Minciună

Minciuna este o afirmație care este contrazisă de către experiență, observație sau bun simț, care este
oferită de mincinos în mod premeditat sau spontan prin contorsionarea totală sau parțială a faptelor și a
adevărului sau prin argumentarea selectivă, dar aparent semnificativă, a faptelor. De regulă, minciuna se
consideră o acțiune intențională de declarare a unei stari modale necomfirmabile sau imediat (ori ușor)
confirmabilă, pentru a produce confuzie, a oferi false speranțe, a determina o anume acțiune sau a crea
o anume stare intelectivă, socială ori afectivă care servește într-un fel sau altul mincinosului. Deși
minciunile premeditate sunt cele care sunt considerate a fi mult mai devastatoare și de neiertat, se pot
totuși identifica și minciuni spontane, nepremeditate, posibil determinate de lipsa de informare, de
înțelegere corectă și/sau de interpretarea greșită a informațiilor existente sau accesibile la un moment
dat.

Privit dintr-o anumită perspectivă, se poate afirma că minciuna caracterizează personalitatea iar
adevărul realitatea, în sensul că personalitatea poate produce afirmații confirmabile sau infirmabile cu
privire la realitate, dar reflectarea realității în individ, care este un adevar, este o distinctă transpunere a
unei cantității purtătoare de informații care se metamorfozează "realitate" cu o structură și
fenomenalitate distinctă.

Astfel, se pot identifica diferite variante ale minciunii, precum ar fi

Minciuna individuală cotidiană, produsă spre a genera convingeri, atitudini sau emoții predeterminate,
așteptate, în partenerii de acțiune sau de afectivitate;

Minciuna individuală politică, orientată către schimbarea opiniei și convingerilor unui individ sau a unei
mulțimi de subiecți, cu obținerea posibilității de a manipula intențiile și comportamentele altora în
favoarea unui singur individ;

Minciuna colectivă practicată de un grup sau de către o comunitate cu o anume poziție socială și
privilegii. Minciuna politică colectivă vizează păstratea statutului și privilegiilor de catre o minoritate
aflată în conflict de interese cu o majoritate defavorizată, lipsită de privilegiile grupului;

Minciuna economică, individuală sau colectivă, ascunde intenționat starea reală a unei economii locale,
regionale, statale sau globale din diferite motive.

Minciuna socială este acea afirmație sau ansamblu de afirmații care declară sau susțin existența unor
deosebiri de performanță și calitate umană între indivizi, grupuri de indivizi sau mari colectivitati umane.
Aceasta minciună de tip social (care poate fi adesea orientată rasial sau cultural) caută să introducă
diferențe de valoare între oameni sub raport conceptual sau afectiv și să motiveze orice acțiuni
discriminatorii aplicate și aplicabile celor indezirabili.

Acest tip de minciuna segregantă, construită pe baza pretinsei diferențe de calitate dintre subiecți, a
declanșat în decursul istoriei numeroase conflicte sociale mai mici sau mai mari, a intreținut adversitatea
și chiar ura dintre indivizi și/sau grupuri, a înjosit calitatea de om și a făcut mult rău societății,
producând, prin standarde diferite de evaluare, umilire, suferință și degradare umană.
Minciuna științifică derivă din construcția unei ipoteze incorecte de mecanism cauzal, indiferent dacă
este conjunctural, fenomenal sau social, și pretenția valabilității acelui model (împotriva evidenței
științifice), respectiv a incapacității modelului de a oferi predicții corecte sau de a explica coerent acele
segmente ale realității, societății sau individului, pe care pretinde a le teoretiza, legifera și/sau explica.

Minciuna culturală vizează împraștierea intențională a unor afirmații false (care pot fi atât degradante
cât și laudative) cu privire la conținutul sau la valoarea diferitelor produse culturale (dintre care unele
pot fi opere de artă), prin propunerea și susținerea unui sistem de valori preferențial, sistem care neagă
valori consacrate și recunoscute. În schimb, apreciază drept opere fundamentale, creații banale,
partizane, uneori antisociale, fără calitate artistică, incapabile să producă satisfacții de natură
emoțională și intelectuală superioare și să extindă orizontul uman al individului sau colectivității.

Cuprins [ascunde]

1 Clasificare

1.1 Minciuna mare

1.2 Cacealmea (bluffing)

1.3 Minciuna deschisă

1.4 Minciuna majordomn

1.5 Minciuna contextuală

1.6 Economia cu adevărul

1.7 Minciuna de urgență

1.8 Exagerarea

1.9 Minciuna glumeață

1.10 Minciuna pentru copii

1.11 Minciuna prin omisiune

1.12 Minciuna în afaceri

1.13 Minciuna nobilă

1.14 Minciuna Albă

1.15 Jurământ fals

1.16 Reclamă exagerată

2 Taxonomia minciunii conform Sfântului Augustin

3 Dragoste și razboi

4 Psihologia minciunii

5 Moralitatea minciunii

6 Consecințele minciunii

7 La alte specii

8 Paradoxuri

9 Detectarea minciunii

10 Povești faimoase

11 Vezi și

12 Note

13 Bibliografie

14 Legături externe

Clasificare[modificare]

Minciuna mare[modificare]

Este o minciuna care are ca scop sa inșele victima in a o face sa creadă informațiile spuse de cel care
minte, ceva care va fi contrazis, probabil, de unele informații pe care victima le posedă deja. În cazul în
care minciuna este suficient de mare, poate reusi, datorită reticenței victimei sa creadă că un neadevăr
de o asemenea mărime ar fi într-adevar, fabricate.

