Tema:

Latura obiectivă a
infracţiunii.
 Planul lecţiei
1. Noţiunea şi importanţa laturii
obiective a infracţiunii
2. Fapta prejudiciabilă (acţiunea
sau inacţiunea).
3. Noţiunea şi modalităţile
consecinţelor (urmăririlor)
prejudiciabile.
4. Legătura cauzală (raportul de
cauzalitate) în dreptul penal.
5. Semnele facultative ale laturii
obiective.
Literatura:
 Codul Penal al R. Moldova, Legea nr.985-
XV din 18.04.2002 // Monitorul Oficial al
R. Moldova nr. 128-129/1012 din
13.09.2002;
 Codul de procedură penală al Republicii
Moldova, Legea nr. 122-XV din
14.03.2003 // Monitorul Oficial al R.
Moldova nr. 104-110/447 din 07.06.2003
 Codul de executare al Republicii Moldova,
Legea nr. 443-XV din 24.12.2004 //
Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 34-
35/112 din 03.03.2005.
Literatura:
 Barbăneagră A. ş.a. Codul penal al
Republicii Moldova, Comentariu.
Chişinău: ARC, 2003.
 Barbăneagră A., ş.a. Cod penal al
Republicii Moldova, Comentariu.
Chişinău. 2009.
 Borodac A. Calificarea infracţiunilor.
Chişinău: Tipografia Centrală, 2006.
Literatura:
 Borodac A. Drept penal. Calificarea
infracţiunilor. Chişinău: Ştiinţa, 1996.
 Borodac A. Manual de drept penal.
Partea generală. Chişinău: Tipografia
Centrală, 2005.
 Borodac A. ş.a. Drept penal. Partea
generală. Chişinău: Ştiinţa, 1994.
Literatura:
 Boroi A. Drept penal. Partea generală.
Ediţia a II-a. Bucureşti: C.H. Beck,
2008.
 Botnaru S. ş.a. Drept penal, Partea
generală, vol. I. Chişinău: Cartrier
juridic, 2005.
 Botnaru S. ş.a. Drept penal, Partea
generală, vol. I. Chişinău: Cartier
juridic, 2012.
Literatura:
 Bulai C. Manual de drept penal. Partea
generală. Bucureşti: Ed. ALL
EDUCAŢIONAL S.A., 1997.
 Dobrinoiu V. ş.a. Drept penal, Partea
generală. Bucureşti: ATLAS LEX, 1994.
 Dongoroz V. Drept penal (Tratat).
Bucureşti, 1939.
 Dongoroz V. ş.a. Explicaţii teoretice ale
codului penal român, Partea generală,
vol.I, Ed.-II-a. Bucureşti: Academia
Române şi ALL BECK, 2003.
Literatura:
 Oancea I. Tratat de drept penal. Bucureşti:
All, 1994.
 Уголовное право России. Учебник. Под
редакцией Миньковского Г.М.,
Магомедова А.А., Ревина В.П. Москва,,
1999.
 Уголовное право Российской Федерации.
Общая часть: Учебник / Под ред. Б.В.
Здравомыслова. Москва, 1996.
1. Noţiunea şi importanţa
laturii obiective.
• Pentru a atenta la obiectul protejat
de lege subiectul infracţiunii
obligatoriu trebuie să realizeze un
comportament prejudiciabil care
posedă o manifestare exterioară
capabilă să fie recepţionată.
• De exemplu să lovească cu cuţitul,
să sustragă bunurile etc.
• Latura obiectivă a infracţiunii constituie
elementul care de obicei este cel mai bine
reflectat în dispoziţia normelor penale
speciale.
• Astfel, în raport cu celelalte aspecte ale
infracţiunii latura obiectivă este cea mai
saturată cu diverse semne.
• Se datorează aceasta faptului că lumea
exterioară, în care se comite infracţiunea,
este extrem de bogată.
Evident, legiuitorul elaborând normele
penale speciale din toată
diversitatea semnelor exterioare
prezente la comiterea infracţiunii
trebuie să le selecteze doar pe
acele care determină gradul
prejudiciabil al infracţiunii,
delimitează fapta dată de altele
asemănătoare etc., adică doar pe
acele care au o importanţă pentru
calificare.
• Latura obiectivă în calitate de al
componenţei de infracţiune
reprezintă totalitatea semnelor
importante pentru încadrarea
juridică a faptei prejudiciabile drept
infracţiune, care caracterizează
aspectul exterior al acestei fapte.
Semne ale laturii obiective :
1. Fapta (acţiunea sau inacţiunea).
2. Consecinţele prejudiciabile.
3. Legătura (raportul) de cauzalitate
între faptă şi consecinţe.
4. Semnele facultative: locul, timpul,
modul, mijloacele, circumstanţele
comiterii faptei.
Importanţa laturii obiective

