FORMELE MINCIUNII

Ch. Buhler (apud Zisulescu, 1978) face distincţia dintre:

– minciuna socială – în care persoana minte pentru a ajuta pe cineva, afirmă o valoare socială la
care nu ţine, dar o face din obligaţie;
– minciuna asocială sau minciuna „poetică” – nu aduce grupului nici beneficii, nici prejudiciu;
– minciuna antisocială – generează tulburări, efecte negative, lipsă de respect, vătămare etc.
Quek (2010) subliniază că formele minciunii se identifică cu cauzele care au produs-o.
Astfel, întâlnim:
– minciuna cauzată de frica de pedeapsă – frica poate fi raţională sau iraţională, efectele însă
fiind aceleaşi. Există, în această situaţie, două categorii de implicaţii: copiii care mint din cauza
fricii ştiu că ceea ce fac este rău, alteori mint pentru că le este frică de reacţia părinţilor cu un
temperament violent, rigid, restrictiv;
– minciuna habituală, devenită prin repetare obişnuinţă şi adesea însoţită de o confruntare cu
adultul. Se întâmplă ca un copil să mintă „din reflex” şi insistă atunci când adultul încearcă să-i
spună adevărul. O cale eficientă de a preveni sau combate minciuna habituală este de a-i da
copilului posibilitatea să retracteze fără teama de a fi pedepsit;
– minciuna prin modelare este rezultatul învăţării sociale: copilul minte experimentând un
model. De altfel, încă J.J.Rousseau spunea că „minciuna copiilor este opera educatorilor”. În
acest caz, apare o adevărată dilemă: cum să reducem numărul de contacte ale copilului cu
semenii sau cum să-l supraveghem? La acestea se mai adaugă şi faptul că, deseori, adulţii mint în
faţă copiilor, folosind aşa-numitele white lies. Copiii însă nu sunt capabili să aprecieze nuanţele;
– minciuna „overprediction” exprimată în supradimensionarea reacţiilor, supraevaluări,
superestimări etc. Calea cea mai eficientă de a combate o astfel de minciună este stabilirea unor
graniţe clare între real şi imaginar şi sublinierea că acestea nu sunt negociabile.
 CAUZELE MINCIUNII
Minciuna poate avea o mulţime de cauze, dintre care Zolten şi Long (1997) subliniază
următoarele:
– teama de pedeapsă: frica întreţinută de gândul la consecinţele acţiunii întreprinse de copil. Se
întâmplă adesea că părinţii stabilesc pentru copilul lor standarde foarte înalte, pe care acesta nu le
poate atinge. Teama de dezaprobare din partea părinţilor îl face pe copil să recurgă la un
comportament de simulare (Spock, 2000). Originea minciunii de acest tip se află în relaţia de
comunicare dintre părinte şi copil;
– dorinţa de a impresiona pe alţii repede şi eficient pentru a obţine aprobare socială;
– dorinţa de a-şi valorifica statutul social: self-esteem-ul îi determină să relateze fapte
neadevărate, că s-au întâlnit cu nu ştiu ce mare vedetă, sportiv sau cântăreţ de renume (Kutner,
1994);
– pentru a obţine ceea ce doresc sau a se feri de ceva neplăcut, inadecvat (Pantley, 1999);
– dorinţa de a-i proteja pe alţii;
– faptul că i-au auzit pe părinţii lor minţind;
– eroare, minciuna intervenind uneori involuntar;
– lipsa distincţiei dintre realitate şi ficţiune (fact and fiction) (Pantley, 1999).
În literatura de specialitate românească există următoarea clasificare a cauzelor minciunii:
– frica de pedeapsă, care determină – spune Teodorescu (1973) – „minciuna de apărare” ce
satisface nevoia de conservare a individului, ea devenind o armă defensivă. Marin (1969)
subliniază că teama este însoţită, de regulă, de neîncredere, copilul ascuzând insuccesele şi
nerecunoscând faptele comise;
– complexe de inferioritate – îşi au originea fie în unele infirmităţi, fie în ecartul prea mare între
cerinţele adultului şi posibilităţile copilului. În acest caz, vanitatea şi amorul propriu îl determină
pe copil să mintă;
– dorinţele neîmplinite duc la şantaj ca mijloc de satisfacere. Copilul doreşte să atragă atenţia
asupra lui, să-şi apropie adulţii;
– tendinţele altruiste sunt generate de situaţii reale; apare dorinţa de a-şi apăra un părinte în faţa
celuilalt sau un coleg în faţa unui adult. Este acea minciună socială de care vorbea Ch. Buhler;
– intenţii egoiste – sunt însoţite de dorinţa de a provoca rău cuiva. Indiferent de forma minciunii
şi de cauzele care au generat-o, aceasta trebuie prevenită şi combătută.
