CUM SĂ CREŞTI COPII FERICIŢI

Dr. Rudolf Dreikurs

Rudolf Dreikurs (8.02.1897) a fost un psihiatru şi educator american care
a dezvoltat sistemul psihologiei individuale al psihologului Alfred Adler
într-o metodă pragmatică de înţelegere a scopului comportamentului
condamnabil la copii si pentru stimularea comportamentului cooperativ
fără pedepse şi recompense.
El a sugerat că un comportament uman negativ este rezultatul
sentimentului de lipsă de apartenenţă la grupul său social. Când aceasta
se întâmplă, copilul va avea unul din cele patru "scopuri greşite": atenţie
necuvenită, putere, răzbunare sau evitare (nepotrivire). Scopul său era ca
studenţii să înveţe să coopereze rezonabil fără să fie penalizaţi sau
recompensaţi, astfel ca ei să se simtă contribuitori valoroşi ai clasei.
In 1952, Dreikurs a organizat un grup de adepţi ai psihologiei Adleriene
pentru a fonda Societatea Nord Americana de Psihologie Adleriana.
A fost un lider activ în organizaţie până la moartea sa.
„Fiecare dintre principiile de creştere a copilului
descrise în carte este atât de corect şi, în acelaşi
timp atât de simplu, încât te gândeşti cum de încă
mai există oameni care nu le urmează. Unul dintre
puţinele principii care au semnul exclamării este
„Ascultă!”. Nu cred că este încântare mai mare,
surpriză, fascinaţie, învăţătură mai bună decât
aceea de a-ţi asculta copilul. Să-l asculţi când vrea
el să comunice cu tine prin cuvinte sau
comportament şi nu doar atunci când vrei să ştii
ceva anume despre rutina lui.”
„Dilema noastră actuală”
Nu mai avem conducători, aşa cum aveam în
societăţile autocrate din care provenim. Într-o
societate a egalilor nu îl poţi conduce pe altul.
Egalitatea înseamnă că fiecare decide pentru el. Într-
o societate autocrată, conducătorul era superior şi
avea putere asupra supusului.
Copiii sunt în mod special sensibili faţă de
climatul social. Pe ei ideea de a împărţi egalitatea i-a
prins repede. Ei simt egalitatea dintre ei şi adulţi şi
nu tolerează o relaţie autoritar-submisivă.
“Încurajarea”
• Aceasta „este mai importantă decât orice alt aspect al creşterii
copilului. Este atât de importantă încât absenţa ei poate fi
considerată ca o cauză de bază a comportamentului nedorit. Un
copil care „se poartă urât” este un copil „descurajat”. Fiecare
copil are nevoie constantă de încurajare, la fel cum planta are
nevoie de apă. El nu poate creşte, dezvolta şi câştiga
sentimentul că aparţine fără încurajare.
• Jumătate din munca de încurajare a unui copil constă în evitarea
descurajării fie prin umilire, fie prin supraprotecţie. Orice
facem, dacă duce la pierderea încrederii în sine a copilului este
descurajare. Cealaltă jumătate constă în ştiinţa de a încuraja.
„Scopurile greşite ale copilului”
• Dorinţa de a obţine „atenţie necuvenită” este primul scop greşit folosit de un copil
descurajat pentru a simţi că aparţine.
• Lupta pentru putere este al doilea scop greşit şi apare de obicei după ce părinţii au
încercat de câteva ori să forţeze copilul să nu mai ceară atenţie necuvenită. Astfel,
copilul a devenit determinat să folosească puterea pentru a-şi înfrânge părinţii.
• Al treilea scop greşit apare din intensificarea competiţiei pentru putere. Când
părintele şi copilul sunt implicaţi într-o luptă de putere crescândă şi fiecare
încearcă să-l subordoneze pe celălalt, totul se poate transforma într-o intensă
răzbunare.
• Al patrulea scop este folosit de copilul complet descurajat. El încearcă să
demonstreze inadecvarea sa totală.
“Eroarea pedepsei şi a răsplăţii”
• Puterea noastră asupra lor a dispărut şi ei ştiu
asta, fie că noi suntem conştienţi sau nu. Ei nu
ne mai recunosc a fi o putere superioară.
Niciun fel de pedeapsă nu va aduce o supunere
de lungă durată. Folosirea pedepsei doar îl
ajută pe copil să dezvolte o putere de rezistenţă
şi sfidare.
“Elimină critica şi minimizează greşelile”

