amâne transferul
dreptului de proprietate sau dacă întreţinutul nu trebuie să îndeplinească anumite acte
pentru a strămuta proprietatea.
În cazul imobilelor, în raport de dispoziţiile art. 1.676 şi 885 C. civ., drepturile reale
se dobândesc, atât între părţi cât şi în raport cu terţii, doar prin înscrierea în cartea
funciară. Ca urmare, un drept real transmis în schimbul obligaţiei de întreţinere, nu se
va dobândi de către întreţinător decât după înscrierea dreptului respectiv în cartea
funciară. Dispoziţia respectivă, însă, aşa cum am arătat şi la celelalte contracte
translative de proprietate, nu a intrat încă în vigoare, în prezent intabularea dreptului
transmis având doar efect de opozabilitate.
Prestaţia întreţinătorului urmând a fi executată în timp, pe toată durata convenită,
de regulă zilnic, contractul este şi cu executare succesivă, dar numai în ceea ce priveşte
una dintre obligaţii.
Contractul de întreţinere este un contract cu titlu oneros pentru că fiecare parte
contractează în ideea contraprestaţiei celeilalte părţi. El are caracter aleatoriu, datorită
faptului că există şanse de câştig şi respectiv de pierdere pentru ambele părţi, şanse ce
depind de unul şi acelaşi element aleatoriu, care în cazul de faţă este durata vieţii
întreţinutului.
Întreţinerea constituită cu titlu gratuit nu prezintă caracter aleatoriu, contractele
aleatorii reprezentând o subdiviziune a contractelor cu titlu oneros şi nu a celor cu titlu
gratuit. Ea nu poate avea, credem, nici caracter comutativ, cum s-a susţinut uneori43,
deoarece şi această categorie de contracte este o subdiviziune a contractelor cu titlu
oneros.

43 A se vedea T. Prescure, op. cit., p. 163.

 Contractul fiind încheiat în considerarea calităţilor personale ale întreţinutului şi
mai ales ale întreţinătorului, are şi caracter intuitu personae, ceea ce face ca obligaţia
de întreţinere să nu fie transmisibilă.

Cauze speciale de nulitatea a contractului

În raport de dispoziţiile art. 2.256 C. civ., unele reguli ale contractului de rentă
viageră se aplică şi contractului de întreţinere. Una dintre aceste dispoziţii este cea de
la art. 2.246 C. civ. în sensul că „Este lovit de nulitate absolută contractul care stipulează
o rentă constituită pe durata vieţii unui terţ care era decedat în ziua încheierii
contractului”. Este deci nul contractul de întreţinere în care întreţinerea este stipulată
pe durata vieţii unui terţ, care era deja decedat la data încheierii contractului. O altă
dispoziţie de la contractul de rentă viageră aplicabilă contractului de întreţinere este cea
care instituie o cauză de nulitate pentru contractul urmat de decesul creditorului care
era afectat de o boală la momentul încheierii contractului, într-un interval de 30 de zile
de la data respectivă. Este necesar ca decesul să fi intervenit din cauza bolii de care
suferea întreţinutul şi nu din alte cauze. Cauza de nulitate respectivă nu se aplică
întreţinerii constituită cu titlu gratuit, în cazul acesteia lipsind elementul alea.
Pentru ipoteza când există mai muţi creditori, moartea unuia dintre ei în termen de
30 de zile de la data încheierii contractului din cauza unei maladii de care era afectat la
momentul exprimării consimţământului, nu duce la nulitatea contractului deoarece
elementul aleatoriu subzistă raportat la ceilalţi credirentieri44.
Dispoziţia referitoare la nulitate pentru decesul intervenit înainte de expirarea
termenului de 30 de zile de la încheierea contractului se aplică chiar dacă părţile
cunoşteau boala de care suferea întreţinutul precum şi gravitatea ei, dacă din clauzele
contractului şi circumstanţele cauzei nu rezultă că părţile au vrut să disimuleze un
contract de donaţie. Aşa cum am arătat şi la contractul de rentă viageră, dacă decesul a
intervenit după expirarea termenului de 30 de zile contractul este valabil. Totuşi, atunci
când întreţinutul era bolnav în momentul încheierii contractului de întreţinere şi a
decedat din cauza bolii respective la scurt timp, dar după trecerea intervalului de 30 de
zile, dacă întreţinătorul a cunoscut starea de boală ce a dus ulterior la deces şi faptul că
este iminentă moartea acestuia într-un interval de timp relativ scurt, contractul este
anulabil pentru lipsa cauzei45. Menţionăm că în actualul Cod civil lipsa cauzei atrage
doar anulabilitatea contractului.
Vârsta înaintată a întreţinutului la momentul încheierii contractului nu constituie o
circumstanţă de natură a înlătura prezenţa elementului aleatoriu în contract şi de a duce
la nulitatea acestuia.

Delimitarea contractului de întreţinere de alte contracte

Deosebirea faţă de contractul de rentă viageră. Contractul de întreţinere, după
cum s-a mai arătat, prezintă o serie de asemănări cu contractul de rentă viageră, ambele
contracte având,în general, drept scop ca în schimbul unui bun ce se transmite unei alte
persoane, transmiţătorul să-şi asigure condiţii de existenţă civilizate pe o anumită
perioadă. Între cele două contracte există însă o serie de deosebiri esenţiale. Astfel, în
timp ce la contractul de rentă viageră obiectul prestaţiei debirentierului îl constituie
plata unei sume de bani sau a unor bunuri fungibile, deci o obligaţie de a da, la
contractul de întreţinere obiectul prestaţiei debitorului se concretizează în întreţinerea
44 A se vedea în acest sens: Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 530; Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte

speciale, 2001, p. 575.

45 Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 575, precum şi practica judiciară la care autorii fac referire.
pe care acesta o datorează întreţinutului, respectiv hrană, locuinţă, asistenţă medicală,
plata taxelor, îmbrăcăminte etc., fiind vorba de o obligaţie de a face.
În timp ce renta se poate transmite unei alte persoane, creanţa de întreţinere nu este
transmisibilă, contractul de întreţinere având caracter intuitu personae (art. 2.258 C.
civ.).
În al treilea rând, renta este urmăribilă de regulă de către creditorii credirentierului
pe când întreţinerea nu este urmăribilă. Poate fi declarată neurmăribilă doar renta
constituită cu titlu gratuit, dar şi aceasta doar în limita valorii rentei care este necesara
credirentierului pentru asigurarea întreţinerii, cu tot ceea ce presupune aceasta (art.
2.253 C. civ.).

Deosebirea faţă de contractul de vânzare-cumpărare. Contractul de întreţinere

prezintă considerabile asemănări şi cu contractul de vânzare cumpărare. Problema
delimitării dintre cele 2 contracte se pune în special atunci când transmiterea proprietăţii
unui bun se face atât în schimbul unei sume de bani cât şi în schimbul întreţinerii. În
acest caz, pentru a cunoaşte regulile juridice aplicabile contractului, este necesar să se
stabilească dacă suntem în prezenţa unui contract de întreţinere sau dacă este vorba de
un contract de vânzare-cumpărare şi această delimitare se face în funcţie de prestaţia
principală. Cum nu se poate stabili direct dacă preţul plătit este mai mare decât contra-
valoarea întreţinerii întrucât aceasta depinde de durata vieţii întreţinutului, singura
soluţie este să se raporteze preţul plătit la valoare imobilului. Contractul va fi de
vânzare-cumpărare dacă suma plătită global reprezintă mai mult decât jumătate din
valoarea imobilului şi de întreţinere dacă suma plătită cu titlu de preţ înseamnă mai
puţin de jumătate din valoarea bunului transmis.
Contractul de vânzare-cumpărare se deosebeşte de cel de întreţinere, fiind un
contract comutativ, în care existenţa şi întinderea obligaţiilor părţilor este cunoscută de
la încheierea acestuia, în timp ce la contractul de întreţinere, care este aleatoriu când nu
este încheiat pe o perioadă determinată, întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor,
sau cel puţin ale uneia dintre ele, depind de un element aleatoriu, existând şanse de
pierdere sau de câştig pentru fiecare dintre părţi.
Delimitarea faţă de contractul de donaţie. Probleme de calificare nu trebuie să se
pună atunci când moartea beneficiarului întreţinerii intervine la scurt timp după
încheierea contractului de întreţinere şi se constată că valoarea bunului înstrăinat în
schimbul întreţinerii este mult mai mare decât valoarea întreţinerii efectiv prestate, fiind
evident vorba de un contract de întreţinere. Disproporţia dintre prestaţii nu transformă
contractul în unul de donaţie, posibilitatea dezechilibrului dintre prestaţia
întreţinătorului şi a întreţinutului fiind justificată de caracterul aleatoriu al contractului
de întreţinere. Contractul de întreţinere nu poate fi considerat o liberalitate chiar dacă
persoana care înstrăinează se află la o vârstă înaintată, este bolnavă sau moartea este
previzibilă la data încheierii contractului pentru un termen relativ apropiat. Totuşi dacă
se dovedeşte cunoaşterea de către întreţinător a morţii iminente a întreţinutului, astfel
încât pentru el şansele de pierdere sunt inexistente, contractul poate fi anulat pentru
lipsa cauzei46.
Probleme de calificare a contractului intervin însă în delimitarea contractului de
întreţinere de cel de donaţie cu sarcina întreţinerii.
Elementul pe baza căruia se face diferenţierea ar trebui să fie raportul dintre
valoarea bunului înstrăinat şi cuantumul prestaţiei de întreţinere, urmând ca dacă
valoarea bunului înstrăinat este mult mai mare ca întreţinerea, să fie vorba de o donaţie

46 Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, 2001, p. 541, nota de subsol nr. 2.
cu sarcini. Dacă, dimpotrivă, din valoarea bunului înstrăinat raportat la valoarea
întreţinerii rezultă că fiecare parte a urmărit sa-şi asigure un avantaj – una sa-şi asigure
bunul, iar cealaltă să primească întreţinerea ar fi vorba de un contract de întreţinere.
Valoarea întreţinerii, faţă de caracterul ei aleatoriu, nu poate fi însă stabilită înainte de
decesul întreţinutului, or calificarea contractului se face în raport de momentul
încheierii lui şi nu în funcţie de împrejurări ulterioare, cum ar fi decesul întreţinutului
sau al apariţiei litigiului între părţi47. De aceea, pentru delimitarea celor două contracte
trebuie să se recurgă şi la un criteriu subiectiv, la cercetarea intenţiei părţilor, rezultată
din conţinutul clauzelor inserate de părţi.

Secţiunea a II-a
Condiţiile de valabilitate ale contractului

Condiţiile de valabilitate ale contractului nu prezintă particularităţi deosebite.

Cauza contractului. Sub aspectul cauzei este de reţinut că aceasta se

concretizează, ca la orice contract aleatoriu, în şansa de câştig pe care şi-o prefigurează
fiecare parte.

Obiectul obligaţiilor. În ceea ce priveşte obiectul obligaţiilor părţilor acesta este

constituit, pe de o parte, din bunul transmis de întreţinut şi, pe de altă parte, din
întreţinerea pe care trebuie să o presteze întreţinătorul. Conţinutul întreţinerii va fi
prezentat mai jos în partea referitoare la îndeplinirea obligaţiei de prestare a întreţinerii.

Capacitatea părţilor. Condiţiile de capacitate nu diferă faţă de regulile generale

în materie de contracte translative de proprietate. Când este vorba însă de întreţinerea
constituită cu titlu gratuit, respectiv prin donaţie sau testament, trebuie luate în
considerare cerinţele speciale prevăzute de art. 990 şi 991 C. civ. referitoare la
capacitatea de a dispune şi respectiv de a primi prin acte cu titlu gratuit.

Secţiunea a III-a
Efectele contractului de întreţinere

Contractul de întreţinere fiind un contract sinalagmatic, dă naştere la drepturi şi

obligaţii reciproce în sarcina ambelor părţi.

Obligaţiile întreţinutului
Întreţinutului îi incumbă, în principal, aceleaşi obligaţii ce revin oricărui
înstrăinător de bunuri cu titlu oneros, respectiv:
- obligaţia de a preda bunul şi de a-l conserva până la predare;
- obligaţia de a-l garanta pe întreţinător cu privire la folosinţa liniştită şi utilă a
bunului transmis, deci garanţia împotriva evicţiunii şi împotriva viciilor;
- obligaţia de a transfera proprietatea, atunci când ea nu se transmite. de la întreţinut
la întreţinător prin efectul încheierii contractului.

47 Pentru o opinie contrară, a se vedea TJ Timiş, dec. civ. nr. 717/1974, în RRD nr. 2/1975, p. 41.
 Clauza prin care creditorul întreţinerii se obligă la prestarea unor servicii este
considerată nescrisă.

Obligaţiile întreţinătorului
Corelativ obligaţiilor susmenţionate ce revin întreţinutului, întreţinătorul are şi el
două obligaţii, respectiv obligaţia de prestare a întreţinerii, care este obligaţia
principală, şi obligaţia de a prelua bunul ce a făcut obiectul contractului.
Obligaţia de preluare a bunului funcţionează ca la contractul de vânzare aşa încât
nu o să ne mai referim detaliat la ea.

I. Obligaţia de a presta întreţinerea

Conţinutul şi caracterul obligaţiei de întreţinere. Obligaţia de a presta întreţinere
constă, în principiu, în procurarea şi prepararea hranei, asigurarea locuinţei, asigurarea
de îmbrăcăminte şi încălţăminte, a mobilierului necesar, a îngrijirilor medicale când
este cazul, plata cheltuielilor rezultând din folosirea locuinţei (contravaloarea energiei
electrice, a gazului, apei, curăţeniei) etc. Întreţinerea trebuie să fie prestată zilnic,
nefiind însă exclus să se stabilească şi o altă periodicitate, prin acordul părţilor.
Conţinutul obligaţiei de întreţinere este cel care rezultă din contractul părţilor, iar
întinderea acestei obligaţii, spre deosebire de obligaţia legală de întreţinere, nu depinde
de posibilităţile materiale ale debitorului. Ca urmare ea are un caracter relativ invariabil
în sensul că nu se modifică în raport de schimbările intervenite în veniturile debitorului,
ci eventual în funcţie de starea de nevoie a întreţinutului48.
În principiu, faţă de caracterul intuitu personae al acestui contract, întreţinerea
trebuie prestată personal de către debitor.
Potrivit art. 2.256 alin. (2) C. civ., în lipsa unei stipulaţii contrare, obligaţia de
întreţinere este indivizibilă, atât în privinţa debitorilor cât şi a creditorilor.

Datorită caracterului personal şi aleatoriu al contractului, la decesul creditorului

întreţinerii, eventual al ultimului dintre ei, obligaţia debitorului încetează, moştenitorii
acestuia nefiind îndreptăţiţi, să pretindă continuarea executării în persoana lor.

Locul executării obligaţiei. Executarea prestaţiei de întreţinere se face la locul

convenit de părţi prin contract. Dacă acest aspect nu a fost stabilit prin convenţia părţilor
trebuie să admitem ca obligaţia urmează să se execute la locuinţa creditorului
întreţinerii, prin derogare de la regula generală prevăzută de art. 1.494 lit. c) C. civ.
Îndeplinirea prestaţiei la domiciliul întreţinutului rezulta din natura prestaţiei pe care
debitorul o are de îndeplinit, iar art. 1.494 alin. (1) C. civ. prevede pentru această ipoteza
drept loc al îndeplinirii obligaţiei, cel rezultat din natura prestaţiei. Debitorul nu poate
schimba modalitatea de executare a obligaţiei de întreţinere pe care şi-a asumat-o prin
contract, chiar dacă intervin anumite împrejurări diferite de cele de la momentul
încheierii contractului, cu excepţia unor situaţii care se încadrează în noţiunea de motive
obiective, avută în vedere de art. 2.261 C. civ., când se poate obţine, pe cale
judecătorească, transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere.

Sancţiunea neîndeplinirii obligaţiei de întreţinere. Rezoluţiunea contractului.

Neexecutarea fără justificare a obligaţiei de întreţinere dă dreptul creditorului, ca în

48 Pentru amănunte în legătură cu asemănările şi deosebirile dintre obligaţia legală şi cea convenţională de
întreţinere, a se vedea I. Dogaru, Întreţinerea – drept şi obligaţie legală, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1978, p. 62.
orice contract sinalagmatic, să ceară rezoluţiunea contractului49. Obţinerea rezoluţiunii
impune însă ca această neîndeplinirea să fie fără justificare . Dacă obligaţia nu este
îndeplinită din motive ce nu sunt imputabile întreţinătorului, sancţiunea rezoluţiunii nu
poate acţiona, fie că este vorba de un caz fortuit sau de forţă majoră, fie că suntem în
prezenţa unei atitudini culpabile din partea întreţinutului, cum ar fi refuzul de a primi
întreţinerea sau mutarea acestuia într-o altă localitate fără acordul întreţinătorului50.
Deși regulile generale în materie de rezoluțiune nu impun condiția culpei debitorului
pentru a se ajunge la desființarea contractului pe această cale, totuși în cazul
contractului de întreținere se prevede că rezoluțiunea contractului nu se poate cere
pentru motivele prevăzute la art. 2261 alin. 1, adică inclusiv pentru situația în care
prestarea întreținerii nu mai poate continua din motive obiective. Acesta este motivul
pentru care rezoluțiunea contractului de întreținere nu poate interveni dacă debitorul nu
este vinovat de faptul neîndeplinirii obligației de prestare a întreținerii.
Neexecutarea culpabilă a prestaţiei de întreţinere de către întreţinător dă dreptul
creditorului întreţinerii să solicite desfiinţarea cu efect retroactiv a contractului şi
daune-interese, fără a fi nevoie de punerea în întârziere a debitorului şi fără a se acorda
acestuia termen de graţie pentru plată. Oferta de întreţinere făcută de debitorul pârât
după introducerea acţiunii nu poate împiedica rezoluţiunea contractului [art. 2.263 alin.
(4)
C. civ.].
Rezoluţiunea poate fi cerută şi atunci când comportamentul celeilalte părţi face
imposibilă executarea contractului în condiţii conforme bunelor moravuri.
Art. 2.263 C. civ. prevede că rezoluţiunea contractului nu poate fi cerută pentru
motivele prevăzute la art. 2.261 alin. (1) C. civ., adică pentru ipotezele când prestarea
sau primirea în natură a întreţinerii nu mai poate continua din motive obiective sau dacă
debitorul întreţinerii decedează şi nu intervine o înţelegere între părţi. Pentru aceste
ipoteze este prevăzut că instanţa judecătorească poate să înlocuiască, la cererea
oricăreia dintre părţi, fie şi numai temporar, întreţinerea în natură cu o sumă de bani
corespunzătoare.

Titularii acţiunii în rezoluţiune. Evident că, urmare a neexecutării fără justificare

a obligaţiilor întreţinătorului, întreţinutul este primul care are calitatea să ceară
rezoluţiunea contractului.
În prezent, art. 2.263 alin. (6)
C. civ. prevede în mod expres că dreptul la acţiunea în rezoluţiune se transmite moşte-
nitorilor. Ca urmare, dacă întreţinătorul nu a prestat întreţinerea faţă de întreţinut,
succesorii întreţinutului, pot cere rezoluţiunea contractului.

49 În doctrina vechiului cod s-a pus problema dacă, în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiei de întreţinere,

trebuie să se aplice regulile generale în materie de rezoluţiune, respectiv art. 1.020 şi 1021 C. civ. sau este aplicabil
art. 1.647 C. civ. referitor la renta viageră, conform căruia, în principiu, nu este posibilă rezoluţiunea contractului
pentru neexecutare. Cu alte cuvinte, este aplicabilă reglementarea din partea generală a dreptului obligaţiilor sau
reglementarea prevăzută pentru contractul cu figura juridică cea mai apropiată? Răspunsul la această întrebare a fost
că în acest caz nu se vor aplica dispoziţiile derogatorii de la dreptul comun ale contractului de rentă viageră, ci
regulile generale din materia obligaţiilor, fiindcă reglementarea prevăzută pentru contractul numit cel mai înrudit
este o reglementare specială, care trebuie să fie aplicată numai în condiţiile prevăzute de lege. – a se vedea: C.
Stătescu, C Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academiei Republicii Socialiste
România, Bucureşti, 1981, p. 55; Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, 2001, p. 541; D. Chirică, op.
cit., p. 132.
50 Spre exemplu, în practică s-a decis că în cazul concentrării întreţinătorului pe mai multe luni, pentru

executarea obligaţiilor militare, neexecutarea, din acest motiv, a obligaţiei de întreţinere nu poate duce la
rezoluţiunea contractului, neexecutarea nefiind culpabilă. În acest sens, a se vedea TJ Vaslui, dec. civ. nr. 68/1986,
cu notă de M. Enache, în RRD nr. 5/1987, p. 43-47.
 Mai delicată este problema referitoare la posibilitatea creditorilor întreţinutului de
a acţiona pe cale oblică, cu o acţiune pentru executarea contractului sau pentru
rezoluţiunea acestuia în situaţia în care întreţinătorul întreținutul nu recurge la o astfel
de acţiune51.
Într-o opinie s-a susţinut că, dat fiind caracterul insesizabil al unor drepturi
patrimoniale, cum este şi dreptul la întreţinere, exercitarea acestora pe calea acţiunii
oblice ar fi lipsită de interes deoarece menţinerea acestor drepturi în patrimoniul
debitorului este indiferentă creditorilor devreme ce ei nu-şi pot realiza creanţa din aceste
drepturi52. Singurul în măsură să aprecieze modul în care se execută contractul de
întreţinere şi dacă acţionează sau nu în justiţie, este întreţinutul53.
Într-o altă opinie, pe care o împărtăşim, s-a arătat că acţiunea în rezoluţiune a con-
tractului de întreţinere este admisibilă deoarece exercitarea ei are ca efect reîntoarcerea
bunului transmis în patrimoniul întreţinutului, cu consecinţa extinderii dreptului de gaj
general al creditorilor asupra acestuia54. De altfel, conform art. 2.259 NCC, „Caracterul
personal al contractului de întreţinere nu poate fi invocat de părţi pentru a se opune
acţiunii în revocarea contractului sau acţiunii oblice introduse pentru executarea sa”.
Poate fi exercitată pe cale oblică chiar şi acţiunea în executarea contractului întrucât
trebuie recunoscută posibilitatea creditorilor de a se preveni sau agrava starea de
insolvabilitate a debitorului ce ar fi nevoit să întrebuinţeze pentru întreţinerea sa alte
bunuri pe care creditorii le pot urmări.

Termenul de prescripţie. Acţiunea în rezoluţiune poate fi intentată de către

întreţinut pe toată durata existenţei contractului, deci chiar dacă întreţinere nu a mai fost
prestată de mai mult de 3 ani. Aceasta datorită caracterului continuu al obligaţiei.
Succesorii săi, în schimb, pot cere rezoluţiunea pentru neîndeplinirea obligaţiei faţă de
întreţinut în limita termenului de prescripţie de 3 ani55.

Efectele rezoluţiunii bazată pe culpa întreţinătorului. Efectul necesar al caracte-

rului retroactiv al rezoluţiunii îl constituie reîntoarcerea bunului transmis în schimbul
întreţinerii, în patrimoniul întreţinătorului. Cu privire la restituirea contravalorii
întreţinerii, art. 2.263 C. civ. prevede în mod expres că atunci când rezoluţiunea se
întemeiază pe neexecutarea fără justificare a obligaţiei de întreţinere, sau pe faptul că
comportamentul celeilalte părţi face imposibilă executarea contractului în condiţii
conforme bunelor moravuri, debitorul în culpă nu poate obţine restituirea prestaţiilor de
întreţinere deja executate.

Rezoluţiunea produce efecte şi faţă de terţi în virtutea principiului resoluto iure

dantis, resolvitur jus accipientis, astfel că odată cu desfiinţarea contractului de
întreţinere acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub

51 Pentru amănunte referitoare la această chestiune, a se vedea M.-M. Pivniceru, D.C. Tudorache, Exercitarea

acţiunii oblice şi acţiunii pauliene în cazul contractului de întreţinere, în Dreptul nr. 2/1994,
p. 35-43.
52 N. Medrea, Natura juridică a contractului de întreţinere, în Studia, 1969, p. 183.
53 TS, s. civ., dec. civ. nr. 134/1976, în Culegere de decizii, 1976, p. 97.
54 I. Dogaru, op. cit., p. 67; M.-M. Pivniceru, D.C. Tudorache, op.cit., p. 37-40. În această opinie se susţine că

nu numai acţiunea în rezoluţiune a contractului poate fi exercitată pe cale oblică, ci chiar şi acţiunea în executarea
contractului întrucât trebuie făcută distincţia între posibilitatea creditorilor de a urmării bunurile din patrimoniul
debitorului lor şi interesul acestora de a se preveni sau agrava starea de insolvabilitate a debitorului ce ar fi nevoit să
întrebuinţeze pentru întreţinerea sa alte bunuri pe care creditorii le pot urmări, acest din urmă interes justificând
interesul lor în exercitarea acţiunii respective.
55 Pentru amănunte, a se vedea M.-M. Pivniceru, M. Gaiţă, Principalele acţiuni în justiţie izvorâte din

contractul de întreţinere şi prescripţia extinctivă privitoare la acestea, în Dreptul nr. 8/2003, p. 76-84.
rezerva regulilor de carte funciară, sau a efectului dobândirii cu bună-credinţă a
bunurilor mobile, respectiv a uzucapiunii în cazul imobilelor.

Transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere. Cazuri

a) prestarea sau primirea în natură a întreţinerii nu mai poate continua din culpa
uneia dintre părţi. Aici intră în principal:

1. neîndeplinirea obligaţiei de întreţinere de către debitor. În acest caz

întreţinutului nu-i este de folos, ca în cazul altor contracte sinalagmatice, să recurgă la
executarea silită a obligaţiei întreţinătorului, deoarece aceasta presupunând implicarea
personală a debitorului, nu poate fi adusă la îndeplinire pe cale silită. El poate, în astfel
de situaţii, să ceară transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere.
2. refuzul nejustificat de primire a întreţinerii. Transformarea în bani a obligaţiei
de întreţinere poate fi dispusă şi la cererea întreţinătorului atunci când întreţinutul refuză
în mod nejustificat să primească întreţinerea.
b) prin acordul părţilor.

c) dacă debitorul întreţinerii decedează şi nu intervine o înţelegere privind presta-

rea întreţinerii. Evident, înţelegerea nu mai poate avea loc între părţile contractului
iniţial, câtă vreme, prin ipoteză, debitorul este decedat, ci textul vizează înţelegerea
dintre creditorul întreţinerii şi moştenitorii debitorului.
d) dacă prestarea sau primirea în natură a întreţinerii nu mai poate continua din
motive obiective. Textul este criticabil, noţiunea de motive obiective fiind foarte vagă
şi aptă să ducă la soluţii diferite de practică.
Aplicarea regulilor de la renta viageră. Conform art. 2.262 C. civ., în cazul
înlocuirii întreţinerii prin rentă, devin aplicabile dispoziţiile care reglementează
contractul de rentă viageră. Obligaţia de plată a rentei rămâne însă indivizibilă între
debitori, cu excepţia cazului când s-a convenit altfel.

Termenul de prescripţie al acţiunii vizând transformarea în bani a obligaţiei

de întreţinere
Prescripţia dreptului la acţiune în convertirea obligaţiei de a face într-una de a da
operează diferit, după cum obiectul acţiunii vizează dezdăunarea care reprezintă
contravaloarea întreţinerii neprestate pentru trecut, ori a celei datorate pentru viitor.
Acţiunea în despăgubire pentru prestaţia de întreţinere neexecutată anterior se
prescrie în termenul de 3 ani, prevăzut de art. 2.517 C. civ. Conform art. 2.526 din
acelaşi act normativ, pentru fiecare prestaţie neexecutată curge un termen diferit de
prescripţie şi momentul de început al acestuia îl reprezintă data la care trebuia executată
prestaţia.
În cazul în care acţiunea se referă la prestaţia de întreţinere pentru viitor, atâta timp
cât contractul este în fiinţă, creditorul este în termen să solicite transformarea obligaţiei
de întreţinere într-o obligaţie de a plăti o sumă de bani, adică despăgubiri pentru viitor.
Şi în ceea ce-l priveşte pe întreţinător, atunci când sunt îndeplinite condiţiile mai sus
arătate, acţiunea poate fi introdusă pe toată perioada efectelor contractului.

II. Obligaţia de a oferi întreţinutului garanţiile stipulate în contract pentru

prestarea întreţinerii
Pornind de la importanţa asigurării întreţinerii pentru creditor, în raport de dispo-
ziţiile art. 2.249 C. civ., aplicabile şi contractului de întreţinere, se prevede că, pentru
garantarea obligaţiei întreţinătorului în cazul întreţinerii constituite cu titlu oneros,
creditorul beneficiază, în baza legii, de un privilegiu sau de o ipotecă, după caz, asupra
bunurilor transmise. Pentru înscrierea ipotecii legale, în acest caz, nu este necesară
declararea valorii creanţei garantate. Art. 2386 C. civ. prevede că beneficiază de o
ipotecă legală „cel care a înstrăinat un imobil în schimbul întreţinerii, asupra imobilului
înstrăinat, pentru plata rentei în bani corespunzătoare întreţinerii neexecutate” și că
„dreptul de proprietate al debitorului întreţinerii nu se va înscrie în cartea funciară decât
odată cu această ipotecă”.

Nimic nu împiedică părţile, ca, în afara garanţiei legale menţionate, să constituie şi

alte garanţii, cum ar fi o ipotecă, un gaj, o fideiusiune etc., şi neîndeplinirea obligaţiei
de realizare a acestei garanţii, sau micşorarea garanţiilor deja existente, dă întreţinutului
dreptul de a cere rezoluţiunea contractului.
În cazul în care debitorul nu-și îndeplinește obligația de a oferi garanția promisă,
sau diminuează garanția promisă, în raport de prevederile art. 2256 C. civ., care fac
trimitere la dispoziția de la art. 2251 referitoare de la rezoluțiunea contractului de
rentă viageră, creditorul „poate cere rezoluțiunea contractului” . În raport de
exprimarea din textul legal menționat, rezoluțiunea este una judiciară.

Încetarea contractului de întreţinere la expirarea termenului

Aşa după cum am arătat, contractul de întreţinere poate fi încheiat şi pe durată
determinată. În acest caz, el încetează la expirarea acestei durate, cu excepţia cazului în
care creditorul întreţinerii decedează mai devreme. În această din urmă situaţie con-
tractual încetează la data decesului întreţinutului.

BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTARĂ NECESARĂ APROFUNDĂRII:

Gh. Comăniţă, Drept civil Contracte speciale, Editura Universul juridic , 2013
capitolul privind întreținerea;
I. Urs , Drept civil.Contracte speciale, Editura Universul juridic, 2015, capitolul
privind contractul de întreținere.
INTREBĂRI RECAPITULATIVE:
Care este conținutul obligației de întreținere ?
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
2. Care sunt efectele rezoluțiunii contractului pentru neîndeplinirea culpabilă a
obligației de întreținere ?
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………….
3. În ce condiții se poate cere transformarea în bani a obligației de întreținere ?
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
………………………………………………………
4.Care este motivația nerestituirii contravalorii întreținerii de către întreținut în situația
rezoluțiunii contractului din vina întreținătorului ?
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
5.Se poate cere rezoluțiunea contractului de către întreținut pentru neprestarea
întreținerii dacă au trecut mai mult de 3 ani de când debitorul a încetat să presteze
întreținerea ?
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………..
TESTE DE AUTOEVALUARE:
1.Contractul de întreţinere este totdeauna:
a. un contract consensual;
b. un contract solemn;
c. aleatoriu;
2.Rezoluțiunea contractului de întreținere :
a. Poate fi cerută doar de către întreținut
b. Poate fi cerută și de întreținător
c. Nu duce niciodată la restituirea contravalorii întreținerii.
3.Contractul de întreținere :
a. Este întotdeauna un contract consensual ;
b. Uneori poate fi un contract solemn
c. Este solemen doar cand are ca obiect terenuri agricole.

4.Întreținerea se prestează :
a. La domiciliul debitorului ;
b. La locuința întreținutului ;
c. La locul convenit de părți.
5.Rezoluțiunea contractului pentru neexecutarea obligației de întreținere se poate cere
de către întreținut :
a. Numai după punerea în întârzierere a întreținătorului ;
b. Chiar și fără punere în întârziere

c. Chiar și atunci când se prestează întreținerea dar prin intermediul altei

persoane.

TESTE DE EVALUARE

1.Rezoluțiunea contractului de întreținere :

a. poate fi cerută de întreținut și dacă au trecut mai mult de 3 ani de la data
încetării prestației de întreținere.
b.nu poate fi obținută în situația de mai sus deoarece acțiunea este prescrisă ;
c. nu poate fi cerută de întreținut dacă debitorul nu a prestat întreținerea
deoarece creditorul nu se afla în nevoie.
2. Întreținerea în natură poate fi transformată într-o sumă de bani dacă :
a. creditorul refuză să accepte întreținerea în natură ;
b.debitorul nu poate presta întreținerea în natură din motive obiective ;
c.părțile convin în acest fel.
3. În caz de rezoluțiune a contractului din vina debitorului întreținerii, contravaloarea
întreținerii nu se restituie :
a. datorită faptului că și întreținătorul se folosește de bunul întreținutului ;
b. datorită faptului că natura întreținerii face imposibilă restabilirea situației
anterioare.
c. datorită caracterului aleatoriu al contractului.

4.În caz de rezoluțiune a contractului din vina întreținutului :

a. contravaloarea întreținerii nu se restituie ;
b. contravaloarea întreținerii se restituie.
c. contravaloarea întreținerii se restituie doar dacă debitorul a fost pus în
întârziere.

5.La decesul creditorului întreţinerii :

a. obligaţia debitorului încetează, moştenitorii acestuia nefiind îndreptăţiţi,
să pretindă continuarea executării în persoana lor.
b. Pentru trecut , dacă obligaţia de întreţinere nu a fost prestată o anumită
perioadă, succesorii în drepturi ai defunctului creditor pot să intenteze o
acţiune vizând rezoluţiunea contractului pentru neexecutare
c. Moștenitorii întreținutului pot pretinde contravaloarea întreținerii
neprestate în ultimii 3 ani de viață ai întreținutului.
 TEMA V
Contractul de rentă viageră

I.OBIECTIVELE SPECIFIC ALE TEMEI:

- studentul să înțeleagă figura juridică a contractului de vanzare-cumpărare;
- studentul să înțeleagă aspectele specifice pe care le prezintă condițiile de fond și
formă ale acestui contract;
- studentul să înțeleagă efectele și obligațiile pe care le produce contractul.

II. COMPETETENȚE SPECIFIC DOBÂNDITE DE STUDENT:

- Stdentul să fie capabil să definească și să delimiteze contractul de alte
contracte cu care prezintă asemănări;
- Studentul să cunoască aspectele specifice în legătură cu condițiile de
valabilitate ale contractului;
- Studentul să fie capabil să utilizeze corect noțiunile de specialitate întâlnite la
acest contract;
- Studentul să cunoască efectele generale pe care le produce contractul și
obligațiile rezultate din contract.

III. NOȚIUNI CHEIE:

Contract de rentă viageră, crdirentier, debirentier; rentă viageră ; obligație de
garanție; evicțiune, vicii ascunse; obligație de plată a rentei;

IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU:

Trăsăturile esenţiale şi distinctive ale contractului de rentă viageră
Condiţiilede valabilitate ale contractului
Efectele contractului de rentă viageră.
Obligaţiile credirentierului
Obligaţiile debirentierului.

CONȚINUTUL TEMEI V

CONTRACTUL DE RENTĂ VIAGERĂ

Secţiunea I
Trăsăturile esenţiale şi distinctive ale contractului

Definiţie şi caractere juridice

Contractul de rentă viageră face parte din categoria contractelor aleatorii, adică a
acelor contracte în care în care existenţa sau întinderea obligaţiilor părţilor, sau a uneia
dintre acestea, depind de un eveniment viitor şi incert, care face ca să existe şanse de
câştig, respectiv de pierdere cel puţin pentru una dintre părţi.
Deşi are o frecvenţă redusă în plan practic în raport cu contractul de întreţinere,
totuşi contractul de rentă viageră este practicat din nevoia de securitate socială care-l
ghidează pe credirentier şi din dorinţa unui câştig speculativ care-l determină să
contracteze pe debirentier.
Din ansamblul dispoziţiilor Codului civil referitoare la acest contract deducem
elementele care-l definesc. Putem deci defini contractul ca fiind acela prin care o
persoană, numită debirentier se obligă, cu titlu gratuit sau în schimbul transmiterii unui
drept, să asigure unei alte persoane, numită credirentier prestaţii în bani sau alte bunuri
fungibile efectuate periodic, pe toată durata vieţii credirentierului.
Pentru a fi în prezenţa unui contract de rentă viageră este nevoie ca obligaţia
debitorului de plată a rentei periodice să fie asumată pentru întreaga durată a vieţii
creditorului sau a unei alte persoane.
Art. 2.244 şi 2.245 C. civ. creează posibilitatea ca renta să fie constituită în favoarea
uneia sau a mai multor persoane. Calitatea de credirentier o poate dobândi atât cel care
este transmiţătorul bunului cât şi o altă persoană desemnată de acesta, care nu a transmis
nimic dar care va fi, în acest fel, beneficiara obligaţiei de plată a rentei din partea
debirentierului56. Cel mai frecvent acest lucru se întâmplă în practică atunci când unul
dintre soţi transmite un bun debirentierului în schimbul obligaţiei acestuia de a plăti
renta viageră ambilor soţi.
În prezent art. 2.245 C. civ. prevede pentru ipoteza constituirii rentei în favoarea
mai multor persoane că, dacă nu s-a convenit altfel, obligaţia de plată a rentei viagere
este indivizibilă în privinţa credirentierilor. În consecinţă, moartea unui credirentier nu
duce la stingerea parţială a rentei, celălalt sau ceilalţi creditori fiind în drept să solicite
întreaga renta şi nu doar o parte care i s-ar cuveni dacă s-ar scădea cota credirentierului
decedat. În schimb este valabilă şi producătoare de efecte clauza prin care se stipulează
plata parţială a rentei după decesul unuia dintre credirentieri.
Dacă renta a fost constituită pe durata vieţii mai multor persoane, în lipsă de
stipulaţie contrară, obligaţia de plată a rentei încetează la data la care decedează ultima
dintre aceste persoane.
În ceea ce priveşte debitorii, în raport de prezumţia de divizibilitate stabilită de art.
1.424 C. civ., obligaţia lor trebuie considerată divizibilă, cu excepţia situaţiei în care
clauzele contractuale relevă intenţia părţilor de a da un caracter indivizibil obligaţiei
respective.

Caractere juridice
Sub aspectul modului de formare, contractul de rentă viageră este, de regulă, un
contract consensual, astfel că el ia naştere în mod valabil prin simplul acord de voinţă
al părţilor. Cu toate acestea în cazul în care în schimbul rentei credirentierul transmite
un drept real asupra unui imobil, trebuie să se ţină seama că de la intrarea în vigoare a
Noului Cod civil, drepturile reale ce urmează a fi înscrise în cartea funciară, se transmit
doar prin contract încheiat în formă autentică, astfel încât contractul dobândeşte un
caracter solemn.

Un caracter evident al contractului analizat este cel sinalagmatic, fiecare parte

asumându-şi obligaţii care sunt reciproce şi interdependente.

56 În acest caz suntem în prezenţa unei stipulaţii pentru altul, care deşi poate întruni însuşirile unei liberalităţi
nu este supusă condiţiilor de formă prevăzute pentru donaţii [art. 1.642 alin. (2) C. civ.)].
 Ca şi vânzarea-cumpărarea, renta viageră constituită prin contract cu titlu oneros
are caracter translativ de proprietate. Proprietatea bunului ce formează obiectul
contractului se transmite de la credirentier la debirentier prin efectul realizării acordului
de voinţă al părţilor, dacă părţile nu au convenit să amâne transferul dreptului de
proprietate.
Contractul de rentă viageră este un contract cu executare succesivă, prestaţia
debirentierului urmând a fi executată în timp, cu o anumită periodicitate, prestabilită.
Conform art. 2.243 C. civ., renta viageră se poate înfiinţa cu titlu oneros, în
schimbul unui capital de orice natură. Renta viageră poate fi constituită şi cu titlu
gratuit, caz în care este supusă, sub rezerva unor dispoziţii rezultate din reglementarea
de la renta viageră, regulilor proprii ale actului juridic de constituire, respective de la
donaţie sau legat, după caz.

Nulitatea contractului lipsit de elementul aleatoriu

Contractul de rentă viageră este un contract a cărui cauză se fundamentează, în
principiu, pe elementul aleatoriu. Art. 2.246 C. civ. stipulează că „Este lovit de nulitate
absolută contractul care stipulează o rentă constituită pe durata vieţii unui terţ care era
decedat în ziua încheierii contractului”. Suntem în ipoteza în care renta a fost constituită
fie pe durata vieţii unei alte persoane decât credirentierul din contract, fie a fost
constituită în favoarea unui terţ, pe durata vieții lui şi în ambele cazuri persoana
respectivă este decedată.
O altă cauză de nulitate expres precizată se referă la contractul prin care s-a
constituit cu titlu oneros o rentă pe durata vieţii unei persoane care, la data încheierii
contractului, suferea de o boală din cauza căreia a murit în interval de cel mult 30 de
zile de la această dată.

Delimitarea contractului de rentă viageră de alte contracte

Delimitarea de contractul de întreţinere. Contractul de rentă viageră prezintă
asemănări puternice cu contractul de întreţinere, ambele contracte având ca scop ca în
schimbul unui bun ce se transmite unei alte persoane, transmiţătorul să-şi asigure
condiţii de existenţă civilizate pentru un timp ce se situează, de regulă, spre partea finală
a vieţii.
Cu toate asemănările ce se pot desprinde cu uşurinţă din figura juridică a celor 2
contracte, ele nu trebuie confundate, existând o serie de deosebiri esenţiale între ele.
Astfel, în timp ce la contractul de rentă viageră obiectul prestaţiei debirentierului îl
constituie plata unei sume de bani, deci o obligaţie de a da, la contractul de întreţinere
obiectul prestaţiei debitorului se concretizează în întreţinerea pe care acesta o datorează
întreţinutului, respectiv hrană, locuinţă, asistenţă medicală, plata taxelor, îmbrăcăminte
etc., fiind vorba de o obligaţie de a face.

Delimitarea contractului de rentă viageră de cel de vânzare-cumpărare.

Contractul de rentă viageră prezintă considerabile asemănări şi cu contractul de vânzare
cumpărare, mai ales atunci când vânzarea se face cu plata preţului în rate. În ambele
cazuri poate exista situaţia când în schimbul unui bun se plăteşte o anumită sumă de
bani. Pentru a se califica contractul, trebuie stabilit dacă suma de bani plătită de
dobânditorul bunului reprezintă preţ, ceea ce înseamnă că contractul este de
vânzare-cumpărare, sau prestaţia acestuia constituie rentă, ceea ce califică contractul ca
rentă viageră. În acest scop trebuie pornit de la deosebirea esenţială dintre caracterele
celor 2 contracte, respectiv caracterul comutativ al contractului de vânzare-cumpărare
şi aleatoriu al contractului de rentă. Dacă suma de bani ce se transmite în schimbul
bunului depinde doar de durata vieţii transmiţătorului bunului, ea reprezintă o rentă
viageră.

Secţiunea a II-a
Condiţiile de valabilitate ale contractului

Condiţiile de valabilitate ale contractului nu prezintă particularităţi deosebite.

Cauza contractului. Sub aspectul cauzei este de reţinut că aceasta se concretizează

în şansa de câştig pe care şi-o prefigurează părţile.

Obiectul obligaţiilor. În ceea ce priveşte obiectul obligaţiilor părţilor acesta este

constituit, pe de o parte, din bunul transmis de credirentier şi, pe de altă parte, din renta
pe care trebuie să o plătească debirentierul. Renta constă într-o sumă de bani plătibilă
periodic, conform înţelegerii părţilor (lunar, trimestrial, anual etc.)., iar în lipsă de
stipulaţie plătibilă trimestrial. Art. 2.242 C. civ. actual arată că renta poate consta nu
numai în bani, ci şi în alte bunuri fungibile.
Cuantumul rentei se stabileşte în mod liber de către părţi.
Renta constituită cu titlu gratuit poate fi declarată de părţi neurmăribilă dar numai
în limita valorii care este necesară credirentierului pentru asigurarea întreţinerii sale.
Creditorii nu sunt în acest caz prejudiciaţi deoarece credirentierul nu a dat în acest caz
nimic în schimbul rentei. Urmare a unei astfel de clauze creditorii nu pot urmări renta
respectivă pentru satisfacerea creanţelor care le au faţă de credirentier.
Renta constituită cu titlu oneros nu poate fi declarată neurmăribilă deoarece o astfel
de măsură i-ar prejudicia pe creditorii credirentierului, care şi-a micşorat patrimoniul şi
inclusiv dreptul de gaj general al creditorilor, prin încheierea contractului de rentă
viageră.

Capacitatea părţilor. Când vorbim de contractul de rentă viageră, condiţiile de

capacitate nu diferă faţă de regulile generale. Când este vorba însă de renta constituită
cu titlu gratuit, respectiv prin donaţie sau testament, trebuie luate în considerare
cerinţele speciale prevăzute de art. 990, 991 C. civ. referitoare la capacitatea de a
dispune şi respectiv de a primi prin acte cu titlu gratuit.

Secţiunea a III-a
Efectele contractului de rentă viageră

Analiza efectelor contractului de rentă viageră presupune analiza, în special, a

obligaţiilor debirentierului. Aceasta deoarece obligaţiile credirentierului, în cazul rentei
constituită cu titlu oneros, sunt identice cu cele ale vânzătorului. De altfel, exceptând
caracterul aleatoriu al contractului de rentă, există multe asemănări între renta viageră
constituită cu titlu oneros şi vânzarea-cumpărarea.

I. Obligaţiile credirentierului
În raport de cele arătate mai sus, obligaţiile credirentierului sunt:
 - obligaţia de predare a lucrului înstrăinat;
- obligaţia de a-l garanta pe debirentier pentru evicţiune, şi
- obligaţia de a răspunde pentru viciile ascunse ale bunului ce a format obiectul
contractului.
Menţionăm, conform concepţiei adoptate cu privire la efectele contractului de
vânzare cumpărare, că există şi o obligaţie de a transfera proprietatea, atunci când pro-
prietatea nu se transmite de la credirentier la debirentier prin efectul încheierii con-
tractului. Neîndeplinirea obligaţiei de predare a bunului îi dă dreptul debirentierului de
a refuza plata rentei (exceptio non adimpleti contractus). El poate cere însă şi executarea
silită a obligaţiei, sau poate opta pentru rezoluţiunea contractului.

II. Obligaţiile debirentierului

Principala obligaţie a debirentierului, după cum rezultă din chiar definiţia con-
tractului, este cea de a plăti renta la care s-a obligat. Debirentierul mai are însă şi obli-
gaţia, rezultată din art. 2.251 C. civ., de a da credirentierului garanţiile stipulate în
contract pentru asigurarea plăţii rentei şi de a nu diminua aceste garanţii.

1. Obligaţia de plată a rentei

Din momentul încheierii contractului sau de la momentul convenit în cuprinsul
acestuia şi până la sfârşitul vieţii credirentierului, debirentierul este ţinut să plătească
renta la care s-a obligat, în cuantumul stabilit şi la termenele convenite. Dacă durata
rentei a fost fixată în raport de durata de viaţă a unei alte persoane decât credirentierul,
renta va fi plătită până la decesul acelei persoane. Ratele cuvenite credirentierului până
la decesul său sau al persoanei în raport de durata de viaţă a căreia s-a stabilit renta şi
neachitate, pot fi solicitate de moştenitorii credirentierului în limita termenului general
de prescripţie. După moartea credirentierului, sau a persoanei în raport cu care s-a
stabilit durata rentei, obligaţia de plată în continuare a rentei nu mai subzistă, astfel
încât moştenitorii nu ar putea pretinde să li se plătească renta şi pe viitor.
Plata ratelor de rentă, pentru ipoteza când părţile nu au convenit altfel, se face
trimestrial în avans şi indexate în funcţie de rata inflaţiei. Dacă credirentierul decedează
înainte de expirarea perioadei pentru care renta s-a plătit în avans, debirentierul nu poate
cere restituirea sumei plătite aferente perioadei în care creditorul nu a mai fost în viaţă
(art. 2.248 C. civ.).
Debirentierul are dreptul să ceară dovada existenţei persoanei care este creditoare
a rentei sau a persoanei în raport cu a cărei viaţă s-a stabilit durata rentei. Este o aplicaţie
a regulii de drept comun probatio incumbit ei qui agit, în lipsa unei dispoziţii speciale
în cadrul reglementării referitoare la rentă.
Debirentierul nu are posibilitatea să restituie bunul ce a format obiectul contractului
pentru a fi scutit de plata ratelor de rentă. Dacă acest lucru ar fi posibil ar însemna să se
nege efectul obligatoriu al contractului prin posibilitatea denunţării lui unilaterale, ceea
ce nu este admisibil. Art. 2.252 C. civ. arată în mod expres, dacă mai era nevoie, că
chiar dacă debirentierul ar restitui bunul şi ar renunţa la restituirea ratelor de rentă
plătite, nu se poate elibera de plata rentei şi că este ţinut la plata acesteia până la decesul
persoanei pe durata vieţii căreia a fost constituită renta, oricât de împovărătoare ar putea
deveni prestarea acesteia. Dispoziţiile art. 2.252 alin. (2) C. civ., menţionate mai sus,
nu împiedică aplicarea art. 1.271 C. civ. referitor la impreviziune, în privinţa
împrejurărilor survenite pe parcursul executării contractului, dar care nu sunt
determinate de durata vieţii persoanei până la decesul căreia a fost constituită renta.
 În caz de deces al debirentierului, obligaţia de plată a ratelor de rentă, în condiţiile
din contract, se transmite către moştenitorii acestuia.
Menţionăm că în situaţia în care renta a fost constituită cu titlu gratuit, moştenitorii
rezervatari au, potrivit art. 1.098 C. civ., facultatea fie de a executa liberalitatea astfel
cum a fost stipulată, fie de a abandona proprietatea cotităţii disponibile în favoarea
beneficiarului liberalităţii, fie de a solicita reducţiunea acesteia potrivit dreptului
comun.

Executarea silită a obligaţiei de plată a rentei. Rezoluţiunea. Ce se întâmplă

dacă debirentierul nu-şi îndeplineşte obligaţia de plată a rentei? Potrivit regulilor
specifice contractelor sinalagmatice este firesc ca în caz de neexecutare a obligaţiei de
plată a rentei, credirentierul să poată cere rezoluţiunea contractului, cu consecinţa
redobândirii bunului sau bunurilor transmise. Acest lucru nu era posibil sub vechiul
Cod civil în situaţia analizată deoarece printr-o dispoziţie greu de explicat, creditorul a
fost lăsat fără această posibilitate de acţiune. Art. 1.647 C. civ. îi dădea doar
posibilitatea de a trece la executarea silită a ratelor de rentă neachitate, cu excluderea
posibilităţii rezoluţiunii contractului.
În prezent art. 2.251 C. civ. prevede expres faptul că credirentierul are dreptul la
rezoluţiune pentru neexecutarea fără justificare a obligaţiei de plată a rentei de către
debirentier.Rezoluțiunea poate fi obținută pe cale judecătorească sau prin declarație
unilaterală în condițiile art.1552 C. civ.
În cazul în care credirentierul optează pentru executarea silită a obligaţiei debiren-
tierului, el va putea solicita sechestrul şi vânzarea bunurilor debirentierului, până la
concurenţa unei sume suficiente spre a asigura plata rentei pentru viitor.
Dacă anterior decesului credirentierului unele rate nu fuseseră achitate iar termenul
de prescripţie nu se împlinise, succesorii defunctului creditor pot solicita plăţile
restante.
În caz de deces al debirentierului, obligaţia sa nefiind una intuitu personae, aceasta
se transmite asupra succesorilor săi, ei fiind obligaţi să continue plata rentei până la
decesul credirentierului. Este posibilă însă o clauză contractuală prin care să se stipuleze
încetarea obligaţiei de plată a rentei la decesul debirentierului.

2. Obligaţia de a oferi credirentierului garanţiile stipulate în contract pentru

plata rentei
Pornind de la importanţa asigurării ratelor de rentă pentru credirentier, art. 2.249
C. civ. prevede că pentru garantarea obligaţiei de plată a rentei constituite cu titlu
oneros, prevederile art. 1.723 C. civ. se aplică în mod corespunzător, ceea ce înseamnă
că pentru garantarea plăţii ratelor de rentă, credirentierul beneficiază, în baza legii, de
un privilegiu sau de o ipotecă, după caz,asupra bunurilor transmise. Pentru înscrierea
ipotecii legale, în acest caz, nu este necesară declararea valorii creanţei garantate.
Nimic nu împiedică părţile, ca în afara garanţiei legale menţionate să constituie şi
alte garanţii, cum ar fi o ipotecă, un gaj, o fidejusiune etc. şi neîndeplinirea obligaţiei
de realizare a acestei garanţii, sau micşorarea garanţiilor deja existente, dă
credirentierului dreptul de a cere rezoluţiunea contractului.Rezoluțiunea nu se produce
de drept, ci trebuie solicitată pe cale judecătorească. Spre deosebire de rezoluțiune
pentru neplata rentei cu referire la care art. 2551 C. civ. prevede că creditorul are
dreptul la rezoluțiune, pentru ipoteza neîndeplinirii obigației de constituire a garanțiilor
promise se prevede că creditorul unei rente viagere constituite cu titlu oneros „poate
cere” rezoluțiunea, ceea ce sugerează că singura posibilitate de obținere a rezoluțiunii
este cea judecătorească, fiind exclusă rezoluțiunea unilaterală.

Efectele rezoluţiunii
Admiterea cererii pentru rezoluţionarea contractului are ca efect reîntoarcerea,
în patrimoniul credirentierului, a bunurilor transmise în schimbul rentei.
Credirentierul nu trebuie să restituie ratele de rentă primite, tocmai datorită
caracterului aleatoriu al contractului.
În situaţia în care părţile au stabilit în cuprinsul contractului clauze cu privire la
rezoluţiunea contractului, raporturile dintre ele vor fi soluţionate conform celor
convenite.
Rezoluţiunea produce efecte şi faţă de terţii dobânditori ai bunurilor ce au format
obiectul contractului de rentă viageră, potrivit principiului resoluto jure dantis
resolvitur jus accipientis. Acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţilor
dobânditori, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu
bună-credinţă a bunurilor mobile, ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la
uzucapiune.
Moartea credirentierului sau a persoanei în raport de durata de viaţă a căreia a fost
stabilită renta, duce la încetarea obligaţiei de plată a acesteia. Totuşi, ratele datorate
până la decesul persoanei menţionate pot fi solicitate de succesorii defunctului şi
aceasta în limita termenului general de prescripţie care curge de la data scadenţei
fiecărei rate de rentă57.

BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTARĂ NECESARĂ APROFUNDĂRII:

Gh. Comăniţă, Drept civil Contracte speciale, Editura Universul juridic , 2013
capitolul privind renta viageră,
I. Urs , Drept civil.Contracte speciale, Editura Universul juridic, 2015, capitolul
privind renta viageră

INTREBĂRI RECAPITULATIVE:
Care sunt obligațiile debirentierului?
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
………………………………………………
Care este soarta contractului în situația în care credirentierul moare la 10 zile după
încheierea contractului?
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
………………………………………
3. Ce posibilități de acțiune are credirentierul în ipoteza în care debirentierul nu își
îndeplinește obligația de plată a rentei?

57TS, s. civ., dec. civ. nr. 710/1998 în Culegere de decizii, 1978, p. 71; TS, s. civ., dec. civ. nr. 382/1961, în
Culegere de decizii, 1961, p. 329.
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
………………………………….
4.prin ce se diferențiază contractual contractual de rentă viageră de cel de întreținere?
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
………….
5. Care dintre caracterele contractului justifică soluția nerestituirii rentei în caz de
rezoluțiune a contractului pentru neexectarea obligației de plată a rentei?
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
……………………
TESTE DE AUTOEVALUARE:
1.Contractul de rentă viageră este:
a. sinalagmatic ;
b. solemn, dar numai când are ca obiect terenuri din extravilan;
c. aleatoriu
2. . Contractul de rentă viageră este:
a. sinalagmatic
b. unilateral
c. translativ de folosință
3. În caz de neexecutare culpabilă a obligatiei de plată de către debirentier,
credirentierul:
a. poate cere rezoluțiunea contractului;
b. poate cere doar executarea silită a obligației
c. poate cere rezoluțiunea doar dacă în contract există un pact
comisoriu în acest sens.
4. În caz de rezoluțiune a contractului din vina debirentierului:
a. părțile sunt repuse în situația anterioară;
b.părțile nu sunt repuse total în situația anterioară
c. contravaloarea rentei nu se restituie.
5. Credirentierul:
a. răspunde pentru evicțiune;
b. răspunde pentru viciile ascunse ale bunului transmis
c. nu răspunde pentru vici și evicțiune.

TESTE DE EVALUARE

1. În caz de neexecutare a obligaţiei de plată a rentei viagere credirentierul::

a. poate cere rezoluţiunea contractului, ca la orice contract sinalagmatic;
b. poate cere doar executarea silită a obligaţiei nu şi rezoluţiunea ;
c.poate denunţa unilateral contractul;
2.Contractul de rentă viageră este:
a. sinalagmatic ;
b. solemn, în toate situațiile
c. translativ de folosință.
3. În cazul unui contract de rentă viageră:
a. la decesul beneficiarului, dreptul de creanţă se stinge,
b.creanţa care reprezintă sume scadente pe trecut, dar neachitate, este însă
culeasă de moștenitor, care o poate reclama în justiţie;
c. dacă sunt mai mulți credirentieri, suma cuvenită celui care a decedat se
plătește, de regulă, celorlalți sau celuilalt.
4.Contractul de rentă viageră se deosebește de cel de vânzare cumpărare prin:
a. caracterul comutativ
b.Caracterul aleatoriu
d. Caracterul oneros
5. Renta viageră:
a. poate fi constituită și cu titlu gratuit caz în care i se aplică regulile de la
donații;
b. nu poate fi constituită cu titlu gratuit;
c. este neurmăribilă când se constituie cu titlu gratuit.
 73

Tema VI

CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE
I.OBIECTIVELE SPECIFIC ALE TEMEI:
- studentul să înțeleagă figura juridică a contractului de locațiune;
- studentul să înțeleagă aspectele specifice pe care le prezintă condițiile de fond și formă ale acestui
contract;
- studentul să înțeleagă efectele pe care le produce contractul.

II. COMPETETENȚE SPECIFIC DOBÂNDITE DE STUDENT:

- Studentul să fie capabil să definească și să delimiteze contractul de alte contracte cu care
prezintă asemănări;
- Studentul să cunoască aspectele specific în legătură cu condițiile de valabilitate ale
contractului;
- Studentul să fie capabil să utilizeze corect noțiunile de specialitate întâlnite la acest contract;
- Studentul să cunoască efectele generale pe care le produce contractul și obligațiile rezultate
din contract.

III. NOȚIUNI CHEIE:

Locațiune, sublocațiune; locator, locatar; sublocațiune; cesiunea locațiunii;.
IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU:
Definiţie, natura juridică, delimitare şi caractere juridice
Dovada şi durata contractului.
Condiţiile de valabilitate ale contractului.
Efectele contractului de locaţiune.
Cesiunea drepturilor şi sublocaţiunea.
Încetarea locaţiunii.

CONŢINUTUL TEMEI
DEFINIŢIE, NATURA JURIDICĂ, DELIMITARE ŞI CARACTERE JURIDICE.

CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE

Secţiunea I
Definiţie, natura juridică, delimitare şi caractere juridice

Definiţie
În raport de dispoziţiile art. 1.777 C. civ., putem defini acest contract ca fiind acela prin care o parte,
numită locator, se obligă să asigure celeilalte părţi, numită locatar, folosinţa temporară a unui bun în
schimbul unei sume de bani numită chirie.
Contractul se particularizează prin obiectul său care constă în transmiterea dreptului de folosinţă
asupra unui bun determinat. Transmiterea folosinţei are caracter temporar şi nu definitiv, ceea ce
 74
înseamnă că la încetarea efectelor contractului bunul trebuie restituit. Ca urmare nu vor putea face obiect
al contractului acele bunuri care se consumă sau se distrug prin folosinţă, după cum se va vedea mai
jos.
Transmiterea folosinţei poate fi pe o durată determinată, dar şi pe durată nedeterminată, dar nu poate
fi mai mare de 49 de ani.

Felurile locaţiunii
Noţiunea de locaţiune acoperă atât închirierea cât şi arendarea, precum şi transmiterea folosinţei
unor spaţii destinate exercitării activităţii unor profesionişti.
Art. 1.778 C. civ. ne prezintă variantele locaţiunii. Astfel, locaţiunea bunurilor imobile şi a bunurilor
mobile se numeşte închiriere, iar locaţiunea bunurilor agricole poartă denumirea de arendare. Unele
norme speciale se aplică locaţiunii unor spaţii destinate exercitării activităţii unor profesionişti.

Natura juridică a drepturilor locatarului

Dreptul de folosinţă al locatarului nu este un drept real, ci un drept de creanţă care se realizează
prin intermediul locatorului deşi se exercită asupra unui lucru şi care prezintă anumite aspecte
particulare sub raportul opozabilităţii, în sensul că se încadrează în categoria obligaţiilor opozabile
terţilor (obligaţii scriptae in rem).

Delimitarea locaţiunii de alte contracte

Delimitarea de vânzare sau alte contracte translative de proprietate. În timp ce vânzarea, sau alte
contracte translative de proprietate, asigură dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului ce a
format obiectul contractului, locaţiunea se limitează la transmiterea dreptului de folosinţă asupra
bunului. Dreptul dobândit de locatar este un drept de creanţă şi nu un drept real. Prin aceasta se
deosebeşte şi de dreptul uzufructuarului care este un drept real, drept care conferă titularului
prerogativele de usus şi fructus în timp ce nudul proprietar conservă prerogativa dispoziţiei1. Elementele
de delimitare de mai sus atrag multiple diferenţe atât faţă de contractul de vânzare-cumpărare, cât şi faţă
de uzufruct, în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile părţilor, riscul pieirii bunului etc.

Delimitarea de contractul de depozit. Anumite asemănări există între contractul de depozit şi

contractul de locaţiune. În cazul ambelor contracte se predă un bun cu obligaţia corelativă de restituire.
Dar contractul de depozit are drept scop conservarea unui bun, în timp ce locaţiunea urmăreşte să asigure
folosinţa acestuia. Criteriul după care se face distincţia este, deci, cel al intenţiei părţilor la încheierea
contractului. Dacă s-a asumat obligaţia de păstrare a bunului contractul este de depozit. În schimb, dacă
o astfel de obligaţie nu a fost asumată, contractul poate fi de locaţiune (evident în situaţia în care
folosinţa nu este asigurată gratuit, când suntem în prezenţa unui comodat).

Delimitarea de contractul de antrepriză. Diferenţe evidente există şi faţă de contractul de

antrepriză, cu care uneori ar putea fi confundat, respectiv când punerea la dispoziţie a unui lucru este
însoţită de prestarea unui serviciu indisolubil legat de folosirea bunului. În timp ce în cazul contractului
de antrepriză, antreprenorul se obligă să efectueze o anumită lucrare pentru client, prin aceasta
înţelegându-se inclusiv prestarea unui serviciu, în cazul locaţiunii, locatorul se obligă doar la asigurarea
folosinţei unui bun cu privire la care locatarul nu execută nicio lucrare pentru locator. Trebuie, deci,
urmărită intenţia părţilor la încheierea contractului, respectiv ce obligaţii şi-au asumat acestea. În plus,
preţul locaţiunii depinde de durata contractului, în timp ce la antrepriză nu este influenţat de acest
element.

CARACTERE JURIDICE

1 Uzufructul este un dezmembrământ al dreptului de proprietate. Spre deosebire de locatar, uzufructuarul poate ceda liber dreptul
său, iar, pe de altă parte, locaţiunea este totdeauna cu titlu oneros în timp ce uzufructul poate fi şi gratuit.
 75
Caracter sinalagmatic. Din chiar definiţia contractului rezultă caracterul sinalagmatic al acestuia,
părţile asumându-şi obligaţii reciproce şi interdependente. Astfel locatorul se obligă, printre altele, să
asigure folosinţa bunului, iar locatarul se obligă să plătească preţul locaţiunii.
Contract cu titlu oneros. Locaţiunea este un contract în care ambele părţi au în vedere, atunci când
se obligă, contraprestaţia celeilalte părţi. Mai mult decât atât, contractul este, prin esenţa sa, cu titlu
oneros. Dacă folosinţa bunului s-ar transmite cu titlu gratuit nu am mai fi în prezenţa unui contract de
locaţiune, ci eventual a unui contract de comodat1.
Locaţiunea are caracter comutativ, întrucât drepturile şi respectiv obligaţiile părţilor sunt cunoscute
încă de la încheierea contractului, nefiind dependente de hazard.
Contractul de locaţiune este un contract cu executare succesivă. Prin esenţa sa locaţiunea
presupune o executare în timp, o îndeplinire a obligaţiilor care se întinde pe o perioadă mai lungă sau
mai scurtă, după durata contractului, dar nu este posibilă executarea lui printr-o singură prestaţie.
Caracterul de contract cu executare succesivă se păstrează chiar şi atunci când plata chiriei se face
printr-o sumă unică, globală, asigurarea folosinţei făcându-se continuu, prin prestaţii succesive, până la
expirarea contractului şi aceasta indiferent dacă acesta este încheiat pe durată determinată sau
nedeterminată.
Contract translativ de folosinţă. Prin contractul de locaţiune se transmite numai dreptul de folosinţă
temporară a bunului închiriat, astfel încât acesta nu este translativ de proprietate. Aceasta înseamnă că
locator poate fi şi o altă persoană decât proprietarul bunului şi că riscul pieirii fortuite se suportă de
către proprietar, nu de către locatar.
Din punct de vedere al formei contractul are caracter consensual. Simplul acord de voinţă al
părţilor, fără alte formalităţi, este suficient pentru încheierea valabilă a contractului 2. Faptul că
legiuitorul a prevăzut, în art. 1.798 C. civ., că contractele de locaţiune încheiate prin înscris sub
semnătură privată care au fost înregistrate la organele fiscale, precum şi cele încheiate în formă autentică
constituie titluri executorii pentru plata chiriei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract sau, în
lipsa acestora, prin lege, nu înseamnă abandonarea caracterului consensual al contractului, ci doar
instituie unele beneficii privind executarea în cazul contractelor încheiate în forma amintită.
Regula caracterului consensual nu funcţionează în cazul locaţiunii bunurilor agricole, arendarea
fiind un contract solemn.

DOVADA ŞI DURATA CONTRACTULUI

Dovada contractului. Contractul de locaţiune se încheie deseori în formă scrisă, situaţie în care nu
există dificultăţi sub aspectul dovedirii lui. Există însă şi multe cazuri în care acordul părţilor pentru
locaţiune nu este exprimat în scris, contractul verbal fiind, după cum s-a arătat, valabil. Dovada
contractului verbal nu mai este supusă unor reguli speciale, aşa cum s-a întâmplat sub regimul art. 1.416
din Codul civil anterior, care instituia reguli de probaţiune mai mult sau mai puţin severe după cum
contractul fusese sau nu pus în executare3. În prezent se aplică regulile generale referitoare la dovada
actelor juridice.
Durata contractului. Locaţiunea implică asigurarea, pe o anumită durată, a dreptului de folosinţă,
astfel că durata locaţiunii reprezintă un element esenţial asupra căruia trebuie să se realizeze acordul de
voinţă al părţilor.

1 Acesta fiind un contract real, încheierea lui valabilă presupune pe lângă consimţământul părţilor şi predarea bunului.
2 Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 9.
3 Potrivit Codului civil de la 1864, dacă contractul nu era pus în executare, dovada lui nu putea fi făcută cu martori, oricât de mică

ar fi chiria. Deducem din această reglementare că locaţiunea verbală nu putea fi dovedită decât prin înscris. Existenţa unui început de
dovadă scrisă nu făcea admisibilă proba testimonială, deoarece s-ar fi contravenit dispoziţiilor legale menţionate din moment ce ar fi
devenit admisibilă dovada cu martori.
Regula susmenţionată, valabilă în cazul contractului verbal, avea o excepţie în sensul că atunci când contractul era în curs de
executare şi cuantumul chiriei era contestat, în lipsă de chitanţă doveditoare, locatarul putea solicita o expertiză pentru stabilirea preţului
contractului, iar cheltuielile expertizei rămâneau în sarcina sa dacă chiria estimată întrecea preţul pe care el l-a arătat. Cel care invoca
începerea executării contractului putea face dovada acest fapt prin orice mijloc de probă, fiind vorba de un fapt juridic. Trebuia dovedit
însă că începutul de executare rezulta dintr-o locaţiune, simpla deţinere a lucrului nefiind suficientă.
 76
Contractul poate fi încheiat pe durată determinată, când părţile stabilesc de la început momentul
până la care se va asigura folosinţa bunului, sau pe durată nedeterminată, când nu este stabilit un astfel
de termen.
Locaţiunile perpetue sunt interzise de Codul civil. Sancţiunea ce intervine în acest caz nu este
nulitatea absolută, ci reducerea de drept a termenului la 49 ani, termen care reprezintă durata maximă a
unui contract de locaţiune. Sub reglementarea anterioară, locaţiunea perpetuă era sancţionată cu
nulitatea absolută, fără a exista posibilitatea ca instanţa judecătorească să reducă termenul pentru a evita
efectele nulităţii1.

Secţiunea a II-a
Condiţiile de valabilitate ale contractului

Consimţământul
Elementele asupra cărora părţile trebuie să îşi exprime acordul sunt bunul închiriat, chiria şi durata
contractului. Nu există dispoziţii speciale în raport cu dreptul comun în ceea ce priveşte consimţământul.

Capacitatea părţilor
Contractul de locaţiune are, în principiu, atât pentru locator cât şi pentru locatar, natura juridică a
unui act de administrare. Ca urmare, capacitatea cerută pentru încheierea contractului este cea prevăzută
pentru actele de administrare. Fiind un act de administrare, unul din soţi poate închiria singur în mod
valabil, un bun comun, în baza art. 345 alin. (2) C. civ.2
Uneori, însă, pe diverse considerente, legate în special de durata contractului, legiuitorul asimilează
contractul de locaţiune, actelor de dispoziţie. Astfel, în raport de prevederile art. 1.784 C. civ., dacă
durata locaţiunii depăşeşte termenul de 5 ani, contractul este asimilat actelor de dispoziţie, aşa încât
capacitatea cerută părţilor este capacitatea deplină de exerciţiu3. Un soţ poate închiria, fără acordul
celuilalt, pentru o durată mai mare de 5 ani, doar bunurile mobile.
Un soţ nu poate însă închiria fără consimţământul scris al celuilalt soţ,indiferent de durată, locuinţa
familiei, chiar dacă este proprietar exclusiv asupra acesteia.
Art. 1.784 C civ. instituie unele incapacităţi speciale făcând trimitere la dispoziţiile legale privind
incapacităţile în materie de vânzare. Astfel, sunt incapabili de a încheia contracte de locaţiune, în mod
direct sau prin persoane interpuse, sau chiar prin licitaţie publică:
- mandatarii pentru bunurile care sunt însărcinaţi să le administreze;
- părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le
reprezintă;
- funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum şi alte
asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile locaţiunii făcute prin intermediul lor sau care are
ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează.
Pentru primele două categorii de interdicţii sancţiunea este nulitatea relativă, iar pentru ultima
dintre cele menţionate, nulitatea absolută.

