MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII

AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT ”B. P. HASDEU” DIN CAHUL

FACULTATEA DE DREPT ȘI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

CATEDRA DREPT

DISCIPLINA ”DREPT CIVIL. TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR”

REFERAT

”CONTRACTUL DE SCHIMB”

Elaborat:Culicovschi Milena, gr. D-2003

Verificat:Dandeș Veaceslav, asistent universitar

Cahul,2022

CUPRINS:
 I. Introducere .............................................................................................. 3
II. Noţiunea şi caracterele juridice ale schimbului………………………… 4
III. Elementele contractului de schimb…………………………………….. 5
- Condiţii de valabilitate privind încheierea contractului de schimb
IV. Efectele contractului de schimb……………………………………….. 6
- Obligaţia de garanţie pentru vicii ascunse
- Cauzele de ineficacitate
V. Asemănări și deosebiri dintre contractul de schimb și contractul de
vânzare- cumpărare……………………………………………………. 7
VI. Concluzie ……………………………………………………………… 8
VII. Bibliografie ……………………………………………………………. 9

INTRODUCERE

2
 Contractul civil este un acord de voință realizat între două sau mai multe
persoane pentru a crea un raport juridic (dând naștere unor obligații sau constituind
un drept real) sau pentru a modifica sau stinge un raport juridic preexistent.
Elementul specific al contractului este acordul de voințe al părților. Prin acesta
se înțelege întâlnirea concordantă a două sau mai multe voințe individuale, cu
intenția de a produce efecte juridice.
De asemenea, Codul civil consacră principiul libertății contractuale sau, cu alte
cuvinte, dreptul persoanelor fizice și juridice de a încheia contracte în mod liber.
Limitele generale ale acestei libertăți sunt reprezentate de ordinea publică și bunele
moravuri.
Factorul esențial al contractului este acordul de voință juridică a părților. În
principiu, încheierea oricărui contract este liberă. În materia contractelor
funcționează, prin urmare, principiul libertății de voință a părților.
Contractele pot fi clasificate în dependență de mai multe criterii.
După modul de formare contractele pot fi:

 Consensuale – cele care se încheie prin simplul acord de voință al părților.

 Solemne – pentru a căror încheiere valabilă se cere respectarea unei forme, de
regulă, forma scrisă autentică.
 Reale – pentru formarea acestor contracte nu este suficientă simpla manifestare
de voință a părților, ci trebuie să aibă loc și remiterea materială a lucrului.

După conținut contractele pot fi :

 Sinalagmatice - care se caracterizează prin reciprocitatea obligațiilor ce revin

părților și prin interdependența obligațiilor reciproce.
 Unilaterale - care dau naștere la obligații numai în sarcina dintre părți, cealaltă
având calitatea de creditor. Nu trebuie confundat contractul unilateral cu actul
unilateral.

Contractul de schimb îşi are originea în troc, când banii, ca marfă universală,
încă nu constituiau mijlocul de schimb; după apariţia banilor, schimbul a fost
înlocuit cu vânzarea, iar cumpărătorul plăteşte în bani preţul bunului.

