Curti internationale

de justitie
 Curtea Internațională de Justiție
Sigiliul Curții Internaționale de Justiție

 Curtea Internațională de Justiție (cunoscută și drept Curtea Mondială sau CIJ; este principalul organ judiciar

al Națiunilor Unite. Principalele sale funcții legale sunt soluționarea litigiilor prezentate de către statele
membre și de a da avizele consultative cu privire la întrebările adresate de către organele autorizate în mod
corespunzător. CIJ nu ar trebui să fie confundată cu Curtea Penală Internațională, care are de asemenea
potențial "global" de competență.

Fondat 1945 (PCIJ dizolvat în 1946)

Localizare Haga, Olanda

Autorizat de •Carta ONU 

•Statutul CIJ

Durata mandatului judecătorului 9 ani

Palatul pacii din Haga,
Olanda
 Activitatea
 Curtea Internaţională de Justiţie este principalul organ judiciar al Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU). Ea şi-a
început activitatea în anul 1946 şi funcţionează în clădirea Palatului Păcii din Haga. Curtea are o dublă
competenţă: contencioasă (care priveşte soluţionarea disputelor de ordin juridic dintre state) şi consultativă
(care priveşte emiterea unui aviz consultativ asupra unor chestiuni juridice supuse atenţiei sale de organele
ONU sau de alte agenţii şi organisme internaţionale autorizate în acest sens).
 Curtea este formată din 15 judecători, aleşi pentru un mandat de 9 ani de Adunarea Generală şi de Consiliul
de Securitate ONU şi este asistată de Grefă, organul administrativ al Curţii. Statele care sunt părţi într-o cauză
aflată pe rolul CIJ, au posibilitatea să desemneze un judecător ad-hoc în cauză, în situaţia în care printre
membrii Curţii nu se numără un judecător având naţionalitatea statului respectiv.
 Peter Tomka (Slovacia) este Preşedintele Curţii iar Philippe Couvreur (Belgia) îndeplineşte funcţia de grefier al
Curţii. 
 Componența

 Judecătorii permanenți
 CIJ este compusă din cincisprezece judecători aleși pentru nouă ani de către Adunarea Generală a ONU și
Consiliul de Securitate al ONU de pe o listă de persoane nominalizate de către grupuri naționale în Curtea
Permanentă de Arbitraj. Procesul electoral este prevăzut la articolele 4-12 din Statutul CIJ. Judecătorii servesc
pentru un mandat de nouă ani și pot fi realeși pe o perioadă de până la două mandate. Alegerile au loc o dată la
trei ani, cu o treime din judecătorii pensionați (în funcție și, eventual, pentru re-alegere) de fiecare dată, pentru
a asigura continuitatea în instanța de judecată.
 În cazul în care un judecător moare în funcție, practica, în general,este de a se alege un judecător de aceeași
naționalitate pentru a finaliza termenul. Nu pot fi doi judecători din aceeași țară. În conformitate cu articolul 9,
în calitate de membri ai Curții se presupune că aceștia reprezintă "principalele forme de civilizație și principalele
sisteme juridice ale lumii". În esență, acest lucru a însemnat dreptul comun, dreptul civil și legea socialistă
(acum, legea post-comunistă). Din anii 1960 patru dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de
Securitate (Franța, Rusia, Marea Britanie, și Statele Unite) au avut întotdeauna un judecător la Curtea de
Justiție. Judecătorii CIJ nu sunt în măsură să dețină orice alt post, și nici nu pot acționa în calitate de avocat. În
practică, membrii Curții au propriile lor interpretări a acestor reglementări. Acest lucru le permite să se implice
în afară de arbitraj și în posturile profesionale, atât timp cât nu există nici un conflict de interese. Un judecător
poate fi demis doar cu votul unanim al celorlalți membri ai Curții
 Judecătorii Ad-hoc
 Acest sistem permite oricărei părți la un caz contencios să numescă un judecător la alegerea lor (de obicei, de
naționalitatea acestora), în cazul în care un judecător de cetățenie nu este deja numit. Judecătorii Ad-hoc
participă pe deplin în caz și la deliberări, împreună cu judecătorii permanenți. Astfel, este posibil ca, într-un singur
caz să delibereze peste șaptesprezece judecători. Acest sistem ar putea părea ciudat, în comparație cu instanțele
din procesele interne, dar scopul lui este de a încuraja statele să-și prezinte cazul în fața Curții. Judecătorii ad-hoc,
de obicei, (dar nu întotdeauna) votează în favoarea statului, care i-a numit și, astfel își anulează reciproc votul.

Camerele Curții
 Acestea sunt constituite pentru examinarea specifică a unor cazuri precum cele privind conflicte de muncă,
privind tranzitul, comunicațiile etc. De asemenea poate fi instituită la cererea părților și o cameră de judecată ad-
hoc pentru soluționarea cauzelor cu o procedura sumară, formată din 3 până la 5 judecători.
 Jurisdicția

 Așa cum se menționează la articolul 93 din Carta ONU, toți cei 193 membri ONU sunt parte ai Curții de Justiție.
Statele care nu sunt membre ONU pot, de asemenea, deveni parte ai Curții de Justiție, în temeiul articolului 93
alineatul (2). O dată ce un stat este parte al curții, are dreptul de a supune cazuri în fața Curții. Cu toate acestea,
calitatea de parte la Curte nu dă automat jurisdicție Curții asupra litigiilor care implică aceste părți. Problema de
competență este apreciată din două aspecte: procedura contencioasă și avizele consultative.