Toate persoanele menţionate mai sus nu pot, de asemenea, să dea în locaţiune bunurile lor proprii
pentru un preţ care constă într-o sumă de bani provenită din vânzarea ori exploatarea bunului sau
patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui administrare o supraveghează, după caz.

1 Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, Contrats civils et commerciaux, Ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 364.
2 Potrivit textului menţionat „fiecare soţ poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre
bunurile comune, precum şi acte de dobândire a bunurilor comune”.
3 Şi sub regimul vechiului Cod civil, majoritatea doctrinei asimila contractele de închiriere încheiate pe o durată mai mare de 5 ani,

actelor de dispoziţie. Potrivit unei alte opinii, în cazul imobilelor locaţiunea era asimilată actelor de dispoziţie dacă era încheiată pentru o
perioadă mai mare de 3 ani, deoarece în astfel de situaţii locaţiunea era supusă publicităţii imobiliare. Aşa cum arăta însă prof. Fr. Deak,
publicitatea vizează numai opozabilitatea actului juridic, iar nu natura lui, aşa încât nu se poate reţine că simplul fapt că locaţiunea
depăşeşte 3 ani şi trebuie înscrisă în cartea funciară pentru opozabilitate, o transformă într-un act de dispoziţie, în lipsa unei dispoziţii
legale în acest sens.
 77
Este aplicabilă şi în materie de locaţiune interdicţia de la vânzare referitoare la incapacitatea de a
contracta prevăzută pentru judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici,
consilierii juridici şi practicienii în insolvenţă atunci când obiectul contractului de locaţiune îl formează
drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară
activitatea. Sancţiunea ignorării acestei incapacităţi o constituie nulitatea absolută.

Obiectul contractului
În cazul locaţiunii, obiectul obligaţiilor părţilor este dublu, respectiv bunul închiriat şi chiria.
Bunul închiriat. Lucrul ce formează obiect al locaţiunii poate fi un imobil sau un bun mobil,
corporal sau chiar şi incorporal. Pentru că la expirarea contractului există obligaţia restituirii bunului
dat în locaţiune, se pot închiria doar bunurile nefungibile (după natura lor sau după voinţa părţilor) şi
neconsumptibile.
Bunurile închiriate trebuie să fie determinate şi să existe. Poate forma obiect al contractului şi un
bun viitor. În acest caz contractul va avea efect din momentul în care folosinţa va fi posibilă1.
De regulă, bunul închiriat este proprietatea locatorului, dar nu este necesar ca locatorul să fie
proprietarul bunului. El poate fi şi un uzufructuar sau chiar un alt locatar.
Bunurile asupra cărora există un drept de uz sau abitaţie, nu pot fi închiriate de titularii acestor
drepturi. Astfel, art. 752 C. civ., cu referire la limitele dreptului de uz şi abitaţie, arată: „Dreptul de uz
ori de abitaţie nu poate fi cedat, iar bunul ce face obiectul acestor drepturi nu poate fi închiriat sau, după
caz, arendat”.
Comodatarul deşi are un drept de folosinţă asupra bunului dat în comodat, nu-l poate da în locaţiune.
Natura gratuită a contractului se opune ideii de a trage foloase dintr-un bun primit în folosinţă în acest
mod2. Totuşi, în raport de dispoziţiile art. 2.148 C. civ., dacă există aprobarea expresă şi prealabilă a
comodantului, comodatarul ar putea transmite folosinţa locuinţei unui terţ şi ar putea deveni locator.
Chiria reprezintă contraprestaţia executată de locatar în schimbul folosinţei bunului. Ea se poate
fixa, după voinţa părţilor, global sau pe unităţi de timp (an, luna, săptămână etc.).
Ea constă într-o sumă de bani dar poate fi stabilită şi sub forma unei alte prestaţii fără a se schimba
natura contractului (art. 1.780 C. civ.). Ca şi preţul în materie de vânzare ea trebuie să fie determinată
sau determinabilă, sinceră şi serioasă. Un contract de locaţiune în care chiria nu a fost stipulată cu
intenţia de a fi plătită respectiv primită, transmiterea folosinţei intenţionându-se a fi gratuită, poate avea,
eventual, valoarea unui comodat, dar nu a unei locaţiuni.

Secţiunea a III-a
Efectele contractului de locaţiune

I. Obligaţiile locatorului
Art. 1.786 C. civ. enumeră obligaţiile ce revin locatorului chiar în lipsa vreunei clauze
contractuale în acest sens, şi anume:
a) să predea locatarului bunul dat în locaţiune;
b) să menţină bunul în stare corespunzătoare de folosinţă pe toată durata locaţiunii;
c) să asigure locatarului liniştita şi utila folosinţă a bunului pe tot timpul locaţiunii.

1. Obligaţia de predare a bunului închiriat

Are semnificaţia punerii la dispoziţia locatarului, a lucrului închiriat. Obligaţia este evidentă şi
esenţială. Ea rezultă din natura contractului, dar este prevăzută şi în mod expres de art. 1.787 C. civ.
Bunul trebuie predat la momentul convenit de părţi, iar în lipsa unei stipulaţii în acest sens, la data
la care începe termenul închirierii.
Nerespectarea obligaţiei de predare a bunului dă dreptul locatarului să ceară predarea lui pe cale
silită şi eventual despăgubiri potrivit regulilor răspunderii civile contractuale. El poate opta, de
1 D. Mainguy, op. cit., p. 217.; Fr. Deak. op. cit., vol. II, p. 14.
2 Pentru amănunte, a se vedea Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 356.
 78
asemenea, pentru rezilierea contractului sau poate să invoce excepţia de neexecutare a contractului şi să
nu plătească chiria stabilită, în situaţia în care nu a plătit-o deja.
În raport de dispoziţiile art. 1.787 C. civ., bunul închiriat trebuie predat în stare corespunzătoare
pentru a fi folosit conform destinaţiei avute în vedere la încheierea contractului. Deci, obligaţia de
predare nu vizează bunul în starea care se afla la momentul contractării, ci într-o stare aptă de a duce la
folosirea bunului potrivit scopului închirierii. Părţile pot, însă, conveni ca locatarul să efectueze el
lucrările necesare pentru ca bunul să ajungă în starea de a putea fi folosit corespunzător, dispoziţia legală
menţionată nefiind de ordine publică.

2. Obligaţia de întreţinere a bunului închiriat în stare de folosinţă

Este vorba de o obligaţie cu caracter continuu în baza căreia locatorul trebuie, pe tot parcursul
locaţiunii, să efectueze reparaţiile necesare pentru menţinerea bunului în starea de a fi folosit conform
scopului locaţiunii. Locatorul nu trebuie să efectueze micile reparaţii, numite locative, pe care art. 1.788
alin. (2) C. civ. le pune în sarcina locatarului şi care sunt cele care rezultă din folosinţa obişnuită a
bunului. Intră în această categorie acele reparaţii care nu aduc atingere structurii lucrului şi nici
elementelor esenţiale ale acestuia1. Totuşi dacă degradările sunt urmarea vechimii lucrului închiriat sau
a unui caz de forţă majoră,atunci şi reparaţiile locative sunt în sarcina locatorului.
Pe de altă parte, locatorul nu este ţinut nici de reparaţiile echivalente reconstruirii bunului care a
pierit fortuit. În acest caz contractul este desfiinţat de drept pentru imposibilitatea folosirii bunului ce
formează obiectul contractului, fără ca locatorul să poată fi obligat la plata de despăgubiri.
Pentru ca locatorul să-şi poată îndeplini obligaţia de efectuare a reparaţiilor la care este obligat, art.
1.801 C. civ. instituie în sarcina locatarului o obligaţie de înştiinţare a locatorului despre nevoia de
reparaţii. Locatarul este obligat, sub sancţiunea plăţii de daune-interese şi a suportării oricăror alte
cheltuieli, să îi notifice de îndată locatorului necesitatea efectuării acestor reparaţii.
Fiind vorba de o obligaţie a locatorului, dacă reparaţiile au caracter urgent, adică nu pot fi amânate
până la sfârşitul locaţiunii sau a amânarea ar expune bunul pericolului de a fi distrus, acesta nu răspunde
pentru stânjenirea folosinţei locatarului pe durata normală a efectuării reparaţiilor. Dacă totuşi
reparaţiile durează mai mult de 10 zile, preţul locaţiunii va fi scăzut proporţional cu timpul şi cu partea
bunului de care locatarul a fost lipsit. În situaţia în care reparaţiile sunt de aşa natură încât, în timpul
executării lor, bunul devine impropriu pentru întrebuinţarea convenită, locatarul poate obţine rezilierea
contractului.
Sancţiunea neîndeplinirii obligaţiei. Locatarul poate folosi în caz de neîndeplinire a obligaţiei
menţionate, acţiunile contractuale obişnuite, respectiv poate cere în justiţie executarea forţată a
obligaţiei, poate cere despăgubiri, sau poate apela la acţiunea în reziliere pentru neexecutarea obligaţiei.
Locatarul poate efectua el reparaţiile dacă locatorul „deşi încunoştinţat, nu începe să ia de îndată
măsurile necesare. În acest caz, locatorul este dator să plătească, în afara sumelor avansate de locatar,
dobânzi socotite de la data efectuării cheltuielilor” [art. 1.788 alin. (3) C. civ.]. Este posibil chiar ca, în
cazuri urgente, lucrările să fie efectuate de către locatar, fără prealabila înştiinţare a locatorului. În acest
caz însă, dobânzile la sumele avansate de către locatar pentru efectuarea reparaţiilor curg doar de la data
înştiinţării locatorului.

3. Obligaţia de garanţie
Asemănător vânzătorului, şi locatorul este ţinut de o obligaţie de garanţie faţă de locatar, cu
particularitatea că aici nu se garantează proprietatea, ci paşnica şi utila folosinţă a bunului închiriat.
Garanţia pentru evicţiune. Folosinţa locatarului nu trebuie să fie tulburată prin fapta locatorului
sau a unui terţ. Această obligaţie se menţine pe întregul parcurs al derulării contractului.
Locatorul trebuie, în primul rând, să se abţină de la orice fapt personal care l-ar putea tulbura pe
locatar, în orice fel, în exercitarea folosinţei asupra bunului închiriat. Cu titlu de exemplu o asemenea
tulburare ar putea-o constitui închirierea bunului unei alte persoane sau schimbarea formei lucrului
închiriat. El nu are voie, deci, să aducă bunului închiriat modificări de natură materială sau de destinaţie.

1 Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 363.

 79
Locatorul nu-i poate impune locatarului să accepte efectuarea de lucrări la bunul închiriat. Prin excepţie,
art. 1.803 C. civ. obligă pe locatar să suporte tulburarea provocată de reparaţiile cu caracter urgent
efectuate de către locator. Aceste reparaţii trebuie efectuate, conform art. 1.803 C. civ. în maxim 10
zile, iar dacă se depăşeşte acest termen, preţul locaţiunii se va scădea proporţional cu timpul în care
locatarul a fost lipsit de folosinţa bunului şi cu partea bunului dat în locaţiune de care locatarul a fost
lipsit. Dacă reparaţiile sunt de asemenea natură încât locatarul este lipsit de posibilitatea de a mai folosi
bunul pentru întrebuinţarea convenită, el va putea cere rezilierea contractului, chiar dacă reparaţiile nu
durează mai mult de 10 de zile. Această posibilitate o are doar locatarul nu şi locatorul1.
Locatorul datorează garanţie şi pentru faptele terţilor. Ca şi la vânzare trebuie făcută distincţia între
tulburările de fapt şi tulburările de drept.
Tulburările de fapt din partea terţilor nu sunt garantate de către locator. Împotriva acestora locatarul
se poate apăra singur, folosind, spre exemplu, acţiunile posesorii. Aceste acţiuni pot fi folosite şi de
către locatar deşi nu este posesor, ci doar un detentor precar. Posibilitatea este prevăzută în mod expres
în art. 949 C. civ. Care arată că „Exerciţiul acţiunilor posesorii este recunoscut şi detentorului precar”.
Este tocmai situaţia locatarului. Dacă tulburătorul ar fi chiar locatorul, împotriva acestuia s-ar putea
formula o acţiune bazată pe contractul de locaţiune. Dacă tulburarea este rezultatul unei fapte ilicite
cauzatoare de prejudiciu, garanţia nu funcţionează, locatarul putând acţiona împotriva terţului pe temei
delictual.
Prin excepţie locatorul datorează garanţie şi pentru evicţiunea provenind din tulburarea de fapt a
unui terţ atunci când tulburările au început înainte de predarea bunului şi sunt de natură a-l împiedica
pe locatar să preia bunul. În acest caz, dacă locatorul, în urma notificării făcute de locatar, nu înlătură
de îndată tulburarea, locatarul poate cere o scădere proporţională a chiriei sau chiar rezilierea
contractului dacă tulburarea este atât de gravă încât nu ar fi contractat dacă ar fi cunoscut-o.
În cazul tulburării de drept, deci atunci când tulburarea folosinţei este rezultatul invocării de către
un terţ a unui drept asupra bunului închiriat, locatorul răspunde atât pentru pierderea totală a folosinţei
bunului cât şi pentru tulburarea parţială a acesteia. Dreptul invocat de terţ poate fi un drept de
proprietate, un drept de uzufruct, un drept de servitute, sau orice alt drept de natură a-l lipsi pe locatar
de folosinţa bunului.
Locatarul poate cere fie rezilierea contractului dacă a pierdut total folosinţa bunului sau dacă
tulburarea este atât de gravă încât dacă ar fi cunoscut-o nu ar fi contractat, fie o reducere a chiriei, dacă
pierderea folosinţei este parţială (art. 1.794 C. civ.). În ambele cazuri, se pot cere şi despăgubiri.
Răspunderea există chiar dacă dreptul invocat de terţ nu a fost recunoscut în justiţie, dacă folosinţa
bunului a fost pierdută sau restrânsă ca urmare a invocării dreptului respectiv.
Locatorul este dator să-l apere pe locatar de tulburarea de drept chiar dacă acesta din urmă nu este
lipsit de folosinţa bunului.
Pentru a funcţiona răspunderea trebuie ca locatarul să-l anunţe pe locator despre existenţa tulburării
[art. 1.798 alin. (2) C. civ.].
În situaţia în care locatorul este chemat în judecată de către terţul care invocă un drept asupra
bunului dat în locaţiune, drept care poate fi chiar unul de servitute, şi există riscul pierderii, în tot sau în
parte, a folosinţei bunului, locatarul are dreptul dar şi obligaţia să ceară introducerea în proces a
locatorului, printr-o cerere de chemare în garanţie sau de arătare a titularului dreptului2, în condiţiile
prevăzute de Codul de procedură civilă pentru astfel de cereri. În caz contrar locatorul se poate apăra
invocând excepţia unui proces rău purtat şi dovedind că ar fi avut mijloace juridice apte să ducă la
respingerea pretenţiilor terţului, situaţie în care cerea de despăgubiri a locatarului va fi respinsă. Mai
mult decât atât,dacă locatarul nu-l încunoştinţează pe locator de existenţa tulburării constând în
introducerea cererii de chemare în judecată,va fi ţinut să îl despăgubească de toate prejudiciile suferite
ca urmare a necomunicării tulburării. Totuşi locatarul se va putea apăra dovedind că, chiar dacă ar fi
comunicat existenţa tulburării, locatorul nu ar fi avut câştig de cauză. Locatarul nu datorează
despăgubiri locatorului pentru necomunicarea faptului tulburării nici în situaţia în care locatorul, având
cunoştinţă de tulburarea de drept sub forma menţionată, nu a acţionat.

1 A se vedea Fl. Baias ş.a., op cit., vol. II, p. 1834.

2 Fl. Baias ş.a., op. cit., vol. II, p. 1828.
 80
Locatarul care, la încheierea contractului, cunoştea cauza de evicţiune nu are dreptul la
daune-interese.

Răspunderea pentru viciile ascunse. Art. 1.790 C. civ. impune locatorului şi o obligaţie de
garanţie pentru viciile ascunse ale lucrului închiriat. Răspunderea funcţionează aproximativ asemănător
celei a vânzătorului. La fel ca şi la vânzare, garanţia există, în principiu, numai pentru viciile ascunse,
iar nu şi pentru cele aparente, acestea fiind presupuse ca acceptate.
Răspunderea există chiar dacă viciile nu au dus la pierderea totală a folosinţei bunului, ci doar la
micşorarea ei sau dacă folosinţa este afectată în asemenea măsură încât dacă situaţia ar fi fost cunoscută
de locatar, acesta nu ar fi închiriat sau ar fi plătit doar o chirie mai mică pentru bunul închiriat.
În cazul în care folosinţa bunului a fost afectată, locatarul poate cere o reducere proporţională a
chiriei. În cazul când viciile sunt atât de grave încât dacă ar fi fost cunoscute de locatar, acesta nu ar fi
închiriat, el poate cere şi rezilierea contractului.
Locatarul poate solicita şi despăgubiri pentru pagubele suferite din cauza viciilor, dar dacă locatorul
dovedeşte că nu a avut cunoştinţă de aceste vicii şi potrivit împrejurărilor nici nu era dator să le
cunoască, răspunderea sub această formă nu funcţionează.
Dacă viciul bunului este rezultatul unui caz fortuit sau de forţă majoră, nu se acordă despăgubiri,
locatarul putând cere doar rezilierea contractului sau reducerea chiriei.
Cazuri de răspundere pentru vicii aparente. Deşi locatorul nu răspunde pentru viciile care erau
aparente la data încheierii contractului şi pe care locatarul nu le-a reclamat în condiţiile art. 1.690 alin.
(3) C. civ., totuşi există o ipoteză în care răspunderea funcţionează şi pentru astfel de vicii. Este vorba
de viciile care au cauzat prejudicii vieţii, sănătăţii sau integrităţii corporale a locatarului. Chiar dacă
aceste prejudicii au fost cauzate de vicii aparente, răspunderea funcţionează datorită naturii valorilor
lezate.
Din cele de mai sus se observă că există şi unele diferenţe faţă de răspunderea din cadrul vânzării.
Spre deosebire de aceasta, la locaţiune nu se cere ca viciul să fie anterior transmiterii folosinţei.
Momentul apariţiei viciului este indiferent, din moment ce locatorul are obligaţia de a asigura, pe toată
durata contractului, folosinţa bunului. Deci el răspunde şi pentru viciile apărute ulterior încheierii
contractului.
O altă diferenţă rezidă în faptul că în situaţia în care viciul bunului a cauzat prejudicii vieţii, sănătăţii
sau integrităţii corporale a locatarului, răspunderea funcţionează chiar dacă suntem în prezenţa unor
vicii aparente.
Răspunderea pentru lipsa calităţilor convenite. Dispoziţiile prezentate mai sus referitoare la
garanţia contra viciilor ascunse se aplică şi atunci când bunul dat în locaţiune nu corespunde calităţilor
convenite de către părţi. Aceasta înseamnă că lipsa calităţilor convenite poate antrena o reducere
proporţională a chiriei sau poate duce chiar la rezilierea contractului în situaţia în care, dacă ar fi
cunoscut lipsa calităţilor respective, locatarul nu ar fi luat bunul în locaţiune. În aceleaşi condiţii ca la
răspunderea pentru viciile ascunse, locatarul poate obţine şi despăgubiri de la locator, cu excepţia
cazului când acesta dovedeşte că nu avea cunoştinţă de lipsa calităţilor respective.

Modificarea convenţională a obligaţiei de garanţie. Părţile pot, pe cale convenţională, să

modifice regulile răspunderii pentru evicţiune şi pentru viciile ascunse, fie prin clauze care agravează
răspunderea, fie prin atenuarea acestei răspunderi în raport cu cea stabilită de Codul civil. Limitarea sau
chiar înlăturarea obligaţiei de garanţie nu funcţionează dacă tulburarea este rezultatul faptei personale a
locatorului. De asemenea, aşa cum s-a mai arătat, înlăturarea obligaţiei de garanţie îl exonerează pe
locator de plata daunelor-interese, dar nu poate împiedica rezilierea contractului când se pierde folosinţa
bunului, întrucât plata chiriei ar fi lipsită de cauză dacă nu s-ar mai putea asigura folosinţa bunului
închiriat.

II. Obligaţiile locatarului

Art. 1.796 C. civ. enumeră obligaţiile principale ale locatarului şi anume:

 81
a) să ia în primire bunul dat în locaţiune;
b) să plătească chiria în cuantumul şi la termenul stabilite prin contract;
c) să folosească bunul cu prudenţă şi diligenţă;
d) să restituie bunul la încetarea, din orice cauză, a contractului de locaţiune.
Acestea sunt obligaţiile cu caracter principal ale locatarului, reglementarea referitoare la locaţiune
relevând însă şi alte obligaţii, mai mult sau mai puţin legate de îndeplinirea obligaţiilor principale, cum
ar fi spre exemplu obligaţia de a înştiinţa locatorul despre nevoia de reparaţii, obligaţia de a permite
examinarea bunului, obligaţia de a efectua reparaţiile locative.

1. Obligaţia de a lua în primire bunul dat în locaţiune

Corelativ obligaţiei locatorului de a pune la dispoziţia locatarului bunul închiriat, locatarul este
obligat să ia în primire bunul ce a format obiectul contractului de locaţiune. Obligaţia trebuie executată
la termenul stabilit în contract, mai precis la momentul în care locatorul predă bunul. Odată cu predarea
folosinţei bunului locatarul trebuie să verifice starea bunului şi dacă constată existenţa unor vicii să-l
informeze imediat pe locator. În caz contrar se prezumă că bunul a fost predate în stare normal de
folosinţă şi locatorul nu răspunde de existenţa acestor vicii.
Neîndeplinirea acestei obligaţii dă locatorului dreptul să ceară rezilierea contractului.

2. Obligaţia de plată a chiriei

Obligaţia de plată a chiriei face parte din categoria obligaţiilor principale ale locatarului.
Posibilităţile de acţiune ale locatorului în caz de neplată a chiriei sunt cele comune oricărui contract
sinalagmatic. Astfel, el poate cere executarea silită a creanţei sau poate opta pentru rezilierea
contractului în condiţiile art. 1.817 C. civ. Potrivit reglementării actuale, diferită de cea de sub Codul
civil anterior, rezilierea poate interveni chiar dacă neexecutarea obligaţiei este de mică însemnătate, dar
are caracter repetat.
Părţile pot prevedea în contract un pact comisoriu cu privire la rezilierea contractului pentru
neexecutare, inclusiv unul în care rezilierea să se producă de plin drept şi fără somaţie, ca urmare a
trecerii unui anumit interval de la momentul când trebuia îndeplinită obligaţia de plată a chiriei. Faptul
că locatarul este de bună-credinţă nu împiedică rezilierea pentru neplata chiriei1.
Excepţia de neexecutare a contractului poate fi invocată numai dacă bunul nu a fost predat în
folosinţă şi chiria trebuia plătită anticipat. De cele mai multe ori însă, chiria se plăteşte după predarea
bunului în folosinţă, aşa încât posibilitatea locatorului de a invoca excepţia de neexecutare a contractului
se întâlneşte mai rar.
Plata chiriei poate fi asigurată prin depunerea unei garanţii convenite de părţi la încheierea
contractului.
Dovada plăţii chiriei se face în condiţiile dreptului comun. În raport de dispoziţiile art. 1.502 C.
civ., chitanţa dată pentru confirmarea primirii uneia dintre prestaţiile periodice, face să se prezume
executarea plăţii pentru prestaţiile scadente la termene anterioare. Este o prezumţie relativă, fiind admisă
proba contrară.
Trebuie menţionată aici şi dispoziţia de la art. 796 NCPC, potrivit căruia de la data notării urmăririi
silite în cartea funciară, „cesiunile de venituri, contractele de închiriere, de arendare sau de exploatare
a imobilului, inclusiv cesiunile de drepturi rezultând din aceste contracte, nu vor fi opozabile
creditorului urmăritor”. Pe de altă parte, tot acelaşi articol prevede în alin. (3) că de la data notificării
sechestrului persoanelor arătate, plata chiriilor, arenzilor sau altor venituri ale imobilului făcută
debitorului va fi, de asemenea, inopozabilă creditorului urmăritor.

1 Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 387. În sens contrar a se vedea Cas., s. civ. propr. int., dec. nr. 6.007/2005, în

Contractul de închiriere. Practică judiciară, de C.C. Hageanu, V.-Cl. Dumitrache, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 145. Nu putem fi
de acord cu cele reţinute în această decizie pentru că aceasta ar însemna menţinerea unor contracte chiar dacă una dintre părţi nu-şi
îndeplineşte obligaţiile sale, cu singura condiţie ca aceasta să fi fost de bună credinţă. O astfel de situaţie este inacceptabilă şi schimbă
regulile referitoare la caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor din contractele sinalagmatice, precum şi la faptul că executarea
unei obligaţii îşi are cauza tocmai în executarea obligaţiei corelative a celeilalte părţi.
 82
Amintim, de asemenea dispoziţiile art. 1.815 C. civ., potrivit cărora plata anticipată a chiriei sau
cesiunea creanţei privind chiria nu pot fi opuse dobânditorului imobilului decât dacă înainte ca
înstrăinarea să devină opozabilă locatarului au fost îndeplinite formalităţile de publicitate la arhiva
electronică sau în cartea funciară, după cum este vorba de locaţiunea unui bun mobil sau a unuia imobil.
Acelaşi efect de opozabilitate se produce şi când cesiunea chiriei sau plata au fost cunoscute de
dobânditor pe altă cale.
Neîndeplinirea obligaţiei de plată a chiriei dă dreptul locatorului la executarea silită a acesteia sau
la rezilierea contractului în condiţiile art. 1.817 C. civ. În cazul în care locatorul optează pentru rezilierea
contractului el poate obţine şi despăgubiri, dacă este cazul.
Data plăţii. Este stipulată în art. 1.797 C. civ., dându-se prioritate voinţei părţilor în acest sens.
Chiria trebuie plătită la termenele convenite de părţi. Dacă nu s-a stipulat nimic sub acest aspect, chiria
se va plăti la termenele stabilite potrivit uzanţelor. Dacă nu există clauză cu privire la termenul sau
termenele de plată şi nu există nici uzanţe în acest sens, se aplică regulile prevăzute de art. 1.797 C. civ.,
respectiv:
a) în avans pentru toată durata contractului, dacă aceasta nu depăşeşte o lună;
b) în prima zi lucrătoare a fiecărei luni, dacă durata locaţiunii este mai mare de o lună, dar mai mică
de un an;
c) în prima zi lucrătoare a fiecărui trimestru, dacă durata locaţiunii este de cel puţin un an.
Locul plăţii. Plata trebuie făcută la locul convenit în contract. Dacă locul plăţii nu a fost stabilit, el
se stabileşte după regulile generale prevăzute de art. 1.494 C. civ. Potrivit acestui text legal, în lipsa
unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul
contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor, obligaţiile băneşti trebuie executate la
domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii. Ca urmare, când e vorba de plata unei
sume de bani, aceasta urmează a se face la domiciliul creditorului.

Caracterul executoriu al contractului de locaţiune. În ideea de a facilita realizarea dreptului

locatorului la obţinerea chiriei, actualul Cod civil a dat valoare de titlu executor contractului de locaţiune
încheiat în formă autentică, precum şi celui constatat prin înscris sub semnătură privată, acesta din urmă
însă numai dacă a fost înregistrat la organele fiscale. Ca urmare, pentru realizarea dreptului locatorului
la chirie, la termenele şi în modalităţile stabilite în contract, nu mai este nevoie ca locatorul să formuleze
o acţiune în justiţie, ci el poate trece direct la executarea silită a obligaţiei debitorului.
Refuzul locatorului de a primi chiria, ipoteză rară în practică, dă dreptul locatarului să recurgă la
procedura ofertei de plată urmată de consemnarea sumei la dispoziţia creditorului, caz în care debitorul
este liberat de obligaţia sa.

3. Obligaţia de a întrebuinţa lucrul cu prudenţă şi diligenţă

Una dintre îndatoririle principale stabilite de Codul civil în sarcina locatarului este cea de a
întrebuinţa lucrul închiriat cu prudenţă şi diligenţă, ca un bun proprietar şi conform destinaţiei
determinată prin contract, iar în lipsă de stipulaţie specială, la destinaţia prezumată după circumstanţe.
Spre exemplificare, arătăm că un autoturism închiriat pentru transport persoane nu va putea fi folosit
pentru a participa la întreceri.
Dacă destinaţia bunului dat în locaţiune nu a fost stabilită, ea se stabileşte în funcţie de unele
circumstanţe concrete cum ar fi natura bunului, destinaţia sa anterioară ori cea potrivit căreia locatarul
îl foloseşte sau altele asemănătoare.
Obligaţia implică şi faptul de a nu se aduce transformări în substanţa lucrului. Conţinutul obligaţiei
poate fi detaliat prin convenţia părţilor. În lipsa unor stipulaţii se determină după intenţia prezumată a
părţilor.
Schimbarea destinaţiei bunului este posibilă în condiţiile în care există o clauză contractuală ce
permite acest lucru. Atitudinea pasivă a locatorului care nu reacţionează la schimbarea destinaţiei
 83
bunului nu poate fi considerată drept o autorizare a schimbării destinaţiei bunului. Aceasta trebuie să
rezulte din manifestări de voinţă neechivoce1.
Dacă locatarul nu întrebuinţează lucrul potrivit destinaţiei sale sau efectuează transformări
neautorizate, ori îl întrebuinţează în aşa fel încât îl prejudiciază pe locator, acesta este în drept să solicite
repunerea lucrului în starea anterioară [art. 1.031 alin. (1) C. pr. civ], sau chiar să solicite rezilierea
contractului, cu daune-interese.

4. Obligaţia de restituire a bunului

La finalul locaţiunii, conform art. 1.821 C. civ., locatarul trebuie să restituie bunul luat în locaţiune
„în starea în care l-a primit, în afară de ceea ce a pierit sau s-a deteriorat din cauza vechimii”.
Bunul se restituie deci în starea în care se afla la momentul închirierii, dar cu luarea în considerare
a uzurii normale datorate folosinţei şi trecerii timpului, deoarece locatarul nu răspunde de uzura normală
a bunului.
În lipsa unui act care să constate starea bunului la momentul predării, locatarul trebuie să restituie
bunul în stare bună deoarece se prezumă că l-a primit într-o astfel de stare [art. 1.821 alin. (2) C. civ.].
Prezumţia are caracter relativ, putând fi combătută prin dovada contrară.
Obligaţia de a restitui bunul implică obligaţia locatarului de a conserva lucrul pe tot timpul
locaţiunii. De aici derivă obligaţia locatarului de a efectua reparaţiile mici, de întreţinere. Spre deosebire
de „reparaţiile locative“ care cad în sarcina locatarului, reparaţiile capitale revin – după cum s-a arătat
– locatorului.
Reparaţiile de întreţinere nu cad în sarcina locatarului dacă au fost cauzate prin vechime sau forţă
majoră, ori caz fortuit sau din vina locatorului, inclusiv viciile de construcţie.
Dacă locatarul nu-şi îndeplineşte obligaţia de efectuare a reparaţiilor locative, locatorul poate cere,
la încetarea locaţiunii, daune-interese, poate cere efectuarea reparaţiilor de către locator în contul
locatarului (în cursul locaţiunii), sau rezilierea contractului.
Dacă degradarea lucrului se datorează culpei locatarului, acesta este obligat să facă toate reparaţiile
pe cheltuiala sa, inclusiv pe cele care în mod normal ar reveni locatorului.
Locatarul răspunde şi pentru stricăciunile şi pierderile provocate de persoanele familiei sale, sau de
sublocatari.
În strânsă legătură cu obligaţia locatarului de a răspunde pentru bunul închiriat este şi răspunderea
pe care acesta o are pentru degradarea bunului cauzată de incendiu. Răspunderea lui nu este angajată
dacă incendiul provine din cauze fortuite. Pentru a se exonera de răspundere, nu este suficient ca
locatarul să dovedească lipsa unei greşeli din partea sa, ci trebuie să dovedească că incendiul a avut
drept cauză un caz fortuit, sau un caz de forţă majoră.
Dacă sunt mai mulţi locatari în imobil şi nu există una dintre cauzele exoneratoare de răspundere
menţionate, fiecare răspunde proporţional cu partea de imobil pe care o ocupă, afară de cazul când
reuşeşte să dovedească că incendiul a provenit din partea de construcţie ocupată de alt chiriaş. Pentru
ipoteza când proprietarul ocupă el însuşi o parte din construcţie, soluţia este controversată. În doctrină,
sub reglementarea din vechiul Cod civil, unii autori au arătat că în această situaţie nu există o răspundere
a locatarului pentru incendiu2. Conform unei alte opinii, faptul locuirii proprietarului în imobilul
închiriat, nu poate duce, în sine, la înlăturarea răspunderii locatarilor şi pentru a fi exoneraţi de
răspundere ei trebuie să dovedească fie împrejurările exoneratoare de răspundere, fie că incendiul a
izbucnit în partea ocupată de proprietar sau nu a putut izbucni în partea folosită de ei 3. În caz contrar
paguba se suportă proporţional cu valoarea locativă a părţii ce ocupă fiecare din imobil.
În caz de nerestituire a bunului închiriat, locatorul, dacă este şi proprietar al bunului, poate acţiona
împotriva locatarului fie pe calea unei acţiuni în revendicare, fie pe calea unei acţiuni personale, bazate
pe contract. În cazul în care locatorul nu este şi proprietarul bunului, el poate folosi doar acţiunea
personală, rezultată din contract. În termenii art. 1.809 şi 1.816 alin. (3) C. civ., contractul încheiat pe
durată determinată şi constatat prin înscris autentic precum şi cel încheiat în această formă pe durată
nedeterminată care a încetat prin denunţare, constituie, în condiţiile legii, titlu executoriu în privinţa
1 Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 379.
2 Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 374.
3 Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 31 şi 32.
 84
obligaţiei de restituire a bunului, la expirarea termenului, respectiv la împlinirea termenului de preaviz,
dispoziţia fiind aplicabilă şi contractului încheiat pe perioadă determinată prin înscris sub semnătură
privată şi înregistrat la organul fiscal competent. În aceste cazuri obligaţia poate fi pusă în executare
fără a mai fi nevoie de o hotărâre judecătorească.
Dacă bunul a pierit din cauze neimputabile locatarului, acesta nu poate fi obligat la restituire.

Cesiunea contractului de locaţiune şi sublocaţiunea

Cesiunea. În termenii art. 1.805 C. civ. „Locatarul poate să încheie o sublocaţiune, totală sau
parţială, ori chiar să cedeze locaţiunea, în tot sau în parte, unei alte persoane, dacă această facultate nu
i-a fost interzisă în mod expres. Cu toate acestea, dacă bunul este mobil, sublocaţiunea ori cesiunea nu
este permisă decât cu acordul scris al locatorului”. Se constată că în cazul imobilelor locatarul are, în
principiu, dreptul de a subînchiria şi de a ceda contractul său către altul, dacă o asemenea facultate nu
i-a fost interzisă. Această interzicere nu se prezumă, ci trebuie sa rezulte dintr-o stipulaţie specială. În
materie de închiriere a locuinţelor şi arendare există norme speciale referitoare la cesiunea contractului.
Locatarul poate deci să cedeze dreptul său de folosinţă dobândit în baza unui contract de locaţiune,
unei alte persoane care, în acest fel, dobândeşte calitatea de locatar. Numai în situaţia în care cesiunea
a fost interzisă printr-o clauză expresă, locatarul nu poate ceda dreptul său. Ca urmare, în lipsa oricărei
clauze în contract referitoare la acest aspect, cesiunea este permisă.
Situaţia este diferită în cazul bunurilor mobile. Aici, dacă în contract nu se face nicio menţiune cu
privire la posibilitatea cesiunii contractului, cesiunea nu este permisă. Ea va fi permisă doar în condiţiile
în care în contract există o clauză în acest sens. Desigur, în lipsa unei clauze în contract care să permită
cesiunea, nimic nu împiedică părţile să convină ulterior posibilitatea cesiunii contractului.
În ipoteza în care în contract nu se prevede nimic referitor la cesiune, dar se prevede că este interzisă
sublocaţiunea, nu este permisă nici cesiunea contractului. Interzicerea sublocaţiunii implică, deci,
interdicţia cesiunii. În schimb interdicţia cesiunii contractului, nu o include şi pe cea a sublocaţiunii.
Este o aplicare a regulii cessio est maius, sublocatio est minus, pe care art. 1.806 C. civ. a transpus-o în
plan legislativ.

Sublocaţiunea. Sublocaţiunea reprezintă situaţia în care locatarul iniţial încheie un alt contract de
locaţiune cu un sublocatar, cu privire la bunul luat în locaţiune sau o parte din el, astfel încât el devine
locator al bunului respectiv. Realizarea ei presupune îndeplinirea a două condiţii:
a) sublocaţiunea bunului imobil să nu fi fost interzisă printr-o clauză din contractul principal sau,
în cazul bunurilor mobile, să existe acordul expres al locatorului pentru sublocaţiune. La fel ca şi în
cazul cesiunii, interzicerea transmiterii folosinţei către o altă persoană trebuie să fie expresă, neputând
fi dedusă pe baza unor simple prezumţii. Este posibil ca sublocaţiunea să nu fie interzisă, dar să fie
condiţionată de acordul locatorului. În acest caz ea va fi valabilă numai în prezenţa acestui acord. După
cum am arătat, în cazul bunurilor mobile nu este suficient ca sublocaţiunea să nu fie interzisă prin
contract, ci pentru ca ea să se poată efectua este nevoie de acordul scris al locatorului. Dovada acordului
trebuie în acest caz să rezulte, în mod obligatoriu, dintr-un înscris, consimţământul respectiv neputând
fi dedus şi din împrejurări care lasă să se întrevadă acest acord.
Reamintim că în raport de dispoziţiile art. 1.806 C. civ. interdicţia cesiunii contractului, nu o include
şi pe cea a sublocaţiunii. În schimb dacă este interzisă sublocaţiunea, nu este permisă nici cesiunea
contractului Este o aplicare a regulii cessio est maius, sublocatio est minus, pe care art. 1.806 C. civ. a
transpus-o în plan legislativ.
Precizăm şi aici că o eventuală clauză de interzicere a sublocaţiunii vizează atât sublocaţiunea totală
cât şi pe cea parţială.
b) contractul de sublocaţiune să nu contravină obligaţiilor din contractul principal. Locatarul poate,
deci, să dea în locaţiune bunul cu privire la care a dobândit folosinţa, dar nu poate ignora obligaţiile din
contractul principal, aşa încât pentru a-şi putea respecta obligaţiile pe care şi le asumă în noua calitate
de locator prin contractul de sublocaţiune, trebuie să nu încalce obligaţiile din contractul principal.
 85
Secţiunea a IV-a
Încetarea locaţiunii

Cauze de încetare a locaţiunii

Contractul de locaţiune poate înceta ca urmare a denunţării unilaterale, a expirării termenului, a
rezilierii pentru neexecutarea obligaţiilor, prin înstrăinarea bunului închiriat în anumite condiţii, prin
pieirea bunului, dar şi din unele cauze generale cum ar fi desfiinţarea titlului locatorului, sau acordul
părţilor.
Moartea locatorului sau a locatarului, nu duce la încetarea contractului. O spune în mod expres art.
1.820 alin. (1) C. civ., astfel că drepturile şi obligaţiile rezultate din contract trec asupra moştenitorilor.
Părţile pot conveni însă în mod valabil ca moartea uneia dintre ele să ducă la încetarea contractului. De
asemenea, art. 1.820 alin. (2) C. civ. conferă moştenitorilor chiriaşului dintr-un contract pe durată
determinată dreptul de a denunţa contractul într-un interval de 60 de zile de la data la care au luat
cunoştinţă de existenţa locaţiunii şi moartea locatarului.
Contractul încetează şi în situaţia în care calitatea de locator şi respectiv locatar este întrunită cu
privire la aceeaşi persoană, cum ar fi spre exemplu, situaţia în care locatarul îl moşteneşte pe locator.

Denunţarea unilaterală. În situaţia contractului încheiat pe durată nedeterminată, contractul poate

lua sfârşit la iniţiativa oricărei părţi, cu condiţia respectării termenului de preaviz.
Este o desfiinţare a contractului în urma unei manifestări unilaterale de voinţă, care produce efecte
fără să trebuiască a fi acceptată de cealaltă parte.
Art. 1.816 C. civ. prevede că „Dacă locaţiunea a fost făcută fără determinarea duratei, oricare dintre
părţi poate denunţa contractul prin notificare”.

Caz particular de denunţare unilaterală a contractului pe durată determinată. Deşi denunţarea

unilaterală este un caz specific de încetare a contractului de locaţiune pe durată nedeterminată, art. 1.820
C. civ. prevede şi un caz de denunţare unilaterală a contractului încheiat pe durată determinată. Astfel,
în cazul locaţiunii pe durată determinată, la decesul locatarului, moştenitorii acestuia pot denunţa
unilateral contractul în termen de 60 de zile de la data la care au luat cunoştinţă de deces şi de existenţa
locaţiunii.

Rezilierea contractului pentru neexecutare. Conţinutul reglementării referitor la acest caz de

încetare a contractului se află în art. 1.817 C. civ. care arată: „Atunci când, fără justificare, una dintre
părţile contractului de locaţiune nu îşi execută obligaţiile născute din acest contract, cealaltă parte are
dreptul de a rezilia locaţiunea, cu daune-interese, dacă este cazul, potrivit legii”. Este o aplicare a
regulilor generale referitoare la reziliere în materie de contracte sinalagmatice, regulă potrivit căreia
dacă una dintre părţi nu-şi îndeplineşte obligaţiile sale, cealaltă poate solicita rezoluţiunea sau, după
caz, rezilierea contractului.
Expirarea termenului
Contractul de locaţiune pe durată determinată încetează, de regulă, la expirarea termenului pentru
care a fost încheiat, aşa cum prevede în mod expres Codul civil în art. 1.809 C. civ. Este vorba de o
încetare de drept, care se produce prin simpla ajungere la termen fără a mai fi necesară îndeplinirea
vreunei formalităţi, cum ar fi, spre exemplu, o înştiinţare prealabilă. Încetarea de drept a contractului la
expirarea termenului nu este însă o regulă imperativă, astfel încât el poate fi prelungit prin acordul
părţilor. Este de asemenea posibil ca prelungirea să intervină în baza unei dispoziţii legale sau ca părţile
să condiţioneze încetarea contractului, la expirarea termenului, de îndeplinirea anumitor formalităţi.

Tacita relocaţiune (reconducţiune)

Tacita relocaţiune sau reconducţiune se bazează pe un acord de voinţe subînţeles, care nu este deci
exprimat formal, fiind, pentru o parte, implicit, iar pentru cealaltă, tacit. Din acest motiv ea se deosebeşte
de reînnoirea prin consimţământ implicit a contractului, unde consimţământul ambelor părţi nu este
tacit, ci implicit. La tacita reconducţiune, după cum s-a spus, o singură parte adoptă o atitudine
 86
implicând o astfel de voinţă, „celalalt contractant nu răspunde prin niciun mesaj articulat, nici expres,
nici implicit. Este de fapt, tăcerea sa prelungită cea care confirmă convenţia de reînnoire1. Prezumţia de
acceptare a ofertei nu se bazează pe manifestări active din care se deduce un consimţământ implicit, ci
pe lipsa de reacţie a cocontractantului ce prin atitudinea sa lasă să se înţeleagă acceptarea unui nou
contract.
Condiţiile tacitei relocaţiuni. În principiu, dacă după expirarea contractului de închiriere locatarul
continuă să folosească bunul închiriat fără ca locatorul să se opună, un nou contract de închiriere se
consideră încheiat între părţi, în condiţiile contractului anterior, exceptând termenul închirierii. Astfel,
în termenii art. 1.810 C. civ. „Dacă, după împlinirea termenului, locatarul continuă să deţină bunul şi să
îşi îndeplinească obligaţiile fără vreo împotrivire din partea locatorului, se consideră încheiată o nouă
locaţiune, în condiţiile celei vechi, inclusiv în privinţa garanţiilor”.
Din textul legal citat rezultă concluzia că pentru a opera tacita reconducţiune este necesar să existe,
în primul rând, o continuare a relaţiilor contractuale iniţiale, după expirarea contractului de locaţiune şi
absenţa voinţei, exprese sau tacite, din partea locatorului, de a pune capăt raporturilor de locaţiune. Este
necesar, deci, ca locatarul să continue să folosească bunul închiriat, iar locatorul să nu se manifeste în
sensul de a pune capăt relaţiilor contractuale.
Efectele tacitei reconducţiuni
Un nou contract. Contractul iniţial al părţilor fiind unul pe durată determinată, împlinirea
termenului convenit are ca efect încetarea acestuia. În contractele pe durată determinată efectele
contractului se epuizează la expirarea termenului pentru care au fost încheiate. Tacita reconducţiune dă
naştere unui contract nou. Vechiul contract nu este menţinut, sau prelungit, ci înlocuit cu un nou
contract. Urmare a acestui fapt, părţile trebuie să aibă capacitatea necesară pentru încheierea actului
juridic respectiv, iar contractul va fi supus reglementărilor în vigoare la data tacitei reconducţiuni, deci
legii din momentul când ia naştere noul contract.
Noul contract este supus, în principiu, stipulaţiilor din contractul iniţial. Obligaţiile asumate de
părţi în contractul iniţial, vor fi menţinute şi în noul contract. Concluzia rezultă în mod evident din
dispoziţia de la art. 1.810 C. civ., care leagă de noul contract aceleaşi efecte ca ale celui iniţial. Părţile
vor rămâne legate de stipulaţiile prevăzute în contractul iniţial numai în măsura în care acestea privesc
locaţiunea nu şi de stipulaţiile care au o existenţă autonomă şi care nu au condiţionat locaţiunea2.
Din dispoziţiile art. 1.810 C. civ. rezultă însă şi o diferenţă faţă de contractul iniţial. Aceasta constă
în faptul că noul contract nu mai este încheiat pe durată determinată, ci se consideră încheiat pe o durată
nedeterminată, cu toate consecinţele ce rezultă pentru un astfel de contract3. Deci, dacă o lege specială
nu prevede un anumit termen, noul contract nu se va considera încheiat pe durata contractului iniţial, ci
pe un interval de timp nedeterminat. Însăşi Codul civil a stabilit, în acest, caz o prezumţie referitoare la
voinţa părţilor cu privire la durata contractului.
De asemenea, spre deosebire de perioada anterioară actualului Cod civil, garanţiile ce au însoţit
contractul vechi vor însoţi şi contractul nou. Sub regimul vechiului Cod civil, pentru a produce în
continuare efecte, garanţiile trebuiau prevăzute în mod expres4.

Imposibilitatea folosirii bunului

Este de esenţa contractului de locaţiune asigurarea posibilităţii pentru locatar de a se folosi de bunul
ce face obiectul contractului. Ca urmare, este normal ca dacă bunul piere în totalitate contractul să fie
desfiinţat. Pe această linie de gândire art. 1.818 C. civ. prevede: „Dacă bunul este distrus în întregime

1 B. Starck, Les obligations, t. 2, Contrat, ed. a VI-a, de H. Roland, L. Boyer, Litec, Paris, 1998, p. 611.
2 Din acest motiv în practica judiciară franceză s-a considerat că o promisiune de vânzare-cumpărare înserată într-un contract de
închiriere, conferind chiriaşului dreptul de a cumpăra bunul în cursul executării contractului devine caducă la expirarea termenului
contractual, tacita relocaţiune având ca efect reînnoirea contractului de închiriere, dar nu şi a promisiunii de vânzare-cumpărare, care nu
este nici de esenţa, nici de natura contractului de închiriere. O astfel de posibilitate ar fi existat numai dacă ea ar fi fost o veritabilă condiţie
a contractului de închiriere. A se vedea J. Ghestin ş.a., op. cit., p. 309.
3 De aceea s-a considerat că pactele comisorii referitoare la încetarea înainte de termen a contractului, nu mai au aplicabilitate în

noul contract care este cu durată nedeterminată. A se vedea Cas., s. civ. propr. int., dec. 5.770/2004, în op. cit., de C.C. Hageanu, V.-Cl.
Dumitrache, p. 20.
4 CSJ, s. com., dec. nr. 2.414/2003, în op. cit., de C.C. Hageanu, V.-Cl. Dumitrache, p. 15.
 87
sau nu mai poate fi folosit potrivit destinaţiei stabilite, locaţiunea încetează de drept. Dacă
imposibilitatea folosirii bunului este numai parţială, locatarul poate, după împrejurări, să ceară fie
rezilierea locaţiunii, fie reducerea proporţională a chiriei”. Observăm că textul nu face distincţie între
imposibilitatea folosirii bunului din cauze fortuite şi cea bazată pe culpă, distincţia având importanţă
doar sub aspectul posibilităţii sau imposibilităţii de obligare a locatorului la despăgubiri. Aşa cum am
arătat mai sus, locatorul nu poate fi obligat la reparaţiile echivalente reconstruirii bunului care a pierit
fortuit. În acest caz contractul este desfiinţat de drept pentru imposibilitatea folosirii bunului, fără ca
locatorul să poată fi obligat la plata de despăgubiri.
Imposibilitatea folosirii bunului poate fi urmarea nu doar a distrugerii materiale a bunului ci şi a
oricărei alte împrejurări de natură a face imposibilă folosirea bunului, cum ar fi confiscarea acestuia,
exproprierea etc.1

Desfiinţarea titlului locatorului

Desfiinţarea titlului locatorului se poate realiza în multiple modalităţi: constatarea nulităţii, anulare,
rezoluţiune, evingere de către un terţ etc. Ca şi în alte situaţii când se desfiinţează titlul transmiţătorului
şi la locaţiune această împrejurare duce, în principiu, la încetarea locaţiunii ca urmare a faptului că
locatorul nu mai poate executa una dintre obligaţiile sale principale, respectiv asigurarea folosinţei
bunului închiriat. De aceea,
art. 1.819 C. civ. stabileşte regula că desfiinţarea dreptului ce permitea locatorului asigurarea folosinţei
bunului, duce la încetarea de drept a contractului de locaţiune.

Înstrăinarea bunului ce a format obiectul locaţiunii

Opozabilitatea contractului de locaţiune faţă de dobânditor. Potrivit art. 1.811
C. civ., dacă locatorul înstrăinează lucrul dat în locaţiune, dobânditorul este obligat să respecte
locaţiunea făcută înainte de înstrăinare şi care respectă anumite cerinţe de publicitate, afară de cazul
când desfacerea ei din cauza înstrăinării s-ar fi prevăzut în însăşi contractul de locaţiune.
Conform textului legal menţionat, respectarea locaţiunii de către dobânditorul imobilului este, deci,
supusă unei duble condiţii:
1. îndeplinirea unor cerinţe de publicitate, astfel:
a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, locaţiunea să fi fost notată în cartea funciară,
indiferent de durata ei;
b) în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, data certă a locaţiunii să fie anterioară datei
certe a înstrăinării;
c) în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, locatarul să fi îndeplinit aceste
formalităţi;
d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosinţa locatarului.
Această dispoziţie a fost adoptată în scopul unei certitudini sub aspectul existenţei şi duratei
contractului, pentru a nu exista posibilitatea fraudării dobânditorului prin întocmirea unor contracte de
locaţiune nereale, care să-i fie opozabile.
2. în contractul de locaţiune să nu existe o clauză referitoare la încetarea locaţiunii ca urmare a
înstrăinării bunului. Dacă există o astfel de clauză, dobânditorul nu mai este obligat să respecte
locaţiunea decât pe durata termenului de preaviz.

Încetarea locaţiunii în caz de înstrăinare. În situaţia în care părţile convin ca locaţiunea să

înceteze în cazul înstrăinării bunului dat în locaţiune, atunci contractul încetează şi dobânditorul bunului
nu este obligat să respecte locaţiunea decât pentru un scurt interval de timp. Astfel, locaţiunea va fi
opozabilă noului proprietar şi după ce i s-a notificat locatarului înstrăinarea, dar numai pentru un termen
care este de două ori mai mare decât termenul de preaviz necesar pentru denunţarea unilaterală a
contractului.

1 Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 46.

 88
Noul Cod civil nu are în vedere doar înstrăinarea prin vânzare, ci orice act juridic ce are ca efect
transmiterea bunului către o altă persoană, cum ar fi contractul de întreţinere, contractul de donaţie,
contractul de rentă viageră etc.

Raporturile dintre locatar şi dobânditor. Prin înstrăinarea bunului dat în locaţiune dobânditorul
locator se subrogă în drepturile înstrăinătorului locator. Ca urmare, în situaţia în care locaţiunea nu
încetează ca efect al înstrăinării bunului, noul proprietar dobândeşte drepturile şi obligaţiile fostului
locator, dar numai de la data transmiterii proprietăţii bunului. De aceea noul proprietar nu ar putea, de
pildă, să ceară rezilierea contractului pentru neplata chiriei de către locatar, dacă această chirie se referă
la perioada anterioară dobândirii proprietăţii şi inclusiv a calităţii de locator. Nu este însă exclus ca
fostul locator să cesioneze noului proprietar drepturile sale referitoare la chiria neîncasată pentru trecut,
caz în care acesta din urmă poate să-l urmărească silit pe locatar pentru această chirie.
Locatorul iniţial va rămâne însă responsabil faţă de locatar pentru prejudiciile pe care acesta le-a
suferit anterior înstrăinării. Dobânditorul nu are nicio obligaţie rezultată din prejudiciile suferite de
locatar anterior înstrăinării.
În raport de prevederile art. 1.814 C. civ., atunci când locatarul bunului înstrăinat a dat garanţii
locatorului pentru îndeplinirea obligaţiilor sale, dobânditorul se subrogă în drepturile izvorând din
aceste garanţii, în condiţiile legii.

BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTARĂ NECESARĂ APROFUNDĂRII

Gh. Comăniţă, Drept civil Contracte speciale, Editura Universul juridic , 2013 capitolul privind
locațiunea;
I. Urs , Drept civil.Contracte speciale, Editura Universul juridic, 2015, capitolul privind locațiunea.
INTREBĂRI RECAPITULATIVE:

TEST DE AUTOEVALUARE:
1. Poate avea, în principiu, calitatea de locator:
a. un locatar cu privire la bunul luat în locațiune;
b. un titular al unui drept de abitatie;
c. un comodatar cu referire la bunul primit în comodat

2. Desfiinţarea dreptului care permitea locatorului să asigure folosinţa bunului închiriat:

a. determină încetarea de drept a contractului de locaţiune dacă locatarul a cunoscut această posibilitate;
b. nu duce la încetarea efectelor contractului de locatiune dacă locatarul a fost de bună-credință, iar
locațiunea a fost încheiată pe 6 luni;
c.va produce efecte pe timp de 18 luni dacă durata locatiunii a fost mai mare iar locatarul a fost de
bună-credință.
R: a, b.(art.1819)
3. În caz de sublocațiune:
a. sublocatarul dobândește drepturile din contractul de locatiune inițial;
b. sublocatarul nu preia obligațiile locatarului inițial;
c. locatorul îl poate urmări pe sublocatar pentru neplata chiriei datorate de locatarul initial până la
concurența chiriei pe care sublocatarul o datorează locatarului inițial.

4. În cazul cesiunii locațiunii:

a.cesionarul dobândește doar drepturile din contractul de locatiune;
b. cesionarul preia și obligațiile din contract;
c. în lipsa unei clauze contrare din contractul initial, cedentul este ținut de obligațiile asumate prin
acest contract.
5. Interdicția de a încheia o cesiune totatală a locațiunii unui imobil:
a. nu include interdicția de a încheia o sublocațiune totală;
b. nu include interdicția de a ceda partial locatiunea;
 89
c . nu include interdicția unei sublocatiuni partiale.

TEST DE EVALUARE:
1. În cazul unui contract de locatiune al unui autoturism, în lipsa acordului scris al locatorului:
a. poate fi cesionată locațiunea dacă cesiunea nu a fost interzisă prin contractul inițial;
b. nu poate fi încheiată o sublocatiune dacă a fost interzisă cesiunea;
c. nu poate fi încheiată o cesiune dacă a fost interzisă sublocațiunea.

2 Dacă nu a fost stabilit termenul de plată a chiriei:

a. aceasta se plăteste conform uzantelor;
b.în lipsă de uzanțe se plătește în prima zi lucrătoare a fiecărei luni dacă durata locațiunii este de un an
;
c. în prima zi lucrătoare a fiecărei luni dacă durata locațiunii este mai mare de un an.

3.Contractul de locatiune:
a. poate fi dovedit uneori cu martori;
b. presupune forma scrisă pentru valabilitatea sa;
c. este doar uneori consensual.

4. Sub sanctiunea nulitatii relative, locatiunea trebuie încheiată:

a. de toti coproprietarii bunului, indiferent de durata ei;
b. de toti coproprietarii bunului numai dacă este mai mare de un an;
c. de majoritatea coproprietarilor, indiferent de durata ei;

5. Locatiunea asupra unui bun comun este producătoare de efecte față de toți coproprietarii:
a. numai dacă este consimtită de toti coproprietarii dacă se încheie pe o durata de 3 ani;
b. dacă este consimțită de coproprietarii ce dețin majoritatea cotelor părți din dreptul de proprietate
dacă se încheie pe 3 ani;
c. dacă este consimțită de coproprietarii ce dețin majoritatea cotelor părți din dreptul de proprietate
dacă se încheie pe 2 ani.
 90

TEMA NR VII
CONTRACTUL DE ÎNCHIRIERE A LOCUINȚEI

I.OBIECTIVELE SPECIFIC ALE TEMEI:

- studentul să înțeleagă figura juridică a contractului de închiriere prin comparație cu contractual de
locațiune;
- studentul să înțeleagă aspectele specifice pe care le prezintă condițiile de fond și formă ale acestui
contract;
- studentul să înțeleagă efectele pe care le produce contractual;
- studentul să înțeleagă în ce condiții încetează contractul.

II. COMPETETENȚE SPECIFIC DOBÂNDITE DE STUDENT:

- Studentul să fie capabil să definească și să delimiteze contractul de alte contracte cu care
prezintă asemănări;
- Studentul să cunoască aspectele specific în legătură cu condițiile de valabilitate ale
contractului;
- Studentul să fie capabil să utilizeze corect noțiunile de specialitate întâlnite la acest contract;
- Studentul să cunoască efectele generale pe care le produce contractul și obligațiile rezultate
din contract.

III. NOȚIUNI CHEIE:

Închiriere, subînchiriere; locator, chiriaș; chirie, cesiunea contractului de închiriere;.
IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU:
Noţiune părţi, durată şi caractere juridice.
Forma şi conţinutul contractului de închiriere;
Condiţiile de valabilitate.
Termenul închirierii
Efectele contractului

CONȚINUTUL TEMEI

Secţiunea I
Noţiune, părţi, durată şi caractere juridice

Noţiune. Contractul de închiriere a locuinţei este contractul prin care o persoană, numită locator,
transmite unei alte persoana numită chiriaş, dreptul de folosinţă temporară asupra unei locuinţe sau
 91
asupra unei părţi din aceasta, în schimbul unei sume de bani numite chirie. Acest contract este o varietate
a contractului de locaţiune, este contractul de locaţiune care are un obiect special, respectiv o locuinţă.

Părţile contractului sunt locatorul şi chiriaşul.

Locatorul este cel care transmite dreptul de folosinţă asupra locuinţei. Calitatea de locator o poate
avea proprietarul bunului, dar şi un uzufructuar sau chiar unui alt chiriaş, deoarece această calitate nu
este strâns legată de calitatea de proprietar din moment ce se transmite doar folosinţa locuinţei.
Chiriaşul este persoana care devine beneficiara dreptului de folosinţă transmis prin contract. Uneori
şi alte persoane decât cele care încheie contractul dobândesc un drept de folosinţă asupra locuinţei, iar
în anumite situaţii, când există dispoziţii legale în acest sens, raporturile de locaţiune pot continua, în
lipsa titularului contractului, cu alte persoane expres determinate. Astfel, art. 1.832 alin. (1) C. civ.
stipulează că „în lipsa unei interdicţii stipulate în acest sens, şi alte persoane pot locui împreună cu
chiriaşul, caz în care vor fi ţinute solidar cu acesta, pe durata folosinţei exercitate, pentru oricare dintre
obligaţiile izvorâte din contract”.
Ca şi locaţiunea, contractul de închiriere poate fi încheiat atât pe durată determinată cât şi pe durată
nedeterminată.

Caractere juridice

Caracter sinalagmatic. Din chiar definiţia contractului rezultă caracterul sinalagmatic al acestuia,
părţile asumându-şi obligaţii reciproce şi interdependente. Astfel locatorul se obligă, printre altele, să
asigure folosinţa bunului iar chiriaşul se obligă să plătească chiria.
Contract cu titlu oneros. Ambele părţi au în vedere, atunci când se obligă, contraprestaţia celeilalte
părţi. Mai mult decât atât, contractul este, prin esenţa sa, cu titlu oneros, la fel ca şi locaţiunea de drept
comun. Dacă folosinţa bunului s-ar transmite cu titlu gratuit nu am mai fi în prezenţa unui contract de
închiriere, ci eventual a unui contract de comodat1.
Închirierea are caracter comutativ, întrucât drepturile şi respectiv obligaţiile părţilor sunt cunoscute
încă de la încheierea contractului, nefiind dependente de hazard.
Contractul de închiriere este un contract cu executare succesivă. Prin esenţa sa, ca şi locaţiunea, el
presupune o executare în timp, o îndeplinire a obligaţiilor care se întinde pe o perioadă mai lungă sau
mai scurtă, după durata contractului, dar nu este posibilă executarea lui printr-o singură prestaţie.
Caracterul de contract cu executare succesivă se păstrează chiar şi atunci când plata chiriei se face
printr-o sumă unică, globală, asigurarea folosinţei făcându-se continuu, prin prestaţii succesive, până la
expirarea contractului şi aceasta indiferent dacă acesta este încheiat pe durată determinată sau
nedeterminată.
Contract translativ de folosinţă. Prin contractul de închiriere se transmite numai dreptul de
folosinţă temporară a bunului închiriat, astfel încât acesta nu este translativ de proprietate. Aceasta
înseamnă că locator poate fi şi o altă persoană decât proprietarul bunului şi că riscul pieirii fortuite se
suportă de către proprietar, nu de către chiriaş.
Din punct de vedere al formei contractul are caracter consensual. Simplul acord de voinţă al
părţilor, fără alte formalităţi, este suficient pentru încheierea valabilă a contractului, după cum vom arăta
mai jos.

Forma şi conţinutul contractului de închiriere

Contractul de închiriere este, cum s-a arătat, un contract consensual, valabil încheiat prin simplul
acord de voinţă al părţilor.
În ideea protecţiei părţilor şi a unui contract cu clauze cât mai clare şi mai complete, acest contract
ar trebui să cuprindă următoarele elemente:
a) adresa locuinţei care face obiectul închirierii;

1 Acesta fiind un contract real, încheierea lui valabilă presupune pe lângă consimţământul părţilor şi predarea bunului.
 92
b) suprafaţa locativă şi dotările folosite în exclusivitate şi în comun;

c) suprafaţa curţilor şi a grădinilor folosite în exclusivitate sau în comun;

d) valoarea chiriei lunare, regulile de modificare a acesteia şi modul de plata;

e) suma plătita în avans în contul chiriei;

f) locul şi condiţiile în care se realizează primirea şi restituirea cheilor;

g) obligaţiile parţilor privind folosirea şi întreţinerea spatiilor care fac obiectul contractului;

h) inventarul obiectelor şi al dotărilor aferente;

i) data intrării în vigoare şi durata;

j) condiţiile privind folosinţa exclusivă şi în comun a părţilor aflate în coproprietate;

k) persoanele care vor locui împreună cu titularul contractului;

l) alte clauze convenite între părţi.

Lipsa acestor elemente din contractul de închiriere, cu excepţia determinării chiriei şi a locuinţei
închiriate, nu are însă efecte asupra valabilităţii acestuia.

Dovada contractului
Contractul de locaţiune având caracter consensual şi fiind valabil chiar şi în lipsa unui înscris, în
mod logic dovada lui se poate face potrivit regulilor generale privind dovada actelor juridice. Dovada
contractului verbal nu mai este supusă unor reguli speciale, aşa cum s-a întâmplat sub regimul art. 1.416
C. civ. şi al art. 21 din Legea
nr. 114/1995.

Condiţiile de valabilitate
Vom prezenta doar câteva dintre chestiunile vizând elementele de valabilitate ale contractului, în
măsura în care sunt diferite faţă de locaţiunea de drept comun.

Consimţământul
Cu referire la elementele asupra cărora poartă consimţământul părţilor, în ideea protecţiei
chiriaşului, art. 1.826 C. civ. prevede că sunt considerate clauze nescrise orice clauze cuprinse în
contractul de închiriere prin care:
a) chiriaşul este obligat să încheie o asigurare cu un asigurător impus de locator;
b) se prevede răspunderea solidară sau indivizibilă a chiriaşilor din apartamente diferite situate în
acelaşi imobil, în cazul degradării elementelor de construcţii şi a instalaţiilor, obiectelor şi dotărilor
aferente părţilor comune ale imobilului;
c) chiriaşul se obligă să recunoască sau să plătească în avans, cu titlu de reparaţii locative, sume
stabilite pe baza estimărilor făcute exclusiv de locator;
d) locatorul este îndreptăţit să diminueze sau să suprime, fără contraprestaţie echivalentă, prestaţiile
la care s-a obligat prin contract.
Din simpla lecturare a clauzelor interzise, unele mai concrete altele destul de generale, se poate
observa că s-a urmărit ca chiriaşul, presat de nevoia unei locuinţe, să nu fie prejudiciat de un proprietar
abuziv.
 93
Obiectul contractului
Obiectul obligaţiilor părţilor este şi aici dublu, respectiv bunul închiriat şi chiria.
Bunul închiriat constă într-o locuinţă. Dispoziţiile Legii nr. 114/1996 sunt aplicabile doar
locuinţelor, precum şi curţii şi grădinii închiriate doar odată cu aceasta [art. 2 lit. a) şi art. 21 lit. c)].
Legislaţia specială menţionată nu reglementează închirierea imobilelor în alte scopuri, cum ar fi cele
comerciale sau de vacanţă, şi chiar închirierea curţilor separat de o locuinţă nu este supusă acestei
legislaţii. Nici garajul nu se închiriază în condiţiile acestei legislaţii, urmând să se aplice dispoziţiile din
dreptul comun.
Prin locuinţă legea are în vedere o „construcţie alcătuita din una sau mai multe camere de locuit, cu
dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisface cerinţele de locuit ale unei persoane sau
familii”.
Chiria. Chiria reprezintă contraprestaţia executată de locatar în schimbul folosinţei bunului. Ea se
poate fixa, după voinţa părţilor, global sau pe unităţi de timp (an, luna, săptămână). Chiria este un
element de esenţa contractului, în lipsa chiriei neputându-se vorbi de un contract de închiriere, ci
eventual de un contract de comodat. La fel se pune problema în cazul unei chirii derizorii, dacă sunt
îndeplinite condiţiile de valabilitate ale contractului de comodat.

Termenul închirierii
Durata contractului se stabileşte prin convenţia părţilor. Nu există un termen legal minim sau maxim
astfel încât părţile au deplină libertate sub aspectul stabilirii termenului închirierii. Neexistând dispoziţii
speciale referitoare la termenul închirierii, devin aplicabile dispoziţiile de la locaţiunea de drept comun.
Ca urmare, dacă părţile nu au intenţionat să încheie contractul pe durată nedeterminată, dar totuşi nu au
stabilit termenul închirierii, în lipsa uzanţelor devine aplicabil art. 1.785 C. civ. în baza căruia locaţiunea
se consideră încheiată:
a) pentru un an, în cazul locuinţelor nemobilate sau spaţiilor pentru exercitarea activităţii unui
profesionist;
b) pe durata corespunzătoare unităţii de timp pentru care s-a calculat chiria, în cazul camerelor sau
apartamentelor mobilate;
Termenul în contractele cu durată determinată poate fi unul cert, sau chiar unul incert. Folosinţa
bunului poate trece de termenul stabilit, prin intervenţia unor situaţii cum ar fi tacita relocaţiune,
prorogarea termenului sau reînnoirea contractului.
Locaţiunile perpetue sunt interzise de Codul civil. Sancţiunea ce intervine în acest caz nu este
nulitatea absolută, ci reducerea de drept a termenului la 49 ani, termen care reprezintă durata maximă a
unui contract de locaţiune. Sub reglementarea anterioară, locaţiunea perpetuă era sancţionată cu
nulitatea absolută, fără a exista posibilitatea ca instanţa judecătorească să reducă termenul pentru a evita
efectele nulităţii1.
Contractul se poate încheia şi pe durată nedeterminată.
Deşi părţile sunt cele care stabilesc prin contract durata închirierii, uneori durata contractului nu
depinde de acordul lor de voinţă, cum se întâmplă în caz de prorogare legală precum şi în cazul în care
operează dreptul chiriaşului la reînnoirea contractului.

Art. 14-25 din O.U.G. nr. 40/1999 a fost abrogat prin art. 230 lit. v) din Legea
nr. 71/2011 astfel că la expirarea termenului contractual chiriaşul nu mai are dreptul la reînnoirea
contractului. Dreptul la reînnoirea contractului nu mai există nici pentru contractele de închiriere în
vigoare la momentul abrogării art. 14 din menţionata ordonanţă.

Dreptul de preferinţă al chiriaşului. Dacă după expirarea termenului închirierii, locatorul

intenţionează să încheie un nou contract de închiriere, chiriaşul are un drept de preemţiune, ceea ce
înseamnă că la încheierea unui nou contract de închiriere a locuinţei, el are la condiţii egale, dreptul de
a fi preferat. Dreptul nu funcţionează dacă chiriaşul nu şi-a executat obligaţiile născute în baza închirierii

1 Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 364.