Cacealmea (bluffing)[modificare]

Cacealmeaua este atunci când pretinzi că ai informații pe care nu le ai de fapt. Cacealmeaua este un act
de decepție care este rareori văzut ca o faptă imorală când se întamplă în timpul unui joc în care această
decepție este de acord în prealabil de către jucatori. De exemplu, un jucător (de poker in general),
încearcă să îi facă pe ceilalti jucători să creadă că are carți mai bune decât le are in realitate. În această
situație, decepția este acceptată și este privită drept tactică de joc.

Minciuna deschisă[modificare]

Este o minciună spusa drept si confident in față, cu scopul de a fi convingator.

Minciuna majordomn[modificare]
Este un termen inventat de cercetătorii de la Cornell University, care descriu ca fiind minciuni mici spuse
electronic și sunt folosite pentru a incheia o conversație. De exemplu, trimițându-i cuiva SMS "trebuie sa
plec, a venit chelnerul", când de fapt nu ești la restaurant.[1]

Minciuna contextuală[modificare]

Se poate afirma o parte a adevărului in afara contextului, știind ca fară informații complete, se creeaza o
impresie falsă. De asemenea, se pot da fapte exacte dar să inșeli cu ele. De exemplu sa spui "Da, exact,
am mâncat toată ciocolata singur(ă)", spus pe un ton sarcastic, ar putea suna pentru cel care te ascultă,
că defapt nu ai mancat singur ciocolata, când de fapt ai mancat-o.

Economia cu adevărul[modificare]

Economia cu adevărul este folosită ca un eufemism, pentru decepție, fie prin oferirea de informații false,
fie prin nedezvăluirea anumitor fapte importante. La propriu, se poate descrie ca dezvaluirea atentă a
faptelor, fara a detalia prea cu prea multe informații; a vorbi cu grijă.

Minciuna de urgență[modificare]

Minciuna de urgență este o minciună strategică, spusă atunci când adevărul nu poate fi spus pentru că
provoaca daune sociale. De exemplu, un vecin poate minți o nevastă furioasă în legătură cu soțul ei
infidel, pentru ca soția să nu îi provoace leziuni fizice soțului sau invers în timpul conflictului dintre cei
doi.

Exagerarea[modificare]

O exagerare apare atunci când cele mai fundamentale aspecte ale unei afirmații sunt adevărate, dar
numai într-o anumită masură. De asemenea, este vazută ca „întindere a adevărului” sau a face ca ceva
sau cineva sa para mai puternic, slab sau real decât este.

Minciuna glumeață[modificare]

Minciunile glumețe sunt facute pentru amuzament și formulate într-un mod pe care să îl înțeleagă toți
participanții conversației sau spectatorii, telespectatorii etc... un exemplu este ironia sau tachinarea.

Minciuna pentru copii[modificare]

Minciunile pentru copii, sunt in general mediocre, în care deseori se utilizează eufemisme, pentru a fi
mai ușor pentru adulți să abordeze un subiect cu un copil. printre cele mai cunoscute exemple este cel al
berzei „copiii ajung pe lume aduși de barză”, existența lui Moș Crăciun, Zâna Maseluță sau Iepurașul de
Paști

Minciuna prin omisiune[modificare]

Minciuna prin omisiune este acea minciună prin care se omit date importante, lăsând în mod deliberat o
concepție greșită unei persoane.
Minciuna în afaceri[modificare]

Vânzatorul unui produs sau serviciu poate sa faca publicitate falsă despre ceea ce oferă, în special când
are competiție. Numeroase țări au adoptat legi –Protecția consumatorului– pentru a combate astfel de
fraude.

Minciuna nobilă[modificare]

O minciună nobilă, este una care în mod normal ar creea discomfort dacă adevărul ar ieși la suprafață,
dar oferă unele beneficii pentru mincinos facând un bine societății ceea ce înseamnă ca face bine altora.

Minciuna Albă[modificare]

Minciunile albe sunt minciuni minore care sunt considerate inofensive, sau chiar benefice, pe termen
lung. O versiune generală de o minciună albă este de a spune doar parțial adevărul, prin urmare nu
poate fi suspectat de minciună, pentru a evita intrebările incomode.

Jurământ fals[modificare]

Jurământul fals este un tip minciună sau un tip declarație falsă dată sub juramânt în timpul unui proces
juridic la tribunal sau în orice tip de jurământ scris. Jurământul fals este o crimă, pentru că martorul a
jurat să spună adevărul, iar pentru credibilitatea instanței să rămână intactă, mărturia martorului
trebuie să fie adevărată.

Reclamă exagerată[modificare]

Aceste reclame sunt afirmații exagerate, de obicei găsite în publicitate si anunțuri, cum ar fi „cea mai
bună calitate, la cel mai mic preț”, sau „întotdeauna votați pentru interesul tuturor”. Asemenea afirmații
sunt puțin probabil sa fie adevărate, dar nu poate fi dovedit că sunt false, deci nu încalcă legea.

Taxonomia minciunii conform Sfântului Augustin[modificare]

Augustin de Hipona, cunoscut și ca Sfântul Augustin [de Hipona], conform numelui său din latină Sanctus
Augustinus, a scris o carte dedicată minciunii De Mendacio, Despre minciună. Anterior scrisese "Carte
despre minciună" și "Împotriva minciunii". Conform textului cărții De Mendatio, care este o operă târzie
a sa, Sfântul Augustin grupează minciunile în opt categorii grupate în ordinea severității:

Minciuni din texte religioase.

