Deşi considerat de unii desuet sub perspectiva trecerii aproape complete la documentul

electronic, scrisul realizat proprio manu şi „însoţitoarea sa necesară: semnătura” continuă să tină
cap de afiş în domeniul ocupării experţilor criminalişti din întreaga lume, fiind parte integrantă a
examinării documentelor în ansamblu.
Problematica falsificării documentelor sub aspectul conţinutului scrisului, ori
semnăturilor de pe acestea s-a aflat aproape de la începuturi1 sub semnul dihotomiei probării
sale prin tehnica propriu-zisă a documentelor, ori sub aspectul său grafoscopic. Evoluţia
tehnologiilor de realizare şi protejare a documentelor se impune astăzi prin progresul tehnic,
de utilizarea de către falsificatori a celor mai noi tehnici şi metode, folosite în realizarea unor
documente false a căror aparenţă se apropie tot mai mult de cele autentice. Desigur că, la
acestea experţii criminalişti vor trebui să răspundă cu un nivel tehnic cel puţin similar al
examinărilor. Este unanim acceptat, atât de către practicieni, dar şi de către teoreticieni, faptul
că depistarea falsificării actelor, în special sub aspectul identificării autorilor unui scris ori a
semnăturilor, a fost şi rămâne în actualitate, ca provocare profesională ridicată experţilor şi a
organelor judiciare. În noul Cod Penal, sunt pedepsite prin articolele din Titlul VI diversele
forme de fals în documente, sigilografic, ori falsul sub aspectul său grafic.
Credem însă că nu este suficientă doar dotarea tehnică. Ea trebuie dublată de un
temeinic fundament teoretic ce pleacă de la noţiunea de act şi în mod necesar trece prin
capacitatea înţelegerii mişcărilor grafice, a proceselor ce au loc la nivelul suportului fiziologic
şi neurologic al acesteia, ajungând până la analizele cărora va putea fi supus suportul material
şi traseul grafic al scrierii.
Am observat că tendinţa actuală în problematica supusă expertizei documentelor este
generată de prezenţa trecerii către tehnicizarea aproape completă a realizării documentelor,
implicând mijloace şi tehnologii de ultima generaţie atât în producerea, cât şi în intervenţiile
frauduloase asupra documentelor, ori în contrafacerea lor. Acest fapt a impus şi trecerea
nivelului dotării şi activităţilor experţilor spre o tehnicizare pe care unii au apreciat-o chiar ca
„excesivă” Cu toate acestea, subzistă pentru încă o anumită perioadă de timp unitatea
necesară dintre document şi scrisul de mână, chiar dacă uneori doar în forma semnăturilor.
De aceea, sub impulsul generat de activitatea de zi cu zi ne-am orientat activitatea de
cercetare spre domeniul atât de discutat şi re-discutat al expertizei scrisului şi semnăturilor.
În corespondenţa şi încheierile organelor judiciare apare frevent termenul “expertiză
grafologică”, utilizat cu sensul de “expertiză grafoscopică”. Deşi codurile de procedură, nu

1 Originile examinării judiciare a scrisului au fost identificate în antichitate, începând cu „Lex Cornelia de

Falsis”, care atestă primele reguli de cercetare a falsurilor.

