Speranța Farca Despre psihanaliza și educația copilului

Agresivitatea copilului în școală

2 years ago publicații
Home Psihanaliză Educație Părinți Publicații Studenți Cabinet

Articol publicat în Revista de Pedagogie Nr. LIX(2)/ 2011/ Ca profesori în școală ne con-
fruntăm adeseori cu agresivitatea copiilor și ne simțim prea datori să luăm atitudine, să
facem ceva, să stopăm fenomenul. De multe ori, răspundem agresivității cu agresivitate și
ne mirăm de insucces. Totuși, nimic din ceea ce facem nu poate avea sorți de izbândă
dacă, înainte de a acționa, nu înțelegem ceea ce se întâmplă: care sunt cauzele manifestă-
rilor agresive ale copiilor, de ce se poartă ei astfel, ce semnifică aceste comportamente.
Propun în locul acțiunii, o atitudine de înțelegere, de a veni în ajutor copiilor, de autoco-
rectare a propriilor manifestări de agresivitate.

Precizări generale
Agresivitatea este general umană atâta vreme cât nimeni nu poate spune că nu și-ar fi
ieșit vreodată din fire, că nu s-ar fi supărat pe ceva, cineva sau pe sine.
Agresivitatea face parte din noi și, prin unele manifestări ale sale, ne exprimă forța vitală
și ne poate fi de ajutor. Agresivitatea nu se manifestă întotdeauna distructiv sau autodis-
tructiv, ea poate dispune și de sublimări constructive ce stau la baza competiției, a creati-
vității, a autoconservării de sine și a protejării celorlalți, a susținerii unor valori. Deci nu
este mereu ceva ce ar trebui evitat sau înăbușit.

Manifestările agresive ale copiilor sunt exprimate mai direct, mai puternic și mai puțin
nuanțat. Aceasta pentru că energia vitală a copiilor este mai mare, pentru că ei nu au încă
modele sociale de comportament interiorizate și pentru că nu au ajuns la forme eficiente
de sublimare a agresivității.
Reacţia adultului educator, la contactul cu agresivitatea copilului, oferă un reper copilu-
lui, un model de comportament. De aceea, este important ca profesorii să aibă, pe lângă
pregătirea în specialitatea lor și în pedagogie, maturitatea afectivă necesară care să le per-
mită o bună gestionare de sine.
Manifestările de agresivitate ale copilului pornesc de la simpla neascultare până la ţipete,
urlete, trântiri pe jos, injurii, obrăznicii, lovirii şi chiar exprimări somatice (îmbolnăviri
datorate tensiunilor, cărora copilul nu le poate face față). Fiecare copil are preferinţele
sale de manifestare în funcție de reacția educativă pe care o întâlnește. Orice copil are
însă nevoie să fie înțeles și ajutat să se exprime favorabil lui și celor din jurul său.
Copiii pot înţelege motivele reale de agresivitate şi pot, de asemenea, să descopere soluţii
pentru pozitivarea relaţiilor. Aici profesorii au rolul de a fi doar susținători, egali cu ei în-
șiși, de încredere, un model de urmat. Copilul însuşi va învăţa să fie sincer şi să-şi asume
consecinţele actelor sale. Este o cale către formarea responsabilităţii.
În spații în care aglomerările de copii sunt mari, așa cum sunt școlile, este natural să
apară mai frecvent manifestări agresive. Pentru a diminua dimensiunea manifestărilor
agresive ale copiilor putem întării paza în școală până transformăm această instituție într-
o închisoare și tot nu va fi suficient.
Dacă însă, vom încerca să descoperim cauzele manifestărilor agresive și vom acționa asu-
pra acestora în mod educativ, câștigul ar fi notabil: nu am stopa niște manifestări, ci am
sprijini evoluția morală și afectivă a copiilor.

Cauze ale agresivităţii copilului

Agresivitatea copilului are două tipuri de cauze: unele sunt de natură internă și țin de ceea
ce trăiește copilul, iar altele sunt externe, apărute ca reacții de apărare sau răspuns ale co-
pilului la mediul său.

