Conditiile de valabilitate ale obiectului actului juridic civil

Preliminarii. Codul civil contine dispozitii privind cerintele pe care trebuie sa le intruneasca obiectul
actului juridic civil in art. 948 pct. 3, art. 963-965. Conditiile de valabilitate a obiectului actului juridic civil
se impart in conditii generale si conditii speciale, cerute numai pentru anumite acte juridice civile.

Sunt conditii generale de valabilitate a obiectului actului juridic civil:

1. sa existe;

2. sa fie in circuitul civil;

3. sa fie determinat ori determinabil;

4. sa fie posibil;

5. sa fie licit si moral.

Sunt conditii speciale de valabilitate a obiectului actului juridic civil:

1. cel ce se obliga trebuie sa fie titularul dreptului subiectiv civil;

2. obiectul sa constea in faptul personal al debitorului;

3. sa existe autorizatia ceruta de lege.

Obiectul trebuie sa existe. Nu poate fi conceput un act juridic care sa nu priveasca nicio prestatie, de
aceea prima conditie este ca obiectul actului sa existe, pentru ca in lipsa acestuia nu se mai pune
problema indeplinirii celorlalte conditii.

Daca obiectul actului juridic priveste un bun, pot exista urmatoarele situatii:

a) daca bunul a existat, dar nu mai exista in momentul incheierii actului juridic, conditia nu este
indeplinita si deci actul juridic nu va 939g67j fi valabil;

b) bunul prezent in momentul incheierii actului indeplineste aceasta conditie;

c) un bun viitor (res futura/sperata) poate forma obiect al actului juridic potrivit. art. 965 alin. (1) C.civ.
(„lucrurile viitoare pot fi obiectul obligatiei”); prin exceptie, „nu se poate face renuntare la o succesiune
ce nu este deschisa, nici se pot face invoiri asupra unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da
consimtamantul celui a carui succesiune este in chestiune” [art. 965 alin. (2)]. Asadar, vanzarea lucrurilor
viitoare este des intalnita (o recolta viitoare, un produs ce urmeaza a fi confectionat, captus
piscium/avium etc.), dar conventiile asupra mostenirilor nedeschise sunt interzise (fiind impotriva
moralei si avand un sfarsit primejdios, dupa cum se exprima art. 1032 C. Calimach). De asemenea, daca
potrivit art. 1775 C.civ. ,,bunurile viitoare ale debitorului nu pot fi obiectul unei ipoteci”, in sistemul Legii
nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investitii imobiliare, ipoteca poate avea ca obiect un imobil
care se va construi sau cumpara cu creditul garantat, deci un bun viitor.

Obiectul trebuie sa fie in circuitul civil. Conditia se refera la bunuri, ca obiect derivat al actului juridic civil,
fiind prevazuta in mod expres in art. 963 C.civ., potrivit caruia „numai lucrurile ce sunt in comert pot fi
obiectul unui contract”. In acelasi sens, art. 1310 C.civ. dispune ca „toate lucrurile care sunt in comert pot
sa fie vandute, afara numai daca vreo lege a oprit aceasta”.

Chiar daca legea vorbeste de lucruri „ce sunt in comert”, se admite unanim ca este vorba de lucruri care
„se afla in circuitul civil”, adica bunuri susceptibile sa faca obiectul unor acte translative sau constitutive,
care pot fi dobandite sau instrainate prin acte juridice civile. Regula in aceasta materie o constituie bunu-
rile aflate in circuitul civil (alienabile), iar exceptia, cele inalienabile (art. 475, 963, 1310 si 1844 C.civ.).

Pe de alta parte, bunurile aflate in circuitul civil se impart, dupa modul lor de circulatie, in doua categorii:

a) bunuri care pot circula liber, neingradit (care constituie regula);

b) bunuri care pot circula in conditii restrictive (precum, armele si munitiile, materiile explozive,
produsele si substantele stupefiante, deseurile toxice, bunurile din patrimoniul cultural national etc.).

Lucrurile cu privire la care legea stabileste expres ca nu sunt in circuitul civil, neputand fi instrainate sau
dobandite prin acte juridice, nu pot forma obiect valabil al unui act juridic (precum, bunurile din
domeniul public, res comunaes, statutul civil al persoanei, drepturile subiective civile nepatrimoniale).

