Universitatea ”Lucian Blaga” Sibiu

Facultatea de Drept ”Simion Bernuțiu”

Specializarea Drept
Centrul Sibiu

Istoria dreptului românesc

Evoluția constituțională în România

Coordonator
Prof.univ.dr. Manuel Guțan
Student Munteanu Dragoș-Alexandru
 Anul I
Constituţia reprezintă un act juridic şi politic fundamental al unei ţări. Prin constituţie
se reglementează relaţiile referitoare la forma de guvernământ, structurile şi atribuţiile
puterilor în stat şi se formulează drepturile fundamentale ale cetăţenilor.

Constituţia din anul 1866

Constituţia din anul 1866 a ignorat tradiţiile constituţionale româneşti fiind practic o
„traducere” a Constituţiei belgiene din anul 1831. Este prima Constituţie efectivă a Statului
Român elaborată, votată şi pusă în vigoare exclusiv de Naţiunea Română fără patronarea şi
intervenţia unei puteri străine.
Prin această constituție a fost consactrată monarhia constituțională parlamentară,
regimul parlamentar, mornarh străin recrutat pe bază ereditară și parlamentrul bicameral. În
practică regimul parlamentar a fost transformat într-un ”regim guvernamental„, în cadrul
căruia regele Carol I își recruta prin manipularea alegerilor un parlament majoritar. Mai mult,
în baza unor cutume constituționale a fost organizat și a funcționat consiliul de miniștri, iar
audministrația publică a fost formal organizată însă aceasta nu s-a regăsit concret.
Noua lege fundamentală avea să consacre o serie de principii esentiale: suveranitatea
nationala si guvernamântul reprezentativ; separatia puterilor în stat: executiva, legislativa,
judecatoreasca; monarhia ereditara în persoana lui Carol I si a mostenitorilor sai. În forma sa
finala, Constitutia din 1866 era alcatuita din 133 de articole.
Pentru a pune Puterile garante în fata unui fapt împlinit, legiuitorii de la 1866 au
înscris în Constitutie, în primele articole, principiul potrivit caruia statul este indivizibil si
inalienabil, denumirea oficiala fiind cea de România. Nicaieri nu se regaseste vreun indiciu
relativ la suzeranitatea otomana si garantia colectiva europeana. Unul dintre cele mai
controversate articole- care a fost adoptat în forma finala doar în urma presiunilor de strada si
a disputelor din cadrul Adunarii l-a constituit cel referitor la naturalizare, prevazându-se
expres ca numai strainii de rituri crestine pot dobândi împamântenirea.
Acest lucru implica excluderea evreilor de la exercitarea drepturilor politice si în
consecinta se preciza ca numai românii pot fi admisi în functiile publice, civile si militare.
Proprietatea de orice natura era declarata sacra si inviolabila, exproprierea fiind
admisa doar în cazurile de utilitate publica si numai dupa o justa si prealabila despagubire.
Cetatenii se bucurau de o libertate absoluta a constiintei. Desi se prevedea ca ortodoxia
era religia dominanta în cadrul statului, libertatea tuturor cultelor era garantata. Principiul
privind libertatea, obligativitatea si gratuitatea învatamântului primar, instituit în vremea lui
Cuza era mentinut, specificându-se ca o lege speciala va reglementa tot ceea ce priveste
învatamântul public.
Puterea executiva era încredintata domnitorului, care o exercita prin intermediul
ministrilor, iar puterea judecatoreasca urma sa fie asigurata de Curti si tribunale, hotarârile si
sentintele pronuntându-se în virtutea legii si executându-se în numele domnitorului. Exista o
singura Curte de Casatie, institutia juriului fiind consfintita în toate materiile criminale si
pentru delictele politice si de presa. Domnitorul era socotit major la vârsta de 18 ani. Puterile
constitutionale ale domnitorului erau ereditare, în linie coborâtoare directa si legitima a lui
Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din barbat în barbat, prin ordinul de primogenitura si
cu excluderea femeilor si a mostenitorilor acestora. Carol I îsi manifestase dorinta de a se
adauga la acest articol si formularea potrivit careia mostenitorii tronului sa fie crescuti în
religia ortodoxa. În lipsa de urmasi directi în linie barbateasca se stabilea ca succesiunea
tronului se cuvenea celui mai în vârsta dintre fratii lui Carol I. Daca tronul era refuzat de catre
cei mai sus mentionati, domnitorul îsi putea numi succesorul dintr-o dinastie suverana din
Europa apuseana, cu acordul reprezentantilor natiunii. În eventualitatea în care niciuna dintre
situatiile precizate nu se putea aplica, tronul era declarat vacant, iar deputatii si senatorii se
întruneau într-o singura Adunare si procedau la alegerea unui nou domnitor dintre dinastiile
suverane europene. Constitutia României din 1866 a fost rezultatul unei concesii reciproce
facute de catre liberali si conservatori, liberala în spiritul si litera ei, instituind monarhia
constitutionala ereditara si regimul parlamentar, asigurând astfel, cadrul firesc de dezvoltare
societatii românesti.