Minciuni care rănesc pe toți și nu servesc nimănui.

Minciuni care rănesc pe toți și servesc cuiva.

Minciuni spuse pentru plăcerea de a minți.

Minciuni spuse pentru "a mulțumi pe alții într-o manieră elegantă".

Minciuni care nu rănesc pe nimeni și servesc cuiva.

Minciuni care nu rănesc pe nimeni și salvează viața cuiva.

Minciuni care nu rănesc pe nimeni și salvează "puritatea" cuiva.

Dragoste și razboi[modificare]

Clișeul „Totul este corect in dragoste si in razboi”, gasește justificări pentru minciuni, în ordine pentru a
câștiga putere.Sun Tzu declară că „războiul este bazat pe decepții.” Niccolò Machiavelli ne sfătuiește în
principele „niciodată să nu încerci să câstigi cu forța ce se poate câștiga cu decepția.”

Psihologia minciunii[modificare]

Capacitatea de a minți este observată devreme și aproape universal în dezvoltarea umană. Psihologia
socială și Psihologia dezvoltării sunt îngrijorate din pricina teoriei minții, cu ajutorul căreia oamenii
simulează reacțiile altuia, pentru poveștile lor și determină dacă minciuna va fi suficient de credulă. Cel
mai frecvent, aceasta este cunoscută ca Inteligență Machiavelliană și apare în timpul dezvoltării, când
copiii îndeplinesc vârsta de patru ani sau cinci și sunt capabili să mintă convingător. Înainte de aceasta,
ei, pur și simplu sunt incapabili să ințeleagă de ce alții văd lucrurile diferit —și presupun că este un singur
punct de vedere, al lor.

Copiii tineri învață din experiență că spunând o minciună, pot evita pedepse pentru „fărădelegile”
provocate, înainte de a li se dezvolta teoria minții necesară pentru a înțelege de ce funcționează. În
această etapă de dezvoltare, copiii spun deseori minciuni exagerate, imposibil de crezut, din cauza
cadrului conceptual de a judeca dacă o afirmație poate să fie crezută sau chiar să ințeleagă conceptul de
credibilitate.

Când copiii învață să mintă, le lipsește înțelegerea morală când ar trebui să se oprească. Aceasta durează
ani de zile în care vede oamenii mințind, iar ca rezultat, iși vor dezvolta o înțelegere adecvată. Înclinația
spre minciună variază la copii, astfel că unii se obișnuiesc să mintă, iar alții de a spune adevărul.
Obiceiurile se vor schimba cel mai probabil în timpul maturității.

Mitomania este un termen folosit de psihiatrii care înseamnă tendința patologică de a minți.

Un studiu recent ne spune că pentru a spune o mincină ne trebuie mai mult timp decât pentru a spune
adevărul.

Moralitatea minciunii[modificare]
Aristotel credea că nici o regulă generală nu este posibilă despre minciună, pentru că oricine susținea
minciuna nu putea fi crezut. Filozofii Augustin de Hipona, Toma de Aquino și Immanuel Kant condamnă
toate minciunile. Conform celor trei, nu sunt circumstanțe în unul dintre ei să mintă. Fiecare dintre
acești filosofi au dat câteva argumente împotriva minciunii, toate compatibile între ele. Printre cele mai
importante argumente sunt:

Minciuna este o perversiune a facultății naturale de vorbire, sfârșitul natural care este de a comunica
gândurile vorbitorului.

Când unul minte, compromite încrederea în societate.

Între timp, filosofii utilitariști sprijină minciunile care fac bine—minciunile albe. În cartea sa Cum sa Iei
Decizii Bune și Să Ai Dreptate tot Timpul, Iain King sugerează o regulă despre posibilitatea minciunii, pe
care o definește: „Înșeală doar dacă poți schimba comportamentul într-un fel care să valoreze mai mult
decât încrederea pe care ai să o pierzi, dacă minciuna o să fie descoperită.”

Consecințele minciunii[modificare]

O dată spusă o minciună, pot apărea două consecințe: poate fi descoperită sau poate rămâne
nedescoperită.

În unele circumstanțe, o minciună descoperiă poate pune la îndoială alte afirmații spuse de același
vorbitor și poate duce la sancțiuni sociale sau legale împotriva vorbitorului. Când o minciună este
descoperită, ceea ce gândește și cum se comportă mincinosul, nu mai poate fi prezis sau anticipat, ceea
ce înseamnă că încrederea față de mincinos scade.

La alte specii[modificare]

Unele studii asupra comunicării, afirmă că, capacitatea de a minți există și la alte animale, precum cele
din familia Hominidae. Even Koko, faimoasa gorilă care a învățat Limbajul Semnelor(gesturilor/mimica)
Americane, a fost prinsă în flagrant, după ruperea unei chiuvete de pe un perete în urma unui acces de
furie. Ea a spui apoi celor care o îngrijeau că o pisică a rupt chiuveta și arăta cu degetul către ea. Este
neclar dacă aceasta a fost o glumă sau o încercare de a da vina pe pisică. Un limbaj al trupului înșelător,
poate induce în eroare adevărata intenție a speciei de a ataca sau fugi, s-a observat acest fapt la
numeroase specii, inclusiv la lupi. O pasăre mamă, înșală când se preface că are o aripă ruptă, pentru a-i
distrage atenția unui potențial predator de la cuibul ei; cea mai cunoscută este Killdeer.

Paradoxuri[modificare]
În scenariile dualiste (da/nu, alb/negru) răspunsurile sunt întotdeauna date, o persoană care știm că
minte constant, paradoxal ar fi o sursă de adevăr.

