UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

BRAŞOV
DEPARTAMENTUL DE PSIHOLOGIE ȘI PEDAGOGIE
PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT
PSIHOLOGIE CLINICĂ ȘI INTERVENȚIE PSIHOLOGICĂ
ANUL I- SEMESTRUL I

PORTOFOLIU
GESTIONAREA RELAȚIILOR CU COPIII

TITULAR DE CURS

NUME ȘI PRENUME MASTERAND

BRAȘOV
2023
Cerință tema nr. 1:
1. Cum recomandați să se acționeze ca și specialist în relațiile cu copiii care prezintă frecvent
o problemă sau au tendința de alterare a adevărului (minciuna)

Din punct de vedere moral, denaturarea adevărului sau comportamentul de tip mincinos, se poate
defini ca fiind o transformare intenționată a adevărului având de obicei ca scop înșelarea cuiva sau
obținerea unor avantaje personale.
Minciuna o putem întâlni atât la adulți cât și la copii ca și comportament de moment sau ca și stil de
viață asumat. Deasemenea o întâlnim în diferite arii profesionale sau statuturi sociale, indiferent de cine
suntem, unde trăim, vârstă, profesie, toți, mai mult sau mai puțin, ajungem la un moment dat să folosim
acest comportament nerealist.
Un comportament neadevărat poate fi folosit pentru a ieși dintr-o situație de moment, fără a aduce
prejudicii cuiva, dar poate avea și o formă de permanență care să schimbe modul nostru de gândire și
comportament, până la nivelul în care nici persoana în cauză nu mai face diferența între ce este adevărat
și ce este minciună sau manipulare. Aici putem vorbi de un comportament patologic, un comportament
care folosit aduce daune morale chiar și fizice atât persoanei mincinoase cât și celor din jurul ei.
Problema folosirii acestui subterfugiu este atunci când, acest comportament fabulant face parte deja din
caracterul nostru și îl folosim pentru a avea anumite beneficii personale sau pentru a putea manipula
oamenii din jurul nostru.
Așa cum am precizat mai sus, denaturarea adevărului se poate întâlni și la copii, indiferent de
vârstă, educația primită sau familia din care fac parte. Minciuna poate fi prezentă de la vârste foarte
fragede, indiferent de educație sau pătura socială.
În toate etapele de dezvoltare a copiilor, minciuna poate avea o forma de normalitate chiar și atunci
când copilul minte frecvent. Acest comportament fabulant le permite copiilor să testeze limitele dintre
fantezie și realitate. De multe ori, ei reușesc astfel să se protejeze în anumite situații și să afle modul de
gândire a celor din jurul lor.
Ca și specialiști întâlnim situații în care copiii au un comportament mincinos iar noi suntem
nevoiți să învățăm să facem diferența dintre o minciună nevinovată sau una de tip patologic.
Așa cum găsim și în literatură de specialitate, putem împărți minciuna în mai multe tipuri, în funcție de
cauze și efect:
 Minciuna utilă – este acea minciună prin care copilul dorește să evite o pedeapsă după un
comportament negativ;
 Minciuna compensatorie – prin acest tip de minciună, copilul înfrumusețează realitatea din
jurul său, pentru a obține anumite beneficii;
 Minciuna fantezistă – este minciuna care atunci când este folosită, nici măcar copiii care o
folosesc, nu mai fac diferența între fabulație și realitate, ducând către patologie;