Procedura contencioasa
 În cazul procedurii contencioase (prin care se urmărește soluționarea unui litigiu), CIJ pronunță hotărâri cu
caracter obligatoriu între statele care acceptă să se supună statutului Curții. Numai statele pot fi parte în cazurile
controversate (competența ratione personae). Persoanele fizice, societățile, părțile unui stat federativ sau ONG-
uri sunt excluse de la participarea directă, deși Curtea poate primi informații din partea organizațiilor
internaționale publice. Aceasta nu exclude interesele non-statale care fac obiectul unei proceduri de stat în cazul
în care acesta din urmă aduce cazul împotriva altuia. De exemplu, un stat poate, în caz de "protecție diplomatică",
aduce un caz în numele unuia dintre resortisanții sau corporații.
 Jurisdicția este adesea o chestiune crucială pentru Curte în cazurile contencioase. Principiul cheie este că CIJ este
competentă numai în baza consimțământului statelor (competența ratione materiae) și anume că pot fi supuse Curții doar litigiile
pe care statele i le supun. Articolul 36 descrie cele patru baze de la care competența Curții poate fi fondată: interpretarea unui
tratat, orice problemă de drept internațional, existența oricărui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligații
internaționale și natura sau întinderea reparației datorate pentru încălcarea unei obligații internaționale.
Avizele consultative
CIJ poate emite avize consultative la solicitarea: Adunării Generale, Consiliului de Securitate sau a instituțiilor specializate ale
ONU, numai în domeniile lor de activitate și cu avizul Adunării Generale. Statele nu pot solicita Curții avize consultative .

 Cel mai important moment în relaţia României cu CIJ a fost reprezentant de procedurile în cazul privind Delimitarea
maritimă la Marea Neagră (România împotriva Ucrainei), soluţionat la 3 februarie 2009 printr-o hotărâre ce a
recunoscut jurisdicţia şi drepturile suverane ale României pe mai mult de 79% din suprafaţa de 12.200 km2 de platou
continental şi zonă economică exclusivă aflaţi în dispută între România şi Ucraina.
 Curtea Penală Internaţională

 Curtea Penală Internaţională este prima şi singura curte penală internaţională permanentă. Ea a fost creată prin
Statutul de la Roma al CPI, adoptat în 1998 şi intrat în vigoare la 1 iulie 2002. CPI are competenţă asupra crimei de
genocid, asupra crimelor de război şi asupra crimelor împotriva umanităţii. De al 1 ianuarie 2011, numărul Statelor
Părţi la Statut este de 114.
 In 2010, a avut loc la Kampala (Uganda), prima Conferinţă de Revizuire a Statutului CPI, în cadrul căreia s-a convenit
la o formulă referitoare la crima de agresiune.
 Curtea este compusă din patru organe: Preşedinţia (Sang-Hyun Song – Republica Coreea -
Preşedinte), Camerele (18 judecători, organizaţi în Camera Preliminară, Camera de Primă Instanţă şi Camera de
Apel, Biroul Procurorului (Fatou Bensouda, Gambia) şi Grefa.
 România a semnat Statutul CPI la 7 iulie 1999 şi l-a ratificat prin Legea nr. 111 din 28 martie 2002. România a
sprijinit activ Curtea şi idealurile sale încă din procesul de negociere a Statutului. În prezent, ţara noastră se implică
activ în activităţile politice şi de gestionare a Curţii care revin Statelor Părţi. România a deţinut două mandate în
cadrul Biroului Adunării Statelor Părţi (2005-2007 şi 2008-2010).
 Prin Ambasada României la Haga, România a deţinut, în perioada 2010-2011, un mandat în cadrul Comitetului
de Supraveghere a proiectului de construcţie a sediului permanent al Curţii.
 Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE)
Rol: se asigură că legislația UE este interpretată și aplicată în același mod în toate
țările UE; garantează că țările și instituțiile UE se supun dreptului european.
Membri:
-Curtea de Justiție: câte 1 judecător din fiecare țară a UE, plus 11 avocați generali
-Tribunalul: câte 2 judecători din fiecare țară a UE

