REZUMAT

CRITICA RAȚIUNII PRACTICE

Immanuel Kant

Kant a transformat în mod radical, perspectivele și conceptele gîndirii filozofice. Lucrările

sale fundamentale au fost cele trei celebre Critici: Critica rațiunii pure, Critica rațiunii practice
și Critica facultății de judecare.

În Critica rațiunii practice (1788) filozoful german își construiește propriul său sistem etic și dă
doctrinei sale o formă, definitivă, sistematică. El face încercarea de a fundamenta morala în
același mod cum asigurase temeliile știnței în Critica rațiunii pure. Dovedirea acestei întâietăți a
moralei îl preocupă pe Kant în primul rând în Critica rațiunii practice. Știința nu are valoare
pentru sine, ci numai în masura în care servește la perfecționarea morală a omului. În această
lucrare ,,rațiunea este numită practică deoarece privește acțiunea: decizie, alegere,
comportament”(Hersch, p.173). Este considerată “practică” rațiunea care decide, în vederea
acțiunii, care este comportamentul moral-deci rațiunea care îmi spune datoria, obligația morală
de făptuire. Ea purcede la un examen critic de sine pentru a-și descoperi sensul, valoarea,
posibilitățile și limitele, Prin acest examen, ea trebuie să clarifice ce anume există în ea însăși
care nu provine din experiență, deci ce este în ea a priori sau pur. Critica rațiunii practice este
cercetarea rațiunii ca elucidare morală a vieții practice considerate în latura ei a priori. Această
lucrare ne propune să înțelegem în ce condiții este posibilă o decizie morală. Valoarea morală nu
depinde de un rezultat exterior care merită să fie atins, nici de anumite împrejurări determinate:
ea este o valoare în sine. În concepția lui Kant ,un act nu este moral decât în măsura în care
provine exclusiv din decizia de supunere la legea morală ca atare, și nu din considerarea unor
scopuri și consecințe exterioare,de exemplu din dorința de a te bucura de stima concetățenilor. E
datoria mea- aceasta este unica motivație morală: un apel, o exigență formală. Ea se adresează în
ființa noastră unei instanțe pe care Kant o numește voința bună. Voința bună este ceea ce, în noi,
vrea să fie în acord cu valorile morale. Înclinațiile noastre, dimpotrivă, vor adeseori să ne atragă
spre altceva, ele depind de realități exterioare. Între cele două se află voința care devine voință
bună atunci când vrea să coincidă cu valorile morale. Astfel, voința bună își dă sieși legea. Este
ceea ce Kant numește autonomia voinței. Se înțelege că autonomia nu este niciodată sinonimă
cu arbitrarul, care ne îngăduie să facem ceea ce ne convine, când și cum ne convine. Cuvântul
“autonomie”este alcătuit din autos, care înseamnă ”însuși” și nomos, care înseamnă ”lege”.
Autonomia este statutul voinței care își dă sieși legea. Această lege este supunerea față de
datorie: sunt dator.

A te supune datoriei nu constituie pentru Kant o constrângere care se exercită asupra libertății ci
dimpotrivă, este libertatea însăși. Libertatea este autonomia pe care o posedăm și care ne
împiedică să fim jucăria sentimentelor și afecțiunilor noastre, și care, dimpotrivă, ne permite,
grație voinței bune, să ne impunem nouă înșine respectul datoriei.

,,Pentru Kant, omul este cetățeanul a două lumi: prin impulsurile sale egoiste omul participă la
lumea sensibilă, iar prin obligațiile morale, omul se ridică în lumea suprasensibilului. Aici aflăm
lumea principiilor absolute sau lumea care se conduce după legile morale. Imperativele etice nu
se confundă cu principiile științei, căci activitatea practică și cunoașterea teoretică sunt deosebite.
Imperativul etic respectă rațiunea practică, cunoașterea teoretică este condamnată de rațiunea
speculativă (teoretică).

Ce este înclinația? Este facultatea de a râvni (dori), întrucât depinde de senzații. Deci, înclinația
este întotdeauna, dovada unei trebuințe pe care o resimțim.