 94
anterioare. Cum textul legal nu face nicio precizare la natura obligaţiilor neexecutate, deducem că orice
neîndeplinire a obligaţiilor rezultate din contractul de închiriere face inoperabil dreptul de preferinţă. În
concluzie, dreptul de preferinţă operează numai condiţionat de doi factori:
- conţinutul drepturilor şi obligaţiilor din contractul propus chiriaşului să fie acelaşi ca cel propus
terţilor;
- chiriaşul să-şi fi executat integral obligaţiile din contractual de închiriere anterior;
În raport de dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 71/2011, dreptul de preferinţă se aplică în cazul
oricărui contract de închiriere încheiat cu privire la locuinţa ocupată de chiriaş:
- după cel mult 3 luni de la încetarea contractului dacă durata acestuia a fost mai mare de un an;
- după cel mult o lună de la încetarea contractului dacă durata acestuia a fost de o lună sau mai mare;
- după cel mult 3 zile de la încetarea contractului dacă durata acestuia a fost mai mică de o lună.
După cum rezultă din dispoziţiile art. 1.828 alin. (2) C. civ., exercitarea în mod concret a dreptului
de preferinţă al chiriaşului se face prin aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor referitoare la dreptul de
preemţiune în materia vânzării1. În doctrină s-a exprimat şi opinia că art. 1.828 alin. (2) C. civ. se referă
la un drept de preemţiune la cumpărarea locuinţei şi nu la închiriere2, opinie cu care nu suntem de acord,
textul menţionat făcând referire la modul de exercitare a dreptului de preferinţă la închiriere, aşa cum
rezultă inclusiv din titlul marginal al art. 1.828 C. civ.

Secţiunea a II-a
Efectele contractului

Obligaţiile locatorului
În secţiunea referitoare la regulile particulare în materie de închiriere a locuinţelor găsim puţine
dispoziţii speciale referitoare la obligaţiile locatorului. Aceste obligaţii se desprind din analiza
coroborată a dispoziţiilor din această secţiune cu cele din partea referitoare la locaţiune, art. 1.778 alin.
(2) C. civ. arătând în mod expres că dispoziţiile generale referitoare la contractul de locaţiune se aplică
şi închirierii locuinţelor3. Putem deci reţine ca obligaţii ale locatorului următoarele: obligaţia de predare
a locuinţei în stare normală de folosinţă, obligaţia de întreţinere a locuinţei închiriate în stare de folosinţă
şi obligaţia de a asigura chiriaşului liniştita şi utila folosinţă a locuinţei, ceea ce este echivalent cu
obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi viciile ascunse ale locuinţei închiriate.

1. Obligaţia de a preda locuinţa în stare normală de folosinţă

Prin contractul de închiriere, locatorul se obligă să asigure chiriaşului folosinţa unei locuinţe, aşa
încât obligaţia de predare a locuinţei rezultă în mod firesc din conţinutul contractului. Obiectul obligaţiei
de predare este constituit din locuinţa ce a format obiectul contractului. Odată cu locuinţa trebuie predate
şi accesoriile locuinţei, cum ar fi garajul, curtea etc.
Locuinţa închiriată trebuie predată în sare normală de folosinţă şi nu în starea în care se află la
momentul încheierii contractului, cum se întâmplă de pildă în materie de uzufruct sau de
vânzare-cumpărare.

Obligaţia de predare trebuie îndeplinită la termenul convenit, dar dacă nu s-a convenit un asemenea
termen se presupune că s-a avut în vedere predarea imediată a bunului şi, deci, predarea trebuie făcută
imediat.
Locul îndeplinirii obligaţiei este cel în care se află locuinţa.
Preluarea de către chiriaş, fără rezerve a bunului predat, face să se prezume predarea în stare
normală de folosinţă.

1 A se vedea în acest sens Fl. Baias ş.a., op. cit., p. 1862; M.-L. Belu Magdo, op. cit., p. 100.
2 D. Florescu, op. cit., p. 168.
3 Anterior aceste obligaţii au fost reglementate de art. 28 din Legea nr. 114/1996.
 95
În cazul neîndeplinirii de către proprietar a obligaţiei de mai sus, chiriaşul poate cere rezilierea
contractului.

2. Obligaţia de întreţinere a locuinţei închiriate în stare de folosinţă

Proprietarul are pe parcursul derulării contractului de închiriere obligaţia de a efectua reparaţiile
necesare pentru menţinerea imobilului în starea de a putea fi întrebuinţat conform scopului pentru care
a fost închiriat. În acest sens el trebuie:
- să ia masuri pentru repararea şi menţinerea în stare de siguranţă în exploatare şi de funcţionalitate
a clădirii pe toată durata închirierii locuinţei;
- să întreţină în bune condiţii elementele structurii de rezistenţă a clădirii, elementele de construcţie
exterioare ale clădirii (acoperiş, faţadă, împrejmuiri, pavimente), curţile şi grădinile, precum şi spaţiile
comune din interiorul clădirii (casa scării, casa ascensorului, holuri, coridoare, subsoluri, scări
exterioare);
- să întreţină în bune condiţii instalaţiile comune proprii clădirii (ascensor, hidrofor, instalaţii de
alimentare cu apă, de canalizare, instalaţii de încălzire centrală şi de preparare a apei calde, instalaţii
electrice şi de gaze, centrale termice, crematorii, instalaţii de colectare a deşeurilor, instalaţii de antenă
colectivă, telefonice etc.).
Sunt excluse din cadrul acestei obligaţii acelea care revin chiriaşului, adică aşa numitele reparaţii
locative1. Sunt excluse şi reparaţiile care trebuie să remedieze degradările produse din vina chiriaşului
sau a membrilor familie sale, ori a persoanelor care-i vizitează.
Sancţiunea neîndeplinirii obligaţiei. Dacă locatorul nu-şi îndeplineşte obligaţia de întreţinere a
locuinţei,locatarul poate folosi acţiunile contractuale obişnuite, respectiv poate cere în justiţie
executarea forţată a obligaţiei, poate cere despăgubiri, sau poate apela la acţiunea în reziliere pentru
neexecutarea obligaţiei.

3. Obligaţia de a asigura locatarului liniştita şi utila folosinţă a bunului pe timpul locaţiunii

Aşa cum am arătat cu ocazia prezentării contractului de locaţiune, locatorul este ţinut de o obligaţie
de garanţie faţă de locatar, cu particularitatea că aici nu se garantează proprietatea, ci paşnica şi utila
folosinţă a locuinţei. Secţiunea din Codul civil dedicată contractului de închiriere cuprinde norme
speciale doar în legătură cu viciile ce ameninţă sănătatea ori integritatea corporală a celor ce locuiesc în
el, restul conţinutului acestei obligaţii fiind practic identic cu cel rezultat din secţiunea dedicată
normelor generale ale locaţiunii.

Garanţia pentru evicţiune

Folosinţa chiriaşului nu trebuie să fie tulburată prin fapta locatorului sau a unui terţ. Această
obligaţie se menţine pe întregul parcurs al derulării contractului.
Locatorul trebuie, în primul rând, să se abţină de la orice fapt personal care l-ar putea tulbura pe
chiriaş, în orice fel, în exercitarea folosinţei asupra bunului închiriat. El nu are voie, deci, să aducă
locuinţei închiriate modificări de natură materială sau de destinaţie. Locatorul nu-i poate impune
chiriaşului să accepte efectuarea de lucrări la locuinţa închiriată. Prin excepţie, art. 1.803 C. civ. obligă
pe locatar să suporte tulburarea provocată de reparaţiile cu caracter urgent efectuate de către locator.
Aceste reparaţii trebuie efectuate, conform articolului menţionat în maxim 10 zile, iar dacă se depăşeşte
acest termen, chiria se va reduce proporţional cu timpul în care locatarul a fost lipsit de folosinţa
locuinţei şi cu partea din locuinţă de care chiriaşul a fost lipsit. Dacă reparaţiile sunt de asemenea natură
încât locatarul este lipsit de posibilitatea de a mai folosi bunul pentru întrebuinţarea convenită, el va
putea cere rezilierea contractului, chiar dacă reparaţiile nu durează mai mult de 10 de zile [art. 1.803
alin. (3) C. civ.]. Această posibilitate o are doar locatarul nu şi locatorul2.
Locatorul datorează garanţie şi pentru faptele terţilor. Ca şi la vânzare trebuie făcută distincţia între
tulburările de fapt şi tulburările de drept.

1 Şi aceste obligaţii sunt în sarcina locatorului atunci când degradările sunt urmarea vechimii lucrului închiriat sau a unui caz de forţă

majoră.
2 A se vedea Fl. Baias ş.a., op cit., vol. II, p. 1834.
 96
Răspunderea pentru viciile ascunse
Art. 1.790 C. civ. impune locatorului şi o obligaţie de garanţie pentru viciile ascunse ale lucrului
închiriat. Răspunderea funcţionează aproximativ asemănător celei a vânzătorului. La fel ca şi la vânzare,
garanţia există, în principiu, numai pentru viciile ascunse, iar nu şi pentru cele aparente, acestea fiind
presupuse ca acceptate.
Răspunderea există chiar dacă viciile nu au dus la pierderea totală a folosinţei locuinţei, ci doar la
micşorarea ei, sau dacă folosinţa este afectată în asemenea măsură încât dacă situaţia ar fi fost cunoscută
de locatar, acesta nu ar fi închiriat sau ar fi plătit doar o chirie mai mică pentru bunul închiriat.
În cazul în care folosinţa bunului a fost afectată, locatarul poate cere o reducere proporţională a
chiriei. În cazul când viciile sunt atât de grave încât dacă ar fi fost cunoscute de locatar, acesta nu ar fi
închiriat, el poate cere şi rezilierea contractului.
Chiriaşul poate solicita şi despăgubiri pentru pagubele suferite din cauza viciilor, dar dacă locatorul
dovedeşte că nu a avut cunoştinţă de aceste vicii şi potrivit împrejurărilor nici nu era dator să le
cunoască, răspunderea sub această formă nu funcţionează.
Dacă viciul bunului este rezultatul unui caz fortuit sau de forţă majoră, nu se acordă despăgubiri,
chiriaşul putând cere doar rezilierea contractului sau reducerea chiriei.
Deşi locatorul nu răspunde pentru viciile care erau aparente la data încheierii contractului şi pe care
locatarul nu le-a reclamat în condiţiile art. 1.690 alin. (3) C. civ., totuşi există o ipoteză în care
răspunderea funcţionează şi pentru astfel de vicii. Este vorba de viciile care au cauzat prejudicii vieţii,
sănătăţii sau integrităţii corporale a locatarului. Chiar dacă aceste prejudicii au fost cauzate de vicii
aparente, răspunderea funcţionează datorită naturii valorilor lezate, iar locatarul poate cere despăgubiri
pentru prejudiciul suferit.
Art. 1.827 C. civ. instituie o răspundere specială a locatorului faţă de chiriaş, pentru viciile care
ameninţă sănătatea ori integritatea corporală a celor care locuiesc sau muncesc în el.
Astfel, dacă imobilul închiriat, prin structură sau prin starea sa, constituie o primejdie gravă pentru
sănătatea celor care lucrează sau locuiesc în el, chiriaşul, poate să obţină rezilierea contractului de
închiriere. Rezilierea poate fi cerută chiar dacă chiriaşul a renunţat la acest drept. Se observă că textul
legal menţionat nu face distincţie între viciile aparente şi cele ascunse.
Există o diferenţă de reglementare în ceea ce priveşte răspunderea prevăzută de art. 1.790 alin. (2)
C. civ., faţă de răspunderea instituită prin art. 1.834 C. civ., deşi în cazul ambelor se vorbeşte de vicii
care afectează sănătatea locatarului. Art. 1.790 alin. (2) C. civ. vorbeşte de prejudicii pe care viciile
aparente le cauzează vieţii, sănătăţii sau integrităţii corporale a locatarului, în timp ce art. 1.834 C. civ.
are în vedere imobilul închiriat care prin structură sau prin starea sa, constituie o primejdie gravă pentru
sănătatea celor care lucrează sau locuiesc în el. În cazul din urmă răspunderea există şi dacă nu s-a
produs un prejudiciu, fiind suficientă existenţa unei stări de pericol. Pe de altă parte în cazul locaţiunii
de drept comun, existenţa viciilor respective dă dreptul la despăgubiri, în schimb la închiriere existenţa
stării de pericol pentru sănătate dă dreptul la rezilierea contractului. Reglementarea de la art. 1.790 alin.
(2) C. civ. are un caracter dispozitiv, părţile putând să o înlăture, pe când cea de la art. 1.834 C. civ. are
caracter imperativ câtă vreme rezilierea se poate cere chiar dacă chiriaşul a renunţat la acest drept.
Din cele de mai sus se observă că există şi unele diferenţe la răspunderea pentru vicii a locatorului,
faţă de răspunderea din cadrul vânzării. Spre deosebire de aceasta, la închiriere nu se cere ca viciul să
fie anterior transmiterii folosinţei. Momentul apariţiei viciului este indiferent, din moment ce locatorul
are obligaţia de a asigura, pe toată durata contractului, folosinţa bunului. Deci el răspunde şi pentru
viciile apărute ulterior încheierii contractului.
O altă diferenţă rezidă în faptul că în situaţia în care viciul bunului a cauzat prejudicii vieţii, sănătăţii
sau integrităţii corporale a locatarului, răspunderea funcţionează chiar dacă suntem în prezenţa unor
vicii aparente.
 97
Răspunderea pentru lipsa calităţilor convenite
Dispoziţiile prezentate mai sus referitoare la garanţia contra viciilor ascunse se aplică şi atunci când
locuinţa nu corespunde calităţilor convenite de către părţi. Aceasta înseamnă că lipsa calităţilor convenite
poate antrena o reducere proporţională a chiriei sau poate duce chiar la rezilierea contractului în situaţia
în care dacă ar fi cunoscut lipsa calităţilor respective, locatarul nu ar fi închiriat locuinţa. În aceleaşi
condiţii ca la răspunderea pentru viciile ascunse, locatarul poate obţine şi despăgubiri de la locator, cu
excepţia cazului când acesta dovedeşte că nu avea cunoştinţă de lipsa calităţilor respective.
Modificarea convenţională a obligaţiei de garanţie
Părţile pot, pe cale convenţională să modifice regulile răspunderii pentru evicţiune şi pentru viciile
ascunse, fie prin clauze care agravează răspunderea, fie prin atenuarea acestei răspunderi în raport cu
cea stabilită de Codul civil. Limitarea sau chiar înlăturarea obligaţiei de garanţie nu funcţionează dacă
tulburarea este rezultatul faptei personale a locatorului. De asemenea, aşa cum s-a mai arătat, înlăturarea
obligaţiei de garanţie îl exonerează pe locator de plata daunelor-interese, dar nu poate împiedica
rezilierea contractului atunci când se pierde folosinţa bunului, întrucât plata chiriei ar fi lipsită de cauză
dacă nu s-ar mai putea asigura folosinţa bunului închiriat. Reamintim în acest context şi faptul că
renunţarea la acţiunea în rezilierea contractului pentru vicii care creează o stare de pericol pentru
sănătatea celor care locuiesc în imobil este fără efect, chiriaşul putând cere rezilierea contractului chiar
dacă a renunţat, prin contract, la dreptul de a cere rezilierea.

II. Obligaţiile chiriaşului

1. Obligaţia de a lua în primire locuinţa

Corelativ obligaţiei locatorului de a pune la dispoziţia locatarului locuinţa închiriată, chiriaşul este
obligat să ia în primire locuinţa respectivă.
Obligaţia trebuie executată la termenul stabilit în contract, mai precis la momentul în care locatorul
predă bunul. Odată cu predarea folosinţei locuinţei chiriaşul trebuie să verifice starea bunului şi dacă
constată existenţa unor vicii să-l informeze imediat pe locator. În caz contrar se prezumă că locuinţa a
fost predată în stare normală de folosinţă şi locatorul nu răspunde de existenţa acestor vicii.
Neîndeplinirea acestei obligaţii dă locatorului dreptul să ceară rezilierea contractului

2. Obligaţia de plată a chiriei

Plata chiriei reprezintă o obligaţie de esenţa contractului de închiriere, un contract de închiriere

neputând exista în lipsa obligaţiei de plată a unei chirii. În lipsa unor dispoziţii referitoare la plata chiriei,
se vor aplica regulile de la locaţiunea de drept comun.

Locul plăţii
Plata trebuie făcută la locul convenit în contract. Dacă locul plăţii nu a fost stabilit, el se stabileşte
după regulile generale prevăzute de art. 1.494 C. civ. Potrivit acestui text legal, în lipsa unei stipulaţii
contrare ori dacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al
practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor, obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau,
după caz, sediul creditorului de la data plăţii.

Caracterul executoriu al contractului de locaţiune

Aşa cum am arătat cu ocazia prezentării dispoziţiilor generale referitoare la locaţiune, actualul Cod
civil a dat valoare de titlu executor contractului de locaţiune încheiat în formă autentică, precum şi celui
constatat prin înscris sub semnătură privată, acesta din urmă însă numai dacă a fost înregistrat la
organele fiscale. Ca urmare, pentru realizarea dreptului locatorului la chirie, la termenele şi în
modalităţile stabilite în contract, nu mai este nevoie ca locatorul să formuleze o acţiune în justiţie, ci el
poate trece direct la executarea silită a obligaţiei debitorului.
 98

3. Obligaţia de a folosi locuinţa cu prudenţă şi diligenţă

Această obligaţie nu este prevăzută în mod expres în cadrul normelor speciale referitoare la
închiriere, existenţa şi conţinutul obligaţiei fiind deduse din normele generale referitoare la locaţiune.
Obligaţia implică folosirea bunului închiriat cu destinaţia de locuinţă şi chiriaşul nu poate
transforma, spre exemplu, spaţiul respectiv în spaţiu comercial, sau spaţiu în care să-şi exercite
activitatea profesională. Conţinutul obligaţiei poate fi detaliat prin convenţia părţilor.
Schimbarea destinaţiei bunului este posibilă în condiţiile în care există o clauză contractuală ce
permite acest lucru. Atitudinea pasivă a locatorului care nu reacţionează la schimbarea destinaţiei
bunului nu poate fi considerată drept o autorizare a schimbării destinaţiei bunului.
Dacă locatarul nu întrebuinţează lucrul potrivit destinaţiei sale, sau efectuează transformări
neautorizate, locatorul este în drept să solicite repunerea lucrului în starea anterioară sau chiar să solicite
rezilierea contractului cu daune-interese [art. 1.800 şi 1.823 alin. (2) C. civ.]. Chiriaşul este considerat
constructor de rea-credinţă în aceste situaţii. Proprietarul poate invoca şi dispoziţiile art. 1.823 alin. (1)
C. civ şi să reţină pentru el, fără plata de despăgubiri, lucrările adăugate şi autonome efectuate asupra
locuinţei fără acordul său.
O altă obligaţie care derivă din obligaţia oricărui locatar de a se comporta cu prudenţă şi diligenţă,
ca un bun proprietar în raport cu bunul închiriat, este obligaţia de întreţinere a locuinţei.
În mod concret, chiriaşul are obligaţia:
a) să efectueze reparaţiile locative, adică cele întreţinerea curentă (art. 1.802 C. civ.);
b) să repare sau să înlocuiască elementele de construcţii şi de instalaţii din folosinţa comună,
deteriorate ca urmare a folosirii lor necorespunzătoare, indiferent dacă acestea sunt în interiorul sau în
exteriorul clădirii;
c) să asigure curăţenia şi igienizarea în interiorul locuinţei şi la părţile de folosinţă comună pe toată
durata contractului de închiriere.
Obligaţiile chiriaşului cu privire la întreţinerea şi repararea spaţiului închiriat se păstrează şi în cazul
subînchirierii locuinţei.
Chiriaşul nu este dator să repare stricăciunile care provin din vechimea construcţiei sau cele care au
survenit fortuit.

4. Obligaţia de restituire a bunului

La finalul locaţiunii, conform art. 1.821 C. civ., locatarul trebuie să restituie bunul luat în locaţiune
„în starea în care l-a primit, în afară de ceea ce a pierit sau s-a deteriorat din cauza vechimii”.
Locuinţa se restituie deci în starea în care se afla la momentul închirierii, dar cu luarea în considerare
a uzurii normale datorate folosinţei şi trecerii timpului, deoarece locatarul nu răspunde de uzura normală
a bunului.
În lipsa unui act care să constate starea locuinţei la momentul predării, locatarul trebuie să restituie
bunul în stare bună deoarece se prezumă că l-a primit într-o astfel de stare [art. 1.821 alin. (2) C. civ.].
Prezumţia are caracter relativ, putând fi combătută prin dovada contrară.
Obligaţia de a restitui bunul implică obligaţia locatarului de a conserva lucrul pe tot timpul
locaţiunii. De aici derivă obligaţia locatarului de a efectua reparaţiile mici, de întreţinere.

În caz de nerestituire a locuinţei închiriate, locatorul, dacă este şi proprietar al bunului, poate acţiona
împotriva locatarului fie pe calea unei acţiuni în revendicare, fie pe calea unei acţiuni personale, bazate
pe contract. În cazul în care locatorul nu este şi proprietarul bunului, el poate folosi doar acţiunea
personală, rezultată din contract.
Dacă bunul a pierit din cauze neimputabile locatarului, acesta nu poate fi obligat la restituire.
 99
Problema îmbunătăţirilor efectuate de locatar. Dacă pe parcursul locaţiunii chiriaşul a efectuat
lucrări de construcţii la imobilul locatorului, aceste lucrări devin, prin accesiune, proprietatea
locatorului1. În raport de faptul că locatarul este un detentor precar, el nu are dreptul să facă lucrări
autonome sau adăugate fără acordul proprietarului, astfel că în lipsa acordului acestuia este considerat
de rea-credinţă.
În ipoteza în care lucrările au fost efectuate cu acordul proprietarului, locatarul are dreptul la
despăgubiri conform convenţiei părţilor. Dacă nu s-a prevăzut nimic referitor la modul de stabilire a
despăgubirilor şi cum reglementările de la contractul de locaţiune nu prevăd cum se vor calcula
despăgubirile în această situaţie, se vor aplica normele cu caracter general ale Codului civil referitoare
la aceste lucrări2.

Obligaţia de plată a cotei-părţi ce-i revine din cheltuielile comune de folosinţă. Este o obligaţie
ce există doar în cazul clădirilor cu mai multe apartamente. Aici, chiriaşul este obligat să plătească
cota-parte ce-i revine din cheltuielile care se fac cu proprietatea comună şi care nu sunt stabilite pe
fiecare locuinţă. Este vorba de cheltuieli de folosinţă şi întreţinere a părţilor comune, cum ar fi plata
ascensorului, plata curentului, a încălzirii la părţile comune de folosinţă, a canalizării, cheltuieli privind
curăţenia etc. Obligaţia de plată există în sarcina chiriaşului cu condiţia ca prin contractul de închiriere
să nu se fi obligat proprietarul la plata acestora.

Transmiterea drepturilor rezultate din con tractul de închiriere

Modalităţile de transmitere a drepturilor dobândite printr-un contract de închiriere şi pe care le vom
analiza sintetic în cele ce urmează, sunt:
- subînchirierea;

- cesiunea;

- schimbul de locuinţe.

Subînchirierea locuinţei
Subînchirierea reprezintă situaţia în care locatarul iniţial încheie un alt contract de închiriere cu
privire la locuinţa închiriată, sau o parte din ea, astfel încât el devine locator al bunului respectiv. În
cazul locaţiunii de drept comun, sublocaţiunea presupune îndeplinirea a două condiţii, respectiv ca ea
să nu fi fost interzisă printr-o clauză din contractul principal şi contractul de sublocaţiune să nu
contravină obligaţiilor din acest contract.
În sistemul actualului Cod civil, chiriaşul poate subînchiria locuinţa deţinută, numai cu acordul scris
şi în condiţiile stabilite de proprietar.
Condiţiile subînchirierii sunt, deci, tot două:
- să existe acordul scris al locatorului pentru subînchiriere;
- subînchirierea să nu contravină obligaţiilor din contractul principal.
Efectele subînchirierii. Contractul de subînchiriere produce efectele unui contract de închiriere dar
şi anumite efecte în raport de locatorul principal.
a) Efecte între chiriaşul principal şi subchiriaş. Efectele între aceştia sunt cele specifice unui
contract de închiriere. Primul va avea rolul de locator şi va trebui să asigure subchiriaşului folosinţa
bunului. Chiria se va plăti de către subchiriaş, propriului său locator.
b) Efectele între locatorul principal şi chiriaş. Între cei doi efectele sunt cele specifice oricărui
contract de închiriere.
c) Efectele între locator şi subchiriaş. Acţiunea directă a locatorului. Arătam cu ocazia prezentării
normelor generale de la locaţiune că elementul de noutate adus de

1 Evident, numai dacă acesta este şi proprietar al bunului.

2 În sensul că dreptul la despăgubiri al locatorului de bună-credinţă urmează a fi guvernat de dispoziţiile de drept comun referitoare
la autorul de rea-credinţă, a se vedea Fl. Baias ş.a., op. cit., p. 1856.
 100
art. 1.807 C. civ. îl constituie faptul că locatorul principal are acţiune directă împotriva sublocatarului
pentru plata chiriei, deşi el nu a fost parte în contractul de sublocaţiune şi efectele acestui contract nu ar
trebui să se producă şi faţă de el. În cazul în care locatarul principal nu plăteşte locatorului său chiria,
acesta din urmă se poate îndrepta şi direct împotriva sublocatarului şi-l poate urmări pe acesta până la
concurenţa chiriei pe care acesta din urmă o datorează locatarului principal. În cazul contractului de
subînchiriere drepturile locatorului principal sunt şi mai bine protejate deoarece în raport de dispoziţiile
art. 1.833 C. civ., subchiriaşul răspunde solidar cu chiriaşul pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate de
acesta din urmă faţă de locator.
Locatorul are deci o acţiune directă împotriva sublocatarului nemaifiind nevoit, ca sub regimul
vechiului Cod civil, să acţioneze împotriva celuilalt numai pe calea acţiunii oblice. Dreptul locatorului
la chirie este forte bine protejat întrucât locatorul îl poate urmări pe subchiriaş nu numai până la limita
chiriei pe care el o datorează, ca la locaţiunea de drept comun ci pentru întreaga sumă din moment ce el
răspunde solidar cu chiriaşul pentru îndeplinirea obligaţiilor sale. Din acest motiv şi aici plata anticipată
a chiriei de către subchiriaş către locatarul principal, nu poate fi opusă locatorului. Mai mult decât atât
locatorul îşi păstrează dreptul de a-l urmări pe sublocatar chiar şi atunci când locatarul principal a făcut
o cesiune de creanţă cu privire la chiria datorată de acesta.
Beneficiul acţiunii directe nu este doar pentru plata chiriei, ci şi pentru îndeplinirea celorlalte
obligaţii pe care subchiriaşul şi le-a asumat în temeiul contractului de subînchiriere. De pildă locatorul
poate acţiona direct împotriva subchiriaşului pentru a-l constrânge să folosească bunul potrivit
destinaţiei rezultate din contractul de sublocaţiune.
Existenţa posibilităţii unei acţiuni directe împotriva subchiriaşului şi răspunderea solidară a acestuia
nu înseamnă că locatorul nu l-ar putea urmări mai întâi pe locatar, efectele contractului de închiriere
fiind menţinute în totalitate.
Cesiunea contractului
Legislaţia specială anterioară în materie de închiriere de locuinţe nu cuprindea dispoziţii referitoare
la cesiunea contractului de închiriere. Actualul Cod civil face referire expresă la posibilitatea chiriaşului
de a cesiona contractul de închiriere (art. 1.833 C. civ). Ea este permisă şi prin normele generale în
materie de locaţiune. Cesiunea este permisă în aceleaşi condiţii ca şi sublocaţiunea, ceea ce înseamnă
că şi cesiunea contractului de închiriere este permisă doar cu acordul scris al locatorului şi în condiţiile
stabilite de acesta.
Efectele cesiunii. Observăm, de la început că art. 1.833 C. civ., ca de altfel şi art. 1.805 C. civ.
vorbeşte de cesiunea contractului şi nu doar a drepturilor rezultate din contract. De altfel alin. (1) al art.
1.805 C. civ. prevede că prin cesiunea contractului de către locatar, cesionarul dobândeşte drepturile
rezultate din contract, dar este ţinut şi de obligaţiile asumate de cedentul locatar. Această dispoziţie se
aplică însă coroborat cu normele de drept comun privind cesiunea contractului.
Efectele acestei cesiuni sunt aceleaşi ca la locaţiunea de drept comun.

Schimbul de locuinţe
Schimbul voluntar. Legea nr. 114/1996, în art. 33, reglementa, e adevărat într-o manieră extrem de
sumară, schimbul voluntar de locuinţe. Conţinutul reglementării se limita la enunţarea posibilităţii
locatarilor de a efectua acest schimb, cu menţiunea că el trebuia avizat de autoritatea care a aprobat
închirierea sau, după caz, de proprietarului locuinţei. Dispoziţia menţionată este abrogată în prezent, iar
actualul Cod civil nu conţine niciun fel de dispoziţii cu privire la schimbul voluntar de locuinţe.
În condiţiile în care reglementarea actuală nu cuprinde dispoziţii explicite referitoare la schimbul
de locuinţe, schimbul voluntar se poate realiza doar pe schema unei duble cesiuni a contractului de
închiriere, iar nu numai a drepturilor rezultate din acestea. O astfel de cesiune presupune deci
transmiterea de la un chiriaş către celălalt, atât a drepturilor, cât şi a obligaţiilor rezultate din contractul
lor iniţial. Pentru a se atinge efectele unui schimb voluntar de locuinţe, cesiunea trebuie să fie
încuviinţată de fiecare dintre locatorii implicaţi în operaţiune şi să fie însoţită de liberarea debitorilor
din contractele iniţiale.
 101
Locuinţele sociale aparţin domeniului public al unităţilor administrativ-teritoriale, aşa încât
beneficiarii locuinţelor sociale nu au dreptul sa transmită „dreptul de locuire”, sub sancţiunea rezilierii
contractului de închiriere (art. 49 din Legea nr. 114/1996).
Locuinţele de necesitate nu pot face nici ele obiectul schimbului voluntar, având în vedere ca ele
folosesc doar la cazarea temporară a persoanelor şi familiilor ale căror locuinţe au devenit inutilizabile
în urma unor catastrofe naturale sau accidente, sau ale căror locuinţe sunt supuse demolării în vederea
realizării de lucrări de utilitate publică, precum şi lucrărilor de reabilitare ce nu se pot efectua în clădiri
ocupate de locatari.
Locuinţele de serviciu şi cele de intervenţie se închiriază salariaţilor proprii de către anumiţi
angajatori, iar contractele de închiriere sunt accesorii la contractele de muncă, astfel că nu vor putea nici
ele face obiectul schimbului cu persoane care nu sunt angajate în cadrul unităţii respective.

Schimbul obligatoriu de locuinţe. Instituţia schimbului obligatoriu a fost creată prin Legea nr.
5/1973, pentru a se da posibilitatea proprietarilor de locuinţe închiriate în mod obligatoriu, să-şi ocupe
locuinţa pentru propriile nevoi, prin oferirea unui alt spaţiu locativ chiriaşilor.
Această instituţie nu a mai fost preluată în reglementarea Legii nr. 114/1996 după abrogarea Legii
nr. 5/1973, dar a fost reintrodusă prin art. 23 din O.U.G. nr. 40/1999, text care a fost şi el apoi abrogat
prin art. 230 lit. v) din Legea nr. 71/2011. Codul civil nu conţine dispoziţii referitoare la schimbul
obligatoriu de locuinţe aşa încât acesta este posibil doar în condiţiile în care este prevăzut de legi
speciale. O astfel de normă legală există, spre exemplu, în art. 15 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, normă
care se referă la obligaţia chiriaşilor de a elibera locuinţa care a fost restituită foştilor proprietari sau
moştenitorilor acestora, dacă i se pune la dispoziţie o altă locuinţă corespunzătoare.

Schimbul obligatoriu nu vizează chiriaşii din locuinţele proprietate de stat1.

Secţiunea a III-a
Încetarea contractului de închiriere

Cauzele generale de încetare a contractului de locaţiune se regăsesc şi la contractul de închiriere a

locuinţei, însă unele îmbracă aspecte speciale. Vom analiza deci:
A) denunţarea unilaterală a contractului;
B) expirarea termenului;
C) rezilierea contractului;
D) decesul chiriaşului.
Contractul poate înceta şi prin acordul părţilor, chestiune pe care nu o analizăm, fiind specifică
oricărui contract, dar şi în alte cazuri prevăzute în unele legi speciale.
Cu referire la dDecesul locatarului arătăm următoarele:
Art. 27 din Legea nr. 114/1996, care a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare
a noului Cod civil, prevedea că „În cazul părăsirii definitive a domiciliului de către titularul contractului
de închiriere sau al decesului acestuia, precum şi în cazul titularului de contract, nerezident, care, fără a
fi detaşat, nu a mai folosit locuinţa mai mult de 2 ani, fără întrerupere, închirierea continua, după caz:
a) în beneficiul soţului sau al soţiei, dacă a locuit împreună cu titularul;
b) în beneficiul descendenţilor sau al ascendenţilor, dacă au locuit împreună cu acesta;
c) în beneficiul altor persoane care au avut acelaşi domiciliu cu titularul cel puţin un an şi care au
fost înscrise în contractul de închiriere.
În cazul mai multor cereri, beneficiul contractului de închiriere se dispune prin hotărâre
judecătorească.

1 Prin dec. Nr. 157/2003 publicată în m. Of. Nr. 411 din 12 iunie 2003 s-a stabilit că textul art. 23 din o.u.g. nr.

40/1999 nu încalcă art. 16 din constituţie şi că introducerea de regimuri juridice diferite în situaţii diferite nu poate fi
apreciată drept o încălcare a principiului egalităţii în faţa legii.
 102
În lipsa persoanelor care pot solicita locuinţa, potrivit alin. (1), contractul de închiriere încetează
în termen de 30 de zile de la data părăsirii domiciliului de către titularul contractului sau de la data
înregistrării decesului ori de la împlinirea termenului de 2 ani de nefolosire neîntreruptă a locuinţei”.
Actualul Cod civil nu mai prevede părăsirea locuinţei ca motiv de încetare a contractului, dar
conţine o reglementare în sensul că decesul chiriaşului duce la încetarea contractului în termen de 30 de
zile de la înregistrarea acestui deces (art. 1.834 C. civ.). În acest interval de 30 de zile descendenţii şi
ascendenţii chiriaşului au dreptul să opteze pentru continuarea contractului de închiriere până la
expirarea duratei acestuia, dar numai dacă sunt menţionaţi în contract şi dacă au locuit împreună cu
chiriaşul.
Contractul de închiriere încetează deci în caz de deces, numai dacă nu există moştenitori din
categoria ascendenţilor sau descendenţilor sau dacă aceştia nu îndeplinesc condiţiile menţionate pentru
continuarea contractului, precum şi dacă nu există soţ supravieţuitor.
Încetarea contractului în aceste situaţii se produce la 30 de zile de la înregistrarea decesului
chiriaşului.
În privinţa soţului supravieţuitor arătăm că în raport de dispoziţiile art. 323 C. civ. fiecare soţ are
un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului şi chiar când
contractul este încheiat înainte de căsătorie, astfel că în caz de deces soţul supravieţuitor continuă
exercitarea propriului său drept locativ, dacă nu renunţă în mod expres la acesta în termenul de 30 de
zile prevăzut la art. 1.834 C. civ.
Dispoziţia referitoare la drepturile soţului supravieţuitor asupra locuinţelor dobândite în baza unui
contract încheiat anterior căsătoriei, sunt aplicabile doar contractelor de închiriere intervenite după
intrarea în vigoare a noului Cod civil, în timp ce reglementarea privind continuarea de către moştenitori
a contractului de închiriere în condiţiile arătate este aplicabilă şi contractelor de închiriere încheiate
anterior intrării în vigoare a actualului Cod civil.
În cazul în care persoanele îndreptăţite la continuarea raporturilor de închiriere optează pentru
continuarea contractului, acestea vor desemna persoana care va semna contractual de închiriere, iar în
cazul în care nu se înţeleg în acest sens, aceasta va fi desemnată de locator.
Alineatul final al art. 1.834 C. civ. arată şi care este soarta contractului de subînchiriere în caz de
deces al chiriaşului principal. Contractul de subînchiriere va înceta şi el la 30 de zile de la deces, cu
excepţia situaţiei în care locaţiunea continuă cu moştenitorii sau în virtutea dreptului propriu al soţului
supravieţuitor, în condiţiile arătate.
Pentru ipoteza în care există persoane îndreptăţite la continuarea închirierii, adică soţ sau soţie,
ascendenţi sau descendenţi înscrişi în contract şi care au locuit cu titularul contractului, contractul
continuă cu persoana îndreptăţită în condiţiile şi pentru perioada stabilită în contract. Persoana
îndreptăţită la beneficiul contractului de închiriere, va continua închirierea în condiţiile vechiului
contract, ea neputând dobândi mai multe drepturi decât a avut titularul anterior al contractului.
Contractul nu încetează în aceste ipoteze şi deci nu se încheie unul nou.
Dacă persoanele care au locuit împreună cu titularul, din categoria celor indicate în textul legal, nu
îndeplinesc condiţiile pentru a continua locaţiunea,adică nu au fost înscrise în contractul de închiriere,
închirierea încetează şi menţionatele persoane pot fi evacuate pentru lipsa titlului locativ.
Spre deosebire de locaţiunea de drept comun, închirierea nu continuă cu moştenitorii locatarului,
deoarece aici continuarea închirierii nu are în vedere atât calitatea de moştenitori, cât pe cea de persoană
ce a locuit cu titularul contractului.

Beneficiul contractului de închiriere în caz de divorţ

Actualul Cod civil a suplinit una dintre lacunele Legii nr. 114/1996, în forma existentă la data
apariţiei Codului civil, lege care nu cuprindea nicio dispoziţie legală referitoare la atribuirea locuinţei
închiriate, în caz de divorţ1. Art. 324 C. civ. reglementează atribuirea beneficiului contractului de
închiriere la desfacerea căsătoriei, dând prioritate voinţei soţilor în acest sens. Dacă aceştia nu se înţeleg

1 O astfel de dispoziţie a fost introdusă în Legea nr. 114/1996 prin O.U.G. nr. 40/1997, dar în prezent nu mai este în vigoare.
 103
şi nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit
unuia dintre soţi. În acest scop se va ţine seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de
culpa în desfacerea căsătoriei şi de posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi.
Pentru a se putea face atribuirea beneficiului contractului de închiriere este necesară prezenţa în
proces a locatorului, iar hotărârea va produce efecte de la data când rămâne definitivă.

Reguli referitoare la închirierea unor locuinţe speciale

A) Locuinţa socială. Este locuinţa care se atribuie cu chirie subvenţionată unor persoane sau familii,
a căror situaţie economică nu le permite accesul la o locuinţă în proprietate, sau închirierea unei locuinţe
în condiţiile pieţei.
Locuinţele sociale aparţin domeniului public al unităţilor administrativ-teritoriale şi ele nu pot fi
vândute nici chiriaşilor şi nici altor persoane, fiind destinate exclusiv asigurării nevoii de locuinţă pentru
persoanele cu venituri reduse.

Persoanele îndreptăţite la închirierea unei locuinţe sociale. Acest gen de locuinţe se pot închiria
familiilor sau persoanelor cu un venit mediu net lunar, realizat în ultimele 12 luni, cu cel puţin 20% sub
nivelul venitului net lunar pe membru de familie sau, după caz, pe persoană, stabilit conform
prevederilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 114/1996. Nivelul minim astfel calculat va fi corectat periodic
de Guvern, în funcţie de evoluţia situaţiei economice şi sociale.
Repartizarea locuinţei şi încheierea contractului. Repartizarea locuinţelor sociale se face către
persoanele care îndeplinesc condiţiile pentru închiriere, de către consiliile locale pe baza criteriilor
stabilite anual de către acestea în acest scop şi de ele pot beneficia, în ordinea de prioritate stabilită de
consiliile locale, următoarele categorii de persoane: tinerii căsătoriţi care au fiecare vârsta de până la 35
de ani, tinerii proveniţi din instituţii de ocrotire socială şi care au împlinit vârsta de 18 ani, invalizii de
gradul I şi II, persoanele handicapate, pensionarii, veteranii şi văduvele de război, beneficiarii
prevederilor Legii nr. 42/1990, republicată, şi ai Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, alte persoane
sau familii îndreptăţite.

Rezilierea contractului şi alte dispoziţii speciale. Contractul de închiriere pentru locuinţele sociale
se poate rezilia pentru cauzele generale de reziliere a contractelor de închiriere analizate mai sus şi, în
plus, în cazul în care venitul mediu net lunar pe familie, realizat în 2 ani fiscali consecutivi, depăşeşte
cu peste 20% nivelul minim prevăzut la art. 42 din lege, iar titularul contractului de închiriere nu a
achitat valoarea nominală a chiriei în termen de 90 de zile de la comunicare.
Beneficiarii acestui gen de locuinţe nu au dreptul să le subînchirieze, să transmită dreptul de locuire
sau să schimbe destinaţia spaţiului închiriat, sub sancţiunea rezilierii contractului de închiriere şi a
suportării eventualelor daune aduse locuinţei şi clădirii, după caz. Imposibilitatea transmiterii dreptului
de locuire la care face referire legea, înseamnă imposibilitatea cesiunii contractului de închiriere, dar şi
a schimbului de locuinţă, întrucât şi acesta din urmă are efectele unei duble cesiuni.

B) Locuinţa de serviciu. Reprezintă locuinţa destinată funcţionarilor publici, angajaţilor unor

instituţii sau agenţi economici, acordată în condiţiile contractului de muncă, potrivit prevederilor legale.
Art. 51 din Legea nr. 114/1996, prin prevederea potrivit căreia „Condiţiile şi durata de închiriere vor fi
stipulate în contractul de închiriere încheiat între părţile contractante, accesoriu la contractul de muncă”,
stabileşte fără dubiu că acest contract se încheie doar cu persoanele angajate în muncă la unitatea care
deţine astfel de locuinţe.
Fiind accesoriu al contractului de muncă, contractul de închiriere îşi încetează efectele la încetarea
raporturilor de muncă, sau la o dată anterioară dacă el a fost încheiat pe un termen mai scurt.
Relocaţiunea tacită nu operează după pierderea calităţii de angajat1.

1 Această regulă este valabilă şi în cazul locuinţelor de protocol, a locuinţelor de intervenţie şi a celor de necesitate.
 104
C) Locuinţa de intervenţie. Locuinţa de intervenţie reprezintă locuinţa destinată cazării
personalului unităţilor economice sau bugetare, care, prin contractul de muncă, îndeplineşte activităţi
sau funcţii ce necesită prezenţa permanentă sau în caz de urgenţă în cadrul unităţilor economice. Spre
deosebire de locuinţele de serviciu, aceste locuinţe se închiriază numai anumitor categorii de persoane
din cadrul unităţii deţinătoare a locuinţei, respectiv celor care îndeplinesc anumite activităţi sau funcţii
ce impun prezenţa acestora la locul de muncă, cum ar fi cazul angajaţilor de la staţiile meteorologice,
hidrocentrale etc.
Locuinţele de intervenţie sunt situate, ca regulă, în incinta unităţii sau în imediata apropiere.
Potrivit art. 54 din Legea nr. 114/1996, locuinţa de intervenţie urmează regimul juridic al locuinţei
de serviciu. Ca urmare şi aceste locuinţe se închiriază numai în considerarea raporturilor de muncă ce
există între unitate şi beneficiarul contractului de închiriere.
Totuşi, spre deosebire de locuinţele de serviciu, locuinţele de intervenţie nu pot fi vândute
chiriaşilor. Este o dispoziţie legală firească în raport de destinaţia acestor locuinţe, anume de a facilita
prezenţa la locul de muncă a unei anumite categorii de angajaţi.

D) Locuinţa de necesitate. Locuinţa de necesitate este definită de Legea nr. 114/1996 ca fiind
locuinţa destinată cazării temporare a persoanelor şi familiilor ale căror locuinţe au devenit inutilizabile
în urma unor catastrofe naturale sau accidente, sau ale căror locuinţe sunt supuse demolării în vederea
realizării de lucrări de utilitate publică, precum şi lucrărilor de reabilitare ce nu se pot efectua în clădiri
ocupate de locatari.
Locuinţa de necesitate se finanţează şi se realizează în condiţiile stabilite pentru locuinţa socială.
Locuinţa de necesitate se închiriază numai persoanelor şi familiilor ale căror locuinţe au devenit
inutilizabile în urma unor catastrofe naturale sau accidente, sau ale căror locuinţe sunt supuse demolării
în vederea realizării de lucrări de utilitate publică, precum şi lucrărilor de reabilitare ce nu se pot efectua
în clădiri ocupate de locatari.
Consiliile locale pot declara, în cazuri de extremă urgenţă, drept locuinţe de necesitate, locuinţele
libere aflate în fondul de locuinţe sociale.
Locuinţele de necesitate libere se pot constitui temporar ca fond de locuinţe sociale.

E) Locuinţa de protocol. Este locuinţa destinată utilizării de către persoanele care sunt alese sau
numite în unele funcţii ori demnităţi publice, pe durata exercitării acestora.

BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTARĂ NECESARĂ APROFUNDĂRII:

Gh. Comăniţă, Drept civil Contracte speciale, Editura Universul juridic , 2013 capitolul privind
contractul de închiriere a locuinței.
I. Urs , Drept civil.Contracte speciale, Editura Universul juridic, 2015, secțiunea Reguli particulare
privind e închirierea locuinței

INTREBĂRI RECAPITULATIVE:
1. Nuda proprietate poate fi obiect al contractului de închiriere?
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
.........................
2. Locatorul este ținut de obligația de garanție pentru evicțiune provenind din fapta unui
terț care nu invocă un drept asupra bunului?
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
...................................................................................................
 105
3.ce se înțelege prin noțiunea de subînchiriere?
....................................................................................................................................................................
....................................................................................................................................................................
....................................................................................................................................................................
...............................................................................
4.Dreptul de folosință al locatarului este un drept real sau un drept de creanță?
....................................................................................................................................................................
....................................................................................................................................................................
....................................................................................................................................................................
............................................................
5.Dacă locatorul vinde lucrul închiriat în baza unui contract de închiriere încheiat în formă
autentică, cumpărătorul este dator să respecte contractul de locațiune?

TESTE DE AUTOEVALUARE:
1. Contractul de închirere este:
a. sinalagmatic;
b. cu titlu oneros dar poate fi şi gratuit;
c. consensual

2.Calitatea de locator o poate avea:

a. numai proprietarul bunului;
b. chiar şititularul dreptului de uz;
c. chiar şi chiriaşul.

3. Dreptul de folosință asupra bunului dat în locațiune este:

a. un drept de real;
b. un drept de creanță;
d. drept real dacă închirierea depășește 5 ani.
4.Termenul de preaviz în cazul denunțării unilaterale a contractului:
a. este un termen prevăzut de lege și este de 45 de zile.
b. Este un termen prevăzut de lege și este de 60 de zile
c. Nu este stabilit legal.
5. Contractul de închirere poate înceta ca urmare:
a. a denunţării unilaterale din partea locatorului,
b. a expirării termenului,
c. a decesului chiriaşului, chiar dacă există persoane care au locuit cu titularul contractului, dacă
nu au fost trecuţi în contractul de închiriere.

TESTE DE EVALUARE
1. Contractul de închiriere este:
a. sinalagmatic dar poate fi şi unilateral când este cu titlu gratuit;
b. cu titlu oneros
c. aleatoriu

2. Calitatea de locator o poate avea:

 106
a. numai proprietarul bunului;
b. chiar şi împrumutatul dacă nu există interdicţie în acest sens;
c. uzufructuarul.

3. Chiriaşul poate să cedeze dreptul său de folosinţă dobândit în baza unui contract de închiriere, unei
alte persoane :
a. Numai în situaţia în care cesiunea a fost permisă printr-o clauză expresă;
b. în lipsa oricărei clauze în contract referitor la acest aspect, cesiunea este permisă.
c. în toate situațiile.
4.Subînchirierea :
a.Este permisă în aceleași condiții ca și sublocaţiunea;
b.Este permisă dacă nu a fost interzisă expres;
c.Este permisă doar dacă a fost acceptată expres prin contract.
5. Locatorul datorează garanţie:
a. numai pentru viciile bunului închiriat ;
b. şi pentru pierderea dreptului de folosinţă de către chiriaş ;
c.numai dacă are şi calitatea de proprietar al bunului închiriat.
c. nu este ținut de obligația de garanție.
 107

Tema nr.VIII

CONTRACTUL DE ARENDARE

I.OBIECTIVELE SPECIFIC ALE TEMEI:

- studentul să înțeleagă figura juridică a contractului de arendare;
- studentul să înțeleagă aspectele specifice pe care le prezintă condițiile de fond și formă ale acestui
contract;
- studentul să înțeleagă efectele pe care le produce contractul.

II. COMPETETENȚE SPECIFIC DOBÂNDITE DE STUDENT:

- Stdentul să fie capabil să definească și să delimiteze contractul de alte contracte cu care
prezintă asemănări;
- Studentul să cunoască aspectele specific în legătură cu condițiile de valabilitate ale
contractului;
- Studentul să fie capabil să utilizeze corect noțiunile de specialitate întâlnite la acest contract;
- Studentul să cunoască efectele generale pe care le produce contractul și obligațiile rezultate
din contract.

III. NOȚIUNI CHEIE:

Arendare, arendator, arendaș, subarendare.cesiunea contractului, înstrăinarea bunului arendat,
înregistrarea contractului de arenda, încetarea contractului de arenda.
IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU:
Definiţie, natura juridică, delimitare şi caractere juridice
Dovada şi durata contractului.
Condiţiile de valabilitate ale contractului.
Efectele contractului de locaţiune.
Cesiunea drepturilor şi subarendarea.
Încetarea contractului.

CONTRACTUL DE ARENDARE

Secţiunea I
Definiţie, delimitare şi caracterele juridice

1. Definiţie şi reglementare
Contractul de arendare este o varietate a contractului de locaţiune, care se particularizează prin
obiectul său ce constă în exploatarea unor bunuri agricole. Ţinând cont de cele arătate, putem defini
contractul de arendare ca fiind acel contract în temeiul căruia o parte, numită arendator, se obligă să
asigure celeilalte părţi, numită arendaş, folosinţa temporară a unor bunuri agricole în schimbul unui preţ
numit arendă.
Reglementarea principală a contractului de arendare o găsim în art. 1.836-1.850
C. civ. În completarea acestor dispoziţii se aplică dispoziţiile generale din materia locaţiunii, în măsura
 108
în care sunt compatibile cu normele speciale de la arendare, arendarea nefiind decât o varietate a
locaţiunii.

2. Caracterele juridice ale contractului de arendare

a) Contract sinalagmatic. Contractul de arendare dă naştere la obligaţii reciproce şi interdependente
între părţi, arendatorul obligându-se să asigure folosinţa vremelnică a bunului arendat, iar arendaşul să
plătească preţul arendei.
b) Contract cu titlu oneros. Fiecare dintre părţi urmăreşte un folos patrimonial propriu în schimbul
folosului procurat celeilalte părţi. Mai mult decât atât, contractul de arendare este un contract
esenţialmente cu titlu oneros1. Dacă un bun agricol s-ar transmite în vederea folosinţei sau exploatării
temporare cu titlu gratuit, contractul nu ar mai putea fi considerat drept un contract de arendare ci,
eventual, un împrumut de folosinţă, (comodat) dacă, bineînţeles, sunt îndeplinite toate condiţiile de
valabilitate ale unui astfel de contract2.
c) Contract comutativ. Arendarea are caracter comutativ şi nu aleatoriu. Existenţa şi întinderea
obligaţiilor este cunoscută de la început, ele nu depind de hazard.
Chiar dacă s-ar putea invoca unele riscuri de pierdere în funcţie de recoltele obţinute, care pot fi
mai mari, sau mai mici, sau chiar distruse în întregime fără culpa arendaşului, obligaţiile părţilor sunt
determinate sau cel puţin determinabile, încă de la încheierea contractului.
d) Contract translativ de folosinţă. Prin contractul de arendare nu este cedată decât folosinţa
temporară a bunurilor agricole ce fac obiectul contractului3. Nu se transmit, indiferent de persoana
arendatorului (proprietar, uzufructuar, alt deţinător legal de bunuri agricole), decât două din atributele
dreptului de proprietate şi anume usus şi fructus (iar nu şi abusus), care trec în patrimoniul arendaşului
transformate în drept de creanţă4. Ca urmare a caracterului netranslativ de proprietate, riscul pieirii
fortuite a bunului arendat este suportat de proprietar, potrivit regulii res perit domino.
e) Contract solemn. În concepţia Codului civil anterior, contractul de arendare era un contract
consensual, la fel ca şi contractul de locaţiune, care se încheia prin simplul acord al părţilor, fără altă
formalitate. În concepţia Legii nr. 16/1994, contractul de arendare a fost un contract solemn, fiind
necesar pentru valabilitatea lui, ca el să fie încheiat în formă scrisă.
Actualul Cod civil a preluat concepţia menţionatei legi, prevăzând în art. 1.838 C. civ. forma
solemnă a contractului de arendare, printr-o normă cu următorul conţinut: „Contractul de arendare
trebuie încheiat în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute.” Rezultă că forma scrisă a contractului
este cerută pentru valabilitatea contractului şi nu pentru dovada lui, ceea ce face din acest contract unul
solemn.
f) Contract intuitu personae. Această trăsătură a contractului de arendare se deduce din prevederile
art. 1.850 C. civ., care instituie drept cauză de încetare a contractului moartea arendaşului, dar şi din
dispoziţiile art. 1.846 C. civ. care prevăd că arendaşul poate să cesioneze contractul de arendare doar
soţului, coparticipant la exploatarea bunurilor agricole, sau descendenţilor săi care au împlinit vârsta
majoratului, doar cu acordul scris al arendatorului, precum şi ale art. 1.847 C. civ., care interzic
intermedierea în materie de arendare şi subarendarea totală sau parţială, sub sancţiunea nulităţii absolute
a unor astfel de contracte.
g) Contract cu executare succesivă. Elementul timp este de esenţa locaţiunii în general, deci şi
contractul de arendare va trebui să fie încheiat pe o anumită perioadă de timp. Se poate observa că noul
Cod civil nu mai stabileşte o durată minimă a arendării aşa cum făcea Legea nr. 16/1994 înainte de a fi
modificată prin în Legea 65/1998. Eliminându-se prevederile referitoare la durata minimă de arendare,
s-a urmărit ca durata arendării să fie lăsată la libera înţelegere a părţilor contractante. În stabilirea duratei
arendării, criteriul voinţei părţilor trebuie corelat cu dispoziţiile art. 1.837 C. civ.: „Dacă durata nu este
determinată, arendarea se consideră a fi făcută pentru toată perioada necesară recoltării fructelor pe care
bunul agricol urmează să le producă în anul agricol în care se încheie contractual”.

1 R. Popescu, Contractul de arendare, în Dreptul nr. 6/1995, p. 17; Gh. Beleiu, Contractul de arendare, în Dreptul nr. 6/1995, p. 24.
2 Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 164.
3 R. Popescu, op. cit., p. 19.
4 Gh. Beleiu, Contractul de arendare, p. 25.
 109
Secţiunea a II-a
Condiţiile de validitate ale contractului de arendare

Capacitatea părţilor
În sistemul Codului civil, după cu am arătat, locaţiunea este, în principiu, un act de administrare, şi,
ca urmare, părţile contractante trebuie să aibă capacitatea, respectiv să îndeplinească condiţiile
prevăzute de lege pentru a face acte de administrare. În cazul în care durata locaţiunii depăşeşte termenul
de 5 ani, ea este considerată de lege ca act de dispoziţie şi, în consecinţă, locatorul va trebui să aibă
capacitatea de a încheia acte de dispoziţie [art. 1.784 alin. (3) C. civ.]. Contractul de arendare nefiind
decât o specie a locaţiunii de drept comun, va fi considerat şi el act de administrare dacă s-a încheiat pe
o perioadă mai mică de 5 ani, respectiv act de dispoziţie dacă s-a încheiat pe un termen mai mare de 5
ani. Regulile privind capacitatea părţilor de a contracta vor fi diferite, deci, după cum contractul de
arendare va fi privit ca un act de dispoziţie, sau ca un act de administrare.
Nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu atrage nulitatea relativă a contractului1.

Arendatorul. Părţile contractante pot fi persoane fizice sau juridice. Pot avea calitatea de arendator,
proprietarul, uzufructuarul sau orice alt deţinător legal de bunuri agricole. În privinţa proprietarului, nu
se pun probleme deosebite deoarece atributele dreptului de proprietate îi conferă acestuia posibilitatea
de a transmite folosinţa unor bunuri agricole pe o durată determinată. Deoarece legea nu distinge, iar
ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, în noţiunea de proprietar, trebuie să includem şi pe
titularii dreptului de proprietate afectat de modalităţi2 (proprietate rezolubilă, proprietate anulabilă,
proprietate comună – pe cote parţi şi în devălmăşie).
Nudul proprietar nu poate fi arendator deoarece este lipsit de atributul folosinţei bunului3. Totuşi,
chiar şi nudul proprietar poate încheia un contract de arendare cu respectarea însă a drepturilor celui
care are folosinţa bunului ce va face obiect al contractului. Astfel, numai după ce drepturile acestuia din
urmă asupra bunului se vor fi stins, proprietarul este în măsură să asigure arendaşului folosinţa bunului,
iar contractul de arendare sa-şi producă efectele.
Amintim că bunurile aflate în stare de coproprietate pot fi date în arendă cu respectarea regulilor
speciale prevăzute de art. 641 C. civ.
Uzufructuarul, având dreptul de a se folosi de bunul ce constituie obiect al uzufructului precum şi
de a-i culege fructele, poate transmite dreptul său de folosinţă, poate deci încheia un contract de arendare
în calitate de arendator.
Dreptul uzufructuarului de a încheia contracte de arendare este recunoscut şi de art. 715 C. civ. în
termenii următori: „(1) Uzufructuarul are dreptul de a închiria sau, după caz, de a arenda bunul primit
în uzufruct”.

Arendaşul nu poate avea calitatea de arendator, subarendările fiind interzise.

Arendaşul. Poate avea calitatea de arendaş atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică.
Arendaşii, persoane fizice, pot fi cetăţeni români sau cetăţeni străini. Aceştia nu trebuie să mai facă
dovada, ca sub regimul Legii nr. 16/1994, că au pregătire de specialitate agricolă sau un atestat de
cunoştinţe agricole ori de practică agricolă. Arendaşii, persoane juridice:
- pot fi de naţionalitate română sau străină;
- trebuie să aibă ca obiect de activitate exploatarea bunurilor agricole.

Incapacităţi speciale. Art. 1.784 C civ., aplicabil şi în materie de arendare, instituie unele
incapacităţi speciale făcând trimitere la dispoziţiile legale privind incapacităţile în materie de vânzare.

1 Idem, p. 360.
2 Gh. Beleiu, Contractul de arendare, p. 25.
3 R. Popescu, op. cit., p. 20.
 110
Astfel, sunt incapabili de a încheia contracte de arendare, în mod direct sau prin persoane interpuse, sau
chiar prin licitaţie publică:
- mandatarii pentru bunurile care sunt însărcinaţi să le administreze;
- părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le
reprezintă;
- funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum şi alte
asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile arendării făcute prin intermediul lor sau care are
ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează.
Pentru primele două categorii de interdicţii sancţiunea este nulitatea relativă, iar pentru ultima
dintre cele menţionate, nulitatea absolută.

Toate persoanele menţionate mai sus nu pot, de asemenea, să dea în arendă bunurile lor proprii
pentru un preţ care constă într-o sumă de bani provenită din vânzarea ori exploatarea bunului sau
patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui administrare o supraveghează, după caz.
Este aplicabilă şi în materie de arendare interdicţia de la vânzare referitoare la incapacitatea de a
contracta prevăzută pentru judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici,
consilierii juridici şi practicienii în insolvenţă atunci când obiectul contractului de arendă îl formează
drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară
activitatea. Sancţiunea ignorării acestei incapacităţi o constituie nulitatea absolută.

Obiectul obligaţiilor din contractul de arendare

Contractul de arendare este şi el, ca şi contractul de locaţiune, un contract având un obiect dublu:
bunurile arendate şi arenda (preţul).
1. Bunurile ce pot fi arendate. În raport de dispoziţiile art. 1.836 C. civ., pot constitui obiect al
contractului de arendare bunurile agricole, de orice fel. În articolul menţionat, inspirat de art. 1 din fosta
lege a arendării, respectiv Legea nr. 16/1994, sunt arătate în mod exemplificativ următoarele: terenuri
cu destinaţie agricola, şi anume: terenuri agricole productive – arabile, viile, livezile, pepinierele
viticole, pomicole, arbuştii fructiferi, plantaţiile de hamei şi duzi –, păşunile împădurite, terenurile
ocupate cu construcţii şi instalaţii agrozootehnice, amenajări piscicole şi de îmbunătăţiri funciare,
drumurile tehnologice, platformele şi spatiile de depozitare care servesc nevoilor producţiei agricole şi
terenurile neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricola, precum şi animalele,
construcţiile de orice fel, maşinile, utilajele şi alte asemenea bunuri destinate exploatării agricole.
Intră deci în categoria acestor bunuri:
1) terenurile cu destinaţie agricolă: terenurile agricole productive (arabile, viile, livezile, pepinierele
viticole, pomicole, arbuştii fructiferi, plantaţiile de hamei şi duzi), păşunile împădurite, terenurile
ocupate cu construcţii şi instalaţii agrozootehnice, amenajări piscicole şi de îmbunătăţiri funciare,
drumuri tehnologice, platformele şi spaţiile de depozitare care servesc nevoilor producţiei agricole,
terenurile neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricolă. Enumerarea nu are
caracter limitativ astfel că şi alte terenuri în măsura în care acestea sunt bunuri agricole, pot face obiectul
unui contract de arendare.
2) animalele, construcţiile de orice fel, maşinile, utilajele şi alte asemenea bunuri destinate
exploatării agricole;
3) bunurile imobile, altele decât cele de la pct. 1, care prin natura lor sunt destinate exploatării
agricole;
4) bunurile mobile, altele decât cele de la pct. 2, sau bunuri mobile prin anticipaţie, în măsura în
care sunt destinate exploatării agricole.
Bunurile ce pot face obiect al contractului de arendare trebuie să fie complet şi precis determinate
(descrierea amănunţită a tuturor bunurilor arendate şi inventarul lor). iar dacă nu se arendează toate
bunurile agricole deţinute de arendator, trebuie să se specifice în contract suprafaţa de teren sau orice
alt bun ce se va reţine de către acesta.
Bunurile trebuie să fie în proprietatea arendatorului sau, în cazul în care arendator este o altă
persoană decât proprietarul, (uzufructuar, alt deţinător legal de bunuri agricole), acesta să aibă dreptul
 111
să transmită folosinţa bunului arendat. Totuşi în raport de dispoziţiile art. 1.230 C. civ., nu este interzis
contractul de arendare cu privire la bunul altuia, arendatorul având însă obligaţia de a dobândi folosinţa
bunului pentru a o transmite arendaşului sau cea de a-l determina pe proprietar să ratifice arendarea.
Obiectul obligaţiilor părţilor trebuie să fie determinat şi licit. Sancţiunea nerespectării condiţiile de
valabilitate ce trebuie să le îndeplinească obiectul contractului de arendare şi obiectul obligaţiilor ei este
nulitatea absolută1.
În toate cazurile, pentru a fi în prezenţa unui contract de arendare, bunurile menţionate trebuie să
fie destinate exploatării agricole de către arendaş. Dacă folosinţa unor bunuri dintre cele prevăzute de
lege se transmite cu titlu oneros în alte scopuri decât cel agricol, contractul nu va mai fi supus
reglementărilor privind arendarea, ci regulilor de drept comun.

2. Arenda. Reprezintă preţul pe care arendaşul îl plăteşte arendatorului în schimbul folosinţei

temporare a bunului ce face obiect al contractului de arendare.
Arenda trebuie să fie determinată sau cel puţin determinabilă, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Nivelul arendei, modalităţile de plată şi termenul plăţii se stabilesc de către părţi în momentul încheierii
contractului de arendare.
Arenda trebuie să fie reală (sinceră), adică părţile să nu o fi stabilit în mod fictiv, ci în scopul de a
fi plătită, respectiv primită şi să fie serioasă, adică să nu fie derizorie.
Stabilirea preţului arendării este lăsată la libera apreciere a părţilor.

Consimţământul şi cauza
Cauza contractului de arendare nu ridică probleme speciale, fiind aplicabile regulile dreptului
comun. Referitor la consimţământ, doar forma de manifestare a acestuia ridică unele probleme
deosebite.

Forma contractului de arendare

După cum s-a arătat deja, în legătură cu caracterele juridice ale contractului de arendare, acesta este
un contract solemn, întrucât necesită o anumită formă pentru manifestarea valabilă a consimţământului.
Dispoziţiile legale în materie sunt cuprinse în art. 1.838 C civ. care prevăd: „Contractul de arendare
trebuie încheiat în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute”.

Legea prevede obligaţia părţilor de a înregistra contractul într-un registru special ţinut de secretarul
consiliului local.
În raport de prevederile art. 1.845 C. civ., contractele de arendare încheiate în formă autentică,
precum şi cele înregistrate la consiliul local constituie, în condiţiile legii, titluri executorii pentru plata
arendei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract.

Interdicţia subarendării şi cesiunii

Art. 1.847 C. civ. prevede expres că sunt interzise oficiile de arendaşi şi subarendările totale sau
parţiale.
Nepermiţând oficiile de arendaşi legiuitorul a urmărit interdicţia arendării generale şi a oficiilor de
intermediere între arendaşi şi arendatori iar nu asocierea arendaşilor în scopul efectuării în comun a
unor lucrări agricole.
Textul citat interzice însă şi subarendarea totală sau parţială. Interzicând subarendarea, spre
deosebire de locatar, arendaşul nu va mai putea avea el însuşi calitatea de arendator.
Din interzicerea subarendării rezultă că2:

1 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, p. 223.
2 Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 168.
 112
- folosinţa bunurilor arendate nu poate fi adusă ca aport într-o societate agricolă sau asociaţie simplă
în agricultură, deoarece aducerea ca aport a folosinţei unui bun echivalează cu o subarendare (sau
cesiune)1.
- este interzisă şi cesiunea contractului de arendare al arendaşului. Dacă este interzisă subarendarea,
care reprezintă cedarea folosinţei asupra bunului agricol, cu atât mai mult este interzisă cesiunea
contractului de arendare, care reprezintă însăşi vânzarea drepturilor arendaşului (cessio est maius,
sublocaito est minus). Prin excepţie, art. 1.846 C. civ. permite arendaşului, cu acordul expres al
arendatorului, să cesioneze contractul de arendare soţului, coparticipant la exploatarea bunurilor
agricole, sau descendenţilor săi care au împlinit vârsta majoratului;
- astfel fiind nu se poate admite nici schimbul între doi sau mai mulţi arendaşi, schimbul
reprezentând, în materie de arendare, o dublă (multiplă) cesiune.
Conform art. 1.847 alin. (2) C. civ. încălcarea dispoziţiilor referitoare la interzicerea subarendării
este sancţionată cu nulitatea absolută a contractului.

Secţiunea a III-a
Efectele contractului de arendare

Materia efectelor contractului de arendare este sumar reglementată prin dispoziţiile secţiunii
referitoare la regulile particulare în materie de arendare, aşa încât acestea se completează cu normele
generale în materie de locaţiune.

Obligaţiile arendatorului
Toate obligaţiile arendatorului decurg din principiul conform căruia el trebuie să asigure
arendaşului folosinţa lucrului dat în arendă, în tot timpul locaţiunii (obligaţia de a face). Pentru a asigura
folosinţa lucrului, arendatorul este obligat să predea şi să menţină lucrul în stare de întrebuinţare, precum
şi să-l garanteze pe arendaş de tulburările provenite din propria sa faptă, din fapta terţilor sau din viciile
lucrului.

1. Obligaţia de predare. Arendatorul este obligat să predea bunurile arendate la termenul şi

condiţiile stabilite
Obligaţia de predare se referă la bunurile ce formează obiectul contractului de arendare şi care
trebuie să fie complet şi precis determinate. Bunurile (împreună cu toate accesoriile lor) trebuie, ca şi
în cazul locaţiunii de drept comun, predate într-o stare corespunzătoare destinaţiei în vederea căreia au
fost arendate, respectiv într-o stare corespunzătoare exploatării agricole.
Predarea lucrului arendat se poate cere la termenul convenit de către părţi (imediat, dacă nu s-a
prevăzut un termen) şi în lipsă de stipulaţie contrară, la locul unde se găsea lucrul în momentul
contractării şi cu cheltuiala arendatorului.
În cazul nerespectării obligaţiei de predare a bunului către arendator, arendaşul poate cere:
- executarea silită a contractului;
- rezilierea contractului.
În ambele cazuri instanţa îl poate obliga pe arendator la plata de daune-interese conform regulilor
generale. Nu este exclusă nici invocarea excepţiei de neexecutare a contractului în cazul în care, de
exemplu, arendatorul pretinde plata arendei fără să fi predat bunul şi fără să fi specificat în contract
posibilitatea plăţii anticipate a arendei.

2. Obligaţia de întreţinere a bunului arendat în stare de folosinţă. Arendatorul are îndatorirea de

a efectua toate reparaţiile necesare, în tot timpul arendării, dacă în cursul ei bunul are nevoie de
asemenea reparaţii pentru a putea fi folosit în scopul pentru care a fost arendat. Conţinutul obligaţiei nu
diferă de cel al obligaţiei locatorului, prezentată mai sus. Este vorba de o obligaţie cu caracter continuu

1 Ibidem.
 113
în baza căreia arendaşul trebuie, pe tot parcursul arendării, să efectueze reparaţiile necesare pentru
menţinerea bunului în starea de a fi folosit conform scopului arendării. Arendatorul nu trebuie să
efectueze micile reparaţii, numite locative, pe care art. 1.788 alin. (2) C. civ. le pune în sarcina
locatarului şi care sunt cele care rezultă din folosinţa obişnuită a bunului. Intră în această categorie acele
reparaţii care nu aduc atingere structurii lucrului şi nici elementelor esenţiale ale acestuia1. Totuşi dacă
degradările sunt urmarea vechimii lucrului arendat sau a unui caz de forţă majoră,atunci şi reparaţiile
locative sunt în sarcina arendatorului.
.

Sancţiunea neîndeplinirii obligaţiei. Arendaşul poate folosi în caz de neîndeplinire a obligaţiei

menţionate, acţiunile contractuale obişnuite, respectiv poate cere în justiţie executarea forţată a
obligaţiei, poate cere despăgubiri, sau poate apela la acţiunea în reziliere pentru neexecutarea obligaţiei.
Ca şi la locaţiunea de drept comun, arendaşul poate efectua el reparaţiile dacă arendatorul „deşi
încunoştinţat, nu începe să ia de îndată măsurile necesare”. În acest caz, arendatorul este dator să
plătească, în afara sumelor avansate de arendaş, dobânzi socotite de la data efectuării cheltuielilor” [art.
1.788 alin. (3) C. civ.]. Este posibil chiar ca, în cazuri urgente, lucrările să fie efectuate de către arendaş,
fără prealabila înştiinţare a arendatorului. În acest caz însă, dobânzile la sumele avansate de către
arendaş pentru efectuarea reparaţiilor curg doar de la data înştiinţării locatorului.