Constituţia din anul 1923

Dupa Marea Unire din 1918 s-a simtit necesitatea modificarii Constitutiei, care să
reglementeze noua situatie sociala, economica si politica a tarii, avand in vedere ca Romania
si-a dublat practic teritoriul si populatia.
Principalele partide politice ale vremii s-au implicat activ pe
marginea acestui subiect socotit esential pentru viitorul politic al statului
român, propunând la rândul lor propriile conceptii privind filosofia viitoarei
Constitutii a României.
Se poate aprecia ca a fost vorba de o revizuire a Constitutiei din
1866, reprezentând, în esenta, adaptarea textului constitutional la noua
situatie, interna si internationala a statului român. Ea formuleaza cu mai
multa claritate principiul suveranitatii nationale, prin declararea statului
român ca stat national, unitar si indivizibil, al carui teritoriu este
inalienabil; prin interdictia colonizarii teritoriului national cu populatii sau
grupuri etnice straine; prin declaratia ca puterea politica apartine natiunii,
care o exercita prin reprezentanti alesi de corpul electoral prin vot
universal, direct, egal, obligatoriu, secret. Totodata, ea preia si precizeaza
drepturile si libertatile democratice stabilite anterior. Dreptul de
proprietate înceteaza de a mai fi un drept absolut (ca sub incidenta
textului din 1866) capatând o functie de utilitate sociala.
Astfel, statul dobândeste dreptul de proprietate asupra zacamintelor
miniere si bogatiilor de orice natura ale subsolului. Sunt mentinute
principiile esentiale stabilite în 1866 asupra puterilor statului, principiul
democratic al separarii puterilor în stat, în legislativa, executiva si
judecatoreasca. Ca noutate, se constata integrarea în textul constitutional
a modificarilor din 1917 privind corpul electoral si Adunarile Legislative.
Dreptul de vot, ca si drepturile politice în general, era acordat numai
pentru barbatii majori (dela 21 de ani în sus). Abia peste 16 ani, prin legea
electorala din 9 mai 1939 se va acorda drept de vot si femeilor. În aceeasi
lege era interzisa alegerea femeilor în Adunarea Deputatilor.
Pentru întregul stat exista o singura Curte de Casatie si Justitie,
având dreptul de a judeca constitutionalitatea legilor si sa le declare
inaplicabile pe cele care erau contrare Constitutiei. Judecatorii erau
inamovibili. În vederea întaririi aplicarii stricte a Constitutiei, înfiintarea
Consiliului Legislativ a echivalat cu modalitatea de a ajuta în mod
consultativ la conceperea legilor.
Regele ocupa un loc central în sistemul constitutional al României.
Avea initiativa, alaturi de Adunarile legiuitoare, de a revizui Constitutia în
total sau în parte, iar revizuirea se facea de catre Adunari în acord cu
regele. Desi Constitutia avea la baza principiul potrivit caruia regele
domneste dar nu guverneaza, prevederile concrete erau susceptibile de
interpretari diferite. În fond, nu exista ramura în care monarhul sa nu fie
implicat. Partidele politice aveau un rol esential, desi Constitutia din 1923
nu continea nicio referire expresa despre partidele politice. Articolele 5 si
29 contineau însa anumite drepturi si libertati care pentru a putea fi
executate presupuneau existenta partidelor politice.
Functionarea mecanismului democratic stabilit prin Constitutia din
1923 s-a dovedit a fi complexa si dificila. Si dupa 1918 s-a mentinut
practica instituita de Carol I, ca regele sa numeasca guvernul, dupa care
urma dizolvarea corpurilor legiuitoare si organizarea de noi alegeri
parlamentare. Astfel, se inversau raporturile dintre puterea executiva si
cea legislativa, guvernul nemaifiind expresia Parlamentului, ci invers.
Elementul subiectiv a actionat frecvent în schimbarea guvernelor- atât
Ferdinand I, cât si viitorul rege Carol al-II-lea abuzând de dreptul
constitutional de a dizolva parlamentul. Instabilitatea guvernamentala a
perioadei interbelice a devenit asadar, aproape o axioma.
Raportul dintre cele două Constituţii poate fi privit şi sub un alt aspect. Astfel,
Constituţia din 1923 are 76 de articole menţinute din Constituţia anterioară. Doar 25 de
articole au fost modificate sau completate în raport cu vechea reglementare, iar 7 articole au
fost adăugate. Asadar, în 1923 a fost adoptată o nouă Constituţie care a adaptat şi a dezvoltat,
conform realităţilor social-politice existente după Marea Unire, dispoziţiile cu caracter
constituţional adoptate în iunie 1866.