Obiectul sa fie determinat sau determinabil. Aceasta conditie presupune ca actul juridic trebuie sa
precizeze toate elementele in functie de care urmeaza sa se individualizeze obiectul. Neindeplinirea ei
echivaleaza, practic, cu lipsa obiectului si atrage nulitatea actului juridic. Conditia este prevazuta atat de
art. 948 pct. 3 C.civ., care vorbeste despre ,,un obiect determinat”, ca o conditie esentiala pentru
validitatea unei conventii, cat si de art. 964 C.civ. care dispune ca ,,obligatia trebuie sa aiba de obiect un
lucru determinat, cel putin in specia sa. Cantitatea obiectului poate fi necerta, de este posibila
determinarea sa”.

Atunci cand obiectul actului juridic il constituie un bun individual determinat (res certa), conditia de
valabilitate este indeplinita. Atunci cand vorbim insa de bunuri determinate generic (res genera), conditia
este indeplinita fie prin stabilirea precisa a cantitatii, calitatii sau valorii (obiect determinat), fie prin
stabilirea numai a unor criterii de determinare ce se vor utiliza in momentul executarii actului juridic
(obiect determinabil).

Obiectul sa fie posibil. Aceasta conditie este impusa de regula de drept potrivit careia nimeni nu se poate
obliga la imposibil – ad impossibilum, nulla obligatio. Se are in vedere imposibilitatea absoluta, obiectiva,
de neinvins pentru orice persoana, si nu imposibilitatea relativa, subiectiva, datorata incapacitatii ori
nedibaciei personale a debitorului.
Imposibilitatea privitoare la obiect poate fi de ordin material, atunci cand obligatia nu poate fi indeplinita
din cauza unei stari de fapt sau de ordin juridic, atunci cand se datoreaza unei imprejurari de drept. Ea se
apreciaza in raport de momentul incheierii actului juridic. Daca in momentul incheierii unui contract
sinalagmatic, obiectul era posibil, insa ulterior executarea lui devine imposibila datorita interventiei unui
caz fortuit sau de forta majora, se va pune problema riscului contractului, iar in caz de neexecutare
culpabila a obligatiilor se va angaja raspunderea civila.

Obiectul sa fie licit si moral. Aceasta conditie rezulta din dispozitiile art. 5 C.civ., conform carora ,,nu se
poate deroga prin conventii sau dispozitii particulare de la legile care intereseaza ordinea publica si
bunele moravuri”. Rezulta deci ca partile actului juridic civil trebuie sa-si stabileasca o conduita care sa
fie in concordanta atat cu legea, cat si cu regulile de convietuire sociala. Nerespectarea acestei conditii
atrage sanctiunea nulitatii absolute a actului juridic.

Obiectul sa fie un fapt personal al celui ce se obliga. Cerinta este necesara in situatia in care obiectul
actului juridic consta intr-un fapt si decurge din principiul potrivit caruia o persoana nu poate fi obligata
decat prin vointa sa. In consecinta, o parte nu poate promite intr-un act juridic fapta altuia, ci numai
fapta personala, cu exceptia cazului in care aceasta promisiune se face in calitate de reprezentant (legal
sau conventional) al acelei persoane.

In acest cadru, promisiunea faptei altuia nu are niciun efect juridic. In schimb, este valabil actul juridic
prin care o parte se obliga sa depuna toata diligenta pentru a convinge un tert sa incheie ori sa ratifice un
act juridic (conventie de porte-fort), deoarece este vorba de propria fapta a celui ce si-a asumat o
asemenea obligatie. Daca tertul consimte ulterior sa incheie ori sa ratifice actul respectiv, o va face prin
vointa sa, ca parte a actului.

In cazul actelor juridice cu caracter strict personal (intuitu personae), obiectul trebuie sa fie un fapt
personal al celui care se obliga, intrucat contractantul a incheiat actul juridic in considerarea insusirilor
acestuia (contractul de mandat, contractul de antrepriza etc.).

In acest cadru, conditia ca cel care se obliga sa fie titularul dreptului este necesara in cazul actelor
juridice constitutive sau translative de drepturi, fiind o aplicatie a acestui principiu. In aceasta materie o
problema controversata priveste valabilitatea „vanzarii lucrului altuia”

Existenta autorizatiei prevazute de lege. Aceasta conditie este intalnita in cazul unor acte juridice care au
ca obiect anumite bunuri, de regula bunuri care pot circula in conditii restrictive. Spre exemplu, potrivit
art. 58 din Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor si munitiilor, dispune ca „imprumutul sau
instrainarea armelor si munitiilor se poate face numai persoanelor autorizate sa le detina, cu respectarea
destinatiei acestora si a scopului pentru care s-a dat autorizatia”. Poate fi vorba de o autorizatie
administrativa sau judiciara (Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei), iar nerespectarea acestei
cerinte de valabilitate atrage nulitatea actului.