1. Stabilirea componenţei de
infracţiune în calitate de temei
juridic al răspunderii penale.
2. Calificarea corectă a faptei comise.
3. Aplicarea unei pedepse echitabile.
 2. Fapta prejudiciabilă (acţiunea
sau inacţiunea).
• Legea penală defineşte infracţiunea ca pe
o faptă (art. 14). Termenul faptă cuprinde
toate tipurile activităţii umane, care poate
deveni prejudiciabilă.
• Astfel fapta infracţională (elementul
material) reprezintă o activitate obiectivă
prejudiciabilă, care constă în realizarea
comportamentului interzis de legea
penală.
• Ea se poate exprima atât în forma
acţiunii, cât şi în forma inacţiunii.
Acţiunea (comisiunea)
 reprezintă o comportare umană activă
(pozitivă), conştientă şi voluntară, prin care
infractorul încalcă îndatorirea de a se abţine
de la o anumită comportare.
 Deci acţiune nu poate fi recunoscută o
mişcare instinctivă (s-a speriat, s-a lunecat),
impulsivă, ci doar actele umane conştiente
şi voluntare.
Acţiunea se poate exprima în:

 Totalitatea mişcărilor corpului uman

îndreptate spre atingerea rezultatului
infracţional (lovire, scriere, vorbire etc.).
 Utilizarea prin intermediul lor a
dispozitivelor, mecanismelor, armelor,
instrumentelor, animalelor pentru atingerea
rezultatului infracţional.
 Utilizarea legilor şi forţelor naturii (de ex.
boli infecţioase la diversiune, provocare de
avalanşe).
Acţiunea se poate exprima în:
 Utilizarea în calitate de mijloc de
comitere a infracţiunii a activităţii
altor persoane.
 Ultima poate să se exprime în
conformitate cu alin. 2 art. 42 în
antrenarea la comiterea crimei în
primul rând a minorilor şi
iresponsabililor.
 Acţiunea se poate exprima în:
 Utilizarea persoanelor responsabile este
posibilă în două situaţii: a) când ele
acţionează fără aşi da seama – fără
vinovăţie (art. 20) (executarea ordinului
ilegal); b) când ele acţionează sub
influenţa constrângerii fizice sau psihice:
persoana nu are posibilitatea de a-şi
dirija acţiunile – nu răspunde penal; are
posibilitate – după regulile extremei
necesităţi art. 38.
 Inacţiunea (omisiunea,
abstenţiunea)
 reprezintă un comportament pasiv al
infractorului, în sensul că legea îl obligă
să desfăşoare o anumită activitate, iar el
se abţine s-o îndeplinească.

  Conditiile inactiunii
• Ea poate să constituie o faptă
infracţională în următoarele
circumstanţe:
1. Prezenţa obligaţiei de a acţiona.
• Obligaţia poate avea ca sursă
indicaţia legii (Constituţia obligă să
satisfaci serviciul militar), actului
subnormativ (Regulamentul obligă
şoferul să oprească la roşu), ordinul
legal al superiorului, caracterul
profesiei (medic, poliţist, pompier),
comportamentul precedent al
persoanei (invitaţia la excursie
periculoasă în munţi).
 Conditiile inactiunii
2. Prezenţa posibilităţii de a acţiona.
Clasificarea inacţiunilor:
1.Inacţiuni absolute – făptuitorul nu-şi
execută obligaţiile.