3. Obligaţia de garanţie. Arendatorul este obligat să garanteze pe arendaş de evicţiunea totală sau
parţială a bunului arendat. Regulile particulare în materie de arendare nu prevăd o astfel de obligaţie,
dar în baza art. 1.772 alin. (2) C. civ. sunt aplicabile normele generale în materie de locaţiune. Este
firesc să fie aşa din moment ce arendarea este o varietate de locaţiune.
Arendatorul va fi obligat, deci, să-l garanteze pe arendaş atât contra evicţiunii, cât şi de„utila
folosinţă” a bunului, deci contra viciilor şi va răspunde pentru tulburările provenite, din fapta proprie,
din fapta terţilor şi pentru viciile lucrului, în aceleaşi condiţii ca cele arătate mai sus referitor la
contractul de locaţiune.

Obligaţiile arendaşului
Arendaşul are obligaţia de a folosi bunurile arendate ca un bun proprietar, în condiţiile stabilite în
contract, de a menţine potenţialul productiv al bunurilor arendate, de a le restitui la încetarea
contractului, de a cere acordul arendatorului pentru efectuarea eventualelor învestiţii pe teren, de a plăti
arenda la termenele şi în modalităţile stabilite, precum şi de a executa toate obligaţiile contractuale. Şi
cu privire la aceste obligaţii vor fi aplicabile regulile comune în materie de locaţiune, prevăzute de
Codul civil.

1. Obligaţia de a lua în primire bunul dat în arendă. Arendaşul este obligat să ia în primire bunul
ce a format obiectul contractului de arendă. Obligaţia trebuie executată la termenul stabilit în contract,
mai precis la momentul în care arendaşul predă bunul. Odată cu predarea folosinţei bunului arendaşul
trebuie să verifice starea bunului şi dacă constată existenţa unor vicii să-l informeze imediat pe
arendator. În caz contrar se prezumă că bunul a fost predate în stare normal de folosinţă şi locatorul nu
răspunde de existenţa acestor vicii.
Neîndeplinirea acestei obligaţii dă locatorului dreptul să ceară rezilierea contractului.

2. Obligaţia de plată a arendei. Plata arendei reprezintă cea mai importantă obligaţie a arendaşului,
prin arendă înţelegându-se preţul pe care acesta îl plăteşte arendatorului în schimbul folosinţei
temporare a bunului luat în arendă.
Plata arendei se face potrivit înţelegerii părţilor contractante şi se execută la termenele şi la locul
stabilite în contract.
Părţile pot conveni ca plata arendei să se facă:

1 Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 363.

 114
- în natură;
- în bani;
- în bani şi în natură.
În caz de pluritate de arendaşi, obligaţia este conjunctă (divizibilă) dacă solidaritatea sau
indivizibilitatea nu rezultă din contract1.
Termenul de plată, este cel convenit de părţi. Arenda se plăteşte la locul convenit de părţi. În lipsa
unei astfel de clauze, arenda se va plăti, conform regulilor generale (art. 1.494 C. civ.), la domiciliul sau
sediul arendatorului dacă este vorba de arendă în bani, respectiv la domiciliul sau sediul debitorului de
la data încheierii contractului, dacă este vorba de arendă în produse agricole.
În cazul nerespectării obligaţiei de plată a arendei, arendatorul poate cere, conform regulilor
generale:
- executare silită;
- rezilierea contractului cu daune-interese.
Evident că atunci când durata arendării a expirat şi arendaşul nu a plătit arenda, arendatorul are
interes să ceară doar executarea silită a obligaţiei.
Excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus) poate fi invocată numai
dacă arenda urma să fie plătită cu anticipaţie şi lucrul nu s-a predat.
Caracterul executoriu al contractului de arendare. În ideea de a facilita realizarea dreptului
arendatorului la obţinerea arendei, actualul Cod civil a dat valoare de titlu executoriu contractului de
arendă încheiat în formă autentică. Art. 1.845 C. civ. face referire în privinţa caracterului executoriu, la
„contractele de arendare încheiate în formă autentică, precum şi cele înregistrate la consiliul local”.
Înseamnă că au valoare de titlu executoriu şi contractele care, fără a fi încheiate în formă autentică, sunt
încheiate în scris şi sunt înregistrate la consiliul local.
Pentru realizarea dreptului arendatorului la arendă, la termenele şi în modalităţile stabilite în
contract, nu mai este nevoie ca arendatorul să formuleze o acţiune în justiţie, ci el poate trece direct la
executarea silită a obligaţiei debitorului.

3. Obligaţia de a folosi bunurile arendate cu prudenţă şi diligenţă. Arendaşul trebuie să utilizeze

întotdeauna lucrul luat în arendă ca un bun proprietar şi conform destinaţiei avute în vedere la încheierea
contractului, respectiv în scopul exploatării agricole. Vinovăţia lui sub aspectul neîndeplinirii acestei
obligaţii se apreciază după tipul abstract al omului diligent şi prudent (culpa levis in abstracto), aşa cum
rezultă din normele de ordin general ale art. 1.480 C. civ.
Dacă arendaşul nu întrebuinţează bunul – în tot sau în parte – potrivit destinaţiei sale sau efectuează
transformări neautorizate arendatorul are dreptul să opteze între:
- a solicita daune-interese;
- a cere repunerea lucrului în situaţia anterioară2;
- a cere rezilierea contractului şi eventual daune-interese.
Obligaţia de a întrebuinţa bunul ca un bun proprietar implică şi obligaţia de a întreţine lucrul, pe tot
timpul contractului de arendare, în stare de întrebuinţare aşa cum a fost predat. Cade astfel în sarcina
arendaşului şi obligaţia de a efectua toate reparaţiile mici (locative). Reparaţiile, indiferent de natura lor
(chiar şi cele locative), nu cad în sarcina arendaşului dacă au fost cauzate de vechimea lucrului, dacă
necesitatea lor a fost determinată de un caz fortuit sau de forţă majoră, sau din culpa arendatorului,
inclusiv dacă sunt determinate de viciile de construcţie3. Cel care va trebui să facă proba acestor
împrejurări este arendaşul.
Dacă însă degradarea lucrului se datorează culpei arendaşului, el va fi obligat să facă reparaţiile pe
cheltuiala sa, chiar dacă nu sunt locative4.

1 Vezi şi Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 150.

2 A se vedea în acest sens art. 1.031 NCPC.
3 TS, s. civ., dec. nr. 104/1981, în CD 1891, p. 85.
4 Fr. Deak, Tratat de drept civil… 2001, p. 149: arendaşul are această obligaţie şi dacă întârzie să facă reparaţiile locative şi acest

fapt provoacă stricăciuni mai importante.

 115
Folosirea bunului ca un bun proprietar şi conform destinaţiei sale 1 mai impune arendaşului şi
obligaţia de a nu schimba categoria de folosinţă a terenului decât cu acordul prealabil dat, în scris, de
către proprietar şi cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare (art. 1.839 C. civ.).

4. Obligaţia de restituire a bunurilor luate în arendă. La încetarea contractului arendaşul trebuie

să restituie bunurile arendate în starea în care le-a primit, conform inventarului făcut la predarea
bunurilor. Dacă un asemenea inventar nu a fost făcut, se prezumă iuris tantum că bunurile au fost primite
în bună stare (art. 1.821 C. civ.). Prezumţia fiind relativă poate fi combătută de arendaş prin dovada
contrară.
În caz de nerestituire a bunului arendat, arendatorul,poate cere executarea silită a obligaţiei de
restituire, deoarece prin ipoteză, contractul este încheiat în formă autentică, iar potrivit normelor
generale din materia locaţiunii contractul încheiat în formă autentică constituie titlu executoriu în
privinţa obligaţiei de restituire a bunului la încetarea contractului prin expirarea termenului [art. 1.809
alin. (2) C. civ.].
Dacă bunul a pierit din cauze neimputabile arendaşului, acesta nu poate fi obligat la restituire.

Problema îmbunătăţirilor efectuate de arendaş. Dacă pe parcursul arendării, arendaşul a efectuat

lucrări autonome sau adăugate asupra bunului luat în arendă, aceste lucrări devin, prin accesiune,
proprietatea arendatorului. În raport de faptul că arendatorul este un detentor precar, el nu are dreptul
să facă lucrări autonome sau adăugate fără acordul proprietarului, astfel că în lipsa acordului acestuia
este considerat de rea-credinţă.
Ca urmare, ţinând cont de dispoziţiile art. 1.823 C. civ. arendatorul are dreptul de a păstra lucrările
adăugate şi autonome efectuate asupra bunului pe durata arendării şi nu poate fi obligat la despăgubiri
decât într-o singură situaţie şi anume dacă arendaşul a efectuat lucrările cu acordul prealabil al
locatorului. Mai mult decât atât, în ipoteza în care lucrările au fost efectuate fără acordul prealabil al
arendatorului, acesta poate opta pentru obligarea arendaşului la repunerea bunului în starea iniţială, caz
în care poate pretinde şi despăgubiri pentru orice pagubă pe care arendaşul ar fi cauzat-o bunului prin
efectuarea lucrărilor.
În ipoteza în care lucrările au fost efectuate cu acordul prealabil al proprietarului, locatarul are
dreptul la despăgubiri conform convenţiei părţilor, la fel ca şi locatarul.

Problema dreptului de retenţie al arendaşului. Normele generale din materia locaţiunii, prevăd
că locatarul, în cazul în care nu a avut acordul prealabil al locatorului, nu are dreptul la despăgubiri
pentru lucrările adăugate şi autonome efectuate asupra bunului pe durata locaţiunii, iar locatarul nu
poate invoca, în acest caz, dreptul de retenţie. Acest text legal este aplicabil şi contractului de arendare.
El ar putea invoca un astfel de drept doar în condiţiile reglementărilor de ordin general din materia
obligaţiilor, dacă a efectuat astfel de lucrări cu acordul proprietarului sau are un drept de creanţă rezultat
din executarea unor lucrări care erau în sarcina arendatorului.
Dreptul de retenţie nu conferă arendaşului posesia bunului, el fiind un simplu detentor precar, astfel
că arendaşul nu mai are dreptul la fructe şi nici nu poate invoca deţinerea sa pentru dobândirea, prin
uzucapiune, a dreptului de proprietate.

Obligaţia de a asigura bunurile arendate

Dispoziţiile speciale în materie de arendare instituie în sarcina arendaşului şi obligaţia de a asigura
bunurile agricole pentru riscul pierderii recoltei ori al pieirii animalelor din cauza unor calamităţi
naturale. Obligaţia respectivă există chiar în lipsa unei stipulaţii în acest sens în contract.

1 Este avută în vedere atât schimbarea totală a destinaţiei cât şi schimbarea parţială dacă este de natură să aducă prejudicii
arendatorului. Posibilitatea arendatorului de a cere rezilierea contractului nu este condiţionată de vreo daună pe care să i-o fi adus
schimbarea destinaţiei lucrului. Este suficient să existe pericolul producerii unei astfel de daune datorate respectivei schimbări a destinaţiei
lucrului.
 116
Suportarea riscurilor în contractul de arendare
În legătură cu suportarea riscurilor în cazul contractului de arendare găsim referiri în art.
1.841-1.843 din actualul Cod civil. În ceea ce priveşte riscul lucrului se aplică regulile generale.
Riscul lucrului. Paguba rezultată din pieirea fortuită a bunurilor arendate (animale, construcţii,
maşini şi utilaje) se suportă potrivit regulilor generale, de către proprietarul arendator (res perit domino).
Dacă contractul a fost încheiat în calitate de arendator de către o persoană care nu este titulară a dreptului
de proprietate, riscul va rămâne în sarcina proprietarului, potrivit regulii generale, deşi se va răsfrânge
şi asupra arendatorului.
Deoarece bunurile arendate se regăsesc în detenţiunea arendaşului care este obligat să ia măsuri
pentru păstrarea lor în bune condiţii şi să le restituie la încetarea contractului, pentru a scăpa de
răspundere el va fi ţinut să facă dovada că pieirea s-a produs fără culpă din partea sa1, adică din o cauză
străină care nu-i poate fi imputată (caz fortuit sau forţă majoră). Şi în acest caz el va fi răspunzător dacă
lucrul a pierit după ce a fost pus în întârziere pentru neexecutarea obligaţiei de restituire la încetarea
contractului (art. 1.525 C. civ.).

Riscul contractului
Riscul contractului priveşte soarta obligaţiei arendaşului de a plăti arenda şi această problemă se
pune sub două aspecte:
a) În caz de pieire fortuită a bunurilor arendate, riscul contractului este suportat de către
arendator, care devine debitor al unei obligaţii imposibil de executat, respectiv cea de asigurare a
folosinţei bunurilor şi, ca urmare, nu mai poate cere arendaşului executarea obligaţiei corelative.
În cazul în care bunul arendat piere în totalitate, contractul se desface de drept în baza art. 1.818 C.
civ. În caz de pieire parţială, potrivit aceluiaşi articol, arendaşul poate cere fie reducerea proporţională
a arendei, fie rezilierea contractului, dacă scopul pentru care s-a încheiat contractul nu mai poate fi
realizat. În ambele situaţii, conform art. 1.818 alin. (3) C. civ., arendaşul nu are dreptul la daune-interese
El poate însă cere despăgubiri când a suferit pagube din cauze independente de distrugerea lucrului,
aceste prejudicii fiind supuse regulilor de drept comun, iar nu dispoziţiilor speciale ale art. 1.818 C. civ.
(de exemplu, plata cheltuielilor făcute cu întreţinerea lucrului şi cu semănarea recoltei culese de
arendator).
Arendaşul este în drept să ceară o scădere din preţ nu numai atunci când pieirea parţială a lucrului
s-a produs în timpul executării contractului, ci şi când s-a produs după încheierea contractului, dar
înainte de începerea executării lui2.
b) Pieirea fortuită a recoltei (grindină, brumă, inundaţie, incendiu etc.). În caz de pieire fortuită a
recoltei trebuie făcută distincţia între situaţia când arenda a fost stabilită sub forma unei cantităţi
determinate de produse agricole sau într-o sumă de bani determinată ori determinabilă în funcţie de
valoarea unei cantităţi determinate de produse agricole şi ipoteza când a fost stabilită sub forma unei
cote-părţi din acestea sau într-o sumă de bani determinată în funcţie de valoarea unei astfel de cote.
1. Dacă arenda a fost prevăzută de părţi într-o cantitate determinată de produse sau în bani,
riscul pieirii fortuite va fi suportat, în principiu, de către arendaş, deoarece cuantumul arendei nu
depinde de mărimea recoltei.
Totuşi arendaşul va avea dreptul să ceară o reducere proporţională de arendă dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii (art. 1.841 C. civ.):
- pieirea recoltei este urmarea unui caz fortuit sau de forţă majoră;
- pieirea recoltei să fi avut loc înainte de culegerea ei, în caz contrar riscul va fi suportat de arendaş
ca proprietar al produselor obţinute (res perit domino);
- să fi pierit cel puţin ½ din recoltă (în raport cu o recoltă mijlocie);
- contractul de arendare să nu se fi încheiat decât pe un an.

1 Vezi şi TS, dec. civ. nr. 637/1978, mai sus citată.

2 Gh. Beleiu, Contractul de arendare, p. 26.
 117
Dacă contractul a fost încheiat pe mai mulţi ani şi a pierit înainte de a fi culeasă, mai mult de
jumătate din recolta unui an, arendaşul poate cere reducerea arendei dacă pieirea nu s-a compensat prin
recoltele din ceilalţi ani.
Art. 1.842 stabileşte două excepţii de la posibilitatea reducerii arendei stabilite în maniera arătată
mai sus, respectiv arendaşul nu poate cere reducerea arendei atunci când pieirea recoltei a avut loc după
ce a fost culeasă precum şi în situaţia în care acesta a cunoscut cauza pagubei la momentul încheierii
contractului.

2. Dacă plata arendei urmează să se facă sub forma unei cote-părţi din producţie sau într-o sumă
de bani determinată în funcţie de valoarea unei astfel de cote, pieirea recoltei se suportă proporţional
de ambele părţi [art. 1.843 alin. (1) C. civ.];
- această soluţie se aplică numai în cazul recoltei care nu a fost culeasă încă, astfel că orice pieire
fortuită a recoltei se suportă de ambele părţi;
- dacă recolta a fost culeasă (pieirea vizează nu recolta propriu-zisă, ci produsele agricole culese) şi
plata urma să se facă în natură, riscul va fi suportat de ambele părţi, proporţional. Dacă totuşi arendaşul,
în acest caz, întârzie predarea arendei, arendatorul nu va mai suporta riscul pieirii recoltei culese afară
de situaţia în care se va dovedi că recolta ar fi pierit chiar dacă predarea se făcea la timp [art. 1.843 alin.
(2) C. civ.].
Dacă recolta a fost culeasă, dar arenda nu este stabilită în natură, ci prin echivalent în lei,
arendatorul nu mai suportă riscul pierii acestor produse deoarece nu mai are calitatea de proprietar
(coproprietar) al produselor culese, fiind doar creditorul unei creanţe băneşti1.

Clauze contractuale privind suportarea riscurilor. Regulile arătate mai sus sunt aplicabile
atunci când părţile nu au cuprins în contractul lor clauze referitoare la risc. Dar arendatorul şi arendaşul
sunt liberi să stabilească pe cale convenţională modul cum vor fi rezolvate problemele legate de riscul
contractului.
Oricare dintre părţi poate lua asupra sa suportarea riscurilor din contractul de arendare, fie că este
vorba de pieirea lucrului, de pieirea recoltei sau de ambele situaţii şi indiferent dacă suntem în prezenţa
unui caz de forţă majoră sau a unui caz fortuit.

Secţiunea a IV-a
Încetarea contractului de arendare

Aspecte generale. Contractul de arendare poate înceta pentru cauzele generale de încetare a
contractului dar şi pentru unele cauze speciale. Încetarea contractului are loc prin:
- expirarea termenului;
- acordul părţilor;
- rezilierea pentru neexecutarea obligaţiilor;
- pieirea lucrului;
- desfiinţarea titlului arendatorului;
- moartea, incapacitatea sau falimentul arendaşului.

BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTARĂ NECESARĂ APROFUNDĂRII:

Gh. Comăniţă, Drept civil Contracte speciale, Editura Universul juridic , 2013
capitolul privind contractul de arendare.
I. Urs , Drept civil.Contracte speciale, Editura Universul juridic, 2015, secțiunea
privind Reguli speciale în materie de arendare

1 Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 176.

 118
INTREBARI RECAPITULATIVE

1. Ce bunuri intră în sfera noţiunii de bunuri agricole?

.............................................................................................. . . . . . . . . .
…………………………………………………………… . . . . . . .
…………………………………………………………………….. . . .
………………………………………………………………… .
……………………………..

2. Înregistarea contractului la Consiliul local constituie o condiţie de valabilitate sau

de opozabilitate?
………………………………………………………………………….. . . . . . . . . . .
……………………………………………………………………………. . . . .
…………………………………………………………………………….

3. Încheierea contractului în formă scrisă reprezintă o condiţie de valabilitate a

contractului sau una referitoare la probaţiune.?
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
………………………………………………….

4. Subarendarea este permisă în aceleaşi condiţii ca şi sublocaţiunea?

……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………..

5.Contractul de arendare încetează prin moartea uneia dintre părţi? Există diferenţe sub
acest aspect faţă de locaţiunea de drept comun?
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………..

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Contractul de arendare este :

a. solemn;
 119
b. poate fi şi cu titlu gratuit;
c. consensual;
d. cu titlu oneros.

2.Contractul de arendare neîncheiat în formă scrisă:

a. este nul;
b. este valabil;
c. este valabil dar nu poate fi dovedit dacă nu este recunoscut.
3. În caz de pieire fortuită a bunurilor arendate, riscul contractului este suportat de către:
a. arendator
b. arendaș
c. ambele părți.
4. În caz de pieire fortuită a recoltei :
a.trebuie făcută distincţia între situaţia când recolta a fost stabilită sub forma unei cote-
părţi din producţie şi ipoteza când a fost stabilită într-o cantitate determinată de produse;
b.nu trebuie făcută această distincție;
c.distincția este necesară doar când s-a prevăzut în contract că riscul pieirii fortuite a
recoltei este suportat de arendaș.
5. Tacita relocaţiune:
a. este permisă și la contractul de arendare;
b. nu este permisă din moment ce se pretinde o manifestare expresă a intenţiei de reînnoire
a contractului încă dinainte de expirarea termenului contractual.
c. este permisă dacă intervine cu 3 luni înainte de expirarea termenului contractual.

TEST DE EVALUARE
1. Contractul de arendare:
a. Este un act de administrare;
b. Este un act de dispoziţie;
c. Poate fi şi act de administrare şi de dispoziţie, în funcţie de durata pentru care
s-a încheiat.
2.Poate fi arendaş:
a.numai o persoană fizică;
b. numai persoanele juridice;
c. atât persoanele fizice cât şi cele juridice.
3. În situaţia înstrăinării bunului,
a. în principiu, contractul se menţine;
b. contractul se desfiinţează;
c. în principiu, se desfiinţează doar dacă există o clauză de încetare pentru caz de
înstrăinare.
 120
4.Subarendarea:
a. este permisă;
b. este permisă numai dacă este parţială;
c. este interzisă indiferent că este totală sau parţială.
5. Uzufructuarul
a. poate avea calitatea de arendator;
b. nu poate avea această calitate;
c.poate avea această calitate doar dacă contractul se încheie pe o durată mai mică
de 3 ani.
 121

TEMA NR.IX
CONTRACTUL DE ANTREPRIZA

OBIECTIVELE SPECIFIC ALE TEMEI:

- studentul să înțeleagă figura juridică a contractului de antrepriză;
- studentul să înțeleagă aspectele specifice pe care le prezintă condițiile de fond și formă ale
acestui contract;
- studentul să înțeleagă efectele pe care le produce contractul.

II. COMPETETENȚE SPECIFIC DOBÂNDITE DE STUDENT:

- Studentul să fie capabil să definească și să delimiteze contractul de alte contracte cu care
prezintă asemănări;
- Studentul să cunoască aspectele specific în legătură cu condițiile de valabilitate ale
contractului;
- Studentul să fie capabil să utilizeze corect noțiunile de specialitate întâlnite la acest
contract;
- Studentul să cunoască efectele generale pe care le produce contractul și obligațiile
rezultate din contract.

III. NOȚIUNI CHEIE:

Antrepriză,antreprenor, subantrepriză, preţ forfetar , preţul pe deviz, executarea prestaţiei,
obligaţie de rezultat, sau de diligenţă, antrepriza de construcţii, Acţiunea directă a lucrătorilor ,
Răspunderea pentru calitatea construcţiilor .

IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU:

Definiţie, natura juridică, delimitare şi caractere juridice
Dovada şi durata contractului.
Condiţiile de valabilitate ale contractului.
Efectele contractului de antrepriză.
.

CONŢINUTUL TEMEI
Secţiunea I
Trăsăturile esenţiale şi distinctive ale contractului.

Definiţie şi consideraţii generale.

 122
Contractul de antrepriză este definit de codul civil în articolul 1413 într-un mod insuficient
de precis. Se arată că prin antrepriză se înţelege „luarea săvârşirii unei lucrări drept preţ determinat
când materialul se dă de acela pentru care se execută o lucrare”. Pornind de la această caracterizare
putem defini contractul de antrepriză ca pe un contract în baza căreia o persoană numită client
însărcinează o altă persoană numită antreprenor să execute în mod independent şi pe riscul său o
anumită lucrare în schimbul unui preţ.
Definiţia dată de Codul civil pare a stabili că este esenţial pentru existenţa contractului de
antrepriză ca lucrarea să se execute cu materialul clientului. Articolele 1478 şi 1479 prevăd însă
posibilitatea ca antreprenorul să procure el materialul din care se execută lucrarea, astfel încât
condiţia din definiţia dată de Codul civil în sensul ca materialul să fie al clientului, nu este esenţială
pentru existenţa contractului.

Caracterele juridice.
Din definiţia dată contractului analizat se pot desprinde trăsăturile acestuia. Antrepriza
este un contract:
- sinalagmatic deoarece crează obligaţii reciproce şi interdependente;
- cu titlu oneros, deoarece fiecare parte încheie contractul având în vedere
contraprestaţia celeilalte părţi; stabilirea unui preţ care să reprezinte contraechivalentul
lucrării efectuate sau a serviciului prestat este de esenţa contractului, neexistând
contract de antrepriză cu titlu gratuit.
- comutativ;
- consensual, el fiind în principiu valabil încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor.
Totuşi când în anumite domenii legi speciale prevăd respectarea unei anumite forme la
încheierea contractului, nerespectarea acestora duce la nulitatea contractului.
- intuitu personae, dar numai în ceea ce priveşte organizarea şi conducerea lucrărilor
de către antreprenor.Executarea în sine a lucrării poate fi însă încredinţată de către
antreprenor unei alte persoane (subantreprenor). Totuşi dacă în contract s-a prevăzut
obligaţia ca lucrarea să fie executată numai prin activitatea directă a antreprenorului,
atunci caracterul intuitu personae se extinde la întregul contract. Obligaţia de executare
a lucrării de către antreprenor există nu numai în situaţia când există o clauză expresă
în acest sens, ci şi atunci când această obligaţie este subînţeleasă ca urmare a scopului
concret al contractului, cum ar fi cazul angajării unui pictor pentru executarea unui
anumit tablou, când aptitudinile deosebite ale acestuia au constituit motivul contractării
lucrării respective.

Calificarea contractului
Dificultatea calificării contractului de antrepriză.
Datorită faptului că în contractul de antrepriză una din părţi se obligă la o anumită
contraprestaţie pentru cealaltă, în schimbul unui preţ, contractul de antrepriză prezintă asemănări
cu o serie de contracte în care se întâlnesc aceleaşi elemente, respectiv contractul de vânzare-
cumpărare, contractul de muncă, contractul de mandat şi contractul de locaţiune.
A – Contractul de antrepriză şi vânzarea. Contractul de antrepriză se delimitează cu
dificultate de contractul de vânzare-cumpărare numai atunci când acesta se referă la un lucru viitor.
În acest caz se pune problema dacă suntem în prezenţa unei vânzări-cumpărări având ca obiect un
bun viitor sau suntem în prezenţa unui contract de antrepriză în care antreprenorul s-a obligat să
procure şi materialele necesare executării lucrării. În rezolvarea acestei reale dificultăţi, în doctrina
noastră s-a propus a se ţine cont, după intenţia părţilor, dacă procurarea materialului reprezintă
obligaţia principală în raport de valoarea muncii depuse, sau dacă, dimpotrivă, munca reprezintă
prestaţia principală, în raport de aceasta procurarea materialelor având doar un caracter accesoriu.
S-a spus că în primul caz suntem în prezenţa unui contract de vânzare-cumpărare, pe când în al
 123
doilea caz avem un contract de antrepriză.110 Aplicat fără o analiză profundă acest criteriu poate
deforma uneori realitatatea pentru că importanţa muncii în unele situaţii nu se reflectă în evaluarea
bănească pe care o efectuează părţile111. De aceea acest criteriu a fost completat în sensul că munca
realizată pentru nevoile particulare, după indicaţiile particulare ale unui client relevă un contract
de antrepriză, în timp ce fabricarea unor produse standardizate, adaptate nevoilor tuturor este de
resortul vânzării.112

B – Contractul de antrepriză şi contractul de muncă. Atât contractul de muncă cât şi

contractul de antrepriză presupun efectuarea unor lucrări pentru altul în schimbul unei sume de
bani. Principalul element distinctiv dintre cele două contracte constă în faptul că antreprenorul
desfăşoară o activitate în condiţii de independenţă faţă de client, în timp ce angajatul realizează
lucrarea în timp ce se află într-un raport de subordonare faţă de antreprenorul său. Antreprenorul
îşi organizează singur munca, în condiţiile pe care le consideră cele mai potrivite şi, ceea ce este
foarte important, efectuează lucrarea pe riscul său, ceea ce nu se întâmplă în cazul contractului de
antrepriză.Acest criteriu nu este întotdeauna apt pentru trasarea frontierei între contractul de
antrepriză şi cel de muncă. De aceea uneori este nevoie de urmărirea unor criterii suplimentare,
cum ar fi criteriul modului de plată. Astfel, antreprenorul este plătit pentru munca efectiv efectuată
în timpce angajatul este plătit, în principiu, după durata timpului de lucru.

C – Contractul de antreprizăşi contractul de mandat. Distincţia dintre cele două

contracte, care ambele obligă la prestarea unui serviciu, este sesizabilă pornind de la obiectul celor
două convenţii. În timp ce în contractul de mandat mandatarul se obligă să încheie pentru mandant,
un anumit act juridic, în contractul de antrepriză antreprenorul se obligă în mod obişnuit să
efectueze o prestaţie materială . Este adevărat că în ultimul timp s-a ajuns la ceea ce se numeşte o
dematerializare a contractului de antrepriză şi el poate avea ca obiect şi unele activităţi
intelectuale113, dar nu încheierea de acte juridice.
D. Contractul de antrepriză şi contractul de locaţiune. Există o deosebire de esenţă
între aceste două contracte. În contractul de locaţiune se pune la dispoziţia unei părţi folosinţa unui
bun pe o durată determinată iar preţul pentru această prestaţie depinde de durata pentru care se
asigură folosinţa bunului respectiv. În contractul de antrepriză obiectul nu îl constituie folosinţa
unui lucru, ci executarea unei lucrări, iar preţul pentru efectuarea acesteia nu depinde de durata
contractului.
ului. Astfel, dacă terenul aparţine constructorului suntem în prezenţa unei vânzări a unui
imobil ce urmează a se construi. În schimb dacă terenul aparţine clientului vom fi în prezenţa unui
contract de antrepriză.
Nu se pun probleme de calificare nici atunci când materialele necesare construcţiei aparţin
clientului. În acest caz este, evident, vorba de un contract de antrepriză.

Secţiunea a II-a
Formarea contractului de antrepriză

Condiţiile de valabilitate ale contractului sunt cele din dreptul comun. Contractul de antrepriză
este un contract consensual, astfel încât consimţământul nu trebuie exprimat în vreo formă
specială, iar dovada contractului se face după regulile de probaţiune de la actele juridice.
Sub aspectul capacităţii necesare pentru încheierea contractului, trebuie avut în vedere dacă
contractul reprezintă pentru client un act de dispoziţie, cum este, de exemplu, construirea unei
110
A se vedea Fr. Deak, op. cit. p.317.
111
Huet, op. cit.,p. 1268.
112
Ibidem
113
A se vedea sub acest aspect Ph. Malaurie , L. Aynes, op. cit. p.386 şi bibliografia citată de autor.
 124
case, sau doar un act de administrare, cum ar fi repararea acoperişului unei case, în acest din urmă
caz actul putând fi încheiat şi de o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă. În privinţa
antreprenorului se cere întotdeauna capacitate deplină de exerciţiu, antrepriza reprezentând pentru
el un act de dispoziţie114.
Dispoziţiile art. 1.655 alin. (1) C. civ. din material incapacităţilor de a vinde se aplică în mod
corespunzător şi contractului de antrepriză.
În ceea ce priveşte obiectul obligaţiilor părţilor contractului, acesta este dublu. Avem în
vedere, pe de o parte, prestaţia la care se obligă antreprenorul şi, pe de altă parte, preţul care trebuie
plătit pentru lucrarea respectivă de către beneficiar.
Prestaţiile antreprenorilor sunt azi din cele mai diverse, cum ar fi:edificarea unor construcţii,
repararea unor bunuri, efectuarea de consultaţii şi tratamente medicale, consultaţii juridice,
meditaţii, efectuarea de expertize, proiecte, organizarea unor spectacole etc. Se constată deci că
prestaţia antreprenorului poate privi atât un bun material cât şi unul imaterial.
În legătură cu obiectul obligaţiei beneficiarului, se impun câteva referiri cu privire la preţ.

Preţul. Preţul poate consta, conform art. 1.854 C. civ., într-o sumă de bani sau în orice alte
bunuri sau prestaţii.
Preţul trebuie să fie serios şi determinat sau cel puţin determinabil.
Contractul de antrepriză nu este obligatoriu să aibă stabilit, de la început, un preţ determinat.
Explicaţia constă în faptul că preţul depinde de o activitate umană a cărei întindere nu este
întotdeauna cunoscută de la început115. Preţul poate fi:
- forfetar;

- estimat; sau

- în funcţie de valoarea lucrărilor sau serviciilor.

De asemenea este posibil ca părţile să nu fi stabilit un preţ la încheierea contractului. Pentru

această ipoteză, art. 1.854 C. civ. stabileşte că beneficiarul datorează preţul prevăzut de lege ori
calculat potrivit legii sau, în lipsa unor asemenea prevederi legale, preţul stabilit în raport cu munca
depusă şi cheltuielile necesare pentru executarea lucrării ori prestarea serviciului, avându-se în
vedere şi uzanţele existente.

Preţul forfetar este cel care se stabileşte global, pentru întreaga lucrare şi anticipat, pornind
de la munca ce trebuie efectuată. În această situaţie, preţul nu mai poate fi modificat fără acordul
beneficiarului chiar dacă lucrarea presupune cheltuieli mai mari decât cele estimate de către
antreprenor la încheierea contractului. Este o aplicaţie a principiului forţei obligatorii a
contractului. O modificare a preţului ar fi posibilă doar în ipoteza în care părţile au convenit asupra
unei clauze de revizuire a preţului. În ceea ce priveşte lucrările suplimentare, care nu au fost
prevăzute în contract şi au fost acceptate de beneficiar, acestea trebuie să fie plătite, preţul urmând
să fie stabilit prin înţelegerea părţilor sau în caz de neînţelegere de către instanţa de judecată. În
cazul antreprizei de construcţii însă, dacă antreprenorul s-a obligat să efectueze lucrarea pe baza
unui plan convenit cu clientul şi a făcut schimbări sau adăugiri la planul respectiv, el nu poate cere
o majorare a preţului decât dacă aceste modificări au fost aprobate de către beneficiar şi preţul lor
a fost stabilit de comun acord.
Pe de altă parte, nici beneficiarul nu poate cere o reducere de preţ pe considerentul că lucrarea
sau serviciile au costat mai puţin decât preţul convenit. Ieftinirea sau scumpirea materialelor sau a
muncii nu dă în cazul acestui gen de preţ dreptul la diminuarea sau majorarea lui. Părţile pot
conveni însă o indexare a preţului în funcţie de evoluţia preţurilor, o astfel de clauză nefiind
incompatibilă cu preţul forfetar.

114 Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 195; C. Toader, op. cit., p. 204.
115 A se vedea D. Mainguy, op. cit., p. 308.
 125
Acest tip de preţ poate prezenta avantaje sau inconveniente pentru părţi. Pentru beneficiar este
avantajos pentru că ştie de la început cuantumul preţului şi nu e supus unor tendinţe abuzive ale
antreprenorului. Pe de altă parte poate fi şi dezavantajos deoarece există riscul ca antreprenorul să
folosească material de proastă calitate sau muncă mai puţin calificată.
Pentru antreprenor există riscul de a suporta cheltuieli în plus generate de dificultăţi
neprevăzute ale lucrării, deoarece contra riscurilor monetare şi economice se poate uşor apăra dacă
este diligent şi introduce o clauză de indexare116.
Preţul forfetar rămâne neschimbat chiar dacă pe parcursul executării lucrării s-au adus
modificări cu privire la condiţiile de executare iniţial prevăzute. Face excepţie situaţia când părţile
au convenit plata suplimentară pentru aceste lucrări.
Preţul stabilit în funcţie de valoarea lucrărilor sau serviciilor. Spre deosebire de preţul
forfetar acesta nu este determinat de la început, ci doar determinabil, fiind stabilit doar provizoriu.
Este un preţ stabilit în funcţie de valoarea lucrărilor executate, a serviciilor prestate sau a bunurilor
furnizate. El se stabileşte articol cu articol pe baza unui deviz şi nu poate fi determinat definitiv
decât la finalizarea lucrărilor117. Un exemplu ar putea fi edificarea unei construcţii cu materialele
clientului, când preţul lucrării se stabileşte pe unitate de timp. Devizul se întocmeşte de regulă în
formă scrisă dar nu este supus unor reguli particulare. După cum s-a arătat în doctrină el poate
constitui, în funcţie de voinţa părţilor sau de uzanţe, fie un element de negociere fie o promisiune
de contract118.
În cazul acestui gen de preţ, în raport de dispoziţiile art. 1.866 C. civ. antreprenorul este ţinut,
la cererea beneficiarului, să îi dea socoteală despre stadiul lucrărilor, despre serviciile deja prestate
şi despre cheltuielile deja efectuate.

Preţul estimat. Un alt gen de preţ poate fi preţul estimat. Este un preţ care se stabileşte la
încheierea contractului prin estimare şi în cazul său antreprenorul trebuie să justifice orice creştere
a preţului.
Beneficiarul nu este ţinut să plătească această creştere decât în măsura în care ea rezultă din
lucrări sau servicii care nu puteau fi prevăzute de către antreprenor la momentul încheierii
contractului. În cazul în care nu au fost necesare astfel de lucrări sau servicii suplimentare, preţul
iniţial este singurul care poate fi pretins.

Secţiunea a III-a
Efectele contractului de antrepriză

Obligaţiile antreprenorului

1. Executarea prestaţiei
Obligaţia de a executa lucrarea sau serviciul la care s-a obligat reprezintă principala prestaţie
a antreprenorului. Conţinutul concret al acestei obligaţii rezultă din clauzele contractului. Obligaţia
poate consta, de exemplu, în edificarea unei construcţii, confecţionarea unor obiecte de
îmbrăcăminte, în repararea unui autovehicul, în acordarea unei consultaţii juridice etc.
Obligaţia trebuie îndeplinită la termenul prevăzut în contract.
Când contractul de antrepriză are ca obiect o prestaţie cu privire la un lucru, de a-l construi
sau de a-l repara, intervin obligaţii suplimentare, accesorii pentru antreprenor. Astfel, dacă
materialul este predat antreprenorului de către client, primul îşi asumă şi obligaţia de a conserva
materialul respective şi a-l folosi potrivit destinaţiei sale. După îndeplinirea obligaţiei sale,
antreprenorul trebuie să justifice modul cum au fost întrebuinţate materialele respective şi să
restituie ceea ce nu a folosit la lucrarea contractată. De asemenea, în ipoteza în care s-a obligat la

116 Ph. Malaurie, L. Aynes, P.Y. Gautier, Contracte speciale, Ed. Wolters Kluwer, 2009, p. 421.
117 Idem, p. 422. Se dă exemplul construcţiei unui zid în care preţul este stabilit pe unitate de timp.
118 A se vedea în acest sens Ph. Malaurie, L. Aynes, P.Y. Gautier, op. cit., p. 392.
 126
realizarea unui bun material, el trebuie să-l conserve şi să-l predea clientului în condiţiile
convenite. În ipoteza în care antreprenorul lucrează cu materialele sale aceste obligaţii nu există,
existând doar obligaţia de a răspunde pentru calitatea materialelor folosite.
În cazul în care antreprenorul nu execută lucrarea la care s-a obligat, beneficiarul poate să
ceară rezoluţiunea contractului şi despăgubiri. El poate însă opta şi pentru executarea silită a
obligaţiei asumată de antreprenor în condiţiile specifice de executare a obligaţiilor de a face.
Atunci când aptitudinile personale ale antreprenorului sunt esenţiale pentru executarea
contractului, cum ar fi cazul unui medic care se obligă să execute o operaţie sau al unui pictor să
execute un tablou, clientul nu poate cere să fie el autorizat să execute lucrarea pe cheltuiala
antreprenorului, fapt posibil în alte situaţii, ci trebuie să se mulţumească cu posibilitatea de a cere
rezoluţiunea contractului, cu daune-interese pentru neexecutare.

Natura obligaţiei asumate de antreprenor. Responsabilitatea antreprenorului depinde în

mod esenţial de natura obligaţiei acestuia, respectiv dacă aceasta poate fi calificată ca o obligaţie
de rezultat, sau doar ca una de diligenţă. Natura acestei obligaţii se va stabili în funcţie de clauzele
contractului
Subantrepriza. Antreprenorul poate executa personal lucrarea încredinţată sau poate apela la
un subantreprenor, această din urmă posibilitate existând numai în ipoteza în care executarea
lucrării nu a fost contractată cu intenţia manifestată de a fi şi executată de antreprenor, nu numai
coordonată.
Subantrepriza reprezintă operaţiunea prin care un antreprenor încredinţează, sub
responsabilitatea sa, executarea unor părţi sau elemente ale lucrării sau serviciilor convenite cu
beneficiarul, unei alte persoane numită subantreprenor.
Între subantreprenor şi beneficiar nu se nasc relaţii contractuale. În raport cu beneficiarul
responsabilitatea executării lucrării revine antreprenorului. Subantreprenorul se obligă numai faţă
de antreprenor. Acesta este cel care trebuie să plătească subantreprenorului preţul lucrării efectuate
şi nu beneficiarul.

Riscul pieirii lucrării înainte de recepţie. În situaţia în care antreprenorul nu mai poate preda
lucrarea la care s-a obligat din cauza neimputabile beneficiarului, trebuie făcută distincţie între
situaţia când materialul a fost predat de client şi cea în care a fost procurat de antreprenor.

a. Dacă materialele au aparţinut clientului şi au pierit în mod fortuit, riscul pierii lor este
suportat de către client în calitate de proprietar (res perit domino). Antreprenorul are însă obligaţia
să dovedească faptul că lucrurile au pierit fără culpă din partea sa, tocmai datorită obligaţiei pe
care o are de a conserva lucrurile respective cât şi pentru faptul ca în calitate de debitor contractual
culpa sa este prezumată şi poate fi absolvit de răspundere numai dovedind existenţa unei cauze
străine, exoneratoare. În situaţia în care a pierit lucrarea efectuată şi nu materialele, art. 1.860 alin.
(2) C. civ. obligă pe beneficiar să suporte cheltuielile cu refacerea lucrării numai dacă pieirea
acesteia s-a datorat unor vicii ale materialelor. Dacă pieirea lucrării nu se datorează unui viciu al
materialelor dar nici nu este imputabilă antreprenorului, beneficiarul este obligat să furnizeze din
nou materialele.

b. Atunci când materialele au fost procurate de antreprenor, în scopul de a fabrica sau

construi un lucru, antreprenorul trebuie să realizeze şi să predea bunul respectiv, la termenul
convenit. Dacă lucrul piere înainte de a fi predat, riscul îl suportă antreprenorul care este dator să
o refacă pe cheltuiala sa şi cu respectarea condiţiilor şi termenelor iniţiale (art. 1.860 C. civ.).
Această soluţie se explică prin faptul că antreprenorul rămâne proprietarul materialelor până când
predă lucrarea clientului şi suportă riscul pieirii fortuite în calitate de proprietar.
Soluţiile de mai sus nu se aplică în ipoteza în care pieirea sau deteriorarea lucrului sau a lucrării
are loc după recepţia lucrării. În acest caz se poate pune, eventual problema răspunderii
antreprenorului pentru viciile lucrării sau pentru lipsa calităţilor convenite.
 127

2. Obligaţia de informare a beneficiarului

Este o obligaţie pe care antreprenorul nu o avea în reglementarea Codului civil anterior. Ea nu
este o obligaţie tipic contractuală pentru că apare numai în condiţiile anumitor împrejurări ivite pe
parcursul derulării contractului. Obligaţia este introdusă prin art. 1.858 al actualului Cod civil şi
potrivit acestuia antreprenorul este obligat să îl informeze fără întârziere pe beneficiar dacă
normala executare a lucrării, trăinicia ei sau folosirea potrivit cu destinaţia acesteia ar fi
primejduită din cauza:
a) materialelor procurate sau a celorlalte mijloace pe care, potrivit contractului, beneficiarul
le-a pus la dispoziţie;
b) instrucţiunilor necorespunzătoare date de beneficiar;
c) existenţei sau ivirii unor împrejurări pentru care antreprenorul nu este ţinut să răspundă.
Obligaţia de informare există, deci, atunci când este primejduită, din anumite motive:
- normala executare a lucrării;
- trăinicia ei;
- folosirea potrivit cu destinaţia acesteia.
3. Obligaţia de garanţie pentru vicii
Atunci când obiectul contractului îl constituie fabricarea sau repararea unui lucru,
antreprenorul răspunde în toate cazurile pentru viciile ascunse atât în ceea ce priveşte materialele
cumpărate de el cât şi cu privire la lucrarea executată şi aceasta chiar şi în situaţia în care lucrarea
nu a fost executată de către el personal.
Obligaţia de garanţie pentru viciile ascunse nu există în cazul în care antrepriza a avut ca obiect
efectuarea unor prestaţii intelectuale.
Art. 1.863 C. civ. reglementând răspunderea antreprenorului pentru viciile lucrării şi calităţile
convenite, se limitează să facă trimitere la obligaţia de garanţie pentru viciile lucrului vândut, care
se aplică în mod corespunzător. Ca urmare, condiţiile răspunderii şi modul de repararea a
prejudiciului, sunt cele prevăzute de lege cu privire la obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru
viciile ascunse ale lucrului vândut.

Termenul de prescripţie. Termenul de prescripţie al acţiunii beneficiarului pentru antrenarea

răspunderii antreprenorului referitor la daunele provocate de viciile ascunse ale lucrării este cel
general, de 3 ani. Momentul de la care începe să curgă termenul menţionat este cel prevăzut de art.
2.531 C. civ. pentru toate situaţiile în care există răspundere pentru viciile ascunse. Potrivit acestei
dispoziţii legale, dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile
ascunse începe să curgă:
a) în cazul unei lucrări executate, alta decât o construcţie, de la împlinirea unui an de la data
recepţiei finale a lucrării, în afara cazului în care viciul a fost descoperit mai înainte, când
prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii;
b) în cazul unei construcţii, de la împlinirea a 3 ani de la data recepţiei finale a construcţiei,
afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data
descoperirii.
Pentru executarea unor lucrări curente, termenele sunt de o lună, în cazul prevăzut la lit. a),
respectiv de 3 luni, în cazul prevăzut la lit. b).
Antreprenorul răspunde nu numai în cazul în care efectuează personal lucrările la care s-a
obligat, ci şi pentru cele efectuate de persoanele întrebuinţate de el, indiferent că este vorba de
lucrători sau subantreprenori.

Obligaţiile beneficiarului

1. Obligaţia de plată a preţului

Contractul de antrepriză fiind un contract cu titlu oneros, principala obligaţie a clientului este
ceea de plată a preţului şi ea trebuie îndeplinită la termenul convenit de părţi sau prevăzut de lege.
 128
Dacă părţile nu au prevăzut nimic sub acest aspect, preţul se plăteşte la finalizarea lucrării
contractate, mai concret la momentul recepţiei (art. 1.864 C. civ.), dar nu este exclusă nici plata
eşalonată a preţului.
Garanţia plăţii preţului. Antreprenorul beneficiază de unele posibilităţi de acţiune care-i
permit să-şi realizeze drepturile în cazul în care beneficiarul nu-şi execută obligaţia analizată. În
primul rând, ca în orice contract sinalagmatic, el poate invoca excepţia de neexecutare a
contractului, dar acest lucru este posibil doar atunci când s-a convenit plata, cel puţin parţială, a
preţului înainte de recepţia şi predarea lucrării.
Dacă lucrarea a fost executată şi obligaţia de plată a preţului nu este îndeplinită, antreprenorul
beneficiază de un drept de retenţie asupra bunului, până la plata integrală a preţului.
În plus, el beneficiază şi de o ipotecă legală asupra lucrării, constituită şi conservată în
condiţiile legii (art. 1.869 C. civ.).

2. Obligaţia de a recepţiona şi prelua lucrarea sau bunul

După finalizarea lucrării de către antreprenor, beneficiarul are obligaţia de a recepţiona
lucrarea. Pentru realizarea acestui scop, antreprenorul trebuie să facă o comunicare beneficiarului
prin care să-l înştiinţeze că lucrarea este finalizată. După primirea comunicării, într-un termen
rezonabil, beneficiarul este obligat să verifice lucrarea şi dacă aceasta corespunde să o
recepţioneze, iar dacă este cazul să o şi ridice.
Dacă, fără motive temeinice, beneficiarul nu se prezintă sau nu comunică neîntârziat
antreprenorului rezultatul verificării, lucrarea se socoteşte recepţionată fără rezerve [art. 1.862 alin.
(2) C. civ.].
Recepţia are semnificaţia verificării lucrării efectuate de antreprenor şi a aprobării acesteia.
Ea reprezintă un act important prin consecinţele sale, consecinţe ce se manifestă în 3 planuri:
- ea marchează momentul când riscul pieirii fortuite a bunului realizat prin contract trece de la
antreprenor la client;
- are semnificaţia renunţării clientului la invocarea unor eventuale vicii aparente ale lucrării.
Acest lucru se întâmplă numai în situaţia în care clientul recepţionează bunul fără a face obiecţiuni
cu privire la calitatea acestuia; Recepţia nu-l exonerează pe antreprenor de răspunderea pentru
viciile ascunse ale bunului.
- dacă nu s-a stabilit un termen de plată a preţului, recepţia finală marchează momentul de la
care obligaţia de plată a preţului devine scadentă precum şi locul unde trebuie făcută plata.
Recepţia poate fi făcută şi cu rezerve atunci când clientul are unele nemulţumiri în ceea ce
priveşte unele elemente ale lucrării. Efectuarea recepţiei cu rezerve nu împiedică transferul
riscurilor asupra clientului, dar obligă antreprenorul să efectueze remedierile necesare, dacă ele
sunt fondate.

Vânzarea bunurilor neridicate în termen. Când contractul de antrepriză se referă la un bun

material executat cu materialul beneficiarului şi dacă beneficiarul nu preia bunul la momentul
convenit pentru recepţie sau, dacă lucrarea nu s-a efectuat la termenul convenit, după finalizarea
bunului, antreprenorul poate să vândă bunul pe seama beneficiarului. Vânzarea este condiţionată
de neîndeplinirea obligaţiei de ridicare a bunului în termen de 6 luni de la data convenită pentru
recepţie sau de la data finalizării lucrării şi de înştiinţarea în scris a beneficiarului despre intenţia
de vânzarea lucrului. La fel este în situaţia în care bunul aparţine beneficiarului şi antreprenorul a
executat un serviciu cu privire la acesta.

Acţiunea directă a lucrătorilor. În vederea ocrotirii mai energice a intereselor lucrătorilor

folosiţi de antreprenor, art. 1.856 C. civ. a creat posibilitatea unei acţiuni directe a acestora
împotriva beneficiarului, pentru plata salariilor lor, dar numai în măsura în care clientul este dator
antreprenorului. Textul legal menţionat prevede că „în măsura în care nu au fost plătite de
antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate
pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au acţiune directă împotriva
 129
beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la
momentul introducerii acţiunii”.
Pentru a fi exercitată cu succes acţiunea directă este necesar ca:
- cel care o exercită să aibă calitatea de lucrător folosit de antreprenorul care a realizat lucrarea
sau a prestat serviciul;
- lucrătorul să aibă o creanţă împotriva antreprenorului, izvorâtă din activitatea desfăşurată la
acesta pentru realizarea lucrării sau executarea serviciului;
- să existe o datorie a beneficiarului faţă de antreprenor izvorâtă din contractul de antrepriză.
Acţiunea directă reprezintă o opţiune pentru lucrători, nefiind obligatorie, însă ea are avantajul
că îi apără pe titularii ei de concursul celorlalţi creditori ai antreprenorului sau de falimentul
acestuia, situaţii pe care ei le-ar avea de suportat dacă ar acţiona pe calea acţiunii oblice.

Secţiunea a IV-a
Încetarea contractului de antrepriză

Contractul de antrepriză poate înceta atât potrivit regulilor generale care se aplică în materie
de încetare a contractului, cât şi în cazul unor situaţii speciale.
În general, contractul încetează prin executarea lui de către părţi, dar poate avea aceeaşi
consecinţă şi rezoluţiunea contractului ca urmare a neîndeplinirii culpabile a obligaţiilor
contractuale, precum şi intervenţia unei cauze fortuite care împiedică în mod definitiv executarea
contractului.
Reglementarea de la antrepriză cuprinde dispoziţii referitoare la încetarea contractului prin
deces şi ca urmare a rezoluţiunii sau rezilierii lui.

Decesul beneficiarului sau al antreprenorului

Art. 1.870 C. civ. stabileşte regula potrivit căreia decesul beneficiarului nu determină încetarea
contractului. Totuşi dacă decesul face imposibilă sau inutilă executarea lucrării sau serviciului,
este firesc să se ajungă la încetarea contractului şi reglementarea legală este în acest sens.
În ceea ce priveşte decesul antreprenorului, nici acesta nu duce în principiu, la încetarea
contractului. Totuşi dacă suntem în prezenţa unui contract care s-a încheiat având în vedere
aptitudinile personale ale antreprenorului, moartea acestuia are drept consecinţă încetarea
contractului. La fel este situaţia şi în cazul în care antreprenorul devine, fără culpa sa, incapabil de
a finaliza lucrarea sau de a presta serviciul. Şi în acest caz contractul încetează doar dacă a fost
încheiat în considerarea aptitudinilor personale ale antreprenorului.
Situaţia decesului vizează în mod evident antreprenorul persoană fizică. De aceea, în practică,
acest caz de încetare a contractului este mai rar.
Încetarea contractului pentru decesul antreprenorului nu intervine în cazul existenţei, în contract,
a unei clauze din care rezultă continuarea acestuia cu moştenitorii antreprenorului.
.

Rezoluţiunea sau rezilierea contractului

Neîndeplinirea de către părţi, fără justificare, a obligaţiilor contractual duce la rezoluţiunea
contractului potrivit dreptului comun. Art. 1872 şi 1873 C. civ. prevăd unele situaţii speciale de
neîndeplinire, fără justificare, a unor obligaţii ale părţilor, cu consecinţa posibilităţii de a se ajunge
la rezoluţiune sau, eventual, la reziliere dacă e vorba de prestaţii succesive. Astfel, beneficiarul are
dreptul să obţină rezilierea sau, după caz, rezoluţiunea contractului în cazurile în care, fără
justificare:
a) respectarea termenului convenit pentru recepţia lucrării a devenit vădit imposibilă;
b) lucrarea sau serviciul nu se execută în modul convenit şi într-un termen stabilit de
beneficiar potrivit cu împrejurările, antreprenorul nu remediază lipsurile constatate şi nu schimbă
pentru viitor modul de executare a lucrării sau serviciului;
 130
c) nu se execută alte obligaţii ce revin antreprenorului potrivit legii sau în temeiul contractului.

Secţiunea a V-a
Reguli speciale privind antrepriza de construcţii

Deşi contractul de antrepriză permite executarea de lucrări în domenii foarte variate, cel mai
cunoscut gen de antrepriză este cea de construcţii. Prin intermediul acestui contract se asigură
construirea de clădiri şi a altor imobile, cum ar fi căi de comunicaţii, baraje, poduri, garduri
încorporate solului, pivniţe etc. Poate avea ca obiect nu numai construirea, ci şi modificarea,
amenajarea, extinderea etc. a imobilelor menţionate, cu singura condiţie ca să fie vorba de lucrări
care necesită autorizaţie de construire, deoarece legiuitorul, prin art. 1.874 C. civ., limitează
antrepriza de construcţii la lucrările ce necesită autorizaţie de construcţie. Aceasta înseamnă că
lucrările care nu necesită autorizaţie de construcţie, chiar dacă sunt executate asupra construcţiilor,
rămân supuse dispoziţiilor comune în materie de antrepriză şi nu li se aplică regulile special de la
antrepriza de construcţii.
Contractul de antrepriză având ca obiect construcţii are chiar în cuprinsul Codului civil unele
reglementări speciale, norme de asemenea natură existând şi în unele legi speciale cum sunt Legea
nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi Legea nr. 10/1995 privind calitatea în
construcţii.
Dispoziţiile speciale ale Codului civil în materie de antrepriză de construcţii cuprind
reglementări referitoare la obligaţiile accesorii ale beneficiarului, la obligaţia antreprenorului de a
comunica împrejurările care împiedică executarea lucrărilor, la recepţie şi riscul contractului
precum şi la răspunderea pentru viciile lucrării.
În antrepriza de construcţii obligaţiile părţilor sunt asemănătoare cu cele de la antrepriza de
drept comun. Totuşi datorită specificului lucrării executate, legea stabileşte o serie de obligaţii
speciale atât pentru beneficiar cât şi pentru antreprenor, obligaţii fără de care executarea în bune
condiţii a contractului de antrepriză ar putea fi pusă sub semnul întrebării.

Obligaţii accesorii ale beneficiarului

Art. 1.875 C. civ. instituie în sarcina beneficiarului antreprizei de construcţii obligaţia de a
obţine toate autorizaţiile cerute de lege pentru executarea lucrării. În vederea executării acestei
obligaţii, antreprenorul trebuie să coopereze cu beneficiarul, furnizându-i informaţiile necesare pe
care le deţine sau pe care ar trebui să le deţină în considerarea specializării sale. Este firesc să fie
aşa întrucât antrepriza de construcţii are ca obiect doar lucrări care necesită autorizaţie de
construcţie. În toate situaţiile lucrarea nu poate fi executată fără această autorizaţie deoarece
intervine răspunderea contravenţională sau chiar penală dar şi alte consecinţe ce se reflectă în
imposibilitatea de intabulare a dreptului de proprietate.
Beneficiarul are şi obligaţia de a permită antreprenorului, în măsura în care este necesară
pentru executarea lucrării, folosirea căilor de acces, a instalaţiilor proprii de alimentare cu apă şi a
altor utilităţi ce deservesc imobilul.
Art. 1.876 C. civ. instituie în favoarea beneficiarului un drept de control al executării lucrărilor.
Astfel, pe tot parcursul executării lucrărilor, beneficiarul are dreptul să controleze stadiul de
execuţie, calitatea şi aspectul lucrărilor efectuate şi ale materialelor întrebuinţate, precum şi orice
alte aspecte referitoare la îndeplinirea de către antreprenor a obligaţiilor sale contractuale. Deci,
beneficiarul poate chiar înainte de finalizarea lucrării să verifice calitatea materialelor folosite şi
calitatea şi aspectul lucrării. Constatările, ca şi instrucţiunile sale vor fi comunicate antreprenorului
în scris, dacă nu s-a convenit altfel. Mai mult decât atât, în actul unor părţi din lucrare care nu mai
pot fi verificate ulterior deoarece urmează să fie acoperite de alte părţi ale construcţiei, beneficiarul
este chiar obligat să constate, împreună cu antreprenorul, existenţa părţii finalizate şi conformitatea
acesteia cu dispoziţiile legale şi clauzele contractului. Pentru ca beneficiarul să poată verifica
această parte din lucrare, dacă nu s-a convenit altfel, antreprenorul trebuie să îl convoace pe
 131
beneficiar la locul executării lucrării înăuntrul unui termen rezonabil. Acest termen se stabileşte în
funcţie de uzanţele existente, în raport cu natura lucrării şi locul situării acesteia. În cazul în care
beneficiarul nu se prezintă la termenul comunicat în maniera amintită, antreprenorul are dreptul să
realizeze constatarea şi să întocmească actul corespunzător pentru lucrarea sau lucrările ce
urmează a fi acoperite.

Obligaţia antreprenorului de a comunica greşelile sau lipsurile în lucrările de proiectare.

Împrejurări care împiedică executarea lucrărilor
În cazul în care, în cursul executării contractului, antreprenorul constată greşeli sau lipsuri în
lucrările de proiectare în temeiul cărora s-a încheiat contractul, el este obligat să comunice de
îndată beneficiarului şi proiectantului constatările sale, împreună cu propunerile de remediere, în
măsura în care acestea intră în domeniul pregătirii sale profesionale, precum şi să ceară
beneficiarului să ia măsurile corespunzătoare [art. 1.877 alin. (1) C. civ.].
Dacă beneficiarul nu comunică de îndată măsurile luate pentru înlăturarea greşelilor sau
lipsurilor semnalate ori dacă deşi s-au adus modificări lucrărilor de proiectare greşelile nu sunt
remediate în mod corespunzător, antreprenorul poate să suspende executarea lucrărilor,
înştiinţându-i de îndată despre aceasta pe beneficiar şi proiectant. Se observă că suspendarea
lucrărilor reprezintă o facultate pentru antreprenor şi nu o obligaţie. Din punctul nostru de vedere
această dispoziţie legală trebuie coroborată cu art. 1.859 alin. (2) C. civ. unde se prevede că „dacă
lucrarea ar fi de natură să ameninţe sănătatea sau integritatea corporală a persoanelor,
antreprenorul este obligat să ceară rezilierea contractului, sub sancţiunea de a prelua riscul şi de a
răspunde pentru prejudiciile cauzate inclusiv terţilor.”
Recepţia lucrării
Dispoziţii special sunt instituite şi în materie de recepţie. Spre deosebire de recepţia de la
antrepriza de drept comun, art. 1.878 C. civ. vorbeşte aici de două tipuri de recepţie, respectiv o
recepţie provizorie şi o recepţie finală. Din moment ce se face această distincţie era firesc să se
facă referire la conţinutul acestor noţiuni, dar Codul civil nu cuprinde dispoziţii care să permită
delimitarea acestor noţiuni, mulţumindu-se să arate doar faptul că „După finalizarea construcţiei,
se va proceda, în condiţiile legii, la recepţia provizorie la terminarea lucrării, urmată de recepţia
finală” şi că riscurile trec asupra beneficiarului de la data recepţiei provizorii la terminarea lucrării.
Deducem din reglementarea Codului Civil că recepţia care se efectuează la finalizarea lucrării este
recepţia provizorie şi că ea marchează trecerea riscurilor lucrului la beneficiar.
Recepţia este actul prin care beneficiarul declară ca acceptă, preia lucrarea cu sau fără rezerve
şi că aceasta poate fi dată în folosinţă. Prin actul de recepţie se certifică faptul că executantul şi-a
îndeplinit obligaţiile în conformitate cu prevederile contractului şi ale documentaţiei de execuţie
(art. 1 din H.G. nr. 273/1994).

Recepţia provizorie
Recepţia provizorie este, aşa cum am arătat, cea care se efectuează la terminarea lucrărilor.
Pentru efectuarea acesteia antreprenorul trebuie să comunice beneficiarului data terminării tuturor
lucrărilor prevăzute în contract. Comunicarea se face printr-un act scris confirmat de beneficiar.
Comisiile de recepţie pentru construcţii şi pentru instalaţiile aferente acestora se vor numi de către
beneficiar şi componenţa lor diferă în funcţie de mărimea, natura şi importanţa construcţiei,
precum şi de alte criterii.
.
După acceptarea recepţiei fără obiecţii beneficiarul nu mai are dreptul la remedieri sau
diminuări de valoare. Bineînţeles, vor face excepţie viciile ascunse descoperite în termenul legal.

Recepţia finală
Este cea care se efectuează după expirarea perioadei de garanţie. Perioada de garanţie este cea
prevăzută în contract sau rezultată din lege.
 132
Comisia de recepţie finală poate recomanda admiterea recepţiei, admiterea cu obiecţii,
amânarea sau respingerea recepţiei. În ultimele trei situaţii ea trebuie să propună măsuri pentru
înlăturarea neregulilor constatate. Dacă lucrarea nu respectă anumite exigenţe esenţiale comisia
trebuie să recomande beneficiarului respingerea recepţiei finale, caz în care se poate ajunge la
interzicerea folosirii lucrării iar beneficiarul care respinge recepţia se va putea îndrepta pentru
recuperarea pagubelor împotriva celor vinovaţi de executarea cu vicii a construcţiei.

Răspunderea pentru calitatea construcţiilor

Răspunderea pentru viciile construcţiei executate conţine şi ea particularităţi faţă de antrepriza
de drept comun. Precizăm că pentru antrenarea răspunderii antreprenorului beneficiarul trebuie să
dovedească apariţia viciilor în termenul de garanţie, caz în care culpa antreprenorului este
prezumată. Pentru a nu fi tras la răspundere acesta trebuie să dovedească unele dintre cauzele
exoneratoare ce le vom arăta mai jos.

Începutul prescripţiei privind răspunderea pentru vicii. Termenele de garanţie

Art. 1.879 C. civ. prevede că termenele de garanţie contra viciilor lucrării sunt cele stabilite
de legea specială. Această lege este în momentul de faţă Legea nr. 10/1995. Potrivit acestui act
normativ, proiectantul, specialistul verificator de proiecte atestat, fabricanţii şi furnizorii de
materiale şi produse pentru construcţii, executantul, responsabilul tehnic cu execuţia atestat,
dirigintele de specialitate, expertul tehnic atestat, răspund potrivit obligaţiilor ce le revin pentru
viciile ascunse ale construcţiei, ivite într-un interval de 10 ani de la recepţia lucrării, precum şi
după împlinirea acestui termen, pe toata durata de existenţă a construcţiei, pentru viciile structurii
de rezistenţă rezultate din nerespectarea normelor de proiectare şi de execuţie în vigoare la data
realizării ei.
Se observă că sfera persoanelor chemate să răspundă pentru calitatea construcţiei, este mult
mai largă decât cea avută în vedere de Codul civil.
Sunt exceptate de la această răspundere clădirile pentru locuinţe cu parter şi parter plus un etaj
şi anexele gospodăreşti situate în mediul rural şi în satele ce aparţin oraşelor, precum şi
construcţiile provizorii.
Reglementarea din Legea nr. 10/1995 prevede deci un termen de 10 ani pentru orice viciu
ascuns al construcţiei şi un termen echivalent cu durata de existenţă a construcţiei pentru viciile
structurii de rezistenţă.
Legea nr. 10/1995 nefiind aplicabilă construcţiilor cu parter sau cu parter şi etaj din mediul
rural şi din satele ce aparţin oraşelor, înseamnă că pentru acestea rămâne aplicabil termenul de
drept comun de 3 ani prevăzut de art. 2.531 alin. (1) lit. b) C. civ.
Menţionăm că aceste termene nu sunt termene de prescripţie ci termene de garanţie în cadrul
cărora viciile trebuie să apară.

Termenul de prescripţie
Termenele de mai sus nu trebuie confundate cu termenul de prescripţie. Acesta este de 3 ani
şi el curge, după cum am arătat, de la data descoperirii viciilor dar nu mai târziu de 10 ani de la
recepţia lucrării respective sau nu mai târziu de 3 ani de la recepţia finală în cazul construcţiilor
cu parter sau cu parter şi etaj din mediul rural şi din satele ce aparţin oraşelor.
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune pentru vicii aparente aceasta începe să curgă
de la data recepţiei finale sau, după caz, a împlinirii termenului acordat antreprenorului prin
procesul-verbal de recepţie finală, pentru înlăturarea viciilor constatate.
Este reglementat şi începutul prescripţiei dreptului la acţiune pentru viciile lucrării de
proiectare, termenul începând să curgă odată cu prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile
lucrărilor executate de antreprenor, afară numai dacă viciile lucrărilor de proiectare au fost
descoperite mai înainte, caz în care prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii acestora
[art. 1.880 alin. (2) C. civ.].
 133
Regulile de răspundere prezentate mai sus nu sunt aplicabile în situaţia în care cei prejudiciaţi
ca urmare a viciilor construcţiilor sunt terţii.
Răspunderea arhitectului şi a altor persoane
În cazul în care viciile construcţiei nu sunt urmarea modului în care a fost executată lucrarea,
ci a unei erori de proiectare, răspunderea pentru viciile respective revine arhitectului sau
inginerului
Cauze exoneratoare de răspundere
Arhitectul sau inginerul este exonerat de răspunderea pentru viciile lucrării dacă dovedeşte că
acestea nu rezultă din deficienţe ale expertizelor sau planurilor pe care le-a furnizat şi, dacă este
cazul, din vreo lipsă de diligenţă în coordonarea sau supravegherea lucrărilor.
Dimpotrivă, dacă se dovedeşte că viciile rezultă din deficienţe ale expertizelor sau planurilor
arhitectului ori ale inginerului ales de către beneficiar, antreprenorul nu va răspunde şi va fi
antrenată răspunderea acestora.
Subantreprenorul, care şi el este un antreprenor în raport cu antreprenorul principal, poate fi
exonerat de răspundere în situaţia în care viciile construcţiei nu-i sunt imputabile, ci se datorează
deciziilor antreprenorului sau când viciile rezultă din expertizele ori planurile arhitectului sau ale
inginerului.

Clauzele referitoare la modificarea regulilor răspunderii

Spre deosebire de alte situaţii referitoare la obligaţia de garanţie pentru vicii, în cazul
antreprizei de construcţii se admite, în doctrină119, că părţilor nu le este permis să micşoreze
termenele de garanţie sau să convină cu privire la înlăturarea răspunderii. Această optică se
bazează pe ideea că reglementarea referitoare la aceste termene de răspundere este una care
depăşeşte interesul privat al părţilor. Trebuie să admitem însă că această interdicţie de modificare
a termenelor de garanţie vizează doar viciile referitoare la rezistenţa construcţiilor şi că nu există
nicio raţiune ca ea să fie extinsă şi la alte vicii ale construcţiei, cum ar fi, spre exemplu, cele
referitoare la zugrăveli, placări cu diferite materiale etc.
În ceea ce priveşte clauzele referitoare la agravarea răspunderii, acestea sunt permise fără
restricţii.

INTREBARI RECAPTULATIVE
1.antreprenorul răspunde în toate situaţiile pentru vicii ?
……………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………….

2. Cine suportă riscul pieirii fortuite a materialelor atunci când acestea au fost procurate de
client ?
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
………………………………………

3.Este posibilă darea lucrării în antrepriză fără acordul clientului ?

……………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………

119 Idem, p. 212; C. Toader, op. cit., p., 214; D. Chirică, op. cit., p. 250.
 134

4. Ce se înţelege prin acţiunea directă a lucrătorilor în cazul antreprizei de construcţii ?

……………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………….
5.Care este termenul de prescripţie în acţiunea în răspundere pentru vicii şi de când începe să
curgă ?

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Obligaţia asumată de antreprenor este:
a. întotdeauna o obligaţie de rezultat;
b. întotdeauna o obligaţie de diligenţă;
c. poate fi o obligaţie de rezultat dar poate fi şi de diligenţă.

2. . Contractul de antrepriză este :

a. solemn;
b. poate fi şi cu titlu gratuit;
c. consensual;
d. cu titlu oneros.

3Dacă materialele au aparţinut antreprenorului şi au pierit in mod fortuit, riscul pierii lor este
suportat de către :
a. client,
b. antreprenor,
c. Uneori de client alteori de antreprenor.
4. Antrepriza poate avea ca obiect doar prestaţii :
a. materiale,
b. intelectuale,
c. atât materiale cât şi intelectuale.
5.antreprenorul trebie să aibă totdeauna :
a. capacitate de exerciţiu deplină;
b. capacitate de exerciţiu restrînsă ;
c. capacitatea cerută pentru actul pe care îl încheie, respectiv de dispoziţie sau de
administrare.

