CAPITOLUL II.

CONCEPTUL EXPERTIZELOR JUDICIARE

Evoluţia instituţiei „expertizei judiciară”

De-a lungul timpului, aplicarea în toate sectoarele vieţii economice şi sociale a rezultatelor
oferite de cercetările ştiinţifice şi tehnice au constituit, chiar şi pentru justiţie, un puternic sprijin
pentru îndeplinirea misiunii sale. Numai pe baza stabilirii exacte a împrejurărilor unei fapte, organul
de urmărire penală poate să soluţioneze cauza prin aplicarea corespunzătoare a normelor de drept.
Prin pronunţarea de hotărâri în sprijinul temeiurilor legale, convingătoare atât pentru părţile din
proces cât şi pentru cei din afară, organul de urmărire penală asigură respectarea legalităţii şi
întărirea ordinii de drept.
Aici intervine rolul deosebit al probaţiunii, în desfăşurarea căreia faptul probat sau obiectul
probaţiunii va fi dedus prin dovedirea unor fapte probatorii sau obiectul probaţiunii va fi dedus prin
dovedirea unor fapte probatorii sau probe care, la rândul lor, sunt aduse la cunoştinţa organului
judiciar prin intermediul unor mijloace de probaţiune.
Expertiza, ca mijloc de probă, este folosită de către organele de urmărire penală în acele
cazuri în care, pentru precizarea unor fapte, pentru stabilirea legăturii cauzale dintre ele, sunt
necesare cunoştinţe speciale în domeniul ştiinţei, tehnicii sau artei [51, pag.74].
Există cazuri în care lămurirea faptelor deduse judecăţii reclamă cunoştinţe de specialitate
din domeniul ştiinţelor, al tehnicii, al artelor; în toate aceste situaţii, descoperirea adevărului
obiectiv
şi soluţionarea litigiului depinde de apelul la specialişti din diverse domenii. Pe de altă parte şi
părţilor trebuie să li se ofere posibilitatea de a fi lămurite de specialişti cu privire la aspecte
deosebite şi de a-şi exprima părerea relativ la ceea ce formează obiectul procesului civil aflat în curs
de desfăşurare.
Între mijloacele de probaţiune judiciară, expertiza ocupă un prim loc datorită combinării unor
date şi metode ştiinţifice care conduc la stabilirea unor fapte din diverse domenii, ce vor motiva
anumite concluzii. Teoretic judecătorul nu are obligaţia de a apela la experţi, el poate fi îndeajuns
pregătit pentru soluţionarea problemelor ce s-ar putea ivi pe parcursul judecăţii, însă unele situaţii
reclamă numirea unor experţi, care în baza cunoştinţelor de specialitate vor întocmi rapoarte ce vor
lămuri situaţiile care nu erau de competenţa judecătorului.