Constituţia din anul 1938

Adoptarea Constituției din 1938 a marcat sfârșitul democrației moderne și al regimului

parlamentar în România, acordând puteri sporite regelui deși s-a păstrat formal separația
puterilor în stat.
Această Constituţie este cunoscută sub denumirea de Constituţia Regelui Carol al II-
lea al României. Acest val constituţional reprezintă un regres în dezvoltarea constituţională a
ţării noastre şi se caracterizează prin învestirea şefului de stat – monarhul – şi mai apoi a
conducătorului statului cu prerogative extrem de lărgite în conducerea politico-administrativă.
Constituţia impusă de suveran a fost supusa sub votul poporului rezultand 4.297.581
voturi pentru şi numai 5.483 voturi împotrivă. Aceasta a păstrat structura Constituţiei
anterioare, dar au intervenit semnificative schimbări. Astfel, Titlul II era intitulat „Despre
datoriile şi drepturile Românilor” indicându-se clar importanţa obligaţiilor cetăţenilor în
raport cu drepturile conferite acestora. În Titlul III – „Despre puterile Statului” s-a dat
prioritate normelor care reglementează instituţia monarhică în raport cu puterea legiuitoare,
care constituie organul reprezentativ suprem al naţiunii. Potrivit art. 30 ”Regele este capul
Statului„. Acesta este şeful puterii executive, dar are atribuţii sporite. Este titular al puterii
legislative exercitate prin Reprezentanţa Naţională (art. 31 alin. 1); este titular al puterii
executive exercitată prin guvern (art. 32). Regele are aptitudinea de a sancţiona judecătorii
prin decret regal până la adoptarea legii privind inamovibilitatea acestora (art. 76).
Parlamentul României (Reprezentanţa Naţională) a devenit „purtătorul de cuvânt” al unor
categorii sociale. Aceasta deoarece, potrivit art. 61 deputaţii erau aleşi de cetăţenii români cu
vârsta de 30 de ani care practicau una dintre următoarele îndeletniciri: agricultura şi munca
manuală; comerţul şi industria; ocupaţiuni intelectuale. Senatorii erau de drept sau numiţi de
rege ori aleşi prin vot obligatoriu (art. 63). Guvernul, respectiv miniştrii care îl alcătuiau, avea
răspundere politică exclusiv în raport cu regele. Ministrii au devenit astfel simpli funcţionari
numiţi şi revocaţi de şeful statului.
Puterea judecătorească a fost văduvită de principiul inamovibilităţii judecătorilor care
puteau fi sancţionaţi prin decret - regal de şeful statului.
 Libertatea de opinie a fost total îngrădită. Art. 7 prevedea că „nu este îngăduit niciunui
Român a propovădui prin viu grai sau în scris schimbarea formei de guvernământ a Statului,
împărţirea ori distribuirea averii altora, scutirea de impozite, ori lupta de clasă”.
Pentru prima dată femeile au prmit drept de vot și de a fi votate.
Regimul autoritar instaurat de regele Carol al II-lea s-a prăbuşit ca urmare a izolării
României în relaţiile internaţionale, ceea ce a determinat imensele pierderi teritoriale suferite
de ţara noastră în vara anului 1940.