2.Inacţiuni mixte – făptuitorul îşi

execută obligaţiile incomplet, parţial.
Fapta poate să se exprime într-un act
sau în mai multe.
 Astfel legea deosebeşte:
 Infracţiunea continuă (art. 29) fapta care
se caracterizează prin săvârşirea
neîntreruptă, timp nedeterminat, a
activităţii infracţionale.
 In cazul infracţiunii continue nu există
pluralitate de infracţiuni.
 Infracţiunea continuă se consumă din
momentul încetării activităţii infracţionale
sau datorită survenirii unor evenimente care
împiedică aceasta activitate.
 Infracţiunea prelungită (art. 30) se
consideră fapta săvârşită cu intenţie
unica, caracterizată prin doua sau
mai multe acţiuni infracţionale
identice, comise cu un singur scop,
alcătuind in ansamblu o infracţiune.
 Infracţiunea prelungita se consumă
din momentul săvârşirii ultimei
acţiuni sau inacţiuni infracţionale.
3. Noţiunea şi modalităţile consecinţelor
(urmărilor) prejudiciabile.
 Orice eveniment şi acţiune întotdeauna
provoacă anumite schimbări în lumea
înconjurătoare.
 Totalitatea acestora poate fi împărţită în
cele ce sunt importante social şi cele ce nu
au aşa caracter.
 Evident dreptul penal se interesează de
urmările prejudiciabile pentru interesele
protejate de legea penală survenite ca
rezultat al comportamentului interzis de
aceiaşi lege.
 În doctrina penală se consideră că
orişice infracţiune provoacă un
prejudiciu intereselor protejate de
lege, adică, respectiv, nu există
infracţiune fără urmări prejudiciabile
cu caracter social-periculos.
 Însă, în calitate de semn al laturii
obiective, care – fapt unanim
recunoscut – caracterizează doar
aspectul exterior al infracţiunii pot fi
reţinute doar acele urmări, care si-au
găsit exteriorizarea în mediul
înconjurător, adică acele modificări
care pot fi constatate şi apreciate.
 În acest sens, fără a nega că orişice
infracţiune are ca consecinţa cauzarea
de urmări negative intereselor
ocrotite de legea penală, vom
considera totuşi că nu toate
infracţiunile sunt caracterizate sub
aspect obiectiv de urmări
prejudiciabile.
 Astfel, urmarea prejudiciabilă
reprezintă acea modificare negativă a
realităţii înconjurătoare care este
prevăzută de legea penală în calitate
de rezultat al faptei incriminate.
Clasificarea urmărilor prejudiciabile
 O primă divizare a urmărilor
prejudiciabile este realizată după
caracterul prejudiciului:
 1. Urmări prejudiciabile materiale;
 2. Urmări prejudiciabile formale.
Urmarea materială:
 Urmărea prejudiciabilă materială
se exprimă printr-un prejudiciu fizic
sau patrimonial, care poate fi exact
constatat şi măsurat.
 Respectiv urmările prejudiciabile
materiale se împart în:
Clasificarea urmărilor materiale:
 1. Urmări patrimoniale – dauna
prejudiciabilă poate fi exprimată
concret într-o anumită sumă de bani.
Astfel de urmări sunt specifice mai
multor infracţiuni contra
patrimoniului: furtului, jafului,
escrocheriei.
Clasificarea urmărilor materiale:
 2.Urmări fizice – daunele aduse
sănătăţii persoanei. Asemenea
consecinţe constituie semne
obligatorii a laturii obiective ale
infracţiunilor contra sănătăţii şi cu
claritate se constată prin expertize
medico-legale.
Clasificarea urmărilor
prejudiciabile formale :
1. oricare alte prejudicii decât cele
patrimoniale şi fizice cauzate
intereselor persoanei fizice sau
juridice, inclusiv statului. Respectivele
prejudicii constau în daune reale
intereselor persoanei fizice sau
juridice, însă care nu pot fi exact