. MANIFESTĂRI ALE COPILULUI MINCINOS
Când ne referim la minciună, de regulă ne gândim că este un comportament verbal complex,
scăpându-ne din vedere că, nu de puţine ori, formele de comunicare nonverbală şi paraverbală
joacă un rol important. În psihosociologie s-a formulat chiar „ipoteza scurgerii nonverbale”
(Ekman, 1971, apud Iluţ, 2001). Care sunt manifestările nonverbale şi paraverbale ale copilului
atunci când spune o minciună?
Zolten şi Long (1997) atrag atenţia în primul rând asupra expresiei faciale. Când copilul
spune adevărul, este în general relaxat, are faţa senină, zâmbetul ponderat, ochii limpezi,
sprâncenele în poziţii normale. Când ascunde adevărul, putem observa următoarele aspecte:
– schimbări rapide ale expresiei feţei, exagerat de concentrate, zâmbetul este larg, ochii exprimă
mirare;
– clipeşte des din ochi, pupilele sunt dilatate, privirea este insistentă şi prelungită.
Prima reacţie facială, subliniază Ekman, este spontană şi în concordanţă cu gândurile şi
emoţiile autentice; din dorinţa de a şi le ascunde, copilul schimbă rapid registrul (apud Iluţ,
2001). Se mai întâmplă uneori ca tot la nivelul conduitei nonverbale să apară roşirea sau paloarea
feţei, transpiraţia abundentă, în special la nivelul palmelor, şi un tremur resimţit şi la nivelul
vocii.
La nivel paraverbal se pot observa:
– un ton mai ridicat;
– sunete parazite;
– vorbire rară, dar puţin fluentă, sensuri greşite, inconsistente;
– repetiţii de cuvinte şi propoziţii lipsite de claritate;
– pauze prelungite, lipsă de spontaneitate.
Aceste manifestări uneori contradictorii se datorează faptului că minciuna este o conduită
complexă care implică: recunoaşterea, sesizarea secretului şi a subiectivităţii, precum şi diferenţa
dintre gândire, simţire şi acţiune. Cu alte cuvinte minciuna antre- nează în aceeaşi măsură
limbajul, gândirea, imaginaţia, atenţia, emoţia şi voinţa.
 TEHNICI DE PREVENIRE ȘI COMBATERE A MINCIUNII
Fiind un comportament ce produce efecte negative şi aduce prejudicii, minciuna trebuie
prevenită, iar atunci când apare tre- buie combătută şi chiar pedepsită. Trebuie să ştim totuşi că
minciuna nu este întotdeauna intenţionată. De multe ori, copiii doresc să atragă atenţia asupra lor
sau încearcă să manipuleze o situaţie (Krehbiel, 2010). Apoi, minciuna este inevitabilă, face
parte din viaţa noastră, multe minciuni aflându-şi sursa în self-protection; toţi copiii ajung să
mintă într-o situaţie sau altă. Ceea ce trebuie să îl îngrijoreze pe adult este frecvenţa minciunii,
cauzele şi gravitatea ei. Prevenirea minciunii este legată de promovarea unei atitudini oneste în
familie.