În funcţie de natura şi conţinutul faptei, împrejurării, problemei, situaţiei, cauzei sau litigiului
ce se cercetează, precum şi de domeniul de activitate în care se dispune sau se solicită efectuarea
expertizei, aceasta se prezintă sub mai multe tipuri: tehnică, de navigaţie civilă, merceologică,
medico-legală, criminalistică, grafologică, artistică, filatelică, comercială, agricolă, contabilă.
Originea expertizei judiciare este foarte îndepărtată încă din antichitate, întâlnindu-se diferite
aspecte ale unora dintre formele expertizei.
Expertiza medicală datează din cele mai vechi timpuri, încă de la începutul sclavagismului,
documentele vremii (codul lui Hammurabi)atestă consultarea medicilor şi a moaşelor în calitate de
specialişti în cursul desfăşurării activităţii judiciare. De asemenea şi în Egipt, cât şi la grecii antici
se
folosea expertiza, un exemplu elocvent îl constituie constatarea asemănării dintre părinţi şi copii
(expertiza filiaţiei).
În procesul civil roman, în cauzele de divorţ era folosită expertiza obstetrică potrivit „leges
regiae” examinarea cadavrelor se făcea de către medicii, consideraţi a fi mai importanţi decât
martorii (Digestele lui Iustinian); datorită explicaţiilor acestora mărturiile obişnuite deveneau
secundare, judecătorul soluţionând cauza după concluziile stabilite de specialişti.
Primele reglementări în ceea ce priveşte expertiza medico-legală la noi în ţară se regăsesc în
cronicile lui Matei Basarab (1625) şi Vasile Lupu (1646), unde experţii erau vracii, doctorii,
descântătorii, care trebuiau să-şi îndeplinească sarcinile după o procedură prevăzută expres în aceste
pravile. În România prima expertiză oficială datează din anul 1832, fiind vorba despre o expertiză
medico-legală efectuată de Atanasie Bekeri, într-un caz de moarte prin hemoragie cerebrală,
suspectată de intoxicaţie cu un sublimat.
Mult mai târziu, modul de efectuare a expertizei medico-legale a fost reglementat amănunţit
prin instrucţiuni, de exemplu instrucţiunile din anul 1895 pentru autopsiile medico-legale; cele din
1940 pentru expertize şi examinări medico-legale, autopsii şi expertiza capacităţii de muncă. În
1953, prin Decretul nr. 345, sectorul de medicină legală a fost transformat în sectorul de medicină
judiciară, format din serviciile medico-judiciare, în acest timp organizându-se Institutul de cercetări
medico-judiciare, cu sediul în Bucureşti, urmând ca în 1966 prin Decretul nr. 446 să fie schimbată
din nou denumirea, revenindu-se la cea anterioară de medicină legală.
Expertiza psihiatrică a fost cunoscută de pe vremea romanilor, prin Legea celor 12 table,
unde era cuprinsă o parte ce reglementa tutela „smintiţilor”, caz în care era obligatorie stabilirea
gradului de iresponsabilitate a individului de către un om de ştiinţă şi nu de judecător. În secolul I

26
î.e.n., în Lex Cornelia, edictată sub consulatul lui Sulla, se defineşte noţiunea de iresponsabilitate
din cauză de boală, această lege cuprinzând şi prevederi referitoare la atenuarea şi chiar inexistenţa
responsabilităţii în caz de tulburare a facultăţilor mintale.
Tot din perioada romanilor datează şi expertiza tehnică folosită pentru rezolvarea
problemelor de împărţire a teritoriilor, prevăzute de legea a-8-a din Digeste.
Expertiza criminalistică îşi începe istoria încă din vremea romanilor, prin expertiza scrisului,
din cauza nenumăratelor litigii ce aveau ca obiect autenticitatea documentelor. În anul 539 Iustinian
se referă la expertiza unui act care iniţial a fost declarat de experţi fals, ca ulterior să se dovedească,
că a fost autentic. În România, ca şi în Franţa şi Italia au existat trei curente în expertiza scrisului:
caligrafic, grafologic şi grafometric. Un alt gen de expertiză este cea dactiloscopică. În Italia
expertiza dactiloscopică a apărut o dată cu preocupările lui Macello Malpighi, în 1866, fiind
specificate două etape: una empirică şi una ştiinţifică.
Expertiza artistică la noi în ţară, cât şi în alte ţări nu a fost reglementată în mod special. Însă
timpul a demonstrat necesitatea luării unor măsuri speciale de reglementare a expertizei artistice. O
primă categorie de experţi a fost constituită din persoane care făceau parte din anturajul artistului,
sau chiar membri ai familiei. Cele mai multe expertize artistice au fost executate de pictori,
muzeografi, dar şi de critici de artă sau istorici care prin cunoştinţele deţinute despre opera unui
artist pot certifica autenticitatea sau falsul unei opere de artă.
Expertiza sanitar-veterinară datează din evul mediu, odată cu constituirea breslelor, mai ales
cele ale măcelarilor, unde examinarea animalelor sacrificate trebuia efectuată de medici. În Franţa,
acest gen de expertiză a fost folosită pentru prima dată în descoperirea fraudelor practicate în
comerţul cu îngrăşăminte, în baza regulamentului din1889. În România un moment important este
cel al apariţiei în 1915, a unui regulament general al poliţiei sanitar-veterinare, ce prevede
constituirea unei comisii pentru preţuirea animalelor moarte.
Cât priveşte expertiza filatelică, aceasta nu a cunoscut o reglementare deosebită în statele
europene, din cauza lipsei unor experţi în acest domeniu. Cu toate acestea au apărut metode noi de
cercetare ştiinţifică în special în S.U.A, unde există o instituţie distinctă, special destinată acestui
gen de expertiză.