TEST DE EVALUARE
1.Subantrepriza, atunci când este posibilă :
a. poate privi prestaţii materiale
b. prestaţii intelectuale,
c. valabilitatea ei nu este condiţionată de acordul clientului, afară de cazul când prin contract
s-a prevăzut o astfel de acceptare din partea acestuia.
2.Dacă materialele au aparţinut clientului şi au pierit in mod fortuit, riscul pierii lor este suportat
de către :
a.client în calitate de propietar,
 135

b. antreprenor,
c.de cel care avea paza lor materială.
3. Acţiunea directă poate fi folosită de lucrătorii antreprenorului:
a. împotriva acestuia ;
b. împotriva clientului.
c. împotriva clientului doar dacă există o clauză în acest sens în contract.

4.Recepţia lucrării:
a. marchează momentul când riscul pieirii fortuite a bunului realizat prin contract
trece de la antreprenor la client;
b. are semnificaţia renunţării clientului la invocarea unor eventuale vicii aparente
ale lucrării în situaţia în care clientul recepţionează bunul fără a face obiecţiuni cu
privire la calitatea acestuia
c. dacă nu s-a stabilit un termen de plată a preţului, data recepţiei reprezintă
momentul de la care obligaţia de plată a preţului devine scadentă.
5.Clientul pentru a putea încheia contractul de antrepriză:

a. Trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu;

b. Este suficient, uneori, să aibă capacitatea de a încheia acte de administrare;
c. Poate avea uneori şi capacitatea de a încheia acte de conservare.
 136

Tema nr. X
CONTRACTUL DE MANDAT
I.OBIECTIVELE SPECIFICE ALE TEMEI:
- studentul să înțeleagă figura juridică a contractului de mandat;
- studentul să înțeleagă aspectele specifice pe care le prezintă condițiile de fond și formă ale
acestui contract;
- studentul să înțeleagă efectele și obligațiile pe care le produce contractul.

II. COMPETETENȚE SPECIFIC DOBÂNDITE DE STUDENT:

- Studentul să fie capabil să definească și să delimiteze contractul de alte contracte cu care
prezintă asemănări;
- Studentul să cunoască aspectele specific în legătură cu condițiile de valabilitate ale
contractului;
- Studentul să fie capabil să utilizeze corect noțiunile de specialitate întâlnite la acest
contract;
- Studentul să cunoască efectele generale pe care le produce contractul și obligațiile
rezultate din contract.

III. NOȚIUNI CHEIE:

Mandat, procură, mandatar, mandant, mandate cu reprezentare, mandate fără reprezentare,
mandate general, mandate special, mandate expres, mandate tacit, dublă reprezentare, contractul
cu sine însuși,mandat în interes comun, mandate aparent.

IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU:

9. Noțiune și caractere juridice
10. Efectele contractului de mandat
11. Încetarea contractului de mandat.
12. Mandatul fără reprezentare.

CONŢINUTUL TEMEI

CONTRACTUL DE MANDAT

Secţiunea I
Trăsăturile esenţiale şi distinctive ale contractului

Definiţie şi consideraţii generale

Contractul de mandat este cunoscut din cele mai vechi timpuri. Au existat şi există frecvent
situaţii când o persoană, din motive subiective sau obiective, nu vrea sau nu poate încheia personal
un act juridic şi apelează la un împuternicit în acest sens. Acest gen de contract este cunoscut încă
din dreptul roman, apărând în epoca republicană când putea consta fie în administrarea generală a
unui patrimoniu (omnium bonorum) fie într-un act specific (unius rei). În acest din urmă caz
obiectul său putea fi sau un act material sau un act juridic120.

120 A se vedea în acest sens V. Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 386.
 137
În limbajul obişnuit termenul de mandat are semnificaţia de împuternicire, ordin, dispoziţie.
În sens juridic mandatul are semnificaţia de împuternicire pentru încheierea unuia sau mai multor
acte juridice.
Art. 2.009 C. civ. arată că „Mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se
obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant”.
Definiţia fiind deosebit de sintetică, vom defini şi noi mandatul ca fiind contractul prin care o
persoană, numită mandatar, se obligă să îndeplinească anumite acte juridice pe seama unei alte
persoane numită mandant, care-i dă împuternicire în acest sens121.
Din definiţia contractului rezultă următoarele elemente esenţiale:
- conferirea puterii de reprezentare mandatarului pentru un act juridic pe care mandantul l-ar
putea încheia el însuşi;
- îndeplinirea de acte juridice şi nu de acte materiale;
- efectele actelor juridice se produc faţă de mandant;
- mandantul nu-şi pierde puterea de a îndeplini el însuşi actul juridic pentru care a dat
împuternicire.
Raporturi juridice specifice mandatului se pot naşte nu numai din contracte, ci şi în temeiul
legii în cazuri expres prevăzute.
Reprezentarea convenţională a părţilor în procese se face şi ea în baza unui contract de mandat.
Art. 67 alin. (1) C. pr. civ. prevede că părţile pot să-şi exercite drepturile procedurale personal sau
prin mandatar. Acest gen de mandat are o reglementare specială în codurile de procedură civilă şi
de procedură penală şi nu formează nici el obiectul analizei de faţă.

Deosebirea mandatului faţă de alte contracte sau fapte licite generatoare de obligaţii

a. Deosebirea dintre mandat şi alte contracte înrudite

Contractul de mandat, atunci când este cu titlu oneros, prezintă unele asemănări cu contractul
de muncă şi contractul de antrepriză. Asemănarea dintre aceste contracte provine din faptul că atât
în cazul mandatului cât şi a celorlalte contracte, o anumită persoană însărcinează o alta, cu
îndeplinirea, cu efectuarea unor acte. Pe când însă contractul de mandat are ca obiect principal
încheierea de acte juridice, actele materiale putând fi efectuate doar în măsura în care sunt necesare
pentru realizarea scopului principal, în cazul contractului de antrepriză obiectul îl constituie
efectuarea unor prestaţii materiale sau intelectuale. Aceste prestaţii se efectuează pentru client şi
antreprenorul nu are, în principiu, putere de reprezentare a clientului, astfel că acesta nu devine
parte în contractele încheiate de antreprenor cu terţii, cum devine mandantul datorită faptului că
mandatarul încheie actul juridic pe seama sa.
În cazul contractului de muncă, angajatul se obligă să efectueze acte materiale sau intelectuale,
acestea fiind încheiate sub îndrumarea supravegherea şi direcţiunea angajatorului. Angajatul nu
are, în principiu, putere de reprezentare a unităţii. Este adevărat că uneori i se dă puteri de
reprezentare şi angajatului, dar în acest caz contractul de muncă se dublează de un contract de
mandat. Aplicarea regulilor de la mandat este indiscutabilă cel puţin în ceea ce priveşte raporturile
dintre mandant şi terţul contractant cu acesta, precum şi dintre mandatar şi terţ. Este adevărat că
datorită faptului că raportul de mandat se grefează pe unul de muncă, se aplică între mandant şi
mandatar unele reguli rezultate din raportul de muncă122. Deosebirea esenţială însă între contractul
de muncă şi cel de mandat constă, aşa cum am arătat, în faptul că angajatul nu are,în principiu,
putere de reprezentare a unităţii şi el execută alte însărcinări decât încheierea de acte juridice.

b. Deosebirea dintre mandat şi gestiunea de afaceri

Contractul de mandat nu trebuie confundat nici cu gestiunea de afaceri, când o persoană
intervine prin fapta sa voluntară şi unilaterală şi săvârşeşte acte materiale sau juridice în interesul

121 O definiţie foarte sintetică găsim în Codul civil italian, art. 1.703, în care se arată că mandatul este contractul în baza căreia
o parte se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice în contul alteia.
122 A se vedea în acest sens Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 217.
 138
altei persoane. Deşi în ceea ce priveşte actele juridice pe care le încheie gerantul acestea sunt în
interesul geratului şi sunt, deci, unele asemănări sub raportul consecinţelor, cu contractul de
mandat, totuşi sunt şi unele deosebiri faţă de mandat, chiar dacă actualul Cod civil a atenuat din
diferenţele existente anterior:
- mandatarul lucrează în baza împuternicirii primite de la mandant pe când gerantul acţionează
fără ştirea geratului sau în condiţiile în care acesta deşi cunoaşte gestiunea nu este în măsură să
desemneze un mandatar;
- în executarea contractului, mandatarul răspunde indiferent de forma vinei, dacă nu acţionează
corespunzător şi în acest fel îl prejudiciază pe mandant; la gestiunea de afaceri, dacă intervenţia
gerantului a fost necesară, gerantul care şi el are obligaţia de a acţiona ca un bun gospodar,
răspunde numai pentru dol, deci dacă vina îmbracă forma intenţiei;
- geratul este obligat faţă de terţi numai în limita obligaţiilor născute din actele necesare şi
utile care, în numele ori în beneficiul său, au fost încheiate de gerant, pe când în cazul mandatului,
mandantul este ţinut de îndeplinirea tuturor obligaţiilor asumate de mandatar pentru mandant în
limitele împuternicirii;
- în timp ce mandatarul poate renunţa la mandat în ipoteza în care continuarea sa este de natură
să-l prejudicieze, după cum vom arăta mai jos, gerantul este obligat să continue gestiunea începută
până când o poate abandona fără riscul vreunei pierderi ori până când geratul, personal sau prin
reprezentant, ori, după caz, moştenitorii acestuia sunt în măsură să o preia.

Caracterele juridice ale contractului de mandat

Mandatul oneros este un contract sinalagmatic, deoarece creează drepturi şi obligaţii
reciproce între părţi.
Contract cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. În dreptul roman şi în vechiul drept francez
mandatul era în esenţa sa gratuit (mandatum nisi gratuitum nullum est) şi stipularea unei plăţi
pentru actele efectuate de mandatar ducea la transformarea contractului de mandat în alt
contract123.
În prezent art. 2.010 C. civ. prevede expres că mandatul poate fi cu titlu gratuit sau cu titlu
oneros. Menţionatul articol a creat şi două prezumţii cu privire la caracterul gratuit sau oneros al
mandatului. Astfel:
- mandatul dintre două persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit;

- mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale se prezumă a fi cu titlu
oneros.

În situaţia unui mandat cu titlu oneros dacă remuneraţia nu a fost stabilită prin contract, aceasta
se va stabili potrivit legii, uzanţelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate [art. 2.010 alin.
(2) C. civ.]. Sarcina stabilirii acesteia, după criteriile menţionate, va reveni în caz de neînţelegere
a părţilor, instanţei de judecată, iar dreptul la acţiune în acest sens se prescrie odată cu dreptul la
acţiune pentru plata remuneraţiei, deci, în principiu, în termen de 3 ani.
Caracterul de contract intuitu personae. Mandatul este încheiat în considerarea calităţilor
personale ale mandatarului, calităţi în care mandantul îşi manifestă încrederea pentru realizarea
actelor juridice ce formează obiectul contractului de mandat. Posibilitatea prevăzută de art. 2.023
C. civ. în sensul că mandatarul îşi poate substitui, în anumite condiţii, o altă persoană pentru
executarea mandatului nu contravine caracterului intuitu personae al contractului ci, dimpotrivă,
după părerea noastră, îl subliniază.
Contract consensual sau solemn. Din punct de vedere al formei contractul de mandat este, în
principiu, un contract consensual. Aceasta semnifică faptul că el poate lua naştere prin simplul
acord de voinţă al părţilor. În practică însă, în majoritatea cazurilor, contractul se încheie în scris.
Necesitatea unui înscris este evidentă dacă avem în vedere faptul că terţii trebuie să cunoască

123 A se vedea G. Baudry-Lacantinerie, Precis de droit civil, III, Paris, 1896, p. 369.
 139
puterile conferite mandatarului, ceea ce ar fi imposibil în lipsa acestuia. Acest înscris este denumit
procură, dar se foloseşte şi noţiunea de împuternicire sau chiar de delegaţie.
Procura în sensul de instrumentum, este înscrisul în care se enumeră actele juridice ce urmează
a fi încheiate de mandatar în numele mandantului precum şi puterile conferite în legătură cu aceste
acte.
Potrivit regulii simetriei formelor, atunci când actul juridic pe care trebuie să îl încheie
mandatarul presupune pentru valabilitatea lui forma solemnă, şi mandatul trebuie concretizat
într-un act încheiat în formă autentică.
)

Dovada contractului de mandat

Potrivit regulilor obişnuite în materie de probaţiune, sarcina probei mandatului revine celui
ce-i invocă existenţa.
Dovada acceptării mandatului atunci când acesta a fost executat rezultă din chiar încheierea
actului pentru care se susţine că a fost dat, aşa încât problema se pune doar în legătură cu oferta de
mandat şi cu acceptarea mandatului neexecutat. Aici situaţia este diferită după cum mandatul este
expres sau tacit.

Cazul mandatului expres

În cazul mandatului expres dovada se face după regulile de probaţiune de la actele juridice,
atât între părţi cât şi de către terţul care contractează cu mandatarul. Ca urmare, dacă valoarea
actului pentru încheierea căruia s-a dat mandat este peste 250 lei sau dacă mandatul se referă la
încheierea unui act juridic pentru valabilitatea căruia este necesară forma scrisă, dovada se face
prin înscris, fiind aplicabile şi dispoziţiile referitoare la existenţa unui început de dovadă scrisă,
cele în legătură cu imposibilitatea morală sau materială de preconstituire a unui înscris ca şi cele
referitoare la interdicţia dovezii cu martori împotriva înscrisului sau peste conţinutul său.

Cazul probaţiunii mandatului tacit

Mandatul fiind un act juridic, în toate situaţiile dovada lui ar trebui să se facă după regulile de
probaţiune de la actele juridice. Am văzut însă că legea recunoaşte şi valabilitatea unui mandat
tacit. Folosirea regulilor de probaţiune de la actele juridice şi în situaţia acestuia, ar contraveni
ideii de mandat tacit, ar însemna chiar negarea existenţei acestuia, deoarece mandatul scris este
expres. De aceea, logica ne impune să admitem că în cazul mandatului tacit existenţa acestuia
poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, atât de către părţile contractului cât şi de către terţii
care contractează cu mandatarul124.

Secţiunea a II-a
Condiţiile de validitate ale contractului

a. Capacitatea de a contracta
Capacitatea mandantului. Soluţionarea problemelor referitoare la capacitate este, de regulă,
făcută în funcţie de natura juridică a actului încheiat. În materie de mandat, dat fiind faptul că
mandantul îl împuterniceşte pe mandatar pentru încheierea unui act juridic ce poate fi ori de
dispoziţie ori de administrare sau conservare, şi capacitatea cerută este în funcţie de actul juridic
pentru care se încheie contractul. Astfel, dacă mandatul are ca obiect încheierea unor acte de
dispoziţie, mandantul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu, sau dacă are capacitate de
exerciţiu restrânsă el trebuie să fie asistat de reprezentantul legal şi să aibă încuviinţarea instanţei

124 În sensul că nici mandatul tacit nu poate fi dovedit decât în condiţiile de probaţiune specifice actelor juridice a se vedea
Cas. I, dec. 527/1925, în C. Hamangiu, N. Georgian, Codul civil adnotat, vol. IX, Ed. Librăriei „Universala” Alcalay & Co.,
Bucureşti 1934, p. 187.
 140
de tutelă. În cazul actelor de conservare sau administrare se cere şi pentru mandant capacitatea
prevăzută de lege pentru astfel de acte.
Problema care este controversată în doctrină este în legătură cu capacitatea mandantului în
cazul mandatului cu titlu oneros.
În ceea ce ne priveşte suntem de părere că şi în cazul mandatului cu titlu oneros se aplică
regula că mandantul trebuie să fie capabil să încheie el însuşi actul pentru care dă mandat şi că
dacă minorul poate încheia singur actul respectiv poate încheia şi contract de mandat pentru acest
act, chiar dacă acest mandat este cu titlu oneros. Este consecinţa faptului că efectele actului juridic
încheiat de mandatar se produc asupra mandantului. Personalitatea mandantului este cea care este
luată în considerare. Aşa se explică şi faptul că moartea mandantului antrenează stingerea
mandatului.
Capacitatea mandantului se apreciază la momentul încheierii contractului de mandat şi nu în
funcţie de momentul actului pe care mandatarul urmează a-l încheia125.

Capacitatea mandatarului.

Art. 1.298 C. civ. prevede că în cazul oricărui tip de reprezentare convenţională, atât reprezentatul,
cât şi reprezentantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul pentru care reprezentarea a fost
dată. Este firesc să fie aşa deoarece mandatarul în actele juridice pe care le încheie îl reprezintă pe
mandant, lucrează în numele şi în contul acestuia ca şi când mandantul însăşi ar fi contractat. Dacă
pentru încheierea actului juridic proiectat mandantul trebuie să fie capabil, este firesc ca şi cel ce
acţionează în numele lui să aibă aceeaşi capacitate. Indiferent dacă asumarea obligaţiilor se face
în nume propriu sau pentru altcineva, cel ce contractează trebuie să fie capabil, deci mandatarul
trebuie să fie capabil ca şi când ar încheia actul juridic în nume propriu.

b. Consimţământul părţilor
Consimţământul nu prezintă particularităţi deosebite faţă de alte contracte. Este totuşi de
menţionat faptul că, aşa cum am arătat deja, când contractul de mandat este consensual,
manifestarea de voinţă a părţilor poate fi şi tacită, nu numai expresă. Deci atât oferta de mandat
poate fi tacită cât şi acceptarea, aceasta din urmă fiind dedusă în special din punerea în executare
a mandatului. În cazul în care mandatul este un act juridic solemn, manifestarea de voinţă a
mandantului trebuie să fie expresă.
Mandatul fiind un contract intuitu personae, eroarea cu privire la persoana mandatarului poate
avea drept consecinţă anularea contractului [art. 1.027 alin. (2) pct. 3 C. civ.].

c. Obiectul contractului de mandat

Misiunea mandatarului este una foarte precisă şi anume aceea de a încheia acte juridice pentru
mandant şi în numele său.
Obiectul contractului de mandat deci, aşa cum rezultă din definiţia dată, îl poate forma numai
încheierea de acte juridice şi nu săvârşirea unor fapte materiale. Totuşi dacă atunci când se încheie
actele juridice pentru care mandatarul a fost împuternicit, este nevoie, pentru aducerea la
îndeplinire a mandatului şi de îndeplinirea unor acte materiale, cum ar fi, de exemplu, verificarea
calităţii bunului cumpărat, preluarea bunului, identificarea bunurilor etc. ele se exercită în virtutea
contractului de mandat. Aceste acte au caracter accesoriu faţă de obiectul principal al contractului
care constă în încheierea de acte juridice. Dacă contractul ar avea ca obiect principal săvârşirea, în
principal, a unor acte materiale şi nu a unor acte juridice, nu am mai fi în prezenţa unui contract
de mandat ci a altui contract, eventual unul de antrepriză.
Întinderea mandatului. Mandatul general şi mandatul special
Din dispoziţiile art. 2.016 C. civ., rezultă că mandatul poate fi general sau special.

125 D. Mainguy, Contrats speciaux, Ed. Dalloz, Paris, 2000, p. 350.

 141
El este general când mandantul îi conferă mandatarului puterea de a se ocupa de toate treburile
mandantului (procuratio omnium bonorum). Actele de administrare şi conservare pot fi încheiate
în baza unui mandat general. De aceea, pe bună dreptate, în practica judiciară s-a stabilit că
intentarea unui proces pentru plata chiriei poate fi făcută de mandatarul cu procură generală,
nefiind vorba decât de un act de administrare pentru care nu se cere o procură specială126.
Mandatul special este cel care se dă pentru una sau mai multe operaţiuni juridice determinate
(procuratio unicus rei). Mandatul dat pentru încheierea unor acte juridice de dispoziţie trebuie să
fie special. Art. 2.015 alin. (2) C. civ. arată în mod exemplificativ câteva tipuri de acte ce presupun
un mandat special:
- acte de înstrăinare sau grevare;

- tranzacţii ori compromisuri;

- asumarea de obligaţii prin cambii sau bilete la ordin;

- intentarea de acţiuni în justiţie.

Actul cu sine însuşi şi dubla reprezentare

Există deseori situaţii, după cum rezultă din practică, când mandatarul împuternicit să încheie
un act juridic, încheie acest act chiar cu sine însuşi, în nume propriu, sau cu o persoană pe care tot
el o reprezintă ca mandatar. În prima ipoteză ne aflăm în situaţia cunoscută sub numele de actul
cu sine însuşi, iar în a doua în cea a dublei reprezentări. Spre exemplu, mandatarul unei persoane
care vrea să vândă un apartament cumpără chiar el, pentru el, imobilul respectiv. Este un act cu
sine însuşi. Dacă acelaşi mandatar vinde imobilul unei alte persoane, pe care tot el o reprezintă,
suntem în ipoteza unei duble reprezentări.
Valabilitatea acestor acte a fost recunoscută legislativ, în anumite condiţii, şi înainte de
adoptarea actualului Cod civil. Prin Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici
şi activităţii notariale nr. 36/1995, se prevedea: „În cazul în care se autentifică procuri pentru
încheierea unor acte de vânzare-cumpărare, iar cumpărătorul sau soţul acestuia are el însuşi
calitatea de mandatar al vânzătorului, notarul public va pretinde părţilor să înscrie în cuprinsul
procurii, toate clauzele contractului, inclusiv preţul”. Textul citat are în vedere numai actul cu sine
însuşi dar din moment ce se recunoştea valabilitatea lui nu exista nicio raţiune să nu se recunoască
şi valabilitatea dublei reprezentări.
Valabilitatea dublei reprezentări şi a actului cu sine însuşi se baza pe împrejurarea că
încheierea actului în condiţiile arătate era aprobată de mandant care stabilea şi elementele esenţiale
ale contractului ce urma a se încheia astfel încât posibilitatea de a fi prejudiciat mandantul era
minimă.
Actualul Cod civil care are meritul de a fi căutat soluţii explicite pentru multe dintre
problemele juridice ce s-au pus anterior, a dat o soluţie şi sub acest aspect, recunoscând
valabilitatea atât a actului cu sine însuşi cât şi a dublei reprezentări, dar numai în două situaţii şi
anume:
- când mandatarul a fost împuternicit în mod expres să încheie actul cu sine însuşi sau cu o
persoană pe care tot el o reprezintă;

- în situaţia în care conţinutul contractului ce urmează a se încheia este atât de precis determinat
încât un conflict de interese nu poate exista chiar dacă există o dublă reprezentare sau contractul
se încheie cu sine însuşi.

Dacă mandantul nu a încuviinţat actul cu sine însuşi sau dubla reprezentare şi nici nu a stabilit
condiţiile concrete în care urmează să încheie actul, contractul este anulabil la cererea mandantului.

126 A se vedea TJ Galaţi, dec. civ. nr. 111/1972, în RRD nr. 3/1973, p. 158.
 142
Textul legal care face referire la aceste situaţii nu se găseşte în cadrul secţiunii care reglementează
mandatul, ci în cadrul celei referitoare la reprezentare, fiind aplicabil şi în alte situaţii de
reprezentare decât cea generată de mandat.

Mandatul în interes comun

De regulă mandatul se încheie în interesul mandantului, însă nimic nu împiedică părţile să
deroge de la regula interesului preponderent al mandantului, putând încheia contractul şi în
interesul mandatarului sau al unui terţ. Mandatul este deci în interes comun atunci când şi
mandatarul are un anumit interes în încheierea actului pentru care a fost împuternicit, altul decât
cel referitor la primirea remuneraţiei127.

Secţiunea a III-a
Efectele contractului de mandat

Dacă este valabil încheiat, contractul de mandat produce efecte, pe de o parte, între mandant
şi mandatar, iar pe de altă parte şi faţă de terţii cu care se încheie actele juridice. În raport cu ceilalţi
terţi, se aplică principiul relativităţii efectelor contractului, deci acesta nu produce efecte faţă de
ei.

Subsecţiunea I
Efectele între mandant şi mandatar

1. Obligaţiile mandatarului
Doctrina apreciază că mandatarului îi revin următoarele obligaţii: obligaţia de a îndeplini
mandatul, obligaţia de a da socoteală despre îndeplinirea mandatului, precum şi cea de a răspunde
pentru faptele persoanei pe care a substituit-o în îndeplinirea mandatului.

a. Obligaţia de a îndeplini mandatul

Principala obligaţie a mandatarului este cea de a îndeplini mandatul. Mandatarul este îndatorat
a executa mandatul atâta timp cât acesta este în vigoare şi este răspunzător de daune-interese ce ar
putea deriva din neîndeplinirea lui.
Mandatarul nu poate să depăşească limitele stabilite prin mandat. El trebuie să se conformeze
exact termenilor contractuali, condiţiilor impuse de mandant relative la încheierea contractului cu
terţul. Cu toate acestea, art. 2.017 alin. (2) C. civ. a creat pentru mandatar posibilitatea de a se
abate de la instrucţiunile primite, dacă îi este imposibil să îl înştiinţeze în prealabil pe mandant şi
se poate prezuma că acesta ar fi aprobat abaterea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o justifică.
Abaterea de la instrucţiunile date de mandant presupune, deci, două condiţii cumulative:
- să existe una sau mai multe împrejurări care fac să se prezume voinţa mandantului de a
aproba un alt comportament decât cel stabilit iniţial pentru mandatar;
- să existe o imposibilitate de a-l înştiinţa în prealabil pe mandant.
Dacă intervin schimbări de natura celor de mai sus în executarea mandatului, mandatarul este
obligat să îl înştiinţeze de îndată pe mandant cu privire la această situaţie.
Obligaţia asumată de mandatar nu este una de rezultat, ci una de diligenţă, astfel încât se va
considera că el şi-a îndeplinit obligaţia asumată chiar dacă nu a reuşit să încheie operaţiunea
juridică pentru care a primit mandat, dacă dovedeşte că a depus toate diligenţele necesare în acest
scop. Mandatarul trebuie să dea dovadă de iniţiativă în îndeplinirea mandatului conform
interesului mandantului şi el se bucură de o anumită libertate în alegerea modului de îndeplinire a
obligaţiei, dar trebuie să acţioneze cu toată prudenţa şi diligenţa necesară realizării scopului pentru

127 Pentru mai multe amănunte în legătură cu mandatul în interes comun a se vedea M.D. Bocşan, Mandatul în interes comun,

în Dreptul nr. 2/2001, p. 64 şi urm.

 143
care i s-a dat împuternicire. Dacă operaţiunea avută în vedere de mandant nu este încheiată,
mandatarul poate dovedi că a depus toate diligenţele necesare, dar operaţiunea pentru care s-a dat
mandat nu s-a putut realiza şi, ca urmare, nu va fi ţinut de niciun fel de răspundere faţă de
mandant128.
În cazul când mandatarul nu-şi execută obligaţiile cu intenţie sau din culpa sa, el va fi obligat
să plătească despăgubiri mandantului pentru prejudiciul încercat din această cauză, respectiv
paguba efectiv suferită, cât şi folosul de care a fost lipsit. Dolul sau culpa mandatarului în
executarea obligaţiilor sale pot fi dovedite cu orice mijloc de probă.
În caz de forţă majoră mandatarul trebuie să-l anunţe pe mandant despre această situaţie şi să
continue afacerea după încetarea acesteia, dacă mai este posibil. Forţa majoră trebuie dovedită în
acest caz de către mandatar.
Diligenţa cerută mandatarului pentru executarea mandatului se apreciază diferit după cum
mandatul a fost oneros sau gratuit. Astfel, în cazul mandatului oneros, răspunderea lui se apreciază
mai sever (culpa levis in abstracto), luându-se în calcul ca etalon tipul abstract al omului prudent,
întreprinzător, diligent (bonus pater familias). În cazul în care mandatul este gratuit, răspunderea
mandatarului se apreciază după criterii mai puţin riguroase, deci după criteriul culpei levis in
concreto. Aceasta semnifică faptul că se va lua ca etalon diligenţa pe care mandatarul o depune în
mod obişnuit pentru îndeplinirea propriilor afaceri.
Răspunderea mandatarului intervine nu numai în caz de neexecutare a contractului, ci şi în caz
de executare cu întârziere sau necorespunzătoare.
Părţile pot stabili clauze de răspundere, putând să o agraveze sau să o diminueze în raport de
cea prevăzută de lege, sau chiar să o înlăture. Dacă mandantul a ratificat actele încheiate de
mandatar el nu mai poate cere ca acesta să răspundă pentru îndeplinirea necorespunzătoare a
mandatului.

Răspunderea pentru obligaţiile terţilor

Mandatarul nu este răspunzător de neîndeplinirea obligaţiilor de către terţul cu care a încheiat
actul juridic pentru care a primit însărcinare. Totuşi dacă se va dovedi că starea de insolvabilitate
a terţului i-a fost cunoscută sau trebuia să-i fie cunoscută la data încheierii contractului cu acesta,
răspunderea lui va fi antrenată.
Răspunderea mandatarului nu va fi antrenată atunci când neexecutarea mandatului este
imputabilă mandantului, care, de exemplu, nu a înmânat mandatarului actele necesare.
Mandatarul nu răspunde de pieirea fortuită a unui lucru încredinţat de mandant.

b. Obligaţia de a da socoteală
Întrucât mandatarul acţionează în numele mandantului şi pentru acesta, art. 2.019
C. civ. îl obligă să dea socoteală despre modul de îndeplinire a mandatului ori de câte ori i se cere.
Ca urmare, el este obligat să dea în primire mandantului bunurile şi documentele ce i-au fost
predate fie de către mandant, fie de către terţul cu care a contractat în numele mandantului. Este
de menţionat sub acest aspect că el trebuie să predea mandantului chiar şi ceea ce a primit de la
terţ şi nu se cuvenea mandantului, deoarece terţul pentru a obţine restituirea la ce a predat fără a fi
îndatorat, se poate îndrepta ulterior împotriva mandantului.
Sumele de bani primite de mandatar în virtutea contractului de mandat sunt purtătoare de
dobânzi. În cazul în care aceste sume au fost folosite de mandatar în interes propriu, dobânda curge
de la data respectivei întrebuinţări. În cazul celorlalte sume datorate, dobânda curge de la data
punerii în întârziere. În cazul sumelor folosite în interes propriu, punerea în întârziere a
mandatarului nu este necesară.
În perioada în care bunurile primite cu ocazia executării mandatului de la mandant ori în
numele lui se află în deţinerea mandatarului, acesta are şi obligaţia de a le conserva.

128 Pentru importanţa distincţiei dintre obligaţiile de diligenţă şi obligaţiile de rezultat, sub aspect probator, a se vedea: C.
Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1981, p. 16; L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 30.
 144
Mandatarul răspunde deci şi dacă a primit un lucru dar acesta a pierit din culpa sa.
În scopul îndeplinirii obligaţiei de conservare a bunurilor, art. 2.024 C. civ arată măsurile de
conservare pe care mandatarul este ţinu să le ia. Astfel, mandatarul va exercita drepturile
mandantului faţă de terţi, dacă bunurile primite pentru mandant prezintă semne de deteriorare sau
au ajuns cu întârziere. Spre exemplu, în cazul în care bunul prezintă semen de deteriorare,
mandatarul poate contesta starea bunului pus la dispoziţie de vânzător şi cere instanţei de judecată,
în condiţiile art. 1.691 C. civ., desemnarea unui expert pentru efectuarea constatării referitoare la
starea bunului. De asemenea, în caz de urgenţă, mandatarul poate proceda la vânzarea bunurilor
cu diligenţa unui bun proprietar.
În cazurile în care mandatarul este nevoit să ia astfel de măsuri de conservare, el trebuie să îl
informeze de îndată pe mandant.
În legătură cu momentul de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune al
mandantului, practica judiciară şi doctrina au concluzionat că acesta curge în principiu de la data
încetării contractului prin executare sau prin alte moduri şi că diferă în funcţie de împrejurări.
Astfel, de exemplu, dacă este vorba de restituirea unor sume de bani rezultate din vânzarea unor
bunuri ale mandantului, dreptul material la acţiune se naşte de la data încetării mandatului prin
executare. Dacă însă este vorba de sume de bani ridicate de mandatar de la CEC în baza clauzei
de împuternicire, care reprezintă un mandat129, s-a concluzionat prescripţia începe să curgă din
momentul în care titularul de libret, care are poziţia de mandant, a cunoscut sau trebuia să cunoască
paguba ce i-a fost pricinuită de mandatar prin ridicarea sumelor de bani şi nerespectarea obligaţiei
de a da socoteală130.
Chestiunea referitoare la prescripţie este valabilă numai în ceea ce priveşte drepturile de
creanţă pe care mandantul le are împotriva mandatarului. În cazul în care se revendică un bun, fie
cel încredinţat de mandant mandatarului, fie cel primit de acesta din urmă ca urmare a încheierii
operaţiunii juridice pentru care a fost împuternicit, suntem în prezenţa unei acţiuni reale, care este
imprescriptibilă.

Practică judiciară

c. Obligaţia de răspundere pentru faptele persoanei substituite în executarea mandatului

Contractul de mandat fiind, aşa cum am arătat, un contract care se încheie intuitu personae,
mandatarul trebuie să îndeplinească personal însărcinările primite. Mandantul are în vedere
diligenţa mandatarului pe care el l-a ales şi de aceea acesta din urmă nu-şi poate substitui o
persoană pentru executarea mandatului decât dacă i-a fost conferit acest drept (art. 2.023 C. civ.).
Mandantul poate să convină cu mandatarul atât o substituire totală cât şi una parţială, pentru
anumite acte sau pentru anumite operaţiuni juridice.
Această posibilitate trebuie să fie stipulată în mod expres, neputând fi prezumată.
Posibilitatea substituirii mandatarului neacordată prin contractul iniţial, poate fi acordată de
mandant şi printr-un act ulterior.
Art. 2.023 alin. (2) reglementează o posibilitate pentru mandatar de a fi substituit de o altă
persoană chiar în lipsa unei autorizaţii exprese a mandantului, dar numai în caz de îndeplinire
cumulativă a trei condiţii, respectiv dacă:
a) împrejurări neprevăzute îl împiedică să aducă la îndeplinire mandatul;
b) îi este imposibil să îl înştiinţeze în prealabil pe mandant asupra acestor împrejurări;
c) se poate prezuma că mandantul ar fi aprobat substituirea dacă ar fi cunoscut împrejurările
ce o justifică.

129 Clauza de împuternicire din libretele CEC nu trebuie confundată cu clauza testamentară, care este o formă simplificată de
legat particular. Clauza de împuternicire, având natura juridică a unui mandat, încetează să mai producă efecte la decesul titularului
libretului. Clauza testamentară produce efecte doar după decesul titularului de libret.
130 A se vedea în acest sens Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 234; D. Chirică, op. cit., p. 264; TJ Hunedoara, dec. civ. nr. 50/1986, în

RRD nr. 1/1987, p. 60; TJ Constanţa, dec. civ. nr. 206/1987, în RRD nr. 2/1988, p. 38.
 145
În doctrină s-a exprimat şi opinia că cele trei condiţii de mai sus nu trebuie îndeplinite
cumulativ şi că îndeplinirea oricăreia dintre ele dă dreptul mandatarului să submandateze 131. În
ceea ce ne priveşte apreciem că analiza coroborată a celor trei condiţii duce la concluzia că este
necesar ca toate aceste condiţii să fie îndeplinite pentru a exista posibilitatea substituirii şi că nu
suntem în prezenţa a trei situaţii care, fiecare în parte, ar justifica substituirea neautorizată, chiar
dacă la alin. (3) al art. 2.023 C. civ. care se referă la obligaţia mandatarului de a-l inform pe
mandant despre intervenirea substituirii, se vorbeşte de „cazurile prevăzute la alin. (2)”, ca şi când
ar fi situaţii diferite.
În cazul în care intervine substituirea în condiţiile menţionate, mandatarul este obligat să-l
înştiinţeze de îndată pe mandant despre substituire. Nu se prevede care este sancţiunea
neîndeplinirii acestei obligaţii. Apreciem că într-o astfel de situaţie trebuie considerat că
substituirea este nepermisă, cu consecinţa antrenării răspunderii mandatarului pentru o astfel de
situaţie.
Dacă mandatarul, şi-a substituit o altă persoană fără a i se fi acordat sau fără a avea acest drept
prin îndeplinirea celor trei condiţii susmenţionate, el răspunde pentru activitatea terţului care-l
substituie, la fel ca pentru faptele proprii132. La fel răspunde atunci când facultatea de substituire
i-a fost acordată, dar persoana aleasă să-l substituie este o persoană nediligentă, nedestoinică sau
insolvabilă. În schimb atunci când facultatea de substituire a fost însoţită şi de indicarea persoanei
care poate substitui, mandatarul nu răspunde pentru activitatea acesteia, ci doar în cazul în care a
ales o altă persoană decât cea indicată.
În situaţia în care substituirea a fost autorizată, iar persoana substituită este una diligentă şi
prudentă, mandatarul nu răspunde. El ar putea răspunde şi în această situaţie doar pentru
instrucţiunile incorecte date substituitului referitor la executarea mandatului.
În toate cazurile de substituire, mandantul are o acţiune directă împotriva celui care a
substituit. Dreptul mandantului de a acţiona împotriva substituitului printr-o acţiune directă, deşi
nu a contractat cu această persoană, rezultă în mod expres din dispoziţiile art. 2.023 alin. (6) C.
civ.

Pluralitatea de mandatari
Pentru încheierea actelor sale juridice mandantul poate să confere împuternicire unuia sau mai
multor mandatari. Dacă s-a contractat cu mai mulţi mandatari, aceştia pot lucra împreună sau
separat. Mandatul conferit mai multor persoane pentru a lucra împreună nu are efect dacă nu a fost
acceptat de către toate aceste persoane. Ca urmare dacă una dintre persoanele cărora li s-a făcut
ofertă de mandat pentru a lucra împreună cu alţi mandatari, nu acceptă oferta, un astfel de mandat
nu ia naştere. O stipulaţie contrară este posibilă, adică contractul să ia naştere doar cu mandatarii
care au acceptat să lucreze împreună.
Când mai multe persoane au acceptat acelaşi mandat, actele lor îl obligă pe mandant chiar
dacă au fost încheiate numai de una dintre ele, afară de cazul când s-a stipulat că vor lucra împreună
[art. 2.022 alin. (2) C. civ.].
Pentru ipoteza în care există mai mulţi mandatari care s-au obligat să lucreze împreună, aceştia
răspund solidar faţă de mandant pentru îndeplinirea obligaţiilor lor133, cu excepţia cazului când s-a
convenit altfel.
Dacă pentru fiecare dintre mandatari limitele de acţiune au fost stabilite prin contract, ei vor
acţiona numai în cadrul acestora iar răspunderea nu este solidară. În acest caz dacă unul dintre
mandatari a provocat o pagubă prin modul său de acţiune, el va fi obligat să repare singur întreaga

131 A se vedea, în acest sens, Fl. Baias ş.a., op. cit., vol. II, p. 2031.
132 TS, s. civ., dec. civ. nr. 60/1971, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor
instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, p. 140.
133 Potrivit art. 1.543 din vechiul Cod civil, dacă se acorda mai multor mandatari împuternicire pentru încheierea unui act

juridic, nu exista solidaritate între aceştia decât dacă aceasta a fost stipulată în mod expres. Soluţia era deci exact inversă decât în
reglementarea actuală care, în lipsă de stipulaţie contrară, consideră că răspunderea mandatarilor este solidară.
 146
pagubă. Dacă însă paguba este rezultatul unei culpe concurente şi concertate, răspunderea este
solidară134.

2. Obligaţiile mandantului
Mandantului îi revin, în principal, două obligaţii. Prima este obligaţia de a-l dezdăuna pe
mandatar de cheltuielile făcute în executarea mandatului, iar a doua este cea de a plăti remuneraţia
cuvenită mandatarului în cazul în care mandatul este oneros.

a. Obligaţia de a-l dezdăuna pe mandatar pentru cheltuielile făcute

Potrivit art. 2.025 C. civ. mandantul este obligat să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele
necesare executării mandatului. El trebuie să restituie mandatarului toate cheltuielile rezonabile
efectuate de acesta în legătură cu executarea mandatului. Intră în această categorie cheltuielile pe
care le-a avansat mandatarul din banii proprii pentru încheierea operaţiunii juridice cu care a fost
mandatat, dar şi cheltuielile efectuate pentru conservarea sau administrarea bunurilor ce i-au fost
predate de către mandant sau au fost dobândite în contul mandantului ca urmare a executării
contractului de mandat.
Pentru a obţine restituirea cheltuielilor avansate acestea trebuie să fi fost făcute în executarea
mandatului şi din cauza lui. Mandantul nu este dator să restituie cheltuielile inutile făcute de
mandatar, sau cheltuielile pe care acesta le-a făcut din culpa sa şi care altfel putea să le evite.
Mandantul are obligaţia să plătească şi dobânzi pentru sumele avansate de către mandatar iar
potrivit art. 2.025 C. civ., aceste dobânzi curg de la data efectuării cheltuielilor. Dobânzile sunt
datorate fără punere în întârziere şi anume din momentul când mandatarul a făcut plata.
În sfârşit, potrivit art. 2.026 C. civ., mandantul trebuie să dezdăuneze pe mandatar de pierderile
suferite cu ocazia îndeplinirii mandatului său, dacă nu i se poate imputa nicio culpă.

b. Obligaţia de plată a remuneraţiei

Atunci când mandatul este cu titlu oneros, mandantul are şi obligaţia de a plăti mandatarului
indemnizaţia stabilită prin contract sau stabilită de instanţă în condiţiile art. 2.010 C. civ.
Mandantul nu poate refuza plata salariului pe considerentul că operaţiunea juridică avută în
vedere nu s-a încheiat. Obligaţia asumată de mandatar nu este una de rezultat, ci una de diligenţă,
astfel că dacă mandatarul dovedeşte că a depus toate diligenţele necesare, este irelevant sub
aspectul plăţii remuneraţiei dacă operaţiunea preconizată nu a reuşit. Această concluzie rezultă
explicit din prevederile art. 2.027 C. civ.
Executarea mandatului după expirarea termenului acordat în acest scop nu duce, în principiu,
la neplata onorariului cuvenit, dacă mandantul se foloseşte de operaţiunea juridică efectuată de
mandatar în numele său.
Dacă mandatul nu s-a îndeplinit din culpa mandatarului, mandantul nu poate fi obligat să-i
plătească remuneraţia stabilită.

Solidaritatea mandanţilor
Art. 2.028 C. civ. prevede că atunci când mai multe persoane au numit un mandatar pentru o
afacere comună ele sunt răspunzătoare solidar pentru toate efectele mandatului.

Dreptul de retenţie al mandatarului

Codul civil recunoaşte mandatarului un drept de retenţie asupra bunurilor mandantului, bunuri
primite în baza contractului de mandat fie de la mandant, fie pe seama acestuia, până la realizarea
creanţelor sale rezultate din contractul de mandat
(art. 2.029 C. civ.).
Este vorba de orice creanţe faţă de mandant, izvorâte din contractul de mandat şi nu numai de
remuneraţia cuvenită.

134 C. Hamangiu, N. Georgian, op. cit., p. 199.

 147
Subsecţiunea a II-a
Efectele mandatului faţă de terţi

1. Raporturile dintre mandant şi terţi

Efectele reprezentării. Mandantul este îndatorat a îndeplini faţă de terţi obligaţiile contractate
de mandatar în limita puterilor date. Este o consecinţă a principiului că mandatarul reprezintă
mandantul. El nu se angajează în raporturile cu terţii în nume propriu, ci lucrează în numele şi
pentru mandant. Toate efectele contractului încheiat în limitele împuternicirii date se produc
exclusiv în persoana mandantului. Acesta va beneficia de drepturile rezultate din contractul
încheiat de mandatar în numele său, dar va fi ţinut şi de obligaţiile corelative rezultate din acelaşi
act.
Mandantul nu este ţinut de executarea obligaţiilor pe care mandatarul le-a asumat depăşind
limitele împuternicirii primite sau în lipsa acestei împuterniciri.
Ratificarea mandatului. Depăşirea limitelor mandatului de către mandatar poate duce la
obligarea mandantului pentru actele încheiate în aceste condiţii, numai dacă ele au fost ratificate
de către mandant. Ratificarea valorează mandat (ratihabitio mandato aequiperatur) şi efectele se
produc ca în cazul în care mandatarul a acţionat în limitele convenite.
Mandatul aparent135
Mandatul aparent reprezintă situaţia în care nu există o împuternicire reală a mandatarului de
a încheia un act juridic cu un terţ, dar totuşi terţul de bună-credinţă contractează cu mandatarul
existând aparenţa unei împuterniciri a acestuia din partea mandantului. O asemenea situaţie apare,
de exemplu, atunci când mandantul revocă mandatul fără ca terţii să ia cunoştinţă de această
împrejurare. În această situaţie ei contractează cu mandatarul cu credinţa că acesta are puterea de
a-l reprezenta pe mandant în operaţiunea juridică respectivă şi dacă sunt de bună-credinţă se
impune a fi protejaţi prin recunoaşterea de efecte contractului încheiat. Dacă terţii sunt în culpă
pentru necunoaşterea lipsei puterii de reprezentare, ei nu pot beneficia de efectele pe care le
produce mandatul aparent. Ei sunt consideraţi vinovaţi atunci când au omis să verifice limitele
puterilor invocate de mandatar pentru a-l reprezenta pe mandant.
Atunci când mandantul nu a contribuit cu nimic la crearea aparenţei înşelătoare care a dus la
încheierea actului în numele lui şi când nu a avut niciun fel de cunoştinţă despre calitatea falsă ce
şi-a atribuit-o mandatarul, nu poate exista mandat aparent şi persoana care a fost reprezentată fără
voia ei nu poate fi ţinută de nicio obligaţie dintre cele contractate de falsul mandatar. Terţul
contractant poate acţiona împotriva acestuia, în acest caz, pe temei delictual.
Mandatul aparent produce deci efecte ca orice contract de mandat dacă terţul a contractat cu
credinţa scuzabilă şi legitimă că mandatarul are putere de reprezentare. Mandantul va fi obligat să
execute obligaţiile asumate de mandatar în numele său, deşi acesta nu mai era împuternicitul lui
sau nu a fost niciodată împuternicitul lui. Mandantul, sau mai corect persoana reprezentată fără
voia sa, va suporta în acest caz riscul asumat prin faptul că a conferit, sau numai se pare că a
conferit, puterile unui mandatar care nu merită încrederea sa136.

2. Raporturile dintre mandatar şi terţi

În analiza raporturilor dintre mandatar şi terţ trebuie pornit de la prevederile art. 1.310 C. civ.,
care în materie de reprezentare arată: „Cel care încheie un contract în calitate de reprezentant,
neavând împuternicire ori depăşind limitele puterilor care i-au fost încredinţate, răspunde pentru
prejudiciile cauzate terţului contractant care s-a încrezut, cu bună-credinţă, în încheierea valabilă
a contractului”.
Pentru analizarea raporturilor menţionate este esenţial de reţinut esenţa mandatului, respectiv
faptul că prin el se conferă puteri mandatarului să acţioneze în numele şi pe seama mandantului.

135Pentru o prezentare mai largă cu privire la mandatul aparent, a se vedea Gh. Comăniţă, Condiţiile mandatului aparent, în
RDC nr. 4/2007, p. 30-38.
136 D. Gherasim, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, p. 213.
 148
Mandatul este un contract de reprezentare perfect. De aici rezultă principiul că mandatarul îl
angajează pe mandant şi nu se obligă el însuşi, deci nu se creează raporturi juridice între mandatar
şi terţii cu care a încheiat operaţiunile juridice.
Pentru funcţionarea acestui principiu este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:
- mandatarul să aducă la cunoştinţa terţilor calitatea sa de mandatar;
- mandatarul să facă cunoscută terţilor identitatea mandantului;
- prezentarea de către mandatar a întinderii împuternicirii sale; Terţii sunt direct interesaţi să
cunoască limitele mandatului. Dacă neglijează acest lucru şi contractează cu mandatarul prin
depăşirea împuternicirii acestuia sau în lipsa ei, se văd puşi în situaţia de a nu-l putea obliga pe
mandant la îndeplinirea obligaţiilor rezultate din contractul încheiat pe seama acestuia. Verificarea
se face prin consultarea procurii, dar pornind şi de la faptul că în niciun caz mandatarul nu ar putea
avea mai multe puteri decât ar avea mandantul însuşi. Dacă mandantul nu ar putea personal să
încheie un act juridic, această imposibilitate nu ar putea fi înlăturată prin numirea unui mandatar.
Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite mandantul este ţinut de toate efectele contractului pe care
mandatarul l-a încheiat în numele lui, ca şi când el însuşi ar fi încheiat contractul. Practic
mandatarul dispare în acest caz de pe scena efectelor contractului încheiat.

Secţiunea a IV-a
Încetarea contractului de mandat

În afară de cauzele generale de stingere a obligaţiilor contractuale, există şi unele situaţii sau
cazuri speciale care duc la încetarea contractului de mandat. Ele sunt prevăzute în art. 2.030 C.
civ., din cuprinsul căruia rezultă că mandatul se stinge prin revocarea lui, prin renunţarea
mandatarului şi prin moartea, incapacitatea sau falimentul uneia dintre părţi. În cele ce urmează,
vom analiza ceea ce este esenţial în legătură cu aceste cazuri.

Revocarea mandatului
Potrivit art. 2.031 C. civ., „Mandantul poate oricând revoca mandatul, expres sau tacit,
indiferent de forma în care contractul de mandat a fost încheiat şi chiar dacă a fost declarat
irevocabil”.
Din dispoziţia legală citată rezultă că mandantul poate revoca oricând, unilateral, mandatul.
Facultatea de revocare a mandatului există atât pentru mandatul cu titlu gratuit cât şi pentru cel
oneros. Raţiunea dispoziţiei cuprinsă în art. 2.031 C. civ. constă în aceea că mandatul se încheie
în interesul mandantului şi pe baza încrederii pe care el o acordă mandatarului, astfel că este firesc
să i se acorde posibilitatea de revocare a mandatarului în caz de diminuare a încrederii sale.
Forme de revocare
Revocarea mandatului poate fi expresă când rezultă dintr-o manifestare de voinţă directă,
explicită, dar poate fi şi tacită, legea neimpunând vreo cerinţă de formă.
Revocarea tacită trebuie să fie dedusă din împrejurări ce dovedesc în mod neîndoielnic voinţa
de revocare a mandatului. Astfel, s-a decis că mandatul pentru vânzarea unui imobil aflat în stare
de coproprietate se consideră revocat prin introducerea unei acţiuni de partaj137.
Numirea unui nou mandatar pentru aceeaşi operaţiune juridică, implică potrivit art. 2.031 C.
civ., o revocare a mandatului anterior.

Publicitatea revocării
Pentru a produce efecte, revocarea trebuie să ajungă la cunoştinţa mandatarului. „Tot ceea ce
mandatarul a făcut, în numele mandantului, înainte de a cunoaşte sau de a fi putut cunoaşte cauza de
încetare a mandatului este socotit ca valabil făcut în executarea acestuia” spune art. 2.036 C. civ. Nu
este imperativ necesar ca încunoştinţarea mandatarului să se facă prin notificare trimisă de
137 A se vedea TS, s. civ., dec. civ. nr. 872/1973, în Culegere de decizii, 1973, p. 103-105. În speţă, s-a susţinut însă, eronat,

că este vorba de o revocare expresă.

 149
executorul judecătoresc, fiind suficientă o scrisoare recomandată. Mandantul este obligat să facă
dovada că mandatarul a avut cunoştinţă de revocarea mandatului sau că cel puţin ar fi putut cunoaşte
cauza de încetare a mandatului.
Revocarea mandatului care nu a fost notificată decât mandatarului nu este opozabilă terţilor.

Renunţarea la mandat
Printre cauzele de încetare a contractului de mandat art. 2.030 C. civ. enumeră şi „renunţarea
mandatarului”. Posibilitatea mandatarului de renunţare la mandat este reglementată în mod expres
şi de art. 2.034 C. civ., care arată că „mandatarul poate renunţa oricând la mandat, notificând
mandantului renunţarea sa”.
Reglementarea este firească din moment ce mandatul a fost conceput, în principiu, ca un
contract gratuit, care nu-l poate împovăra pe mandatar. Posibilitatea de renunţare a mandatarului
există, însă, nu numai în cazul mandatului gratuit, ci şi a celui oneros, legea nefăcând nicio
distincţie.
Dacă renunţarea mandatarului este de natură să-l păgubească pe mandant, el va trebui să-l
despăgubească pe acesta pentru prejudiciul suferit, cu excepţia situaţiei când continuarea
mandatului i-ar fi cauzat chiar mandatarului o pagubă însemnată şi care nu putea fi prevăzută la
data încheierii contractului. În această situaţie el poate renunţa la mandat chiar dacă în acest mod
mandantul va suferi un prejudiciu.
Dacă paguba care ar suferi-o mandatarul prin continuarea mandatului ar fi mai mică decât cea
încercată de mandant prin renunţarea mandatarului, acesta din urmă este ţinut să plătească
mandantului despăgubiri ca urmare a renunţării la mandat.
În doctrină s-a arătat că posibilitatea renunţării fiind de ordine publică, nu poate fi înlăturată
printr-o clauză contractuală, dar poate fi condiţionată de un termen de preaviz138. Apreciem că
părţile pot conveni în mod valabil ca mandatarul să-şi asume obligaţia să nu renunţe la mandat139.
Şi de această dată, însă, o astfel de clauză nu împiedică renunţarea la mandat, ci dă drept
mandantului să solicite despăgubiri de la mandatar pentru renunţarea acestuia la mandat în afara
condiţiilor convenite.

Decesul, incapacitatea sau falimentul mandantului sau mandatarului

Moartea unei părţi. Art. 2.030 pct. 3 C. civ. prevede că mandatul se poate stinge prin moartea,
incapacitatea sau falimentul mandantului sau mandatarului.
În cazul în care intervine una dintre împrejurările de mai sus, legea îi obligă pe moştenitorii
acestora să înştiinţeze pe cealaltă parte despre această împrejurare.
În caz de deces, incapacitate sau faliment al mandantului, mandatarul este obligat să continue
executarea mandatului, dacă întârzierea în executarea acestuia ar pune în pericol interesele
moştenitorilor mandantului şi să se ocupe de interesele acestora până ce ei vor reuşi să le preia în
mod direct sau să-şi numească un alt mandatar. Desigur că aceste obligaţii revin doar în cazul în
care moştenitorii au capacitate deplină de exerciţiu, iar îndeplinirea acestei obligaţii impune ca
moştenitorii mandatarului să fi avut cunoştinţă de existenţa mandatului şi să-l cunoască pe
mandant şi domiciliul acestuia.
Incapacitatea sau falimentul mandantului sau mandatarului. Incapacitatea sau falimentul
determină încetarea contractului de mandat indiferent dacă intervin cu privire la mandant sau la
mandatar. În aceste cazuri reprezentanţii părţii ce se află în una dintre situaţiile menţionate au
obligaţia de a informa de îndată cealaltă parte.
Mandatarul ori reprezentanţii săi sunt obligaţi să continue executarea mandatului dacă
întârzierea acesteia riscă să pună în pericol interesele mandantului.
Încetarea contractului din cauza falimentului, incapacităţii sau decesului mandantului nu va fi
opozabilă mandatarului şi terţilor atât timp cât aceştia nu au cunoscut faptul respectiv.

138 Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 245.

139 A se vedea în acelaşi sens E. Safta-Romano, op. cit., p. 248.
 150
Alte cauze de încetare a contractului de mandat
Deşi art. 2.030 C. civ. nu le enumeră printre cauzele de stingere a mandatului, trebuie incluse
aici şi îndeplinirea operaţiunii juridice pentru care a fost dat mandatul, precum şi expirarea
termenului sau îndeplinirea condiţiei, atunci când mandatul a fost dat pentru un termen limitat sau
sub condiţie.

Efectele încetării mandatului

Consecinţa firească a încetării mandatului, indiferent de cazurile de încetare, o reprezintă
faptul că mandatarul nu-l mai poate reprezenta pe mandant. Mandatarul este obligat să restituie
mandantului procura primită, precum şi orice alte acte încredinţate în vederea îndeplinirii
mandatului, sau bunuri primite în cursul executării contractului. Totuşi, în situaţia prevăzută de
art. 2.035 alin. (2) C. civ., deci în caz de deces, incapacitate sau faliment al mandantului şi când
operaţiunea începută ar putea deveni prejudiciabilă prin întârzierea continuării ei, mandatarul este
chiar îndatorat de a continua afacerea respectivă, aşa cum am arătat mai sus.
Dacă mandatarul nu a cunoscut cauza de încetare a mandatului, actele încheiate de el sunt
valabile în raporturile cu terţii de bună credinţă, adică cu aceia care nu au cunoscut nici ei cauza
de încetare a mandatului.
Dacă mandatul a încetat şi totuşi terţii nu au avut cunoştinţă de această împrejurare, deci
încheie contractul cu bună-credinţă, contractele încheiate vor fi opozabile mandantului dacă acesta
a contribuit sau este în culpă pentru crearea şi menţinerea aparenţei de mandat, aşa cum am arătat
mai sus140.

Secţiunea a V-a
Mandatul fără reprezentare

Există situaţii când mandatarul deşi lucrează pentru mandant, încheie actul juridic în numele
său personal. În aceste situaţii suntem în prezenţa unui mandat fără reprezentare. Actualul Cod
civil defineşte acest tip de mandat ca fiind „contractul în temeiul căruia o parte, numită mandatar,
încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte părţi, numită mandant, şi îşi asumă
faţă de terţi obligaţiile care rezultă din aceste acte, chiar dacă terţii aveau cunoştinţă despre
mandat”.
La mandatul fără reprezentare se recurge atunci când mandantul doreşte să încheie o
operaţiune juridică fără ca persoana lui să fie cunoscută de către terţul care încheie contractul cu
mandatarul şi de către ceilalţi terţi, sau numai de către aceştia din urmă. Astfel, de exemplu
mandantul poate fi interesat de dobândirea unui imobil, însă nu doreşte ca alte persoane să
cunoască această situaţie. În aceste condiţii el dă împuternicire mandatarului să cumpere imobilul
respectiv, dar în contractul de vânzare-cumpărare nu apare în calitate de cumpărător mandantul, ci
mandatarul.

Natura juridică
Într-un contract de prête-nom, o persoană promite de a acţiona în contul unei alte persoane,
disimulând sub propria sa identitate adevăratul interesat în operaţiunea proiectată. Aceste contract
nu este decât o formă de simulaţie prin interpunere de persoane.

Regimul juridic
În principiu, contractul de mandat fără reprezentare este valabil, neexistând niciun principiu
sau o normă de drept care să-l interzică. Totuşi, există situaţii când scopul pentru care se recurge
la acest contract este unul ilicit. Contractul poate avea o cauză ilicită atunci când se urmăreşte o
fraudă la lege, adică atunci când contractul este doar mijlocul pentru eludarea sau încălcarea unor
dispoziţii legale imperative sau când ascunde o înţelegere frauduloasă a părţilor, precum şi în

140 A se vedea supra, partea referitoare la mandatul aparent.

 151
situaţia în care părţile urmăresc prejudicierea unei terţe persoane. În astfel de situaţii este nul atât
contractul de mandat cât şi contractul încheiat de către mandatar cu terţul.
În ceea ce priveşte efectele contractului trebuie şi aici să fie analizate, pe de o parte, raporturile
dintre mandant şi mandatar, iar pe de altă parte, raporturile dintre mandatar şi terţ.

a. Raporturile dintre mandant şi mandatar

În cazul în care contractul nu are o cauză ilicită, raporturile dintre mandant şi mandatar sunt
reglementate potrivit regulilor de la mandat, bineînţeles cu diferenţa că contractul cu terţul nu este
încheiat în numele mandantului, ci cocontractant apare mandatarul în nume propriu. În ceea ce
priveşte celelalte efecte, nu există diferenţe semnificative.
Pentru ipoteza în care bunurile dobândite de mandatar sunt imobile, acesta este obligat să le
transmită mandantului. În caz de refuz, mandantul poate solicita instanţei de judecată să pronunţe
o hotărâre care să ţină loc de act de transmitere a bunurilor dobândite. Este firesc să fie aşa deoarece
pentru intabularea dreptului de proprietate pe numele său, mandantul are nevoie de un act încheiat
în formă autentică, act în care el să figureze ca şi dobânditor. La fel este situaţia şi în cazul
bunurilor mobile supuse unor formalităţi de publicitate.
La rândul său, mandantul este obligat să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare
executării mandatului, să restituie mandatarului toate cheltuielile rezonabile efectuate de acesta în
legătură cu executarea mandatului, respectiv cheltuielile pe care le-a avansat mandatarul din banii
proprii pentru încheierea operaţiunii juridice cu care a fost mandatat, dar şi cheltuielile efectuate
pentru conservarea sau administrarea bunurilor ce i-au fost predate de către mandant sau au fost
dobândite în contul mandantului ca urmare a executării contractului de mandat. Totodată,
mandantul este obligat să-i plătească mandatarului remuneraţia.

b. Raporturile dintre mandatar şi terţi

În raporturile cu terţul cocontractant, persoana interpusă apare ca adevărata beneficiară a
drepturilor rezultate din actul juridic încheiat şi este ţinută şi de obligaţiile corelative, ca şi când
nu ar exista un contract de mandat. De altfel, pentru terţ, un astfel de contract nici nu există. Dacă
este vorba de un contract translativ de drepturi reale mandatarul devine titularul dreptului transmis
prin contract.
Pentru îndeplinirea obligaţiilor din contract mandatarul îl poate acţiona în nume propriu în
judecată pe terţul cocontractant, dar şi acesta din urmă acţionează direct împotriva mandatarului
în caz de neîndeplinire a obligaţiilor ce în realitate aparţin mandantului. Mandatarul nu va putea
opune terţului calitatea sa de mandatar din moment ce el a acţionat aparent în nume propriu la
încheierea contractului.

c. Raporturile dintre mandant şi terţi

Pentru a analiza dacă şi ce efecte se produc între mandant şi terţul contractant, trebuie să
pornim de la dispoziţiile art. 2.040 C. civ. care stabilesc regula că „terţii nu au niciun raport juridic
cu mandantul” pentru ca imediat în aliniatul următor să prezinte şi excepţia în sensul că totuşi,
„mandantul, substituindu-se mandatarului, poate exercita drepturile de creanţă născute din
executarea mandatului, dacă şi-a executat propriile sale obligaţii faţă de mandatar”. De asemenea,
prezintă importanţă şi art. 2.039 C. civ. care, definind noţiunea de mandat fără reprezentare, arată
că este contractul „în temeiul căruia o parte, numită mandatar, încheie acte juridice în nume
propriu, dar pe seama celeilalte părţi, numită mandant, şi îşi asumă faţă de terţi obligaţiile care
rezultă din aceste acte, chiar dacă terţii aveau cunoştinţă despre mandat”. Conform celor de mai
sus şi ca urmare a faptului că în raport cu terţul mandatarul acţionează în nume propriu şi îşi asumă
faţă de acesta obligaţiile rezultate din contract chiar şi în ipoteza în care terţul cunoaşte că persoana
cu care contractează este un mandatar, rezultă că sub actuala reglementare este indiferent dacă
terţul cunoştea sau nu existenţa mandatului. În ambele situaţii el este ţinut de obligaţiile asumate
în raport cu mandatarul, iar drepturile sale rezultate din contract le exercită tot împotriva acestuia,
care, aşa cum am arătat, a acţionat în nume propriu în raport cu terţul. Chiar dacă cunoaşte faptul
 152
că există un mandat, terţul cunoaşte şi faptul că, în virtutea legii, mandatarul este cel care
îndeplineşte obligaţiile rezultate din contract.
Ca urmare, în principiu, nu există drepturi şi obligaţii reciproce întra mandant şi terţ. Totuşi,
în ideea de a proteja drepturile mandantului, art. 2.040 alin. (2) C. civ. stabileşte că mandantul
„substituindu-se mandatarului”, poate exercita împotriva terţului drepturile de creanţă născute din
executarea mandatului. Două observaţii se impun sub acest aspect: Excepţia vizează doar
drepturile de creanţă şi nu alte drepturi, iar pe de altă parte, ea vizează doar drepturile mandantului
nu şi ale terţului, terţ care rămâne sub imperiul dispoziţiei de la art. 2.040 alin. (1) C. civ., care
stabileşte că terţii nu au niciun raport juridic cu mandantul.

Întrebari recapitulative
1. Prin ce se deosebește mandatul special de cel expres ?
……………………………………………………………………………
………………………………………………………………………….
2. Ce se înțelege prin noțiunea de dublă reprezentare?
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………….
3. Care este deosebirea esențială dintre mandatul cu reprezentare și cel fără
reprezentare?
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………….
4. O persoană poate, într-un contract de vanzare-cumpărare, să fie mandatar atat al
vânzătorului cât și al cumpărătorului?
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………..
5. Care sunt condițiile mandatului apparent?
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………..

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Obligaţia asumată de mandatar:
a. este o obligaţie de rezulat;
b. este o obligaţie de diligenţă;
c. poate să nu fie executată dacă mandatarul intenţionează să renunţe la mandat , chiar
dacă poate duce la păgubirea mandantului.

2. Contractul de mandat este:

a. esenţialmente gratuit;
b. sinalagmatic, dar numai când este cu titlu oneros;
c. intuitu personae;
3. Poate fi încheiat prin intermediul unui mandatar :
a. un contract de donaţie;
b. un contract de întreţinere;
c. un testament;
4. Condiţiile pentru existenţa unui mandat aparent sunt:
a. Lipsa puterii de reprezentare.
 153
b. eroare terțului, care față de pregătirea redusă nu a putut observa limitele mandatului și
depățirea acestora
c.aparența de mandat provenind de la mandant.

TEST DE EVALUARE
1. Pentru înstrăinarea unui imobil este nevoie de un mandate:
a. Special
b. General
c. expres
2. Contractul de vanzare încheiat de mandatar cu el însuși :
a. Nu este valabil ;
b. Este valabil
c. Este valabil dacă s/a stipulat în mod detaliat condițiile în care trebuie să se facă
vânzarea și au fost respectate
3. Dovada mandatului tacit :
a. Se poate face numai cu înscris deoarece mandatul chiar tacit este un contract ;
b. Se poate face și cu martori ;
c. Este inutilă deoarece mandatul tacit nu este valabil
4. Mandatul în interes comun este mandatul încheiat :
a. In interesul mai multor mandanți
b. In interesul mai multor mandatari
c. In care și mandatarul are un interes în operațiunea pentru care a fost mandatat.
5. Mandatarul cu procură generală poate încheia :
a. Acte de dispoziție cu privire la orice bunuri ;
b. Acte de conservare și administrare.
c. Acte de dispoziție dacă nu sunt cu titlu gratuit.
 154

Tema nr.XI
CONTRACTUL DE DEPOZIT

I.OBIECTIVELE SPECIFIC ALE TEMEI:

- studentul să înțeleagă figura juridică a contractului de depozit;
- studentul să înțeleagă aspectele specifice pe care le prezintă condițiile de fond și formă ale
acestui contract;
- studentul să înțeleagă efectele și obligațiile pe care le produce contractul.

II. COMPETETENȚE SPECIFIC DOBÂNDITE DE STUDENT:

- Studentul să fie capabil să definească și să delimiteze contractul de alte contracte cu care
prezintă asemănări;
- Studentul să cunoască aspectele specific în legătură cu condițiile de valabilitate a
contractului;
- Studentul să fie capabil să utilizeze corect noțiunile de specialitate întâlnite la acest
contract;
- Studentul să cunoască efectele generale pe care le produce contractul și obligațiile
rezultate din contract.

III. CUVINTE CHEIE:

Depozit , depozit obişnuit , depozit necesar, depozit neregulat, Sechestrul convenţional,
Sechestrul judiciar, depozite asimilate celui necesar, obligație de restituire.
IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU:
13. Trăsăturile esenţiale şi distinctive ale contractului de depozit
14. Elementele constitutive ale contractului de depozit
15. Efectele contractului de depozit.
16. Obligaţiile născute din contractul de depozit.

CONTRACTUL DE DEPOZIT
 155
Secţiunea I
Noţiune, caracterele juridice, tipurile de depozit
şi delimitarea contractului

Definiţie şi caractere juridice

În termenii art. 2.103 C. civ., „Depozitul este contractul prin care depozitarul primeşte de la
deponent un bun mobil, cu obligaţia de a-l păstra pentru o perioadă de timp şi de a-l restitui în
natură.” În raport de această dispoziţie legală definim depozitul ca un contract prin care o persoană,
numită depozitar, este însărcinată de altă persoană, deponentul, să-i păstreze un bun pe care i-l
încredinţează şi să i-l restituie la cerere.
Contract real. Depozitul face parte din categoria contractelor reale. Pentru a lua naştere un
astfel de contract, este, deci, necesar ca pe lângă consimţământul valabil al părţilor să existe şi
remiterea materială a bunului, ceea ce rezultă din dispoziţiile art. 2.103 alin. (2) C. civ. unde se
arată în mod expres că remiterea bunului este o condiţie pentru încheierea valabilă a contractului
de depozit. Simplul acord de voinţă al părţilor, neînsoţit de tradiţiunea bunului, nu poate valora
contract de depozit, ci doar un antecontract. Prin excepţie, consimţământul părţilor este suficient
pentru realizarea contractului atunci când bunul ce urmează a face obiectul contractului de depozit
se află deja în detenţia depozitarului [art. 2.103 alin. (2) C. civ.].
Contract în principiu, gratuit. Depozitul este un contract gratuit dacă părţile nu au stabilit o
remuneraţie pentru serviciile deponentului. Din dispoziţiile art. 2.106 C. civ. rezultă fără dubiu că
depozitul poate fi şi cu titlu oneros atunci când acest lucru rezultă din convenţia părţilor, din uzanţe
sau din alte împrejurări, cum ar fi, spre exemplu, profesia deponentului. Art. 1.106 C. civ. instituie
o prezumţie de gratuitate a depozitului.
Atunci când deponentul desfăşoară o astfel de activitate cu titlu profesional se prezumă că
depozitul este cu titlu oneros.
Contract, în principiu, unilateral. Atunci când depozitul este constituit cu titlu gratuit,
contractul este unilateral deoarece în sarcina deponentului nu există obligaţii rezultate din contract.
Când, însă, depozitul este cu titlu oneros contractul este sinalagmatic deoarece există şi în sarcina
deponentului obligaţia de plată a remuneraţiei stabilite.
Contract, în principiu, netranslativ de proprietate. Prin contractul de depozit obişnuit nu se
transmite proprietatea asupra bunurilor depozitate şi nici cel puţin posesia. Proprietar al bunurilor
rămâne deponentul, depozitarul fiind un simplu detentor al acestora. Acesta este motivul pentru
care riscul pieirii fortuite a bunurilor îl suportă deponentul şi tot de aceea există obligaţia
depozitarului de a remite deponentului fructele culese ale bunurilor depozitate (art. 2.118 C. civ.).
Doar depozitul neregulat, care are ca obiect sume de bani sau alte bunuri consumptibile şi
fungibile prin natura lor, este translativ de proprietate. În situaţia acestui tip de depozit se aplică,
conform art. 2.105 alin. (2) C. civ. regulile de la împrumutul de consumaţie, cu excepţia cazului
în care intenţia principală a părţilor a fost aceea ca bunurile să fie păstrate în interesul celui care le
predă. O astfel de intenţie este prezumată atunci când, cu referire la termenul restituirii, s-a
convenit că restituirea poate fi cerută anterior expirării termenului de predare.
Caracter intuitu personae. Contractul de depozit se bazează, în mare măsură, pe încrederea
pe care deponentul o are în calităţile depozitarului. El face depozitul la o anumită persoană având
încredere că aceasta va conserva bunul în bune condiţii, că nu se va folosi de el dacă nu-ieste
permis, astfel încât calităţile personale ale depozitarului sunt esenţiale în alegerea acestuia141.