I. Cauzele interne
Acestea se referă la capacitatea copilului de a se apăra, de a se proteja pe sine și de a-i
proteja pe cei apropiați; de capacitatea lui de a sesiza pericolul și de a formula un răspuns
în fața acestuia.
În dezvoltarea sa afectivă, copilul trece prin mai multe etape până când își constituie ca-
pacitatea de conținere și de sublimare a agresivității (capacitate rară și la un adult). De
formele de manifestare a agresivității copilului arată starea lui de evoluție afectivă, căută-
rile sale de inserare socială, modul în care el se percepe pe sine în raport cu ceilalți.
Putem identifica mai multe cauze ale manifestărilor agresive care au o natură internă:

a) Ambivalenţa afectivă

Copilul trece, în dezvoltarea sa, prin stări afective puternice și difuze în care nu poate să
distingă ce simte și trăiește. Acestea sunt afecte puternice, uneori copleşitoare şi adesea
ambivalente.
De pildă, copilul își iubește părinții care îl îngrijesc, dar se și supără pe ei atunci când îl
frustrează, când îi interzic anumite lucruri și când îi impun altele.
De asemenea, copilul își respectă profesorul care îl învață lucruri noi, care îi deschide o
cale spre cunoaștere, dar se și supără pe el când acesta îl pune să lucreze sub stres, când
formulează pretenții și cerințe.
Tot în acest registru, băiatul frustrat, va trage de codițe fetița pe care o place, dar care nu
îl ia în seamă prea tare.
Aici copilul, prin manifestările sale, atrage atenția că are nevoie să fie ajutat să-și înțe-
leagă stările, să poată face distincția între afectele opuse, să se cunoască.
Adulții pot fi de ajutor dacă îi ascultă, dacă îi îndeamnă să vorbească și să exprime ceea
ce simte, să-și formuleze frustrările. E important de asemenea, ca adultul educator să nu
aibă reacții personale la aceste exprimări și să se abțină de la sfaturi și moralizări. Copilul
are nevoie de o oglindire pentru autocunoaștere și nu de un deget care să-i indice ce a
greșit.

b) Sentimentul de neputinţă
Copilul se simte posesorul unui corp imperfect, vulnerabil, cu numeroase limitări şi care,
nu poate urma cursul dorinţelor şi fantasmelor sale. El îşi doreşte să poată face tot ce-şi
imaginează şi mai ales să-i poată echivala pe adulţi. Totodată, el se simte dependent de
adulţi şi de restricţiile lor.
Copilul se află sub semnul lui „vreau”, dar se loveşte de un „nu se poate” intern (prin li-
mitarea corpului său) şi de un „nu e voie” extern (prin restricţiile părinţilor).
Neputinţa ce restricţionează dorinţele copilului îl face să dorească să crească, să-şi ia ca
model adulţii. Aceeaşi neputinţă însă, se află la baza fantasmelor revendicative şi de răz-
bunare împotriva celor ce-l restricţionează. Pentru fantasmele sale, copilul se simte în pe-
ricol de a i se răspunde cu aceeaşi monedă – îi e frică să nu fie aspru pedepsit.
Aici copilul poate fi ajutat dacă profesorii reușesc să rămână neutri, deci să nu „răspundă
cu aceeași monedă”, și să nu ia în tragic și prea personal unele exprimări. E important ca
acești profesori să fie relaxați și să-l ajute și pe copil să se relaxeze, dar și să îl ajute să
descopere lucruri la care copilul se pricepe, le poate face bine, activități în care el are suc-
ces – că nu este mereu neputincios.

c) Nevoia descărcării

Copilul se încarcă adesea de tensiuni, frustrări şi agresiuni externe pe care le suportă

pasiv ca apoi, să le exporte aşa cum le-a primit, în aceeaşi manieră, fără nici o prelucrare.
Este în fapt, un joc de-a „leapşa” în care copiii aleargă pentru a nu fi plesniţi, iar când un
copil este atins, devine el însuşi plesnitorul ce trebuie să dea palma mai departe, predând
„ştafeta violenţei”.
Aici este inutil ca profesorii să investigheze cine a pornit lanțul agresiunilor, sau să gă-
sească un „țap ispășitor” care să fie „executat” public pentru exemplu. Ar fi însă, de aju-
tor dacă, profesorul le-ar arăta cum își pot descărca sublimativ tensiunea organizând în-
treceri, concursuri, echipe de întrajutorare în care cei aflați în conflict să se poată desco-
peri de aceeași parte a baricadei.