Când minciuna afectează grav comportamentul copilului și a celor din jurul lui sau când este vorba
de formarea unui caracter de tip mincinos, pentru evaluarea situației și rezolvarea problemei este nevoie
de intervenția unui specialist.
Fiecare caz trebuie privit individualizat, în funcție de cauzele care au determinat acest comportament și
de efectele avute asupra persoanei și a celor din jur.
Ca și psihoterapeuți trebuie să avem în vedere dificultatea intervenției, în cazul unui mincinos
patologic, existând riscul să mintă și pe parcursul programului de terapie.
Abordarea unei astfel de problemă depinde de nevoile persoanei și de răspunsul acesteia pe parcursul
sesiunilor de terapie. În cazul intervenției asupra unui copil, la programul terapeutic este necesară și
participarea familiei.
Ca și metode de intervenții avem la îndemână, consilierea sau terapia cognitiv
comportamentală, prin care putem să ajutăm persoanele implicate să devină conștiente de
comportamentele negative și să le învățăm să indentifice aceste comportamente în vederea evitarii lor.
Una dintre metodele folosite sunt poveștile terapeutice prin care putem explica copilul de ce este
important să spunem adevărul indiferent de situația în care suntem.U n copil trebuie să știe de
la o vârstă fragedă, că minciuna îi poate răni pe cei din jur și că acest comportament poate avea și
urmări negative. Personajele din poveștile pentru copii, ne pot folosi ca și exemple pentru a ajuta
copilul să înțeleagă mai bine efectul unui astfel de comportament.
O altă metodă este intervenția specializată, atât cu copilul cât și cu familia acestuia, deoarece
principalele atuuri ale părinților în înfruntarea tendinței copiilor de a minți rămâne exemplul personal
de care dă dovadă în relația cu proprii copii. Parinții au nevoie să înțeleagă că un exemplu negativ din
partea lor duce direct la un comportament de tip imitator și automat un comportament negativ din
partea copilului.
Un mod greșit de abordare a acestei probleme este pedepsirea și aplicarea unor corecții aspre asupra
copilului fără a cauta alte soluții. Dacă un copil care este pedepsit în mod repetat, mai ales când are o
problemă nerezolvată, va ajunge să mintă pentru a scăpa de pedeapsa în sine. Ca și specialist, trebuie
să găsim împreună cu părinții și familia copilului implicat, alte soluții prin care să-i arătăm copilului
când greșește, altfel, îi va fi mereu teamă să-și spună problema și va prefera să aleagă minciuna.
 Un alt mijloc eficient în combaterea minciunii este expunerea unor exemple personale chiar din
viața noastră ca și copii sau adulți. Le putem povesti copiilor despre anumite situații din viața noastră în
care, deși ne-a fost greu să spunem adevărul, am decis să fim sinceri, indiferent de consecințele care au
urmat.
Ca și profesioniști, putem aplica un plan de intervenție personalizat, în funcție de cauze și
amploarea problemei, dar trebuie să dăm încredere persoanei implicate. Împreună cu familia acestuia,
cu mult efort și într-o perioadă de timp necesară, un mincinos patologic poate să-și schimbe modul de
gândire și comportamentul negativ, într-un mod de viață realist pentru el și pentru cei din jurul lui.