Felurile depozitului
Codul civil face distincţie între 2 feluri de depozit: depozitul propriu-zis şi sechestrul.
Depozitul propriu-zis se prezintă, la rândul lui, în patru variante şi anume:

141 În acelaşi sens, a se vedea: Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2001, p.

377 (în ediţia din 2007 a lucrării, totuşi nu se mai menţionează caracterul intuitu personae al contractului); C. Toader, op. cit., p.
264; T. Prescure, op. cit., p. 361. În sensul că numai depozitul cu titlu gratuit este un contract intuitu personae, a se vedea C.
Macovei, op. cit., p. 244.
 156
- depozitul obişnuit (voluntar)
- depozitul necesar;
- depozitul hotelier;
- depozitul neregulat.
Regulile aplicabile depozitului obişnuit sunt regulile comune în materie de depozit şi ele sunt
completate cu normele speciale prevăzute şi aplicabile pentru celelalte tipuri de depozit.

Delimitarea contractului de depozit de alte contracte

Delimitarea faţă de contractul de închiriere. Distincţia între cele două contracte ce pot
prezenta asemănări evidente, este utilă şi necesară şi numai dacă avem în vedere, spre exemplu,
faptul că depozitarul îşi asumă obligaţia de a păstra bunul depozitat, obligaţie pe care locatarul nu
o are. Spre exemplu, lăsarea unui autoturism în garajul unei alte persoane are semnificaţia unui
depozit sau a închirierii garajului? Criteriul după care se face distincţia este cel al intenţiei părţilor
la încheierea contractului. Dacă s-a asumat obligaţia de păstrare a bunului contractul este de
depozit. În schimb, dacă o astfel de obligaţie nu a fost asumată, contractul poate fi de locaţiune
(evident în situaţia în care folosinţa nu este asigurată gratuit, când suntem în prezenţa unui
comodat). Deşi criteriul de distincţie este, din punct de vedere teoretic, destul de clar, în practică
distincţia se face cu dificultate, voinţa părţilor nefiind întotdeauna evidentă. De aceea trebuie
analizate toate împrejurările din care rezultă ce angajamente şi-au asumat părţile, din care se poate
deduce dacă punerea la dispoziţie a unui spaţiu se face doar pentru a se asigura folosinţa acestuia
sau şi pentru a se asigura conservarea bunurilor lăsate în acest spaţiu. În primul caz avem de a face
cu un contract de locaţiune, în celălalt cu un contract de depozit. Spre exemplu, lăsarea unu
autovehicul într-un loc de parcare cu plată are semnificaţia unei locaţiuni dacă taxa este încasată
numai pentru folosinţa locului de parcare. Dacă taxa este şi pentru paza autovehiculului, contractul
este unul de depozit. Trebuie lămurită, deci, natura activităţii desfăşurate de cel care încasează taxa
de parcare.

Delimitarea faţă de contractul de comodat. Şi această delimitare este dificil de făcut în ipoteza
în care depozitarul are şi dreptul de a se folosi de bunul împrumutat. Şi în acest caz trebuie să se
pornească de la intenţia comună a părţilor. Care a fost scopul principal al contractului? Acela de a
se asigura folosinţa bunului pentru cocontractant, caz în care avem un contract de comodat, sau
acela de a se încredinţa bunul pentru a fi păstrat, situaţie în care suntem în prezenţa unui depozit.
Intenţia părţilor este cea care ajută la delimitarea celor două contracte şi trebuie analizate toate
împrejurările concrete ce pot duce la descoperirea acesteia.

Delimitarea de mandat. Problema se pune mai ales în situaţia în care un mandatar poate primi
un lucru în scopul de a-l înstrăina. Suntem în prezenţa unui depozit când bunul este dat cu intenţia
de a fi păstrat şi restituit. Dacă obligaţia de conservare a bunului este asumată în scopul ca acesta
să fie înstrăinat atunci suntem în prezenta unui mandat, iar depozitul are caracter accesoriu
acestuia. Iată deci că, şi în acest caz, cauza contractului, scopul pentru care a fost încheiat, joacă
rol determinant în delimitarea celor două contracte.

Secţiunea a II-a
Depozitul obişnuit (voluntar)

Condiţiile de valabilitate şi dovada contractului de depozit voluntar

Consimţământul părţilor. Consimţământul părţilor are ca specific faptul că voinţa
deponentului constă în intenţia de a încredinţa bunul depozitarului pentru păstrare. Pe de altă parte,
voinţa specifică a depozitarului este de a primi bunul cu acest titlu. Consimţământul este în cele
mai multe cazuri expres, dar nu este exclus şi un consimţământ tacit, cum este, de exemplu, atunci
când, într-un restaurant, chelnerul ia haina clientului pentru a o duce la garderobă.
 157

Capacitatea părţilor. După cum am văzut, contractul de depozit nu este un contract translativ
de proprietate. El are pentru deponent semnificaţia unui act de administrare, astfel încât capacitatea
necesară pentru astfel de contracte este cea prevăzută pentru încheierea unor acte de administrare.
Mai multă importanţă prezintă însă capacitatea depozitarului întrucât acesta este cel care îşi asumă
obligaţii. Pentru depozitar, care are obligaţia de conservare şi restituire a lucrului, s-a considerat
că depozitul are semnificaţia unui act de dispoziţie astfel încât el trebuie să aibă capacitatea
necesară încheierii unor astfel de acte142.
Art. 2.109 C. civ. prezintă situaţia depozitului făcut de către o persoană capabilă către una
incapabilă. În această situaţie deponentul poate cere restituirea bunului de la persoana incapabilă
câtă vreme bunul se află în detenţia acesteia. Dacă restituirea bunului nu mai este posibilă,
deponentul are acţiune împotriva lui putând obţine însă doar plata corespunzătoare îmbogăţirii
depozitarului.

Obiectul contractului. Contractul poate avea ca obiect cele mai diferite bunuri, dar, spre
deosebire de comodat, acestea nu pot fi bunuri imobile. Art. 2.103 C. civ. spune că depozitul
voluntar „este contractul prin care depozitarul primeşte de la deponent un bun mobil...”. Vor forma,
deci, obiect al contractului de depozit bunurile mobile corporale deoarece acestea sunt susceptibile
de tradiţiune, precum şi cele asimilate acestora cum sunt creanţele constate printr-un titlu la
purtător. bile.
În termenii art. 2.110 C. civ., depozitarul nu poate solicita deponentului să facă dovada că este
proprietar al bunului depozitat. Această dovadă nu poate fi cerută nici persoanei desemnate de
către deponent în vederea restituirii bunului. Ca urmare, orice persoană care justifică un oarecare
drept asupra bunului, cum ar fi uzufructuarul, transportatorul, comodatarul, locatorul, poate să dea
bunul în depozit. Proprietarul rămâne în aceste cazuri un terţ faţă de contract şi păstrează dreptul
de a revendica bunul.

Dovada contractului
Art. 2.104 C. civ. prevede că dovada contractului de depozit se face doar prin înscris, păstrând
în acest fel soluţia din vechiul Cod civil. Cerinţa înscrisului constatator al consimţământului
părţilor este prevăzută ad probationem, şi nu ad validitatem, aşa cum era şi în reglementarea
veche143. Ca urmare, cerinţa înscrisului este necesară pentru dovedirea oricărui contract de depozit,
indiferent de valoarea lui.

Efectele contractului de depozit voluntar

I. Obligaţiile depozitarului

1. Obligaţia de păstrare a bunului primit în depozit

Conţinut. Deponentul încredinţează depozitarului bunul pentru păstrare, pentru conservare.

De aceea obligaţia principală a depozitarului este cea de a păstra bunul şi ea există indiferent dacă
depozitul este gratuit sau este remunerat. De îndeplinirea acestei obligaţii depinde în mod esenţial
şi cealaltă obligaţie, respectiv cea de restituirea a bunului, cea din urmă neputând fi îndeplinită
fără cea dintâi. Obligaţia de păstrare a bunului este o obligaţie esenţială în lipsa căreia nu se poate
vorbi de un contract de depozit.
Obligaţia de păstrare a bunului nu-i conferă depozitarului dreptul de a se folosi de bun (art.
2.108 C. civ). O asemenea posibilitate există doar dacă i-a fost conferită expres de către deponent
sau dacă acesta a consimţit tacit la folosirea bunului depozitat de către depozitar.

142 Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. III, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007,
p. 62; D. Chirică, op. cit., p. 226.
143 Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 65; D. Chirică, op. cit., p. 226; E. Safta-Romano, op. cit., p. 289.
 158
Depozitarul nu are dreptul nici să consume fructele bunului depozitat, trebuind să le restituie
dacă le-a perceput. Este firesc să fie aşa din moment ce el este un detentor.
De asemenea, el nu poate încredinţa altuia păstrarea bunului fără consimţământul
deponentului. El poate face acest lucru doar dacă „este silit de împrejurări să procedeze astfel”. Se
are în vedere ipoteza în care dintre motive independente de voinţa depozitarului acesta nu poate
să-şi îndeplinească obligaţia de păstrare a bunului.
În ideea îndeplinirii obligaţiei de păstrare a bunului, depozitarul este obligat să ceară
consimţământul deponentului pentru schimbarea locului depozitării stabilit în contract şi a felului
depozitării dacă acestea sunt necesare pentru a preveni pieirea, pierderea, sustragerea sau
deteriorarea bunului. Dacă situaţia este atât de urgentă încât consimţământul deponentului nu poate
fin aşteptat, depozitarul este obligat să schimbe locul sau felul păstrării bunului, fără acest
consimţământ (art. 2.111 C. civ.).
Răspunderea depozitarului pentru neîndeplinirea obligaţiei de conservare.
Neîndeplinirea obligaţiei de conservare a bunului poate avea ca efect pierderea acestuia. Ea atrage
şi imposibilitatea de îndeplinirea a obligaţiei de restituire a bunului, cu consecinţa că se antrenează
responsabilitatea depozitarului în condiţiile pe care le vom arăta când vom trata obligaţia de
restituire.
Întinderea răspunderii variază după cum depozitul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros.
Atunci când este gratuit, depozitul nu comportă niciun interes deosebit pentru depozitar,
interesul fiind al deponentului. Ca urmare, în astfel de situaţii responsabilitatea sa este antrenată
ţinând cont de diligenţa pe care depozitarul o depune în păstrarea propriilor sale bunuri. Culpa sa
se apreciază, deci, in concreto. Pentru ca depozitarul să răstoarne prezumţia de culpă ce există în
sarcina lui în caz de pierdere a bunului, el trebuie să dovedească că a depus aceeaşi grijă în
păstrarea lucrului depozitat, ca în păstrarea propriilor bunuri. Se porneşte de la ideea că depozitul
fiind în interesul deponentului, nu se poate pretinde depozitarului să depună un interes mai mare
în conservarea bunului depozitat ca faţă de bunurile sale. Dacă deponentul are un astfel de interes,
el trebuia să-şi caute un depozitar mai diligent.
Dimpotrivă, în situaţia în care depozitul este cu titlu oneros, ca şi în celelalte situaţii prevăzute
de art. 2.107 alin. (2) C. civ. ce presupun un interes al depozitarului în efectuarea depozitului,
diligenţa cerută acestuia este una mai accentuată, responsabilitatea sa fiind, de data aceasta,
apreciată în funcţie de tipul abstract al unui om prudent, al unui om diligent, faţă de bunurile sale.
Culpa depozitarului se apreciază în acest caz in abstracto.
Responsabilitatea depozitarului este tratată cu mai multă rigoare, după cum am arătat, nu
numai în cazul depozitului cu titlu oneros, ci şi în următoarele situaţii prevăzute de art. 2.107 alin.
(2) C. civ:
1. când depozitarul este remunerat;
2. când depozitarul este un profesionist;
3. când i s-a permis să se folosească de bunul depozitat, situaţii la care se adaugă cea
4. când s-a convenit în mod expres ca depozitarul sa fie răspunzător de orice culpă.
Pentru stricăciunile produse bunului depozitat de un caz fortuit sau de forţă majoră, sau pentru
pieirea bunului din acest motiv, el nu răspunde, în afară de situaţiile în care:
- a schimbat fără drept locul sau felul păstrării;
- s-a folosit de bunul depozitat, fără a avea acest drept;
- a încredinţat fără drept bunul unei terţe persoane.
Totuşi el nu răspunde nici în aceste situaţii dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit chiar şi dacă
nu şi-ar fi depăşit drepturile.

Răspunderea în cazul încredinţării bunului către subdepozitar. Dacă depozitarul a fost

autorizat să încredinţeze unei alte persoane păstrarea bunului, el răspunde doar pentru alegerea
acesteia şi eventual pentru instrucţiunile pe care i le-a dat.
 159
Clauze convenţionale referitoare la răspundere. Prin clauze contractuale părţile pot agrava
sau dimpotrivă, diminua răspunderea depozitarului. Se poate astfel conveni ca depozitarul din
depozitul cu titlu gratuit să răspundă la fel ca depozitarul remunerat, sau se poate agrava
răspunderea până la a răspunde şi pentru cazurile de forţă majoră. Clauzele sunt valabile pe baza
faptului că regulile răspunderii contractuale au caracter supletiv144.

2. Obligaţia de restituire

Conţinut. În raport de dispoziţiile art. 2.103 C. civ. depozitarul trebuie să restituie

deponentului chiar lucrul care i-a fost încredinţat spre conservare. Bunul se restituie,deci, în natură
şi în starea în care se află la momentul respectiv. Riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului
este suportat de către deponent în calitate de proprietar. Sarcina probei în dovedirea faptului că
bunul a pierit din cauza unor împrejurări neimputabile depozitarului, revine acestuia.
În cazul în care bunul a pierit sau a suferit degradări din culpa depozitarului, acesta va suporta
contravaloarea prejudiciului adus deponentului în acest fel. Valoarea care se are în vedere la
stabilirea prejudiciului este valoarea de înlocuire a bunului la momentul restituirii prin echivalent,
deci, practic de la data când se pronunţă hotărârea145.
Depozitarul va plăti contravaloarea bunurilor depozitate şi atunci când a înstrăinat fără drept
bunurile depozitate.
Depozitarul este obligat să restituie şi fructele bunului, dacă le-a perceput. În schimb el nu
datorează dobândă pentru fondurile băneşti depozitate decât din ziua în care a fost pus în întârziere
să le restituie.

Cazuri de nerestituire a bunului. Depozitarul este apărat de obligaţia de restituire a bunului

în următoarele situaţii:
- dacă acesta i-a fost cerut de către proprietar sau de o altă persoană îndreptăţită;
- dacă a fost rechiziţionat de autoritatea publică sau dacă i-a fost în alt mod ridicat potrivit
legii;
- dacă bunul a pierit prin caz fortuit. În cazul în care bunul i-a fost ridicat sau a pierit fortuit
dar depozitarul a primit pentru acest motiv anumite sume de bani, sau un alt bun, el este dator să
predea ceea ce a primit, deponentului [art. 2.120 alin. (2) C. civ.].
Depozitarul poate refuza restituirea bunului şi dacă a devenit proprietar al acestuia.
Restituirea mai poate fi refuzată când depozitarul descoperă că bunul depozitat fusese furat ori
pierdut, precum şi pe adevăratul proprietar al bunului. În această situaţie el trebuie să îl informeze
pe adevăratul proprietar despre depozitul ce i s-a făcut şi să îl someze să îşi exercite drepturile
într-un „termen determinat şi îndestulător”. În acest termen depozitarul nu poate restitui bunul
către deponent. Numai după expirarea acestui termen depozitarul se poate libera prin restituirea
lucrului către deponent, dacă pretinsul proprietar nu şi-a valorificat dreptul său. În această
perioadă, depozitarul este îndreptăţit să primească remuneraţie, inclusiv pentru ipoteza când
depozitul a fost cu titlu gratuit.
În cazul în care intervin împrejurări de natura celor arătate mai sus care îl împiedică pe
depozitar să restituie bunul el are obligaţia să comunice deponentului aceste situaţii, în caz contrar
putând fi obligat să plătească despăgubiri pentru prejudiciul suferit de deponent.

Creditorul obligaţiei de restituire. Depozitarul, ca debitor al obligaţiei de restituire a bunului

este dator să restituie bunul celui care i l-a încredinţat. Dacă depozitarul a decedat, obligaţia de
restituire revine moştenitorilor săi, iar dacă aceştia au înstrăinat cu bună-credinţă bunul depozitat,
vor restitui deponentului preţul obţinut pe acesta sau vor ceda deponentului acţiunea lor contra

144 J. Huet, op. cit., p. 1597 şi 1598; Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 71.
145 Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 74.
 160
cumpărătorului dacă preţul nu a fost plătit
(art. 2.121 C. civ.). Buna-credinţă are în acest caz semnificaţia faptului că moştenitorii
depozitarului nu cunoşteau faptul că bunul nu le aparţine şi este un bun aflat în depozit.
Creditor al obligaţiei de restituire este deponentul chiar dacă el nu este şi proprietarul bunul.
Bunul se poate restitui şi mandatarului deponentului sau persoanei indicate de către acesta pentru
restituire.
.

Termenul şi locul restituirii. În raport de dispoziţiile art. 2.115 C. civ., deponentul are dreptul
să ceară oricând restituirea bunurilor depozitate şi aceasta chiar şi în ipoteza în care s-a stabilit un
termen de depozitare, deoarece acesta se prezumă că este stipulat în interesul deponentului. Dacă
totuşi se dovedeşte că termenul a fost stipulat şi în interesul depozitarului, cum este în cazul
depozitului remunerat sau când depozitarul are dreptul să se servească de bun, atunci restituirea
înainte de termen rămâne, în continuare, un drept al deponentului, dar depozitarul are dreptul la
remuneraţia stabilită pentru întreaga perioadă a depozitului, sau are dreptul la despăgubiri pentru
eventualul prejudiciu rezultat din restituirea anticipată.
Referitor la locul restituirii, acesta este cel convenit de părţi pentru îndeplinirea obligaţiei
respective. Dacă acest loc este altul decât cel unde se află lucrurile depozitate, cheltuielile de
transport a bunurilor sunt în sarcina deponentului
Neexecutarea obligaţiei de restituire. În cazul unui refuz nejustificat de restituire a bunului
aflat în depozit, deponentul poate acţiona împotriva depozitarului printr-o acţiune personală,
rezultată din contract, solicitând obligarea acestuia la predarea bunului sau bunurilor depozitate la
el. În cadrul acestei acţiuni, deponentul trebuie să facă doar dovada existenţei contractului între
părţi, nu şi dovada dreptului de proprietate asupra bunului.
Dreptul la acţiune este supus prescripţiei de 3 ani, iar termenul începe să curgă de la expirarea
termenului prevăzut în contract ca limită finală a depozitului. Dacă termenul depozitării nu a fost
prevăzut, termenul de prescripţie începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune care
coincide, în acest caz, cu data încheierii contractului.
În ipoteza în care deponentul este şi proprietar al bunului depozitat, el poate folosi şi acţiunea
în revendicare. Aceasta are avantajul că este imprescriptibilă, dar reclamantul este ţinut, de data
aceasta, să facă dovada dreptului de proprietate cu privire la bunul revendicat.

II. Obligaţiile deponentului

1. Obligaţia de plată a remuneraţiei

În cazul în care depozitul este cu titlu oneros, contractul are caracter sinalagmatic, iar
deponentul are obligaţia de a plăti remuneraţia stabilită de comun acord sau de către instanţa de
judecată în condiţiile art. 2.106 C. civ. Remuneraţia trebuie plătită în cuantumul stipulat şi la
termenele convenite. În lipsă de stipulaţie plata remuneraţiei către depozitar se face la data
restituirii bunului. În situaţia în care restituirea are loc înainte de termen, depozitarul nu are dreptul
decât la partea din remuneraţie convenită, corespunzătoare timpului cât a păstrat bunul.
Menţionăm că deponentul are obligaţia de a plăti remuneraţia depozitarului chiar şi când
depozitul este cu titlu gratuit dacă depozitarul se află în situaţia prevăzută de art. 2.120 C. civ.,
respectiv când acesta a aflat că bunul a fost furat sau pierdut şi a descoperit şi proprietarul bunului
şi l-a somat pe acesta să-şi exercite drepturile într-un termen rezonabil. Pentru termenul menţionat,
până la predarea bunului deponentului sau proprietarului care şi-a dovedit dreptul asupra bunului
furat sau pierdut, deponentul datorează remuneraţie, al cărui cuantum se stabileşte de instanţa de
judecată.

Obligaţii extracontractuale. Indiferent dacă depozitul e cu titlu oneros sau cu titlu gratuit,
deponentul este obligat să-l despăgubească pe depozitar pentru eventualele cheltuieli făcute cu
conservarea bunului. El este de asemenea obligat să-l despăgubească pe depozitar pentru toate
 161
pierderile suferite ca urmare a depozitării bunului, cu excepţia cazului când depozitarul a cunoscut
sau trebuia să cunoască natura periculoasă a bunului.
Aceste obligaţii sunt considerate extracontractuale pentru că ele nu iau naştere din contract,
odată cu încheierea lui, ci din fapte care pot interveni pe parcursul executării lui.

Secţiunea a III-a
Depozitul necesar

Noţiune
Depozitul necesar este reglementat de art. 2.124 C. civ. ca depozit care a fost făcut de
depozitar sub constrângerea unei întâmplări neprevăzute, care îl determină să încredinţeze un lucru
al său spre păstrare, fără a avea posibilitatea sa aleagă liber persoana depozitarului şi să
întocmească un înscris constatator al contractului.
Împrejurările care îl determină pe deponent să încredinţeze bunul său unei alte persoane nu
sunt prevăzute de actualul Cod civil. În Codul civil anterior art. 1.620 C. civ. arăta exemplificativ
astfel de împrejurări: „foc, ruină, o prădare, un naufragiu sau alt eveniment neprevăzut de forţă
majoră”.
Art. 2.124 C. civ. vorbind de întâmplări neprevăzute, se deduce că împrejurările respective nu
sunt neapărat imprevizibile, putând fi doar neprevăzute.
Pentru a fi în prezenţa unui depozit necesar împrejurarea care îl determină pe deponent să
efectueze depozitul trebuie sa constituie un pericol real pentru bunul dat în depozit.

Caracterul necesar al depozitului şi lipsa posibilităţii de alegere a depozitarului nu exclude

caracterul contractual al depozitului. Vom fi în continuare în prezenţa unui contract de depozit,
dar care are ca specific faptul, că deponentului îi lipseşte posibilitatea liberei alegeri a
depozitarului.
Dovada contractului
Sub aspect probator, depozitului necesar îi este specific faptul că dovada lui se poate face şi
fără un înscris, respectiv prin martori sau alte mijloace de probă admise de lege şi aceasta indiferent
de valoarea lui. Este o consecinţă a faptului că acest tip de depozit se efectuează în condiţii care
nu-i permit deponentului să se ocupe de întocmirea unui scris probator. Se poate dovedi în
condiţiile arătate atât existenţa contractului cât şi natura şi valoarea bunurilor depozitate.

Regimul juridic al depozitului necesar

Exceptând regulile de mai sus, depozitului necesar îi sunt aplicabile toate celelalte
reglementări ale depozitului voluntar, cu precizarea că în caz de pieire a bunului depozitarul
răspunde conform regulilor de la depozitul neremunerat. Aceasta înseamnă că eventuala lui culpă
se apreciază în mod concret, în funcţie de diligenţa pe care o depune în păstrarea propriilor bunuri
şi nu după conduita omului prudent şi diligent.

Depozitul hotelier

Consideraţii generale
Codul civil asimilează depozitului necesar, depozitul bunurilor aduse de călători în unităţile
hoteliere. Depozitul hotelier este contractul încheiat între un client al unui hotel şi hotelierul
respectiv, cu privire la depozitarea bagajelor şi valorilor sale aduse sau considerate aduse în hotel.

Cazuri de răspundere a hotelierului

Dispoziţiile Codului civil actual referitoare la depozitul hotelier se aplică nu numai cu referire
la hoteluri, ci şi la moteluri, hanuri, pensiuni ca şi camerelor din staţiunile balneoclimaterice,
caselor de odihnă, vagoanelor de dormit etc. Mai mult decât atât, dispoziţiile respective sunt
 162
aplicabile şi cu privire la îmbrăcămintea pe care trebuie să o depună la magaziile speciale cei
internaţi în spitale, cu privire la bunurile depuse la garderobă de către consumatorii din unităţile
de alimentaţie publică, de clienţi la garderoba unităţilor de prestării de servicii precum şi în alte
situaţii similare.
Depozitul hotelier rămâne în realitate un contract accesoriu contractului hotelier, dar care se
bucură de regimul unui depozit necesar.
Dispoziţiile referitoare la depozitul hotelier nu sunt aplicabile însă cu privire la bunurile aduse
în locuinţele închiriate.
Potrivit art. 2.127 C. civ., hotelierii răspund de furtul, distrugerea sau deteriorarea bunurilor
aduse de client în hotel.
În baza aceluiaşi articol sunt considerate ca bunuri aduse în hotel:
a) bunurile aflate în hotel pe perioada cazării clientului;
b) bunurile aflate în afara hotelului, pentru care hotelierul, un membru al familiei sale ori un
prepus al hotelierului îşi asumă obligaţia de supraveghere pe perioada cazării clientului;
c) bunurile aflate în hotel sau în afara acestuia, pentru care hotelierul, un membru al familiei
sale ori un prepus al hotelierului îşi asumă obligaţia de supraveghere pentru un interval de timp
rezonabil, anterior sau ulterior cazării clientului.
De asemenea, răspunderea există şi pentru vehiculele clienţilor lăsate în garajul sau în parcarea
hotelului, precum şi pentru bunurile care, în mod obişnuit, se găsesc în acestea.

Dovada bunurilor aduse în hotel

În ceea ce priveşte dovada, sunt aplicabile dispoziţiile de la depozitul necesar astfel încât este
admisibil orice mijloc de probă pentru a se dovedi atât bunurile ce au fost aduse în hotel cât şi
valoarea lor.

Întinderea răspunderii hotelierului

Regula. Codul civil instituie o răspundere care, în principiu, este limitată până la concurenţa
unei valori de o sută de ori mai mari decât preţul pentru o zi afişat pentru camera oferită spre
închiriere clientului. Limitarea este bazată pe un plafon variabil la o valoare care depinde de preţul
camerei.

Răspunderea nelimitată. Prin excepţie, răspunderea este nelimitată, conform art. 2.129 C.
civ., în următoarele situaţii:
a) dacă prejudiciul este cauzat din culpa hotelierului sau a unei persoane pentru care acesta
răspunde;
b) dacă bunurile au fost încredinţate spre păstrare hotelierului;Nu se consideră a fi primite în
depozit de către hotelier bunurile depuse de clienţi în casa de valori din cameră. Ca urmare, dacă
dispar bunuri din aceste case de valori, răspunderea este plafonată la valoarea prevăzută de art.
2.128 C. civ.
c) dacă hotelierul a refuzat primirea în depozit a bunurilor clientului pe care, potrivit legii, era
obligat să le primească.

Cazuri de nerăspundere. Conform art. 2.130 C. civ. hotelierul nu răspunde în situaţia în care
furtul distrugerea sau deteriorarea bunului este cauzată:
- de client, de persoana care îl însoţeşte sau care se află sub supravegherea sa ori de vizitatorii
săi;
- de un caz de forţă majoră;
- de natura bunului.
 163
Secţiunea a V-a
Depozitul neregulat

Noţiune şi delimitare
Depozitul neregulat este o formă de depozit, practic nereglementată distinct de Codul civil,
dar a cărui existenţă se desprinde din prevederile art. 2.105 C. civ., referitoare la depozitul unor
sume de bani sau al unor bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor.
Depozitul neregulat se particularizează deci prin obiectul său specific, respectiv bunuri
fungibile şi consumptibile prin natura lor.
Pornind de la dispoziţia legală potrivit căreia în cazul în care depozitul are ca obiect astfel de
bunuri, dacă nu s-a convenit altfel, ele nu trebuie restituite în individualitatea lor, se poate trage
concluzia că în cazul acestor bunurilor consumptibile şi fungibile, depozitarul are dreptul să le
consume şi să restituie altele de aceeaşi natură şi calitate şi în aceeaşi cantitate. Ca urmare, un
astfel de depozit este translativ de proprietate, ca şi împrumutul de consumaţie, de care, după cum
vom vedea, nu se delimitează cu uşurinţă.
Particularitatea depozitului neregulat referitoare la obiectul său şi la caracterul lui translativ
de proprietate, antrenează următoarele diferenţieri în raport cu depozitul obişnuit:
- riscul pieirii fortuite sau deteriorării fortuite a bunurilor depozitate se suportă de către
depozitar în calitate de proprietar potrivit regulii res perit domino şi nu de către deponent;
- fructele produse de bunurile depozitate sunt ale depozitarului în calitate de proprietar şi nu
ale deponentului ca la depozitul voluntar;
- bunurile ce formează obiectul depozitului trebuie să fie proprietatea deponentului în raport
cu faptul că urmează să se transmită proprietatea acestora;
- în cazul în care nu se restituie bunurile împrumutate nu se mai poate folosi acţiunea în
revendicare, ca la depozitul obişnuit, ci doar acţiunea rezultată din contract.

Aplicarea regulilor de la de împrumutul de consumaţie

Am arătat anterior că nu este uşor să se facă distincţia între aceste două contracte. Aceasta
deoarece ambele au ca obiect bunuri fungibile, ambele sunt translative de proprietate şi, ca urmare,
atât depozitarul cât şi împrumutatul au dreptul de a se folosi de bunuri, în ambele cazuri se restituie
alte bunuri decât cele ce au format obiectul contractului, dar de acelaşi gen şi de aceeaşi calitate.
De aceea, probabil, actualul Cod civil a stabilit în art. 2.105 alin. (2) că în cazul depozitului având
ca obiect bunuri fungibile şi neconsumptibile prin natura lor, se aplică regulile împrumutului de
consumaţie, cu excepţia cazului în care bunurile urmau să fie păstrate în interesul celui care le-a
predat.
Existenţa intenţiei de a se restitui chiar bunurile predate şi deci a interdicţiei folosirii lor de
către depozitar, este prezumată atunci când părţile au convenit că restituirea bunurilor poate fi
cerută anterior expirării termenului convenit pentru păstrarea lor.
În condiţiile aplicării regulilor de la împrumutul de consumaţie, în principiu, nu se mai pune
problema dificilă a delimitării unui astfel de depozit de împrumutul de consumaţie.
Arătăm totuşi că o primă deosebire ar rezulta din faptul că în cazul depozitului, spre deosebire
de împrumut, deponentul poate cere restituirea bunului oricând, dar această diferenţă nu este
esenţială şi nici suficientă. De aceea, trebuie să se cerceteze şi să se descoperire intenţia părţilor,
scopul contractului. Dacă scopul principal al transmiţătorului a fost de a-şi asigura păstrarea
bunurilor şi deci contractul se încheie în interesul său, suntem în prezenţa unui depozit. Dacă,
dimpotrivă scopul urmărit a fost satisfacerea interesului celui care primeşte bunurile, suntem, în
principiu, în prezenţa unui contract de împrumut. Problema nu este însă una simplă, mai ales în
cazul depozitului salariat, motiv pentru care, după cum s-a spus, distincţia între depozitul neregulat
şi împrumutul de consumaţie reprezintă un fel de crux juris146.

146 Ph. Malaurie, L. Aynes, Cours de droit civil. Les contrats speciaux, Ed. Cujas, Paris, 1991, p. 475.
 164
Secţiunea a VI-a
Sechestrul

Sechestrul a fost conceput de Codul civil ca o varietate de depozit ce are ca obiect un bun
litigios sau cu privire la care există o incertitudine juridică. Există două tipuri de sechestru, şi
anume sechestrul convenţional şi sechestrul judiciar.

Sechestrul convenţional
Este definit de art. 2.138 C. civ. ca „depozitul prin care două sau mai multe persoane
încredinţează unui terţ, denumit administrator-sechestru, unul sau mai multe bunuri mobile ori
imobile în privinţa cărora există o contestaţie sau incertitudine juridică, cu obligaţia pentru acesta
de a le păstra şi a le restitui celui recunoscut ca titular al dreptului”.
Specific acestui tip de depozit este deci faptul că bunul ce formează obiectul său este în litigiu
sau dacă nu este în litigiu există o incertitudine juridică în ceea ce priveşte titularul dreptului, iar
depozitarul se obligă să-l restituie nu neapărat deponentului, ci părţii care va fi recunoscută ca
titular al dreptului, sau persoanei indicate prin acordul tuturor părţilor care l-au numit.
Depozitarul este debitorul obligaţiilor din depozitul obişnuit, respectiv de a păstra şi de a
restitui lucrul. De aceea, când depozitul este gratuit răspunderea lui va fi mai puţin severă,
luându-se ca etalon culpa levis in concreto, pe când în cazul depozitului cu titlu oneros,
răspunderea va fi apreciată după criteriul mai sever al culpei levis in abstracto.
Atunci când este necesar în raport de natura bunului ca administratorul-sechestru să
îndeplinească anumite acte de administrare cu privire la bun, el este ţinut de îndeplinirea acestor
acte, urmând ca referitor la ele să se aplice în mod corespunzător regulile de la mandat.
Spre deosebire de depozitul obişnuit, depozitarul nu va restitui bunul la cerere, ci doar după
finalizarea procesului sau după încetarea stării de incertitudine juridică. Restituirea bunului
anterior procesului este posibilă doar atunci când toate părţile care l-au numit convin în acest sens,
sau pentru motive temeinice, dar în acest din urmă caz numai prin hotărâre judecătorească.

Sechestrul judiciar
Este sechestrul dispus de către instanţa de judecată cu privire la un bun, mobil sau imobil,
pentru a cărui proprietate sau posesie părţile se judecă, sau atunci când există un litigiu cu privire
la administrarea sau folosinţa unui bun comun,ori asupra bunurilor oferite de debitor pentru
liberarea sa, dar şi în alte situaţii. Depozitarul este numit de către instanţa de judecată pe baza
înţelegerii părţilor, sau în lipsa unei astfel de înţelegeri, din oficiu. Acest gen de sechestru nu are
natură contractuală, motiv pentru care ne interesează în cadrul acestei materii doar sub aspectul
faptului că i se aplică regulile sechestrului convenţional.
BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTARĂ NECESARĂ APROFUNDĂRII
Gh. Comăniţă, Drept civil Contracte speciale, Editura Universul juridic , 2013 capitolul
privind depozitul.
I. Urs , Drept civil.Contracte speciale, Editura Universul juridic, 2015, capitolul privind
contractul de depozit

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
 165
Ce este specific sub aspectul probațiunii la contractul de depozit în raport cu alte acte juridice?
Cum se face delimitarea contractului de depozit de contractul de locațiune?
Care sunt acțiunile pe care le poate folosi deponentul în cazul în care depozitarul refuză restituirea
bunului?
Ce diferențieri față de depozitul obișnuit atrage particularitatea depozitului neregulat constând în
caracterul lui translativ de proprietate?
Care sunt depozitele asimilate celui necesar?

Teste autoevaluare
Sechestrul este o varietate de depozit care se particularizează prin faptul că are ca obiect:
un bun litigios.
un bun imobil;
Un bun mobil.
În cazul în care depozitarul nu respectă obligația de restituire a bunului depozitat, deponentul poate
acționa împotriva acestuia pe calea:
Unei acțiuni în revendicare
Doar pe baza unei acțiuni rezultate din contract.
Dacă este proprietarul bunului depozitat are alegerea între acțiunea în revendicare și cea bazată pe
contract, în caz contrar poate folosi doar acțiunea personală rezultată din contract.
Pentru a delimita contractul de depozit de cel de comodat importanță prezintă:
Intenția părților;
Dacă suntem în prezența unui bun mobil sau imobil,
Dacă depozitarul și-a asumat sau nu obligația de restituire a bunului.
4.În cazul depozitului neregulat, deponentul:
a. trebuie să fie proprietarul bunului depozitat;
b. nu trebuie să fie proprietarul bunului deoarece se poate depozita și bunul altuia;
c. nu a respectat toate regulile referitoare la nașterea valabilă a contractului de depozit.
5.Sechestrul este o formă de depozit care se particularizează prin faptul că:
a. este translativ de proprietate;
b. are ca obiect un bun litigios;
c. are ca obiect doar bunuri fungibile și consumptibile.

TESTE DE EVALUARE
1.Contractul de depozit este un contract:
a. real;
b. consensual;
c. în principiu unilateral, dar poate fi și sinalagmatic.
2. Contractul de depozit:
a. este totdeauna netranslativ de proprietate;
b. este în toate situațiile translativ de proprietate;
c. este translativ, dar poate fi și netranslativ de proprietate.
3. Riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului depozitat este suportat de către:
a. deponent la depozitul obișnuit ;
b. depozitar,la depozitul neregulat;
c. depozitar la depozitul necesar.
4. Depozitul obisnuit:
a. poate avea ca obiect doar imobile;
b. poate avea ca obiect doar bunuri mobile;
c. poate avea ca obiect atat bunuri mobile cât și imobile.
5. Sechestrul:
a. poate avea ca obiect doar imobile;
 166
b. poate avea ca obiect doar bunuri mobile;
c. poate avea ca obiect atat bunuri mobile cât și imobile.
 167

TEMA NR XII
CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT

I.OBIECTIVELE SPECIFIC ALE TEMEI:

- studentul să înțeleagă figura juridică a contractelor de împrumut;
- studentul să înțeleagă aspectele specifice pe care le prezintă condițiile de fond și formă ale acestor
contracte;
- studentul să înțeleagă efectele pe care le produc cele 2 contracte de împrumut.

II. COMPETETENȚE SPECIFIC DOBÂNDITE DE STUDENT:

Studentul să fie capabil să definească și să delimiteze contractul de alte contracte cu care prezintă
asemănări;
Studentul să cunoască aspectele specific în legătură cu condițiile de valabilitate a contractului;
Studentul să fie capabil să utilizeze corect noțiunile de specialitate întâlnite la acest contract;
Studentul să cunoască efectele generale pe care le produce contractul și obligațiile rezultate din
contract.

III. CUVINTE CHEIE:

Împrumut de folosinţă, comodat, comodant, comodatar, împrumut de consumaţie, clauza penala,
dobânzi, Dobânda convenţională, Dobânda legală, Scadenţa, Dobânda moratorie.

IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU:

Trăsăturile esenţiale şi distinctive ale celor 2 forme de împrumuturi.
Elementele constitutive ale contractelor de împrumut.
Efectele contractului de împrumut de folosinţă și împrumut de consumaţie .
Obligaţiile născute din contractele de împrumut.
Încetarea contractelor de împrumut.

CONȚINUTUL TEMEI

CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT DE FOLOSINŢĂ

Secţiunea I
Noţiune, caractere juridice şi delimitare

Noţiune. Codul civil defineşte contractul de împrumut de folosinţă în art. 2.146 ca fiind contractul
cu titlu gratuit prin care o parte, numită comodant, remite un bun mobil sau imobil celeilalte părţi,
numită comodatar, pentru a se folosi de acest bun, cu obligaţia de a-l restitui după un anumit timp.
 168
Părţile contractului sunt comodantul, care poate fi o persoană fizică sau juridică şi care este cel care
transmite bunul pentru folosinţă şi comodatarul care este persoana care primeşte bunul pentru folosinţă
gratuită, cu obligaţia de a-l restitui.

Caractere juridice. Contract cunoscut încă din vremea romanilor, comodatul a fost şi a rămas un
contract cu titlu gratuit. De fapt este un contract esenţialmente cu titlu gratuit deoarece acest caracter
este de esenţa contractului. Dacă în schimbul folosinţei s-ar efectua o altă prestaţie contractul nu ar mai
fi unul de împrumut, ci un alt contract.
Întrucât din contract nu iau naştere obligaţii contractuale pentru împrumutător, singurul obligat fiind
împrumutatul, contractul are caracter unilateral. Deşi Codul civil vorbeşte în art. 2.151-2.152 de unele
obligaţii ale comodantului, contractul rămâne unilateral deoarece textele legale în discuţie au în vedere
unele obligaţii care nu iau naştere direct din contract, ci ca urmare a unor împrejurări ivite pe parcursul
contractului.
Contractul de comodat face parte, ca şi depozitul sau gajul, din categoria contractelor care, pentru
a se naşte în mod valabil, presupun remiterea bunului. El poate lua naştere numai dacă acordul părţilor
este însoţit de remiterea bunului, deci este un contract real. Simplul acord de voinţă neînsoţit de
predarea bunului, nu poate avea valoarea unui contract de comodat, ci cel mult a unei promisiuni de
împrumut, posibilitatea unei astfel de promisiuni fiind prevăzută expres de art. 2.145 C. civ. Predarea
bunului reprezintă o condiţie pentru naşterea valabilă a contractului şi de aceea nu există o obligaţie a
comodantului de a preda bunul către comodatar. Dacă bunul se află deja în detenţia comodatarului,
acordul de voinţă, în sensul încheierii contractului, dă naştere unui contract valabil, condiţia remiterii
bunului fiind considerată îndeplinită.
Caracterul translativ de folosinţă. Contractul nu este translativ de proprietate deoarece prin
intermediul lui se transmite doar folosinţa temporară asupra bunului, nu şi dreptul de proprietate.
Comodantul rămâne proprietarul bunului1, iar comodatarul este un simplu detentor precar, el nefiind
nici cel puţin posesor.

Delimitarea comodatului de alte contracte

Delimitarea de contractul de împrumut de consumaţie. Împrumutul de folosinţă se deosebeşte de
împrumutul propriu-zis sub mai multe aspecte, dintre care subliniem:
- Împrumutul de folosinţă are ca obiect bunuri nefungibile şi neconsumptibile, pe când împrumutul
de consumaţie are ca obiect bunuri fungibile şi consumptibile;
- Împrumutul de folosinţă nu transferă decât folosinţa bunului, el nu este translativ de proprietate,
în schimb împrumutul de consumaţie are ca efect transferul proprietăţii la împrumutat deoarece nu poate
să se folosească de el fără a-l consuma; Ca urmare, şi riscul pieirii fortuite este diferit, la comodat fiind
suportat de proprietarul comodant pe când la celălalt de către împrumutat.
- Comodatul este un contract care se particularizează prin caracterul său esenţialmente gratuit, în
schimb gratuitatea nu este de esenţa împrumutului de consumaţie;
- Comodantul poate cere restituirea bunului şi înainte de termen pe când la împrumutul propriu-zis
nu există o astfel de obligaţie.

Delimitarea de contractul de locaţiune. Atât comodatul cât şi locaţiunea au ca obiect bunuri

nefungibile şi neconsumptibile asupra cărora se transmite doar un drept de folosinţă, ambele nefiind
translative de proprietate. Diferenţa dintre ele o face faptul că la locaţiune în schimbul folosinţei se
execută o contraprestaţie pe când la comodat, considerat ca un serviciu între prieteni, este esenţial să nu
se plătească nimic în schimbul folosinţei.

1 Avem în vedere ipoteza cea mai frecventă când comodantul este şi proprietarul bunului.
 169
Delimitarea faţă de contractul de depozit. Spre deosebire de depozitar care şi el primeşte un bun
cu obligaţia de a-l restitui, dar care nu se poate folosi de bun, comodatarul se poate folosi de bun în
scopul convenit cu comodantul sau, dacă nu a fost convenit, în cel care rezultă din natura bunului
împrumutat.

Secţiunea a II-a
Condiţiile de valabilitate a contractului

Cerinţele de valabilitate ale contractului sunt cele din dreptul comun. Subliniem doar că, întrucât
comodatul intră în categoria actelor de administrare, capacitatea cerută părţilor este cea necesară pentru
încheierea actelor de administrare.
Referitor la obiectul contractului, menţionăm că el poate consta atât într-un bun mobil cât şi într-un
bun imobil1, tradiţiunea urmând să se realizeze într-o formă adecvată naturii bunului. Spre deosebire de
Codul civil anterior, actualul cod prevede expres posibilitatea comodatului având ca obiect un bun
imobil (art. 2.146). Având în vedere că bunurile ce au format obiectul contractului urmează a fi restituite
după folosire, ele pot fi doar bunuri nefungibile şi neconsumptibile.
În raport de faptul că obiectul contractului vizează doar transmiterea temporară a dreptului de
folosinţă, calitatea de comodant nu este neapărat legată de calitatea de proprietar al bunului, ea putând
aparţine şi altor persoane cum ar fi un uzufructuar sau un locatar. Anumite bunuri proprietate publică
pot forma obiectul unui contract de comodat. Astfel art. 17 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea
publică şi regimul juridic al acesteia prevede că „Statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot da
imobile din patrimoniul lor, în folosinţă gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop
lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publica, ori serviciilor publice”.

Promisiunea de împrumut
Facem menţiunea că atât în cazul acestui contract cât şi în cazul contractului de împrumut de
consumaţie este posibilă încheierea unei promisiuni de împrumut. Promisiunea menţionată trebuie să
cuprindă toate elementele necesare pentru încheierea viitorului contract. Dacă s-a încheiat o astfel de
promisiune şi promitentul refuză încheierea contractului, iar bunul se află în detenţia beneficiarului
promisiunii, instanţa, la cererea acestuia, poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract, sub
condiţia, desigur, a îndeplinirii condiţiilor de valabilitate ale acestuia.
Dovada contractului de comodat
Dovada consimţământului părţilor se face conform regulilor de probaţiune specifice actelor juridice.
Contractul nefiind sinalagmatic înscrisul sub semnătură privată se bucură de deplină valoare probatorie
chiar dacă este încheiat într-un singur exemplar, formalitatea multiplului exemplar fiind prevăzută doar
pentru contractele sinalagmatice.
Dovada faptului material al predării bunului împrumutat este posibilă prin orice mijloc de probă.

Secţiunea a III-a
Efectele contractului de comodat

Drepturile comodatarului
Spre deosebire de depozitar şi la fel ca şi locatarul, comodatarul are dreptul de a se servi de bunul
împrumutat, acesta fiind scopul contractului. Folosinţa bunului este permisă conform destinaţiei ce
rezultă din natura bunului sau stabilită prin convenţia părţilor. Ea nu poate fi transmisă unei alte
persoane decât atunci când o astfel de posibilitate a fost prevăzută în convenţia părţilor (art. 2.148 C.
civ.).

1 Pentru o opinie rămasă izolată în sensul că sub vechiul Cod civil, obiect al contractului putea fi doar un bun mobil, a se vedea V.
Pătulea, Notă la dec. nr. 224/1969 a TJ Botoşani, în RRD nr. 1/1971, p. 118 şi 119.
 170
Cu privire la drepturile comodatarului, trebuie să facem precizarea că, deşi contractul este unul
unilateral, se pot naşte obligaţii şi în sarcina comodantului. Astfel, în cazul intervenirii unor cheltuieli
necesare care nu puteau fi prevăzute la încheierea contractului şi atât de urgente pentru conservarea
bunului încât comodantul nu a putut fi înştiinţat în timp util, comodatarul are dreptul de a fi despăgubit
pentru efectuarea lor, dacă aceste cheltuieli nu au fost prilejuite prin fapta sa ori a persoanelor pentru
care este ţinut a răspunde. La fel, în situaţia unor cheltuieli necesare la care comodantul, înştiinţat în
prealabil, nu s-a opus. În situaţia în care comodantul refuză plata cheltuielilor, noul Cod civil prevede
expres că comodatarul nu va avea un drept de retenţie, până la restituirea cheltuielilor suportate. Ca
urmare el trebuie să se mulţumească cu executarea silită a obligaţiei fără a putea beneficia de avantajele
dreptului de retenţie. Sub acest aspect, regimul juridic al contractului de comodat este diferit de cel
existent sub reglementarea anterioară, când se recunoştea un drept de retenţie comodatarului în situaţiile
de mai sus.

Obligaţiile comodatarului

Obligaţia de a conserva lucrul împrumutat. Această obligaţie este prevăzută în mod expres de
dispoziţia din art. 2.148 C. civ., unde se arată: „comodatarul este ţinut să păzească şi să conserve bunul
împrumutat cu prudenţa şi diligenţa unui bun proprietar.” El răspunde deci pentru pieirea sau
deteriorarea, din culpa sa, a bunului împrumutat. Răspunderea există şi în cazul deteriorării bunului de
către un terţ căruia el i-a încredinţat bunul. În aprecierea culpei sale, trebuie pornit de la faptul că acest
comportament pe care trebuie să-l aibă comodatarul, este cel al unui bonus pater familias, adică al
tipului abstract de om prudent, diligent şi nu cel apreciat în funcţie de diligenţa depusă în legătură cu
propriile bunuri.

Obligaţia de a folosi bunul conform destinaţiei. Comodatarul are, cum am arătat, dreptul de a se
folosi de bun, dar acest drept este limitat în sensul că folosinţa este permisă, după cum rezultă din art.
2.148 alin. (2) C. civ., numai în funcţie de destinaţia ce rezultă din natura bunului respectiv sau din
convenţia părţilor. Un autoturism nu poate fi folosit pentru a participa la curse dacă a fost împrumutat
pentru o deplasare obişnuită într-o anumită localitate.
Sancţiunea care poate interveni în astfel de situaţii, este plata de daune-interese, suportarea riscurilor
pierii fortuite a bunului [art. 2.149 alin. (2) C. civ.] sau chiar rezilierea contractului, deşi este vorba de
un contract unilateral1.

Suportarea cheltuielilor de folosinţă. Cheltuielile inerente folosirii bunului împrumutat sunt în

sarcina comodatarului [art. 2.151 alin. (1) C. civ.] Este vorba de cheltuieli care sunt necesare pentru a
se putea folosi bunul împrumutat, cum ar fi spre exemplu, benzina pentru folosirea unui autoturism, şi
nu de un contraechivalent al folosinţei, aceasta fiind gratuită. O eventuală obligaţie a comodatarului,
asumată prin contract, de a plăti contravaloarea uzurii bunului nu echivalează cu o plată a contravalorii
folosinţei bunului şi nu duce la schimbarea naturii contractului în contract de locaţiune.

Obligaţia de restituire. În contractul de comodat, comodantul rămâne proprietarul bunului2 şi ca

urmare acest bun trebuie să-i fie restituit. Obligaţia de restituire către comodant există însă şi atunci
când comodantul nu este proprietarul bunului, ci un uzufructuar sau un locatar.
Creditorii obligaţiei de restituire sunt comodantul, reprezentantul său sau moştenitorii
comodantului.

În doctrină se admite posibilitatea de reziliere deşi este vorba de un contract unilateral şi nu sinalagmatic.
1

Avem în vedere ipoteza mai frecventă când comodantul este şi proprietarul bunului împrumutat şi nu ipotezele, mai rare, când
2

comodant este o altă persoană decât proprietarul.

 171
Obligaţia de restituire este principala obligaţie a comodatarului şi este prevăzută expres de
dispoziţiile art. 2.155 C. civ. Ea are ca obiect chiar bunul împrumutat şi nu un alt bun echivalent sau
contravaloarea bunului. Comodantul nu poate fi obligat să accepte un alt bun în locul celui dat spre
folosinţă, chiar dacă acesta are o valoare mai mare decât bunul împrumutat. Nici comodantul nu are
dreptul să ceară restituirea altui bun sau contravaloarea acestuia dacă restituirea în natură este posibilă.
Dacă părţile convin, comodatarul poate fi liberat de obligaţie şi prin restituirea unui alt bun decât cel
împrumutat. Suntem în prezenţa unei novaţii prin schimbare de obiect1.
În cazul în care bunul nu mai poate fi restituit în natură, comodatarul este obligat să achite
contravaloarea lui, calculată în funcţie de valoarea de circulaţie a bunului la momentul pronunţării
hotărârii.
Comodatarul nu poate refuza restituirea bunului invocând compensaţia cu o creanţă ce ar avea-o
asupra comodantului, deoarece compensaţia poate opera între datorii care au ca obiect lucruri fungibile
de aceeaşi natură (art. 1.617 C. civ.), în schimb la comodat obiectul poate fi un bun nefungibil.
Restituirea trebuie făcută la locul stabilit prin contract, iar în lipsa unei astfel de clauze, potrivit
regulilor generale în materie de predare a bunurilor individual determinate, la locul unde se afla bunul
în momentul contractării (art. 1.494 C. civ.). În cazul în care comodatarul refuză restituirea bunului,
comodantul poate pune în executare silită contractul, fără a fi nevoie de o hotărâre judecătorească
deoarece acesta constituie, în anumite condiţii, titlu executoriu. În raport de prevederile art. 2.157 C.
civ., caracterul de titlu executoriu este condiţionat de încheierea contractului în formă autentică sau sub
forma unui înscris sub semnătură privată cu dată certă.
Contractul are caracter de titlu executoriu doar pentru restituirea bunului în cazul încetării
contractului prin expirarea termenului sau prin decesul comodatarului. Dacă nu s-a stipulat un termen
pentru restituire, contractul de comodat constituie titlu executoriu numai în cazul în care nu se prevede
întrebuinţarea pentru care s-a împrumutat bunul ori întrebuinţarea prevăzută are un caracter permanent
[art. 2.157 alin. (2) C. civ.].
Pentru ipoteza în care contractul nu poate fi dovedit cu înscris autentic sau cu înscris sub semnătură
privată cu dată certă, precum şi în ipoteza în care se cere restituirea anticipată a bunului pentru încălcarea
obligaţiilor comodatarului sau pentru o nevoie urgentă şi neprevăzută de bun a comodantului, acesta are
un drept de opţiune între două acţiuni:
a) Prima acţiune este cea în revendicare, care implică dovada, uneori dificilă, a dreptului de
proprietate. Ea are avantajul că este imprescriptibilă şi poate fi intentată şi împotriva terţelor persoane.
Poate fi folosită cu succes numai dacă comodantul este şi proprietarul bunului. Proprietarul poate
revendica bunul de la comodatar chiar dacă nu are şi calitatea de comodant. Comodatarul nu se poate
apăra prin posesia de bună-credinţă sau prin invocarea uzucapiunii deoarece el este un simplu detentor.
b) O altă acţiune este cea bazată pe contract. Aici comodantul trebuie să-şi dovedească doar această
calitate şi nu şi pe cea de proprietar. Ea va reprezenta singura posibilitate pentru comodantul care nu
este şi proprietarul bunului şi care va putea obţine restituirea bunului dovedind doar că a împrumutat
bunul comodatarului. Această acţiune este prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani.

Momentul restituirii. Momentul restituirii bunului depinde de durata împrumutului.

Dacă împrumutul este făcut pe termen determinat, obligaţia de restituire trebuie îndeplinită la
expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul, fără a fi nevoie de o punere în întârziere a
debitorului.
Dacă nu s-a fixat un termen de restituire, acesta poate fi determinat în funcţie de momentul în care
a fost satisfăcută trebuinţa comodatarului avută în vedere la încheierea contractului.
Restituirea anticipată a bunului. Spre deosebire de contractul de depozit, comodantul nu poate
cere, în principiu, restituirea lucrului după bunul său plac. El poate cere restituirea înainte de împlinirea
termenului sau satisfacerea trebuinţei comodatarului, numai dacă, aşa cum arată art. 2.156 C. civ., are
el însuşi o nevoie urgentă şi neprevăzută de bun.
Inexistenţa dreptului de retenţie. Pentru garantarea creanţelor comodatarului împotriva
comodantului în legătură cu bunul împrumutat, art. 1.570 din vechiul Cod civil instituia un drept de

1 Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 17; C. Toader, op. cit., p. 246.
 172
retenţie în favoarea comodatarului până la plata cheltuielilor extraordinare, necesare şi urgente făcute
pentru conservarea lucrului dar şi a altor creanţe ale comodatarului născute în legătură cu bunul, cum
erau, de pildă, cele privind despăgubirile datorate comodatarului pentru pagubele create de viciile
ascunse ale bunului. În prezent, art. 2.153 C. civ. prevede că în niciun caz comodatarul nu poate invoca
un drept de retenţie asupra bunului împrumutat pentru garantarea unor astfel de obligaţii.
Responsabilitatea împrumutatului
Răspunderea comodatarului faţă de comodant este o răspundere contractuală, în timp ce faţă de terţi
el va răspunde pe temei delictual.
În stabilirea răspunderii, trebuie pornit de la faptul că proprietar al bunului rămâne comodantul sau
o altă persoană, atunci când împrumutul este făcut de altcineva decât proprietarul. Ca urmare,
comodatarul nu răspunde de pieirea sau deteriorarea bunului împrumutat din cauză de forţă majoră,
fiind aplicabilă regula res perit domino. Cu toate acestea, sunt unele situaţii în care răspunderea pentru
pieirea bunului din motive de forţă majoră, revine totuşi comodatarului:
- când comodatarul întrebuinţează bunul contrar destinaţiei rezultate din natura sa, ori stabilite prin
contract;
- când prelungeşte folosinţa bunului după scadenţă, dacă nu poate face dovada că bunul ar fi pierit
şi la comodant chiar dacă ar fi fost restituit la timp [art. 2.149 alin. (2)
C. civ.];
- dacă ar fi putut salva lucrul împrumutat întrebuinţând un bun propriu, sau dacă, neputând salva
decât unul dintre cele două bunuri, l-a preferat pe al său, lăsând să piară cel al comodantului (art. 2.150
C. civ.).
Din moment ce în situaţiile menţionate comodatarul răspunde pentru pieirea sau deteriorarea
bunului împrumutat din cauză de forţă majoră, el va răspunde şi când aceste consecinţe se produc din
caz fortuit, chiar dacă texul art. 2.149 alin. (2) C. civ. face referire doar la forţa majoră.
Comodatarul răspunde şi pentru pieirea sau deteriorarea bunului din vina sa. Răspunderea
comodatarului funcţionează şi în cazul în care deteriorarea sau pieirea bunului se datorează unui terţ,
căruia el i-a încredinţat bunul.
Pluralitatea de comodatari
În situaţia în care bunul a fost împrumutat mai multor comodatari, în raport de dispoziţiile art. 2.154
C. civ., există o răspundere solidară a fiecăruia dintre aceştia, faţă de comodant. Este un caz de
solidaritate legală pasivă care, poate fi înlăturat prin convenţia părţilor total sau parţial (pentru unul sau
o parte dintre comodatari).

Obligaţiile comodantului
Contractul de comodat este un contract unilateral aşa încât, încheierea lui dă naştere la obligaţii doar
în sarcina comodatarului. Pentru comodant nu se nasc obligaţii în momentul încheierii contractului, dar
este posibil ca datorită unor împrejurări apărute pe parcursul executării contractului, să ia naştere unele
obligaţii extracontractuale în sarcina acestuia.

Restituirea cheltuielilor de conservare a lucrului

Potrivit art. 2.151 alin. (2) C. civ. „comodatarul are dreptul să îi fie rambursate cheltuielile pentru
lucrările necesare asupra bunului care nu puteau fi prevăzute la încheierea contractului, atunci când
comodantul, înştiinţat în prealabil, nu s-a opus efectuării lor ori când, din cauza urgenţei lucrărilor,
acesta nu a putut fi înştiinţat în timp util”. Comodantul este deci, dator să restituie comodatarului acele
cheltuieli făcute cu conservarea lucrului împrumutat, ce au avut caracter necesar şi au fost acceptate de
comodant, sau au avut caracter necesar şi atât de urgent încât acordul comodantului nu a putut fi
solicitat.

Plata despăgubirilor pentru daunele provocate de viciile bunului împrumutat

Comodantul este obligat să-l despăgubească pe comodatar de eventualele prejudicii suferite ca
urmare a viciilor bunului împrumutat, dacă el cunoştea existenţa acestor vicii şi nu le-a comunicat
comodatarului.
 173

Încetarea contractului de comodat

Restituirea bunului. Cel mai frecvent, contractul de comodat încetează prin restituirea bunului de
către comodatar la expirarea termenului convenit sau după satisfacerea trebuinţelor avute în vedere de
părţi la încheierea contractului, sau prin restituirea anticipată, la cererea comodantului.
În principiu, comodatarul poate restitui bunul din proprie iniţiativă şi înainte de termen, exceptând
situaţia în care termenul a fost convenit şi în interesul comodantului.

Rezilierea contractului. În caz de nerespectare culpabilă a obligaţiilor de către comodatar, se admite

în doctrină1, posibilitatea pentru comodant de a cere rezilierea contractului, deşi rezilierea este o
sancţiune specifică contractelor sinalagmatice, iar contractul de comodat este un contract unilateral.

Decesul comodatarului. Contractul nu încetează în cazul morţii comodatarului, dar comodantul

poate cere restituirea anticipată a bunului atunci când comodatarul a decedat, aşa cum rezultă din
dispoziţiile art. 2.156 C. civ. În această situaţie contractul are caracter de titlu executor în privinţa
obligaţiei de restituire a bunului (art. 2.157 C. civ.) dacă a fost încheiat în formă autentică sau printr-un
înscris sub semnătură privată cu dată certă2. Decesul comodatarului nu constituie deci cauză de încetare
de drept a contractului, dar comodantul poate face să înceteze contractul prin solicitarea restituirii
anticipate a bunului.
Comodatul poate înceta şi prin unele dintre modurile generale de stingere a obligaţiilor, cum ar fi:
confuziunea, remiterea de datorie sau darea în plată.

ÎMPRUMUTUL DE CONSUMAŢIE

Secţiunea I
Noţiunea, caracterele juridice şi condiţiile de valabilitate

Noţiune
Împrumutul de consumaţie, pe care Codul civil îl consideră adevăratul împrumut, poate fi definit
în raport de prevederile art. 2.158 şi 2.160 C. civ., în sensul că el reprezintă un contract prin care una
dintre părţi, numită împrumutător, transmite celeilalte părţi, respectiv împrumutatului, dreptul de
proprietate asupra unor bunuri fungibile şi consumptibile, cu obligaţia pentru împrumutat de a restitui,
la scadenţă, aceeaşi cantitate de bunuri, de aceeaşi natură şi calitate.

Caractere juridice
Codul civil a conceput împrumutul de consumaţie ca pe un contract ce prezintă următoarele
caractere juridice:

- contract unilateral deoarece creează obligaţii doar în sarcina împrumutatului. Împrumutătorul nu

are obligaţii rezultate din contract, neexistând nici cel puţin o obligaţie de predare a bunului deoarece
predarea acestuia reprezintă o condiţie pentru naşterea contractului. În sarcina împrumutătorului pot lua
naştere unele obligaţii dar acestea, deşi au legătură cu contractul, nu provin în mod direct din încheierea
acestuia, ci eventual, din unele împrejurări ce survin pe parcursul contractului şi pot avea un temei
delictual.
- caracter real, rezultat din faptul că naşterea valabilă a contractului, este condiţionată, ca şi la
contractul de comodat, nu numai de consimţământul valabil al părţilor, ci şi de remiterea materială a

1 Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 25; C. Macovei, op. cit., p. 268; G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 504.
2 Sub regimul juridic al codului anterior, contractul înceta prin decesul comodatarului în ipoteza în care a fost încheiat în considerarea
calităţilor personale ale acestuia şi, deci, avea caracter intuitu personae. În caz contrar, drepturile şi obligaţiile contractuale se transmiteau
moştenitorilor comodatarului.
 174
bunului. Consimţământul părţilor neînsoţit de remiterea bunului nu poate reprezenta decât, eventual, un
antecontract ce creează pentru părţi obligaţia de a încheia în viitor contractul, în condiţiile impuse de
caracterul real al acestuia.
- contract, de regulă, cu titlu gratuit, poate fi şi cu titlu oneros în cazul împrumutului cu dobândă.
În cazul în care contractul este cu titlu oneros, el nu îşi pierde caracterul unilateral, deoarece şi obligaţia
de plată a dobânzilor revine tot împrumutatului. Art. 2.159 C. civ. instituie în lipsa unei clauze contrare,
o prezumţie de gratuitate pentru împrumutul care are ca obiect alte bunuri decât sume de bani, iar pentru
împrumutul de bani, dimpotrivă, o prezumţie că este cu titlu oneros.
- caracter translativ de proprietate. Prin încheierea contractului, bunurile împrumutate trec din
proprietatea împrumutătorului în cea a împrumutatului, care le poate consuma şi nu doar folosi ca la
contractul de comodat. Art. 2.160 C. civ. nu lasă nicio urmă de îndoială în acest sens, stipulând că prin
încheierea valabilă a contractului împrumutatul devine proprietarul bunului. Din acest motiv, în cazul
în care bunurile ar pieri în mod fortuit, riscul rezultat din această împrejurare este suportat de
împrumutat, potrivit regulii res perit domino.

Condiţiile de valabilitate ale contractului

Capacitatea părţilor
Întrucât contractul are caracter translativ de proprietate, el reprezintă un act de dispoziţie. Ca urmare
capacitatea pretinsă împrumutătorului, este cea necesară pentru încheierea unor acte de dispoziţie.

Obiectul contractului
Spre deosebire de comodat, obiect al împrumutului de consumaţie, pot fi doar bunurile fungibile şi
consumptibile prin natura lor.
Bunul împrumutat trebuie să fie proprietatea împrumutătorului, datorită caracterului translativ de
proprietate al contractului. Celelalte condiţii de valabilitate, respectiv consimţământul şi cauza nu
prezintă particularităţi faţă de condiţiile generale de valabilitate ale contractelor.

Cu privire la clauza penală în contractele de împrumut de consumaţie

Clauza penală este definită de Codul civil (art. 1.538) ca fiind „aceea prin care părţile stipulează că
debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale”.
În doctrină, clauza penală a fost definită, ca fiind, acea convenţie accesorie prin care părţile
determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu
întârziere sau necorespunzătoare, a obligaţiei de către debitorul său1.
Clauza penală nu se cumulează cu executarea obligaţiei principale, ea având un caracter alternativ,
astfel că, în principiu, executarea obligaţiei principale nu se poate cumula cu cea prevăzută în clauza
penală, excepţie făcând doar daunele moratorii pentru întârziere la executarea obligaţiei (art. 1.539 C.
civ.)
Regula este că în cazul obligaţiilor de a da o sumă de bani, neexecutarea obligaţiei nu poate da
naştere, în principiu, la daune compensatorii, deoarece acestea s-ar identifica cu însuşi obiectul
obligaţiei principale, care poate fi executată în natură. De aceea în astfel de cazuri, în principiu, se
acorda doar daune moratorii2.

Dovada contractului de împrumut

Proba contractului de împrumut este supusă regulilor generale de probaţiune specifice actelor
juridice.
Astfel, dacă valoarea bunurilor împrumutate depăşeşte suma de 250 lei, dovada contractului se face
numai prin înscris autentic sau înscris sub semnătura privată, nu şi prin alte înscrisuri ori proba cu

1 C. Bîrsan, C. Stătescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000,
p. 325.
2 Idem, p. 313.
 175
martori sau prezumţii1. Se poate recurge la proba cu martori când împrumutatul este de acord cu acest
mijloc de probă sau când, potrivit
art. 303 NCPC, împrumutătorul a fost, în momentul încheierii contractului, în imposibilitate fizică sau
morală de a preconstitui sau de a conserva un astfel de înscris. Proba cu martori sau prezumţii este
admisibilă şi în cazul când există un început de dovadă scrisă dacă acesta provine de la împrumutat,
(art. 303 C. pr. civ.)2. Proba prin prezumţii este admisibilă şi atunci când se pune problema dovedirii
unei fraude la lege ori a unei situaţii asimilate cu frauda la lege (caracterul ilicit ori imoral al cauzei).
Observaţie. Dispoziţiile referitoare la imposibilitatea dovedirii cu martori a unui act juridic dacă
valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei, nu se aplică atunci când această dovadă trebuie făcută
contra unui profesionist, dacă actul a fost făcut de acesta în exerciţiul activităţii sale profesionale, în
afară de cazul în care legea specială cere probă scrisă.

Secţiunea a II-a
Efectele contractului de împrumut

Există obligaţii pentru împrumutător?

Contractul de împrumut fiind unul pe care l-am caracterizat ca unilateral, nu generează obligaţii în
sarcina împrumutătorului. Din dispoziţiile art. 2.166 şi 2.152 C. civ. rezultă însă o obligaţie a
împrumutătorului de a răspunde de pagubele cauzate împrumutatului de acele vicii ale bunurilor
transmise pe care le-a cunoscut şi nu le-a comunicat acestuia.
Dacă viciile bunurilor transmise au fost aparente sau dacă, deşi sunt ascunse, nu le-a cunoscut nici
împrumutătorul, nu există nicio răspundere a acestuia. Oricum, chiar şi în cazul în care viciile care l-au
prejudiciat pe împrumutat au fost cunoscute de către împrumutător, răspunderea lui nu este una rezultată
din contract, ci una delictuală, astfel încât, trebuie îndeplinite toate condiţiile necesare pentru aplicarea
dispoziţiilor referitoare la acest gen de răspundere3. Problema nu prezintă importanţă practică deosebită,
deoarece, aşa cum de altfel s-a arătat în doctrină, bunurile fungibile şi consumptibile prezintă rar vicii
ascunse ce ar putea produce pagube împrumutatului4.
În cazul împrumutului cu titlu oneros situaţia este diferită. Aici răspunderea este mai severă, în
sensul că împrumutătorul răspunde pentru prejudiciul suferit de împrumutat din cauza viciilor ascunse,
după regulile de la răspunderea vânzătorului.
Obligaţiile împrumutatului

1. Obligaţia de restituire
Obiectul obligaţiei de restituire. Răspunderea împrumutatului. Principala obligaţie a
împrumutatului, este cea de a restitui, la scadenţă, bunurile împrumutate. Caracterul translativ de
proprietate al contractului impune însă o anumită particularitate modului de îndeplinire a acestei
obligaţii, în sensul că nu vor fi restituite chiar bunurile împrumutate, ci bunuri de aceeaşi specie, în
aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate. Deci, se vor restitui alte bunuri decât cele împrumutate, dar
identice cu acestea, din aceeaşi specie. Dacă s-ar conveni să se restituie bunuri de altă natură decât cele
împrumutate contractul nu ar mai fi de împrumut ci, eventual, de schimb.
În cazul împrumutului de bani, împrumutatul trebuie să restituie la scadenţă aceeaşi sumă de bani,
indiferent de creşterea sau scăderea cursului monedei. Este o consecinţă a principiului nominalismului
monetar consacrat de art. 1.578 din vechiul C. civ, principiu ce a fost păstrat şi în prezent în raport de

1 O. Căpăţână, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989,
p. 262-303.
2 Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 29-31.
3 Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 40.
4 Ibidem.
 176
prevederile art. 2.164 C. civ. Părţile pot însă prin convenţia lor să deroge de la acest principiu şi să
stipuleze că sumele împrumutate, vor fi restituite reactualizate, sau pot stabili alte criterii de indexare1.