d) Atragerea atenţiei

Orice copil are nevoie, în mod sănătos, de atenție. El vrea să fie „cineva” și nu un „elev”
oarecare pierdut în masa amorfă a colectivului din care face parte. De aceea, fiecare copil
atrage atenția așa cum poate, ocupând unul dintre locurile disponibile în cadrul grupului:
leaderul, înțeleptul, tocilarul, sportivul, bolnăviciosul, artistul, războinicul și bineînțeles,
năzbâtiosul clasei. Dacă, toate locurile sunt ocupate, iar copilul nu reușește să-și inven-
teze unul nou care să i se potrivească, este natural să apară o competiție pe locurile mai
ușor de ocupat. Cum performanța școlară este mai complicat de atins, locul de „năzdră-
van” ajunge să fie cel mai disputat.
Decât să fie ignorat, copilul preferă să iasă în evidență în mod negativ. Dacă nu poate im-
presiona prin merite, atunci poate îngrozi prin comportamentele sale. Dacă i se dă satis-
facție, iar copilul ajunge „vedetă”, acest tip de atragere a atenţiei se poate permanentiza,
generând un caracter dificil şi făcând din copil, o problemă. Comportamentele din ce în
ce mai dificile sunt și un strigăt de ajutor prin care copilul semnalează că nu se mai des-
curcă singur.
Aici profesorii, în locul unei satisfacții narcisice, care să întărească aceste comportamente
negative, ar putea oferi o oglindire pozitivă, încurajând manifestările bune ale copilului.
Ei îl pot ajuta pe copil să înțeleagă de ce are nevoie și să descopere modalități acceptabile
de a obține atenția.

e) Nevoia unui model de autogestiune

Copilul furios, confruntându-se cu propria-i agresivitate, se vede copleșit și incapabil de

reacție. El se orientează în mod natural spre adulții educatori pentru a observa comporta-
mentul acestora în situații similare.
Cum cercetarea copilului nu este conştientă, nici întrebarea nu va fi directă. Micul cerce-
tător, își va scoate profesorii din sărite, pentru a obţine un răspuns real, un model de com-
portament. Copilul nu face acest lucru deliberat şi nici din răutate – este o modalitate de
obține un exemplu autentic pentru a-l lua de model.
Dacă profesorul, firesc înfuriat, îşi va descărca supărarea asupra copilului, nu va fi un
model prea bun. Ba mai mult, se poate crea un cerc vicios de provocare și descărcare, o
relație tensionată ce încetează a mai fi educativă.
Aici profesorul ar fi bine să poată dovedi maturitate afectivă și să oprească iureșul, să cu-
gete pentru a schimba ceva, începând de la comportamentul propriul. Profesorul se înfu-
rie, dar găsește și resurse de a se detensiona, de a se calma fără a deveni răzbunător, „co-
pilăros și rău” asemenea domnului Vucea. Un model pozitiv de autogestionare este ne-
prețuit pentru copilul care, imediat profită de el, preluându-l. Asta da învățătură!

f) Spaima

Un copil speriat, în panică poate deveni paralizat sau agresiv. Manifestarea agresivă,
chiar dacă haotică, este mai bună decât starea de paralizie care îl face pe copil imobil psi-
hic, incapabil de reacţie şi de autoapărare.
Dacă un copil se simte în nesiguranţă, dacă se simte ameninţat sau singur și fără apărare,
este foarte posibil ca el să se manifeste agresiv.
Știind aceasta, poate că profesorii nu vor mai găsi argumente pentru a face educație cu
„biciul”, pentru a-i înspăimânta pe copii ca să „asculte” și să „învețe de frică”. Un copil
nu poate suporta multă vreme starea aceasta de spaimă și de aceea va încerca să iasă din
ea fie răzbunându-se pe agresor, fie răzbunându-se pe sine (îmbolnăvindu-se, autoex-
cluzându-se din grup sau din accesul la domeniul profesorului agresor).

g) Negocierea poziției în grup

Copiii îşi folosesc agresivitatea pentru a se integra într-un grup, ei îşi negociază poziţia şi
raporturile cu ceilalţi. Aceste negocieri sunt permanente, dar din ce în ce mai puţin vio-
lente, pe măsură ce membrii grupului se cunosc. Este o modalitate practicată şi de către
adulţi, numai că, agresivitatea acestora apare cosmetizată (ca agresivitate verbală), mas-
cată (prin autoimpunere, invocarea autorităţii, folosirea poziţiei proprii), negată (apărută
prin contrariu: bunăvoinţă exagerată, devalorizare) sau sublimată (în competiţie, utiliza-
rea relaţiilor, a nevoii celuilalt).
Copiii vor exersa, în grupul lor, toate formele de agresivitate. Vor folosi agresivitatea ca
apărare şi ca atac, ca formă de negociere şi de afirmare de sine, ca modalitate de
cunoaştere a celorlalţi şi ca formă de închegare a unor relaţii.
Doar cunoscându-și agresivitatea vor învăţa să se stăpânească, să ştie când să se oprească
şi când să-şi ceară scuze.
Astfel, manifestările de agresivitate dintre copii nu ar trebui să ne sperie, ele sunt un mod
de autocunoaștere, de cunoaștere și de relaţie. Adesea izbucnesc conflicte aprinse ivite
din senin şi care se sting la fel de repede. Ele nu sunt însă niciodată prea puternice dacă
nu intervin adulţii cu spaima lor şi cu tentaţia reprimării.
Încercarea adultului de a domoli manifestările de agresivitate din grupurile de copii, nu
are întotdeauna efectul scontat. Într-o dispută a copiilor, adultul care intervine nu face alt-
ceva decât să „pună paie pe foc” și să fie precum caraghioasa și neînțeleapta babă des-
crisă de Coșbuc în „Iarna pe uliță”. Aici adulților le trebuie capacitatea matură de a lua
distanță și de a avea încredere că totul nu este decât o joacă de copii ce-„or crește mari”.
Totuși, ei trebuie să creeze un cadru asigurator așa încât nivelul „ciondănelilor” firești să
nu poată fi depășit și nimeni să nu fie rănit din astfel de dispute.
Copiii trebuie să crească într-un climat în care manifestarea lor liberă nu poate îngrădi
sau sminti libertatea altcuiva.