NOŢIUNEA ŞI CARACTERELE JURIDICE ALE SCHIMBULUI

3
 Prin contractul de schimb, se înţelege convenţia încheiată între părţi, numiţi
copermutanţi sau coschimbaşi, care se obligă să-şi transmită reciproc un bun,
respectiv dreptul de proprietate asupra acestor bunuri.
Conform Codului Civil, părţile contractului de schimb au obligaţia de a
transmite reciproc dreptul de proprietate asupra unui bun. Fiecare parte a
contractului de schimb este considerată vînzător al bunului pe care îl
înstrăinează şi cumpărător al bunului pe care îl primeşte în schimb.
Articolul 1195. Contractul de schimb (Codul Civil al Rep. Moldova)
(1) Părţile contractului de schimb au obligaţia de a transmite reciproc
dreptul de proprietate asupra unui bun.3
(2) Fiecare parte a contractului de schimb este considerată vînzător al
bunului pe care îl înstrăinează şi cumpărător al bunului pe care îl primeşte în
schimb.
Caracterele juridice:
 Sinalagmatic – vînzarea este un contract sinalagmatic întrucît dă naştere la
obligaţii reciproce şi interdependente, fiecare avîndu-şi cauza imediată în
cealaltă: transferul proprietăţii îşi are cauza în plata preţului, iar plata preţului
îşi are cauza imediată (cauza obligaţiei) în transferul proprietăţii. În acelaşi
timp, fiecare parte contractantă este creditor şi debitor: cumpărătorul creditor,
iar vînzătorul debitor al predării lucrului vîndut şi al obligaţiilor de garanţie
(pentru vicii ascunse şi evicţiune), vînzătorul creditor, iar cumpărătorul debitor
al obligaţiei de plată a preţului şi de preluare a lucrului vîndut.
 Consensual – simplul consens (înţelegere), simplul acord de voinţe asupra
elementelor esenţiale ale vînzării, adică asupra lucrului vîndut şi a preţului
acestuia, valorează contract valabil încheiat, neimpunîndu-se, în principiu,
îndeplinirea vreunei formalităţi.
 Oneros – părţile contractului de vînzare urmăresc fiecare un interes
patrimonial, vînzătorul să încaseze preţul, iar cumpărătorul să dobîndească
proprietatea lucrului vîndut. El intră prin urmare în categoria contractelor
oneroase definite ca fiind acelea în care fiecare parte voieşte a-şi procura un
avantaj.
 Comutativ – vînzarea este un contract comutativ întrucît, încă de la
încheierea sa, prestaţiile părţilor sunt determinate şi evaluabile, între ele
existînd o anumită echivalenţă, un anumit echilibru .
 Translativ de proprietate – se trasmite dreptul de proprietate asupra
bunului,altei persoane.
 Instantaneu – vînzarea este un contract care din punctul de vedere al
transferului proprietăţii de la vînzător la cumpărător are efecte care se produc
dintr-o dată.

ELEMENTELE CONTRACTULUI DE SCHIMB

Acestea sunt:
4
a) Copermutanţii (sau co-schimbaşii);
b) Bunurile care se transmit reciproc.
Condiţiile bunului
1. Să existe sau să poată exista în viitor. Exemplu: roada, vinderea unui
automobil pe care persoana încă nu-l are.
2. Să fie determinat sau determinabil. Această condiţie este necesară pentru a se
evita eroarea ca viciu de consimţămînt. Exemplu: crede că cumpără un automobil
dar în realitate cumpără o motocicletă. În contract se stabilesc elemente care
determină bunul.
3. Să fie în circuitul civil. Bunurile care se află într-o circulaţie restrînsă
(specială), au un regim special în ceea ce ţine de vînzarea – cumpărarea lor.
Exemplu: armele. Bunurile proprietate publică care servesc uzului tuturor, nu pot
servi drept obiect al operaţiunii de vînzare – cumpărare.

CONDIŢII DE VALABILITATE PRIVIND ÎNCHEIEREA

CONTRACTULUI DE SCHIMB

 Capacitatea juridică necesară persoanei;

 Consimţămîntul valabil. El trebuie să fie dat cu intenţia de a produce efecte
juridice. Acesta nu trebuie să fie viciat. Viciile care pot interveni sînt:
– Eroarea (nu are autor);
– Dol (eroare provocată): captaţie; sugestie.
– Violenţa;
– Şantajul;
– Leziune. Exemplu: un bolnav are nevoie urgent de un medicament pe care-l are
vecinul şi care la rîndul său costă 200 lei. Vecinul, folosindu-se de situaţie, pune
un preţ cu mult mai mare, de exemplu 3000 lei.
 Obiectul, care trebuie să fie:
– Determinat, adică trebuie să se cunoască cu exactitate, reieşind din prevederile
contractuale;
– Licit, adică să fie în circuitul civil;
– Posibil, adică să poată fi obiect al contractului. Exemplu: steroizii nu pot fi
obiect al contractului.
– Cauza. Este scopul pentru care părţile încheie contractul. Aceasta trebuie să fie:
a) Licită, adică să nu aducă prejudicii intereselor altei persoane;
b) Morală, adică să nu încalce limitele moralităţii.