27

2.2 Definirea, trăsăturile caracteristice și clasificarea expertizelor judiciare

Expertiza, ca mijloc de probă, este folosită de către organele de urmărire penală în acele
cazuri în care, pentru precizarea unor fapte, pentru stabilirea legăturii cauzale dintre ele sunt
necesare cunoştinţe speciale în domeniul ştiinţei, tehnicii sau artei [57, pag.16].
În literatura juridică a celor mai multe ţări, studiul expertizei, - ca mijloc de probă - a format
de multă vreme obiect de preocupare deosebită. Astfel, în Franţa, expertiza a fost definită ca
„cercetarea prin mijloace ştiinţifice, de către un specialist, a unor situaţii de fapt în legătură cu un
proces a cărui natură solicită unele lămuriri speciale, verificare inseparabilă de ideea de litigiu”.
Ansamblul abordărilor conceptuale accentuează îmbinarea laturii procedurale cu cea probatorie,
definind expertiza astfel:
- „o operaţie încredinţată unor persoane, pe baza cunoştinţelor lor speciale, asupra faptelor pe
care judecătorii nu le ar putea aprecia ei însăşi” [57, pag.116];
- „operaţia făcută de unul sau mai mulţi experţi cu scopul de a constata unele fapte, de a
verifica, de a examina, de a măsura, şi de a evalua anumite lucruri” [58, pag.628];
- „mijlocul special destinat de a transmite sau a aduce în proces noţiuni tehnice sau obiecte
de probă pentru relevarea cărora se cer cunoştinţe speciale sau abilitate tehnică” [39, pag.34];
- „procedura care are ca scop să folosească cunoştinţele unui tehnician pentru alămuri o
cauză a cărei soluţie cere o competenţă tehnică de care judecătorul este lipsit” [40, pag.446];
- ,,o cercetare care constă din diferite operaţii specifice oricărei specialităţi” [41, pag.119];
- „constatarea, verificarea, preţuirea unor stări de fapt, de către oamenii de ştiinţă sau de artă,
când judecătorii găsesc de cuviinţă să fie luminaţi prin cunoştinţe speciale” etc.
Din cele expuse pute prezenta o definiţie de sinteză, şi anume: expertiza judiciară poate fi
definită ca un mijloc de probă prin care se aduce la cunoştinţa organelor judiciare opinia unor
specialişti cu privire la acele împrejurări de fapt pentru a căror lămurire sunt necesare cunoştinţe
deosebite, opinie care se formează pe baza unei activităţi de cercetare concretă a cazului şi a
aplicării unor informaţii de specialitate de către persoanele competente desemnate de organele
judiciare.
Definiţia conturează următoarele trăsături: în primul rând faptul că expertiza reflectă o
anumită teză ştiinţifică confirmată în practică, neaducând organului judiciar o părere interceptată pe
calea simţurilor, ci un raţionament ipotetic general; în al doilea rând, expertiza reprezintă o
concluzie la care se ajunge prin aplicarea legilor stabilite de ştiinţă la un anumit caz particular.

