„Faptul că aveţi un copil, nu vă face părinte,

precum faptul că aveţi un pian, nu vă face pianist.”

(Mihail Levin)

Îndepărtarea de obligaţiile părinteşti şi abandonul copiilor duc în sine la

traumatizarea copilariei, iar pentru cunoaşterea suficientă a drepturilor
copiilor, a necesităţii unei educaţii şi protecţii adecvate a copilului este
importantă delimitarea şi concretizarea noţiunilor care se referă la ingrijirea
oferită copilului din partea altor instituţii decât cea a familiei.

Fie că s-au transmis de-a lungul timpului sau au căpătat noi aspecte,
diversele forme de îngrijire şi educare a copiilor constituie obiectul de
studiu al specialiştilor în dezvoltarea psihică şi fizică a copilului, a diferitor
organe de stat şi, nu în ultimul rând, cad sub incidenţa asistenţei sociale,
căreia îi revine rolul principal în depistarea cazurilor de neglijare, abuz,
abandon şi contribuirea la ameliorarea calităţii vieţii copiilor aflaţi în
dificultate.

Dacă în trecut copiii lipsiţi de îngrijirea părintească sau abandonaţi erau

crescuţi în instituţii rezidenţiale de tipul orfelinatelor, majoritatea deoarece
nu li se găsea o familie care să-i adopte, s-a ajuns la concluzia că
instituţionalizarea copiilor prezintă mai mult efecte negative şi nu reuşeşte
să ofere o iniţiere corectă pentru viaţa de adult a copilului. De aceea
specialiştii au propus metode alternative instituţionalizării ca fiind un
surogat al familiei biologice.

În primul rând vom menţiona că dezinstituţionalizarea este procesul de

depărtare de un sistem de îngijire bazat pe instituţii mari. În sens general, se
consideră că acest proces constă în trei componente:

- Prevenirea intrărilor şi a plasamentelor care nu sunt necesare în sistem;

- Depistarea şi dezvoltarea în comunitate a unor alternative adecvate pentru

găzduirea, tratarea, pregătirea, educarea şi reabilitarea copiilor care nu au
nevoie să fie plasaţi în îngrijire rezidenţială;

- Îmbunătăţirea condiţiilor, îngrijirii şi tratamentului copiilor care au nevoie

de îngrijirea oferită de stat.
Această abordare se bazează pe principiul simplu conform căruia copiii au
dreptul de a trăi în cel mai puţin restrictiv mediu şi de a duce o viaţă cât se
poate de normală şi de independentă. În acelaşi timp, se află în strânsă
legătură cu dezvoltarea unor politici sociale, precum îngrijirea comunitară,
drepturile civile şi planificarea strategică.

Astfel, dezinstituţionalizarea se află în centrul dezvoltării unor servicii

moderne şi eficiente pentru copii şi familii. Dacă sunt bine coordonate, ele
pot deveni atât catalizatorul, cât şi sursa de finanţare pentru îmbunătăţirea
serviciilor sociale şi pot conduce la o situaţie în care majoritatea
problemelor legate de copii şi familii să poată fi rezolvate în cadrul
comunităţii, cu un număr redus de copii care să aibă nevoie de îngrijire
substitutivă şi un număr mai mic de copii care să aibă nevoie de îngrijire
într-un mediu rezidenţial, aşa cum este ilustrat în diagrama de mai jos.
Acesta ar trebui să fie obiectivul tuturor ţărilor care se bazează pe
instituţionalizare ca formă principală de îngrijire substitutivă oferită copiilor.