1.1.

Obiectul de studiu și sarcinile științei „Economie agrară”

În sens inițial termenul de economie provine de la grecescul “oikia” care

semnifică casa și “nomos” care semnifică regula – arta de a “gira” casa, cu alte
cuvinte, organizarea și conducerea diferitelor activități domestice cu scopul de a
asigura pe cât mai bine posibil existență membrilor familiei.
Termenul economie are câteva semnificații:
 ansamblul ramurilor economiei naționale, care asigură societatea cu bunurile
materiale și serviciile necesare.
 totalitatea relațiilor obștești (sociale), în care sunt incluși oamenii (grupe,
colective ş.a.) în procesul de producție, distribuire, schimb și consum al
bunurilor materiale.
Relațiile de producție sunt reglementate de legile economice. Legea economică
reprezintă expresia abstractizată a raporturilor esențiale, cauzale, funcționale atât
din interiorul fenomenelor economice, cât și dintre acestea. Raporturile respective
se caracterizează printr-o relativă constanță și repetabilitate în cadrul condițiilor
date. Dezvoltarea societății în ansamblu, cât și a subiecților economici determină
sistemul legilor economice:
1. legea valorii;
2. legea acumulării;
3. economia timpului;
4. dezvoltarea proporțională;
5. legea cererii și ofertei ş.a.
 economia este știința care studiază resursele de producție și relațiile de
producție, inclusiv economia națională în ansamblu sau pe ramuri de
producție în parte.
În sistemul ştiinţelor contemporane "ştiinţa economică" ocupă un loc deosebit de
important; astăzi, nu există domeniu al vieţii economice şi sociale care, într-o măsură
sau alta, să nu apeleze la cunoştinţe economice. Deciziile şi acţiunile oamenilor se
bazează tot mai mult pe raţionamente, pe criterii şi calcule economice ştiinţifice.
Știința economică vizează studiul fenomenelor economice (producția,
consumul, schimbul etc.), a mecanismelor (confruntarea cererii și a ofertei pe
piață) și a interacțiunilor existente între aceste fenomene (producția este tributară
investițiilor și invers).
Economia agrară reprezintă știința care studiază acțiunile obiective a legilor
economice (în ramură) și forma lor de manifestare în producția agricolă.
Obiectul de studiu al științei “ Economie agrară” este studiul formelor
particulare și concrete ale legilor care guvernează fenomenele și mecanismele
economice din agricultură, respectiv cercetează și explică conținutul relațiilor
agrare și a procesului de producție agricolă.
Economia agrară face parte din grupa științelor economice teoretico-
aplicative, care se ocupă cu studiul unei părți din organismul economic –
agricultura – și vizează răspuns la următoarele probleme:
 cum utilizăm resursele agrare pentru a face față nevoilor la nivel
individual și colectiv în condițiile conservării mediului înconjurător?;
  care sunt cele mai eficiente căi de creștere și dezvoltare economică a
agriculturii și a diferitelor activități economice legate de aceasta?;
 care trebuie să fie pârghiile de piață pentru a se evita suboferta sau
supraoferta de produse agricole și care sunt efectele acestor fenomene
asupra agricultorilor și a economiei în general?.
Economia agrară folosește cercetările științelor economice:
1. geografia economică – pentru amplasarea și specializarea producției
2. managementul producției în întreprinderile agricole – pentru a găsi rezervele
de majorare a eficienței în agricultură
3. statistica agriculturii – pentru studierea și generalizarea materialelor cu
scopul de a determina direcția de dezvoltare a ramurii
4. contabilitatea – pentru analiza activității întreprinderii
5. marketingul – pentru studierea relațiilor dintre producerea produselor și
piața de consum ş.a
Sarcinile principale ale științei „Economie agrară” sunt:
 elaborarea bazelor economice de dezvoltare a ramurilor în condiții de piață
și a metodelor eficiente de gospodărire;
 stabilirea metodelor de folosire rațională a resurselor și de micșorare a
costurilor de producție.
Reieșind din aceste sarcini economia agrară ca știință de ramură elaborează și
argumentează economic:
1. dezvoltarea structurii cu multe sectoare în agricultură
2. propuneri pentru formarea capacității de concurență a producției agricole
3. formele de organizare rațională a integrării și cooperării
4. nivelul optimal de concentrare și specializare a producerii producției
agricole
5. direcțiile de bază a intensificării agriculturii pe baza introducerii ajunsurilor
progresului tehnico-ştiinţific
6. direcțiile prioritare de folosire a investițiilor capitale în agricultură
7. mecanismul economic de funcționare a producătorilor de produse agricole în
condițiile relațiilor de piață
8. gradul de necesitate și direcțiile de reglementare de stat a producerii
producției agricole.