fac precizări explicite asupra tipului de expertiză, este evident că “procedura verificării de
scripte” nu are ca obiectiv examinarea personalităţii autorului scrierii ori semnăturilor
contestate, ci identificarea acestuia. Literatura de specialitate a relevat faptul că cele două
discipline vizează domenii de cercetare diferite.2
Cele două modalităţi de examinare a scrisului au origine comună, dezvoltându-se ca
o unitate de concepte şi metode intuitive şi experimentale destinate examinării scrisului.3 La
începuturi, Grafologia includea şi ceea ce mai târziu se va constitui separat ca ramură a
Criminalisticii: Grafoscopia.
Vom spune de aceea simplu: Grafologia ne spune „cum este autorul scrierii” sub
aspectele personalităţii, temperamentului, abilităţilor, iar Grafoscopia răspunde întrebării
„cine este executantul scrierii”.
Literatura română de specialitate defineşte Grafologia ca fiind ştiinţa care are ca
obiect studiul scrisului unei persoane pentru a determina caracterul, temperamentul, în
general personalitatea, cu calităţile şi defectele acelei persoane.4 Printre alte şcoli de
grafologie, cea italiană, defineşte Grafologia ca fiind o ştiinţă cu caracter experimental care
plecând de la examinarea expresiei grafice naturale a scriptorului relevă personalitatea sa
psihico-fizică, cu componentele sale intelectuale, cu tendinţele temperamentale, aptitudinile
profesionale, predispoziţiile şi constituţia somatică etc.5în concordanţă cu definiţia dată de
Girolamo Moretti, care conchide că „gestul grafic este materializarea personalităţii
scriptorului”6.
Conform definiţiei formulate de Girolamo Moretti, pe care o considerăm corectă şi
adecvată pentru claritudinea şi conciziunea sa, “Grafologia este ştiinţa experimentală care
prin simplul gest grafic al unui scris, relevă tendinţele naturii”.7
Etimologic, termenul îşi are originea în cuvintele greceşti grafein=scriere şi
logos=studiu, fiind utilizat pentru prima dată de abatele Jean Hippolyte Michon în lucrarea sa
„Systeme de la graphologie, l’art de connaitre les hommes d’apres leur ecriture”. Metoda de
studiu a Grafologiei are ca principal punct de plecare teoria expresivităţii potrivit căreia orice
mişcare exprimă caracterul personal al executantului, reflectat în modalităţile şi amplitudinea
sentimentului relevat. Aceasta este consecinţa naturală a corelării neuronice existente între
diferitele zone ale creierului – zona motorie, cortexul şi centrii emoţionali ai subcortexului -
2 N. Dan. I. Anghelescu ş.a., Dicţionar de Criminalistică, Ed. Ştiintifică şi Enciclopedică Bucuresti, 1986, p. 96.
3 M.R. Hecker, Traktat über den Wissenschaftlichkeitsanspruch der Forensichen Schriftvergleichung, Ed.
Kolonia Ltd.Wroclaw, 2000, p. 45.
4 A. Athanasiu, Tratat de grafologie.Cunoaşterea personalităţii prin scris,Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 5.
5 L.. Torbidoni, Grafologia. Giuffre edittori Milano, 1986, p. 18
6 L. Torbidoni, L Zanin ,Graphologie, Ed. Frison-Roche Paris, 1993, p. 13.
7 G.M. Moretti,Trattato di Grafologia.Intelligenza-Sentimento, Ed. Messagero, Padova, 13-ima Edizione 1985, p.

3.
care prin intermediul căii piramidale comune ajung la ramurile anterioare ale măduvei spinării
generând astfel gestica de tip personal, inclusiv mimica, scrisul, dansul etc.
Grafologia este astfel creionată ca o disciplină complexă care tinde să descrie
personalitatea autorului scrierii prin evaluarea condiţiilor subiective ale scriptorului şi scrierii,
care se întemeiază pe teza că personalitatea unei persoane este exprimată în gesturile sale
conştiente şi inconştiente. De altfel, doctrina italiană a relevat că „a ne ocupa de ştiinţa
Grafologiei înseamnă a ne cunoaşte pe noi înşine înainte de a interveni asupra altora”8.
Chiar dacă cercetarea scrisului are rădăcini în perioada antică, prima operă propriu-
zisă dedicată examinării scrisului poate fi considerată lucrarea medicului şi profesorului
universitar Camillo Baldi intitulată „O metodă de recunoaştere a naturii şi calităţii unui
scriptor prin scrierea sa”, publicată în 1622. Odată cu progresul cercetării ştiinţifice, la finele
secolului XIX, al III-lea Congres Internaţional al Psihologilor de la München (1896) a
recunoscut Grafologiei rangul de ştiinţă.9 Au fost întreprinse studii valoroase de către
cercetătorii din alte discipline cum ar fi Binet şi Richet ( fiziologi) Wolgle, Keller, Eysenck
etc. –(psihologi), care au condus cercetări experimentale vizând posibilităţile de diagnosticare
prin examinarea scrisului, iar psihiatri reputaţi ca: De Angelis, Kaufman, Erlemeyer,
Kreapelin. au studiat scrisul paraliticilor, epilepticilor, paranoicilor şi schizofrenicilor10. Este
de remarcat, de asemenea, contribuţia lui Francis Galton care, încă în 1883, pe baza studiilor
sale asupra gemenilor monozigotici, a concluzionat că, mai mult decât în orice alt domeniu ,
în scris aceştia se manifestă cu trăsături de personalitate diferite.
In 1812, Hoquart publică lucrarea „L’art de juger de l’esprit et du caractere des
hommes sur leur ecriture”, cuprinzând norme pentru formarea unei baze experimentale în
Grafologie. În 1830 s-a înfiinţat Societatea Grafologică Franceză, constituită mai ales din
celrici: abatele Michon (1806-1881), Baudinet episcop de Amines, abatele Flandrin şi alţii.
Michon 11aprecia că meritul operei sale este acela de a fi dat Grafologiei un caracter raţional,
ştiinţific, stabilind principiile şi legile acestui domeniu ştiinţific.