II. Cauzele externe ale agresivității copiilor

Acestea se referă la influența directă și indirectă pe care o exercită mediul în care trăiește
copilul și care îi oferă modele, îi creează nevoia de a se apăra, îi dimensionează dezvolta-
rea. Evident, nu la copil este ceva de corectat, ci la mediul din jurul lui.
Putem identifica mai multe surse din mediul copilului care pot genera la copil manifestări
agresive:

1.Răspunsul la aşteptarea agresivă

Un copil poate fi agresiv pentru că este provocat să fie astfel prin așteptarea celorlalți:
Dacă un copil este acuzat pe nedrept de înfăptuirea unei agresiuni, acuzația nu va rămâne
multă vreme „nedreaptă”, deoarece copilul va face ceva ca să o merite.
Dacă un profesor îl privește pe un copil ca și cum ar fi agresiv, îl acuză, îl pedepsește sau
își exprimă temerea – copilul îi va împlini așteptările, devenind agresiv, chiar dacă nu era
în intenția lui. Așa se întâmplă când un profesor îi spune copilului: „Știu că tu ești vino-
vatul, nici nu mă așteptam la altceva din partea ta. Nu mai am ce discuta cu tine, te rog să
le spui părinților să vină la școală”.
Tot astfel, dacă profesorul se prezintă ca și cum el ar avea tot timpul dreptate și nu poate
greși, copilul este provocat să-şi asume partea de „rău”, de nefuncţionalitate din relaţie:
„Dacă tot e considerat cel rău, atunci măcar să fie cu adevărat”.
Aici se văd consecințele etichetărilor, pe care nici un profesor nu le acceptă, dar pe care
le întâlnim prea adesea în exprimări precum: este un copil bun, rău, cuminte, inteligent,
hiperactiv.
La o sumară analiză se poate vedea cum un „copil rău” este de fapt un copil ce deran-
jează, ce nu se face plăcut profesorului şi cu care acesta nu ştie să se descurce.
Uneori profesorii nu se limitează la simple consideraţii morale, ei chiar pun diagnostice
copilului: este hiperactiv!, panicând părinții și speriind copilul.
Copiii sunt în formare şi au nevoie de libertatea de a experimenta felurite manifestări, iar
o etichetă (fie și pozitivă) limitează paleta alegerilor. Ei cresc, se dezvoltă, îşi elaborează
rapid trăirile, este natural să treacă de la un fel de a fi, la altul. Evoluţia lor poate fi îngră-
dită de etichetă.
Eticheta poate avea efectul scrierii de destin. Copilul şi-o poate asuma ca pe un nume, ca
pe un mod de prezentare în lume.
Adulţii au limitele lor, e natural să aibă şi ei probleme, să nu placă pe toată lumea, să nu
se descurce în orice condiţii şi cu orice copil. Este de înţeles şi total acceptabil ca un pro-
fesor să spună că îl oboseşte un copil, că nu ştie cum să interacţioneze cu altul, dar de aici
și până la „lipirea de etichete”, ar trebui să fie o cale ceva mai lungă.

2.Înțelegerea greșită

Se întâmplă adesea ca adulții să aibă o altă grilă de interpretare decât cea a copiilor. Un
copil poate să pună o broască în banca unei colege pentru a-i vedea reacția; poate să lege
conserve de cozile pisicilor pentru a se integra în grupul unor băieți „grozavi”; poate să se
bată cu un coleg, pentru că acesta l-a jignit; poate să rupă banca, din greșeală, pentru că s-
a împiedicat; poate să-i răspundă obraznic profesorului pentru că s-a simțit nedreptățit.
Dacă toate acestea sunt considerate de către profesori ca manifestări agresive, atunci ele
chiar vor deveni, copilul va și uita care sunt simțămintele specifice în fiecare caz în parte
și se va simți cuprins de furie brută.
Copiii care se lovesc de intoleranţa adulţilor, de interpretarea ca fiind agresivă a unor acte
care au alte semnificații, ajung să se exprime agresiv, nestăpânit, hiperactiv.