constatate şi măsurate.
Clasificarea urmărilor prejudiciabile
formale :
 2. Urmarea în forma unei stări de
pericol pentru interesul protejat de
lege.
 Mai sus am indicat asemenea
exemple.
Clasificarea urmărilor
prejudiciabile formale:
 1. Urmări exact indicate în legea penală. Astfel, art.
145 CP RM cu claritate indică în calitate de urmare
prejudiciabilă moartea persoanei. De cele mai dese
ori (însă nu obligatoriu) urmările prejudiciabile
materiale sunt urmări exact indicate în legea penală;
 2. Urmările prejudiciabile descrise în alte acte
normative. De exemplu, vătămările grave în calitate
de urmare prejudiciabilă a faptei incriminate la art.
151 CP RM sunt descrise în Regulamentul de
apreciere medico-legală a gravităţii vătămării
corporale
Clasificarea urmărilor
prejudiciabile formale:
 3. Urmările de evaluare, adică
urmările care nu sunt exact
determinate în lege sau într-un alt act
normativ, fiind constatate de organul
de aplicare al dreptului în fiecare caz
concret în baza aprecierii proprii a
tuturor circumstanţelor cazului.
Clasificarea urmărilor
prejudiciabile formale:
 Marea parte a urmărilor prejudiciabile
formale, inclusiv cele analizate mai
sus (daunele în proporţii considerabile
şi în proporţii mari intereselor publice
sau drepturilor şi intereselor ocrotite
de lege ale persoanelor fizice sau
juridice în calitate de semne ale
infracţiunilor incriminate la art. 227,
328 şi 329 CP RM) sunt descrise în
lege ca urmări de evaluare.
Clasificarea urmărilor
prejudiciabile formale:
 Legiuitorul a indicat asupra mărimii
acestui prejudiciu: „proporţii
considerabile” şi „proporţii mari”.
Anumite constatarea acestor
proporţii şi prezintă dificultate în
practică.
 Există norme penale care indică
asupra mai multor categorii de
consecinţe prejudiciabile. Respectiv în
doctrina penală se face distincţie între
infracţiunile cu două sau mai multe
urmări prejudiciabile obligatorii şi
infracţiunile cu consecinţe alternative.
Importanţa consecinţelor
prejudiciabile:
1. Ele sunt semne obligatorii ale laturii
obiective ale infracţiunilor cu
componenţe materiale.
2. Consecinţele deseori sunt indicate în
calitate de circumstanţe agravante.
3. Indiferent de includerea lor în
conţinutul constitutiv al infracţiunii,
instanţa de judecata le ia în
consideraţie la pronunţarea sentinţei.
4. Legătura cauzală în dreptul
penal.
 Pentru a-i incrimina persoanei
urmările social periculoase survenite
şi a-i califica acţiunile conform unei
norme speciale, care le cere, este
necesar de a stabili legătura cauzală
dintre fapta comisă de către persoană
şi urmările respective
 Această trăsătură obiectivă a
infracţiunii reprezintă „un semn
dependent”, adică un semn care
însoţeşte urmarea prejudiciabilă.
 În realitate organele de urmărire
penală trebuie să constatate fapta,
urmările prejudiciabile ale ei, iar apoi
şi raportul de cauzalitate între
această faptă şi respectivele urmări.
 De obicei stabilirea acestei legături nu
trezeşte dificultăţi, însă există situaţii,
când consecinţa a survenit sub
influenţa mai multor persoane, în
prezenţa mai multor condiţii.
Raportul de cauzalitate
 reprezintă legătura de la cauză la
efect între acţiune sau inacţiunea
voluntară, conştientă a infractorului şi
urmarea social periculoasă produsă.
Elementele raportului de
cauzalitate sunt:
 cauza – fapta persoanei care
determină survenirea consecinţei,
 efectul – consecinţa prejudiciabilă.