Constituţia din anul 1948

Adoptată în urma abdicării forţate a regelui Mihai şi a proclamării Republicii

Populare Române, o „democraţie populară” impusă, Constitutia din 1948
evidenţiază instituţionalizarea comunismului prin transformarea treptată a societăţii româneşti
după modelul stalinist.
Alcătuită după modelul Constituţiei sovietice în vigoare, Constituţia din 1948 a avut
un caracter provizoriu, în care prevederile economice prevalau asupra celor politice, şi a
reprezentat instrumentul legal prin care se pregătea trecerea întregii economii sub controlul
statului.
În Republica Populară Română organul suprem al puterii de stat este Marea Adunare
Naţională (M.A.N.), organul legislativ. Guvernul este organul executiv şi administrativ.
Cu referire la organele statului Constituţia din anul 1948 pregăteşte terenul consacrării
a patru mari categorii de atribuţii şi competenţe care revin efectiv unor autorităţi în stat
constituite distinct: de exercitare a puterii de stat, în domeniile executiv şi judecătoresc şi în
domeniul „supravegherii respectării legilor penale” (parchetul). Aceste autorităţi au fost
organizate pe principiul marxist al centralismului democratic.
Constitutia putea fi oricând modificată la propunerea guvernului sau a unei treimi din
deputaţi, de către Marea Adunare Naţională.
În consecință se naţionalizează, în 1948, principalele întreprinderi industriale, miniere,
bancare, de asigurări şi de transport; au fost naţionalizate o mare parte a clădirilor şi
locuinţelor; se face o nouă reformă monetară (sunt confiscate ultimele rezerve în numerar) şi
se hotărăşte trasformarea socialistă a agriculturii.

Constituţiei din anul 1948

După adoptarea Constituţiei din 1948 în ţara noastră a fost accelerată construcţia
societăţii socialiste. A doua Constituţie a regimului socialist instaurat în România a fost o lege
fundamentală eminamente impregnată nu numai de ideologia marxistă dar şi de conceptele
staliniste atât de dăunătoare vieţii intelectuale şi spirituale a poporului român. Organizarea
puterii de stat pe baza subordonării din treaptă în treaptă până la un organ la vârf – Marea
Adunare Naţională, consacrarea rolului conducător al P.M.R., îngrădirea şi eliminarea
proprietăţii privat – capitaliste au constituit principii de forţă ale acestei Constituţii.
Organele puterii de stat, organele administraţiei de stat, organele judecătoreşti şi
organele procuraturii au reprezentat cele patru mari categorii de autorităţi recunoscute de
legea fundamentală.
Din organele puterii de stat făceau parte Marea Adunare Naţională şi Prezidiul
M.A.N., pe plan central şi respectiv sfaturile populare, pe plan local. Organele administraţiei
de stat, atât cele de la nivel central (inclusiv Consiliul de Miniştri) cât şi cele de la nivel local
erau subordonate Marii Adunări Naţionale.
Toate instanţele judecătoreşti trebuiau să apere „dictatura proletariatului”. În frunte cu
Tribunalul Suprem acestea erau subordonate Marii Adunări Naţionale. Procuratura R.P.R. era
organizată pe baza centralismului şi a subordonării faţă de M.A.N..
Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, această Constituţie înfiinţează Regiunea Autonomă
Maghiară.
A fost afirmată voinţa politică a statului de lichidare „a formaţiunii particular –
capitaliste”, adică a proprietăţii private în Republica Populară Română (R.P.R.).