Toţi facem greşeli. Foarte puţine sunt

dezastruoase. De multe ori, nici nu ştim că o
acţiune aste greşită până nu se termină şi
vedem rezultatele! Câteodată, trebuie să facem
o greşeală ca să putem afla că a fost o greşeală.
Trebuie să avem curajul de a fi imperfecţi şi să
le permitem şi copiilor să fie imperfecţi. Numai
în acest fel putem funcţiona, progresa şi creşte.
“Fă-ţi timp pentru educare”.
Copiii au nevoie de training pentru multe dintre
funcţiile vieţii. Toate acestea nu se pot învăţa
prin remarci accidentale, ceartă sau pedepse în
momentul în care aceste lucruri trebuie făcute.
Dacă nu reuşim să ne facem timp pentru
training, vom pierde mult mai mult timp
corectând copilul neînvăţat.
“Evită acordarea atenţiei nemeritate”
Copiii au nevoie de atenţia noastră. Dar trebuie
să fim conştienţi de diferenţa dintre atenţia
meritată şi cea necuvenită. Copiii trebuie să
înveţe că pot avea satisfacţie în viaţă prin
contribuţia lor în acord cu cerinţele situaţiei.
Dar, pentru asta, este necesar să nu le mai
permitem să culeagă rezultatele prin obţinere.
“Retrage-te din conflict”
Tulburarea este rezultatul conflictului dintre doi
oameni. Dacă una dintre persoane se retrage,
cealaltă nu poate continua. Dacă părintele
pleacă de pe câmpul de luptă, copilul rămâne
într-un spaţiu gol. Nu mai are audienţă sau
oponent, nimeni sau nimic de învins, nimeni de
condus.
“Nu prinde muşte”
• când există un comportament deranjant, o iritare, care poate fi descrisă ca
“prindere de muşte”.
• În aceste cazuri, părintele forţează sau devine violent. Deşi este o reacţie
complet “naturală”, este absolut ineficientă ca metodă de educare sau îl învaţă
pe copil că nu trebuie să fie atent la noi până nu devenim violenţi. Din moment
ce nu asta ne dorim, ar trebui să vedem ce anume facem când ne concentrăm
când ne concentrăm pe comportamentul lui. “Prinderea noastră de muşte” este
un răspuns la faptul că ne cere atenţie. Folosirea nediscriminatorie a
admonestărilor are o foarte mică semnificaţie pentru copil şi este lipsită de
valoare şi pentru noi, din moment ce vrem să oferim atenţie acestor manifestări.
Dacă vrem ca un copil să nu mai facă un lucru sau să se conformeze ordinii,
trebuie să acordăm de la început toată atenţia rezolvării situaţiei.
Dacă vrem să determinăm o schimbare în
comportamentul copilului, trebuie să ne uităm la
comportamentul nostru.

Ceea ce facem ne aduce rezultatele dorite sau

doar enervare?
MUREŞAN (MOLDOVAN) ADRIANA ALINA

PIPP II
Fă pe plac cu grijă: ai curajul de a spune “nu”
• Ideea dea face pe plac trebuie folosită cu grijă. Copiii au
nevoie să ştie cum să gestioneze frustrarea. Viaţa de adult
este plină de frustrări de aceea este necesar să înveţe
gestionarea lor de timpuriu.
• Ori de câte ori copilul îşi doreşte sau cere ceva ce este
contrar cerinţelor situaţiei, atunci este nevoie să avem
curajul de arămâne la “nu”.
• Echilibru între a face şi a nu face pe plac trebuie să fie atent
analizat.
Abţine-te să supraprotejezi
• O mamă supraprotectoare oferă copilului servicii, care nu-i
sunt necesare.
• Nu putem proteja copii de viaţă, şi nici nu ar trebui să vrem.
Trebuie să-i educăm să aibă curaj şi putere în faţa vieţii.
• Trebuie să căutăm oprtunităţi prin care să facem un pas în
spate şi să-i dăm copilului şansa să-şi experimenteze
puterile, fiind pregătiţi să intervenim atunci problemele
devin prea mari pentru el.
Stimulea-ză independenţa
• Nu faceţi niciodată pentru copil ceea ce poate face singur – o
regulă care trebuie repatată de multe ori.
• Încă de timpuriu copiii sunt capabili să facă lucruri pentru ei,
au nevoie doar de supraveghere, încurajare şi antrenament.
• Trebuie să fim atenţi să nu cerem prea mult, dar, pe de altă
parte, trebuie să putem recunoaşte abiilităţile copilului şi să
fim atenţi la oprtunităţile de stimulare a independenţei.
 Nu te certa!
• Certurile dintre fraţi sunt atât de comune, încât au ajuns să fie acceptate drept formă
“normală” de comportament al copiilor, datorită regularităţii cu care apar.
• Certurile arată că nu este ceva în regulă în relaţie. Trebuie să învăţăm să recunoaştem
scopul din spatele comportamentului, şi să acţionăm în aşa fel încât să eliminăm
rezultatele satisfăcătoare ale unei certe (acordarea atenţiei şi servicii necuvenite),
stimulând un nou tipar de comportament în relaţia lor.
• Când sunt lăsaţi să se descurce singuri, copiii stabilesc relaţii cu mult mai egale şi
corecte decât le putem oferi noi, ei învaţă prin ciocnirea cu realitatea să îşi dezvolte
diplomaţia, dreptatea, consideraţia, respectul pentru celălalt etc.
• Intervenţia noastră trebuie să se rezume la o discuţie preitenească, căutând împreună
moduri de a rezolva dificultăţile, fără a face morală.
 Nu te lăsa impresinat de frică
• Copii utilizează frica pentru a controla.