Detectarea minciunii[modificare]

Unii oameni detectează mai bine minciunile decât alții, pentru că sunt în stare de a deosebi o mincină
prin expresii faciale, ritmul vorbirii, anumite mișcări și alte metode. Conform cercetătorului David J.
Lieberman în cartea Never Be Lied To Again: How to Get the Truth In 5 Minutes Or Less In Any
Conversation Or Situation, aceste metode pot fi învățate. Unele metode de interogare pot avea o șansă
mai mare de succes, de exemplu „Când a fost ultima dată când ai fumat marijuana?”, este mai probabil
să afli adevărul decât întrebând „fumezi iarbă?”. Punerea unei întrebări pentru a obține informația pe
care o vrei, este o abilitate ce se poate învăța. Evitarea întrebărilor vagi, va ajuta la evitarea minciunilor
prin omisiune sau imprecizie.

Întrebarea dacă minciunile pot fi detectate prin tehnici nonverbale este un subiect controversat.

Poligraful sau „detectorul de minciuni” măsoară stresul psihologic pe care subiectul îl îndură când este
întrebat unele întrebări.

Articol principal: Poligraf.

O gamă largă de medicamente au fost propuse și folosite anecdotic, deși nici unul nu este considerat
foarte util.

Un studiu recent[cine?] ne spune că pentru a spune o minciună durează mai mult timp decât atunci când
se spune adevărul și astfel timpul de răspundere poate fi folosit ca o metodă de detectare a minciunii.
Totuși, s-a demonstrat că un raspuns rapid poate fi dovada unei minciuni pregătite.

Povești faimoase[modificare]

Petrică și lupii, povestea populară, existentă în multe culturi, a unei tânor păstor care ajunge să nu mai
fie crezut de sat datorită uzării credibilității sale morale până la zero

Pinocchio, poveste unei păpuși de lemn metamorfozată într-un băiat, al cărui nas crește mai lung și mai
mare de fiecare dată când spune o minciună

Bibliografie[modificare]

Adler, J. E., “Lying, deceiving, or falsely implicating”, Journal of Philosophy, Vol. 94 (1997), 435-452.
Aquinas, T., St., “Question 110: Lying”, in Summa Theologiae (II.II), Vol. 41, Virtues of Justice in the
Human Community (London, 1972).

Augustine, St., "On Lying" and "Against Lying", in R. J. Deferrari, ed., Treatises on Various Subjects (New
York, 1952).

Bok, S., Lying: Moral Choice in Public and Private Life, 2d ed. (New York, 1989).

Carson, Thomas L. (2006). "The Definition of Lying." Nous 40:284-306.

Chisholm, R. M., and T. D. Feehan, “The intent to deceive”, Journal of Philosophy, Vol. 74 (1977),143-
159.

Davids, P. H., Bruce, F.F., Brauch, M.T., & W.C. Kaiser, Hard Sayings of the Bible (InterVarsity Press,
1996).

Fallis, Don. (2008). "What is Lying?" Paper presented at the Pacific Division Meeting of the American
Philosophical Association.

Flyvbjerg, B., "Design by Deception." Harvard Design Magazine, no. 22, Spring/Summer 2005, 50-59.

Frankfurt, H. G., “The Faintest Passion”, in Necessity, Volition and Love (Cambridge, MA: CUP, 1999).

Frankfurt, Harry, On Bullshit (Princeton University Press, 2005).

Kant, I., Groundwork of the Metaphysics of Morals, The Metaphysics of Morals and "On a supposed right
to lie from philanthropy", in Immanuel Kant, Practical Philosophy, eds. Mary Gregor and Allen W. Wood
(Cambridge: CUP, 1986).

Lakoff, George, Don't Think of an Elephant, (Chelsea Green Publishing, 2004).

Mahon, J. E., “Kant on Lies, Candour and Reticence”, Kantian Review, Vol. 7 (2003), 101-133.

Mahon, J. E., “The Definition of Lying and Deception”, Stanford Encyclopedia of Philosophy (2008).

Mahon, J. E., “Lying”, Encyclopedia of Philosophy, 2nd ed., Vol. 5 (Farmington Hills, Mich.: Macmillan
Reference, 2006), p. 618-19

Mahon, J. E., “Kant and the Perfect Duty to Others Not to Lie”, British Journal for the History of
Philosophy, Vol. 14, No. 4 (2006), 653-685.

Mahon, J. E., “Kant and Maria von Herbert: Reticence vs. Deception”, Philosophy, Vol. 81, No. 3 (2006),
417-44.

Mannison, D. S., “Lying and Lies”, Australasian Journal of Philosophy, Vol. 47 (1969), 132-144.

O'Neill, Barry. (2003). "A Formal System for Understanding Lies and Deceit." Revision of a talk for the
Jerusalem Conference on Biblical Economics, June 2000.
Siegler, F. A., “Lying”, American Philosophical Quarterly, Vol. 3 (1966), 128-136.

Sorensen, Roy. (2007). "Bald-Faced Lies! Lying Without the Intent to Deceive." Pacific Philosophical

Omul minte si prin actele pe care le întreprinde, printr-o conexiune interesata a gesturilor si
comportamentelor sale. Nu-i nevoie sa mai apeleze la cuvinte. Reusesti sa minti în deplina tacere. Poti
foarte bine sa induci în eroare actionând într-un anumit mod, exagerând sau alternând semnificatiile
unor acte sau îmbinându-le si articulându-le astfel încât sa se creeze impresiile dorite. Combinatorica
actelor, ca si a cuvintelor, este nelimitata si, de aceea, ea creeaza spatiul de manevra suficient de larg
pentru reusite strategii de înselare. Mintim gesticulând, râzând, mirându-ne, înfuriindu-ne, bucurându-
ne,.mintindu-ne. Mintim de cum facem prima miscare, dar si în nemiscare.