Ce este datoria? Este facultatea de a acționa în conformitate cu legea morală. Numai dacă
acționăm din datorie, maxima acțiunii noastre poate deveni principiu al unei legislații
universale.” (Adămuț, p. 57)

Kant distinge între acțiuni făcute conform datoriei și din datorie. O acțiune conform datoriei este
aceea de a-ți conserva viața. Orice om face acest lucru. Grija aceasta însă nu are în ea nici un
conținut moral, deși este universală. Capătă un conținut moral atunci cînd viața este întreținută
fără a o iubi. exclusiv din datorie. Căci iubirea ca înclinație nu poate fi poruncită, dar binefacerea

irezistibilă, este o iubire practică și nu patologică, care rezidă în voință și nu în înclinația

senzației, în principiile acțiunii și nu în compasiunea care înduioșează; dar numai cea dintâi
poate fi poruncită. ,, Reprezentarea unui principiu obiectiv, întrucât el este o constrângere pentru
voință, se numește comandament al rațiunii, adică un imperativ. Toate imperativele se exprimă
prin verbul - trebuie și arată prin acesta raportarea unei legi obiective a rațiunii la o voință care,
dat fiind natura ei subiectivă, nu e determinată de această lege în mod necesar (o constrângere).
Ele nu fac decât să proclame că a face sau nu ceva este sau nu bine.

Kant distinge două imperative ale rațiunii practice imperativul categoric și imperativul ipotetic.
Imperativul categoric reprezintă o acțiune ca fiind obiectiv necesară prin ea însăși, independent
de orice alt scop. Atunci când acțiunea este bună numai ca mijloc pentru obținerea unui alt lucru,
imperativul este ipotetic.”(Lupșa, Hacman, p.53) Imperativul categoric este porunca pură (a
priori) a legii morale, așadar a priori în stare pur. El este valabil ori de câte ori un om spune:”E
de datoria mea, pentru că e de datoria mea. ”Nu există un alt motiv. Acest “e de datoria mea”
(Hersch, p.199) nu înseamnă, că subiectul moral nu ține seama de consecințele actelor sale, ci că
luând decizia el nu tine seama decât de ceea ce face ca aceste consecințe să aibă un caracter
moral. Nu contează dacă aceste consecințe sunt placate sau de dorit, ci numai calitatea lor
morală. Este valabil necondiționat (nu trebuie să minți). Imperativul categoric este o pură
constrângere a datoriei. Și “pur” semnifică aici că este vorba de constrângere necondiționată a
priori a legii morale (cu excluderea oricărui element empiric) care-mi determină acțiunea. Deci,
imperativul categoric nu urmărește nici un scop, are la bază natura rațională, este întemeiat pe
voința autonomă nedeterminată sensibil, consideră omul numai ca scop,e moral și devine
principiu al unei legislații universal. În concepția lui Kant nu există decât un singur imperativ
categoric, și anume: “acționează numai conform maximei prin care să devină o lege universală.”
Și, mai departe, imperativul universal al datoriei poate fi exprimat astfel: acționează ca și când
maxima acțiunii tale ar trebui să de vină, prin voința ta, o lege universală a naturii.” Tot în
termenii lui Kant, imperativul practic (categoric) îmbracă și formele: ”acționează astfel încât
maxima voinței tale să poată oricând valora în același timp ca principiu al unei legislații
universale”și “acționează astfel încât să folosești umanitatea atât în persoana ta, cât și în
persoana oricărui altcuiva totdeauna în același timp ca scop, și niciodată numai ca mijloc.” Dacă
în decizie intervin elemente empirice, autonomia imperativului categoric este astfel alterată:
considerațiile a posteriori intervin prin intermediul datelor empirice situate în timp și spațiu.
Necondiționatul este înlocuit prin condiționat, absolutul prin relativ. Kant numește acest factor
relativ imperativul ipotetic. Imperativul ipotetic exprimă necesitatea practică a unei acțiuni
posibile, considerată ca mijloc pentru obținerea unui lucru dorit (sau care este posibil să fie
dorit). Imperativul ipotetic este valabil numai în anumite condiții (dacă vrei să te faci pictor
trebuie să studiezi artele plastice). Deci, imperativul ipotetic are un scop material, e relativ, bazat
pe voința eteronomă, pe sentiment, folosește omul întotdeauna ca mijloc, este legal, dar nu
moral, e făcut din punctul de vedere al omenirii, nu al umanității. Imperativul ipotetic nu poate
deveni o lege practică. El intervine aproape totdeauna când este vorba de luarea unei decizii și
vrea să ne facă să înțelegem că elementul cu adevărat moral, într-o decizie, ceea ce merită
numele de “morală” este aplicarea unei exigențe absolute, necondiționate, a maximei a priori
într-o situație data.