8 E. Crotti, A. Magni, Grafologia Ed.Red Como, 1994, p. 9.

9
M. R. Hecker, op.cit., p. 61. Subscriem ideii că Grafologia este o ştiinţă cu caracter particular,
autonom. Plecăm în această afirmaţie de la diversitatea cunoştinţelor impuse pentru formarea unui grafolog
adevărat: medicină, psihologie, criminalistică şi credem că înainte de a critica un domeniu este necesar să îl
cunoşti şi înţelegi ( n.n.S.A.).
10 L.Torbidoni, L Zanin, op.cit, p. 29.
11 Apud L. Torbidoni L Zanin, op.cit, p. 22.
 Discipol al lui Michon, Crepieux-Jamin a efectuat o valorificare a realizărilor
intuitive ale maestrului, atribuind sistematic unele calităţi psihice nu doar semnelor izolate,
dar şi ansamblului de gesturi grafice care alcătuiesc scrisul unei persoane.
Între primele şcoli grafologice, s-a remarcat şcoala italiană bazată in principal pe
sistemul grafologiei morettiene, Aceasta se întemeiază pe opera călugărului franciscan
Girolamo Moretti12 care în urma studiilor şi observaţiilor sale, a alcătuit un sistem de evaluare
sintetică şi diferenţiată caracteristicilor scrisului. Deşi nu putem să omitem aici şi contribuţia
importantă la evoluţia şcolii grafologice italiene a studiilor lui Marco Marchesan, prin
dezvoltarea unei orientări ce poate fi numită psiho-grafologie, meritul lui Marchesan este
acela de a procedat la o „sistematizare a analizei intuitive a lui Moretti”13.
De altfel, şcoala italiană de grafologie poate fi considerată şi astăzi un punct de
interes şi progres în cercetarea scrisului sub aspectele sale complexe. Amintim aici printre
numeroasele centre de cercetare şi formare profesională CIGME - Centrul Internaţional de
Grafologie Medicală - ce funcţionează la Roma pe lângă Universitatea La Sapienza şi
Facultatea de Medicină.
Şcoala germană se remarcă prin lucrările lui Ludwig Klages (1872-1956) Cercetările
sale au surprins personalitatea umană exprimată prin scris ca un semn al dinamismului emotiv.
El aprecia că personalitatea lasă o amprentă caracteristică în toate activităţile subiecţilor,
criticând schematizările semnelor propuse de Michon şi Crepieux-Jamin şi atrăgând atenţia
psihologilor către valenţele complexului grafic.
1.2. Grafoscopia apare ca o ramură a Criminalisticii care utilizând metode şi
cunoştinţe complexe din domeniul fiziologiei, psihologiei, dar şi al anatomiei, caligrafiei şi
grafologiei, serveşte la crearea unui sistem de indici de natură a permite identificarea
autorului unei manifestări grafice: scriere, semne de punctuaţie, cifre, semnături, alte
elemente de aceeaşi natură.
Literatura criminalistică română a precizat că obiectul nemijlocit al expertizei grafice
se concretizează în practică în următoarele situaţii 14:
- verificarea faptului dacă un text sau o semnătura (n.n.) provin realmente de la
scriptorul nominalizat;
- identificarea persoanei care a executat un text sau o semnătură (n.n.) despre care s-a
probat cu certitudine ca nu au fost executate de titularul prezumat;