Din punct de vedere axiologic, minciuna este un semn ca omul este o fiinta nemultumita de ceea ce este
sau are. El transcede ceea ce (îi) este dat, tinzând sa stapâneasca si alte orizonturi pe care le identifica
dupa prealabile ordonari, ierarhizari, selectari. Trebuie sa fii capabil de a construi si alte trasee, sa le
înnobilezi cu valori superioare, pentru ca apoi sa ajungi la ele. Întotdeauna minti având în minte " mai
multul , " mai binele ", " mai frumosul " etc.

Din punct de vedere psihosociologic, minciuna este o strategie protectiva, adaptiva si succesiva de
insertie optimala a individului în complicata retea sociala. Aceasta îi asigura atât neutralitatea sau
distantarea necesara, atunci când societatea nu-i este pe plac, cât si implicarea inteligenta în vederea
obtinerii unei pozitii sau profit maxim când crede de cuviinta. În acelasi timp, prezenta minciunii poate
de seama de calitatea relatiilor care reglementeaza societatea, de profilul comunicarii dintre diferitii
protagonisti sociali.

Din punct de vedere cognitiv, minciuna nu se opune atât de vehement adevarului precum falsitatea
pura. Dimpotriva, ea este o forma de adevar refuzat, trunchiat, "de necrezut" în stare bruta; este un
adevar caldut, afabil, acceptabil, mascat, aparent inofensiv. Este un adevar ce-si face drumul cu greu. În
situatia în care adevarul este prea stânjenitor sau doare, se ofera o replica mai slaba a acestuia, un
artefact tamâiat si tamaduitor. Se stie doar ca, în multe situatii, omul fuge de adevarul gol-golut. De
aceea minciuna este un substitut ocazional- dar necesar- al adevarului. Uneori, minciuna se naste în
vecinatatea sau prelungirea adevarului; este o fata noua a acestuia; minciuna nu este refractara la
adevar, ea se " amesteca " cu putin adevar pentru a deveni credibila. Poate fi si o prima " faza " a
adevarului, o poarta de intrare si acceptare a lui.

Agentul care minte nu este atât de preocupat de consecventa spuselor sale cu realitatea. Putin importa
daca cele invocate concorda cu faptele. El este interesat de soliditatea emisiunii sale fictionale. Primeaza
scopul sau (ascuns, neprobat) si nu conformitatea cu adevarul sau falsul. Atitudinea privitoare la adevar
este diferita daca ne raportam la agentul mincinos si pacientul mintit.

si iata cum:

· Mincinosul nu se sinchiseste atât de mult de adevar sau falsitate, ci de grija de a desfasura un

mijloc eficient pentru a modifica sensibil conduita celui mintit, de a ajunge cât de repede la o tinta;

· Mintitul este dezavantajat din acest punct de vedere, pentru ca se raporteaza la adevar, la
univocitatea sterila a acestuia, ce mai mult îl limiteaza, îi încurca mintea decât o limpezeste; el se
centreaza mai ales pe spusa mincinosului, pe discursul sau care mai întotdeauna pare impecabil (este
congruent logic, consistent gramatical, plauzibil practic, etc); furat de aparentele si frumusetile
constructiei, cel mintit uita ca aceasta foloseste la ceva.

Mintitul se opreste la suprafata lucrurilor, la idiosincraziile unei logici abstracte, " idealiste " pe când
mincinosul are priza profunzimilor si opereaza dupa o logica concreta, elastica si spornica. Fapt pentru
care sorti de izbânda are mincinosul, pentru ca el are un referential valoric care-l avantajeaza.

Minciuna nu se naste pe un teren gol. Ea este asteptata si adulata. Credulii trebuie sa-i vina în
întâmpinare. Terenul insertiei ei este de mult pregatit. Se gaseste ceea ce este cautat. De aceea, în actul
înselarii se exploateaza predispozitia constienta sau inconstienta a auditoriului catre minciuna. Într-un
fel receptorii minciunii " îsi dau acordul " cu ceea ce urmeaza sa se denatureze. Credibilitatea si eficienta
minciunii se nasc si sunt asigurate prin coparticipare. Încât merita a fi interogati nu numai cei ce mint, ci
si cei care cred în minciuna!

Psihologic vorbind, minciuna este o afirmatie contrazisa de catre experienta si observatie, care este
oferita de o persoana in mod premeditat sau spontan prin denaturarea totala sau partiala a adevarului
sau prin argumentarea selectiva a faptelor. Potrivit studiilor, minciuna este un mecanism ce tine de
supravietuire; au fost identificate zone ale creierului care sunt activate si solicitate sub influenta unei
minciuni sau unui comportament inselator.

De regula, a minti este o actiune spontana folosita pentru a produce confuzie, false sperante sau pentru
a crea o anumita stare sociala favorabila mincinosului. Exista si minciuna premeditata considerata a fi de
neiertat, devastatoare deoarece pune mari semne de intrebare asupra caracterului persoanei in cauza.

Totusi, pot fi identificate si minciuni spontane-nepremeditate, atunci cand individul nu este corect
informat, sau cand interpreteaza gresit informatiilor detinute.