28
Astfel expertiza îndeplineşte o funcţie dublă: descoperirea – prin aplicarea unor metode
tehnice - a unor date faptice interesante pentru obiectul procesului şi expunerea unor concluzii
argumentate ştiinţific asupra unor lucrări evenimente sau persoane.
Potrivit art. 142 alin. (1) CPP RM expertiza „…se dispune în cazurile în care pentru
constatarea circumstanţelor ce pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală sunt necesare
cunoştinţe speciale în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei sau meşteşugului. Dispunerea expertizei se
face, la cererea părţilor, de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată,
precum şi din oficiu de către organul de urmărire penală”.
Prin urmare, necesitatea aplicării anumitor cunoştinţe speciale la determinarea
împrejurărilor cauzei reprezintă o primă caracteristică a expertizei şi, în acelaşi timp, motivaţia
dispunerii acesteia.
După cum este cunoscut, în lege (art. 143 CPP) sunt prevăzute, circumstanţele cauzelor
penale pentru a căror clarificare se impune efectuarea expertizei în mod obligatoriu: cauza
decedării,
natura şi (gravitatea leziunilor corporale, starea psihică a bănuitului, învinuitului sau a inculpatului,
dacă există suspiciuni referitoare la responsabilitatea acestora şi vârsta făptuitorului şi a victimei,
când circumstanţa dată are importanţă pentru soluţionarea cauzei, dar stabilirea ei pe cale
documentară s-a dovedit: a fi imposibilă [10, pag.246].
În afara cazurilor menţionate, organul de cercetare, din oficiu sau la cerere, dispune
efectuarea expertizei ori de câte ori constată existenţa anumitor împrejurări ori situaţii de fapt, a
căror clarificare reclamă cunoştinţe profesionale, altele decât cele juridice. Ţinem să subliniem
această cerinţă a legii (art. 88 CPP), deoarece în literatura de specialitate se înaintează ideea, potrivit
căreia expertiza poate fi ignorată, dacă împrejurările cauzei pot fi lămurite prin administrarea altor
probe (declaraţii ale persoanelor, mijloace materiale de probă ş.a.). A proceda astfel înseamnă a
neglija principiul, conform căruia organul de urmărire penală este obligat să folosească toate
mijloacele de probaţiune prevăzute în lege. Cu atât mai mult că sunt nu puţine situaţii şi împrejurări
de fapt în clarificarea cărora expertizei îi aparţine un rol prioritar.
O altă trăsătură caracteristică distinctivă a expertizei, ca formă de utilizare a cunoştinţelor
speciale în proces, rezidă în determinarea împrejurărilor faptei, examinarea de laborator în baza
realizărilor altor domenii, decât cel juridic. Sunt inadmisibile încercările unor practicieni de a apela
la expertiză pentru stabilirea aspectelor cauzei ce pot fi constatate printr-o analiză directă a
mijloacelor de probă în baza cunoştinţelor profesionale ale anchetatorului sau magistratului.

29
Autonomia procesuală a persoanei competente încadrate în proces în calitate de expert
constituie altă trăsătură caracteristică distinctivă a expertizei. Independenţa expertului, după cum se
susţine, pe bună dreptate, în literatura de specialitate reprezintă o condiţie indispensabilă aflării
adevărului într-o cauză penală [10, pag.247].
Expertiza, conform prevederilor legii, poate fi efectuată de către colaboratorii unităţilor de
expertiză sau de alte persoane competente, care, cu ocazia înfăptuirii ei, au dreptul să ia cunoştinţă
de materialul dosarului, să ceară organului de cercetare lămuriri cu privire la împrejurările cauzei,
să
manifeste iniţiativă la determinarea obiectului expertizei ş.a. În urma cercetărilor efectuate, expertul
elaborează un raport de expertiză care constituie mijloc de probă.
Literatura de specialitate prezintă şi alte trăsături carcateristice, cum ar fi:
a) pentru efectuarea unei expertize este necesară dispoziţia instanţei competente, expertul
având calitatea de mandatar al justiţiei;
b) expertiza este dispusă, în general, pentru a prezenta o opinie ştiinţifică;
c) este interzisă dispunerea unei expertize care să aibă ca obiect judecarea fondului
procesului, pentru că expertiza are misiunea să dea un simplu aviz asupra faptelor ce-i sunt
prezentate sau cu a căror constatare a fost însărcinat [56, pag.151].
Progresul rapid al ştiinţei şi tehnicii înregistrat mai ales în ultimele decenii a asigurat o
expansiune fără precedent a expertizei întîlnită aproape în toate domeniile activităţii omeneşti.
Expertiza este considerate ca fiind necesară numai în acele cazuri în care se pot da interpretări
diferite unor probleme pentru a căror soluţionare sunt necesare cunoştinţe de o deosebită
competenţă
tehnică, economică, medicală etc.
Expertizele care se aplică în practica de urmărire penală au fost repartizate în categorii
aparte, după domeniile ştiinţifice de care ele ţin şi după modul lor de organizare şi realizare.
I. În funcţie de domeniul ştiinţific în cadrul căruia se efectuează expertiza, adică de
cunoştinţele necesare pentru a soluţiona problemele ce interesează cauza, deosebim expertize:
medicale, criminalistice, psihologice, financiar-economice, de transport, tehnice, tehnologice,
agrotehnice, zootehnice, ecologice, fizice şi chimice sau fizico-chimice etc.
Aceste categorii de expertize întrunesc diferite varietăţi şi genuri de expertiză, care se disting
după natura obiectelor de studiu, scopul urmărit, metodele şi procedeele aplicate la efectuarea lor.
De exemplu, din categoria expertizei medicale fac parte expertiza medico-legală a persoanelor în
viaţă şi a cadavrelor, expertiza medicală a obiectelor probe materiale şi expertiza psihiatrică [22,