Locul restituirii. Obligaţia de restituire va fi executată la locul prevăzut în contract în acest sens.
Dacă nu s-a prevăzut locul unde urmează să se facă restituirea şi întrucât reglementarea referitoare la
împrumut nu cuprinde norme cu privire la locul plăţii, apreciem că devin aplicabile prevederile generale
de la art. 1.494 C. civ., în sensul că obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau sediul
creditorului, iar obligaţia de restituire a altor bunuri de natura celor ce pot forma obiectul împrumutului
de consumaţie se execută la domiciliul debitorului2.

Scadenţa obligaţiei de restituire. În cazul împrumutului de consumaţie, restituirea bunurilor

împrumutate trebuie sa aibă loc la termenul stipulat, creditorul neavând facultatea de a cere anticipat
restituirea, o astfel de prevedere existând doar în cazul contractului de comodat. Nimic nu împiedică
însă părţile să decidă de comun acord ca restituirea să aibă loc şi înainte de termen. În lipsa unei astfel
de clauze, dacă împrumutul este cu titlu oneros, termenul se consideră stabilit în favoarea ambelor părţi,
astfel că restituirea înainte de termen nu este posibilă sau, în orice caz, nu-l scuteşte pe debitor de plata
dobânzii pentru întreg intervalul de timp pentru care s-a convenit împrumutul. Dacă împrumutul este cu
titlu gratuit termenul se consideră stipulat în favoarea împrumutatului şi restituirea înaintea scadenţei
este posibilă.

Prescripţia acţiunii în restituire. Dacă împrumutatul nu restituie la scadenţă bunurile pe care s-a
obligat să le restituie, împrumutătorul îl va putea acţiona în judecată printr-o acţiune cu caracter
personal, izvorâtă din contract (ex contractu). El nu poate folosi şi acţiunea în revendicare ca în cazul
împrumutului de folosinţă, deoarece în cazul împrumutului de consumaţie, care este translativ de
proprietate, împrumutătorul nu mai este proprietarul bunurilor împrumutate.
În cazul în care contractul este încheiat în formă autentică sau constatat printr-un înscris sub
semnătură privată cu dată certă, el constituie titlu executoriu în cazul încetării contractului prin decesul
împrumutatului sau prin expirarea termenului (art. 2.165 raportat la art. 2.157 C. civ.).
Acţiunea civilă în restituire este prescriptibilă în termen de trei ani, iar acest termen curge de la data
când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia să o execute (art. 2.524 C. civ.)
Stabilirea momentului începerii curgerii termenului de prescripţie în situaţia când termenul
restituirii nu a fost stipulat (art. 2.162 C. civ.), ori când s-a stipulat ca împrumutatul să plătească când
va putea sau va avea mijloace, ori când va voi, sau se indică numai sursa restituirii, are ca punct de
plecare tot momentul când obligaţia devine exigibilă, iar ea devine exigibilă la termenul stabilit de
instanţă pentru îndeplinirea obligaţiei.
În ceea ce priveşte acţiunea ce are drept finalitate stabilirea termenului de restituire, considerăm că
şi aceasta este prescriptibilă în termen de 3 ani şi acesta curge de la data naşterii raportului contractual,
deoarece din acest moment se naşte dreptul la acţiune pentru stabilirea termenului (dar nu pentru
restituirea împrumutului).
După expirarea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiunea în restituire, conform
dreptului comun, obligaţia de restituire nu se stinge deoarece prescripţia nu operează de plin drept, dar

1 C. Toader, op. cit., p. 256; C. Macovei, op. cit., p. 276.

2 Sub reglementarea din vechiul Cod, în doctrină s-a apreciat că restituirea urmează a se face, în raport de prevederile art. 1.585 alin.
(2) C. civ., la locul unde s-a încheiat contractul de împrumut (în acest sens
C. Macovei, op. cit., p. 277). Alţi autori au susţinut că locul restituirii depinde de caracterul gratuit sau oneros al contractului, respectiv
când împrumutul este cu titlu oneros restituirea se va face la domiciliul împrumutatului, iar când este gratuit la locul unde s-a contractat
împrumutul în raport de prevederile
art. 1.583 alin. (2) C. civ. (În sensul că locul restituirii diferă după cum contractul este gratuit sau oneros, a se vedea: T. Prescure, op. cit.,
p. 347; E. Safta-Romano, op. cit., p. 276 şi 277). Credem că dispoziţia de la
art. 1.585 alin. (2), nu se referea în nici un fel la locul plăţii, ea stabilind doar regulile după care se făcea plata prin echivalent, astfel că
locul plăţii trebuia determinat după regulile generale prevăzute la art. art. 1.104
alin. (3) C. civ.,respectiv la domiciliul debitorului. Pentru o opinie recentă în care chiar şi sub regimul actualului Cod civil se face distincţie
sub acest aspect între împrumutul cu titlu gratuit şi împrumutul cu titlu oneros, a se vedea D. Florescu, op. cit., p. 264.
 177
cel obligat poate să refuze executarea prestaţiei (art. 2.506
C. civ.), caz în care nu i se poate cere executarea prin intervenţia forţei de constrângere a statului, iar în
cazul în care obligaţia este, totuşi, executată voluntar de către împrumutat, acesta nu poate cere
înapoierea prestaţiei efectuate, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.
[art. 2.506 alin. (2) C. civ.].

Răspunderea împrumutatului. În cele mai multe situaţii împrumutatul are posibilitatea de a

restitui bunuri de aceeaşi natură cu cele împrumutate. Este o situaţie firească, câtă vreme obiectul
contractului îl formează bunuri generice. Totuşi, pentru ipoteza în care astfel de bunuri nu s-ar mai găsi
(sau ar exista undeva de unde împrumutatul le-ar procura numai cu cheltuieli însemnate, care nu au fost
avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractului), legiuitorul a prevăzut în art. 2.164 alin.
(3) C. civ., că plata se va face în bani, stabilind totodată că plata se va face după valoarea pe care o au
lucrurile la termenul şi la locul unde urma să se facă restituirea.
Pentru neîndeplinirea la termen a obligaţiei de restituire a unei sume de bani, împrumutatul poate fi
obligat, la cerere, şi la plata unor daune moratorii. În raport de dispoziţiile art. 1.535 C. civ., aceste
daune pot fi acordate de la data scadenţei şi până la momentul plăţii, iar nu numai de la data cererii de
chemare în judecată, cum prevedea vechiul Cod civil. Daunele moratorii vor fi cele convenite de părţi,
sau în lipsa unei convenţii în acest sens, în cuantumul prevăzut de lege. Pentru împrumutul de bani cu
dobândă nivelul daunelor moratorii va fi prezentat mai jos.
În cazul când obiectul împrumutului l-a constituit alte bunuri decât banii, executarea cu întârziere a
obligaţiei de restituire dă dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, daune care se calculează
asupra echivalentului în bani a obligaţiei, de la data la care debitorul este în întârziere, cu excepţia
cazului când s-a stipulat o clauză penală. Dacă creditorul dovedeşte că a suferit un prejudiciu mai mare
decât dobânda legală, i se pot acorda despăgubiri pentru repararea integrală a prejudiciului.

2. Obligaţia de plata a dobânzilor

Este o obligaţie care există numai în cazul împrumutului cu dobândă, pe care îl vom trata separat,
motiv pentru care această obligaţie o vom analiza în secţiunea referitoare la acesta.

Secţiunea a III-a
Împrumutul cu dobândă

Noţiune. În raport de dispoziţiile art. 2.159, 2.167, 2.168 C. civ., în contractele de împrumut care
au ca obiect bani sau alte bunuri mobile, se pot stipula dobânzi în favoarea împrumutătorului. Rezultă
că textul menţionat consacră o formă de împrumut cu titlu oneros. În acest caz, împrumutătorul pretinde
de la împrumutat, pe lângă obligaţia de restituire, o prestaţie oarecare în schimbul transferării
proprietăţii bunurilor împrumutate. Această prestaţie, numită dobândă, constă, de regulă, într-o sumă
de bani despre care, în doctrină, s-a arătat că reprezintă fructe civile produse de lucrul împrumutat1.
Dobânda poate consta însă şi într-o altă prestaţie aşa cum arată în mod expres art. 2.168 C. civ.
Art. 1 alin. (5) din O.G. nr. 13/2011 întăreşte această idee, arătând că „Prin dobândă se înţelege nu
numai sumele socotite în bani cu acest titlu, ci şi alte prestaţii, sub orice titlu sau denumire, la care
debitorul se obliga drept echivalent al folosinţei capitalului”2.
Împrumutul cu titlu oneros poartă denumirea de împrumut cu dobândă, cu privire la care – prin
derogare sau în completarea regulilor prevăzute pentru împrumutul cu titlu gratuit – se aplică unele

1 Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 41.

2 Textul susmenţionat a înlăturat discuţiile anterioare referitoare la faptul dacă este posibil ca dobânda să fie stipulată şi într-o altă
prestaţie decât o sumă de bani.
 178
norme speciale stabilite în Codul civil (art. 2.167-2.170) sau alte acte normative, în special, O. G. nr.
13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti.

Obiectul obligaţiei debitorului

Împrumutul cu dobândă presupune deci, în principiu, ca pe lângă restituirea bunurilor împrumutate,
împrumutatul să plătească şi o sumă de bani1. Împrumutul cu dobândă are un dublu obiect: lucrul
împrumutat (numit în Codul civil, capital) şi dobânda.

Lucrul împrumutat. Cea mai răspândită formă de împrumut cu dobândă se referă la împrumuturile
băneşti. Stipularea dobânzii nu este exclusă însă nici în cazul împrumutării altor bunuri mobile.
În cazul împrumutului în bani, împrumutatul trebuie să restituie la scadenţă suma împrumutată,
indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor în intervalul de timp ce se scurge de la data acordării
împrumutului şi până la scadenţă2 [principiul nominalismului monetar consacrat de art. 1.578 din
vechiul C. civ. şi recunoscut şi de art. 2.164 alin. (2) din actualul Cod], cu excepţia cazului când, prin
acte normative speciale, se dispune altfel. Sub Codul civil anterior s-a admis însă, aşa cum am arătat
mai sus, că dispoziţiile art. 1.578 C. civ. nu erau aplicabile în cazul în care schimbarea valorii monedei
are loc după scadenţă şi după ce împrumutatul a fost pus în întârziere pentru restituirea sumei datorate,
ceea ce poate fi considerat valabil şi în prezent faţă de dispoziţiile art. 2.164
C. civ.

Dobânda. Dobânda remuneratorie şi dobânda penalizatoare. În esenţă, după cum am arătat,

dobânda este o prestaţie la care se obligă împrumutatul către împrumutător, pe lângă aceea de restituire
a bunurilor împrumutate. Credem că, nu este întru-totul corectă formula folosită în doctrină, de către
majoritatea autorilor şi preluată şi de O.G. nr. 13/2011, în sensul că dobânda reprezintă „un echivalent
al folosinţei lucrului împrumutat”, deoarece împrumutatul devine proprietar al bunurilor împrumutate
şi folosinţa îi aparţine, astfel că nu poate plăti pentru ceva ce-i revine în calitate de proprietar.
Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la
scadenţă este denumită dobândă penalizatoare. În schimb cea datorată de debitorul obligaţiei de a da o
suma de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului de scadenţă
a obligaţiei, este denumită dobândă remuneratorie.

Dobânda remuneratorie convenţională şi legală

În cazul împrumutului care are ca obiect alte bunuri decât sume de bani dobânda nu curge de drept.
Pentru a fi datorată este necesar să existe o clauză expresă în acest sens, neputând fi prezumată. Astfel,
potrivit art. 2.159 C. civ., în lipsa unei stipulaţii contrare împrumutul se prezumă a fi cu titlu gratuit.
Când împrumutul are ca obiect sume de bani, pană la proba contrară el este considerat cu titlu
oneros, adică cu dobândă. Părţile pot conveni ca şi împrumutul de bani să fie cu titlu gratuit.
Dacă părţile n-au convenit nicio dobândă şi nu funcţionează nici prezumţia de mai sus în sensul că
împrumutul este cu dobândă, iar împrumutatul plăteşte din eroare dobânzi, se consideră că ne aflăm în
prezenţa unei plăţi nedatorate, astfel încât acţiunea în repetiţiune, este admisibilă3. Desigur, trebuie
dovedită neîndoielnic, existenţa erorii în efectuarea plăţii. De aceeaşi acţiune vor beneficia şi
moştenitorii împrumutatului, când au plătit din eroare dobânzi nestipulate sau mai mari decât cele
convenite4.

Dobânda convenţională. În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi
cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, părţile
sunt libere să stabilească nivelul dobânzii remuneratorii, cu singura condiţie, ca aceasta să nu depăşească
cu mai mult de 50% pe an dobânda legală (art. 5 din O.G. nr. 13/2011). Dacă s-a convenit o dobândă

1 E. Safta-Romano, op. cit., p. 60.

2 D. Chirică, op. cit., p. 219.
3 Fr. Deak, Tratat de drept civil. 2001, p. 365.
4 E. Safta-Romano, op. cit., p. 60.
 179
mai mare decât cuantumul maxim permis de lege, obligaţia respectivă este nulă, nulitatea fiind
prevăzută în mod expres de art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. Nulitatea nu este parţială, cum se
considera că este sub regimul O.G. nr. 9/2000, ci totală, creditorul urmând a pierde şi dreptul la dobânda
legală. Dobânda convenţională nu încetează să curgă după expirarea termenului de restituire a
împrumutului. De la data scadenţei împrumutatul datorează însă dobânda penalizatoare legală, dacă
aceasta este mai mare decât dobânda remuneratorie convenită de părţi.
În raporturile decurgând din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, nivelul dobânzii
convenţionale nu este plafonat, ca în cazul precedent.

Dobânda legală. În cazul în care în contractul de împrumut părţile au stabilit că se datorează

dobândă, dar nu au stabilit cuantumul ei, împrumutatul este obligat să plătească dobânda legală. Se
prezumă în acest caz, că părţile, au avut în vedere acest cuantum al dobânzii. Această soluţie poate fi
aplicată şi în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale, obligaţia este purtătoare de dobânzi, dar fără
arătarea cuantumului acestora. De asemenea, art. 6 din O.G. nr. 13/2011 dispune că dobânda trebuie să
fie stabilită prin act scris, în lipsa acestuia datorându-se numai dobânda legală.
În prezent, în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ,
în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, dobânda legală este
prevăzută de art. 3 din O.G. nr. 13/2011 şi este stabilită la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii
Naţionale a României, (care este rata dobânzii de politica monetara stabilită prin hotărâre a Consiliului
de administraţie al Băncii Naţionale a României), nivel diminuat cu 20%1. Nivelul dobânzii de referinţă
al Băncii Naţionale a României, în raport de care se stabileşte dobânda legală, va fi publicat în Monitorul
Oficial al României, Partea I, prin grija Băncii Naţionale a României, ori de cate ori nivelul ratei
dobânzii de politică monetara se va modifica.
În raporturile juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, nivelul
dobânzii legale este cel al ratei de referinţă a Băncii Naţionale.
În raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă şi când
s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legala este de 6% pe an (art. 4 din O.G. nr. 13/2011).

Scadenţa obligaţiei de plată a dobânzilor. Dobânda trebuie plătită la momentul convenit de părţi,
iar în lipsa unei înţelegeri, odată cu restituirea capitalului. Deşi în principiu dobânda se plăteşte după o
anumită perioadă de folosire a bunurilor împrumutate, reglementarea actuală consacră posibilitatea
plăţii anticipate a dobânzilor. Potrivit art. 7 din O.G. nr. 13/2011, plata anticipată a dobânzilor se poate
efectua pe cel mult 6 luni. Dobânda astfel încasată rămâne bine dobândită creditorului indiferent de
variaţiile ulterioare.

Dovada. Dovada plăţii dobânzilor se face în condiţiile dreptului comun. Vechiul Cod civil, în art.
1.590, instituia o prezumţie de plată a dobânzilor, în cazul în care, împrumutătorul elibera o chitanţă de
primire a capitalului, fără a face menţiuni în privinţa dobânzilor. S-a considerat că această prezumţie
este absolută (juri set de jure), neputând fi răsturnată prin proba contrarie2. Într-o altă opinie3 se
considera că prezumţia prevăzută de art. 1.590 C. civ., putea fi răsturnată prin proba contrarie. Actualul
Cod civil nu mai prevede o astfel de prezumţie, astfel încât împrumutatul trebuie să dovedească nu

1 Anterior anului 1998, dobânda legală a fost prevăzută de Decretul nr. 311/1954 pentru stabilirea dobânzii legale. Potrivit acestuia,

dobânda stabilită în convenţii nu putea să depăşească 6% pe an. Această dobândă nu putea să depăşească 6% pe an indiferent de fluctuaţiile
monedei naţionale, fiind aplicabilă pentru toate convenţiile civile. Deoarece, după anul 1989 moneda naţională a suferit fluctuaţii
puternice, depreciindu-se constant, prevederile Decretului 311/1954 nu s-au mai dovedit juste şi echitabile, generând opinii diferite în
literatura juridică cu privire la calcularea dobânzii în materie civilă. Astfel, s-a susţinut fie că nivelul dobânzii era legal menţinut la 6% pe
an prin neabrogarea Decretului nr. 311/1954, fie că Decretul nr. 311/1954 şi-a încetat integral aplicarea odată cu liberalizarea preţurilor,
în cadrul reformelor legate de trecerea ţării noastre la economia de piaţă. Mai mult decât atât, în perioada 17 ianuarie 1998 - 29 ianuarie
2000, adică de la abrogarea Decretului 311/1954 şi până la intrarea în vigoare a O.G. nr. 9/2000, nu a existat nici un act normativ care să
stabilească dobânda legală.
2 D. Chirică, op. cit., p. 222; I. Zinveliu, op. cit., p. 238.
3 E. Safta-Romano, op. cit., p. 61.
 180
numai restituirea împrumutului, ci şi plata dobânzilor, chitanţa liberatorie pentru capital neconstituind
dovadă de plată şi a dobânzilor.

Răspunderea împrumutatului în cazul împrumuturilor băneşti. Dobânda penalizatoare legală

şi convenţională
În cazul împrumutului unor sume de bani, regulile referitoare la răspunderea împrumutatului,
îmbracă unele aspecte specifice.
Neîndeplinirea la termen a obligaţiei de restituire dă naştere dreptului creditorului la daune
moratorii în cuantumul convenit de părţi sau, în cazul în care nu au fost prevăzute în contract, la nivelul
dobânzii penalizatoare legale.
Din dispoziţiile art. 1.535 C. civ. referitoare la daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti, mai
rezultă că:
- daunele interese se cuvin fără ca împrumutătorul să fie obligat să dovedească vreun prejudiciu;
- debitorul nu are dreptul să dovedească că prejudiciul suferit de creditor, ca urmare a întârzierii
plăţii, este sub nivelul daunelor moratorii convenite sau legale;
- ele se datorează de la scadenţă până în momentul plăţii, fără a fi necesară punerea în întârziere a
debitorului. Amintim că sub regimul Codului civil anterior, dobânzile se datorau doar de la data cererii
de chemare în judecată. Nu era suficientă punerea în întârziere pe calea unei simple notificări1.
Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii
Naţionale plus 4 puncte procentuale [art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011]. Şi în acest caz, la fel ca la
dobânda remuneratorie, în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop
lucrativ, dobânda penalizatoare astfel calculată se diminuează cu 20%.
Răspunderea contractuală a împrumutatului este antrenată numai în măsura în care neexecutarea
are caracter culpabil. Culpa debitorului este prezumată până la dovada contrarie. Ca urmare, debitorul
poate fi scutit de plata dobânzilor moratorii numai dacă dovedeşte că restituirea împrumutului nu s-a
făcut la termen din motive neimputabile lui. Desigur că, această dovadă, în eventualitatea în care este
făcută, nu-l scuteşte pe împrumutat şi de restituirea sumei împrumutate.
Dacă împrumutul a fost restituit doar parţial, dobânda moratorie va putea fi cerută doar pentru partea
de împrumut nerestituită.
Dacă mai înainte de scadenţă debitorul datora o dobândă remuneratorie mai mare decât cea legală
penalizatoare, această dobândă convenţională se va acorda şi după scadenţă, până la restituirea
împrumutului, cu condiţia să nu depăşească maximul legal (50% peste nivelul dobânzii legale). Deci,
dobânda convenţională, prevăzută într-un contract de împrumut cu termen, nu încetează a curge după
expirarea termenului de plată, decât dacă e mai mică decât dobânda legală penalizatoare. Sub vechiul
Cod civil se spunea că nu se poate admite ca un împrumut pentru care părţile au stipulat dobândă, să se
transforme, în urma expirării termenului, într-un contract gratuit2.
Dacă dobânda a fost prevăzută numai pentru nerespectarea termenului de restituire, sau pe lângă
dobânda remuneratorie a fost prevăzută şi o dobândă moratorie, din ziua scadenţei se va acorda această
dobândă moratorie, în cuantumul prevăzut, însă cel mult dobânda maximă permisă de lege.
Dobânda pentru depăşirea termenului de plată a sumei împrumutate poate fi stabilită în mod liber
de către părţi, dar numai în limita prevăzută de art. 5 din O.G. nr. 13/2011, unde se prevede că, în
raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ dobânda nu poate
depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an. Acest text se referă la dobânda penalizatoare din
moment ce art. 1 alin. (4) prevede că „Dacă nu se precizează altfel, termenul dobânda din prezenta
ordonanţă priveşte atât dobânda remuneratorie, cât şi dobânda penalizatoare”, or art. 5 se referă la
dobândă fără a face distincţie între cea remuneratorie şi cea penalizatoare. Dobânda convenţională

1 Regula după care, dobânda moratorie se calcula de la data chemării în judecată, se aplică numai în cazul neexecutării obligaţiilor

băneşti contractuale (daune-interese moratorii). În materia răspunderii civile delictuale (despăgubiri) debitorul era considerat de drept în
întârziere.
2 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 625; P. Perju, Sinteza teoretică a jurisprudenţei instanţelor din

circumscripţia Curţii de Apel Suceava, în materie civilă, în Dreptul nr. 5/1995, p. 45 şi 46.
 181
penalizatoare poate depăşi deci cu până la 50% dobânda legală penalizatoare care se stabileşte la nivelul
ratei de referinţă a Băncii Naţionale, nivel la care se adaugă patru puncte procentuale.
În raporturile decurgând din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, nivelul dobânzii
penalizatoare convenţionale este liber, nefiind plafonat prin lege.

Prescripţia dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor

În cazul în care împrumutul este purtător de dobândă remuneratorie, fie în virtutea convenţiei
părţilor, fie în virtutea unei dispoziţii legale, această dobândă curge în mod firesc, fără somaţie sau
cerere de chemare în judecată. În caz de întârziere în plata unei astfel de creanţe, de la data când obligaţia
devine exigibilă, dobânda moratorie se datorează în raport cu întreaga sumă legal datorată – capital plus
dobânda remuneratorie (pentru trecut).
Dreptul la acţiune pentru plata dobânzilor se prescrie în termen de 3 ani şi curge de la data la care
dobânzile devin scadente.
Dacă împrumutatul, este obligat să plătească dobânzile prin prestaţii succesive, dreptul la acţiune,
cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii, se stinge printr-o prescripţie deosebită (art. 2.526 C. civ.),
termenul calculându-se de la data exigibilităţii fiecărei rate de dobândă. Într-o altă opinie, exprimată
sub regimul vechiului Cod civil, s-a spus că prescripţia se calculează separat, pentru fiecare rată zilnică
în parte, întrucât reprezintă fructe civile care se dobândesc zi cu zi (art. 525 C. civ.) 1, deci nu lunar şi
nici potrivit convenţiei dintre părţi2. Nu putem fi de acord cu această susţinere deoarece faptul dobândirii
dobânzilor zi cu zi nu înseamnă că acestea sunt şi exigibile la momentul dobândirii. Ele devin exigibile
la data convenită de părţi sau, dacă nu s-a convenit nimic, de la momentul expirării perioadei pentru
care se calculează. De exemplu, dacă s-a convenit să se plătească o dobândă de 6% pe trimestru, dobânda
devine scadentă la data expirării trimestrului.
Deşi dobânzile sunt pretenţii accesorii, momentul începerii cursului prescripţiei extinctive pentru
acestea nu este legat de începutul prescripţiei dreptului la acţiune privind restituirea bunurilor
împrumutate3. Principiul accesorium sequitur principale nu poate fi aplicat deoarece dreptul la dobânzi
nu se naşte odată cu dreptul la creanţa principală, el având în acest sens, o existenţă proprie4. De
asemenea, stingerea obligaţiei principale prin plată, dar fără plata dobânzilor nu atrage stingerea creanţei
la dobânzi5. Alta este situaţia când obligaţia principală este prescrisă şi debitorul invocă această
prescripţie. Potrivit art. 2.503 C. civ., odată cu stingerea dreptului la acţiune privind dreptul principal,
ca urmare a invocării prescripţiei, se stinge şi dreptul la acţiune în ceea ce priveşte drepturile accesorii6.
Încetarea contractului de împrumut
Plata. Cel mai frecvent mod de stingere a contractului îl reprezintă, în mod evident, plata, fie că
este efectuată la termen, fie înainte de termen. Trebuie subliniat însă faptul că plata înainte de termen
este valabilă numai dacă termenul de plată este stabilit în favoarea împrumutatului. Dacă el este stabilit
în favoarea ambelor părţi, debitorul nu va putea face plata fără consimţământul împrumutătorului. Un
interes al acestuia în respectarea termenului se regăseşte, de regulă, în cazul împrumutului cu dobândă.
Dacă la acest gen de împrumut, nu s-a prevăzut în interesul cui este stipulat termenul, se prezumă că el
este stabilit în favoarea ambelor părţi contractante, pentru că şi creditorul are interes în respectarea
termenului de restituire, pentru a putea beneficia de dobânzi.

Problema rezilierii. Rezilierea contractului a fost considerată şi ea, de către doctrină, un caz de
încetare a contractului, chiar în lipsa unui pact comisoriu, deşi, suntem în prezenţa unui contract

1 Dispoziţia este identică cu cea a art. 550 alin. (3) din actualul Cod civil.
2 C. Stătescu, Gh. Beleiu, Momentul începerii cursului prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune privind plata dobânzilor,
în RRD nr. 1/1983, p. 12-15.
3 Idem, p. 13.
4 Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 53.
5 Ibidem.
6 Subliniem că, spre deosebire de reglementarea anterioară, în prezent prescripţia nu operează de drept şi nici nu poate fi invocată

din oficiu de către instanţă [art. 2.506 alin. (1) şi art. 2.512 C. civ.].
 182
unilateral şi nu a unuia sinalagmatic1. Totuşi, sancţiunea rezilierii, nu ar avea nicio raţiune în cazul în
care, în contract, nu s-a prevăzut şi o altă obligaţie, cum ar fi, spre exemplu, cea de plată de dobânzi pe
parcursul derulării contractului, sau cea de folosire a împrumutului într-un anumit scop etc. În lipsa unor
astfel de obligaţii, sau în lipsa unui pact comisoriu expres, pe lângă faptul că se forţează aplicarea
rezilierii la un contract unilateral, rezilierea nu ar avea niciun efect deoarece ar putea duce doar la
restituirea bunurilor împrumutate în cazul în care obligaţia nu a fost îndeplinită la termen, ceea ce ar
putea fi obţinut oricum, în baza obligaţiei de restituire izvorâtă din contract, fără desfiinţarea lui.

Alte moduri de încetare a contractului. Încetarea contractului poate fi şi efectul unor alte moduri de
stingere a obligaţiilor, respectiv al unei remiteri de datorie, al confuziunii, al compensaţiei, al dării în
plată etc.
Moartea împrumutatului nu duce la stingerea contractului. În acest caz obligaţiile contractuale trec
asupra moştenitorilor împrumutatului. Dacă în contract moartea a fost prevăzută ca un eveniment ce
determină scadenţa datoriei, moştenitorii trebuie să execute obligaţia de restituire înainte de împlinirea
termenului prevăzut în contract.
Dacă împrumutatul, este moştenitorul împrumutătorului, datoria se poate stinge prin confuziune,
urmare a întrunirii de către împrumutat atât a calităţii de debitor cât şi a celei de creditor.

Caracterul de titlu executor al contractului

Ca şi în cazul contractului de comodat, în cazul în care împrumutatul refuză restituirea bunului,
împrumutătorul poate pune în executare contractul, fără a fi nevoie de o hotărâre judecătorească
deoarece acesta constituie, în anumite condiţii, titlu executoriu. În raport de prevederile art. 2.157 C.
civ., caracterul de titlu executoriu este condiţionat de încheierea contractului în formă autentică sau sub
forma unui înscris sub semnătură privată cu dată certă. Chiar şi în aceste condiţii contractul are caracter
de titlu executoriu doar pentru restituirea bunului în cazul încetării contractului prin expirarea
termenului sau prin decesul împrumutatului. Per a contrario caracterul de titlu executor lipseşte când
contractul este fără termen. Amintim însă că în cazul în care părţile nu au stabilit termenul restituirii,
acesta poate fi stabilit la cerere de către instanţa de judecată, iar la expirarea acestui termen, contractul
dobândeşte caracter de titlu executor2.

BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTARĂ NECESARĂ APROFUNDĂRII

Gh. Comăniţă, Drept civil Contracte speciale, Editura Universul juridic , 2013 capitolul privind
contractele de împrumut;

I. Urs , Drept civil.Contracte speciale, Editura Universul juridic, 2015, capitolul privind contractul de
împrumut

INTREBARI RECAPITULATIVE
1.Pentru a fi datorate daune moratorii este suficientă punerea în
întârziere a debitorului prin notificare?
…………………………………………………………………………………
…. ………………………. …………………. …… ……………… ….

1 Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 56; T. Prescure, op.cit., p. 357.
2 A se vedea şi Fl. Baias ş.a., op. cit., p. 2139.
 183

………………….. …………… …………………….. …………… ……. ..

……………………………..

2. În cazul împrumutului cu dobândă contractul dobândește caracter

bilateral?
…………………………………………………………………………
………………………………………………………………… …………. …..
…………………………………………………….. ………… …………
…………..
3. Clauza penală se cumulează cu executarea obligaţiei principale?
…………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………...
4. Când părţile nu stabilesc momentul exact al scadenţei împrumutului,
de când începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii în restituirea
împrumutului?
…………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
………………………………….. ……………………… ………………
5.Dobânda poate consta exclusiv într-o sumă de bam sau şi într-o altă
prestaţie?........................ …………………… …………………..
……………… ………………………. ………………….. ………………
……..
TESTE AUTOEVALUARE
1. În raporturile civile, dobânda remuneratorie:
a. nu poate depăşi dobânda legală;
b. nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an;
c. poate fi stabilită în mod liber, chiar peste limita de la punctul b întrucât legea nu
prevede limite pentru dobânzile stabilite prin convenţie.
2. Contractul de comodat este un contract:
a. real;
b. unilateral dar poate fi şi sinalagmatic:
c. consensual
d. cu titlu gratuit dar poate fi şi cu titlu oneros.
3. Dobânda legală în cazul contractului de împrumut civil:
a. este fixă, finnd stabilită la 6% pe an:
b. este variabilă fiind stabilită semestrial la nivelul dobânzii de referinţă a BNR,
diminuat cu 20%
c. este variabilă fiind stabilită trimestrial la nivelul taxei de scont a BNR, diminuat cu
20%
4. Dobânda moratorie pentru restituirea cu întârziere a sumei de bani împrumutate este
datorată:
a. de la momentul cînd s-a depăşit termenul de restituire a sumei;
b. de la momentul când s-a depăşit termenul de restituire, dar numai dacă s-a
prevăzut în contract plata unor astfel de dobânzi:
c. de la data cererii de chemare în judecată.
5. Comodatul este un contract:

a. real,
b. consensual,
 184

c. cu titlu gratuit

TESTE EVALUARE
1.Împrumutul de consumaţie este un contract:
a. real
b. consensual,
c. Unilateral
2.Comodatul poate avea ca obiect:
a. Doar bunuri mobile
b. Doar imobile
c. și bunuri mobile și imobile
3.Calitatea de comodant o poate avea:
a. numai proprietarul bunului
b. și uzufructuarul
c. chiar și un locatar
4.Comodatarul, prin încheierea contractului de comodat, devine :
a. proprietar al bunului ce formează obiectul contractului;
b. posesor al bunului;
c. un simplu detentor al acestuia.

5. Daunele moratorii:
a. în cazul în care nu au fost prevăzute în contract, sunt echivalente cu dobânda
legală
b. se cuvin fără ca creditorul să fie obligat să dovedească vreun prejudiciu;
c. se datorează doar din momentul în care debitorul a fost pus în întârziere prin
cererea de chemare în judecată.
 185

TEMA NR.XIII
CONTRACTUL DE TRANZACȚIE
I.OBIECTIVELE SPECIFIC ALE TEMEI:
- studentul să înțeleagă figura juridică a contractului de tranzacție;
- studentul să înțeleagă aspectele specifice pe care le prezintă condițiile de fond și formă ale
acestui contract;
- studentul să înțeleagă efectele și obligațiile pe care le produce contractul.

II. COMPETETENȚE SPECIFIC DOBÂNDITE DE STUDENT:

Studentul să fie capabil să definească și să delimiteze contractul de alte contracte cu care
prezintă asemănări;
Studentul să cunoască aspectele specific în legătură cu condițiile de valabilitate a contractului;
Studentul să fie capabil să utilizeze corect noțiunile de specialitate întâlnite la acest contract;
Studentul să cunoască efectele generale pe care le produce contractul și obligațiile rezultate
din contract.

III. CUVINTE CHEIE:

Contract de tranzacţie, tranzacţie judiciară, tranzacţie extrajudiciară, Efectul extinctiv al
tranzacției, efect translativ sau constitutiv, caracter declarativ.

IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU:

Trăsăturile esenţiale şi distinctive ale contractului de tranzacţie.
Elementele constitutive ale contractului de tranzacţie
Cauzele de nulitate a contractului de tranzacție
Efectele contractului de tranzacţie.

CONŢINUTUL TEMEI

CONTRACTUL DE TRANZACŢIE

Secţiunea I
Noţiune, caractere juridice, elemente constitutive şi delimitări

Noţiune şi elemente constitutive. Art. 1.704 din vechiul C. civ. ne prezintă tranzacţia ca
pe un contract prin care părţile previn sau sting un proces început sau preîntâmpină un litigiu
ce se poate naşte. Aşa cum s-a arătat în doctrină181, vechiul Cod civil, în definiţia dată de art.
1.704 era incomplet deoarece nu surprindea tocmai elementul esenţial al tranzacţiei şi anume
concesiile reciproce la care părţile consimt. Actualul Cod civil, în definirea tranzacţiei, reţine
acest element esenţial şi aduce precizări suplimentare în vederea lămuririi unor controverse
trecute, arătând că ea poate interveni şi în faza executării silite. De aceea, trebuie să definim
tranzacţia ca pe un contract sinalagmatic prin care părţile consimt la concesii sau renunţări
reciproce la drepturi ori la transferul unor drepturi de la una la cealaltă, în scopul de pune capăt
unui proces început sau de a evita un proces viitor.
Tranzacţia este un contract aflat la graniţa dintre dreptul procesual civil şi dreptul
obligaţiilor, al cărui scop este de a evita procedura complexă şi greoaie a unui proces civil.

181 Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 540; I. Zinveliu, op. cit., p. 345; E. Safta-Romano, op. cit., p. 307.
 186

Definiţia prezentată mai sus, permite sublinierea elementelor constitutive ale tranzacţiei,
respectiv:
a) tranzacţia este un contract. O spune chiar art. 2.267 C. civ. în definiţia pe care o dă,
astfel încât ea este supusă regulilor generale de formare a contractelor;
b) existenţa unei situaţii litigioase. Tranzacţia se naşte, de cele mai multe ori, cu intenţia de
a pune capăt unui litigiu existent, litigiu ce se poate afla chiar şi în faza executării silite. Sunt,
însă, şi cazuri când ea urmăreşte să preîntâmpine un proces, astfel încât existenţa ei este legată
întotdeauna de o situaţie litigioasă, în lipsa căreia nu poate exista tranzacţie;
c) intenţia părţilor de a pune capăt unui proces aflat pe rol, sau de a preîntâmpina naşterea
unui astfel de proces ca urmare a situaţiei litigioase existente;
d) existenţa unor concesii sau renunţări reciproce. Această caracteristică,existentă acum şi
în definiţia dată de Codul civil, este una esenţială, surprinsă de toate definiţiile care se dau în
doctrină tranzacţiei. Fără concesii reciproce nu poate exista tranzacţie. Este un element esenţial
ce permite delimitarea tranzacţiei de alte acte juridice. Valoarea concesiilor este irelevantă, dar
fiecare parte trebuie să renunţe la ceva pentru că în lipsa unei astfel de concesii nu există o
tranzacţie, ci eventual un alt act cum ar fi achiesarea, renunţarea la judecată.
Tranzacţia este judiciară când este încheiată în cursul unui proces, căruia îi pune capăt, şi
extrajudiciară când este încheiată în afara unui proces şi este destinată să preîntâmpine un litigiu
viitor.

Delimitarea tranzacţiei de alte acte juridice

Tranzacţia şi compromisul. Compromisul reprezintă o convenţie prin care părţile stabilesc
ca litigiul ivit între ele între ele să nu fie supus jurisdicţiei ordinare, ci soluţionării pe cale
arbitrală. Ca şi tranzacţia el are ca obiect un litigiu pe care părţile decid să-l sustragă soluţionării
de către o instanţă judecătorească. Cele două convenţii, care prezintă şi alte asemănări, se
delimitează prin faptul că tranzacţia urmăreşte să pună capăt procesului prin concesii reciproce
ale părţilor, pe când compromisul urmăreşte doar să supună soluţionarea cauzei unui arbitru.

Tranzacţia, achiesarea şi desistarea. Achiesarea la o hotărâre reprezintă renunţarea la

exercitarea unei căi de atac împotriva acesteia. Desistarea reprezintă renunţarea la exercitarea
unei acţiuni civile. Aceste două acte se deosebesc de tranzacţie prin faptul că nu sunt în mod
necesar rezultatul unor concesii reciproce ale părţilor. Uneori ele pot fi consecinţa unei
tranzacţii, dar actul în sine nu presupune concesii reciproce.

Tranzacţia şi partajul voluntar. Partajul convenţional, la fel ca şi tranzacţia extrajudiciară

poate avea drept consecinţă prevenirea unui eventual litigiu. Ele se aseamănă şi prin efectul lor
declarativ. Totuşi partajul convenţional nu este o tranzacţie pentru că situaţia care-l generează
nu este neapărat una litigioasă. Apoi, scopul părţilor nu este cel de a preîntâmpina un litigiu
viitor, ci de a pune capăt stării de indiviziune printr-o cale prevăzută de lege, or am văzut că
tranzacţia urmăreşte fie stingerea unui litigiu, fie evitarea unuia.

Caractere juridice
Tranzacţia este un contract sinalagmatic, deoarece ambele părţi îşi asumă obligaţii
reciproce şi interdependente. Una dintre părţi se obligă să nu înceapă sau să continue procesul,
cealaltă se obligă, în schimb, la anumite concesii sau prestaţii.
Un contract cu titlu oneros. Fiecare dintre părţi are în vedere obligaţia asumată de cealaltă
parte, deci fiecare urmăreşte un avantaj patrimonial, avantaj ce este cunoscut de la încheierea
contractului şi nu depinde de împrejurări aleatorii ulterioare, astfel încât tranzacţia este şi un
contract comutativ.
 187

Contract, în principiu, consensual. Dispoziţia din art. 2.272 C. civ., care prevede că
„tranzacţia trebuie să fie încheiată în scris” nu are în vedere o condiţie de valabilitate a
contractului, ci una prevăzută ad probationem. Ca urmare, pentru dovedirea unei tranzacţii, este
nevoie de înscris, indiferent de valoarea obiectului ei. Se admite însă proba cu martori dacă
există un început de dovadă scrisă, precum şi atunci când a existat o imposibilitate fizică sau
morală de preconstituire a unui înscris, şi, de asemenea, atunci când înscrisul a existat dar a fost
distrus sau a fost furat182.
Prin excepţie de la regula enunţată, atunci când prestaţia uneia dintre părţi constă în
transmiterea unui drept asupra unui bun, transmitere pentru a cărei valabilitate se cere o anumită
formă, şi tranzacţia trebuie să îmbrace forma respectivă. Spre exemplu, dacă prestaţia asumată
de o parte constă în transmiterea dreptului de proprietate asupra unui teren, atunci contractul de
tranzacţie trebuie încheiat în formă autentică. În cazul, însă, în care tranzacţia are caracter
judiciar, adică se încheie în cursul unui proces şi se prezintă instanţei pentru a se lua act de ea,
convenţia trebuie prezentată în formă scrisă. Învoiala părţilor va constitui dispozitivul hotărârii
ce urmează a se pronunţa, iar hotărârea prin care se ia act de tranzacţie poartă denumirea de
hotărâre de expedient. Această hotărâre are valoarea unui act autentic, astfel încât cerinţa formei
autentice este satisfăcută, nemaifiind nevoie de un act notarial. După cum s-a spus, hotărârea
de expedient „are funcţia de a autentifica această învoială”183. În legătură cu forma tranzacţiei,
mai trebuie menţionat că necesitatea unei anumite forme există doar în cazul tranzacţiei
translative de drepturi nu şi în cazul celei declarative, când doar se recunosc drepturi dobândite
anterior.

Secţiunea a II-a
Condiţii de valabilitate

Tranzacţia reprezintă un contract aşa încât este supusă condiţiilor de valabilitate specifice
acestora. Originalitatea acestui contract impune însă sublinierea unor trăsături specifice cu
privire la elementele esenţiale.
Când tranzacţia este prezentată instanţei de judecată ea este datoare să verifice dacă părţile
au capacitatea de a tranzacţiona, dacă tranzacţia este expresia liberei lor voinţe şi dacă ea nu
urmăreşte un scop ilicit.

Capacitatea părţilor
Tranzacţia reprezintă un act de dispoziţie pentru că părţile renunţă definitiv la o acţiune în
justiţie, or renunţarea la aceasta implică dispoziţia referitoare la drepturile pe care se
fundamentează acţiunea sau la drepturile în schimbul cărora se face recunoaşterea sau
renunţarea. Cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă pot
încheia tranzacţia numai dacă sunt reprezentaţi sau asistaţi în condiţiile legii, trebuind să existe
şi încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă.
Mandatarii convenţionali pot încheia o tranzacţie numai dacă au un mandat expres în acest
sens. Inclusiv avocatul unei părţi din proces are nevoie de o procură specială pentru a încheia o
tranzacţie, nu însă şi pentru a prezenta tranzacţia, semnată de partea care o reprezintă, în
instanţă184.

Cauza tranzacţiei

182 A se vedea Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 163; D. Chirică, op. cit., p. 293.
183 V. Stoica, Fl. Baias, Posibilitatea revocării unei tranzacţii pe calea acţiunii pauliene, în RRD
nr. 1/1987, p. 17; Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 165.
184 În acest din urmă sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 558, nota de subsol nr. 6.
 188

Scopul esenţial al tranzacţiei este acela de a evita un litigiu. Părţile nu pot urmări prin
încheierea tranzacţiei un scop ilicit sau imoral. Astfel, în practica judiciară s-a decis, spre
exemplu, că tranzacţia încheiată de părţi cu privire la latura civilă a unei cauze ce derivă dintr-o
infracţiune, ce se urmăreşte la plângerea prealabilă, este bazată pe o cauză ilicită dacă se
urmăreşte obţinerea unor despăgubiri exagerat de mari pentru prejudiciul suferit în vederea
retragerii plângerii prealabile. La fel, s-a considerat că sunt bazate pe o cauză ilicită tranzacţiile
care urmăresc fraudarea intereselor unei terţe persoane şi că acestea sunt supuse revocării pe
calea acţiunii pauliene, în condiţiile dreptului comun185.

Obiectul tranzacţiei
Ca la orice contract acesta trebuie să existe sau să poată exista în viitor, să fie determinat
sau determinabil, posibil şi licit. În principiu, se poate tranzacţiona cu privire la orice drept
patrimonial ce formează obiectul unui litigiu. Tranzacţia nu poate avea însă ca obiect bunuri
care sunt scoase, definitiv sau temporar, din circuitul civil.
Bunurile proprietate publică, fiind inalienabile, nu pot forma obiect de tranzacţie, dacă pe
această cale se ajunge la înstrăinarea lor. Regimul juridic al acestor bunuri nu împiedică însă o
tranzacţie cu efect declarativ, deci o tranzacţie prin care se recunoaşte existenţa acestor drepturi
în patrimoniul titularului lor.
Nu se pot încheia tranzacţii nici în legătură cu starea şi capacitatea persoanelor, cu
drepturile de care părţile nu pot să dispună, inclusiv cele de natură patrimonială, cum ar fi
dreptul la pensie alimentară.
Art. 2.268 C. civ. precizează că se poate încheia tranzacţie cu privire la o acţiune civilă ce
derivă dintr-o infracţiune.
Se poate tranzacţiona şi cu privire la un bun viitor.
Tranzacţia nu poate avea ca obiect salvarea unui act afectat de o nulitate de ordine publică,
mai puţin când urmăreşte chiar desfiinţarea acestuia186. Tranzacţia este valabilă însă dacă
urmăreşte refacerea valabilă a actului nul şi nu confirmarea lui.
În cazul soţilor tranzacţia poate fi încheiată de către un singur soţ, fără acordul expres al
celuilalt, în baza prevederilor art. 346 alin. (2) C. fam., atunci când se încheie prin renunţări
reciproce sau prestaţii noi referitoare la alte drepturi decât cele reale imobiliare. Când
renunţările sau prestaţiile noi vizează drepturi reale imobiliare comune, inclusiv locuinţa
comună, tranzacţia este valabilă numai dacă este încheiată de ambii soţi187.

Întinderea tranzacţiei
În termenii art. 2.270 C. civ. „Tranzacţia se mărgineşte numai la obiectul ei; renunţarea
făcută la toate drepturile, acţiunile şi pretenţiile nu se întinde decât asupra cauzei cu privire la
care s-a făcut tranzacţia”.
Renunţările la drepturi sunt de strictă interpretare. Ca urmare, dacă părţile prevăd că pentru
stingerea litigiului renunţă la orice drept sau pretenţie viitoare, interpretarea voinţei acestora se
face în sensul că renunţarea priveşte doar drepturile în legătură cu cauza referitor la care s-a
făcut tranzacţia şi nu la orice alt drept care este bazat pe un raport juridic între părţi. Pe de altă
parte, trebuie admis că, dacă anumite consecinţe reprezintă urmarea subînţeleasă şi necesară a
celor cuprinse în contract, ele trebuie luate, de asemenea, în considerare, chiar dacă nu sunt
arătate în mod expres.

185 Pentru amănunte, a se vedea V. Stoica, Fl. Baias, Posibilitatea revocării unei tranzacţii judiciare pe calea acţiunii
pauliene, în RRD. nr. 1/1987, p. 17.
186 Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 551.
187 V. Stoica, Fl. Baias, op. cit., p. 22.
 189

Tranzacţia îşi va produce efecte doar cu privire la cauza referitor la care a fost încheiată,
indiferent dacă această cauză rezultă în mod expres din termenii folosiţi sau se deduce doar din
conţinutul tranzacţiei.

Cauze de nulitate a contractului de tranzacţie

Art. 2.273-2.278 C. civ. conţin câteva dispoziţii referitoare la nulitatea contractului de
tranzacţie, dispoziţii care nu sunt decât cazuri de aplicare a regulilor generale în materie de
nulitate.
Art. 1.712 C. civ. precizează că tranzacţia poate fi anulată pentru aceleaşi cauze de nulitate
ca orice contract. Spre exemplu, eroare asupra persoanei cocontractantului sau asupra obiectului
litigios poate duce la anularea tranzacţiei, nu însă şi eroarea de drept referitoare la chestiunile
ce constituie obiectul neînţelegerii părţilor. Dolul şi violenţa pot fi şi ele motive de anulare a
tranzacţiei, în virtutea regulilor de drept comun.
În legătură cu eroarea, cea referitoare la persoana cocontractantului nu prezintă nicio
particularitate. Cu privire la eroarea asupra obiectului contractului, după cum s-a remarcat,
substanţa tranzacţiei nu constă în concesiile reciproce ori în prestaţiile la care s-au obligat
părţile, ci în litigiul pe care îl stinge sau pe care-l evită188. Eroarea va fi deci cauză de nulitate
doar dacă poartă asupra obiectului litigiului sau asupra existenţei acestuia.
Obiectul litigiului este dreptul ce constituie fundamentul acţiunii ce provoacă tranzacţia. O
eroare asupra existenţei sau naturii acestui drept poate antrena nulitatea tranzacţiei. Eroarea
asupra cuantumului pagubei suferite nu poate duce la anularea tranzacţiei.

Tranzacţia asupra unui proces terminat

În ceea ce priveşte eroarea asupra existenţei litigiului, art. 2.277 C. civ. prevede că
„Tranzacţia asupra unui proces este anulabilă la cererea părţii care nu a cunoscut că litigiul
fusese soluţionat printr-o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat”. Litigiul
este cauza tranzacţiei, este motivul ce o determină, astfel că dacă una dintre părţi a fost în eroare
cu privire la existenţa acestuia, tranzacţia poate fi anulată.

Tranzacţia asupra unui act nul

La fel, se poate cere nulitatea tranzacţiei încheiate pentru executarea unui act juridic nul.
Dacă părţile au cunoscut însă cauza de nulitate a titlului şi au tranzacţionat expres asupra acestei
nulităţi, nu se mai poate constata nulitatea tranzacţiei (art. 2.274 C. civ.). Când însă tranzacţia
s-a încheiat pentru executarea unui act anulabil tranzacţia nu mai este nulă, dar poate fi cerută
anularea ei de partea care, la data încheierii tranzacţiei, nu cunoştea cauza de anulabilitate a
actului juridic.

Acte necunoscute şi acte false

Când părţile au tranzacţionat şi ulterior se descoperă înscrisuri necunoscute părţilor şi care
ar fi putut influenţa conţinutul tranzacţiei, tranzacţia rămâne valabilă. Dacă înscrisurile
preexistente şi necunoscute cu ocazia tranzacţiei au fost ascunse de către o parte, sau chiar de
către un terţ dar cu ştiinţa părţii, tranzacţia este nulă. Dacă tranzacţia a avut un obiect unic şi se
descoperă ulterior acte din care rezultă că partea care a tranzacţionat pe baza unui drept nu avea
acel drept, tranzacţia este, de asemenea, nulă [art. 2.276 alin. (2) C. civ.].
Se poate cere anularea tranzacţiei şi atunci când părţile au încheiat-o în considerarea unor
acte care s-au dovedit ulterior a fi false (art. 2.275 C. civ.).
Greşelile de calcul nu duc la anularea tranzacţiei, ele putând fi rectificate.
Nulitatea tranzacţiei pentru motivele prezentate este operabilă atât în tranzacţiile
extrajudiciare cât şi în cazul celor judiciare, deci de care s-a luat act printr-o hotărâre
judecătorească.

188 Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 553.

 190

Efectele anulării tranzacţiei judiciare

Calea pe care se obţine anularea tranzacţiei este cea a acţiunii în anulare şi aceasta chiar
când tranzacţia este cuprinsă într-o hotărâre judecătorească.
Sub vechiul Cod civil s-a considerat că anularea tranzacţiei judiciare duce la rejudecarea
litigiului, pentru că procesul rămâne nesoluţionat din moment ce s-a anulat contractul ce constituie
tocmai dispozitivul hotărârii189. În prezent, art. 2.278 alin. (2) C. civ. prevede că hotărârea prin care
s-a desfiinţat tranzacţia judiciară pentru nulitatea acesteia, sau prin care s-a dispus rezoluţiunea ei,
ori desfiinţarea ca urmare a admiterii unei acţiuni revocatorii, sau cea prin care s-a admis o acţiune
în constatarea simulaţiei, face ca hotărârea judecătorească prin care tranzacţia fusese constatată să
fie lipsită de orice efect.
Nu mai este deci necesară rejudecarea cauzei în care s-a pronunţat hotărârea de expedient,
ea rămânând fără efect în baza legii. În caz de litigiu asupra acestui efect instanţa nu trebuie să
pronunţe anularea, ci doar să constate rămânerea fără efect a hotărârii de expedient.

Indivizibilitatea tranzacţiei
Tranzacţia are, în principiu, un caracter indivizibil în ceea ce priveşte obiectul său în sensul
că fiecare clauză are caracter determinant în formarea voinţei părţilor de a stinge litigiul, sau de
a-l evita, astfel încât sancţiunea anulării se aplică întregului contract şi nu numai clauzelor ce
au determinat nulitatea. Numai dacă există o stipulaţie contrară caracterului indivizibil al
obiectului contractului, nulitatea poate fi şi parţială190.

Secţiunea a III-a
Efectele contractului de tranzacţie

Regula efectului declarativ

Dacă tranzacţia nu dă naştere la drepturi noi, ci părţile recunosc doar drepturi preexistente,
ea are caracter declarativ şi nu constitutiv sau translativ de drepturi. Efectul declarativ al
tranzacţiei produce următoarele consecinţe:
- o parte nu este succesoarea în drepturi a celeilalte părţi şi, ca urmare, părţile nu sunt ţinute
de obligaţia de a-şi garanta drepturile pe care şi le recunosc, ca în actele translative de
proprietate191;
- tranzacţia încheiată anterior noului Cod civil nu poate servi ca just titlu pentru
uzucapiunea de 10-20 de ani. Menţionăm că actualul Cod civil nu mai prevede o astfel de
uzucapiune, dar ea ar posibilă conform reglementărilor anterioare, în măsura în care posesia a
început sub regimul Codului civil anterior;
- efectele produse sunt retroactive.
În cazul imobilelor, tranzacţia nu este supusă publicităţii imobiliare, dacă ea face referire
la recunoaşterea unor drepturi asupra unui imobil intabulat. Dacă, însă, se fac modificări cu
privire la drepturile supuse publicităţii imobiliare, se cere respectarea formelor de publicitate.
Efectul translativ sau constitutiv de drepturi
Dacă în schimbul recunoaşterii sau renunţărilor făcute de către o parte, cealaltă transmite
sau constituie anumite drepturi, tranzacţia produce şi un efect translativ sau constitutiv de
drepturi, după caz. Astfel, dacă într-o acţiune în revendicare pârâtul recunoaşte dreptul de
proprietate al reclamantului în schimbul transmiterii dreptului de proprietate asupra unui alt
bun, se produc efecte translative. În acest caz consecinţele sunt inverse decât în cazul efectelor
declarative, adică:

189 CSJ, s. civ., dec. civ. nr. 1031/1992 şi 1.880/1992, în Decizii ale CSJ, 1990-1992, p. 262-269.
190 V. Stoica, Fl. Baias, op. cit., p. 16 şi 17; D. Chirică, op. cit., p. 298.
191 Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 172.
 191

- partea este succesoare în drepturi a celeilalte părţi şi, ca urmare, are obligaţia de garanţie
a drepturilor transmise;
- tranzacţia încheiată anterior noului Cod civil poate servi ca just titlu pentru uzucapiunea
de 10-20 de ani, începută sub Codul civil anterior;
- efectele se produc doar pentru viitor.
De data aceasta, dacă bunul transmis în schimbul recunoaşterii sau renunţării este un bun
imobil, operaţiunea este supusă publicităţii imobiliare pentru opozabilitate faţă de terţi.
În cazul tranzacţiei translative, fiind posibilă şi asumarea unor obligaţii, cum ar fi plata unei
sume de bani, obligaţia de a preda un bun etc., este posibilă rezoluţiunea contractului pentru
neîndeplinirea obligaţiilor asumate, fie pe cale judecătorească fie ca urmare a stipulării unui pact
comisoriu. Evident este posibilă şi executarea pe cale silită a obligaţiei. Nu este exclusă nici
stipularea unei clauze penale în scopul de a garanta executarea192.

Efectul extinctiv
Principalul efect al tranzacţiei este de a stinge procesul existent între părţi sau de a
preîntâmpina un eventual proces. Nicio judecată nu mai poate avea loc între părţi cu privire la
problema litigioasă soluţionată. Numai o acţiune strict identică cu cea stinsă nu mai poate fi
pornită. Dacă obiectul acţiunii este diferit de cel al cauzei cu privire la care s-a tranzacţionat,
efectul extinctiv al tranzacţiei nu poate paraliza această nouă acţiune.
Dacă tranzacţia este extrajudiciară, ea împiedică pornirea unei acţiuni cu privire la
drepturile şi obligaţiile ce au format obiectul ei. Dacă tranzacţia este judiciară, ea împiedică
continuarea procesului, deoarece odată prezentată instanţei de judecată, litigiul se va soluţiona
printr-o hotărâre prin care se ia act de tranzacţia respectivă193.
Sub regimul vechiului Cod civil tranzacţia era asemănată, sub aspectul efectelor sale, cu o
hotărâre definitivă, ceea ce nu era întru-totul exact atât pentru faptul că având natură
contractuală, tranzacţia poate fi desfiinţată pe calea acţiunii în anulare, dar şi pentru motivul că
tranzacţia necuprinsă într-o hotărâre judecătorească nu are, în principiu, caracter de titlu
executor. Dacă ea este cuprinsă într-o hotărâre judecătorească poate fi învestită cu titlu
executor, iar dacă este cuprinsă într-un act autentic, acesta poate constitui titlu executor, dacă
sunt îndeplinite condiţiile art. 66 din Legea nr. 36/1995, a notarilor publici şi activităţii
notariale.
Efectul extinctiv este unul relativ194, deoarece fiind vorba de o convenţie ea produce efecte
doar între părţile contractante, la fel cum hotărârea prin care s-a luat act generează efecte doar
între părţile respective. Ca urmare, excepţia existenţei unei tranzacţii nu poate fi opusă unei
părţi care nu a participat la aceasta.

192 Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 561.

193 Aceasta nu înseamnă că părţile nu se pot adresa instanţei pentru a obţine învestirea cu formulă executorie a hotărârii.
194 Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 560.
 192

BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTARĂ NECESARĂ APROFUNDĂRII

Gh. Comăniţă, Drept civil Contracte speciale, Editura Universul juridic , 2013 capitolul
privind tranzacția
I. Urs , Drept civil.Contracte speciale, Editura Universul juridic, 2015, capitolul privind
tranzacția
INTRABARI RECAPITULATIVE

1.Ce se înțelege prin efectul extinctiv al tranzacției?

…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………
………………

2.Tranzacția are efect declarativ sau translativ?

…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………..

3.Tranzacția este un act de dispoziție sau de conservare?

…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………
 193

…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………..
4. Dacă în schimbul recunoaşterii sau renunţărilor făcute de către o parte, cealaltă transmite sau
constituie anumite drepturi,aceasta are obligaţia de garanţie a drepturilor transmise?
…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………….
5. tranzacţia poate servi ca just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 de ani?
…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………

TESTE DE AUTOEVALUARE
1.Tranzacţia:
a. produce efecte declarative
b.poate avea ca obiect și bunuri scoase din circuitul civil;
c.este inopozabilă fașă de terții care, înainte de tranzacție au dobândit drepturi asupra bunului
litigios.
2.Tranzacţia este un contract:
a.Unilateral;
b.Cu titlu oneros;
c.Cu titlu gratuit.
3.Contractul de tranzacție este :
a.consensual;
b.solemn;
c.în principiu consensual dar uneori poate fi și solemn.
4.Din efectul declarativ al tranzacției rezultă că:
a.poate servi ca just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 ani;
b.partea este succesorul în drept al celeilalte părți;
c.produce efecte și pentru trecut până în momentul nașterii drepturilor ce se consolidează.
5.In materia contractului de tranzacție:
a.Proba cu martori se admite dacă există un început de dovadă scrisă;
b.Se poate cere rezoluțiunea contractului dacă una din părți și/a asumat o obligație nouă pe care
nu o execută.
c.Dacă are efecte declarative este necesară respectarea formei autentice.

TESTE DE EVALUARE

1.Tranzacția poate produce efecte:

a. declarative;
b. translative;
c. constitutive
2.Tranzacția presupune pentru încheierea ei valabilă:
a. capacitate deplină de exercițiu;
b. chiar și capacitate restrânsă de exercițiu,
c. avizul autorității tutelare dacă este încheiată de minori, cu asistarea
ocrotitorului legal.
3. În cazul contractului de tranzacție:
 194

a. există obligație de garanție între părți în toate cazurile;

b. există obligație de garanție doar în cazul tranzacțiilor cu efect declarativ
c . există obligație de garanție doar în cazul tranzacțiilor cu efect constitutiv sau
translativ.

4.Tranzacția este
a. întotdeauna un contract sinalagmatic
b. un contract unilateral;
c. poate fi și sinalagmatic și unilateral.

5.Tranzacţia poate fi anulată:

a.pentru eroare asupra persoanei cocontractantului
b.Pentru eroare asupra obiectului litigios;
c.Pentru dol
 195

Tema nr. XIV

CONTRACTUL DE SOCIETATE
I.OBIECTIVELE SPECIFIC ALE TEMEI:
- studentul să înțeleagă figura juridică a contractului de societate;
- studentul să înțeleagă aspectele specifice pe care le prezintă condițiile de fond și formă ale
acestui contract;
- studentul să înțeleagă efectele și obligațiile pe care le produce contractul.

II. COMPETETENȚE SPECIFIC DOBÂNDITE DE STUDENT:

- Studentul să fie capabil să definească și să delimiteze contractul de alte situaţii juridice
asemănătoare ;
- Studentul să cunoască aspectele specific în legătură cu condițiile de valabilitate a
contractului;
- Studentul să fie capabil să utilizeze corect noțiunile de specialitate întâlnite la acest
contract;
- Studentul să cunoască efectele generale pe care le produce contractul și obligațiile
rezultate din contract.

III. CUVINTE CHEIE:

Contract de societate, aportul social, scop lucrativ, administrarea societăţii, riscul pieirii
fortuite a bunurilor constituite ca aport la societate, încetarea societăţii;
IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU:
Trăsăturile esenţiale şi distinctive ale contractului de societate ;
Elementele constitutive ale contractului de societate
Efectele contractului de societate.
Obligaţiile născute din contractul de societate

CONȚINUTUL TEMEI

CONTRACTUL DE SOCIETATE

Secţiunea I
Definiţie, caractere juridice şi delimitare

Definiţie
Deosebirea netă ce se făcea între societatea civilă şi societatea comercială anterior apariţiei
actualului Cod civil, a dispărut. Abandonarea distincţiei dintre actele civile şi actele şi faptele
de comerţ a marcat în mor profund reglementarea contractului de societate, care devine dreptul
comun în materie de societate.
Potrivit art. 1.881 C. civ., societatea este un contract prin care „două sau mai multe persoane
se obligă reciproc să coopereze pentru desfăşurarea unei activităţi şi să contribuie la aceasta
prin aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice sau prestaţii, cu scopul de a împărţi
beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta”.
În definirea noţiunii de societate sunt determinante următoarele elemente:
 196

- existenţa mai multor persoane, care pot fi persoane fizice sau juridice, Codul nefăcând
nicio distincţie în acest sens;

- cooperarea în vederea desfăşurării unei activităţi;

- aportul asociaţilor la desfăşurarea activităţii, aport care poate consta în bani sau alte
bunuri, cunoştinţe specifice sau prestaţii;

- existenţa unui scop patrimonial care constă în obţinerea unor beneficii materiale, inclusiv
prin realizarea unor economii. Scopul este realizat indiferent dacă se urmăreşte obţinerea unui
profit bănesc sau doar realizarea unor economii.

Societatea este deci, un contract prin care două sau mai multe persoane convin să pună în
comun bani sau alte bunuri, ori un aport în cunoştinţe specifice sau în muncă, pentru a desfăşura,
prin cooperare, o activitate generatoare de beneficii sau foloase în interesul comun al
asociaţilor.

Caractere juridice
Contract sinalagmatic. Caracterul sinalagmatic se manifestă prin faptul că fiecare dintre
asociaţi se obligă la un anumit aport, fie că acesta este unul material, fie în muncă, fie atât
material cât şi în muncă. Obligaţiile părţilor nu sunt total diferite ca la alte contracte, chiar dacă
pot să nu fie identice, ci sunt convergente, contribuind la realizarea scopului comun. Fiecare
parte se obligă să aducă în societate ce a promis sau să presteze o anumită activitate.
Contract cu titlu oneros. Contractul de societate este caracterizat ca un contract cu titlu
oneros, dar şi în cazul acestui caracter, particularităţile contractului se răsfrâng asupra modului
său de manifestare. Fiecare parte urmăreşte să obţină ceva prin intermediul celorlalţi asociaţi,
dar nu chiar contraprestaţia acestora ci, prin intermediul ei, să beneficieze de foloasele realizate
în baza contractului. De acea în doctrină s-a arătat că deşi urmează să i se aplice regulile care
guvernează această categorie de contracte, totuşi societatea este un contract cu titlu oneros, sui
generis195.
Contract comutativ. În cadrul contractelor cu titlu oneros este evident că societatea nu
poate face parte decât din subcategoria contractelor comutative, deoarece întinderea drepturilor
şi obligaţiilor părţilor este cunoscută de la început şi nu depinde de elemente aleatorii. Nu am
putea afirma faptul ca acest caracter comutativ lipseşte pe motivul că societatea poate să obţină
nu numai avantaje materiale, ci să fie supusă unor pierderi196, deoarece, contractul nu se încheie
în considerarea faptului că există şanse de câştig sau pierdere, în funcţie de evenimente viitoare
şi incerte.
Caracter consensual se manifestă prin faptul că simplul acord de voinţă al părţilor este
suficient pentru naşterea valabilă a contractului.. Uneori, când o anumită dispoziţie legală
prevede în mod expres acest lucru, forma scrisă poate fi cerută şi pentru valabilitatea
contractului. Codul civil prevede şi el necesitatea formei scrise pentru valabilitatea contractului
de societate prin care se înfiinţează o societate cu personalitate juridică.
Contract cu executare succesivă. Pe considerentul că asociaţii sunt obligaţi între ei pe toată
durata societăţii, contractul este considerat unul cu executare succesivă197.
Caracter intuitu personae. Acest caracter nu este specific tuturor formelor de societate, ci
doar celor de persoane, cum este şi societatea simplă pe care urmează să o analizăm. În aceste
tipuri de societăţi contractul se bazează pe încrederea pe care asociaţii o au între ei, pe calităţile
personale ale cocontractanţilor, aşa încât niciunul dintre aceştia nu-şi poate substitui o altă
195 Fr. Deak, op. cit., vol. III, p 132; Fl. Moţiu, op. cit. p 214.
196 O. Căpăţînă, Societăţile comerciale, Ed. Lumina, Bucureşti, 1991, p. 83.
197 Fr. Deak, op. cit., vol. III, p. 134.
 197

persoană sau ceda o parte din aportul său unei alte persoane în scopul de a o face asociat.
Aducerea unei noi persoane în societate este permisă numai cu acordul tuturor asociaţilor198.
Caracterul intuitu personae rezultă şi din dispoziţia de la art. 1.938 lit. a) C. civ. potrivit
căruia, societatea încetează, în principiu, prin moartea unuia dintre asociaţi.

Delimitarea societăţii de alte situaţii juridi ce asemănătoare

Delimitarea de asociaţii şi fundaţiile prevăzute de O.G. nr. 26/2000. Asociaţiile şi

fundaţiile au drept caracteristică faptul că mai multe persoane pun în comun contribuţia lor
materiala, cunoştinţele şi activitatea lor, pentru realizarea unui scop, care nu urmăreşte foloase
patrimoniale. Ele urmăresc un scop ideal, care trebuie sa corespunda intereselor întregii
colectivităţi sau numai unei categorii sociale. Ele funcţionează numai după dobândirea
personalităţii juridice urmând procedura expres prevăzută de lege în acest sens şi nu au, cum
am arătat, scop lucrativ. Or, în cazul societăţii civile art. 1.881 C. civ. dispune expres ca scopul
acesteia este obţinerea de foloase, care sunt de natură patrimonială199.
Delimitarea de indiviziune. Deşi Codul civil prevede expres în art. 1.948 că „Împărţeala în
natură a bunurilor societăţii se face potrivit regulilor privitoare la împărţeala bunurilor
proprietate comună”, societatea nu trebuie confundată cu indiviziunea.
Dacă o societate nu poate lua fiinţă decât prin contract, indiviziunea poate lua naştere şi
prin alte moduri, cum ar fi, de exemplu, succesiunea, legatul etc. De asemenea, când mai multe
persoane se hotărăsc să cumpere în comun mai multe bunuri, nu suntem decât în prezenţa unei
simple asocieri, din care ia naştere o coproprietate, afară de situaţia când au fost cumpărate în
scopul obţinerii unor beneficii şi intenţia lor a fost de a constitui o societate şi nu doar sa devină
proprietarii imobilelor cumpărate.
Pe de altă parte, niciun coindivizar nu poate fi constrâns să rămână în indiviziune,
coindivizarii putând cere oricând partajul. Ei pot, prin convenţia lor, suspenda partajul pe o
perioadă de cel mult cinci ani. În schimb, în cazul societăţii, se poate conveni asupra unui
termen oricât de lung200.
Regimul juridic al bunurilor din indiviziune este diferit de regimul juridic cu privire la
bunurile societăţii.
În sfârşit, decesul unui asociat duce, în principiu, la dizolvarea societăţii, pe când la
indiviziune, chiar dacă moare un coindivizar, indiviziunea va continua cu moştenitorii celui
decedat.

Secţiunea a II-a
Condiţiile de valabilitate ale contractului

Consimţământul. Hotărârea de a încheia contractul de societate trebuie să provină de la o

persoană cu discernământ şi să nu fie afectată de vicii. Părţile trebuie să încheie contractul cu
intenţia clară de a crea o societate, deci trebuie să existe ceea ce s-a numit affectio societatis,
adică intenţia de a constitui o societate. Această intenţie reprezintă un element important al
voinţei părţilor, care deosebeşte societatea civilă de alte situaţii juridice asemănătoare dar care
nu sunt caracterizate de manifestarea de voinţă în sensul constituirii unei societăţi. Viciile de

198 Potrivit art. 1.519, „Un asociat îşi poate asocia o terţă persoană la drepturile sale sociale fără consimţământul celorlalţi

asociaţi, dar persoana respectivă nu va putea deveni asociat al societăţii fără consimţământul celorlalţi asociaţi, care trebuie dat
în condiţiile dispoziţiilor art. 1.901”.
199 Aceasta nu înseamnă că scopul societăţii trebuie să fie obţinerea unui profit sub forma banilor, folosul material avut

în vedere de Codul civil nefiind limitat la obţinerea unor sume de bani, ci vizează orice avantaj, orice folos de natură
patrimonială, cum ar fi, de exemplu, edificarea unor locuinţe pentru asociaţi.
200 E. Safta-Romano, op. cit., p. 215.
 198

consimţământ care se pot întâlni mai frecvent în această materie sunt eroarea (eroare asupra
naturii actului juridic, asupra formei de societate, asupra persoanei) şi dolul.