Minciuna si mecanismele acesteia

Mesajde CONSTANTA VASILE » Mar Iul 06, 2010 10:34 am

Minciuna exista din vremuri stravechi si tot dintotdeauna este si dezaprobata. Insa, in ultimul timp, ea
incepe sa fie prezenta cam tot timpul la mai toate nivelurile sociale si in mai toate tarile, ba chiar mai
mult, ea incepe sa fie aprobata si chiar recomandata.

De ce exista minciuna? Are omul nevoie de minciuna? O serie de ganditori au vorbit despre nevoia de
minciuna a oamenilor si de incapacitatea oamenilor de a cunoaste si accepta adevarul total.

Este adevarat ca minciuna are si o parte terapeutica si ca la acest nivel, al cunoasterii supreme, ea este
necesara, poate singura solutie, dar aceasta este o alta discutie.

Nietzsche spune la un moment dat ca: “avem nevoie de minciuni pentru a trai”. La fel si Kierkegaard se
intreaba: „suntem oare pregatiti sa recunoastem toate consecintele adevarului?”. Omul poate sa
infrunte mai usor realitatea si conditia de muritor prin minciuna. Tudor Arghezi spunea ca omul „se
dezagrega” atunci cand nu este mintit.

Ce ne intereseaza pe noi este minciuna din viata de zi cu zi, cea folosita in a obtine avantaje nemeritate
si in a induce oamenii in eroare si a le cauza probleme.

Un punct de vedere conventional este acela ca minciuna este rea prin sine insasi si ca trebuie evitata cu
orice pret. Un alt punct de vedere clasic este acela ca efectele minciunii sunt cel mai adesea negative,
asa ca minciuna ar trebui evitata cu exceptia situatiilor extreme.

Sisselei Bok sustine ca minciuna trebuie mentinuta in anumite limite (care s-au depasit de mult), dar nu
putem absolutiza spunand ca trebuie evitata cu orice pret. Ar fi ca si cum am cere unui om sa nu mai fie
om, sa fie perfect, sa fie o masina, ca si cum nu ar mai avea sentimente si impulsuri carora sa le faca fata.
Minciuna este „propozitia contrara adevarului” sau apare ca „discurs contrar adevarului facut cu intentia
de a insela”. Iar Fericitul Augustin spune ca: „prin intentie, si nu prin adevarul sau falsitatea lucrului
insusi, trebuie sa judecam daca se minte sau nu se minte... Se poate minti spunandu-se adevarul... A
minti inseamna a vorbi impotriva gandirii proprii cu intentia de a insela”.

Prin aceasta se releva faptul ca minciuna nu inseamna in mod necesar falsitate. Adica se poate minti si
comunicand adevarul, numai ca acesta e comunicat in asa fel incat sa il induca in eroare pe interlocutor.

Minciuna este intotdeauna motivata, supradeterminata de dorinte, de interese. Ea este o cale de

implinire facila a scopului. Ea este o achizitie culturala ce se rafineaza pe masura ce subiectul ajunge la o
anumita performanta cognitiva, dobandeste o anumita experienta praxiologica, stie sa selecteze si sa
ierarhizeze, dispune de o anumita performanta discursiva, este integrat in comunitate si are anumite
interese. Nu se minte doar de dragul de a minti.

Actul de a minti presupune:

• o anumita capacitate proiectiva, ideationala, prin care sa se treaca dincolo de prezent (in general,
mincinosul este un individ nemultumit);

• cunoasterea adevarului, dar, atentie, si abtinerea de a-l spune, de a-l exprima;

• fructificarea efectiva de a sti mai mult decat alt subiect, de a i-o lua inainte.

Pentru a induce pe cineva in eroare oamenii se folosesc de anumite tehnici sau mecanisme care se
potrivesc cel mai bine situatiei si care se presupune ca vor avea efecte cat mai puternice. Acestea pot fi
folosite separat sau impreuna si tin cont de importanta faptului care se doreste a fi indus sau
conditionat victimei. Cele mai cunoscute mecanisme de inducere in eroare sunt urmatoarele:

Negarea

Presupune a da raspunsuri false la o intrebare directa. Este cel mai stresant mod de a minti, asa ca
majoritatea oamenilor folosesc alte forme de minciuna. Negarea creeaza un dezechilibru in psihicul
oamenilor numit disonanta. Cei ce practica negarea trebuie sa se protejeze de pericolul de a fi
descoperiti, dar trebuie sa ia in considerare si prohibitiile pe care le-au interiorizat cu privire la minciuna
din partea bisericii, societatii, parintilor. Conflictul psihologic creeaza comportamente de evitare.

Omisiunea

Cea mai comuna forma de minciuna este omisiunea sau evitarea. Autorul nu spune o minciuna, ci doar
omite sa spuna o informatie pe care nu vrea sa o comunice. Stresul este mic, pentru ca nu a mintit in
mod direct, si riscul de a fi descoperit ca a omis sa spuna ceva este mic. „am uitat” sau „nu mi-am dat
seama ca e important atunci” lasa la indemana celui mintit sa demonstreze ca informatia a fost omisa
intentionat.

Fabricarea

Implica crearea unei povesti. Este cea mai grea forma de minciuna. Cei ce mint trebuie sa aiba memorie
buna si sa gandeasca repede. Ei trebuie sa testeze daca minciuna se potriveste cu ceea ce a spus deja. Ea
poate fi descoperita daca cei mintiti compara povestea cu investigatiile pe care le-au facut sau daca
acestia observa inconsistenta in fraze sau in detalii in timpul povestirii. Din nefericire pentru mincinosi,
povestile false sunt ancorate doar la inceput sau la sfarsit. Cand li se cere la jumatea povestii sa se
intoarca la ceva anterior sau sa mearga mai departe pierd sirul evenimentelor.