30
pag.83]; din cea criminalistică - expertiza scrisului, tehnică a documentelor, dactiloscopică,
traseologică, balistică şi fotoportretică; a expertizei economice - expertiza contabilă şi cea financiar-
bancară. Tehnica şi tehnologia modernă permit a efectua diferite feluri de expertize: autorutieră,
aeronautică, feroviară, de construcţie, de protecţie a securităţii muncii, incendiară, tehnologică,
merceologică etc.
În practica judiciară sunt, de asemenea, frecvente expertizele agrozootehnică -agrotehnică,
veterinară şi zootehnică. În cadrul acestei categorii se înscrie şi expertiza pedologică care, în
majoritatea cazurilor, are ca obiect de studiu urmele sub formă de resturi de sol, din care cauză unii
autori au inclus-o nejustificat în categoria expertizei criminalistice [22, pag.58].
II. După modul de organizare şi efectuare, expertizele judiciare se subdivid în:
- simple, efectuate de către un specialisţ într-un anumit domeniu de activitate ori de câte ori
organul de cercetare penală constată că pentru stabilirea anumitor fapte sau împrejurări de fapt sunt
necesare cunoştinţe speciale. În acest caz specialistul de sine stătător examinează materialele puse la
dispoziţia sa, prezentând un raport de expertiză cu concluzii asupra problemelor înaintate de către
organul de urmărire penala;
- efectuate de o comisie - un colegiu de specialişti dintr-un anumit donigniu. Astfel, se
înfăptuiesc expertizele repetate, dar şi unele expertize primare, dacă problemele ce urmează a fi
clarificate pot influenţa în mod direct soluţionarea cauzei, de exemplu, expertiza psihiatrică pentru a
determina responsabilitatea autorului faptei penale, medico-legală pentru a stabili cauza aşa-numitor
erori medicale cu consecinţe grave ş.a.;
- complexă la care îşi dau concursul, cooperează specialişti din domenii diferite. La această
expertiză împrejurările cauzei sau mijloacele materiale de probă se supun unei examinări
multidisciplinare, în baza rezultatelor obţinute făcându-se concluzie unică.
Pornind de la problemele procesual-organizatorice, pe care, de obicei, le ridică efectuarea
expertizei complexe, în literatura şi practica de specialitate, s-au delimitat două situaţii, care
justifică
dispunerea acestui gen de expertiză:
a) în cazul în care faptele şi împrejurările de fapt, ce constituie obiectul expertizei, nu pot fi
constatate decât în baza examinării datelor ce ţin de diferite domenii de activitate. (Se interzice
dispunerea unei expertize complexe, în situaţia în care împrejurările cauzei pot fi lesne stabilite prin
efectuarea unui complex de expertize simple);