Cerință tema nr.2:

2. Descrieți evenimente principale care v-au marcat copilăria și argumentați rolul acestora
în dezvoltarea dvs.

În ceea ce mă privește, evenimentele mele din copilărie au fost legate de modul în care s-a
comportat tatăl meu, felul în care el relaționa cu mine și lipsa majoră a implicării lui în viața mea.
Am crescut cu un tată alcoolic ceea ce a lăsat multe traume în mintea mea și toate deciziile pe care le-
am luat pe parcursul vieții au fost influnțate mai mult sau mai puțin de aceaste amintiri. Fiecare decizie
luată mai târziu, indiferent de aria de acțiune, a depins de teama și neîncrederea dată de trăirile din
copilărie, de frustrările și experiențele trăite atunci.
Aproape toate gândurile și comportamentele mele de astăzi, sunt legate de mediul în care am
crescut, de lipsa de afecțiune, de nesiguranța zilei de mâine. Modul meu de a fi și de a vedea lumea au
fost date de experiențele trăite în copilărie, de nopțile nedormite din cauza scandalurilor din casă, de
lipsurile resimțite din cauza problemelor financiare, de lacunele din educație, date de neimplicarea
tatălui în viața mea. Dar mai ales lipsa unei comunicări, a unui sfat atunci când aveam nevoie, lipsa
unei relații afective, au dus la formarea unor goluri în suflet și mai târziu și-au pus amprenta pe
caracterul și felul meu de gândire decizițional ca adult.
Aceste traume sunt ușor de identificat la adultul de azi, ele îmi influențează personalitatea și
adesea mă face să am atitudini aparent negative. Tatăl ar fi trebuit să reprezinte modelul adult pentru
mine ca și copil. Cu toate acestea, un tată alcoolic este imprevizibil, într-o zi el poate fi iubitor, dar în
altă zi se transformă într-un necunoscut care îl poate intimida pe copil. Eu ca și copil nu știam
niciodată la ce să mă aștept de la el și de multe ori nu puteam să înțeleg ce este un comportament
normal, adică un comportament non-patologic și mă îndoiam continuu de cei din jurul meu, ceea ce se
observă și în comportamentul meu ca adult.
 Am observat în viața mea o ușoară incertitudine, o neîncredere permanentă în forțele proprii, în puterea
mea de a finalize un proiect personal sau profesional. Dacă pun în balanță reușitele tatălui meu și modul lui de
implicare în proiectele din viața lui, văd o asemănare izbitoare între modul lui de abordare și mine. Neîncredere,
timiditate, luare de decizii deficitară, stagnarea și găsirea unei situații cât mai neriscante pentru noi. Toate acestea
au dus la comportamente pline de incertitudini și instabilitate în ambele cazuri.
Eu ca și copil, copilul unui tată alcoolic, de multe ori am simțit sentimente de vinovăție și frustrare din
cauza faptului că nu știam și nu puteam să fac nimic pentru a schimba starea tatălui meu. Mereu mi-am
dorit să pot face ceva, să schimb situația, dar niciodată nu am știut cum să acționez, nu am știut ce pot
să fac ca să-l ajut. Ca și adult mă întâlnesc des cu situații în care aș putea să mă implic în viața celor de
lângă mine, dar teama și felul meu de a fi, mă împiedică să acționez în vreun fel.
Teama de schimbare reprezintă o amenințare pentru mine și din acest motiv, dacă pot obține
un minim de stabilitate, nu doresc să risc nimic. Orice schimbare în viața mea o percep ca pe o furtună,
ca o emoție profundă, adânc înrădăcinată și care nu-mi dă pace și liniște până nu sunt sigură că lucrurile
vor rămâne așa cum sunt acum. O schimbare în viața mea este ca începutul unui haus și pierderea
controlului asupra propriilor emoții.
O traumă trăită în copilărie, o viață plină de amintiri negative, a reușit să-mi influențeze modul
de gândire și comportament în toate ariile deciziționale din viața mea ca și adult. Cu toate acestea,
acastă rană , mai devreme sau mai târziu, cu multă răbdare și dragoste, poate fi minimalizată și chiar
vindecată!

Cerință temă nr. 3:

3. Concepeți un îndrumar de relaționare cu copiii în maniera dvs proprie, pe o problematică
pe care o doriți, ținând cont de cunoștințele acumulate până în prezent, pentru vârsta de 5-6
ani.