3.Panica de a nu fi înţeles

Un copil care simte că nu poate stabili o comunicare reală cu părinţii și cu colegii săi, că
aceștia nu au disponibilitatea de a-l înţelege, dorința de a-l ajuta să se integreze în grup,
se va simți singur și diferit. El va face numeroase încercări ce a ajunge la ceilalți, dar
dacă eșuează de prea multe ori, se va simți „altfel” și se va speria: Ce este în neregulă cu
el?
Îi va provoca pe ceilalți să-i adreseze cuvinte urâte pentru a afla cum îl văd ei: a fi
„prost”, „rău”, „incapabil”, „leneș”, tot este mai bine decât nimic. Aici copilul poate de-
veni violent pentru a-și exprima angoasa de a fi singur într-o lume care nu-l pricepe.

4.Deposedarea

Un copil are drept de proprietate asupra hainelor, jucăriilor, cărților şi realizărilor proprii.
Acestea nu sunt simple obiecte, ele fac parte din sinele său şi constituie lumea existenţei
lui.
E natural ca atitudinile de deposedare ale profesorilor să genereze la copil o reacție de
mânie.
Exemplele aici pot fi foarte numeroase: acel profesor de muzică ce observă că la ora lui
un copil citește și se simte îndreptățit să ia și să rupă cartea; acel profesor de matematică
ce îl acuză pe copil că a copiat și îl laudă pe colegul lui care copiase de fapt; acea profe-
soară de istorie care ia pietrele adunate de către un copil în ideea organizării unei expozi-
ții care nu se mai realizează niciodată; acea profesoară de desen care uită să-i mai retur-
neze copilului desenele sale după expoziție; acei profesori de modelaj care îi obligă pe
copii să își strice confecțiile din lut pentru a refolosi materialul…
Dacă profesorul este abuziv și copilul se va revolta și își va apăra cu furie drepturile sale.
Atitudinea adultului arată că nu-l consideră pe copil un om cu drepturi și că, prin forță, se
poate înstăpâni asupra lucrurilor sale. Copilul are astfel două motive importante pentru a
deveni agresiv: apărarea proprietăţii şi afirmarea de sine.

5.Nedreptatea

Dacă, în școală, copilul observă că situațiile sunt judecate cu două măsuri diferite: una
pentru privilegiați (datorită implicării părinților, a rezultatelor lor deosebite, capacității
lor de a fi simpatici), și o alta pentru cei care nu intră în grațiile profesorilor, este natural
să se simtă frustrat.
„De ce pentru unul mumă și pentru altul ciumă?”, vine întrebarea firească, dar evident
obraznică, și taxată ca atare, a copilului.

6.Stresul

Dacă școala ajunge să fie pentru copil, o obligație permanentă, fără satisfacții personale,
un chin – nu este de mirare că el va dori să se descarce, să se elibereze de acest stres.
Cu cât impunem unui copil mai multă informație pe care nu el o solicită, cu atât o va uita
mai repede și mai temeinic.
Cu cât se va cere unui copil să „muncească” la o disciplină cu atât îl vom îndepărta bucu-
ria pe care ea o poate oferi.
Cu cât se impune copiilor mai multă disciplină în timpul orelor, cu cât interdicția de miș-
care și de vorbire este mai mare, cu atât va fi mai mare va fi izbucnirea necontrolată la
sunetul clopoțelului.
Cu cât vor fi încărcați mai mult copiii cu teme, informații, sarcini și impuneri, cu atât vor
tânji după libertatea timpului lor, justificând de ce atunci când „Vine vacanța / Cu trenul
din Franța / Copiii merg la joc / Și cărțile-s pe foc”.

7.Supraaglomerarea claselor

Se înțelege că un învățământ de masă nu se poate face cu clase de câțiva copii. Totuși,

dacă aceste clase sunt prea aglomerate, tratarea individualizată a copiilor devine imposi-
bilă, sporește tentația „spargerii” clasei în grupuri și crește nivelul de agresivitate dintre
copii.
Profesorii sunt adesea excedați, incapabili de a-și face treaba și de aceea se simt frustrați,
aglomerați și gata să explodeze ei înșiși. Este natural ca în aceste condiții să nu se mai
poată descurca rezonabil cu agresivitatea copiilor.

