1. Deseneaza o zi din viata ta de copil.

Ce elemente sau persoane sunt pe foaie? Esti sigur? Ce emotie este prezenta in timpul
desenului si ce emotie exprima personajele din desen?
2. Exercitiu pentru constientizarea imaginii de sine si credintelor pe care le-a preluat copilul
interior despre sine: traseaza doua coloane, mama si tata. Care au fost lucrurile negative
despre tine pe care le-ai auzit de la fiecare dintre ei. Care au fost cele pozitive? 
3. Scrisoarea - scrie o scrisoare copilului tău interior. Este important este să scrii ceea ce
simți tu în acel moment, să îți lași mintea liberă, să nu te cenzurezi în niciun fel pentru a
permite chiar și acelor aspecte care se ascund în inconștient să iasă la lumină.
4. Vizualizarea - imaginează-ți că tu, cel de acum, te întâlnești cu tine atunci când aveai
cinci, șapte sau zece ani. Care este cadrul întâlnirii? Poate este vorba de casa părintească,
de grădină, de parc, de sala de clasă. Lasă-ți mintea liberă și îți vor apărea exact acele
imagini de care ai cea mai mare nevoie acum. Imaginează-ți că te apropii de copilul tău
interior. Ce reacții are acesta? Este bucuros? Este speriat? De ce are nevoie în acele
momente? Întreabă-l. Vorbește cu el. Observă dacă vrea să te ia în brațe, dacă are ceva
să-ți spună. Oferă-i singuranța de care are nevoie. Fă-l să se simtă ascultat, văzut, înțeles,
iubit. Scopul acestui exercițiu este să te conectezi cu copilul tău interior, să observi ce are
nevoie și să îi oferi acele lucruri.

Încă din fragedă copilărie, în urma interacțiunilor pe care le-am avut cu părinții noștri și a felului
în care am fost crescuți, începem să ne formăm o viziune despre noi înșine, despre ceilalți și
despre lume. Atunci, când nevoile noastre nu sunt satisfăcute, când suntem tratați cu indiferență,
respinși, neglijați, abuzați sau ne simțim abandonați, suntem nevoiți să ne creăm mecanisme de
apărare foarte complexe care sunt, de fapt, niște programe mentale care ne protejează de o
realitate prea dură și care ne mențin blocați la acea vârstă, menținând partea adultă în stare
inactivă. Ajungem să ne formăm o imagine negativă atât despre noi cât și despre lume; ne vom
devaloriza, ne va lipsi încrederea în sine, vom fi temători, poate ne vom considera nedemni de a
fi iubiți, poate vom evita apropierea de ceilalți din teama de a nu fi răniți sau ne vom agăța cu
îndârjire de alții pentru că ne este teamă de abandon sau de singurătate.

Ajunși adulți, vom căuta familiaritatea în relațiile noastre și vom reitera tiparele de
comportament pe care le-am învățat încă din copilărie. De multe ori vom reacționa după aceste
pattern-uri automate și inconștiente, reproducând acele comportamente pe care le manifestam în
propria copilărie, împreună cu sentimentele şi trăirile corelate. De multe ori vom răspunde din
poziția unui copil rănit, iar noi, ca adulți, nu ne dorim asta. Noi, ca adulți, ne dorim să fim
stăpâni pe noi înșine, să nu mai permitem emoțiilor să ne copleșească, să fim capabili să luăm
atitudine în fața celor care nu ne respectă, să ne putem controla atitudinea și reacțiile. Fiecare
dintre noi are anumite răni emoționale din copilărie care se activează automat atunci când
întâlnim persoane care ne frustrează așa cum au făcut-o părinții noștri atunci. Când experiența
dureroasă iese la suprafață, îi învinovățim pe ceilalți că ne rănesc, când, de fapt, ei doar apasă cu
sau fără intenție pe niște butoane care declanșează aceleași emoții și reacții. Cel care se simte
rănit este copilul interior nevindecat.

Acest copil interior este cel care a acumulat aceste amintiri dureroase, acele trăiri și temeri pe
care le aveam în copilărie. Noi am crescut, lucrurile s-au schimbat, însă, dacă nu am reușit să
înțelegem, să integrăm și să trecem peste rănile copilăriei, ele se vor activa de fiecare dată atunci
când ne vom confrunta cu diferite situații sau diferiți stimuli care vor fi similari celor de atunci.
De exemplu, dificultatea pe care o resimți atunci când ești confruntat cu solitudinea, când nu ai
oameni care să te înconjoare ori să-ți aline acest sentiment al singurătății sau neîncrederea că nu
vei putea să te descurci singur, poate fi o teamă a copilului tău interior. Dacă atunci când erai mic
te-ai simțit abandonat într-un fel sau altul, ca adult vei face tot posibilul să împiedici ca asta să se
întâmple. Vei avea nevoie de compania acelei persoane dragi, poate vei simți o scurtă despărțire
ca pe un abandon. Un adult nu se poate simți abandonat, ci numai un copil. Vorbim așadar
despre o rană a copilului interior. Ca să poți depăși această problemă, este necesar să
conștientizezi, în primul rând, că cel care se simte și reacționează așa este copilul tău interior și
că Adultul din tine este cel care îi poate oferi confort și siguranță acelui copil interior. Adică să
îți oferi tu ție ceea ce alții, poate, nu au fost capabili să îți ofere.

Dacă te-ai simțit în nesiguranță în copilărie, dacă ai fost abuzat, dacă nu ai simțit afecțiune din
partea părinților tăi, ai fost pedepsit pentru că îți manifestai anumite emoții, umilit sau te-ai simțit
responsabil pentru fericirea părinților tăi, este posibil să simți că în interiorul tău încă mai există
acele frici și trăiri, însă ele aparțin copilului interior.

Există anumite reacții sau comportamente care aparțin mai degrabă copilului interior decât părții
tale de adult. De exemplu, nevoia de a face altora pe plac și teama de respingere sau abandon
dacă nu faci ce își doresc ei, teama de a încerca lucruri noi, de a face schimbări (care provine din
nesiguranța copilului), sentimentul de inadecvare, de rușine, de vină, ca și cum ar fi ceva în
neregulă cu tine, teama de a spune „nu”, blamarea și autocritica frecventă, teama de oameni,
evitarea conflictelor cu orice preț, frica de abandon și strădania de a ține în viața ta o relație
indiferent de calitatea acesteia, o stimă de sine scăzută, lipsa echilibrului emoțional, incapacitatea
de a stabili limite și granițe cu ceilalți, teama de autoritate, pasivitatea sau agresivitatea excesivă,
comportamente antisociale, revoltă, probleme de identitate, competitivitate sau perfecționism
exacerbat și așa mai departe.