Ghid de îndrumare pentru părinți în

tulburarea de comportament de tip opoziție-sfidare la copiii de 5 ani

Obiective urmarite:
 Definirea corectă a problematicii
 Înțelegerea cauzelor care duc la apariția acestei tulburări
 Recunoașterea de către părinți a primelor semne în comportamentul copiilor
 Diagnosticarea și metode de intervenție în vederea soluționării problemei
 Metode practice pentru părinți în gestionarea tulburării
Definiție
Tulburarea sfidătoare-opozițională, este cunoscută drept sindromul copilului sfidător și are ca
și arie de influență atât partea emoțională cât și partea comportamentală. Copiii care prezintă această
tulburare sunt provocatori și necooperanți cu persoanele din jurul lor, depășind comportamentul
neascultător, normal pentru mulți copii de vârsta lor.
În general, putem spune că, aproape toți copiii arată unele dintre aceste comportamente uneori, ceea ce
diferențiază copilul cu tulburarea emoțională, este natura permanentă și gradul de severitate al acestor
comportamente.
Cauze
Tulburarea este dată de mediul în care trăiește copilul, de educația din familie, dar poate avea și o
influență genetică atunci când în istoricul familiar au existat cazuri de tulburări emoționale.
Se pot enumera câțiva factori care ar putea influența declanșarea acestor comportamente, cum ar fi:
 regulile stricte impuse de către părinți sau din contră neimplicarea părinților în educarea copiilor
 familie dezorganizată cu multe certuri și schimbări repetate
 unul dintre părinți cu un istoric de comportament opozițional, atât în familie cât și cu cei din jur,
vecini, cunoscuți
 problema de tip emoțional întâlnită la unul din membrii familiei cum ar fi depresia, anxietatea,
consumul de alcool
Toate aceste cauze pot determina un comportament sfidător la un copil și poate reprezenta o
încercare din partea copilului de a se simți în siguranță sau de a atrage atenția asupra lui. Acest
comportament sfidător se poate transforma cu timpul într-un comportamentul distructiv și apoi într-o
tulburare de conduit, iar după 18 ani chiar într-o tulburare antisocială.
Semne și simptome
Copiii care au tulburarea sfidător-opozițională pot prezenta urmatoarele simptome:
 se supară ușor și sunt foarte nervoși destul de des
 sunt agitați și neascultători fără motive întemeiate
 se ceartă în permanență și nu vor renunța chiar dacă nu au dreptate
 dau vina pe cei din jurul lor, deși ei sunt cei vinovați
 sunt perfecționiști indiferent de circumstanțe
 nu au răbdare să finalizeze o activitate
 nu pot coopera într-un grup, devin certăreți și chiar agresivi verbal și fizic
 își îndreaptă agresivitatea spre figura autoritară cum este un părinte sau profesor
 își folosește aptitudinile verbale pentru a contrazice și sfida alți copii
Diagnostic
Această tulburare se poate diagnostica folosind diferite metode:
 interviul individual și interviul cu familia
 anamneza
 observarea comportamentului în diferite activități
 observarea comportamentului în familie
 evaluarea cognitiv- emoțională
Tratament
Intervenția în cazul unei tulburări opozițională-sfidătoare se adresează copiilor problematici dar și
adulților din jurul copilului cu comportament sfidător:
 părinții sunt învățați cum să se comporte în diferite situații cu un astfel de copil
 adulții din jurul lui să cunoască modul de interacțiune și felul corect de comunicare
 persoanele cu care interacționează copilul să răsplătească comportamentul bun și să
minimalizeze comportamentele negative
 terapia cognitivă este de asemenea eficientă pentru unii copii deoarece pot învăța cum să se
înțeleagă pe ei și modul în care trebuie să-și modifice procesele de gândire pentru a putea alege moduri
pozitive de rezolvare a problemelor apărute
 terapia de grup cu familia în vederea rezolvării problemelor de comunicare și socializare
apărute din cauza unor probleme emoționale sau unor problematici cum ar fi alcolismul, depresia,
anxietatea sau dificultățile financiare
Identificarea și tratarea cât mai rapidă a acestor simptome va ajuta copilul să dezvolte
comportamente sănătoase pentru el însuși și pentru relațiile cu ceilalți
Metode de comportament pentru părinți
Cum să te comporți cu un copil cu tulburarea sfidătoare opozițională:
 urmăriți comportamentul în diferite situații
 însoțiți copilul la o persoană specializată în vederea unei evaluări corecte
 informați-vă corect cu privire la această problematică
 participați la cursuri care abordează această tulburare
 nu pedepsiți comportamentul negativ
 apreciați copilul când se comportă bine și respectă regulile
 nu certați copilul pentru lucruri mărunte
 evaluați corect abilitățile și capacitățile lui cognitive
 comunicați copilului programul familiei și așteptările zilnice de la el
 întocmiți împreună cu el o listă cu situații de risc și consecințele unor comportamente negative
 dăruiți timp copilului dumneavoastră și asigurați-l de tot sprijinul în orice situație
 păstrați-vă calmul și ascultați-l pentru a putea găsi soluția cea mai bună în situații critice
 colaborați cu specialiștii implicați în intervenția terapeutică
 asigurați-l de toată dragostea și afecțiunea dumneavoastră ca părinți indiferent de situația
existentă