Când se vorbește despre etica lui Kant se amintesc adesea și cele trei postulate ale rațiunii
practice. Un postulat este un fel de principiu pe care îl adoptăm la începutul unui sistem de
gândire și care folosește la demonstrarea a ceea ce urmează fără a putea fi el însuși demonstrat.
Cele trei postulate ale rațiunii practice sunt trei condiții indispensabile pentru ca “datoria”rațiunii
practicesă aibă un sens. Ele răspund la întrebarea: cum este în genere posibilă o datorie
necondiționată? Și răspund grației formulei ”Poți, pentru că e de datoria ta”,care ne prezintă una
din aceste condiții: “libertatea”.Rațiunea practică, cu a sa poruncă a datoriei, nu are nici un sens
dacă nu admitem libertatea. Acesta este primul postulat al rațiunii practice. În acest postulat ,
Kant se referă la contradicția în care se amintește pe de o parte că există libertate în lume , și pe
de altă parte, în lume, totul este determinat. Kant rezolvă această contradicție astfel: lumea
experienței, cea a fenomenelor, este integral guvernată de principiul cauzalității, dar acest lucru
nu este adevărat decât la nivelul fenomenelor. El a trebuit să limiteze cunoașterea pentru că
aceasta nu atinge decât fenomenele, iar fenomenele epuizează ființa. Ele sunt doar ființa așa cum
o putem noi sesiza prin intermediul formelor a priori ale sensibilității și intelectului, și prin
intermediul funcției regulative a celor trei idei ale rațiunii. Rațiunea practică tratează despre
morală, iar morala, ca să aibă un sens, presupune libertatea. Când acționăm în chip moral, când
luăm o decizie morală, suntem liberi. Dar din clipa în care încercăm să ne observăm pe noi înșine
ca subiecți ai acțiunilor sau deciziilor, adică din clipa în care ne situăm ca psihologi în afara și în
fața acțiunii noastre, redevenim, pentru aparatul nostru de cunoaștere, fenomene. Acțiunea
noastră, voința noastră devin fenomene, pe care le observăm în timp și spațiu, și pe care le
ordonăm și le legămîntre ele prin intermediul cauzalității. Deci, chiar dacă cineva săvârșește o
acțiune din pură conștiință a datoriei,dinsupunere la imperativul categoric în stare pură, adică din
pură libertate, el nu s-ar puteabucura de acestlucru. Căci chiar în momentul în care ar fi ispitit
să-și admire propria libertate, și-ar transformalibertatea la nivelul fenomenelor, pe care le
constatăm în spațiu și timp. Nu există nici o contradicție între Critica rațiunii pure și Critica
rațiunii practice, între domnia universală a cauzalității în lumea fenomenală și libertatea pe care
o postulează rațiunea practică- cu condiția de a recunoaște că libertatea nu poate fi decât un
noumen. Ea nu poate fi obiect al cunoașterii, nu o putem obiectiva și nici nu ne putem bucura de
ea. Așadar, libertatea este primul postulat al rațiunii practice. Critica rațiunii practice ne îngăduie
să o acceptăm, fără să ne pună în contradicție cu intelectul nostru. Totuși, ea nu ne oferă nici o
dovadă a existenței libertății- după cum nici Critica rațiunii pure nu o face. Ea ne arată numai că
libertatea este condiția fără de care moralitatea, care acționează efectiv în ființa omenească, ar fi
lipsită de sens. Ea este deci o “condiție a sensului”, un postulat, nedemonstrat, nerespins,dar
indispensabil procesului moral. Al doilea postulat al rațiunii practice este cel al nemuririi
sufletului. Așa cum amintește Kant, ,,există în conștiința noastră morală ceva care cere acordul
dintre datorie și fericire. Dar cum acest acord nu este posibil în cuprinsul lumii, suntem obligați
să deschidem o dimensiune care transcede lumea fenomenelor. Această nemurire este foarte
misterioasă. Ea nu implică nicidecum vreo posibilitate de recompensă sau pedeapsă, care să
compenseze într-o altă lume nedreptățile din lumea noastră. Ea semnifică dincolo de realitatea
