De ce mint copiii:

Pentru a-i putea dezvăța pe copii să mintă și pentru a le insufla importanța sincerității, este
absolut necesar ca adulții (educatori și părinți deopotrivă) să abordeze și motivele din spatele
minciunii, nu doar comportamentul de denaturare a adevărului. La fel ca orice alt comportament
uman, este evident că și minciunile deservesc o anumită funcție pentru persoana care le rostește.
Ar fi greșit să presupunem că singurul lucru care se poate ascunde în spatele unei minciuni este o
lipsă de principii morale sau o rea intenție. Cu puțin efort analitic, dascălul poate ajunge la
problema/ nevoia cu care se confruntă copilul și pentru soluționarea căreia a ales minciuna. Mulți
specialiști atrag atenția că minciuna este, de cele mai multe ori, o strategie nefastă de rezolvare a
problemelor. Tocmai din acest motiv, oferirea unei alternative de strategii mai eficiente și mai
dezirabile pentru rezolvarea respectivei probleme are mai multe șanse de a înlătura
comportamentul neonest decât dacă s-ar interveni doar prin pedepsirea minciunii în sine.

În cele ce urmează, prezentăm câteva dintre motivele cel mai des întâlnite pentru care
copiii spun minciuni:

1. Pentru a-și crea o identitate, chiar dacă aceasta este falsă. 

Este cazul copiilor care își mint profesorii sau colegii pentru a-i impresiona sau pentru a-și ascunde
defectele (spun că au facut ceva ce nu este adevărat; își neagă propriile năzbâtii, greșeli sau defecte -
mai ales copiii cu stimă de sine scăzută sau care nu sunt siguri de aprecierea pe care o au ceilalți
pentru ei).
2. Pentru a evita consecințele negative ale unui comportament. 
Se întâmplă adesea în urma încălcării unei reguli sau a neglijării responsabilităților. Minciuna este
în astfel de cazuri similară cu o strategie de supraviețuire defectuoasă. Copiii/ tinerii mint pentru a
evita o pedeapsă sau o altă consecință neplăcută, sau mint pentru a putea să nu fie prinși că nu
respectă o anumită regulă (mai ales dacă regula li se pare prea strictă).

3. Pentru a capta atenția celor din jur (mai ales copiii mai mici care mint într-o manieră inconsecventă,
nu foarte elaborată sau bine gândită).

4. Pentru a explora și testa reacțiile adulților în diferite situații. Uneori, într-adevăr, copiii pot minți și
cu scopul de a „provoca", de a testa limitele sau regulile.
5. Pentru a nu supăra/ jigni pe cineva  (micile minciuni prosociale, lucru adesea învățat de la adulți și
încurajat de aceștia). Sunt situațiile în care un copil se preface bucuros de un cadou care de fapt
nu îi place sau face un compliment cuiva deși nu spune ceea ce crede cu adevărat. La preșcolari,
astfel de minciuni sunt un indiciu al dezvoltării inteligenței emoționale și al abilităților de
relaționare socială.

6. Pentru a-și stabili o identitate distinctă de cea a părinților (a se individualiza) - pentru a menține o
parte din viața lor pe care ceilalți să nu o cunoască. Este mai ales cazul adolescenților, care își
mint părinții și profesorii sau le ascund acestora diverse lucruri din dorința de a-și crea o
identitate numai a lor, chiar dacă ceea ce ascund este pozitiv. Deviza lor pare adesea să fie „De
ce să știe ei tot ce fac eu?" Deși poate fi dificil de înțeles din postura adultului de ce tânărul
ascunde până și succesele sale, este important ca dascălul să nu încerce să forțeze obținerea mai
multor informații, deoarece acest lucru poate stârni și mai multe minciuni și iritare din partea
tânărului. Este de dorit ca profesorul să respecte nevoia de intimitate (oricât de extremă ar părea)
pe care adolescentul o are și să renunțe la a-l chestiona dacă se confruntă cu reticență sau chiar
cu minciună din partea acestuia.

7. Pentru că sunt anxioși sau nu știu să facă față propriilor probleme.

Minciuna poate fi un semn de distress(stress), o strategie defectuoasă de rezolvare de

probleme. În acest caz, rolul educatorului sau al părintelui ar fi acela de a-l învăța pe copil
strategii mai eficiente și mai dezirabile de rezolvare a problemelor.

Când este cazul să interveniți (și când nu):

În funcție de vârsta copilului, de gravitatea minciunilor, de funcția pe care acestea o dețin și

de frecvența lor, exită situații în care se impune o intervenție din partea adultului, precum și
situații în care minciunile ar trebui pur și simplu ignorate cu dibăcie. Iată câteva sfaturi din partea
specialiștilor:
1. Este cazul să interveniți dacă aveți de-a face cu minciuni referitoare la aspecte riscante (abuz de
substanțe, comportament sexual riscant, alte activități care prezintă un pericol real pentru copil
sau pentru cei din jur). În astfel de situații este absolut necesar să consultați un specialist:
psihologul școlar, un psihoterapeut, un medic.

2. Dacă minciuna a devenit un comportament cronic, iar elevul pare că „minte într-una", de mai
multe ori în fiecare zi, s-ar putea să fie nevoie să discutați cu părinții și să propuneți intervenția
unui specialist.

3. Este important să vă „alegeți luptele" - să vă întrebați care sunt momentele când este cu adevărat
important să interveniți și când ar fi mai degrabă un efort irosit pentru o minciună minoră și
lipsită de importanță. Iată câteva situații în care nu este de dorit să interveniți pentru a înlătura
minciuna:

a.  fabulațiile caracteristice preșcolarilor;(fabulațiile nu sunt minciuni!)

b.  exagerările (lipsa de tact sau de nuanță) școlarilor mici - pentru care adesea „ori e albă, ori e
neagră" și pot spune, de exemplu, că urăsc pe cineva deși doar i-a deranjat ceva ce a făcut
persoana respectivă. Astfel de exprimări se datorează în general unei insuficiente dezvoltări a
competențelor emoționale (limbajul emoțiilor, recunoașterea propriilor emoții);

c.  minciunile de autoapărare, pe care elevul le spune cu scopul de a-și păstra intimitatea. Profesorul

poate, în acest caz, să afirme calm că înțelege faptul că copilul nu vrea să îi facă această
destăinuire, dar că nu este nevoie să mintă.

4. Fabulațiile nu sunt minciuni! 

Sunt o formă normală de manifestare a imaginației la copiii mai mici și reprezintă o

modalitate prin care ei testează și învață despre lumea din jurul lor. Copiii foarte mici adesea nu
reușesc să facă diferența între ficțiune și realitate. Dacă respectiva fantezie îl face pe copil fericit
și nu implică rănirea nimănui, este de dorit să lăsați copilul să viseze, iar cu timpul lucrurile se
vor regla în mare măsură de la sine.