Pentru a înțelege mai bine felul în care reacționăm și de ce simțim ceea ce simțim, pentru a
înțelege de unde vin anumite tipare de gândire, de comportament și de relaționare care ne
autosabotează este necesar să ne întoarcem în copilărie, cu mintea adultului din prezent, și să
analizăm aspectele mai putin frumoase ale vieții noastre pentru a le putea resemnifica. Să ne
reconectăm la puterea noastră interioară și să dobândim curajul de a merge mai departe, eliberați
de umbrele trecutului.

Începând să ne raportăm altfel la sine, vom rescrie acele credințe care ne limitează și care astăzi
nu ne mai sunt de folos. Ne vom gândi ce am învățat despre viață de la părinții noștri, ce am
învățat despre iubire sau ce am învățat despre noi înșine. Vom analiza dacă aceste credințe
preluate ne ajută sau, dimpotrivă, ne împiedică să trăim viața pe care ne-o dorim. Vom învăța să
ne eliberăm de aștepări și de vinovății. Vom rescrie relația cu părinții noștri, aducând alinare
copilului interior și oferindu-i mai multă putere adultului.

Vindecarea copilului interior se referă, de fapt, la recunoașterea și acceptarea acelei părți din tine
care încă mai este speriată, care încă mai reacționează ca atunci când erai copil, care te poate
autosabota, care se teme să acționeze diferit, să-și apere dorințele și valorile, și conștientizarea
momentelor când aceasta iese la suprafață. În acele momente copilul tău interior are nevoie să fie
ascultat, văzut, acceptat și liniștit, iar persoana care poate face acest lucru ești chiar tu însuți,
partea adultă din tine.  Nu putem face să dispară această parte din noi, deși oamenii au tendința
de a reprima sau suprima amintiri inconfortabile sau trăiri dureroase în ideea în care dacă nu mai
sunt în planul conștiinței, ele nu mai există. Mai există de asemenea ideea că acceptarea copilului
interior ar însemna să te comporți într-o manieră puerilă, imatură, naivă. Dar nu asta înseamnă.
Înseamnă mai degrabă acceptarea și îmbrățișarea creativității, spiritului ludic, încrederii. Copilul
este cel care se simte liber, curios, încrezător, dornic să cunoască, să exploreze, să se joace, să
creeze, să-și imagineze. Când blochezi părțile „întunecate” ale copilului - precum acele trăiri și
frici care vin din traumele sau rănile suferite în copilărie, le blochezi și pe cele luminoase,
pozitive. Adultul care nu este în contact cu latura sa de copil este inflexibil, rigid, morocănos,
„urâcios”, crud, lipsit de spontaneitate și poate reacționa imprevizibil sau exagerat în multe
situații, mai ales cele care îl iau prin surprindere.

Tocmai atunci, când nu ești conștient ce reacții, ce atribute și ce tipare emoționale și

comportamentale aparțin copilului, vei răspunde instinctiv fără a-ți da seama ce cauzează aceste
reacții din partea ta. Mulți adulți sunt precum niște copii din punct de vedere emoțional și se lasă
ghidați de tot felul de frici, traume și emoții distructive, în loc de a încerca să înțeleagă de unde
vin ele și ce pot face pentru a schimba ceva.