Exagerarea

Este folosita in interviurile de pre-angajare. Aplicantii exagereaza experienta de munca,

responsabilitatile, educatia etc. Intrebarile bine tintite despre cunostintele lor descopera aceasta forma
de minciuna.

Minimizarea

Forma de minciuna care este folosita pentru a micsora gravitatea unor probleme: „Nu ne descurcam
chiar asa de rau”. Mai este folosita si pentru a micsora anvergura unor greseli pe care le-am facut pentru
a fi mai putin pedepsiti.

Autor: Constanta Vasile, psiholog

Cum si cand incepem sa mintim?

Inca din copilarie, descoperim ca parintii, colegii, prietenii, pot fi manipulati daca apelam la mici minciuni
care tin de comportamentul sau de atitudinea noastra. Conform unor cercetari recente, se pare ca
minciuna este un mecanism care tine de supravietuire si s-au evidentiat chiar anumite zone ale
creierului care se activeaza atunci cand spunem o miniciuna sau cand avem un comportament inselator.
Disimularea face parte din conditia umana.

Invatam foarte devreme sa apelam la minciuna, chiar de cand suntem mici. Mai mult, concluziile a doua
studii recent publicate de Psychological Science sunt ca, la sugestiile parintilor, copiii de numai trei ani
sunt deja in masura sa isi ascunda dezamagirea in fata unui cadou urat si sa multumeasca politicos cu
surasul pe buze.

Ce inseamna ’’a minti’’

„A minti spre folosul tau e o inselaciune, a minti spre folosul altcuiva e o frauda, a minti pentru a dauna
e calomnie; dintre toate soiurile de minciuna, acesta e cel mai josnic. A minti fara folos nici paguba
pentru tine sau pentru altii nu este a minti: nu e minciuna, e fictiune.” J.J. Rousseau

Minciuna apare dintr-o varietate de motive, unele cu intentia constienta, altele fara. A minti inseamna,
prin definitie, a insela, a amagi, dar nu toate formele de inselare inseamna minciuna. Limbajul minciunii
este de cele mai multe ori complex si creaza confuzii, in functie de insasi natura subiectului.

Si, stim cu totii, cam toata lumea minte. Incepand de la banala afirmatie ”Vai, draga, cat de bine arati
azi!”, care poate sa fie o minciuna nevinovata, pana la minciuni care au un scop bine definit, pentru
atingerea caruia se apeleaza la inventii de natura psihologica sau medicala.

Dar hai sa vedem ce inseamna, conform dictionarelor, ’’a minti’’ si cateva dintre definitiile minciunii,
inclusiv in forma sa patologica:

A minti

• A face afirmatii care denatureaza in mod intentionat adevarul.

• A induce in eroare pe cineva; a insela.

Minciuna

• Deprindere de a minti.

• Inselaciune, viclesug.

• Fictiune, nascocire, plasmuire.

• Afirmatie prin care se denatureaza in mod intentionat adevarul; neadevar.

• Plasmuire rauvoitoare pusa in circulatie; scornitura; nascocire; ’’Ce-i in mana nu-i minciuna’’ – nu te
bizui pe promisiuni, ci multumeste-te cu ce ai in mod sigur.
Exista multi factori care ne influenteaza comportamentele si care pot predispune o persoana sa minta;
asa cum spuneam, toata lumea minte – diferenta este in frecventa, scopul si gradul in care se minte.

De ce unii mint, in situatii in care adevarul le-ar fi mult mai de folos? Se pare ca in situatii de acest gen,
continutul minciunii nu este asa de important ca simplul fapt de a minti. Exista minciuni ocazionale, la
care cu totii apelam, mai mult sau mai putin constient si, de asemenea, minciuni atat de frecvente, incat
duc la un comportament compulsiv care afecteaza intreaga personalitate – si aceasta este forma
extrema a minciunii, expresia unei patologii psihologice.

Forma extrema a minciunii, cunoscuta sub numele de “pseudologie fantastica”, este o tendinta de a
minti a unor persoane inteligente, care duc lipsa de atentie si care cauta sa fie protagonistele unei
povesti, pe care ajung sa o creada si ele. Referitor la aceste persoane, psihologii spun ca nu este vorba
despre un creier bolnav, ci despre un comportament imatur, ce se poate agrava si poate ajunge sa
creeze o viata falsa.

Mincinosul patologic ajunge sa creada minciunile pe care le spune, ajungandu-se, incet dar sigur, la o
problema grava de personalitate: stima de sine scade treptat, are nevoie de interesul altor persoane, pe
care il castiga spunand povesti atractive; cand este descoperit, poate chiar sa se imbolnaveasca din
punct de vedere psihic si mai rau, sau sa inventeze alte situatii, alte personaje, pentru a starni interesul
celor din jur si a atrage din nou atentia lor.

Psihiatria descrie mitomania ca:

• Tendinta constitutionala de a altera adevarul, tendinta la fabulatie, la minciuna si la crearea de fabule

imaginare;

• Tendinta patologica mai mult sau mai putin voluntara si constienta, nu este deci doar actiunea de a
fabula sau de a minti, ci este o veritabila constitutie, un tip de dezechilibru care determina individul sa
elaboreze in permanenta relatari de evenimente si de acte care nu au avut loc, dar despre care celalalt
este facut sa creada ca autorii relatarii au fost martori si actori, descriindu-se, in general, intr-o pozitie
avantajoasa.