12 Lucrarea sa “Tratato di Grafologia”, apărută în 1914, este încă una de referinţă, subiect a numeroase dizertaţii
şi teze de doctorat.
13 Apud M. Aloia -Glosario Grafologico –CD, Ed. Equilibrio 2000.
14 L. Ionescu Expertiza criminalistică a scrisului Ed. Dacia 1972. , p. 17-18
 - identificarea autorilor unor scrisori anonime, semnături fictive, etc.;
Pentru şcoala românească sunt importante lucrările lui H. Stahl, „Expertiza grafică
anonimul şi falsul” (1929) şi Aurel Boia, „Scrisul orbilor” (1932). Tot lui Aurel Boia i se
datorează realizarea, pe temeiul cercetărilor de grafologie, a unui tablou de clasificare a
scrisurilor, util expertizei grafice. De asemenea, în ultimii ani ai secolului XX au fost reluate
preocupările de grafologie sub influenţa profesorului univ. dr. Andrei Athanasiu, autorul unui
„Tratat de grafologie” (1996). S-au publicat cărţi cu semnificative referiri la Grafologie dar şi
la expertiza grafică, iar alţi experţi grafici (R. Constantin şi L. Ionescu) s-au dedicat cursurilor
universitare de specialitate. În acest domeniu, chiar dacă a trecut o importantă perioadă de
timp de la publicarea sa (1973), rămâne încă o lucrare de referinţă, monografia lui Lucian
Ionescu intitulată „Expertiza criminalistică a scrisului”.
In prezent însă preocupările pentru studiul grafologiei şi pentru aplicaţiile sale în
domeniul expertizei scrisului sunt relativ limitate15. Delimitarea netă între cele două domenii
are mai degrabă un caracter scolastic, cunoştinţele despre mecanismele intime ale scrisului
dezvoltându-se concomitent în cele două domenii ale examinării scrisului. Ambele discipline
se ocupă cu studierea scrisului, prin modalităţi conexe, dar şi distincte, având nu numai
finalităţi diferite dar şi criterii de investigare diferite.
Putem aprecia ca între Grafologie şi Grafoscopie există următoarele deosebiri:
- Grafologia este o ştiinţă care urmăreşte surprinderea caracterului unei persoane prin
examinarea scrisului acesteia, în timp ce Grafoscopia studiază scrisul din perspectiva
identificării şi/sau diferenţierii autorilor scrisului după elemente dominante grafic –
dimensiune, direcţie, presiune, continuitate etc.;
- Grafologia este o disciplină experimentală, destinată cunoaşterii personalităţii
scriptorului prin raportare la scrisul său. Ea vizează surprinderea modului în care trăsăturile
psihologice şi caracterologice ale autorului sunt reflectate de manifestările sale grafice.
Grafoscopia serveşte identificării autorului pe temeiul celor două componente fundamentale
ale scrisului : individualitatea şi stabilitatea relativă;
- Grafologia examinează scrisuri sincere, nedisimulate, autorul fiind cunoscut şi
necontestat ca identitate, iar expertiza grafică supune atenţiei scrisurile contestate, precum şi
probele de scris ale autorilor prezumtivi;
- Grafologia acţionează ca un demers cognitiv corelat cu matricea psiho-fiziologică a
autorului scrierii, în timp ce Grafoscopia studiază simplul „produs finit” al gestului grafic;

15 Doar Andrei Athanasiu, Radu Constantin , Lucian Ionescu, Adrian Frăţilă au mai realizat unele studii cu

conţinut explicit grafologic, revigorând temporar activitatea Societăţii Române de Grafologie.

 - Grafologia ia în considerare legile fizice ale scrierii, aplicând însă cu scop
interpretativ în evaluarea răspunsului final legile psihologiei scrisului. Grafoscopia apelează la
legile fizice ale scrierii, aplică în raţionamente uneori conceptele psihologice asupra unor
mecanisme particulare ale scrierii, dar nu face şi interpretări ale acestora;16
- metodologia Grafologiei interpretează, pe temeiul legilor psihologiei şi scrierii,
semantica determinată a acestuia, încadrând gestul grafic într-un proces factic complex şi
exhaustiv. Metodologia Grafoscopiei optează pentru confruntarea şi interpretarea fenomenelor
grafice (trasee, forme, semne grafice tipizate şi particulare) în contextul logicii lor motrice,
formulând post confruntativ aprecieri de natură formală şi de semantică;
- în Grafologie, metoda descriptivă are un caracter de reper obiectiv, interpretările
fiind însă de natură psihologică şi neuromusculară. Grafoscopia recurge în mod determinant la
metoda descriptivă, interpretarea datelor furnizate pe această cale fiind însă extrem de
limitată;
- grafologul poate respinge un scris neadecvat, expertul grafic este adesea forţat să
realizeze comparaţii pe baza unui singur act cu scris sau a unei semnături necontestate;
- expertiza grafologică examinează un scris finalizat (necontestat) spre a evidenţia
caracteristicile personalităţii autorului (cert) prin latura lor psihologică - normală sau
patologică - cu luarea în considerare şi a condiţiilor ambientale de execuţie - stres, disconfort
fizic, psihic etc.
- Grafoscopia cercetează în semnele grafice particularităţile scrisului (contestat) unei
persoane (scriptorul prezumat) şi le compară cu materialele de referinţă (probe) pentru
evidenţierea individualităţii grafice şi stabilirea autenticităţii unui produs grafic17.
Între cele două ramuri, diferite ca finalitate şi metode, dar operând cu principii
comune, există alături de deosebiri şi numeroase asemănări. Ele îşi au sorgintea în utilizarea
cunoştinţelor despre mecanismele scrierii, ale mişcării grafice în totalitatea sa, precum şi în
metodele particulare utilizate de fiecare ramură.Este necesar aici să amintim şi opiniile
formulate în grafologia sud-americană, cu punct de plecare datele grafologiei italiene, despre
posibilitatea identificării”descriptive” a autorului unui scris prin măsurători aplicate scrierii
sale.18

16 A.Frăţilă, R. Constantin, Expertiza grafică şi raţionamentul prin analogie, Ed. Tehnică, Bucureşti 2000, p. 11.
17
Este de observat că până la adoptarea altor prevederi procesuale, expertiza grafologică nu este reglementată
ca mijloc de probă în sistemul procesual penal român. De asemenea, introducerea ei ca domeniu de expertiză credem că poate
constitui, cel puţin în prezent, mai mult terenul unor discuţii partizane decât un orizont tangibil. (n.n. S.A.)