• Copiii nu vor rezolva dificultăţile vieţii dacă sunt plini de temeri. Frica nu sporeşte
capacitatea de a face faţă problemelor ci o micşorează. La copii temerile servesc
foarte bine ca mod de a obţine atenţie şi de a-i pune pe alţii în serviciul propriu.
• Este necesar să-i învăţăm pe copii să fie precauţi în situaţii potenţial periculoase,
dar precauţia şi frica sunt două lucruri diferite. Prima este o recunoaştere
rezonabilă şi curajoasă a pericolelor, pe când cea de-a doua este o retragere
descurajată şi paralizantă.
• Frica subminează curajul. Frica este periculoasă. Pentru copii frica serveşte unui
scop. Dacă părinţii nu răspund la temeri, copiii lor nu le vor dezvolta şi atât
părinţii cât şi copiii vor fi eliberaţi de tortura şi suferinţa care rezultă din aceasta.
 Să nu-ţi fie milă
• În concepţia lui Dreikurs mila face rău, chiar daca este justificată şi de înţeles.

• Dacă îi plângem de milă unui copil, va crede că şi el trebuie să-şi plângă de milă. Suferinţa lui devine
şi mai intensă când îi e milă de propria persoană. În loc să încerce să facă ceva, el învaţă să se
bazeze mai mult pe mila altora, aşteptând ca ei să-l consoleze şi în acest proces pierde tot mai mult
curajul şi dorinţa de accepta realitatea.
• Mila este o emoţie negativă, depreciază, îi slăbeşte încrederea în el şi în viaţă. Puterea şi curajul cu
care întâmpină greutăţile în viaţa de adult au fost construite în copilărie. Atunci învăţăm cum să
primim greutăţile şi cum să continuăm.
• Dreikurs face distincţia între compasiune şi milă. Compasiunea spune „Înţeleg ce simţi, cât de mult
doare sau cât de greu este pentru tine. Mila implică o superioritate impusă subtil celui faţă de care se
arată : „săracul de tine. Îmi pare rău pentru tine.
• Să-ţi pară rău pentru un lucru întâmplat e compasiune. Să-ţi pară rău de cel care suferă e milă.
Fă ce spui - fii consecvent
• Dacă vrem să ajutăm copiii să alegă înţelept, trebuie să le dăm ocazii să
aleagă şi, dacă e necesar să facă greşeli. Ei învaţă din experienţă nu din
predici.
• Este nevoie de consecvenţă, responsabilizând copiii. Consecvenţa este
parte a ordinii şi îi oferă copilului limitele de care are nevoie pentru a se
simţi în siguranţă.
• Nu putem să ne aşteptăm ca metodele să fie eficiente atât timp cât le
aplicăm întâmplător. Asta doar nedumereşte copilul. Pe de altă parte
copilul se va simţi sigur dacă suntem consecvenţi, dacă urmăm
programul de educare, el învaţă respectul pentru ordine şi ştie unde se
află.
Ascultă!
• Copiii necesită adesea să fie ascultati iar noi să înţelegem
sensul din spatele cuvintelor folosite de copii.
• Întrebare „de ce?” de fapt, spune fii atent la mine.
• Copiii sunt uimitori de direcţi. Adesea facem caz de ceea ce
auzim, iar dacă nu ştim să-i ascultăm ei devin precauţi,
dându-ne ocazia rar să-i auzim.
Ai grijă la tonul vocii tale
• Când le vorbim copiilor, ei aud mai mult în tonul vocii noastre decât în
cuvintele pe care le folosim. Ar trebui să ne ascultăm. Adesea, noi provocăm
comportamentul nedorit al copilului prin tonul vocii pe care-l folosim.
• Suntem predispuşi să le vorbim de sus, când arătăm falsa veselie şi mimăm
încântarea pentru a stimula interesul, sau vorbim cu dulcegării pentru a
câştiga cooperarea.
• Odată ce devenim conştienţi de erorile din tonul vocii noastre, suntem în
poziţia de a ne schimba.
• Dacă le vorbim copiilor noştri ca unor prieteni, de pe picior de egalitate,
păstrăm uşile comunicării deschise.
Redu obiceiurile proaste
• Cu cât facem mai mare caz de obiceiurile proaste cu atât le înrăutăţim. Primul
pas în rezolvare este de a reduce importanţa lor. Dacă un copil vorbeşte urât