31
b) dacă efectuarea expertizei simple poate duce la modificarea obiectelor de studiu în măsură
să facă imposibilă examinarea lor de către specialişti din alte domenii.
Practica unităţilor de expertiză demonstrează că organele de urmărire penală de cele mai
multe ori apelează la următoarele genuri de expertiză complexă:
- medico-legală şi criminalistică în vederea stabilirii naturii urmelor, direcţiei şi succesiunii
împuşcăturilor, modului în care au fost aplicate obiectele cu care a activat agresorul;
- medico-legală şi autorutieră pentru a determina mijlocul de transport care a lovit sau a
călcat victima, poziţia acesteia în momentul accidentului; natura urmelor şi a leziunilor corporale.
- medico-legală şi chimică sau biochimică care asigura stabilirea împrejurărilor şi
substanţelor care au provocat intoxicaţii în masă;
- balistică şi chimică sau balistică şi fizico-chimica la cercetarea muniţiilor, materialelor
explozive şi a armelor de foc aplicate la comiterea anumitor infracţiuni;
- tehnică a documentelor şi chimică pentru stabilirea modului şi a materialelor folosite la
corodarea textului documentului, la determinarea falsului prin adăugire şi refacere de text etc..
Conform Codului de procedură penală şi Legii nr. 68 din 14.04.2016 expertizele judiciare se
clasifică în expertize: primare, repetate, de bază, suplimentare, individuale, în comisie,
monospecializate, complexe.
- Expertiza primară este expertiza efectuată de către un expert judiciar sau de către o comisie
de experţi judiciari pentru prima dată, în cazul în care obiectul de cercetare nu a mai fost supus
anterior, în cadrul unui proces, vreunei expertize de aceeaşi specializare (art. 28 al Legii nr. 68 din
14.04.2016).
- Expertiza repetată este expertiza care se efectuează cu privire la aceleaşi obiecte, fapte,
circumstanţe şi care soluţionează aceleaşi întrebări formulate la efectuarea expertizei primare şi/sau
suplimentare) (art. 29 al Legii nr. 68 din 14.04.2016).
- Expertiza de bază este expertiza în care se efectuează volumul principal de examinări (art.
30 al Legii nr. 68 din 14.04.2016).
- Expertiza suplimentară se dispune în cazul în care concluziile expertului sînt incomplete şi
necesită explicaţii sau completări ori atunci cînd apar întrebări noi referitoare la circumstanţele
examinate şi, în toate cazurile, răspunsurile nu pot fi obţinute prin audierea expertului (art. 31 al
Legii nr. 68 din 14.04.2016).

32
- Expertiza individuală este efectuată de un singur expert judiciar, în unul sau mai multe
domenii de specializare a expertizei judiciare (art. 32 al Legii nr. 68 din 14.04.2016).
- Expertiza judiciară în comisie este expertiza efectuată de către experţi judiciari din acelaşi
domeniu sau din domenii diferite ale expertizei judiciare (art. 33 al Legii nr. 68 din 14.04.2016).
- Se consideră expertiză monospecializată expertiza ale cărei cercetări se efectuează cu
aplicarea cunoştinţelor dintr-un singur domeniu al ştiinţei, tehnicii sau alt domeniu al activităţii
umane (art. 34 al Legii nr. 68 din 14.04.2016).
- Expertiza complexă se efectuează în cazurile în care pentru elucidarea faptelor sau
circumstanţelor cauzei sînt necesare concomitent cunoştinţe din mai multe domenii ale ştiinţei,
tehnicii sau din alte domenii ale activităţii umane (art. 35 al Legii nr. 68 din 14.04.2016)
- Contraexpertiza se efectuează în cazul în care concluziile expertului nu sunt întemeiate,
există îndoieli în privinţa lor sau a fost încălcată ordinea procesuală de efectuare a expertizei,
efectuată de către un alt expert sau alţi experţi (art. 148 alin. (2) CPP).
III. În funcţie de modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei, aceasta
poate fi:
- facultativă, dispusă fie la cererea părţilor, fie din oficiu când instanţa o consideră necesară
pentru soluţionarea cauzei;
- obligatorie, în situaţiile în care expertiza este obligatorie potrivit legii sub sancţiunea
anulării hotărârii, cum ar fi: expertiza pentru stabilirea aportului în natură în cazul societăţilor cu
răspundere limitată constituite de către un singur asociat.
Importanţa acordată, în prezent, expertizei rezultă din obligativitatea recurgerii la expertiză
în anumite situaţii, obligaţie prevăzută de lege care cuprinde şi reglementări cu privire la înfiinţarea
de instituţii specialitate, pentru efectuarea expertizelor. Deşi din analiza articolele Codului de
procedură penală s-ar putea deduce că expertiza este o operaţiune strict legată de o infracţiune,
trebuie specificat că sunt situaţii în care efectuarea unor expertize nu are legătură cu un proces.
Sunt aşa-zisele expertize extrajudiciare, care se dispun şi se efectuează în afara cadrului
procesual. Trăsătura generală a expertizelor extrajudiciare o constituie faptul că ele nu se efectuează
în cadrul activităţii organelor judiciare şi nici după normele prevăzute în legile procesuale.
Specialiştii folosiţi pentru efectuarea lor sunt – ca şi experţii judiciari - persoane care posedă
cunoştinţe de specialitate ştiinţifice, tehnice, sau artistice.