Oameni diferiti spun diferite tipuri de minciuni din diferite motive. Afirmatia in sine pare sa fie un truism.
Fiecare persoana tinde sa aibe o maniera proprie in care gestioneaza „adevarul” sau ceea ce considera a
fi adevarat. Este vorba nu doar despre comunicarea inselatoare cu ceilalti, dar si despre maniera in care
ne auto-dezamagim. Personalitatea este importanta in determinarea acestor tipare sau moduri de a-i
insela pe altiii si de a ne insela pe noi insine, iar stilul in care o facem este un aspect al personalitatii
fiecaruia.

Se minte pentru a fi acceptat, pentru a avea succes. Pentru a obtine avantaje in munca, pentru a scapa
de necazurile vietii cotidiene, pentru a evita controale si critici, dar si pentru a nu crea neplaceri:
minciunile in scopul binelui.

Din punct de vedere evolutiv, se spun minciuni mai ales pentru a-ti salva viata. Un studiu care urmeaza
sa fie publicat curand in “Journal of Nonverbal Behavior”, efectuat de Luigi Anolli, arata ca “minciunile
altruiste” se spun mai ales partenerilor, rudelor si prietenilor, in timp ce minciunile “egoiste”, care fac
rau aproapelui, sunt spuse strainilor.

Calitatile obligatorii" ale mincinosului

"Mincinosul are nevoie de memorie buna." (Pierre Corneille)

O echipa de cercetatori din Pennsylvania a descoperit ca, atunci cand omul minte, sunt activate alte
parti ale creierului decat atunci cand spune adevarul, activitatea cerebrala se intensifica in zonele
responsabile cu inhibarea reactiilor (autocontrol), monitorizarea erorilor si concentrarea atentiei.

Realitatea este urmatoarea: creierul nostru este pregatit sa spuna intotdeauna adevarul, in timp ce
pentru a minti trebuie sa se organizeze si sa actioneze ca in fata unei solicitari neprevazute.

Mincinosul trebuie sa aibe o atentie distributiva foarte bine dezvoltata, sa retina minciunile si
circumstantele in care a mintit, si chiar isi dezvolta abilitati de a minti cu naturalete maxima, incat
pentru persoana mintita, totul poate deveni extrem de confuz, mai ales ca se poate minti cu o privire, se
poate minti cu un gest, se poate minti cu un cuvant.

Minciuna este o strategie atat de veche incat cercetatorii scotieni Richard W. Byrne si Nadia Corp, care
au studiat grosimea scoartei cerebrale a primatelor, au datat-o din perioada raspandirii marilor maimute
pe Terra, in urma cu 12-14 milioane de ani. Pe masura ce volumul scoartei cerebrale a crescut creierul
“s-a specializat” in minciuna.

Exista maimute extrem de abile in a insela. Iata un exemplu: un babuin (mascul) a prins o antilopa pe
care nu ar fi vrut sa o imparta cu femela. Femela insa, mai abila, i-a distras atentia prin mijloce
„feminine”, a inceput sa-l alinte si sa-l mangaie pana cand el a uitat cu totul de prada, apoi i-a furat
prada si a fugit. (Lewin 1987)

Se spune ca o minciuna, pentru a fi si a ramane credibila, trebuie sa fie sustinuta de alte sapte minciuni.
Deci, atentie maxima: efortul si energia puse in slujba minciunii pot fi mult mai devastatoare decat
recunoasterea adevarului. Putem depista o minciuna, adresand intrebari de control persoanei pe care o
suspectam ca minte; vom observa ca minciunile incep sa nu mai coincida, circumstantele la care a facut
apel pentru a minti nu au ramas in memoria sa pe termen lung si, evident, tehnica intrebarilor de control
aruncate cand se asteapta mai putin il va face irascibil, se va simti frustrat si, incet-incet, se va auto-
demasca. Efortul suplimentar pe care trebuie sa-l depuna pentru a-si aminti ceea ce au spus si sa
mentina consistenta povestilor lor, ii face pe mincinosi sa isi controleze miscarile corpului si sa isi
„umple” discursul cu pauze, tind sa faca greseli in discurs pe care in mod normal un om sincer nu le-ar
face si, evident, se vor incurca si vor uita detalii. In depistarea minciunii, trebuie sa descifram
”microindicii” carora, de obicei, nu le acordam atentie:
• intensitatea privirii,

• frecventa cu care clipesc interlocutorii,

• tonul vocii,

• cuvintele folosite pentru a descrie o situatie.

Zona “oarba” a creierului

Exista si o varianta in care jocul minciunilor poate functiona pe termen lung – si anume atunci cand
mincinosul are de-a face cu persoane dispuse sa creada orice – dar, in acest caz, afirma specialistii, se
iese din zona minciunilor turnate altora si se intra in cea a minciunilor pe care ni le spunem noua insine.

Este vorba despre categoria “minciunilor vitale”, catalogate astfel de Daniel Goleman, cel care a facut
cunoscut conceptul de inteligenta emotionala. Dupa D. Goleman, creierul fiecaruia dintre noi are o zona
“oarba”, incapabila sa perceapa lucrurile asa cum sunt ele in realitate, o lacuna a constientului gratie
careia ne putem „imbata cu apa rece”, mai tehnic spus cu realitati negate sau alterate in semnificatia lor
deoarece sunt prea brutale pentru a fi suportate.