18. P.J. Foglia GRAFOLGIA DESCRIPTIVA, Ed. Grafica Integral Albaracin 1988, Buenos Aires.
 Jurisprudenţa italiană a remarcat însă că „expertiza grafică bazată doar pe
interpretarea caligrafică este în general insuficientă fără contribuţia grafologiei care poate să
înlăture pericolul unei erori.”19, În esenţa lor, atât Grafologia cât şi Grafoscopia au ca scop
imediat şi mediat identificarea scrisului şi atribuirea sa, în final, unui autor. Ca elemente de
pregătire tehnică şi capacitate diagnostică aceste două domenii trebuie în mod necesar să
colaboreze şi să se coordoneze.20
Cu referire la formularea concluziilor expertizei, literatura italiană de specialitate
preciza că: „Grafologul trebuie să posede o pregătire adecvată în domeniul Psihologiei, dar şi
al Grafologiei, însă îi e necesară şi o abilitate remarcabilă în a comunica rezultatele ”…în
colaborare cu alţi profesionişti care operează în domeniul ştiinţelor umane, el nu trebuie doar
să fotografieze realitatea”.21 Această afirmaţie îşi păstrează valabilitatea cu referire la expertul
grafic criminalist, care nu poate rămâne doar un martor al scrisului, el are misiunea de a se
implica în înţelegerea şi explicarea
legăturilor dintre procesele psiho-fiziologice şi scris ca produs al acestora.

1.2.Definirea noţiunii de scris.

Aceste segmente ale lucrării sunt rezultatul cercetărilor personale pentru a constitui
fundamentul teoretic al contribuţiilor personale în lucrarea publicată in 2012 împreună cu
Adrian Frăţilă22.
Pe lângă valenţele sale noetice, emoţionale, personale, scrisul este şi un important
mijloc de identificare a persoanei. În literatura recentă s-a spus că „Scrierea, ca mijloc de
fixare şi comunicare a ideilor constituie o deprindere, şi anume o deprindere intelectuală în
care sunt implicate varii acte motrice.”23
Şi totuşi: Ce este scrisul?
Enciclopedia Criminalistică ne spune simplificând că scrisul este o formaţiune de
caractere, litere sau simboluri realizate prin utilizarea unui model ce poate fi recunoscut
şi care este constituit pentru a putea comunica cu alte persoane. 24 Valenţele noţiunii de

19 Rev. Magistratura 29 Dicembre 1959, Seconda Sezzione della Corte di Cassazione, Giustizia penale, volume.
III, p. 358.
20
B.Vetorazzo, Grafologia giudiziaria e perizia grafica, Giuffre Editore Milano, 2004, p. 73.
S. Lena, L’analisi grafologica come intervento pedagogico durante l’eta evolutiva, Graphological antropology
21

nr. 1-2/1995, p. 33.