8.Absența unor reguli clare, asigurătoare

În școală copiii trebuie să se simtă în siguranță, apărați și liberi. Regulile de aici au rolul,
nu de a spori autoritatea profesorilor, ci de a crea un mediu sigur și propice dezvoltării
copiilor. Dacă lucrurile stau așa, copiii vor agrea și respecta regulile care nu-i supun, ci-i
asigură. Însă, dacă în școală, regulile sunt făcute doar pentru a fi încălcate, dacă sunt prea
multe și imposibil de împlinit, dacă nu se urmărește respectarea lor, dacă sunt abuzive, la-
cunare și nefuncționale – este natural să se instaureze un climat haotic ce predispune la
manifestări agresive. Unde nu este lege asigurătoare, se va instaura „legea junglei”.

9.Agresivitatea prezentată ca model de succes

În educație, copilul se confruntă prea mult cu proverbul: „Trebuie să faci ce zice popa, nu
ce face el”. În jurul lui, unii dintre părinții, dintre profesori, dintre oamenii de pe stradă,
dintre vedetele televiziunilor își permit să se poarte agresiv: țipă, își adresează cuvinte
urâte, adoptă comportamente la limita decenței…, ceea ce nu-i împiedică să pretindă ca
ceilalți să se poarte bine. Am văzut o profesoară de engleză care țipa la copii din toate pu-
terile ca să facă liniște. Am întâlnit o profesoară de arte plastice care dorea să impună
uniforma pentru copiii din gimnaziu, dar ea avea un cercel în nas. Știu un profesor de
sport care întârzie frecvent la ore, dar care se plânge de „neascultarea” copiilor cu care lu-
crează. Cunosc un profesor de matematică ce se consideră nerespectat de către copiii pe
care, frecvent îi apelează astfel: „idioților”, „cretinilor”, „proștilor”…
Ce poate înțelege copilul din aceasta: doar cel mic și slab, care nu-și poate impune altora
cerințele personale trebuie să se poarte bine; cel puternic și realizat pretinde mult și nu
respectă mai nimic…
Este natural ca ideea despre libertate a copilului să fie confuză și denaturată: A fi liber în-
seamnă a nu respecta nimic și pe nimeni; înseamnă a impune altora propria ta voință?!

10.Dramatizarea

Copiii experimentează modalități de comportament, se joacă „de-a” ceea ce văd și își atri-
buie roluri diverse. Scopul este acela de adaptare la societate așa cum ei o văd.
Dacă însă, profesorii fac adevărate drame în jurul acestor jocuri, luându-le în serios, pot
crea „avalanșe” din bietul „bulgăre” inițial.
Am văzut numeroase note scăzute la purtare pentru comportamente ale copiilor care ară-
tau că ar avea nevoie de consiliere psihologică și nu de mustrare; pentru comportamente
care arătau disfuncții ale mediului școlar sau familial și nu al lor personal.
Am auzit că un copil a spart ușa pentru că era sechestrat în clasă de către colegii lui. Pen-
tru aceasta, în loc să se încerce o integrare a lui în grup și diminuarea agresivității colegi-
lor, i s-a scăzut nota la purtare.

11.Mediul agresiv

Un copil care trăiește într-un mediu agresiv și care este agresat, este natural să devină el
însuși agresiv.
Nu este neobișnuit ca un copil bătut acasă să devină bătăușul colegilor săi. De asemenea,
copilul urechiat, jignit, umilit de către învățătoare sau de către profesorii din gimnaziu,
are toate circumstanțele de a ajunge agresor al profesorilor lui în liceu.
Copilul interiorizează mediul său, este traumatizat de experiențele personale abuzive și,
în mod natural, la adolescență, iese din statutul de „victimă”, „identificându-se cu agreso-
rul” (Anna Freud).
Școlile noastre sunt încă prea populate de profesori care țipă sau care poruncesc. Întâlnim
adresări de tipul: „Georgescule, ce faci acolo! Ionescule, stai în bancă, nu auzi?! Popes-
cule, treci la tablă!” Adultul zbiară cât îl ţin puterile, iar copilul tot ce ştie face. Este
drama de neînțeles a unora dintre profesori. Copilul nu este nepăsător, dar pur şi simplu
nu poate înţelege atunci când cineva ţipă. Ţipătul e o comunicare de agresivitate, ce
trezeşte angoasa copilului şi instinctele sale de apărare. El vede, aude, dar mintea lui este
în panică şi nu poate înţelege.
Alături de necontrolatul ţipăt se aşază prea controlatul ton poruncitor. Acesta este o mas-
care pentru insultă, pentru degradare, pentru desconsiderare. Cu cât copilul este mai mic,
cu atât adultul se simte mai mare şi mai puternic.
Este baza de pornire în orice relaţie dictatorial–autoritaristă unde cel ce are forţa, face re-
gula. Numai că în fapt, cel care are nevoie de slugi, nici pe sine nu se poate stăpâni, cel
care este autoritarist nu are autoritate. Copiii simt asta şi chiar dacă vor învăţa să ştie de
frică nu vor mai învăţa şi altceva din această relaţie.
Vorbirea milităroasă cu ton cadenţat este o adresare total nepotrivită pentru un copil. Co-
pilul nu poate să răspundă unor ordine fără a se pierde pe sine. El are nevoia sănătoasă de
a înţelege pe deplin ceea ce face, care sunt motivele şi consecinţele, care sunt opţiunile şi
alternativele.