EFECTELE CONTRACTULUI DE SCHIMB

5
 Prin efecte a unui contract se înţeleg obligaţiile pe care acesta le creează în
sarcina părţilor contractului.
Obligaţiile vînzătorului
a) Transferul dreptului de proprietate asupra bunului;
b) Garantarea de vicii ascunse, materiale şi juridice (garanţia de evicţiune).
Obligaţiile cumpărătorului
a) Transmiterea preţului conform înţelegerii dintre părţi;
b) Preluarea bunului şi a dreptului de proprietate a acestuia.
Predarea lucrului vîndut. Prin aceasta se înţelege punerea bunului la dispoziţia
cumpărătorului, astfel încît acesta să-l aibă în posesie şi să-l poată folosi în calitate
de proprietar. Vînzătorul are şi obligaţia accesorie de a conserva bunul pînă la
momentul predării către cumpărător.
Momentul predării bunului. Este lăsat de lege la aprecierea părţilor. Dacă
părţile nu au stipulat un termen atunci se vor aplica dispoziţiile generale, ceea ce
înseamnă că aceasta se va face la cererea cumpărătorului, într-un termen rezonabil.
Locul predării bunului. Dacă bunul este individual determinat, predarea se va
face la locul unde se află bunul în momentul încheierii contractului. Dacă acesta nu
este determinat, atunci va avea loc la domiciliul sau sediul vînzătorului.Dovada
predării se face prin eliberarea unei chitanţe din partea vînzătorului.
Cheltuieli de predare. Acestea revin vînzătorului, iar cheltuielile de ridicare a
bunului sînt pe seama cumpărătorului, dacă părţile nu s-au înţeles altfel. În caz de
neexecutare totală sau parţială a obligaţiei de predare a bunului, cumpărătorul
poate invoca excepţia de neexecutare, sau poate rezoluţiona contractul.

Obligaţia de garanţie pentru vicii ascunse

Viciile reprezintă defecte sau defecţiuni ale bunului care efectează substanţa,
făcînd să-i scadă utilitatea atît de mult încît să nu poată fi folosit potrivit destinaţiei
sale.
Condiţiile viciilor:
1. Să existe la momentul încheierii contractului;
2. Să fie ascunse, adică să nu poată fi depistate la o examinare atentă a bunului.
3. Viciul să fie de o anumită gravitate, adică să afecteze substanţa bunului care să
fie improprie folosirii.
Viciile se clasifică în:
1. Juridice (evicţiunea);
2. Materiale.
Asupra contractului de schimb se aplică în modul corespunzător regulile
contractului de vînzare-cumpărare.
În cazul în care bunurile schimbate nu au aceeaşi valoare, diferenţa de valoare
poate fi compensată printr-o sumă de bani, numită sultă, dacă aceasta este
prevăzută de contract. Sulta nu poate depăşi valoarea bunului.
Dreptul de a refuza predarea bunului. Partea care poate demonstra că cealaltă
parte nu este proprietar al bunului are dreptul, chiar şi după ce a primit bunul, să

6
refuze executarea prestaţiei la care s-a obligat. În acest caz, partea poate fi obligată
să restituie doar ceea ce a primit în baza contractului.

Articolul 1197. Compensarea diferenței de valoare

(1) În cazul în care bunurile schimbate nu au aceeași valoare, diferența de
valoare poate fi compensată printr-o sumă de bani, numită sultă, dacă aceasta
este prevăzută de contract.
(2) Un contract este contract de vînzare-cumpărare, și nu contract de schimb,
în cazul în care sulta depășește valoarea bunului care are valoarea mai mică.

Cauzele de ineficacitate:

1. Rezoluţie (în cazul executării imediate);

2. Reziliere (în cazul executării succesive);
3. Revocare (desfacere unilaterală a unui act prin manifestarea de voință a
persoanei care l-a făcut).

ASEMĂNĂRI DINTRE CONTRACTUL DE SCHIMB ŞI VÎNZARE –

CUMPĂRARE

1. Sunt contracte speciale (numite);

2. Au aceleaşi caractere juridice;
3. Produc aceleaşi efecte;
4. Ambele au un obiect comun;
5. În ambele cazuri, părţile au dubla calitate de debitor şi creditor;
6. Ambele contracte cer respectarea condiţiilor de validitate cu privire la bun şi la
persoană;
7. Garanţia de evicţiune, adică de vicii ascunse;
8. Abţinerea de la executarea obligaţiilor, în cazul în care o parte nu-şi execută
obligaţiile;
9. Poate interveni rezilierea, rezoluţia şi revocarea;
10. Instrument juridic prin intermediul căruia se asigură circuitul bunurilor
materiale.