Ideea nu este să stai să-ți plângi de milă copilăria sau să-ți învinovățești părinții (până la urmă
orice om face ce știe mai bine, cu resursele, experiența și maturitatea de care dispune), ci să
accepți că s-a întâmplat ce s-a întâmplat, să accepți că, poate, a fost greu și te-a durut, că, da, nu
meritai să fii tratat cu lipsă de respect, nu meritai să fii desconsiderat, nu meritai și nu ai fost de
vină cu nimic, însă acum puterea este în mâinile tale și ești suficient de puternic și de încrezător
să fii și să faci tot ceea ce visezi și îți dorești.Pentru a putea să te eliberezi de „bagajul emoțional”
pe care îl porți după tine - acele sentimente de inadecvare, furie, nesiguranță, rușine și vinovăție
trebuie să îi arăți copilului tău interior că îl iubești și că poate să aibă încredere în tine. Practic
vorbim despre o vindecare prin faptul că tu îți arăți ție că poți avea încredere în tine, că ești bun
și demn de a fi iubit, că ești suficient de puternic pentru a face față oricărui lucru îți apare în cale.
În acest sens îți sugerez două metode:
                         Psihoterapia cu „Parintele” ca stadiu al Ego-ului
Marusa Zaletel, Jana Potocnick, Andreja Jalen
Abstract:
In articolul lor, autorii au prezentat cercetarile studiului in care au conceptualizat metoda
psihoterapiei cu „Parintele” ca stadiu al Ego-ului. Scopul lor a fost sa exploreze aca aceasta
metoda poate fi divizata in mod individual, din punt de vedere a conceptului care poate separa
fazele cronologice care pot fi observate la majoritatea clientilor. Prin folosirea unei metode
modificate a unei analize contextuale ce faceau parte din 5 psihoterapii, si o inregistrare video a
unei sedinte psihoterapeutice, s-au identificat 9 faze cronologice. Pentru a putea ilustra fazele
individuale, bucati din cele 5 psihoterapii si din inregistrarea video au fost incluse in studiu.
Acest articol trateaza conditiile ce favorizeaza acestei metode si prezinta si limitele pana la care
poate ajunge.
Cuvinte cheie: introiectie, psihoterapie cu Parintele ca stadiu al Eg-ului, fazele psihoterapiei cu
acesta.
Desi autori psihoanalitici ca Fedem, Freud, Fairbairn, si Guntrip au scris despre efectele
psihologice ale „influentei parentale” sau ale Superegou-ului, care mai era cunoscut drept
obiectul interiorizat, influenta parentala, ego-ul anti-libidinal, ceva introiectat sau fantezie
inconstienta, Eric Berne a fost cel care a dezvoltat in cele din urma conceptul Parintelui ca stadiu
al Ego-ului in cadrul Analizei Tranzactionale (Erskine, 2003). Berne (1961, in Erskine, 2003,
p.89) a definit Parintele ca stadiu al ego-ului drept un „set de sentimente, atitudini si
comportamente ce se aseamana cu o figura parentala.” Stadiile Parinte sunt de fapt interiorizari
istorice ale personalitatii propriilor parinti sau alte figuri parentale semnificativ, asa cum sunt
percepute de copil la momentul introiectiei. „Acuratetea istorica a celui interiorizat nu este
relevanta neaparat. Ceea ce poate fi considerat cu adevarat important este parintele asa cum il
percepe clientul. O persoana introiecteaza nu ceea ce parintele simtea sau facea DE FAPT, ci
ceea ce el/ea au simtit ca si copil in legatura cu parintele, cu ei insisi, cu lumea”. (Erskine, 2003,
p.105).
Interiorizarea personalitatii unui parinte are loc in copilaria mica si, la un grad mai mic, in timpul
intregii vieti. Introiectia este un mecanism inconstient de aparare care este folosit frecvent de
copil cand apare o lipsa a contactului intre el si cei care au grija si sunt responsabili pentru
satisfacerea dorintelor lui. Nevoia primara a unui copil este aceea de a lua contact cu alte
persoane, ceea ce inseamna ca el/ea nu ar putea supravietui singur/a. Atunci cand nevoile
relationale ale copilului nu sunt indeplinite, el/ea devine anxios/a. Copilul rezolva acest conflict
extern prin identificarea in mod inconstient cu parintele, adica il interiorizeaza, cel care, de fapt,
ii neaga nevoile. Acest lucru semnifica aplanarea conflictului dintre copil si parinte, deoarece
copilul este dependent de acesta. Relatia cu parintele este astfel mentinuta in mod aparent –
copilul pastreaza iluzia ca este acceptat si iubit. Totusi, pretul aceste interiorizari conflictului este
o pierdere a unor aspecte valoroase ale sinelui – o pierdere a spontaneitatii, flexibilatii, si
intimitatii (Erskine, 2003; Erskine, 2004). 
Parintele introiectat se manifesta in doua feluri: ca stare activa a Ego-ului care comunica cu
lumea exterioara, sau ca o influenta intrapshica. Berne a descris stadiul Parintelui ca o
reproducere a sentimentelor, atitudinilor si comportamentelor ale parintelui introiectat sau ale
altor persoane semnificative in viata si ingrijirea copilului. Prin contrast, influenta intrapsihica se
manifesta in clineti ca o experienta fenomenologica de indoiala de sine, un simt constant de ca
este controlat, pierderea simtului a ceea ce isi doreste, si/sau anxietate cronica, si/sau depresie.
Alti clienti pot fi constienti de prezenta a unei introiectii ce ii influenteaza sau o prezenta psihica
a unei alte persoane; aud o alta voce care ii critica, ii ameninta sau care le face regulile (Erskine,
2003). 
Psihoterapia cu Parintele ca stadiu al Ego-ului
Prin identificarea Parintelui ca stadiu al Ego-ului, Berne a creat un cadru de lucru terapeutic
teoretic cu diferite manifestari ale anxietatii, depresie sau stima de sine scazuta, toate pornind de
la un conflict intrapsihic (Erskine, 2003). In ciuda acestui lucru, majoritatea literaturii clinice ale
Analizei Tranzactionale s-a centrat fie pe terapia Copilului sau Adultului ca stadii ale Ego-ului;
foarte putin s-a scris despre tratamentul Parintelui ca stadiu al ego-ului si ale rezultatelor
conflictelor intrapsihice (Erskine, 2003).
Psihoterapia cu Parintele ca stadiu al ego-ului a fost cercetata de McNeel (1976), Dashiell
(1978), Mellor si Andrewarth (1980) si Erskine (2003). Lucrul cu introiectiile pastreaza o pozitie
importanta prin psihoterapia integrativa relationala. Metoda psihoterapiei cu Parintele a fost
descrisa in detalui de Richard Erskine in articolul sau numit „Introiectia, prezenta psihica si
stadiile Parinte ale ego-ului: consideratii pentru psihoterapie.”(2003).
Este important sa luam aminte ca psihoterapia cu Parintele ca stadiu al Ego-ului poate fi facuta
doar dupa lucru intens terapeutic cu Copilul ca stadiu al Ego-ului. Terapia eficienta a Copilului si
a Parintelui produce o reorganizare a proceselor psihologice si a schimbarilor fenomenologice si
comportamentale (Erskine, 2003). Inainte de a folosi metoda psihoterapiei cu Parintele ca stadiu
al ego-ului, trebuie luate in considerare cateva puncte-cheie. Datorita nevoii biologice pentru
contact a copilului, Copilul interior al clientului sunt de cele mai multe ori loiale Parintelui. Deci,
este esential pentru client sa experimenteze relatia terapeutica ca fiind buna si solida. Daca
deprivam Parintele ca stadiu al ego-ului de putere fara a crea o relatie terapeutica buna cu
clientul, Copilul intorior al clientului va fi deprivat de cel fata de care simtea ca primeste
protectie si atasament. In consecinta, clientul se va simti mai rau din punct de vedere psihologic.
Mai mult, relatia intrapsihica dintre Copil si Parinte care a fost distrusa de interventia prematura
poate avea drept consecinta o agatare si mai puternica din punct de vedere intrapsihic de Parinte
(Erskine, 1999; Erskine, 2003).
Inainte de a trece la terapia cu Parintele, este important sa stabilim un diagnostic diferential,
astfel incat sa determinam cui apartine vocea interioara a clientului. Poate apartine introiectiei,
sau a unei fantezii a unei figuri parentale pe care Erskine si Moursund o descrie ca fiind un
Parinte generat de sine ceea ce este similar cu „sabotorul intern” asa cum il numesc Fairbairn si
Little. Parintele de sine generat, figura fantezista sau sabotorul intern este in mod frecvent mult
mai critic decat parintele real din moment ce a fost creat sa faca o diferenta intre influenta intrna
si amintirea celui introiectat. Mai mult, Parintele introiectat are o istorie de viata ce poate fi spusa
in psihoterapie. Mesajele critice sau infricosatoare ale Parintelui generat de sine, care au fost
dezvoltate de mic copil, sunt de cele mai multe ori mult mai dure si mai pline de control, in
acelasi timp fiind si fragmentate si discontinue (Erskine, 2003; Erskine, 2007).
In procesul lucrului cu Parintele, conflictul cu persoana semnificativa este acceptat, verificat si
rezolvat. Dupa un proces psihoterapeutic de succes, clientul experimenteaza in general o
combinatie de sentimente precum tristetea, compasiunea, usurarea sau eliberarea. Oamenii au
nevoie de timp sa proceseze aceasta experienta, sa isi exprime sentimentele reziduale, si sa
vorbeasca despre sensul care a derivat din acest lucru. Rezultatul psihoterapiei cu Parintele este
recapatarea sinelui pierdut in urma introiectiei. Clientii isi manifesta stadiul Parintelui mult mai
putin catre altii, si fara influenta interna, isi manifesta si stadiul Copilului mai putin. In plus, pe
masura ce Parintele se integreaza cu Adultului, clientul are acum posibilitatea de a relationa cu
parintele real intr-un mod diferit. Terapeutii pot descoperi ca problemele de transfer care au
ramas nerezolvate in trecut sunt acum neexistene sau se rezolva mult mai usor Erskine, 2003).
Metoda de studiu
Scopul studiului nostru a fost sa conceptualizam o metoda psihoterapeutica – psihoterapia cu
Parintele ca stadiu al Ego-ului. Am explorat posibilitatea divizarii acestei metode in faze
individuale, legate de context, fapt ce poate fi observata la majoritatea clientelor. Structurarea
metodei in faze faciliteaza invatarea usoara pentru terapeuti; in acelasi timp, va asigura baza
cercetarilor ulterioare si monitorizarea eficacitatii metodei in rezolvarea conflictului interior al
clientului. 
In analiza noastra, ne-am axat pe secventele cronologice ale transcrierilor, bazate pe interventiile
terapeutului.
Am folosit urmatorii pasi in alcatuirea stadiului:
1. Bazandu-ne pe literatura existenta, am selectat 5 transcrieri psihoterapeutice in care metoda
psihoterapiei cu Parintele a fost folosita. Am ales doua transcrieri din „Dincolo de empatie. O
terapie a contactului in relatie” (Erskine, Moursund, si Trautmann, 1999); doua transcrieri din
„Psihoterapia integrativa in actiune” (Erskine si Moursund, 1988/1988) si o transcriere dintr-un
capitol din „Rezolvarea conflictului intrapsihic: psihoterapia Parintelui ca stadiu al Ego-ului”
(Erskine si Trautmann, 2003). In plus, am analizat o caseta video a unei terapii cu Parintele ca
stadiu al Ego-ului (Erskine, 2007).
2. Am stabilit care dintre transcrieri sa fie folosite prima data
3. Fiecare membru al echipei de studiu a analizat, a structurat de unul singur in fazele
cronologice
4. Am comparat si armonizat fazele individuale cronologice, titlurile si continuturile lor
5. Am repetat aceeasi procedura cu cele 4 transcrieri ramase
6. Am analizat inregistrarea video impreuna
7. Am analizat impreuna cele 6 transcrieri si apoi le-am comparat; am redeterminat fazele
cronologice care au fost observate in majoritatea transcrierilor.
Fazele psihoterapiei cu Parintele ca stadiu al Ego-ului
Atunci cand analizam transcrierile si inregistrarea video ce viza terapia cu Parintele ca stadiu al
ego-ului, am identificat urmatoarele faze cronologice legate de context: 