12.Aplicarea tehnicilor de dresaj

Adesea adulții confundă educația cu dresajul și ajung să adopte în școală tehnici ale aces-
tuia. Aceasta se întâmplă din neștiință, din grabă, din iluzia unor succese rapide.
Copilul însă se revoltă cu toată ființa sa în fața unui astfel de tratament. Existența lui
umană și liberă este prea prețioasă, și în mod sănătos, semnalează adultului, chiar dacă o
face agresiv, că a apărut o disfuncție în educație.
Copilul nu se opune niciodată educației care îi este atât de necesară, iar dacă se revoltă, o
face tocmai pentru că s-a deraiat de pe linia educativă în terenul arid al dresajului.
Pentru a exemplifica voi prezenta câteva tehnici de dresaj, foarte prezente în școală, care
justifică de ce copiii o consideră adesea o instituție „greu de înghițit”, iar părinții „un rău
necesar”.

a)Condiţionarea
„Dacă înveți ce îți predau eu, vei lua note mari și vei fi considerat un elev bun!” Or,
școala este necesară copilului, acolo profesorii sunt pregătiți și plătiți tocmai pentru a-i
răspunde curiozităților, pentru a-l ajuta să descopere și să se descopere, să înțeleagă și să
se dezvolte.
Ce beneficiu mai mare îi poate fi oferit unui copil care întreabă, decât un răspuns satisfă-
cător la întrebarea sa? Ce bucurie mai mare poate avea un copil, alta decât să înțeleagă
ceva ce nu putea; să dobândească aptitudini pe care nu le avea; să știe ceea ce nu știa?
Cu toate acestea, unii dintre profesori, se desconsideră și își desconsideră domeniul într-
atât încât îl reduc la elemente care trebuie învățate pe dinafară și redate întocmai! Fac
abstracție de bucuria învățării și o înlocuiesc cu trufia de a lua note mai mari decât cole-
gul; cu bucuria de a colecționa FB-uri.
b)Pedeapsa și recompensa
Cine este ascultător va fi recompensat, cine nu, va fi pedepsit!
În utilizarea pedepsei și recompensei, ceea ce este cel mai grav, este îndepărtarea copilu-
lui de posibilitatea de a descoperi consecinţa reală a faptelor sale. Educaţia are funcţie
adaptativă, ea trebuie să instrumenteze copilul cu modalităţi de anticipare a efectelor ac-
telor proprii. Dresajul sparge legătura dintre acţiune şi consecinţa ei și încearcă supunerea
prin dependență, a copilului de către adultul–dresor. Or, prin aceasta, este eludat chiar
scopul educației care este acela de formare pentru libertate, înțeleasă ca respect și respon-
sabilitate pentru sine și pentru lumea din jur.

c)Comparaţiile între copii

Este total nedrept pentru un copil să fie evaluat în raport cu nivelul clasei în care se află,
în funcție de performanța colegilor săi, cu toate acestea, cele mai multe note au această
justificare: „Uite ce frumos și bine a lucrat colegul tău! El de ce poate și tu nu?”
O astfel de remarcă nu îl poate face pe copil mai cuminte şi mai silitor. Însă cu siguranţă
va trezi anxietate, frustrare, dorinţă de răzbunare. Copilul nu poate înţelege din aceasta
decât că profesorul său nu îl place şi îl preferă pe coleg.
Preferatul este considerat „omul profesorului”, va fi ţinta bătăii de joc a colegilor care,
astfel se vor răzbuna. Disciplina profesorului respectiv va avea de suferit, deoarece va fi
dezînvestită de către copiii care nu pot primi aprecierea profesorului pe principiul: „stru-
gurii la care nu se poate ajunge, sunt acri”.
Aceasta arată o nesiguranță a profesorului: copilul care îl înțelege îi arată că, în mod sur-
prinzător, este inteligibil. Un profesor bun însă, ar trebui să găsească metode diferite și
adecvate pentru fiecare copil.