La stabilirea legăturii este
necesar de constatat:
1. Cauza este fenomenul determinant,
hotărâtor în producerea efectului.
2. Cauza premerge efectului în timp.
3. Fapta persoanei produce cu necesitate
fenomenul efect.
Teorii cu privire la
determinarea raportului de
cauzalitate
 Există o mulţime de teorii cu privire la
determinarea raportului de
cauzalitate, laturile pozitive şi
negative ale cărora sunt cu claritate
descrise în literatura juridică de
specialitate.
Teoria cauzei necesare
 În practica judiciară cel mai des este
utilizată teoria cauzei necesare o
varietate a teoriei echivalenţei
condiţiilor sau condiţiei sine qua non,
care apreciază că cauze efectului
trebuiesc considerate acele condiţii
fără de el nu s-ar produce, ţinându-se
cont de contribuţia fiecărei condiţii.

Teoria cauzei necesare
 Cauza se determină cu ajutorul
principiului izolării condiţiilor şi
eliminării acelor dintre ele care luate
singular nu ar fi putut produce
efectul.
 Se atrage atenţia şi asupra
conştientizarea de către persoană a
anumitor condiţii ce se alătură
întâmplător acţiunilor sale.
Exemplu
 În cazul în care un automobilist a lovit
ilegal un pieton, cauzându-i vătămări,
părăsind locul accidentului, iar un alt şofer
a urcat victima în autovehiculul său, a
încălcat ulterior regulile ce circulaţie
rutieră, provocând un nou accident în care
victima a decedat, chiar dacă expertiza
medico-legală susţine că pietonul avea
şanse să rămână în viaţă dacă nu era
vătămat de către primul automobilist,
pentru decesul acestei persoane va
răspunde al doilea şofer.
Exemplu
 Aceasta fiindcă el conştientiza că victima
deja are probleme de sănătate (iar astfel de
stare se poate datora şi altor cauze
evidente pentru conducător, precum de
exemplu – vârsta fragedă sau, invers,
vârsta înaintată a persoanei) şi, respectiv,
trebuia să conducă cu o precauţie
deosebită.
 Dacă făptuitorul nu a prevăzut şi nici nu
putea să prevadă astfel de circumstanţe,
ele nu îi pot fi incriminate.
 În cazul comiterii infracţiunii prin
inacţiune mai urmează de stabilit
două circumstanţe:
1. Existenţa obligaţiei de a acţiona.
2. Existenţa posibilităţii reale de a
acţiona
5. Semnele facultative ale
laturii obiective.
 Infracţiunea întotdeauna este
concretă şi se comite în anumit loc,
anumit timp, în anumite
circumstanţe, prin anumite metode şi
cu anumite mijloace sau instrumente.
 În dependenţă de toate aceste
momente fapta poate să prezinte un
caracter social periculos mai deosebit
decât în lipsa acestora.
 Astfel, legiuitorul consideră că pentru
a recunoaşte unele fapte drept
infracţiuni mai este necesar de stabilit
anumite semne.
 Aceste semne fiind incluse în
conţinutul infracţiunii devin obligatorii
pentru existenţa ei.
Metoda (modul)
 Apreciem că cel mai des legiuitorul indică asupra
metodei de comitere a faptei.
 Astfel, infracţiunea de furt (art. 186 CP RM)
presupune doar o sustragere pe ascuns, iar cea de jaf
(art. 187 CP RM) – o sustragere deschisă, metodele
indicate delimitând aceste două infracţiuni.
 Şi în acest caz metoda de comitere indicată de
legiuitor agravând răspunderea penală delimitează
furtul de jaf.
 Menţionăm, că metoda de comitere trebuie deosebită
de metodele de pregătire şi de ascundere a
infracţiuni.
Împrejurările, timpul şi locul
 sunt întrebuinţate pentru desemnarea
semnelor infracţiunii mult mai rar.
 În majoritatea cazurilor împrejurările
sunt caracterizate prin mediul
exterior al comiterii faptei –în condiţii
de luptă în art. 370, 371, 372 CP RM.
Timpul şi locul
 reprezintă componente concrete ale
împrejurărilor, care din anumite motive
sunt evidenţiate: locul – loc public în art.
287 CP RM „Huliganism” şi 288 CP RM
„Vandalism”, marea – art. 289 CP RM
„Pirateria”, timpul – art. 356 CP RM
„Eschivarea pe timp de război de la
îndeplinirea prestaţiilor”, în timpul unei
calamităţi în art. 186, 187 CP RM, în timp
de război – art. 370, 371, 372 CP RM
Mijlocul şi instrumentul
 comiterii reprezintă obiectele
materiale cu ajutorul cărora este
săvârşită fapta prejudiciabilă.
 De cele mai dese ori acestea sunt
armele (art. 188, 283 CP RM),
 documentele oficiale (de ex. art. 248
CP RM: „Contrabanda”).
Astfel semnele facultative ale
infracţiunii:

1. Devin obligatorii numai dacă sunt

indicate în dispoziţia normei penale
2. Foarte des semnele facultative sunt
prevăzute ca agravante ale
infracţiunii.
3. Dacă nu sunt prevăzute ca elemente
ale componenţei influenţează asupra
individualizării pedepsei.