 1. identificarea introiectiei

 2. acordul pentru terapia Parintelui ca stadiu al Ego-ului din partea clientului

 3. identificarea cu Parintele ca stadiu a Ego-ului

 4. stabilirea unei relatii terapeutice cu Parintele

 5. psihoterapia in beneficiul Parintelui ca stadiu al Ego-ului

 6. psihoterapia relatiei dintre Parinte si Copil ca stadii ale Ego-ului

      6.1. explorarea relatiei dintre Parinte si Copil 

      6.2. dialog intre Parinte si Copil – tehnica “scaunului gol”

 7. concluziile terapiei cu Parintele ca si stadiu al Ego-ului

 8. dialog intre Parinte si Copil ca stadiu al Ego-ului – tehnica “scaunului gol”

 9. revenirea la Adult ca si stadiu al Ego-ului 

Fazele individuale nu urmeaza neaparat aceasta schema a articolului. Mai mult, nu toate
fazele identificate pot aparea in psihoterapie. Psihoterapia cu Parintele ca stadiu al Ego-ului
poate avea loc in una, sau mai multe sedinte terapeutice. Erskine recomanda 90 de minute
atunci cand  lucram cu Parintele ca stadiu al ego-ului. 
1. Identificarea introiectiei
In cadrul acestei faze, terapeutul foloseste intrebari fenomenologice si istorice. Terapeutul
intreaba clientul despre trecutul sau si cel al parintilor; identifica scenariul de viata, auto-
critica, etc. Daca terapeutul identifica introiectia, el sau ea poate decide sa mearga mai
departe facand psihoterapie cu Parintele ca stadiu al ego-ului. In aceasta faza, terapeutul
invita clientul sa vorbeasca in detaliu despre cum experimenteaza el aceasta introiectie. Acest
tip de explorare cuprinde toate dimensiunile – emotinala, mentala, fizica si comportamentala.
Cand clientul experimenteaza critica de sine, este recomandat pt terapeut sa stabileasca daca
aceasta provine de la sabotorul intern, sau de la introiectie. O modalitate da a separa cele
doua entitati este sa incurajeze clientul sa iese din rolul vocii ce provoaca auto-critica, pentru
a putea realiza cui ii apartine.
Transcriere:
Terapeutul: Deci, ai spus ca nu ti se permitea sa fii fericit. Ce inseamna „nu ti se permitea”?
 Clientul: Sa zambesc in momentele neadecvate. Acest lucru nu era bun.
T: De unde stiai acest lucru?
C: Eram pedepsit daca o faceam.
T: Pedepsit pentru ca zambeai?
C: Ei imi criticau comportamentul. „Nu stii cand sa te porti asa cum trebuie?”
T: Inchide ochii si spune asta din nou. Vorbeste cu copilul de atunci si spune-i asta.
C: Nu stii cand trebuie sa te porti ca un adult, sa fii in conformitate cu situatia in care te afli?
T: Continua, voce. Vreau sa te aud avand tonul pe care il aveai de obicei.
C: Nu esti capabila sa gandesti.
T: Continua, voce. 
C: Chiar esti atat de proasta?
T: Continua, voce. Ii spui ca e proasta, ii spui ca nu poate gandi
C: Nu vezi ca nu esti atat de importanta?
T: Continua, voce. Vreau sa iti aud tonul. Cred ca acum iti ascunzi tonul. Te rog, lasa-ma sa
il aud.
C: Daca nu stii cum sa te comporti, pleaca de aici.
T: Continua. „Pleaca de aici”. Ii spui ca e proasta; ca nu stie sa se comporte; sa plece. Ai un
motiv important pentru care te iei de copil.
C: Nu te vreau aici.
T: Cine esti?
C: Asta este mama mea.
T: Continua. Inchide ochii si ramai in starea asta. Deci nu o vrei, mama.
C: Da.  (Erskine, 2007). 