22 S. Alamoreanu A.Frătilă – Comentarii metodologice la expertiza criminalistică a semnăturii Ed. Almamater,
Cluj .2012.
23 R: Constantin-Grafologie,Ed. SAAB, Bucureşti 2006 p. 76.
24 The Encyclopedia of Forensic Sciences, Academic Press 2000, p. 584
„scriere de mână” sunt totuşi mult mai complexe, însă o minimă definire a scrisului nu este
uşor de încheiat într-o singură frază. Prin rolul complex şi profunda sa semnificaţie socio-
umană scrisul este mai mult decât o simplă aşternere pe suportul material a unor semne, care
însumate pot să alcătuiască cuvinte ori fraze, ori să reprezinte „marca grafică” a unui autor.
O posibilă definire ar putea fi şi cea următoare:
Ca activitate specific umană, scrisul constituie o deprindere intelectuală, motrică şi
de comunicare dobândită în cadrul unui proces de învăţare prin repetare, realizat printr-un
ansamblu de gesturi grafice cu caracter de automatisme controlate. Scrisul este un produs
complex, destinat fixării, transmiterii şi valorificării complexe a imaginilor, percepţiilor,
ideilor, sentimentelor şi altor elemente rezultate din procesul activităţii intelectuale
omeneşti şi este alcătuit din structuri ce pot include : litere, cifre, cuvinte, fraze, precum şi
derivatele cu caracter de individualitate ale acestora. : semnături, ideograme, prescurtări,
etc.
Citându-l implicit pe Camillo Baldi, s-a susţinut cu temei că particularităţile grafice
dintr-un scris sunt irepetabile într-un alt scris şi ireproductibile în totalitatea lor de o altă
persoană25. Acceptând această perspectivă scrisul poate fi privit atât ca mijloc de identificare
criminalistică grafoscopică, dar şi ca instrument de evaluare grafologica.
În noţiunea de scris26 trebuie să includem nu numai manifestările explicit literale,
dar şi cele grafice neliterale : semne de punctuaţie, modurile de subliniere, semnele care
însoţesc cifrele de numerotare a paginilor, de continuitate ori finalizare a frazei, marcarea
aliniatelor, desenele explicative,chiar modurile de anulare ale unor cuvinte 27 .Gestul grafic se
constituie astfel ca un act conştient, coordonat, care prin intermediul învăţării integrate
procesului educativ devine în funcţie de timpul şi frecvenţa repetitivităţii exerciţiilor, o
activitate semi-reflexă coordonată, cu conţinut ideatic şi de comunicare.
Variabilitatea scrisului nu se manifestă în mod nelimitat şi în toate direcţiile astfel că
nu este în măsură să lezeze stabilitatea scrisului. În schimb, aceasta poate fi grav afectată de
alte fenomene datorate tot reactivităţii mecanismului de scriere. Faptul că scrisul unei
persoane poate suferi modificări esenţiale conferă proprietăţii scrisului de a fi stabil o oarecare
relativitate. Această stare de fapt este corect explicată prin sintagma „stabilitate relativă”.
Paleta agenţilor care provoacă modificări esenţiale ale scrisului este destul de largă. Aceasta