Samuel (2008) subliniază că onestitatea poate fi încurajată numai dacă:
– eşti calm şi clar când discuţi cu copilul tău;
– nu pui întrebări dacă ştii deja răspunsul;
– nu forţezi copilul să se confeseze pentru a nu deveni ineficient: copilul minte pentru a se
proteja;
– descrii cu calm şi răbdare problema;
– vorbeşti cu copilul despre nevoile lui, identifici cauzele potenţiale ale minciunii;
– îi explici că minciuna nu are decât efecte negative şi subliniezi consecinţele;
– îl faci să înţeleagă diferenţa dintre adevăr şi minciună;
– subliniezi beneficiile şi eşti atent la limbajul folosit, care trebuie să fie adecvat vârstei (Zolten
şi Long, 1997);
– îi oferă exemple de onestitate, exemple din viaţa reală, din cărţi, filme etc.;
– nu recurgi la aşa-numitele white lies (Panteley, 1999). Părinţii care mint în prezenţa copiilor îi
vor face pe aceştia să creadă că minciuna este un comportament acceptat (Zolten şi Long, 1997);
– creezi o atmosferă de înţelegere reciprocă, spunându-i copilului tău că nu e frumos să mintă:
„Te rog spune-mi care este problema. Sunt sigur/ă că te putem ajuta să o repari” (Spock, 2000)
sau „Vreau să-mi spui adevărul şi-ţi voi spune şi eu întotdeauna adevărul. Atunci putem să ne
credem unul pe celălalt” (p. 165).
Folosirea frecventă a cuvântului minciună pare să inducă acest tip de comportament; e de
preferat să folosim cu copiii fraze de tipul „Trebuie să stăm mai mult faţă în faţă” sau „Trebuie
să fii onest cu mine” etc. (Krehbiel, 2010).
Dacă minciuna se repetă, e necesar să intervenim prompt. Cum o putem face?
Înainte de a vorbi cu copilul e bine să ne convingem că într-adevăr a spus o minciună;
altminteri, o acuzaţie falsă poate produce efecte devastatoare. Dacă observăm existenţa unui
patern al minciunii sau că minciunile despre lucrurile importante persistă, atunci minciuna a
devenit o problemă ce impune măsuri urgente (Pantley, 1999). Cum trebuie să procedăm? Mai
întâi discuţia despre ceea ce s-a întâmplat, despre problema apărută, apoi rezervăm timp suficient
pentru soluţii şi nu facem acuzaţii. Informaţiile noastre trebuie să fie precise şi trebuie să
explorăm împreună cu copilul circumstanţele în care s-a produs fapta (Krehbiel, 2010).
Scopul discuţiei este comunicarea cu copilul. Aşadar, trebuie să procedăm în aşa fel încât
el să nu se închidă în sine: să nu uităm nici un moment că minciuna este folosită de copil ca
„tehnică de supravieţuire”. Dacă vom crea o atmosferă de confruntare, în locul de calm şi
înţelegere reciprocă, atunci vom întări cu siguranţă acest tip de comportament. Adevărul este
greu de măr- turisit şi recunoscut; alegând să se confeseze, copilul îşi asumă totuşi un risc pe care
noi trebuie să-l apreciem ca atare, să-i mulţumim pentru atitudine, să-i întărim poziţia, să-i
explicăm sensul etic al poziţiei sale, să-l ascultăm cu atenţie şi răbdare, să-i spunem că se
întâmplă uneori ca şi adulţii să greşească etc. Îmbunătăţirea comportamentului sau apariţia acelor
„steguleţe roşii” trebuie să ne bucure şi să ne facă să recompensăm copilul că a ales să spună
adevărul.
Prevenirea şi combaterea minciunii implică şi alte aspecte, cum ar fi:
– revizuirea aşteptărilor faţă de copil, pentru că el ajunge uneori să mintă din cauza decalajului
prea mare dintre cerinţe şi ceea ce poate el oferi la un moment dat;
– evitarea anchetelor pentru a nu declanşa minciuna (Pantley, 1999);
– stabilirea unor reguli şi a unor pedepse specifice pentru minciună. Acestea trebuie discutate cu
copilul înainte ca un comportament negativ să se producă. Este bine să se sublinieze diferenţa
dintre pedepsele atribuite pentru minciună şi cele atribuite pentru alte abateri (Zolten şi Long,
1997);
– consistenţă şi consecvenţă în tratamentul minciunii;
– neconsiderarea minciunii ca stare „excepţională”: încercaţi să discutaţi calm despre cauze şi
soluţii;
– părintele poate fi un model de comportament onest pentru copilul său, înlăturând astfel cel
puţin una dintre sursele generatoare de minciună.
Trebuie pedepsit copilul pentru că a minţit? Dacă da, cum să o facem? Mulţi cred că dacă
un copil minte din cauza fricii, pedepsindu-l am putea întări acest sentiment sau copilul ar putea
să înţeleagă greşit mesajul (Quek, 2010). Nu întotdeauna copilul asociază minciuna cu pedeapsa,
de aceea data următoare va încerca noi căi de ocolire a adevărului.