2. Acordul pentru terapia Parintelui ca stadiu al Ego-ului din partea clientului

Terapeutul prezinta aceasta tehnica clientului prin a-i explica faptul ca acesta trebuie sa isi asume
rolul unuia dintre parinti; terapeutul va trebui sa comunice cu parintele, si nu cu clientul (aceasta
nu este tehnica scaunului gol). Desi terapeutul il sprijina pe client in primul rand, in acelasi timp
este constient de dinamica intrapsihica a clientului, de exemplu, loialitatea Copilului fata de
Parinte. Un client care are Copilul foarte loial Parintelui poate avea nevoie de reasigurarea ca
terapia va fi in beneficiul amandurora si ca terapeutul va arata respect fata de Parinte.
T: Vrei sa vorbesc cu ea despre furie?
C: Ai putea; nu o cunosti. Ai putea...
T: Asta nu m-a impiedicat pana acum.
Loraine: Ah, da.... trebuie sa exersez si sa vorbesc cu ea despre furia ei. Nu stiu daca chiar vreau
sa vorbesc cu ea despre asta. Dar as putea sa ma prefac ca vorbesc cu ea.
T: Loraine. O sa vorbesc cu ea cu adevarat. Atunci poate, pentru prima data, nu vei fi fortata sa
preiei controlul. 
Loraine: Okay. Astfel nu voi fi nevoita sa imi mentin acele bariere, ma straduiesc mult sa le
mentin.
...
T: Ei bine, ce ar fi sa preiau eu barierele, si tu sa iti iei o mica vacanta. Ce spui despre asta?
(Erskine, et al., 1999, p.266-267)
A doua parte a intelegerii terapeutice reprezinta consimtamantul clientului de a participa in
terapie cu Parintele. Terapeutul ii explica clientului ca lucrul poate fi oprit la orice moment, daca
acesta simte disconfort. Se pot pune de acord in privinta unui semn special ce va informa
terapeutul de dorinta de oprire a clientului.
3. Identificarea cu Parintele ca stadiu a Ego-ului
Terapeutul ghideaza clientul si il invita sa adanceasca contactul intern cu Parintele prin repetarea
numelui Parintelui de mai multe ori, astfel activand dimensiuni multiple de experimentare –
mentala, emotionala si fizica. Este important sa adanceasca contactul cu Parintele deoarece in
faza initiala a unei asemenea psihoterapii, exista riscul iesirii din stadiul Parintelui (Erskine si
Trautmann, 2003).
Preluare:
Terapeutul: Stai asa cum ar fi stat mama ta....inchide ochii. Lasa-ti corpul sa se aseze in postura
corecta. Vezi daca poti sa ai aceeasi expresie faciala, una pe care o avea mama ta si care va
reflecta ce simte ea. (pauza) Care este numele tau, mama? (Erskine si Trautmann, 2003, p.113).
4. Stabilirea unei relatii terapeutice cu Parintele
In aceasta faza a pshihoterapiei, terapeutul stabileste fundamentul lucrului terapeutic prin
stabilirea unei aliante terapeutice cu clientul. Acest lucru nu inseamna ca in alte faze aceasta
relatie este mai putin importanta pentru psihoterapeut – dimpotriva. Cu acest tip de psihoterapie,
o intelegre de lucru triangulara este stabilita intre terapeut, client si Parintele sau interior. Scopul
principal al psihoterapiei este, totusi, directionat spre beneficiul clientului, iar Parintele este
informat de acest lucru inca dinainte. 
„Terapeutul trebuie sa fie capabil sa uite de conceptia sa in ceea ce priveste „realitatea” si sa ii
permita clientului sa devina cu adevarat „celalalt”. Abilitatea terapeutului de a raspunde celuilalt
cu dedicare si autenticitate deplina ii permite clientului, in schimb, sa isi asume in totalitate rolul
persoanei introiectate. Fara aceasta suspensie a „realitatii” alegerea deliberata sa creada in ceva
incredibil, terapia va fi mai mult un joc de rol; poate conduce la cate insight-uri intelectuale, dar
fara a avea influentele profunde intrapsihice si comportamentale.” (Erskine et al., 1999, p. 312)
Terapeutul se prezinta, intreaba Parintele cum se simte in cadrul psihoterapiei si ii explica
scopul. 
Preluare: 
T: Debra. Poti sa imi spui Rebecca...(pauza). Ce parere ai de faptul ca te afli aici, Debra?
Anna (in rolul mamei sale, Debra): Nu imi place.
T: Nu iti place? De ce, Debra?
Anna (de fapt, Debra): De ce trebuie sa fiu aici?
T: Pai, in principal, pentru a te putea cunoaste mai bine, Debra... Iar in final pentru a o ajuta pe
Anna. Si pentru ca Anna trebuie sa inteleaga cat de importanta esti in viata ei. 
(Erskine si Trautmann, 2003, p. 113)
Scopul acestui moment al psihoterapiei este sa invitam clientul sa isi adanceasca experienta cu
Parintele, si sa stabileasca si adanceasca increderea dintre terapeut si Parinte. Terapeutul nu
trebuie sa greabeasca acest proces terapeutic; pasul trebuie sa fie unul relaxat pentru client, astfel
incat sa il ajute sa isi asume rolul. In plus, un astfel de ritm inseamna si timp pentru participanti,
pentru a se cunoaste mai bine. In acest moment, terapeutul si Parintele se cunosc, se obisnuiesc
unul cu altul in special prin conversatie. Totusi, nu este acelasi lucru cu o conversatie intre
prieteni, deoarece intrebarile sunt indreptate mai mult spre o singura directie, totusi este diferit de
o sesiune terapeutica initiala, si anume prin faptul ca „parintele” nu a cerut ajutor singur.
Terapeutii sunt interesati, respectuosi si alerti la posibilitatea ca acest stadiu al Ego-ului poate fi
deschis spre experiente noi. In acest moment, Parintele intervievat devine Parintele sub
terapie.”(Erskine si Moursund, 1988/1998, p. 94).
De exemplu, terapeutul spune: „As vrea sa stiu mai multe despre tine. Imi poti spune, de
exemplu, de unde vii?” (Erskine si Moursund, 1988/1998, p. 92). Intrebari similare pe care le
pune terapeutul: „Cum era familia ta? In ce domeniu lucra tatal tau?” (Erskine si Moursund,
1988/1998, p. 94), „Din ce fel de familie provii?” (Erskine si Moursund, 1988/1998, p. 265).
Daca Parintele refuza sa coopereze, se poarta urat, distant sau nu intelege scopul terapiei,