25 L. Ionescu, D. Sandu-Identificarea criminalistică- Ed, Stiintifică, Bucuresti

1990. p. 99 .
26.Scrisul materializat în formele grafice ale unui manuscris, este urmarea activităţii nervoase şi musculare a
omului,tradusă printr-un complex de mişcări sau de deprinderi tehnice “ L.Ionescu Expertiza criminalistică a scrisului Ed.
Junimea Iaşi 1973, p. 17.
27
Gh Păşescu,Particularităţile expertizei semnelor auxiliare ale scrisului în Colectiv -Metode şi tehnici de
identificare criminalistică ,Asociaţia Criminaliştilor din România Bucuresti 2006 p. 128
include: leziunile sau/şi afecţiunile unor părţi ale corpului sau ale unor organe care participă la
mecanismul de scriere, o lungă listă de boli grave, intoxicaţiile grave, condiţiile de scriere
neobişnuite ş.a. Sub acţiunea unora dintre aceşti factori se pot produce modificări (mai mari
sau mai mici) în privinţa caracterelor grafice de ordin general şi particular ale scrisului,
tabloul obişnuit al scrisului respectiv suferind prefaceri majore. Considerăm că ar fi necesar să
facem câteva observaţii privind execuţiile scripturale realizate în condiţii neobişnuite.
Execuţia în condiţii neobişnuite este un act scriptural în desfăşurarea căruia intervine
un agent de sorginte endogenă sau exogenă care influenţează negativ mecanismul scrierii.
Această prezenţă inoportună este capabilă să producă modificări în câmpul grafic.
Schimbările de această natură se caracterizează printr-o mare diversitate, mergând de la
variaţia uneia sau mai multor note grafice, până la degradarea ansamblului grafic care devine
aproape de nerecunoscut. Cercetătorii scrisului au descoperit o multitudine de factori capabili
să provoace o mare varietate de efecte. Chiar dacă rezultatele cercetărilor în acest domeniu n-
au fost încă reunite şi prezentate sistematic, se poate spune că experţii cu experienţă cunosc
principalii agenţi care pot interveni în desfăşurarea unui act scriptural şi efectele pe care le
provoacă în plan grafic. Pe baza informaţiei existente s-a constatat că, scrisurile ori
semnăturile ce poartă semnele unor astfel de imixtiuni pot face obiect al identificării sub acest
aspect doar atunci când impactul agentului respectiv asupra lor a fost extrem de puternic şi s-a
tradus în plan grafic prin tulburări deosebite. Nu este deloc simplu să realizezi portretul unor
scrisuri serios afectate. S-ar putea face totuşi câteva remarci, fără riscul de a greşi prea mult.
Un scris puternic dereglat în mecanismul lui va prezenta o serie de semne dintre care
notăm:
- aşezare în pagină fără respectul vreunei reguli, ceea ce oferă privirii elemente grafice
dispuse haotic;
- litere normale coexistând cu litere bizare ca aspect;
- mari inegalităţi de ordin dimensional;
- nerespectarea semnelor de punctuaţie;
- trăsături finale eterate sau exagerat prelungite;
- erori în construcţia unor semne grafice;
- prezenta unor semne grafice trasate incomplet;
- neuniformitatea axelor longitudinale ale literelor;
- manifestarea fenomenului de „impuls grafic al cuvântului” ce s-ar traduce prin scrierea
cuvintelor fără ridicarea instrumentului de scris de pe hârtie.
 Un impact semnificativ asupra mecanismului scrisului îl poate avea bătrâneţea
scriptorului, care la unele persoane se manifestă ca o stare de degenerescenţă generală.
Asociată frecvent cu anumite boli grave, degenerescenţa produce o degradare
progresivă a mecanismului şi finalităţii scrierii. Aceasta este ireversibilă, poate distruge total
mecanismul scrierii şi se manifestă în plan grafic prin semne ce nu prezintă decât vagi
analogii cu structurile de bază. Uneori un astfel de „scris” are aspectul unor trăsături ce se
împletesc haotic, realizând un conglomerat care aparent nu mai are nimic comun cu scrisul.
Astfel de grafisme nu reţin elemente care să permită identificarea autorului, aspect pe care toţi
cei ce solicită efectuarea unor expertize ar trebui să îl cunoască.
Modificări ale caracteristicilor definitorii ale scrisului pot apărea şi în alte
circumstanţe. Avem în vedere situaţiile în care după crearea automatismului care asigură
scrierea are loc un proces de perfecţionare a deprinderii. În urma unor exerciţii repetate la care
după unii specialişti s-ar adăuga şi ridicarea prin studiu a nivelului intelectual al autorului
scrisul se perfecţionează, devine mai simplu şi mai bine coordonat, apar stilizările de litere
specifice nivelului superior de evoluţie ş.a. Un astfel de scris care atinge pragul superior de
evoluţie va prezenta deosebiri importante faţă de scrisul anterior al aceluiaşi autor.
Mai poate avea loc un fenomen, manifestat prin posibilele regresiuni ale scrisului
atunci când, dintr-un motiv sau altul, procesul de perfecţionare a deprinderii este stopat.
Renunţând la scriere sau scriind mai puţin ca înainte, scriptorul îşi va pierde dexteritatea şi
acest lucru se va manifesta în plan grafic prin scăderea nivelului de coordonare şi
manifestarea unei serii de modificări ale caracteristicilor generale şi speciale. Scrisul
respectivului va manifesta tendinţa de a „coborî” spre nivelul de unde a plecat, de a redeveni o
deprindere funcţională insuficient şlefuită.
Proprietăţile scrisului de a fi individual şi relativ stabil reprezintă baza identificării
autorului acestuia, iar evaluarea variabilităţii naturale a scrisului este de un mare ajutor în
investigarea complexă şi dificilă pe care este obligat să o facă expertul grafic.

1.3. Ce sunt semnăturile?

Literatura de specialitate nu cuprinde o definiţie comprehensivă a semnăturii, iar pe