DEOSEBIRI DINTRE CONTRACTUL DE SCHIMB ŞI VÎNZARE –

CUMPĂRARE
7
1. Denumirea diferită a părţilor contractante;
2. La schimb, elementul principal este bunul, la vînzare – cumpărare este preţul;
3. Schimbul nu poate fi considerat o varietate de vînzare şi nici o dublă vînzare
însoţită de compensarea preţurilor, deoarece înstrăinarea nu se face pentru preţ, ci
pentru un alt lucru.
4. Contractul de schimb poate avea atît caracter civil (încheiat pentru satisfacerea
necesităţilor personale ale participanţilor la circuitul civil de bunuri și valori), cît și
caracter comercial (încheiat cu scop lucrativ între participanţii la circuitul
comercial), în funcţie de obiectul contractului.
5. La vînzare există un vînzător şi un cumpărător, pe cînd la schimb, fiecare parte
este, totodată, şi vînzător şi cumpărător.

CONCLUZIE

În baza acestui contract, părţile contractante se obligă să transmită reciproc

dreptul de proprietate asupra unui bun, deoarece fiecare parte este considerată
totodată vînzător şi cumpărător, ele se numesc copermutanţi.
Asupra acestui contract se aplică regulile contractului de vînzare-cumpărare.
În caz de diferenţă de preţ a bunurilor preschimbate, se achită o compensaţie
printr-o sumă de bani numită sultă, care nu poate depăşi valoarea bunului. Orice
parte contractantă are dreptul de a refuza predarea bunului (art.826 C.civ.).
Schimbul reprezintă un contract juridico-civil, prin care părţile se obligă să
transmită reciproc din proprietatea uneea în proprietatea alteea anumite bunuri. În
prezentul cod legislatorul a scos în relief norme noi, menite să reglementeze unele
raporturi ce nu s-au aflat pînă acum în aria sa de reglementare. Construcţia juridică
a schimbului, expusă în al.1 Art.823 Cod civil permite să evidenţiem
particularităţile juridice, caracteristice acestui tip de contract, care dau posibilitatea
să delimităm schimbul de alte obligaţii contractuale, inclusiv şi de cel mai apropiat
după natura sa contract, ca vînzarea-cumpărarea. Caracterul translativ de
proprietate reprezintă criteriul determinativ al schimbului ca tip aparte de contract.
Spre deosebire de alte contracte cu caracter oneros prin intermediul cărora
bunurile se transmit în proprietate, contractul de schimb se caracterizează prin
caracterul specific al contraprestaţiei, care se exprimă prin darea respectivă a unui
bun pentru altul, ceea ce înseamnă că contraprestaţia îmbracă forma unui alt bun.
În temeiul schimbului, în principiu, se exclude returnarea unui bun analogic,
precum şi achitarea costului în bani. Un alt moment semnicativ, care, deşi nu este
expres oglindit în prezentul cod, dar reiese din natura obligaţiei de schimb,
reprezintă momentul trecerii dreptului de proprietate asupra bunurilor schimbate.
Legislatorul n-a stabilit o normă specială, referitoare la momentul trecerii dreptului
de proprietate în contractul de schimb, dar normele generale ale Codului civil ce
reglementează acest mecanism (Art.321), precum şi normele corespondente ale
vînzarii-cumpărarii (Art.760) nu pot reflecta adecvat aceasta particularitate a
schimbului. Esenţa juridică a acestei particularitaţi poate fi expusă în următoarea
8
formulă, în baza contractului de schimb dreptul de proprietate asupra bunurilor
primite trece la fiecare dintre părţi simultan, după ce obligaţiile de transmitere a
bunurilor au fost onorate de către ambele părţi.
Contractul de schimb poate fi încheiat în privinţa bunurilor viitoare, adică în
privinţa bunurilor care nu le deţin părţile la momentul încheierii contractului, dar le
vor dobîndi sau le vor produce ăn viitor. Deseori, în circuitul civil se pune semnul
egalităţii între contractul de schimb şi operaţiunea de barter. Însă practica judiciară
internaţională nu recunoaşte o astfel de echivalenţă juridică între aceste doua
categorii, deoarece, în contractele de barter este evidentă obligaţia unei părţi de a
livra mărfurile în contul achitării celor recepţionate (ca o formă deosebită de
efectuare a achitărilor pentru mărfurile livrate). Obiectul contractului de barter nu
totdeauna coincide cu obiectul contractului de schimb, deaceea normele referitoare
la schimb, urmează a fi aplicate faţă de barter nu direct, dar prin analogia legii.

BIBLIOGRAFIE

 Pop, Liviu, Teoria generală a obligațiilor, Editura Lumina Lex, 2000

 Codul civil al Republicii Moldova
 https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-civil-contracte/
contractul-de-schimb/

9
10