terapeutul continua sa-i explice Parintelui de ce este necesara aceasta conversatie pentru bine
Copilului. Daca Parintele raman in acelasi stadiu, chiar si dupa aceasta explicatie, terapeutul
intrerupe psihoterapia cu acesta.
Preluare:
T: Ai mai avut vreo conversatie de acest gen cu cineva care putea sa-ti inteleaga procesul interior
asa cum incerc eu?
Jon (in rolul tatalui sau, Herbert): Nu.
T: Ei bine, ca sa-ti raspund la intrebarea ta de acum cateva minute, poate ca acesta este motivul
pentru care ar trebui sa vorbim. Faptul ca cineva incearca sa-ti inteleaga procesul si cum este el.
Jon (in rolul lui Herbert): Tot nu inteleg ce legatura are asta cu fiul meu.
T: Ce ar fi sa facem o intelegere? Inainte de a opri aceasta conversatie, iti voi spune in detaliu
cum il afecteaza pe fiul tau si apoi poti sa decizi daca te vei intoarce pentru o noua sedinta.
(Erskine & Moursund, 1998/1998, p. 268-269)
5. Psihoterapia in beneficiul Parintelui ca stadiu al Ego-ului
Scopul principal al unei asemenea psihoterapii este lucrul cu Parintele. In aceasta etapa,
terapeutul pune numeroase intrebari fenomenologice, astfel incat clientul sa se identifice cu
Parintele sau. Terapeutul valideaza Parintele si evita confruntarea si interpretarea directa pentru a
adanci relatia terapeutica. Terapeutul foloseste informatia obtinuta de la client si il intreaba pe
Parinte despre familia lui sau ei de origine, despre amintirile dureroase. O investigatie adanca a
Parintelui si a familiei sale de origine nu trebuie facuta daca acesta nu isi doreste sau daca s-au
obtinut suficiente informatii ce au legatura cu familia actuala a clientului. Terapeutul poate
intreba despre experientele diferitelor stadii de viata ale Parintelui (de exemplu, gradinita, scoala,
primul loc de munca, nunta, nasterea copiilor etc) pentru a cauta deciziile din scenariul de viata
ce tin de fiecare etapa. Odata ce acest lucru s-a descoperit, se exploreaza in detaliu si este
normalizat.
Preluare:
T: Spune-mi despre tine cand erai o fetita mica in acea familie.
Client (in rolul mamei sale): M-am nascut din greseala.
T: Serios?
C: Da.
T: Ce e o greseala?
C: Mama mea era vaduva. Aceea era a doua casnicie a ei si tatal meu era un om foarte bogat, de
asemenea vaduv si conform regulilor societatii, trebuia sa aiba o sotie deoarece avea deja copii
din prima casatorie si fiindca mama mea fusese casatorita dar nu avea copii, credeau ca nu va
avea niciodata. Mai intaia aparut sora mea si apoi eu.
T: Ati fost un accident sau ati fost planuite?
C: Nu, nu am fost planuite.
T: Dar multi copii s-au nascut in acest fel si au fost iubiti.
C: Da, dar nu in epoca aceea.
T: A, da, multi copii s-au nascut in acest fel. Deci sa ne intoarcem la povestea ta. Ce s-a
intamplat de ce simteai nedorita si neiubita?
C: Nu stiu exact. Am fost crescuta de sora mea vitrega. Mama mea nu a fost capabila sa ma
creasca.
T: Nu a fost capabila?
C: Nu.
T: Ce inseamna asta?
C: Ii era foarte frica. A fost atat de rusinata ca ne-a avut si era nefericita.
T: Rusinata?
C: Da.
T: Ce vrei sa spui?
C: Nu era mandra de noi. Se simtea vinovata. 
T: Tu si sora ta trebuia sa fiti baieti?
C: Nu, nu trebuia sa existam. 
(Erskine, 2007).
Terapeutul incurajeaza exprimarea sentimentelor interzise prin validarea si normalizarea lor. In
plus, terapeutul exploreaza nevoile relationale neimplinite ale Parintelui.
Preluare:
T: Iti vad lacrimile cu adevarat.
C (in rolul mamei sale): Nu ma simt acasa nicaieri unde m-as duce. 
T: Deci oriunde ai merge...
C: Da.
T:....sentimentul, disconfortul de care zici tu, este resimtit in intreg corpul, il porti cu tine.
C: Da.
T: Ai un nume pentru acest disconfort, mama?
C: Teroare.
T: Teroare. Iti vad lacrimile pe care le porti cu tine.
...
T: Mama, putem presupune ca cel putin in primii 18 ani ai fost trista si deprimata?
C: Da, am fost. 
T: Deci, niciun lucru modern ce tine de material te poate face fericita?
C: Exact.
T: Cred ca nefericirea ta spune un lucru important despre viata ta. Exact ca si lacrimile care vor
sa iasa la suprafata. Spun o poveste. De fapt, probabil ai fost mai nefericita decat poti spune. Dar
nu poti arata asta mereu, nu?
C: Nu.
T: Cum ascundeai acest lucru?
C: Aratam partea mea cea puternica, cea perfecta. 
(Erskine, 2007).
In aceasta etapa, folosim aceleasi metode ca cele ale unei terapii clasice: intrebari, implicare,
tehnici de regresie, tehnica scaunului gol, si intrebari legate de sentimente pentru terapeut,
resursele pozitive si experientele placute ale Parintelui, tehnici defensive, etc.
6. Psihoterapia relatiei dintre Parinte si Copil ca stadii ale Ego-ului
6.1. Explorarea relatiei dintre Parinte si Copil 
Scopul principal al aceste etape este ca, prin a confrunta Parintele, terapeutul lucreaza spre
beneficiul Copilui. Bineinteles ca terapeutul trebuie sa fixeze un punct de echilibru intre validare
si confruntare in psihoterapie. Cateodata o confruntare este necesara pentru a proteja Copilul.
Mai mult, o asemenea interventie poate sa corecteze posibilele distorsiuni si posibilele credinte
induse ale Parintelui, care vor corecta astfel si starea de confuzie a Copilului. (Erskine si
Trautmann, 2003).
Un scop deosebit de important al psihoterapiei este sa se caute un scenariu de viata inca
necunoscut care a fost transferat catre copil. Terapeutul intreaba Parintele, de exemplu, cu a
experimentat relatia cu copilul, cum era copilul si ce asteptari avea de la el. In plus, terapeutul
exploreaza modul in care scenariul de viata al parintelui a influentat comportamentul si
sentimentele acestuia fata de copil, dezvoltarea si relatia sa cu el.