empirică, dimensiunea noumenală deschide o perspctivă în care datoria și fericirea ar putea
converge. Ar putea exista aici o datorie fericită, chiar o beatitudine, dar de o cu totul altă natură
decât aceea a experienței obiective. Și cum, după Kant, nimic de acest fel nu este posibil pe
pământ, trebuie să admitem că există în suflet ceva care transcedelumea fenomenală, adică,
timpul. Tocmai aceasta este eternitatea: sufletul transcede timpul. A fi muritor înseamnă a-ți avea
sfârșitul în timp, a nu avea nici o speranță dincolo de timp. Fără îndoială, nemurirea sufletului
înseamnă că în lumea noumenală nu există timp și că în consecință în acea lume sufletul, prin
libertatea sa, este nemuritor. Numai o asemenea nemurire deschide perspectiva unei concilieri
posibile a datoriei și fericirii.”(Hersch, 206) O atare perspectivă este necesară coerenței morales:
această coerență reclamă într-adevăr dreptatea. Așadar, al doilea postulat al Rațiunii practice nu
este demonstrate, el trebuie doar să fie admis ca o condiție de sens a acestuia. Dar trebuie să
concepem nemurirea sufletului ca aflându-și sensul nu în vreo continuitate temporală, ci numai
în natura noumenală a sufletului. Critica rațiunii practice afirmă existenta unei convergențe a
valorilor, o convergență transcendentă a tuturor elementelor constitutive ale vieții morale.
Această convergență transcendentă este Dumnezeu. Kant amintește și de data această că : nu
putem demonstra existența lui Dumnezeu. Dumnezeu devine astfel un al treilea postulat. În
Critica rațiunii pure, Kant a supus unui examen critic argumentele tradiționale ale existenței lui
Dumnezeu și le-a respins pentru că ele procedează ca și cum Dumnezeu ar fi un fenomen. Nu
avem despre Dumnezeu nici un concept clar. Ca să avem un asemenea concept, ar trebui să ne
fie dată o intuiție a lui Dumnezeu. Dar nu dispunem de așa ceva. Suntem deci incapabili să
spunem ceva sigur în legătură cu Dumnezeu. Nu-i putem dovedi, nici respinge existența. Putem
doar constata că existența sa este o condiție de sens pentru ansamblul moralei practice. Ea este
deci implicată în orice exercițiu al moralității și libertății. Când Critica rațiunii practice instituie
aceste trei postulate,nu este vorba de cunoaștere,ci de credință, o credință care nu contrazice
cunoașterea. Acesta este raționamentul Kantian. În această lume a fenomenelor, Kant nu promite
nici recompensă, nici satisfacție, nici măcar cea a unei bune conștiințe sau a unei certitudini El ne
acordă doar posibilitatea de a crede fără contradicție.Și arată că această credință este deja
prezentă în conduita morală. Să subliniem încă o trăsătură caracteristică a gândirii Kantiene:
ceea ce Kant numește”datorie”, aceea constrângere absolută a conștiinței morale,este la el
sinonim cu “libertatea”. Kant amintea: ,,când crezi că faci ceea ce vrei, în realitate te lași
determinat de cauzalitatea care guvernează în lumea fenomenelor și căruia îi aparții, prin trup,
simțuri și afectivitate. Te supui cu totul legii naturii și numești libertate cauzalitatea ei.
Dimpotrivă, adevărata libertate este supunerea față de datorie, pentru că numai datoria,prin
necesitatea și universalitatea ei,trece dincolo de realitatea fenomenelor, ajungțnd până la cea a
noumenelor, singura unde este posibilă libertatea. A fi liber- după Kant- înseamnă să-ți afirmi
autonomia voinței,iar autonomia înseamnă acțiunea călăuzită doar de legea morală în absolutul
ei.”(Hersch. 209)
Bibliografie:

HERSCH J., Mirarea filozofică- Istoria filozofiei europene, București, Editura Humanitas, 1997

ADĂMUȚ A.I., Filozofie – Sinteze pentru bacalaureat și admiterea în învățământul superior,

Iași, Ed. Polirom, 1997

LUPȘA E., HACMAN G., Filozofie – Manual pentru clasa a XII-a Tip B, București, Editura
Didactică și Pedagogică, 2016