Înființare: 1952

Sediu: Luxemburg

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) interpretează legislația UE pentru a se asigura că aceasta se
aplică în același mod în toate țările membre și soluționează litigiile juridice dintre guvernele naționale și
instituțiile europene.
În anumite circumstanțe, Curtea poate fi sesizată de persoane fizice, întreprinderi sau organizații care
doresc să introducă o acțiune împotriva unei instituții UE pe care o suspectează că le-a încălcat drepturile.
 Ce face CJUE?
Curtea pronunță hotărâri în cauzele care îi sunt înaintate spre soluționare. Cele mai frecvente tipuri de cauze sunt:
 interpretarea legislației (hotărâri preliminare) - instanțele naționale ale țărilor UE sunt obligate să garanteze aplicarea corespunzătoare
a legislației europene, dar există riscul ca instanțele din țări diferite să interpreteze legislația în mod diferit. Dacă o instanță națională are
îndoieli cu privire la interpretarea sau valabilitatea unui act legislativ al UE, aceasta poate să solicite opinia Curții de Justiție. Același
mecanism poate fi utilizat și pentru a determina dacă un act legislativ sau o practică națională este compatibilă cu dreptul UE.
 respectarea legislației (acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor sau proceduri de infringement) - este vorba despre acțiuni
introduse împotriva unui guvern național care nu își îndeplinește obligațiile prevăzute de legislația europeană. Aceste acțiuni pot fi
inițiate de Comisia Europeană sau de altă țară din UE. În cazul în care țara vizată se dovedește a fi vinovată, ea are obligația de a
remedia situația imediat. În caz contrar, se poate introduce o a doua acțiune împotriva ei, care poate conduce la aplicarea unei amenzi.
 anularea unor acte legislative ale UE (acțiuni în anulare) - dacă un stat membru, Consiliul UE, Comisia sau (în anumite
condiții) Parlamentul European consideră că un anumit act legislativ al UE încalcă drepturile fundamentale sau tratatele Uniunii, îi poate
cere Curții de Justiție să anuleze actul respectiv.
Persoanele fizice pot, de asemenea, să solicite Curții anularea unui act al UE care le privește în mod direct.
 garantarea unei acțiuni din partea UE (acțiuni în constatarea abținerii de a acționa) - Parlamentul, Consiliul și Comisia au obligația de a
adopta anumite decizii în anumite situații. Dacă nu fac acest lucru, guvernele statelor membre, celelalte instituții ale UE și (în anumite
condiții) persoanele fizice sau întreprinderile pot înainta o plângere Curții.
 sancționarea instituțiilor UE (acțiuni în despăgubire) - orice persoană sau întreprindere care a avut de suferit de pe urma unei acțiuni
sau a lipsei de acțiune din partea instituțiilor UE sau a angajaților acestora poate introduce o acțiune împotriva lor prin intermediul
Curții.
 Componență

 CJUE este formată din 2 instanțe:

 Curtea de Justiție - se ocupă de cererile de hotărâre preliminară adresate de instanțele naționale și de anumite
acțiuni în anulare și recursuri.

 Tribunalul - se pronunță asupra acțiunilor în anulare introduse de persoane fizice, întreprinderi și, în anumite cazuri,
de guvernele UE. În practică, această instanță se ocupă în principal cu legislația privind concurența, ajutorul de stat,
comerțul, agricultura și mărcile comerciale.

 Judecătorii și avocații generali sunt numiți de statele membre, de comun acord, pentru un mandat de 6 ani, care
poate fi reînnoit. Judecătorii din cadrul fiecărei instanțe aleg un președinte, pentru un mandat de 3 ani, care poate fi
reînnoit.
 Cum lucrează CJUE?
În cadrul Curții de Justiție, pentru fiecare caz se desemnează un judecător („judecătorul raportor”) și un avocat general.
Cazurile sunt evaluate în două etape:
Etapa scrisă
 Părțile dau declarații scrise în fața Curții. Autoritățile naționale, instituțiile UE și uneori persoanele fizice pot transmite observații.
 Toate acestea sunt sintetizate de către judecătorul raportor și apoi discutate în cadrul reuniunii generale a Curții, care stabilește:
 numărul de judecători care se vor ocupa de caz: 3, 5 sau 15 judecători (întreaga Curte), în funcție de importanța și de complexitatea cazului.
Majoritatea cazurilor sunt soluționate de 5 judecători. Sunt foarte rare situațiile în care se implică toată Curtea.
 dacă este nevoie de o audiere sau de un punct de vedere oficial din partea avocatului general.

Etapa orală - audierea publică

 Avocații ambelor părți pledează în fața judecătorilor și a avocatului general, care le pot adresa întrebări.
 În cazul în care Curtea a decis că este nevoie de un punct de vedere din partea avocatului general, acesta este prezentat după
câteva săptămâni de la audiere.
 Judecătorii deliberează și apoi pronunță verdictul.
 Procedura Tribunalului este similară, cu deosebirea că majoritatea cazurilor sunt soluționate de 3 judecători și nu
există avocați generali.
 Curtea de Justiție a Uniunii Europene și cetățenii

 O persoană fizică sau o întreprindere care consideră că a avut de suferit de pe urma acțiunii sau a lipsei de acțiune din
partea unei instituții UE sau a angajaților acesteia se poate adresa Curții în două moduri:

 indirect, prin intermediul instanțelor naționale (care pot decide să înainteze cazul Curții de Justiție)

 direct, sesizând Tribunalul - dacă reclamantul a fost afectat direct și personal de o decizie luată de o instituție a UE