Folosirea pedepsei s-a dovedit a fi eficientă în limitarea minciunii habituale, ea reducând
comportamentul învăţat. Problema este dacă aceasta produce un comportament alternativ.
Pedeapsa neînsoţită de explicaţii şi discuţii cu copilul, lipsită de mesaj educaţional este
ineficientă.
 Dacă folosim însă pedeapsa în cazul minciunii generate de frică sau overprediction, ea tinde
să aibă efecte pe termen lung. Oricum, pedeapsa trebuie folosită ca ultimă opţiune în
„tratamentul” minciunii. Mult mai eficiente s-au dovedit a fi tehnicile men- ţionate mai sus.

LENEA: DEFINIRE ȘI CARACTERIZARE GENERALĂ

Adeseori, părinţii se confruntă cu lipsa dorinţei copilului de a lucra, de a învăţa. Copilul
manifestă uneori un fel de aversiune faţă de efort.
T. Rudică (1981, p. 112) subliniază că lenea poate fi considerată o trăsătură de caracter
negativă, care se manifestă „sub forma indolenţei, apatiei, a pasivităţii şi a opoziţiei voite la orice
efort intelectual sau fizic, deşi copilul în cauză este sănătos”.
Lenea este în mare parte răspunzătoare de obţinerea unor rezultate şcolare slabe. Asta nu
înseamnă însă că toţi elevii care nu reuşesc să obţină calificative/note bune sunt leneşi. Uneori e
vorba de acea categorie de „pseudo-leneşi”, aşa cum o numeşte A. Berge (1968).
Evitarea efortului şi absenţa voinţei pot fi considerate simptome ale unei tulburări psihice
sau corporale (Sillamy, 2000). Un alt aspect ce merită menţionat este selectivitatea lenei: un elev
poate fi interesat de un domeniu anume, la care înregistrează rezultate şcolare bune, depunând
acolo efortul maxim. Dacă lenea este generalizată, atunci problemele sunt mai greu de gestionat,
adulţii fiind nevoiţi să identifice cauzele care au generat-o.
 CAUZELE LENEI
Forma principală de manifestare a lenei este,lipsa de interes, lipsa dorinţei de activitate.
Astfel, insuficienţa şcolară nu este generată de insuficienţa intelectuală ori caracterială, ci din
ceea ce G. Mauco (1970) numea „eroare pedagogică”, „neajunsuri afective” etc. Evitarea
efortului poate fi pusă în relaţie cu: oboseala, surmenajul, tulburările afective etc.
Lenea, ca oricare altă formă de comportament, are cauze precise, care, după opinia lui G.
Mauco (1970), pot fi grupate în:
– starea fizică a copilului – poate fi o stare de boală nedepistată încă, tulburări endocrine,
insuficienţă senzorială, defecte orga- nice etc.;
– nivelul dezvoltării intelectuale – retard mental, memorie slabă, înţelegere lentă şi deficitară;
– erori pedagogice – sancţiuni greşit acordate, etichetarea pripită a elevului ca fiind leneş,
clasă/grupă supraaglomerată etc.;
– cauze de natură afectivă şi caracterială – sentiment de inferioritate, stimă de sine scăzută,
teamă de eşec sau de sancţiune, şantaj afectiv (Moisin, 1995).
Retractilitatea eului, gelozia fraternă, ostilitatea faţă de părinţii frustratori sunt considerate şi
ele cauze ale apariţiei lenei (Sillamy, 2000).
Berge (1968, p. 75) subliniază că, în cazul în care lenea este generalizată, apare „o adevărată
neputinţă a copilului de a ieşi din propriul eu şi de a se întoarce către un obiect din afara lui…
copilul nu a reuşit să treacă de la stadiul captativ la stadiul oblativ”
În grup (clasă), un copil care învaţă mai lent preferă de cele mai multe ori să fie considerat
leneş decât să apară ca stupid în faţa colegilor săi. Tendinţa adulţilor este de a blama această
categorie, şi nu de a căuta cauzele comportamentului (Levine, 2008). Un sfat oferit de M. Levine
în lucrarea The Myth of Laziness este de a nu folosi în educaţia copiilor o serie de cuvinte cum
ar fi leneş, stupid, egoist, care pot induce stări emoţionale negative.