Preluare:
C (in rolul mamei): Sotul meu o lua pe fata noastra cu el in Ljubljana uneori, deoarece el studia
acolo. Avea 3 ani ea. Sunt trista ca pe mine nu ma lua.
T: Exact ca si mama ta care nu te lua.
C: Da.
T: Si erai geloasa?
C: Da, foarte geloasa.
T: Ce vrei sa spui?
C: Eu nu sunt suficient de buna. Ea e, nu si eu.
T: „nu sunt suficient de buna”. Deci din nou, nimeni nu e alaturi de tine.
C: Da.
T: Deci in curand deveneai din ce in ce mai depresiva.
C: Aha.
T: Cand fetita venea acasa, ce ii spuneai?
C (cu o voce rece): Cum a fost? Ce ai facut? Pe unde ai fost? Ce ai vazut?
T: Si cand raspundea cu fericire si entuziasm, ce ziceai?
C: Ah, da?
T: Ah, da. Ce inseamna „ah, da?”?
C: Nu stiu.
T: Am inceput aceasta conversatie cu tine care ii spuneai lucruri destul de urate. Ii spuneai ca era
proasta, ca nu are dreptul sa fie fericita, ca nu o doresti.
C: Da. Sentimentele mele erau mai puternice decat...
T: Spune-mi despre sentimentele tale.
...
T: Cun comunici cu fetita aceea cand esti cu ea?
C: Cred ca incepem sa ne luam la intrecere.
T: Pot sa te contrazic?
C: Nu stiu.
T: Intrati in competitie una cu alta sau intri in competitie cu ea?
C: De fapt, asta am facut.
T: Da, deci hai sa iesim din asta impreuna.
C: Da.
T: Cum intri in competitie cu ea?
C: Orice face, trebuie sa comentez mereu.
T: De exemplu? As vrea sa aud.
C: Poti fi mai buna.
T: Ceea ce inseamna de fapt ca nu e suficient de buna.
C: Da.
T: Ok, continua.
C: De ce ai facut asa?
T: Care inseamna de fapt...? Care e adevarata propozitie?
C: Ca a facut gresit.
T: Ce mai spui?
C: „De ce pui atat de multe intrebari?”
T: Care inseamna de fapt....?
C: (tace)
T: „Taci din gura si nu ma deranja”. Asta inseamna?
C: Da.
T: Cum ai spune asta cu cuvintele tale?
C: (in continuare tace)
T: „De ce pui atat de multe intrebari?” Pare o intrebare inocenta dar de fapt e o afirmatie foarte
puternica. Ce afirmatie este? Pentru ca am oferit interpretarea mea, care inseamna de fapt sa taca.
Care este afirmatia ta cu privirea la aceasta intrebare?
C: „Nu vreau sa iti raspund la intrebari pentru ca nu vreau nici macar sa ma intrebi ceva.
T: Mmm, multumesc. Asta ofera chiar mai multe informatii decat interpretarea mea. A mea a
fost simplista, a ta a spus mai multe. „Nu vreau intrebarile tale, pentru ca nici macar nu vreau sa
fiu deranjata pt un raspuns”. Deci mesajul tau, partial, vrea sa spuna ca ea te deranjeaza.
(Erskine, 2007)
Terapeutul este mai direct acum, oferind mai multe interpretari si confruntand Parintele pentru a
lucra spre binele Copilului. Desi Parintele primeste mai multa empatie din partea teraptului in
etapa trecuta, terapeutul acum se aliaza cu Copilul. Terapeutul incurajeaza Parintele sa isi asume
responsabilitatea pentru comportamentele si neadecvate fata de Copil. In timp ce Parintele cauta
scuze pentru comportamentele sale, terapeutul il confrunta din ce in ce mai mult. 
Preluare:
Clientul (in rolul mamei sale): La inceput am avut o femeie ce avea grija de casa mea, si de fata
mea cand era mica, in primele sale luni de viat. M-am intors la serviciu cand avea 4-5 luni. Apoi
s-a imbolnavit si am dus-o la mama mea acasa. Asa m-au sfatuit.
T: Mama ta nu stie sa creasca copii.
C: Nu, dar doctorii au zis ca i-ar prinde bine sa schimbe mediul si nu era alta solutie. 
T: De ce ar spune un doctor ca un copil trebuie sa isi schimbe mediul?
C: Nu stiu.
T: Ba stii.
C: Din cauza bolii sale.
T: Mama, opreste-te. Am crezut fiecare cuvant al tau, pana ai ajuns la ultimul. De ce ar spune un
doctor ca un copil trebuie sa schimbe mediul si sa fie departe de mama sa? Ce stie acel doctor si
nu imi spui?
C: Nu am nici cea mai vaga idee. Fata mea s-a imbolnavit la scurt timp dupa vaccin.
T: Ce fel de boala?
C: Tuse.
T: O problema respiratorie. Deci trimit copilul sa fie cu altcineva.
C: Da.
T: Deci acest doctor stie ca fata ta are o problema psihosomatica
C: Da.
T: Deci ce nu e bine intre tine si copilul acesta care nu poate respira cum trebuie?
C: Nu am fost niciodata destul de apropiate.
T: Te cred. Pentru ca cred ca e singura procedura pe care o stii.
C: Da.
T: Deci ai lasat-o asa cum te-a lasat si mama ta pe tine. Din motive medicale bineinteles, suna
mai bine din punct de vedere social.
C: Da. (Erskine, 2007)
In acelasi timp, terapeutul normalizeaza sentimentele, comportamentele si gandurile Parintelui
catre Copil care sunt consecinta scenariului de viata al parintelui si/sau ale experientelor sale
traumatice. Terapeutul poate sa aleaga si sa valideze elementele pozitive ale parintelui. Daca
Parintele devine necooperant in acest punct, acesta este un semn ca terapeutul se apropie de un
scenariu; totusi, este recomandat ca procesul terapeutic sa fie mai putin grabit si sa se foloseasca
mai multa validare si normalizare.
Preluare 1: 
T: Am inceput cu tine, care ai intervenit in acest cadru de lucru, mama. Vorbeam cu fiica ta si ai
intervenit pur si simplu. Si mi-ai spus ca nu are voie sa fie fericita. Deci, iat-o, merge cu tatal ei
in strainatate, se bucura. Se pare ca tu, prin cuvintele tale alese, vrei sa ii distrugi fericirea. Iar in
mintea ta sigur ai un motiv bun pentru asta. (Erskine, 2007)
Preluare 2:
T: Spune-mi despre importanta de a avea grija de ceva.
Loraine (in rolul mamei sale, Alice): Nu am avut niciodata o papusa. (pauza) Daca as fi avut una,
as fi avut si grija de ea.
T: Si ea (fiica ta) probabil se joaca pur si simplu cu papusa, ii da jos hainele, o arunca, si nu ii
piaptana parul, nu?
Loraine (drept Alice): Da...si nu ma ingrijoreaza atat in privinta jucariilor, le las sa se joace, sa