depinde de şocul pe care îl produce. Dacă răspundem aşa cum doreşte şi
suntem şocaţi de ce face, îl încurajăm să folosească şi pe mai departe cuvinte
urâte.
• Un copil care are un obicei prost are nevoie de înţelegere şi ajutor. Un obicei
prost este un simptom. Cauzele pot fi înţelese prin discuţie normală şi
prietenoasă. De exemplu: „Ce înseamnă cuvântul pe care l-ai folosit? Nu
înţeleg. Care este sensul?”.
• Nu putem să ne aşteptăm la un copil să renunţe la un obicei prost peste
noapte. Trebuie să avem curaj şi încredere în el, va fi un proiect pe termen
lung şi va avea nevoie de încurajare.
Distraţi-vă împreună
• Obiceiul de a petrece timpul împreună s-a diluat de la o generaţie la alta.
E tragic să vedem familiile de azi atât de despărţite, copiii se distrează
separat de părinţi care le oferă mijloace dar nu participă. Părinţii sunt
ocupaţi să le ofere ce e mai bun şi nu se ocupă de ei. Pe măsură ce copilul
creşte pierdem priceperea de a ne juca cu el, cu toate că copiii au nevoie
de ea. Toţi copii iubesc să se joace iar părinţii nu trebuie să fie
spectatori.
• Lucrurile de care oamenii se bucură împreună îi ţin împreună. Prin jocuri
şi proiecte în care toţi împărtăşesc bucuria se dezvoltă solidaritatea. Iar
solidaritatea este importantă prin egalitatea pe care o promovează şi prin
atmosfera relaxată şi armonioasă care poate deveni parte a vieţii de
familie.
Fă faţă provocării televizorului
• În aproape fiecare casă televizorul creează probleme. Sunt certuri legate de ce anume
se vizionează, neglijarea temelor datorată televizorului şi probleme legate de
cooperarea dintre copiii şi părinţi.
• De fapt nu televizorul este o problemă ci el scote la iveală proasta cooperare între
părinţi şi copii.
• Când se insistă ca un copil să nu vizioneze un program îl invităm la o competiţie
pentru putere. Pentru început nu ne putem proteja copiii de televizor dar putem să-i
ajutăm să dezvolte rezistenţă împotriva prostului gust şi a judecăţii proaste.
• O discuţie în care părintele întreabă şi apoi ascultă poate fi productivă. Dacă
părintele ascultă copilul, acesta îşi dezvoltă abilitatea de a gândi pentru el însuşi, de
a fi inocent în răspunsuri, spunând ceea ce gândeşte, găsind soluţii.
Foloseşte religia cu înţelepciune
• Se poate abuza de religie totuşi.

• Când un părinte ameninţă copilul cu „Dumnezeu te va pedepsi”, de fapt admite

înfrângerea şi aruncă întreaga problemă în braţele unei autorităţi mai mari. Ca
tehnică de educare această metodă este inutilă din moment ce o astfel de pedeapsă
poate să nu vină curând.
• O altă greşeală este de ai cere copilului să meargă duminica la biserică în timp ce ei
rămân acasă, oferind astfel copilului o imagine ciudată, în care părinţii dor vorbesc
nu şi fac.
• Educaţia religioasă poate fi folosită pentru a-l învăţa cum să se comporte în
societate.
Vorbeşte cu ei nu lor
• Marea problemă între copiii şi adulţi este comunicarea. Această uşă poate fi păstrată
deschisă la adolescenţă dacă a fost stabilită o relaţie simpatetică încă din copilărie.
• S-a putut observa cu uimire că respectul este minunea care-i dezvoltă copilului
capacitatea de gândire. Are o minte a lui însă adesea folosim această expresie pentru
a arăta nesupunerea sau revolta copilului. Îl lovim cu asta şi încercăm să-l
impresionăm cu gândirea noastră
• A le spune copiilor că greşesc şi că noi avem dreptate înseamnă să le vorbeşti
copiilor şi nu să vorbeşti cu ei. Să le vorbim lor însemnă să le spunem cum vrem să
fie făcute lucrurile, această presupune o proiecţie a proprie gândiri.
• Vorbind cu ei căutăm împreună idei despre ce e de făcut ca să rezolvăm o
problemă.
• BORODI (COMAN) ANA

• PIPP II