de altă parte nici nu credem că ar fi posibil să realizăm definirea perfectă a semnăturii, astfel
încât să îi surprindem toate valenţele identificatoare, cognitive, sociale, culturale,
criminalistice .
 Putem spune, cu titlu argumentativ, că semnătura constituie produsul unui act
conştient manifestat ca expresie grafică în scopul de a aproba, accepta, exterioriza o voinţă
individuală, de maniera în care aceasta va putea fi observată, recunoscută şi unanim
acceptată ca o „amprentă grafică” personală, opozabilă (până la proba contrară) erga
omnes.
Alături de aceasta definire sumară a semnăturilor, trebuie să arătăm că prin specificul
lor concret, prin trecutul socio-cultural care le-au însoţit, dar şi în consecinţa „greutăţii
identificatoare” pe care le-o conferă legile în vigoare, semnăturile sunt mai mult decât simplul
produs scris realizat de un anume scriptor cu scopul exprimării/ susţinerii acordului său la un
anume act confirmat ca atare prin semnare.
O privire sintetică asupra tipologiei şi varietăţii semnăturilor ne arătă că acestea pot
cuprinde elemente structurale pe care titularul nu le execută întotdeauna în scrisul propriu-zis:
reveniri, repasări, exagerări ale unor elemente, îndepărtarea ori înghesuirea unor componente
literale, supraînălţarea ori reducţia aproape nefirească a unor structuri, exagerarea de bucle,
bare, volute, retroversii axiale, simplificarea unor elemente literale până la chiar anularea lor,
etc.
Legiuitorul nu a reglementat anterior noţiunea de semnătură şi nici modalităţile sale
de constituire, însă, în noul Cod de Procedură Civilă se prevede printr-un articol distinct, art.
268 cu privire la „Rolul semnăturii: „Semnătura unui înscris face deplină credinţă, până la
proba contrară, despre existenţa consimţământului părţii care l-a semnat cu privire la
conţinutul acestuia. Dacă semnătura aparţine unui funcţionar public, ea conferă autenticitate
acelui înscris, în condiţiile legii”. Această prevedere, va fi în opinia noastră determinantă, sub
aspect conceptual pentru o perioadă de timp semnificativă
. Să vedem ce ne spune literatura de specialitate şi care sunt tendinţele actuale în
dezvoltarea conceptului de semnătură:
Astfel, fără să spună explicit ce este semnătura, textul legal lasă conţinutul
conceptului extrem de lax. Pe firul analizei, desprindem din chiar textul de lege liniile
directoare sub care trebuie să se situeze semnătura pentru a fi recunoscută ca atare. Acestea
sunt, credem conţinute în termenii „face deplină credinţă, până la proba contrară, despre
existenţa consimţământului părţii care l-a semnat cu privire la conţinutul acestuia.” Pentru a
realiza concordanţă cu cerinţele acestei prevederi legale, semnătura trebuie deci să fie de
natura a conduce în mod indubitabil la executantul (“care l-a semnat”) său prezumat (“până la
proba contrară”) pentru a purta mărturie “despre existenţa consimţământului”.
 În afara acestei sublinieri, nu sunt cuprinse indicii importante despre modul în care
trebuie să se constituie o structură grafică28 pentru a fi recunoscută şi acceptată ca semnătura
propriu-zisă. Pe de altă parte, legiuitorul nu uită să amintească de semnătura valabilă a
anumitor acte, realizată prin punerea degetului. Ea ne duce cu examinarea în cu totul alt câmp
al criminalisticii( dactiloscopie) fără ca recunoaşterea legală şi socială să fie diferită de cea a
semnăturilor obţinute prin gesturi grafice.
Orice demers cu conţinut ştiinţific, fie cât de sumar, nu poate eluda „furcile caudine
ale clasificărilor”. Criteriile acceptate pentru fundamentarea clasificărilor, se reduc în ultima
instanţă la:
- forma semnăturilor,
- dimensiunile lor,
- tipul semnăturii.
În funcţie de formă semnăturile pot fi: literale - alcătuite prin scrierea numelui şi
prenumelui titularului, ori a unor iniţiale şi a numelui ori prenumelui (ex. I. Olar sau Ioan O.).
Semnăturile mai pot fi realizate parţial literal (ex. IoOl, Jol, OlJ, O. I. ,etc.),ori pot avea
forme neliterale –semnături sub forme de simple parafe - cum sunt cele realizate adesea de
funcţionarii care semnează zilnic un număr extrem de mare de acte - semnături rezultate din
sublimarea unor structuri literale, etc.
După dimensiunile lor semnăturile pot fi mari, medii, mici, aşa cum apar, evident în
raport cu dimensiunile grafismelor care le compun .Ar mai fi de amintit că în raport cu tipul
lor ar trebui să facem deosebire, cel puţin din punct de vedere al necesităţii teoretice, între
semnături realizate în forma grafică prin scriere, cele depuse prin pictare ori cioplire pe
operele de artă, semnăturile rezultate prin aplicarea degetului (specifice neştiutorilor de carte)
şi mai recenta semnătură electronică.
In doctrină, s-a mai arătat că alături de alte elemente cum ar fi : oboseala, condiţiile
de scriere improprii, 29 variaţiile artificiale ale scrierii pot fi şi voluntare30, sau pot fi generate
de influenţa asupra scriturii generate în baza alfabetelor naţionale iniţiale şi trecerea la
alfabete străine, trecerea ( „retragerea”31) de la scrierea de mână la cea cu tastatura.

28 . Scrisul poate fi privit ca un ansamblu de “caractere, litere sau simboluri realizate prin utilizarea unui model ce

poate fi recunoscut” L Ionescu op.cit. p.584.

29 P. Pastena,La variabilita della scrittura in perizia grafica, Ed. Giordano 2006 p. 75 şiurm..

30 A. Bravo, Variazione naturali e artificiose della grafia, Ed. Moretti. Urbino,1998 p. 96

31 P. pastena, op.cit. p. 79