Capacitatea părţilor. Art. 1.882 C. civ. stipulează că poate fi asociat orice persoană fizică
sau juridică, cu excepţia situaţiilor în care prin lege se dispune altfel. Încheierea contractului de
societate are semnificaţia unui act de dispoziţie, aşa încât părţile trebuie să aibă capacitatea
necesară încheierii unor astfel de acte. Se are astfel în vedere faptul că această capacitate deplină
de exerciţiu se dobândeşte la vârsta de 18 ani, potrivit legii. Contractul fiind unul intuitu
personae şi ţinând cont de dispoziţia legală potrivit căreia, calitatea de asociat se pierde prin
punerea sub interdicţie a persoanei respective, se poate trage concluzia că nu numai cei puşi
sub interdicţie dar nici minorii nu pot încheia un astfel de contract, nici prin reprezentantul legal
sau cu încuviinţarea lui şi chiar dacă există acordul instanţei de tutelă. În concluzie pentru
încheierea contractului de societate se cere existenţa capacităţii depline de exerciţiu, capacitatea
restrânsă sau lipsa capacităţii fiind impedimente la încheierea contractului de societate.
Un soţ nu poate singur, fără consimţământul scris al celuilalt soţ să dispună de bunurile
comune ca aport la o societate sau pentru dobândirea de părţi sociale. Sancţiunea încălcării
acestei interdicţii o constituie nulitatea relativă (art. 349 C. civ.).

Cauza contractului. Societatea are un scop lucrativ. Asocierea are drept scop obţinerea
unor avantaje de natură patrimonială, chiar dacă acestea nu constau întotdeauna într-o sumă de
bani. De altfel, acest scop lucrativ deosebeşte societăţile civile de asociaţiile fără scop lucrativ
şi de fundaţiile ce se înfiinţează în baza O.G. nr. 26/2000 şi care au statut de persoane juridice.
Dacă scopul lucrativ este ilicit, sancţiunea care intervine este nulitatea absolută.

Obiectul contractului. Obiectul contractului trebuie să îndeplinească condiţiile generale

de valabilitate prevăzute pentru orice contract. Art. 1.882 alin. (2) C. civ. întăreşte ideea
necesităţii unui obiect licit pentru valabilitatea societăţii, stipulând: „orice societate trebuie sa
aibă un obiect determinat şi licit, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri”. Sunt ilicite,
de exemplu, societăţile care ar avea ca scop săvârşirea de infracţiuni, exploatarea unei case de
toleranţă, organizarea de jocuri de noroc fără autorizaţiile legale etc.

Aportul social. Societatea se constituie prin aportul tuturor asociaţilor. Acesta poate consta
în bani, alte bunuri, sau în anumite prestaţii în muncă. Pentru ca prestaţiile în muncă să fie
valabile ca aport social trebuie să fie generatoare de foloase pentru asociaţi.
Aportul părţilor nu este obligatoriu să fie nici egal, nici de aceeaşi natură, dar el nu poate
să lipsească din moment ce, potrivit art. 1.882 alin. (2) C. civ., „Fiecare asociat trebuie să
contribuie la constituirea societăţii prin aporturi băneşti, în bunuri, în prestaţii sau cunoştinţe
specifice”.
Aportul în bunuri poate consta fie în imobile, fie în bunuri mobile. Bunurile pot fi atât
fungibile şi consumptibile, cât şi nefungibile şi neconsumptibile, legea nefăcând nicio distincţie
sub acest aspect.
În cazul bunurilor individual determinate, aportul poate consta fie în proprietatea bunului,
fie doar în folosinţa acestuia. Aducerea bunului doar în folosinţa societăţii trebuie să rezulte în
mod neechivoc din contract, altfel se prezumă că s-a transmis societăţii proprietatea bunului.
Transferul drepturilor asupra bunurilor aportate este supus formelor de publicitate
prevăzute de lege. Dacă înscrierea dreptului în registrele de publicitate a fost făcută înainte de
data înmatriculării societăţii, transferul drepturilor este, în toate cazurile, afectat de condiţia
dobândirii personalităţii juridice [art. 1.883 alin. (3) C. civ.].
Regimul bunurilor aportate diferă după cum societatea are sau nu are personalitate juridică.
În cazul unei societăţi cu personalitate juridică, societate ce are un patrimoniu propriu,
 199

aporturile fac parte din acest patrimoniu. În schimb, în cazul unei societăţi fără personalitate
juridică, bunurile ce constituie aportul asociaţilor devin coproprietatea acestora, afară de cazul
în care au convenit, în mod expres, că vor trece în folosinţa lor comună.
Aportul unor bunuri imobile sau, după caz, al altor drepturi supuse intabulării este
condiţionat de forma autentică a contractului.
Bunurile inalienabile sau scoase din circuitul civil nu pot fi constituite ca aport social.

Durata societăţii. Societatea poate fi constituită pe durată determinată, stabilită prin

contractual de societate, sau pe durată nedeterminată. Durata societăţii convenită iniţial poate
fi prelungită, înainte de expirarea ei, prin acordul tuturor asociaţilor, sau poate fi chiar redusă.
În situaţia în care societatea a fost constituită pe o anumită durată şi înainte de expirarea acesteia
nu s-a convenit prelungirea ei, societatea încetează, cu excepţia cazului când intervine
prelungirea tacită a contractului în condiţiile art. 1.931 C. civ.
Dacă în contract nu se prevede altfel, durata societăţii este nedeterminată.
Atunci când contractual a fost încheiat cu scopul constituirii unei societăţi care are un
obiectiv determinat, limitat în timp, cum ar fi realizarea unei anumite afaceri, se consideră că
societatea este constituită pe durata necesară realizării acestui scop.

Forma contractului. În raport de dispoziţiile art. 1.884 C. civ. contractul de societate

trebuie încheiat în formă scrisă, dar această formă nu este prevăzută pentru valabilitatea lui, ci
doar pentru dovada contractului de societate. Legea specială poate prevedea pentru o anumită
formă de societate o anumită condiţie de formă. În schimb, contractul prin care se înfiinţează o
societate cu personalitate juridică, pentru a fi valabil, trebuie încheiat în formă scrisă. De data
aceasta forma scrisă nu mai este cerută doar pentru probaţiune, ci chiar pentru valabilitatea
contractului. În plus, în această situaţie, contractul trebuie să prevadă asociaţii, aporturile, forma
juridică, obiectul, denumirea şi sediul societăţii. Neîndeplinirea acestor condiţii de formă duce
la nulitatea absolută a contractului de societate. În plus, în cazul societăţilor care dobândesc
personalitate juridică, constituirea poate fi făcută numai în forma şi condiţiile prevăzute de legea
care le conferă personalitate juridică.
Atunci când contractual de societate prevede aporturi în bunuri imobile sau alte drepturi
reale imobiliare, contractual trebuie încheiat în formă autentică.

Răspunderea asociaţilor fondatori şi a primilor administratori. Nerespectarea formei

necesare pentru valabilitatea contractului de societate duce, pe lângă nulitatea societăţii, la unele
consecinţe în planul răspunderii celor vinovaţi. Astfel, în raport de dispoziţiile art. 1.886 C. civ.,
asociaţii fondatori şi primii administratori numiţi prin contract răspund solidar pentru
prejudiciul cauzat prin nerespectarea unor condiţii de formă ale contractului de societate sau a
unei formalităţi necesare pentru constituirea societăţii ori, dacă este cazul, pentru dobândirea
personalităţii juridice de către aceasta. Se observă, în privinţa primilor administratori, că
răspunderea acestora există numai sub condiţia ca aceştia să fi fost numiţi prin contractual de
societate şi nu ulterior. Explicaţia rezidă în faptul că administratorii care nu au fost numiţi prin
contractual de societate, ci ulterior constituirii societăţii, nu sunt vinovaţi pentru neregulile
referitoare la formalităţile de constituire a societăţii.
Dispoziţia legală de mai sus este aplicabilă şi în cazul modificării contractului, răspunderea
revenind în acest caz administratorilor cu drept de reprezentare a societăţii aflaţi în funcţie la
data modificării, respectiv la data la care ar fi trebuit să se îndeplinească formalităţile referitoare
la această modificare.

Tipuri de societăţi. În termenii art. 1.888 C. civ., după forma lor societăţile pot fi:
a) simple;
 200

b) în participaţie;
c) în nume colectiv;
d) în comandită simplă;
e) cu răspundere limitată;
f) pe acţiuni;
g) în comandită pe acţiuni;
h) cooperative;
i) alt tip de societate anume reglementat de lege. Deşi enumeră aceste tipuri de societăţi,
pe care le clasifică după forma de constituire, Codul civil nu cuprinde reglementări speciale
decât pentru societatea simplă şi cea în participaţie. Celelalte forme de societate sunt sau pot fi
reglementate prin legi speciale. Enumerarea nu este limitativă din moment ce la lit. i) se face
vorbire de „alt tip de societate anume reglementat prin lege”. Legea poate reglementa deci şi
alte forme de societate decât cele de la lit. a)-h).

Dobândirea personalităţii juridice

Societăţile se pot constitui cu sau fără personalitate juridică. Asociaţii pot conveni prin
contractul de societate sau chiar printr-un act separat, constituirea unei societăţi cu personalitate
juridică. Dacă s-a convenit constituirea unei astfel de societăţi, indiferent de obiectul de
activitate, ea poate fi constituită numai în forma şi condiţiile prevăzute de legea specială care îi
conferă personalitate juridică.
Dobândirea personalităţii juridice se produce, dacă prin lege nu se prevede altfel, prin
înmatricularea societăţii în registrul comerţului şi de la data acestei înmatriculări.
În cazul în care societatea dobândeşte personalitate juridică, răspunderea asociaţilor pentru
datoriile sociale este subsidiară, nelimitată şi solidară. Dispoziţia legală menţionată se aplică
numai dacă prin legea specială nu sunt instituite alte norme referitoare la răspundere.
Până la data dobândirii personalităţii juridice, raporturile dintre asociaţi sunt guvernate de
regulile aplicabile societăţii simple.

Secţiunea a III-a
Societatea simplă

Încheierea contractului de societate

Societatea simplă se încheie în baza unui contract de societate ce are caracter consensual.
Contractul de societate trebuie încheiat în formă scrisă, dar această formă nu este prevăzută
pentru valabilitatea lui, ci doar pentru dovada acestuia. Atunci când contractual de societate
prevede aporturi în bunuri imobile sau alte drepturi reale imobiliare, contractual trebuie încheiat
în formă autentică. Modificarea contractului de societate simplă urmează să ţină seama de cele
arătate pentru încheierea contractului. Acordul părţilor este deci suficient pentru modificarea
valabilă a contractului, dar dovada acestei modificări se poate face numai prin act scris.
Societatea simplă este o societate fără personalitate juridică. Dacă asociaţii doresc
transformarea societăţii simple într-un alt tip de societate, cu personalitate juridică, este
suficient un act de modificare, act ce va indica, în mod expres, forma juridică a acesteia.

Sunt asimilate societăţii simple şi societăţile supuse condiţiei înmatriculării conform legii
şi rămase neînmatriculate, precum şi societăţile de fapt. Societăţile de fapt sunt acelea în care
 201

participanţii se comportă ca şi când ar fi asociaţi, urmărind acelaşi scop, dar între ei nu există
un contract de societate201.

Efectele contractului de societate

Riscul pierii fortuite a bunurilor

După cum am arătat, asociaţii pot aduce ca aport fie dreptul de proprietate asupra unuia sau
mai multor bunuri, fie doar dreptul de folosinţă. Pe de altă parte, în analiza chestiunilor legate
de determinarea subiectului care suportă riscul pieirii fortuite, trebuie să plecăm de la faptul că
societatea civilă simplă nu are personalitate juridică. Înseamnă că bunurile aduse ca aport social
nu pot deveni proprietatea societăţii, ci vor fi proprietatea indiviză a asociaţilor.
Pornind de la cele de mai sus şi de la regula res perit domino, înseamnă că riscul pieirii
fortuite a bunurilor constituite ca aport la societate va fi suportat de către asociaţii coindivizari.
Dacă a fost adus ca aport doar dreptul de folosinţă asupra bunului, atunci riscul pieirii
fortuite rămâne în sarcina asociatului proprietar.
Totuşi, atunci când lucrurile aduse în folosinţă sunt bunuri fungibile sau consumptibile se
consideră în baza art. 1.896 C. civ. că a fost aportată proprietatea lor, aşa încât, riscul se suportă
de către asociaţii coindivizari202.

Administrarea societăţii
Numirea şi revocarea administratorilor. Asociaţii pot împuternici pentru administrarea
societăţii una sau mai multe persoane care pot fi atât din cadrul societăţii, cât şi din afara ei.
Administratorii pot fi persoane fizice ori persoane juridice, române sau străine.
Numirea administratorilor, modul de organizare a acestora, limitele mandatului, precum şi
orice alt aspect legat de administrarea societăţii se stabilesc de regulă prin contractual de
societate dar nu este exclusă stabilirea acestor aspecte printr-un act separat.
Pentru ipoteza în care în contract nu s-au prevăzut clauze referitoare la administrarea
societăţii, art. 1.913 C. civ. prezumă ca asociaţii şi-au acordat reciproc facultatea de a administra
unul pentru altul în interesul societăţii. Actele încheiate de unul îi obligă şi pe ceilalţi asociaţi,
fără ca ei să fi fost întrebaţi. Prezumţia nu mai funcţionează dacă unul sau mai mulţi asociaţi au
făcut opoziţie, în scris, la respectiva operaţiune, înainte de a fi fost făcută.
Dacă administratorul a fost numit prin contractul de societate schimbarea lui implică
modificarea contractului de societate, ceea ce impune, în raport de prevederile art. 1.910 alin.
(3) C. civ., consimţământul tuturor asociaţilor.
Dacă au fost numiţi mai mulţi administratori, dar nu prin contractul de societate, ci ulterior,
de către adunarea generală, revocarea lor precum şi numirea altor administratori poate fi
hotărâtă de majoritatea asociaţilor. În schimb numirea unui administrator unic implică acordul
tuturor asociaţilor, acord care trebuie privit ca necesar, simetric invers şi la revocarea
acestuia203, deşi legea nu prevede expres acordul tuturor asociaţilor pentru revocarea
administratorul unic, ci doar pentru numirea lui.

Limitele mandatului de administrator. Regula generală prevăzută de Codul civil pentru

societatea simplă este că administratorul poate face orice act de administrare în interesul
societăţii. Noţiunea de act de administrare are în acest context un sens larg cuprinzând nu numai

201 Pentru amănunte în legătură cu societăţile de fapt a se vedea Fl. Baias ş.a., op. cit., p. 1913, unde se susţine şi că

societatea de fapt este de regulă o societate ocultă. Pentru un punct de vedere în sensul că societăţile de fapt nu trebuie
confundate cu societăţile oculte, a se vedea Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, p. 258.
202 Sub regimul vechiului Cod civil s-a considerat că atunci când lucrurile aduse în folosinţă au fost destinate a fi vândute,

se prezumă că s-a vrut aducerea ca aport a valorii acestora, aşa încât, riscul se suportă de către societate. D. Chirică, op.cit., p.
280.
203 În acelaşi sens, a se vedea, Fl. Baias ş.a., op. cit., p. 1930.
 202

acte de administrare propriu-zise, ci şi acte de conservare şi anumite acte de dispoziţie.

Administratorul lucrează ca un mandatar din mandatul cu reprezentare, dar atribuţiile lui nu se
limitează la încheierea de acte juridice pentru societate, activitatea lui presupunând şi fapte
juridice şi operaţiuni materiale204.
Administratorul poate face orice acte de administrare în interesul societăţii cu excepţia
situaţiei în care asociaţii au făcut opoziţie la un anumit act.
Efectuarea actului cu ignorarea opoziţiei asociaţilor poate avea ca efect fie inopozabilitatea
actului pentru societate, dacă terţul contractant este de rea-credinţă, fie doar răspunderea
administratorului faţă de societate dacă problema inopozabilităţii actului faşă de terţ nu se pune
din cauza bunei-credinţe a acestuia.
Pluralitatea de administratori. Dacă administrarea societăţii a fost încredinţată mai multor
administratori, fără a se preciza puterile fiecăruia sau fără a se stabili dacă aceştia vor lucra în
comun, atunci fiecare dintre ei va putea să încheie acte de administrare a societăţii fără acordul
celorlalţi. În schimb, dacă s-a stipulat că administratorii vor lucra în comun în interesul
societăţii, atunci actele realizate în scopul administrării societăţii trebuie făcute cu acordul
tuturor administratorilor, chiar dacă unii dintre ei ar fi în imposibilitate de a acţiona.
Dacă s-a stipulat că administratorii decid cu unanimitate sau cu majoritate, după caz,
aceştia nu pot efectua acte de administrare decât împreună, adică după întrunirea majorităţii sau
unanimităţii, după caz. Prin excepţie, chiar dacă s-a stipulat că administratorii nu pot efectua
acte de administrare decât împreună, un administrator poate face astfel de acte în situaţii de
forţă majoră şi numai dacă absenţa unei decizii ar putea cauza o pagubă gravă societăţii.
Gravitatea pagubei se apreciază de la caz la caz, în funcţie de situaţia concretă. Chiar dacă sunt
îndeplinite aceste condiţii, actul de administrare poate fi făcut în lipsa majorităţii sau
unanimităţii numai dacă ceilalţi administratori, din cauză de forţă majoră, sunt în imposibilitate
de a participa la luarea deciziilor. În concluzie, efectuarea acului de administrare fără
îndeplinirea cerinţei majorităţii sau unanimităţii este condiţionată de trei factori:
- existenţa unei situaţii de forţă majoră;

- necesitatea unei decizii în lipsa căreia s-ar putea cauza o pagubă gravă societăţii;

- imposibilitatea celorlalţi administratori de a participa la luarea deciziilor.

Răspunderea administratorilor. Administratorul unic sau administratorii sunt obligaţi să

îndeplinească toate îndatoririle ce le revin în baza legii, a contractului de societate sau a altui
act adoptat de asociaţi. Funcţia de administrator implică asumarea răspunderii pentru
prejudiciile suferite, din vina acestuia, de către societate. În acest sens art. 1.915 C. civ. dispune
că „administratorii răspund personal faţă de societate pentru prejudiciile aduse prin încălcarea
legii, a mandatului primit sau prin culpă în administrarea societăţii”.
Răspunderea administratorului este aceeaşi indiferent dacă el are sau nu şi calitatea de
asociat.
În cazul pluralităţii de administratori, dacă aceştia au lucrat împreună, răspunderea lor faţă
de societate este solidară. Cu toate acestea, în privinţa raporturilor dintre administratori, instanţa
poate stabili o răspundere proporţională cu culpa fiecăruia la săvârşirea faptei cauzatoare de
prejudicii. Aceasta înseamnă că dacă unul dintre administratori a plătit, în baza obligaţiei sale
solidare, întregul prejudiciu produs societăţii, în acţiunea în regres formulată împotriva
celorlalţi administratori, se poate stabili, în raport cu culpa fiecăruia, obligaţii de plată diferite
ca întindere.

204 A se vedea Fl. Baias ş.a., op. cit., p. 1933.

 203

Subliniem faptul că răspunderea administratorilor este solidară numai dacă au lucrat

împreună nu şi atunci când prejudiciul este urmarea unui act sau a unei operaţiuni încheiate
doar de unul dintre administratorii societăţii, deşi, de exemplu, el avea obligaţia să lucreze în
toate situaţiile numai împreună cu ceilalţi sau celălalt administrator. Atunci când, în baza
dispoziţiei asociaţilor, administratorii nu lucrează împreună, ci au fiecare atribuţii doar pe
anumite domenii din cadrul societăţii, iar prejudiciul este urmarea evidentă a unui act sau a unei
operaţiuni efectuate doar de unul dintre administratori în domeniul său de activitate,
răspunderea solidară nu funcţionează. Răspunderea solidară nu funcţionează nici cu privire la
administratorul care s-a opus la actul sau operaţiunea păgubitoare.
În funcţie de natura obligaţiilor încălcate, răspunderea administratorilor poate fi una
delictuală sau una contractuală. Astfel, dacă se încalcă o obligaţie rezultată din lege,
răspunderea va fi una delictuală, pe când dacă se încalcă o obligaţie rezultată din contract,
răspunderea este una contractuală. Amintim că în cazul răspunderii delictuale culpa
administratorului trebuie dovedită, pe când în cazul răspunderii contractuale ea este prezumată,
precum şi faptul că administratorul fiind de regulă retribuit, culpa lui se apreciază în abstract,
după comportamentul unui om diligent şi prudent şi nu după diligenţa depusă în propriile
afaceri.
Răspunderea administratorilor este o răspundere integrală, adică atât pentru prejudiciul
efectiv cât şi pentru beneficiul nerealizat şi nu o răspundere limitată ca răspunderea materială
din dreptul muncii, deoarece administratorul nu este un salariat, ci un mandatar205.

Reprezentarea în justiţie. Societatea simplă este reprezentată prin administratorii cu drept

de reprezentare. În lipsa unor astfel de administratori, ea va putea fi reprezentată prin oricare
dintre asociaţi. Dacă prin contractul de societate s-a stipulat dreptul de reprezentare numai
pentru unii dintre asociaţi, atunci doar aceştia pot reprezenta societatea în justiţie.
Art. 1.919 alin. (2) C. civ. prevede că societatea simplă „stă în justiţie sub denumirea
prevăzută în contract sau cea înregistrată, în mod legal, după caz, dacă prin lege nu se prevede
altfel. Terţii de bună-credinţă se pot prevala de oricare dintre acestea.”

Drepturile asociaţilor care nu sunt administratori. Dacă societatea simplă nu are

administratori, fiecare dintre asociaţi poate face acte de administrare în interesul societăţii (art.
1.913 C. civ.) În cazul în care, în baza contractului de societate, acest tip de societate are
administratori, atunci actele de administrare ale societăţii şi cele de dispoziţie asupra bunurilor
acesteia sunt făcute de administratori, indiferent dacă aceştia sunt sau nu şi asociaţi. Aceste acte
sunt, în situaţia arătată, interzise asociaţilor care nu au calitatea de administrator, sub sancţiunea
acoperirii daunelor ce ar putea rezulta. Dacă terţii au contractat cu bună-credinţă cu un asociat
care nu are şi calitatea de administrator şi deci nu poate face acte de administrare, drepturile
acestora nu sunt afectate.
Art. 1.913 C. civ. mai prevede în legătură cu modul de administrare a societăţii un adevărat
drept de informare al asociaţilor, stabilind că oricare dintre ei are dreptul:
- de a consulta registrele şi situaţiile financiare ale societăţii;
- de a lua cunoştinţă de operaţiunile acesteia;
- de a consulta orice document al societăţii. Toate acestea sunt prevăzute sub condiţia ca
operaţiunile societăţii să nu fie stânjenite iar drepturile celorlalţi asociaţi să nu fie afectate.
Administratorii au obligaţia, chiar în condiţiile existenţei în contract a unei clauze care-i
scutesc de această obligaţie, să întocmească un raport anual cu privire la mersul societăţii,raport
care va fi comunicat asociaţilor. Oricare dintre asociaţi poate solicita dezbaterea raportului

205 A se vedea în acest sens Fl. Baias, op. cit., p. 1915; Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, p.
285.
 204

respectiv de către toţi asociaţii, caz în care administratorii sunt obligaţi să convoace reunirea
asociaţilor la sediul social pentru acest scop.
Dispoziţiile din art. 1.913 C. civ. referitoare la drepturile asociaţilor care nu sunt
administratori sunt imperative şi orice clauză contractuală contrară acestui articol este
considerată nescrisă.

Efectele contractului în raporturile dintre asociaţi

Formarea capitalului social

Fiecare asociat are datoria de a contribui la formarea unui anumit fond al societăţii necesar
începerii activităţii şi funcţionării acesteia. Contribuţia fiecărui asociat la capitalul social al
societăţii se numeşte aport social, capitalul social fiind constituit din totalitatea a posturilor
asociaţilor. Aportul social reprezintă o contribuţie necesară şi esenţială pentru societate, o
obligaţie care deşi există pentru fiecare asociat, poate fi diferită din punct de vedere al valorii
ca şi a naturii aporturilor. Nu este necesar ca aporturile să fie egale deoarece nici participarea
la beneficii nu trebuie să fie egală. Inegalitatea aporturilor se reflect de obicei în inegalitatea
participării la beneficiile societăţii.
Aportul fiecărui asociat trebuie să fie efectiv, societatea neputându-se constitui cu asociaţi
care nu au niciun aport.
Aportul social poate fi constituit din:
- bunuri;

- bani;

- prestaţii;

- cunoştinţe specifice.

Capitalul social subscris se divide în părţi egale iar aceste părţi sunt denumite părţi de
interes. Părţile de interes se distribuie asociaţilor proporţional cu contribuţia lor la formarea
capitalului social dar numai dacă prin lege sau contractul de societate nu se prevede altfel.
Asociaţii care contribuie cu prestaţii sau cunoştinţe specifice cu titlu de aport societar
participă şi ei, potrivit actului constitutiv, la împărţirea beneficiilor şi suportarea pierderilor,
precum şi la luarea deciziilor în societate.
Asociaţii sunt obligaţi să aducă efectiv în societate bunurile pe care le-au subscris cu titlu
de capital social. Fiecare dintre asociaţi răspunde faţă de societate şi faţă de ceilalţi asociaţi în
caz de neîndeplinire a obligaţiei. În plus, drepturile conferite de părţile de interes sunt
suspendate până la vărsarea aporturilor la capitalul social.
În cazul bunurilor, exceptându-le pe cele fungibile aportul poate consta în proprietatea
bunurilor sau a altui drept asupra acestora sau doar în dreptul de folosinţă asupra acestora.
Când aportul constă în proprietatea bunului sau alt drept real, el se efectuează prin transferul
drepturilor asupra acestora şi predarea efectivă a bunurilor. Bunurile trebuie predate în stare de
funcţionare în raport de destinaţia lor socială. În caz de neîndeplinire a obligaţiei, asociatul
răspunde faţă de societate după regulile răspunderii vânzătorului faţă de cumpărător.
Dacă aportul constă în folosinţa bunului, acesta trebuie predat societăţii pentru a putea fi
folosit iar asociatul răspunde pentru efectuarea aportului la fel ca un locator faţă de locatar.
Aporturile în bunuri fungibile se fac întotdeauna pentru proprietatea bunurilor. În cazul
acestor bunuri nu este posibil aportul în folosinţă şi în temeiul legii asociaţii devin în toate
cazurile proprietarii bunurilor respective, chiar dacă în contractual de societate acest lucru nu a
fost stipulat în mod expres.
 205

Asociatul care a subscris ca aport o sumă de bani datorează în caz de neexecutare suma la
care s-a obligat, dobânda legală de la scadenţă şi orice alte daune care ar rezulta (art. 1.898 C.
civ.). În plus, asociatul care nu a efectuat aportul este de drept considerat pus în întârziere.
Aportul social poate consta şi în bunuri incorporale cum ar fi creanţe, acţiuni sau părţi
sociale la o altă societate, titluri de credit sau chiar o cambie. Pentru toate aceste bunuri Codul
civil cuprinde dispoziţii speciale referitoare la aportul lor. Astfel, art. 1.897 C. civ. prevede că
asociatul care aportează o creanţă răspunde atât pentru existenţa creanţei la momentul aportului
cât şi pentru încasarea acesteia la scadenţă. Transmiterea creanţei către societate se face cu
respectarea condiţiilor de la cesiunea de creanţă, respective art. 1.566 şi urm. C. civ.
Dacă această creanţă nu poate fi încasată la scadenţa ei, asociatul care a aportat-o este
obligat să acopere cuantumul acesteia şi să plătească şi dobânda legală care începe să curgă de
la scadenţă. Asociatul este obligat, în acest caz să repare eventualele prejudicii pe care
societatea le-ar încerca prin faptul neîncasării, în tot sau în parte, a creanţei. Aceeaşi este
răspunderea şi pentru asociatul care aportează cambii sau alte titluri de credit care circulă în
comerţ. În schimb, asociatul care aportează acţiuni sau părţi sociale emise de o altă societate
răspunde pentru efectuarea aportului întocmai unui vânzător faţă de cumpărător.
În ceea ce priveşte aportul în prestaţii sau cunoştinţe specifice, se prevede că acesta este
datorat în mod continuu, atât timp cât asociatul care s-a obligat la acesta este membru al
societăţii.
Acest gen de aport nu trebuie confundat cu activitatea desfăşurată de asociaţi referitor la
administrarea societăţii sau cu activitatea pe care terţii o desfăşoară în societate.
Prestaţiile şi cunoştinţele specifice nu pot face parte din capitalul social, dar asta nu
înseamnă că ele nu dau dreptul, asociaţilor care le aportează, la participarea la beneficiile
societăţii. Totodată asociatul va suporta şi pierderile societăţii.
Tipul de prestaţii şi condiţiile în care vor fi efectuate de către asociaţi se stabilesc prin
contractual de societate.
Asociatul este ţinut faţă de societate pentru toate câştigurile realizate din activităţile care
fac obiectul aportului. Câştigurile realizate prin prestaţiile realizate ca aport social aparţin, în
totalitate, societăţii.
Aporturile în cunoştinţe specifice se efectuează prin punerea la dispoziţia societăţii, de
către asociatul care s-a obligat, a unor informaţii pentru realizarea obiectului acesteia, în
modalităţile şi condiţiile stabilite prin contractul de societate.
Răspunderea asociatului pentru acest gen de aporturi este diferită în raport cu celelalte tipuri
de aporturi. Neexecutarea activităţilor specific acestui gen de aport dă loc numai la o acţiune în
excludere a asociatului respectiv, eventual şi cu plata de daune-interese, dacă s-a creat un
prejudiciu societăţii prin încălcarea acestor obligaţii.

Regimul părţilor de interes

Părţile de interes sau părţile sociale sunt fracţiuni ale capitalul social al societăţii în care se
exprima contribuţia asociaţilor la formarea capitalului social. Capitalul social se divide în părţi
egale, părţi care se distribuie asociaţilor proporţional cu aporturile făcute, dacă prin contract sau
prin lege nu se prevede altfel. Părţile de interes plătite sau vărsate în întregime dau drept de vot
în adunarea asociaţilor, dacă în contract nu există clauze contrare, dar şi alte drepturi, printre
care cel de a participa la profiturile societăţii.
În raport de dispoziţiile art. 1.900 C. civ., părţile de interes sunt indivizibile. De aceea, când
o parte de interes devine proprietatea comună a mai multor persoane, acestea nu o pot diviza,
ci sunt obligate să desemneze un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor sociale
aferente. Altfel s-ar ajunge la îngreunarea procesului de vot deoarece drepturile conferite de
partea de interes ar putea fi exercitate în condiţiile regulilor din materia coproprietăţii.
Persoanele care au în proprietate comună o parte de interes răspund în mod solidar pentru
efectuarea vărsămintelor datorate.
 206

Transmiterea părţilor de interes se face în limitele şi condiţiile prevăzute de lege şi de

contractul de societate. Contractul de societate simplă fiind un contract intuitu personae, părţile
de interes nu pot fi transmise către persoane din afara societăţii decât cu acordul tuturor
asociaţilor. Este permisă însă transmiterea acestora către oricare dintre ceilalţi asociaţi fără a fi
nevoie de consimţământul celorlalţi asociaţi.
Părţile de interes se pot transmite şi prin moştenire, dacă prin contract nu se dispune altfel.
Dacă în contract s-a prevăzut că în caz de deces societatea va continua doar cu asociaţii rămaşi,
atunci moştenitorii celui decedat nu au dreptul decât la despăgubiri reprezentând valoarea
părţilor de interes ce au aparţinut autorului său. Părţile de interes, în acest caz, se distribuie către
ceilalţi asociaţi, în funcţie de clauzele contractuale sau, în lipsă de stipulaţie în acest sens, în
funcţie de cota de participare la capitalul social. În cazul în care nu s-a prevăzut continuarea
societăţii cu moştenitorii sau asociaţii rămaşi, moartea unui asociat va duce la încetarea
societăţii.
Art. 1.901 alin. (2) C. civ. stabileşte şi un drept de răscumpărare a părţilor de interes
dobândite de către un terţ fără consimţământul tuturor asociaţilor. Se prevede că orice asociat
poate răscumpăra, substituindu-se în drepturile dobânditorului, părţile de interes dobândite de
terţ cu titlu oneros în condiţiile lipsei acordului tuturor asociaţilor. Dreptul de răscumpărare
trebuie exercitat în termen de 60 de zile de la data la care asociaţii îndreptăţiţi au cunoscut sau
ar fi trebuit să cunoască cesiunea. Dacă mai mulţi asociaţi exercită concomitent acest drept,
părţile de interes se alocă proporţional cu cota de participare la profit. Valoarea de răscumpărare
a părţilor de interes transmise fără acordul asociaţilor, se stabileşte de un expert agreat de părţile
cesiunii sau, în lipsa unui acord, de către instanţă. Plătind valoarea de răscumpărare asociaţii
îndreptăţiţi vor dobândi părţile de interes înstrăinate chiar împotriva voinţei dobânditorului.
În doctrină s-a arătat că termenul de 60 de zile pentru exercitarea dreptului la răscumpărare
este un termen de prescripţie206.
Posibilitatea şi condiţiile răscumpărării se aplică şi cesiunii cu titlu gratuit a părţilor sociale.
În privinţa formei acestui din urmă tip de cesiune se aplică însă regulile în materie de donaţie.
Un asociat îşi poate asocia o terţă persoană la drepturile sale sociale fără consimţământul
celorlalţi asociaţi,dar fără ca această persoană să devină asociat. Drepturile terţului se vor naşte
numai în raport cu asociatul menţionat, dar el nu va putea deveni asociat al societăţii fără
consimţământul celorlalţi asociaţi şi nu va avea niciun drept în raport cu societatea.

Folosirea bunurilor societăţii

Folosirea bunurilor sociale. Raporturile dintre asociaţi trebuie să fie caracterizate prin
bună-credinţă şi grija pentru realizarea scopului societăţii. În afara obligaţiilor referitoare la
aportul social, analizate mai sus Codul civil reglementează şi alte aspecte ce ţin de conduita
asociaţilor în cadrul societăţii şi de raporturile dintre ei. Astfel, în raport de dispoziţiile art.
1.904 C. civ. folosirea bunurilor sociale se poate face numai în interesul societăţii. Bunurile
trebuie folosite potrivit cu destinaţia lor şi fără să stânjenească drepturile celorlalţi asociaţi.
Bunurile societăţii ar putea fi folosite în interesul unui asociat sau al altei persoane doar cu
acordul scris al asociaţilor. Asociatul care, fără consimţământul scris al celorlalţi asociaţi,
întrebuinţează bunurile sociale în folosul său sau al unei alte persoane este obligat să restituie
societăţii beneficiile ce au rezultat şi să acopere daunele ce ar putea rezulta. Asociaţii răspund
deci faţă de societate pentru daunele cauzate din culpa lor şi contravaloarea prejudiciului cauzat
nu se poate compensa cu foloasele aduse societăţii prin activitatea asociatului respectiv
deoarece aceste activităţi producătoare de foloase fac parte din raporturile fireşti ale asociaţilor
în raport cu societatea.

206 A se vedea Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, p. 269.
 207

Folosirea fondurilor comune. Asociatul poate lua, în scopul unor activităţi care le
desfăşoară în interesul societăţii, anumite sume de bani din fondurile comune ale societăţii, dar
nu poate depăşi limita fixată în acest sens de asociaţi. Asociatul care depăşeşte plafonul ce i-a
fost fixat este răspunzător atât de sumele luate, cât şi de eventualele daunele pe care le-ar suferi
societatea din această cauză.
Fondurile societăţii sunt destinate realizării scopului acesteia şi nu pot fi folosite decât în
acest scop şi în limitele impuse de societate. Totuşi, prin contractul de societate se poate stipula
că asociaţii pot lua din casa societăţii anumite sume de bani pentru cheltuielile lor particulare.
Dacă asociatul a folosit în interes particular sume de bani din fondurile societăţii fără a avea
dreptul sau dacă a folosit astfel de sume peste limita impusă, el răspunde nu numai pentru
sumele respective ci şi pentru beneficiile nerealizate de societate.
Dacă o persoană este debitoare atât faţă de societate cât şi faţă de un asociat, iar datoriile
au aceeaşi scadenţă, asociatul faţă de care s-a făcut plata este dator să aloce suma primită atât
stingerii propriei creanţe cât şi creanţei societăţii, proporţional cu valoarea acestora. Este un
mod particular de imputaţie a plăţii „justificată de principiul potrivit căruia fiecare dintre
asociaţi trebuie să pună interesul societăţii mai presus de cel personal”207.

Cheltuieli şi pierderi ale asociaţilor. Asociatul care a cheltuit bani din fondurile proprii,
în contul societăţii, este creditorul societăţii şi are acţiune împotriva ei pentru restituirea acestor
sume. De asemenea are dreptul la sumele rezultate din obligaţiile contractate cu bună-credinţă
în contul societăţii ca şi pentru cele care reprezintă echivalentul prejudiciului încercat în urma
activităţilor desfăşurate în interesul societăţii, dacă a acţionat cu bună-credinţă.
Sumele cuvenite drept cheltuieli şi pierderi suferite de asociat în condiţiile de mai sus, nu
pot fi compensate cu datoriile asociatului faţă de societate. De asemenea, nu se poate compensa
echivalentul pagubei cauzate societăţii cu valoarea foloaselor aduse societăţii.
O altă regulă referitoare la compensare stabileşte că este interzisă compensarea între datoria
unui terţ faţă de societate şi creanţa acestuia asupra unui asociat.

Interdicţii cu privire la drepturile sociale. Art. 1.908 alin. (2) şi (3) C. civ. instituie pentru
asociat o interdicţie de a ceda drepturile sale sociale şi de a garanta cu acestea obligaţiile
personale sau ale vreunui terţ, dacă nu are consimţământul tuturor asociaţilor. Sancţiunea
acestei interdicţii este nulitatea absolută a garanţiei.
Mai mult decât atât, pentru a preveni înstrăinarea părţilor sociale fără acordul celorlalţi
asociaţi, se instituie o interdicţie de ordin general a promisiunilor făcute de asociat de a ceda,
vinde, garanta în orice fel sau de a renunţa la drepturile sale sociale, stipulându-se că o astfel
de promisiune îi conferă beneficiarului acesteia numai dreptul la daunele ce ar rezulta din
neexecutare. O astfel de promisiune nu poate fi, deci, adusă la îndeplinire pe cale de executare
silită. Ea este lipsită, prin efectul legii, de cele mai importante efecte ale sale, rămânând doar
posibilitatea beneficiarului promisiunii de a obţine despăgubiri de la asociatul promitent.
Asociatul unei societăţi cu durată nedeterminată nu poate cere, înainte de încetarea
societăţii, restituirea sau contravaloarea părţii care i se cuvine din bunurile comune ale
societăţii, afară de cazul retragerii sau excluderii sale [art. 1.908 alin. (4) C. civ.]. Este avută în
vedere situaţia în care asociatul solicită restituirea bunurilor aduse ca aport sau solicită
contravaloarea drepturilor sociale fără a intenţiona să se retragă din societate. Dacă asociatul
doreşte contravaloarea drepturilor sale el nu are decât posibilitatea de a se retrage din societate,
cu respectarea dispoziţiilor legale în acest sens.

Participarea la profit şi pierderi

207 Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, p. 275.

 208

Împărţirea foloaselor este de esenţa societăţii civile deoarece acesta este scopul pentru care
se constituie societatea. Participarea la profitul societăţii implică şi contribuţia la pierderile
societăţii, în condiţiile prevăzute de contractul de societate sau în lege.
Împărţirea beneficiilor se face la încetarea contractului de societate, dar poate fi făcută şi
pe parcursul derulării contractului, conform înţelegerii părţilor, fără ca, în acest caz, să fie
exclusă de socotirea finală.
Împărţirea se face conform înţelegerii părţilor. Libertatea clauzelor în acest sens nu poate
aduce atingere scopului contractului adică acela de obţinere de foloase de către toţi asociaţii.
De aceea, clauzele prin care unul sau o parte dintre asociaţi ar fi excluşi de la beneficiile
societăţii208, sau de a participa la pierderi, sunt considerate nescrise [art. 1.902 alin. (5) C. civ.].
Sub vechiul Cod civil sancţiunea pentru astfel de clauze era nulitatea absolută209.
În măsura în care nu se încalcă interdicţia menţionată, referitoare la clauza leonină, părţile
sunt libere să stabilească proporţia în care vor participa la împărţirea beneficiilor societăţii.
Astfel, ei pot conveni să împartă beneficiile în altă proporţie decât cea rezultată din participarea
la capitalul social sau chiar să lase această împărţeală în sarcina unei anumite persoane, sau
chiar a unuia dintre asociaţi.
În ipoteza în care contractul nu conţine clauze referitoare la împărţirea beneficilor, se aplică
art. 1.902 alin. (2) C. civ. care prevede că împărţirea se va face proporţional cu aportul la
capitalul social, indiferent de natura lui. Dacă aportul unui asociat a constat în prestaţii în muncă
sau cunoştinţe specifice, el va participa la beneficii în aceeaşi cotă cu asociatul ce a luat partea
cea mai mică, dacă nu s-a convenit altfel. Această regulă, aplicabilă fără distincţie, poate fi
uneori inechitabilă, nefiind excluse situaţiile în care aporturile în muncă sunt mai importante
decât celelalte. De aceea este preferabil, pentru asociatul al cărui aport constă în prestaţii în
muncă, ca în astfel de situaţii să se stabilească pe cale convenţională participarea sa la
beneficiile societăţii.
Cele arătate cu privire la beneficii sunt valabile, în egală măsură, şi cu privire la împărţirea
pierderilor. Când contractul stabileşte numai partea de câştig, aceeaşi proporţie are loc şi cât
priveşte pierderile. Asociaţii pot participa la câştig în proporţie diferită de contribuţia la
pierderi, cu condiţia ca astfel de diferenţe să fie rezonabile potrivit cu împrejurările şi să fie
expres prevăzute în contract.
Art. 1.902 alin. final C. civ. stabileşte o excepţie de la regula că asociatul al cărui aport a
constat în prestaţii în muncă sau cunoştinţe specifice va participa la pierderi în aceeaşi cotă cu
asociatul ce a luat partea cea mai mică. Se prevede că acest asociat, este scutit, în măsura
corespunzătoare acestui aport, de a participa la pierderi, dacă această scutire a fost prevăzută în
mod expres în contractul de societate. Este o excepţie şi de la regula din alin. (5) care consideră
nescrisă orice clauză prin care un asociat este exclus de la participarea la pierderi.

Obligaţia de neconcurenţă
Voinţa asociaţilor de a coopera în scopul realizării unor foloase materiale impune obligaţia
acestora de a acţiona cu bună-credinţă, în spirit de fidelitate faşă de societate şi de a nu face
concurenţă societăţii. Art. 1.903 C civ. prevede că asociatul nu poate face concurenţă societăţii
pe cont propriu sau pe contul unei terţe persoane şi nici nu poate face pe socoteala sa ori pe
socoteala altuia vreo operaţiune care ar putea fi păgubitoare pentru societate. De asemenea s-a
impus ca asociatul să nu poată lua parte la o activitate care ar conduce la privarea societăţii de
bunurile, prestaţiile sau cunoştinţele specifice la care asociatul s-a obligat.
Încălcarea interdicţiilor menţionate poate duce la excluderea asociatului din societate dar
are şi o sancţiune specifică, respectiv beneficiile rezultate din oricare dintre activităţile interzise

208 Este clauza cunoscută sub denumirea de clauza leonină. Pentru detalii cu privire la această clauză a se vedea S.

Deleanu, Clauza leonină în contractul de societate, în Dreptul nr. 2/1992, p. 38.

209 D. Chirică, op. cit., p. 285; C. Toader, op. cit., p. 296; T. Prescure, op. cit., p. 423.
 209

se cuvin, în baza legii, societăţii, iar asociatul este ţinut să răspundă pentru orice alte daune ce
ar putea rezulta.

Hotărârile societăţii
Fiecare asociat are dreptul să participe la luarea hotărârilor colective referitoare la societate
şi aceasta independent de faptul dacă are sau nu calitatea de administrator. Adunarea generală
a asociaţilor este organul supreme de conducere a oricărei societăţi. Dreptul de a vota în cadrul
adunării asociaţilor rezultă din chiar calitatea de asociat şi el nu poate fi retras niciunuia dintre
asociaţi.
Hotărârile referitoare la societate se iau conform prevederilor contractului de societate. În
lipsa unor prevederi în acest sens, devin aplicabile prevederile art. 1.910
alin. (2) C. civ., potrivit căruia „Hotărârile cu privire la societate se iau cu majoritatea voturilor
asociaţilor, dacă prin contract sau prin lege nu se stabileşte altfel”.
În ceea ce priveşte hotărârile privind modificarea contractului de societate sau numirea unui
administrator unic, acestea se iau doar cu consimţământul tuturor asociaţilor. Se prevede că
orice clauză contrară este considerate nescrisă, ceea ce înseamnă că părţile nu pot deroga prin
clauzele lor contractuale de la această regulă. Modificarea contractului de societate este firesc
să se facă doar cu consimţământul tuturor asociaţilor pentru că actul respectiv a fost încheiat cu
acordul tuturor şi el stă la baza funcţionării societăţii şi a drepturilor asociaţilor. Pentru numirea
unicului administrator se cere de asemenea acordul unanim al asociaţilor. Se observă că se are
în vedere doar numirea unui administrator unic. Dacă urmează să fie numiţi doi sau mai mulţi
administrator, nu mai funcţionează regula unanimităţii, ci cea a majorităţii dacă prin contract
nu se prevede altfel. S-a avut în vedere, probabil, faptul că numirea unui administrator unic
poate avea pentru societate consecinţe mai importante decât numirea a mai muţi administrator,
care, de regulă, sunt obligaţi prin actul de numire să lucreze împreună şi răspund solidar faţă de
societate.
Obligaţiile unui asociat nu pot fi mărite de către ceilalţi asociaţi, fără consimţământul
acestuia.
Adoptarea hotărârilor societăţii se face de asociaţii reuniţi în adunarea asociaţilor. Modul
de convocare a adunării şi condiţiile de desfăşurare a şedinţei sunt stabilite prin contractual de
societate. În lipsa unor prevederi în acest sens este posibilă luarea hotărârilor şi prin consultarea
scrisă a asociaţilor, fără a fi necesară reunirea lor în şedinţă. Un astfel de tip de vot are însă
dezavantajul lipsirii asociaţilor de efectul pozitiv al deliberărilor anterioare luării hotărârii.
Hotărârile societăţii, în lipsa unei adunări, pot, de asemenea, rezulta din chiar
consimţământul asociaţilor exprimat într-un act încheiat de societate. Spre exemplu,
înstrăinarea unui bun din capitalul social, este valabilă dacă s-a făcut cu acordul tuturor
asociaţilor exprimat în actul de înstrăinare, chiar dacă nu a existat o hotărâre prealabilă a
adunării generale în acest sens.
Hotărârile adunării generale luate în condiţiile contractului de societate sau ale legii sunt
valabile şi produc efecte inclusiv pentru asociatul care s-a opus hotărârii luate. Asociatul
nemulţumit de o hotărâre luată cu majoritate are doar posibilitatea de a o contesta la instanţa
judecătorească. Termenul de contestare este de 15 zile de la data la care hotărârea a fost luată,
dacă asociatul contestator a fost prezent şi de la data comunicării, dacă a fost lipsă. Dacă
hotărârea nu i-a fost comunicată, termenul curge de la data la care a luat cunoştinţă de aceasta,
dar nu mai târziu de un an de la data la care a fost luată hotărârea. Se instituie deci un termen
de 15 zile pentru atacarea hotărârii, termen care se arată expres că este unul de decădere, dar şi
un termen limită pentru exercitarea dreptului la contestaţie, respective un an de la data care a
fost luată hotărârea. Reglementarea are dezavantajul că ar putea pune un asociat de
bună-credinţă în situaţia de a nu mai putea ataca o hotărâre care îl prejudiciază, hotărâre care
s-a luat în lipsa şi fără ştiinţa sa,dacă nu ia fost comunicată hotărârea respectivă.
 210

Raporturile asociaţilor cu terţii

Răspunderea asociaţilor. În abordarea problematicii răspunderii societăţii faţă de terţi

trebuie pornit de la faptul că, aşa cu am arătat, societatea civilă simplă nu are personalitate
juridică, deci nu are un patrimoniu distinct faţă de cel al asociaţilor. Terţii care intră în relaţii
patrimoniale şi au de realizat creanţe împotriva societăţii trebuie să urmărească bunurile
comune ale asociaţilor210. Doar în situaţia în care creditorii societăţii nu-şi pot realiza creanţele
din bunurile societăţii, există şi o răspundere subsidiară a asociaţilor, cu bunurile lor proprii.
Caracterul subsidiar al răspunderii dă dreptul asociatului ale cărui bunuri ar fi urmărite înainte
de urmărirea bunurilor comune ale asociaţilor, să paralizeze urmărirea respectivă prin invocarea
beneficiului de discuţiune. Creditorii trebuie deci, pentru a putea urmări bunurile proprii ale
asociaţilor, să facă dovada că nu şi-au putut realiza creanţele din bunurile comune ale
asociaţilor.
Întinderea răspunderii subsidiare a asociaţilor nu se calculează după numărul acestora, ci
diferă în funcţie de contribuţia fiecăruia la aportul social. Răspunderea este una divizibilă. Ca
urmare, orice asociat ale cărui bunuri sunt urmărite peste partea ce-i revine din datorie, calculată
proporţional cu participarea sa la capitalul social, are dreptul să invoce beneficiul de diviziune,
adică să ceară ca urmărirea să fie limitată la partea sa din datorie.
Dacă în contractul încheiat cu terţul, asociaţii s-au obligat însă să răspundă solidar,
răspunderea lor va fi una solidară. Le fel este situaţia când obligaţia de a răspunde solidar faţă
de terţi, s-a asumat în cadrul contractului de societate211.
În ceea ce priveşte creditorii personali ai asociaţilor aceştia nu pot urmări decât bunurile
proprii ale asociatului respectiv. În măsura în care aceştia nu s-au putut îndestula din bunurile
proprii ale asociatului, ei nu vor putea urmări bunurile comune ale asociaţilor, dar au
posibilitatea să ceară să se înapoieze sau să se împartă şi să se atribuie debitorului lor partea ce
se cuvine acestuia din bunurile comune ale asociaţilor. Practic, pentru a putea fi urmărite
bunurile comune ale asociaţilor, drepturile cuvenite asociatului debitor trebuie readuse în
propriul său patrimoniu.

Răspunderea asociaţilor aparenţi şi a celor oculţi. O persoană care nu are calitatea de

asociat dar pretinde în raport cu terţii că este asociat, răspunde pentru prejudiciile create
acestora. Răspunderea este una personală şi presupune buna-credinţă a terţilor. Răspunderea
există chiar dacă persoana respectivă nu pretinde că este asociat, ci doar creează terţilor o
aparenţă convingătoare în acest sens.
Societatea nu răspunde faţă de terţi pentru că ea nu intră în raporturi contractuale cu aceştia.
Totuşi, la fel ca la mandatul aparent, societatea răspunde faţă de terţul indus în eroare în
situaţiile când:
- i-a dat motive suficiente pentru a-l considera pe pretinsul asociat drept asociat;
- cunoscând manoperele pretinsului asociat, nu ia măsurile rezonabile pentru a împiedica
inducerea terţului în eroare.
În ceea ce priveşte asociaţii oculţi, aceştia răspund faţă de terţii de bună-credinţă ca şi
ceilalţi asociaţi. Asociaţii oculţi sunt persoane care au calitatea de asociat dar această calitate
nu este făcută cunoscută terţilor. Ei sunt părţi în contractul de societate iar ascunderea calităţii
lor nu-i scuteşte de răspundere faţă de terţi.

Pierderea calităţii de asociat

210 În sensul că răspunderea asociaţilor faţă de terţi este o răspundere solidară a se vedea Colectiv, Noul Cod civil.

Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, p. 289.

211 D. Chirică, op. cit., p. 284.
 211

Cazuri generale de pierdere a calităţii de asociat. Pierderea calităţii de asociat poate

interveni fie în urma unei manifestări de voinţă a asociatului, fie ca urmare a voinţei celorlalţi
asociaţi, fie ca urmare a intervenirii unor situaţii care nu depind nici de voinţa asociatului, nici
a celorlalţi asociaţi din societatea în cauză. Astfel, art. 1.925 C. civ. prevede că pierderea calităţii
de asociat are loc prin cesiunea părţilor din societate, executarea silită a acestora, moartea,
încetarea personalităţii juridice, falimentul, punerea sub interdicţie judecătorească, retragerea
şi excluderea din societate. După cum vom arăta în secţiunea următoare, moartea ori punerea
sub interdicţie a uneia dintre persoanele fizice asociate, încetarea calităţii de subiect de drept a
uneia dintre persoanele juridice asociate sau falimentul unui asociat constituie şi cauze de
încetare a societăţii.

Retragerea din societate

Retragerea din societate constituie unul din cazurile care au ca efect încetare contractului
ca urmare a voinţei unilaterale a părţii. De aceea ea nu poate opera decât strict în condiţiile
prevăzute în contractul de societate sau în lege. Dacă în contractul de societate nu sunt prevederi
cu privire la retragerea din societate, se aplică dispoziţiile speciale referitoare la acest aspect,
prevăzute de art. 1.926 şi 1.927 C. civ.

Retragerea din societatea cu durată nedeterminată. În cazul unei astfel de societăţi

asociatul se poate retrage din societate fără formalităţi complicate şi fără acordul celorlalţi
asociaţi. Este suficient ca el să notifice societatea cu un preaviz rezonabil. Chiar dacă durata
nedeterminată a societăţii dă dreptul asociatului să se retragă, dreptul nu trebuie exercitat
abuziv. De aceea se prevede că retragerea nu trebuie să genereze pagube societăţii sau
asociaţilor. Se cere, deci, ca asociatul să fie de bună-credinţă şi retragerea sa în acel moment să
nu producă o pagubă iminentă societăţii.
În cazul în care retragerea s-a făcut cu rea-credinţă şi a generat pagube pentru societate,
aceasta are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul produs. S-a exprimat şi opinia că într-o
astfel de situaţie asociaţii pot face opoziţie la retragere, opoziţie ce va fi soluţionată de instanţa
de judecată212. Apreciem că dreptul la retragere nu poate fi paralizat printr-o acţiune în justiţie
a societăţii deoarece manifestarea unilaterală de voinţă în sensul retragerii din societate produce
efecte de la data comunicării ei către societate şi, oricum, asociatul nu poate fi forţat să rămână
în societate dacă aceasta este pe durată nedeterminată.
În cazul în care societatea are doar doi asociaţi, societatea simplă nu mai poate funcţiona
după retragerea unuia dintre ei şi se ajunge practic la încetarea acesteia.
Asociatul care s-a retras are dreptul la contravaloarea unei fracţiuni din patrimoniul
societăţii, proporţional cu părţile sale de interes. El este ţinut însă şi de obligaţiile societăţii şi
de pierderile suferite de aceasta până la momentul retragerii.

Retragerea din societatea cu durată determinată. În cazul unei societăţi cu durată

determinată sau având un obiect care nu se poate înfăptui decât într-un anumit interval de timp,
dacă în contractul de societate se prevede posibilitatea de retragere a asociatului, retragerea se
face în condiţiile din contract, sau dacă nu s-au prevăzut astfel de condiţii, potrivit procedurii
de la societatea pe durată nedeterminată, adică cu un preaviz rezonabil şi sub condiţia
bunei-credinţe şi a neprejudicierii iminente a societăţii.
În situaţia în care dreptul de retragere nu este prevăzut în actul constitutiv, asociatul se poate
retrage totuşi, dacă există motive temeinice şi sub condiţia acordului majorităţii celorlalţi
asociaţi. Refuzul solicitării de retragere din societate poate fi atacat în justiţie, instanţa putând

212 Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, op. cit., p. 295.
 212

să aprobe sau nu retragerea în funcţie de legitimitatea şi temeinicia motivelor, precum şi de

oportunitatea retragerii în raport cu împrejurările şi buna-credinţă a părţilor.
În cazul în care urmare a retragerii s-au produs prejudicii societăţii, asociatul este ţinut să
acopere daunele respective.

Excluderea din societate

În timp ce în cazul retragerii calitatea de asociat încetează prin voinţa asociatului, în cazul
excluderii pierderea calităţii de asociat se produce împotriva voinţei asociatului respectiv.
Excluderea unui asociat se face pe cale judiciară şi doar pentru motive temeinice.
Solicitarea de excludere poate proveni de la oricare dintre asociaţi, nefiind nevoie de o
anumită majoritate.
Codul civil nu dă niciun fel de reper în ceea ce priveşte sensul noţiunii de motive temeinice,
aşa încât instanţa de judecată învestită cu o cerere de excludere este suverană în aprecierea
motivelor invocate şi probate de asociatul ce solicită excluderea. În doctrină213 sunt menţionate,
cu titlu exemplificativ, ca motive de excludere: folosirea bunurilor sociale în folosul unui
asociat fără acordul celorlalţi, folosirea bunurilor sociale împotriva interesului societăţii,
neîndeplinirea obligaţiilor asumate faţă de societate, neînţelegerile grave dintre asociaţi etc.
În cazul în care solicitarea de excludere se bazează pe neînţelegerile dintre asociaţi, acestea
trebuie să fie de natură a împiedica realizarea scopului societăţii şi să nu fie imputabile
asociatului care solicită excluderea.
Asociatul care îşi pierde calitatea ca urmare a excluderii are dreptul să-i fie plătită
contravaloarea părţilor sale de interes din societate. Calculul se face în funcţie de întreg
patrimoniul şi nu doar de capitalul social al societăţii, Societatea trebuie să-i plătească şi
dobânda legală la sumele cuvenite, calculată de la data încetării calităţii de asociat. În caz de
neînţelegere, valorile cuvenite asociatului exclus se stabilesc pe cale judecătorească, pe bază de
expertiză. Drepturile de mai sus sunt prevăzute de lege nu doar pentru situaţia asociatului
exclus, ci pentru toate situaţiile de pierdere a calităţii de asociat, cu excepţia celor care îşi pierd
calitatea prin cesiunea părţilor sociale sau prin executarea silită a acestora.

Secţiunea a IV-a
Încetarea contractului de societate

În raport de dispoziţiile art. 1.930 C. civ., „contractul încetează şi societatea se dizolvă prin:
a) realizarea obiectului societăţii sau imposibilitatea neîndoielnică a realizării acestuia;
b) consimţământul tuturor asociaţilor;
c) hotărârea instanţei, pentru motive legitime şi temeinice;
d) împlinirea duratei societăţii, cu excepţia cazului în care se aplică dispoziţiile art. 1.931;
e) nulitatea societăţii;
f) alte cauze stipulate în contractul de societate.”
De asemenea, dacă în contractul de societate nu se prevede altfel, societatea încetează şi
prin:
a) moartea ori punerea sub interdicţie a uneia dintre persoanele fizice asociate;
b) încetarea calităţii de subiect de drept a uneia dintre persoanele juridice asociate;
c) falimentul unui asociat.

Regularizarea societăţii. Tendinţa reglementării din Codul civil orientată spre soluţii de
salvare a societăţii atunci când acest fapt este posibil, rezultă şi din prevederile referitoare la
213 Idem, p. 297.
 213

regularizarea societăţii. Astfel, pentru a nu lăsa să planeze incertitudinea asupra existenţei

societăţii, se prevede că atunci când contractul de societate este anulabil pentru vicierea
consimţământului sau incapacitatea unui asociat şi atunci când regularizarea este posibilă, orice
persoană interesată poate să pună în întârziere pe acela care este îndreptăţit să invoce nulitatea,
fie pentru a se face regularizarea, fie pentru a exercita acţiunea în anulare în termen de 6 luni
de când a fost pus în întârziere, sub sancţiunea decăderii. Despre punerea în întârziere va fi
înştiinţată şi societatea
Societatea sau orice asociat poate să propună instanţei învestite cu acţiunea în anulare orice
măsuri de acoperire a nulităţii, în special prin răscumpărarea drepturilor sociale care aparţin
reclamantului. În faţa unei astfel de propuneri, instanţa are posibilitatea fie să declare nulitatea,
fie să declare obligatorii măsurile propuse. Această din urmă dispoziţie poate fi luată doar dacă,
în prealabil, măsurile propuse au fost adoptate de societate în condiţiile cerute pentru
modificările aduse contractului de societate. Modificarea contractului de societate în acest sens
se face fără a se lua în calcul votul asociatului reclamant. Acesta urmează să-şi primească
drepturile sociale cuvenite din societate. Ele se vor stabili prin înţelegerea dintre asociaţi sau,în
caz de contestare a valorii drepturilor sociale care revin asociatului, pe cale judecătorească, pe
bază de expertiză pentru evaluare.

Efectele nulităţii societăţii. Dacă prin hotărâre judecătorească a fost declarată sau constată
nulitatea societăţii, societatea încetează de la momentul rămânerii definitive a hotărârii
respective. Ca urmare a încetării, societate intră în lichidarea patrimoniului.
Dacă se declară sau se constată nulitatea societăţii, hotărârea judecătorească trebuie să
cuprindă şi o dispoziţie de numire a lichidatorilor.
Stipulând că încetarea societăţii se va produce de la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti, legiuitorul s-a orientat spre o soluţie în care efectele se produc numai pentru viitor
nu şi pentru trecut, chiar dacă ar fi vorba de o nulitate absolută.
Urmare a efectelor doar pentru viitor ale nulităţii, actele încheiate de societate cu terţii se
menţin, chiar dacă societatea intră în lichidare, iar drepturile şi obligaţiile rezultate din aceste
acte urmează a fi valorificate în procedura de lichidare214.
.
Asociatul sau administratorul vinovat pentru prejudiciul cauzat prin declararea sau, după
caz, constatarea nulităţii societăţii răspunde faţă de asociaţi sau terţi, iar dreptul la acţiune se
prescrie în termen de 3 ani, care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti de declarare sau constatare a nulităţii.

Efectele încetării societăţii

Încetarea societăţii are ca efect imediat lichidarea patrimoniului social. Lichidarea se face,
dacă nu s-a prevăzut altfel în contractul de societate sau prin convenţie ulterioară, fie de către
toţi asociaţii, fie de un lichidator numit de ei cu unanimitate.

Numirea şi revocarea lichidatorului

Dacă asociaţii nu se înţeleg în privinţa numirii lichidatorului, atunci lichidatorul este numit
de instanţa judecătorească. Cererea în acest sens o poate face oricare dintre asociaţi.
Lichidatorii pot fi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice, dar numirea lor este
condiţionată de statutul de practicieni în insolvenţă. Când au fost numiţi mai mulţi lichidatori,
hotărârile lor se iau cu majoritate absolută.
Revocarea lichidatorilor se poate face în aceleaşi condiţii cu numirea, în sensul că
lichidatorul numit de asociaţi poate fi revocat de asociaţi cu unanimitate de voturi, iar

214 Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, p. 304.

 214

lichidatorul numit de instanţa judecătorească poate fi revocat numai de către aceasta, la cererea
oricărei persoane interesate.

Drepturile, obligaţiile şi răspunderea lichidatorilor

Lichidatorii au aceleaşi obligaţii şi aceeaşi răspundere ca şi cele prevăzute pentru
administratori, dacă prin lege sau prin contractul de societate nu se dispune altfel. Desigur,
trebuie avut în vedere mandatul special pe care îl au lichidatorii, şi anume cel de lichidare a
patrimoniului societăţii.
Când sunt mai mulţi lichidatori, răspunderea lor faţă de asociaţi este solidară.
În scopul realizării operaţiunii de lichidare administratorii trebuie să predea lichidatorilor
bunurile şi documentele sociale şi să prezinte acestora bilanţul ultimului exerciţiu financiar.
Lichidatorii au obligaţia să întocmească un inventar al bunurilor şi fondurilor sociale şi apoi să
stabilească activul şi pasivul patrimoniului social. Acest inventar trebuie să fie semnat atât de
administratori cât şi de lichidatori.
Lichidatorii au şi dreptul dar şi obligaţia de a reprezintă societatea în justiţie.

Plata datoriilor sociale

Drepturile cuvenite asociaţilor vor fi plătite numai după ce, în prealabil, au fost plătiţi
creditorii societăţii. Lichidatorii sau asociaţii care efectuează operaţiunile de lichidare sunt
ţinuţi nu numai a plăti creditorii societăţii de la momentul lichidării, ci şi a consemna sumele
necesare pentru plata creanţelor exigibile la o dată ulterioară, sau a creanţelor care nu se pot
plăti întrucât au fost contestate ori a celor care nu au fost înfăţişate de creditori. Ei trebuie, de
asemenea, să înapoieze cheltuielile ori avansurile făcute în interesul social de unii asociaţi şi
aceasta înainte de a se rambursa aporturile asociaţilor şi a se împărţi profitul net.

Drepturile cuvenite asociaţilor

După stabilirea activului societăţii urmează rambursarea aporturilor subscrise şi vărsate de
asociaţi.
Când aportul a constat în folosinţa sau uzufructul unor bunuri, bunurile respective se
restituie în natură. Se restituie în natură, la cererea asociatului, şi bunul adus în proprietate dacă
acesta se mai află încă în masa patrimonială. Este posibil ca în acest caz asociatul să fie obligat
la plata unei sulte, dar numai în situaţia în care activul nu permite restituirea integrală a
aporturilor şi către ceilalţi asociaţi.
După rambursarea aporturilor băneşti şi în bunuri, asociatul care a contribuit la patrimoniul
social cu aporturi în cunoştinţe specifice sau prestaţii are dreptul de a primi, în limita cotei sale
de participare la profit, bunurile rezultate din prestaţia sa, dacă acestea se află încă în
patrimoniul societăţii, cu obligaţia plăţii unei sulte, dacă este cazul [art. 1.946 alin. (4) C. civ.].
După efectuarea acestor operaţiuni, eventualul excedent constituie profit net şi urmează a
fi împărţit între asociaţi
Dacă se pune problema împărţirii în natură a bunurilor societăţii, partajul se face potrivit
regulilor privitoare la împărţeala bunurilor proprietate comună.
.
Dacă activul net al societăţii nu este suficient de mare pentru a permite înapoierea în
întregime a aporturilor şi pentru plata obligaţiilor sociale, pierderea se suportă de asociaţi
potrivit cu contribuţia acestora stabilită prin contract.
BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTARĂ NECESARĂ APROFUNDĂRII
Gh. Comăniţă, Drept civil Contracte speciale, Editura Universul juridic , 2013
capitolul privind contractul de societate.

INTREBARI RECAPITULATIVE
 215

1. părţile pot să decidă continuarea societăţii după moartea unui asociat, chiar şi în lipsa unei
astfel de clauze în contractul de societate?
…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………
2. După moartea unui asociat, asociatul unic rămas poate hotărî continuareaa societății?
…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………
…….
3.Ce este clauza leonină?
…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
4.Clauza prin care unul dintre asociați , datorită aportului său, nu participă la pirderile societății,
este valabilă?
…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………..
5. În cazul în care unul dintre asociați a fost pus sub interdicție, societatea poate funcționa cu
tutorele celui pus sub interdicție?

TEST DE AUTOEVALUARE:
1.Societatea încetează atunci când:
a. a pierit bunul ce a fost promis că va fi adus ca aport social,
b. când a fost promisă sau adusă ca aport doar folosinţa unui bun şi bunul respectiv a
pierit.
c. A pierit bunul ce a fost adus ca aport social.
2. Clauza prin care unul dintre asociați , datorită aportului său, nu participă la pierderile
societății, este :
a. lovita de nulitate absolută;
b.afectată de nulitate relativă;
c. poate uneori să fie nulă doar ea, fără să afecteze întreg contractul.

3. În materie de societate când vorbim de raporturile cu terţii,în principiu, în raporturile cu

aceștia intră:
a. asociații;
b. societatea;
c.societatea doar excepțional când are personalitate juridică.

4.Față de terții care au încheiat acte juridice cu un asociat, răspunde :

a. asociatul respective dacă nu a lucrat în numele celorlalți asociați;
b. și ceilalți asociați dacă a lucrat în baza unui mandate dat de aceștia;
c. dacă a rezultat un profit pentru societate se pot urmări atat bunurile societăţii cât şi bunurile
asociaţilor.
5. Societatea poate înceta :
a. prin acordul tuturor asociaţilor,dar numai în ipoteza în care este încheiată pe durată
nedeterminată;
b. prin acordul majorității absolute a asociaților;
c. prin acordul majorității simple a asociaților.
 216

TEST DE EVALUARE:
1.Societatatea inceteaza când :
a. unul din asociați a fost pus sub interdicție;
b. unul dintre asociați a fost pus sub interdicție și nu are tutore.
c. a pierit singurul bun care constituia aportul adus în societate.

2.Cererea de împărțire a bunurilor societății :

a. se prescrie în termen de 3 ani;
b. se prescrie în termen de 6 luni de la dizolvarea societății;
c. este imprescriptibilă.

3. Activul net al societăţii se împarte între asociaţi:

a. conform clauzelor din contractul de societate;
b.conform aportului la patrimonial social, în lipsa unor clauze;
c. după contribuția părților la realizarea beneficiilor societății, indiferent de contribuția la
patrimonial social.

4.Asociatul care a avut ca aport un bun individual corporal este ţinut de obligaţia de garanţie:
a. pentru evicţiune.
b. pentru viciile ascunse ale bunului;
c. doar pentru bunurile pentru care aportul constă în dreptul de proprietate nu și pentru cel de
fofosință.

5. O clauză prin care s-ar conveni să se continue societatea cu asociatul insolvabil este:
a. nulă
b. valabilă,
c. valabilă dacă este urmarea acordului tuturor asociaților.

RĂSPUNSURI CORECTE LA TESTELE DE EVALUARE

RĂSPUNSURI CORECTE LA TESTELE DE EVALUARE
NUMĂRUL TEMEI RASPUNSURILE
I,II 1.a,b,c 2.a,b,c 3.- 4. abc 5. b

III 1.a,b,c,d 2.a; 3.a;, 4-; 5 a,b;6a,c

IV 1.a; 2 a,b,c;3 c;4b;5 a,b,c

V 1.a; 2a; 3 a,b,c; 4 b; 5 a

VI 1.bc; 2.a; 3.a; 4.-(sancțiunea nu e

nulitatea ci inopozabilitatea) 5.b,c

VII 1.b;2 b,c;3 a; 4c;5b

VIII 1.c;2.c:3.a,c;4c;5.a
IX 1.a,b,c;2.a;3.b;4.a,b,c;5.b
X 1.a,c;2.c; 3. b; 4.c; 5. b
XI 1.a,c;2.c;3. a,b;4.b; 5.c
 217

XII 1.a,c; 2.c; 3.b,c; 4.c; 5. a,b.

XIII 1.a,b,c;2.a,c; 3.c; 4.a; 5.a,b,c.
XIV 1.a,. 2. ,c 3.a, 4.a,b, 5.a