Constituţia din anul 1965

Constituţia din anul 1965 a schimbat denumirea Statului Român din Republica
Populară Română în Republica Socialistă România. Astfel a fost consacrată finalizarea
construcţiei temeliei fundamentale a socialismului în România.
În baza Constituţiei s-a adoptat Legea nr. 2 / 1968 privind organizarea teritorial –
administrativă în: comune, oraşe, municipii, municipii reşedinţă de judeţ şi judeţe.
În anul 1974 a fost instituit un nou organ suprem al puterii de stat – Preşedintele
R.S.R. După modelul contopirii funcţiei supreme în partid cu funcţia supremă în stat, în
unităţile administrativ – teritoriale au fost create organe cu dublă natură de partid şi de stat.
Depăşind sfera organelor instituite prin Constituţia din anul 1965, au fost cristalizate trei
niveluri structurale: de partid, de stat şi de partid şi de stat. Ca în toate statele socialiste şi în
România s-a pus problema raporturilor dintre partid şi Stat, mai ales că art. 3 consacra: „În
R.S.R, forţa politică conducătoare a întregii societăţi este P.C.R.. Partidul imprima Statului un
caracter dinamic; partidul defineşte obiectivele în domeniile de interes pentru societate iar
Statul legiferează. Statul socialist era reprezentantul Partidului Comunist în raporturile cu
terţele state ale lumii, deoarece exclusiv statul deţinea calitatea de subiect de drept
internaţional, titular de drepturi şi de obligaţii corelative în relaţiile internaţionale. Cu privire
la organele judecătoreşti şi cele ale procuraturii nu intervin schimbări substanţiale în raport cu
prevederile Constituţiei anterioare.

Constituţia din anul 1991

(revizuită în 2003, prin referendum)

Constituţia a fost elaborată în contextul evenimentelor din 1989 – prăbuşirea regimului

comunist în România şi revenirea la un regim democratic. Noua Constituţie îmbina tradiţia
democratică cu noile principii constituţionale europene.
România este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil; forma de
guvernământ este republica semiprezidenţială; suveranitatea naţională aparţine poporului
român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum.
Constituţia are la bază principiul separării puterilor în stat, a sistemului parlamentar
bicameral şi a drepturilor şi libertăţilor democratice.
Puterea executivă este reprezentată de Preşedintele României (veghează la respectarea
Constituţiei) şi de guvern (asigură realizarea politicii interne şi exteme şi conducerea generală
a administraţiei publice).
Puterea legislativă o exercită Parlamentul bicameral, organ reprezentativ şi singura
autoritate legiuitoare; legile adoptate de Parlament se trimit spre promulgare preşedintelui
României.
 Puterea judecătorească o reprezintă instanţele judecătoreşti – Curtea Supremă de
Justiţie.
Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: libertatea individuală, de exprimare, dreptul la
învăţătură, dreptul de vot (de la 18 ani), dreptul de a fi ales; proprietatea este ocrotită (drept
modificat în 2003, când proprietatea devine garantată), dreptul de a fi ales în Parlamentul
European, dreptul la libera circulaţie în ţară şi străinătate; interzicerea pedepsei cu moartea şi
a torturii, libertatea de asociere şi de întrunire.
Constituţia din 1991, revizuită în 2003, îmbină tradiţia democratică din spaţiul
românesc cu principiile constituţionale europene.

Bibliografie:
- Prof.univ.dr. Manuel Guțan – Istoria dreptului romanânesc pentru uzul studenţilor de
la forma de învăţământ la distanţă;
- Vasile-Sorin Curpan – Istoria dreptului românesc, Editura StudIS, Iași, 2014;
- Emil Cernea, Emil Molcut, Istoria statului si dreptului românesc,
Bucuresti, 1996;
- L.P. Marcu - Istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1997;