d)Culpabilizarea
Copilul școlar a părăsit de curând poziția sa de „buric al pământului” și încă mai are o
gândire egocentrică ce predispune la puternice stări de vinovăţie. Sentimentele de vi-
novăţie provin și din labilitatea distincției dintre fantasmă şi realitate, dintre gând şi faptă,
ceea ce îl face pe copil să se simtă vinovat și pentru ceea ce simte, fantasmează sau vi-
sează.
Copilul, are nevoie de profesori care să-l ajute să acumuleze experiență, să constate că în
realitate nu poate influenţa întotdeauna mersul lucrurilor, că sunt legi şi cursuri ale eveni-
mentelor ce fac abstracţie de el şi că trebuie să se adapteze. Decăderea din zona atotputer-
niciei, îi permite copilului să nu se mai simtă vinovat şi pentru ceea ce nu este.
Practica unor profesori de a culpabiliza copilul, de a-l face de rușine și de a-i meni un vii-
tor sumbru, este cât se poate de nocivă și fără nici un beneficiu.
Auzim cum i se spune copilului: „Ești un leneș, părinții tăi muncesc degeaba ca să te cre-
ască! Nu se va alege nimic din tine!” Ce poate înțelege copilul din aceasta, ce poate fi în
sufletul lui?

13.Absența neutralității profesorului

Copilul spune și face multe, dacă la toate profesorul ar avea reacții personale, am înțelege
că este o șicanare între covârstnici și nicidecum o relație educativă.
Copilul poate crede că face o glumă bună, sau poate reda ceea ce i s-a spus lui de către
altcineva, poate să exagereze și să întreacă măsura, dar un răspuns cu aceeași monedă nu
este nici educativ și nici eficient.
Aici copilul are nevoie de niște limite care să-l asigure și între care, comportamentul lui
să nu mai fie exagerat, are nevoie de un model de reacție.

14.Ironia

Ironia este o formă de agresivitate verbală. Cu excepţia autoironiei şi a cuvântului de spi-

rit, ea nu arată o prea mare elaborare şi, în fapt, nu se deosebeşte, decât intelectual de in-
jurie.
Copilul, ca ţintă a ironiei profesorului său, oferă un spectacol de turnir sângeros: simte
agresivitatea, umilința, nu poate replica și nu se poate apăra, uneori nici nu înțelege sen-
sul cuvintelor care îl rănesc. El primeşte lovitura fără a se putea apăra.
Râsul înseamnă plăcere, bucurie, detensionare, dar în ironie, el este confiscat și întors
agresiv ca o armă: „râd de tine”. Râsul începe să-şi piardă veselia, se încarcă cu amarul
din rănire, ruşine şi pedeapsă. Așa că nu ar trebui să ne mire atunci când copiii astfel tra-
tați râd de cineva blamat, bucurându-se sincer că nu sunt ei cei pedepsiți.
În aceste condiții nu ar trebui să ne frapeze amuzamentele sadice din toaletele școlilor și
din vestiare, de comportamentele umilitoare și degradante la care se supun copiii între ei
în pauze.

În loc de concluzii
Această încercare de redare a unora dintre cauzele agresivității copiilor în școală are drept
scop încercarea de a conștientiza importanța comportamentelor noastre ca profesori, ne-
voia de model pe care o are copilul și impactul pe care îl au reacțiile noastre. Este evident
că înainte de a pretinde copiilor ar fi bine să ne pretindem nouă înșine; înainte de a oferi
informații ar fi de dorit să construim o bază de relație formativă; înainte de a funcționa ca
profesori ar fi necesar să fim maturi afectiv.
Educatorii (ca părinţi sau cadre didactice) au uneori tentaţia preluării unor practici uzuale,
unor „formate de succes”, fără a gândi dacă acestea se potrivesc situaţiei sau copilului în
cauză. Este o modalitate simplă de a scăpa de vinovăţie sau responsabilitate prin argu-
mentul tradiţiei (aşa se face), al autorităţii (specialistul X recomandă) sau al practicii de
succes (aşa a făcut Y şi a avut rezultate). Alteori suntem tentaţi de calea ce mai lesni-
cioasă (merge şi aşa) sau de soluţii cu efect imediat (acum să fie bine, că pe urmă, om
mai vedea).
Copilul suportă şi iartă multe şi, poate tocmai de aceea, merită o mai mare atenţie educa-
tivă.

Notă: acest articol a fost publicat în Revista de Pedagogie Nr. LIX(2)/ 2011

Speranța Farca
Read more posts by this author.

Share this post

© Speranța Farca - speranta@farca.ro