faca mizerie, le las; au sapat in gradina, au facut o movila de pamant, erau mereu pline de noroi
si....
T: Se pare ca erai o mama grozava!
L (drept A): Pai, multumesc!
T: Sa oferi oportunatile de care trebuie sa aiba parte orice copil.
L (drept A): Asa am vrut sa fie. (Erskine et al, 1999, p.283)
Terapeutul invita Parintele sa fie empatic in relatie cu Copilul si sa exploreze nevoile relationale
ale Copilului pe care nu le-a indeplinit. In plus, Parintele este incurajat sa vada modul in care
scenariul sau de viata s-a transmis si asupra Copilului, si care este rolul pe care Copilul l-a jucat
in acest proces. 
Preluare
T: Pot sa te inteleg.
Jon (drept tatal sau, Herbert): Daca faci asta, esti primul.
T: Imi pare rau ca e asa. Si da, cred ca trebuie sa inceapa candva.... Cred ca fiul tau s-a straduit sa
te inteleaga. Si stii ce a facut?
Jon (drept tatal sau, Herbert): E greu sa spun ce a facut.
T: Pot eu sa iti spun, nu e greu.
Jon (drept tatal sau, Herbert): Ascult. 
T: Pentru a primi ceea ce voiai mereu de la tata tau, adica sustinere si incurajare, pentru a auzi
„Te iubesc” – dar mai mult decat sa auzi, Herbert, pentru a putea simti cu adevarat ca el
apartinea familiei, si nu era un paria in propria relatie cu tine – ti-a purtat tristetea. A purtat
credinta ta ca „Nu pot primi ce vreau de la viata”, ca „viata e nasoala” si ca „ce mai conteaza?”.
Dar cel mai mult a purtat tristetea ta, in speranta ca daca va face asta, daca va fi depresiv pentru
tine, vei fi suficient de usurat si vei fi alaturi de el. Fiul tau e foarte loial. (Erskine si Moursund,
1988/1998, p. 286-287).
Se vrea ca Parintele sa exprime refret pentru greselile fata de Copil, si sa arate disponibilitate de
a le indrepta.
Preluare
Ben (in rolul tatalui sau, Max): Da, eram suparat pe Ben. Eram suparat ca nu putea sa se joace cu
mingea
T: Asta e scuza sociala.
Ben (in rolul lui Max): Eram suparat pentru ca, pentru ca eram gelos.
T: Max, te respect foarte mult. E nevoie de mult curaj ca sa spui asta.
Ben (in rolul lui Max): As fi vrut sa o spun mai devreme (ofteaza)
T: Ce ai face diferit, Max? Daca ai putea da timpul inapoi..
Ben (in rolul lui Max): As putea sa imi iubesc sotia si as putea sa il iubesc si pe Ben. (Erskine si
Moursund, 1988/1998, p.105)
Daca, in ciuda terapiei, Parintele ramane foarte critic sau distructiv la adresa Copilului,
terapeutul insistand poate sa contribuie la cel putin o revelatie cognitiva a Parintelui, acesta
dandusi seama ca nu dorea sa se comporte intr-un anumit fel fata de Copil. 
In mod ideal, Parintele aduna revelatii cu privire la comportamentul sau fata de Copil, isi
exprima regretul si ii permite Copilului sa isi schimbe scenariul de viata. Cand Parintele se
comporta distructiv, opune rezistenta, si refuza sa coopereze cu terapeutul, scopul psihoterapiei
este ca terapeutul sa diminueze sau sa elimine puterea Parintelui si autoritatea sa care poate
interveni in lucrul clientului. Terapeutul poate incuraja Copilul sa ii tina piept Parintelui; mai
mult, terapeutul ii poate da voie Copilului sa isi schimbe scenariul de viata, astfel infruntand
Parintele. In ultimul rand, o relatie terapeutica buna intre terapeut si Copil este esentiala, din
moment ce Copilul are nevoie de mult sprijin din partea terepeutului. 
6.2. Dialogul intre Parintele ca stadiu al Ego-ului si a Copilului ca stadiu al Ego-ului –
tehnica „scaunului gol”
Terapeutul il directioneaza pe Parinte sa isi imagineze copilul in fata lui/ei.
Preluare
T: Ai vrea sa incerci ceva curajos?
C (in rolul mamei sale): Da.
T: Imagineaz-o pe fetita aceea mica, mama, chiar aici in fata ta. Fetita aceea pe care o invidiai,
fetita aceea catre care transmiteai mesaje distructive. Vezi daca poti sa ii vorbesti sincer pentru
cateva minute, si poate, daca e posibil, sa ii spui ceva despre lacrimile acelea care iti inunda fata.
(Erskine, 2007)
Terapeutul incurajeaza Parintele sa foloseasca revelatiile de care a avut parte in faza anterioara a
terapiei pentru a putea vorbi cu Copilul despre copilaria lui/ei, despre viata, mai ales despre
familiei, despre ceea ce a pierdut in familiei, despre scenariul de viata si despre greselile pe care
le-a facut. Mai mult, Parintele este incurajat sa descopere mesajele pe care le-a transmis catre
Copil, si modul in care experientele trecute ale sale l-au influentat pe acesta. Parintele ar trebui sa
ii spuna Copilului ce a trebuit sa faca pentru Parinte. Terapeutul incurajeaza Parintele sa
vorbeasca despre sentimentele sale profunde; pentru a putea spori intensitatea sentimentelor,
Parintele poate repeta de mai multe ori ce simte fata de Copil. Un alt lucru important de luat in
considerare este explorarea si luarea la cunostinta a sentimentelor ambivalente pe care Parintele
le poate simti pentru Copil, de exemplu furie sau invidie. Numai dupa ce acest lucru s-a
constientizat si discutat, se poate vorbi despre o noua integrare. In plus, Parintele ii poate spune
Copilului ce apreciaza el/ea la Copil.
Preluare:
C (in rolul mamei sale): Nu stiam ca am facut asta pana acum.
Terapeut: Defineste acest „asta”, ca sa stie ce vrei sa spui.
C: Ca intram in competitie cu tine, ca te respingeam, ca te invatam lucruri care nu erau bune
pentru tine. Nu am vrut sa fac asta niciodata. 
T: Continua.
C: Ma simt atat de trista deoarece nu stiu ca nu ma puteai iubi. De fapt, imi aratai atat de multa
atentie de fiecare data cand te respingeam. Si muncesti atat de mult sa ma multumesti. 
T: Si mesajul meu catre tine a fost....
C: Nu vreau sa reusesti.
T: Continua, mama. E timpul sa fii foarte sincera cu ea, pentru ca a fost atat de confuza. Nu stia
ce e adevarat si ce nu e. 
C: Vreau cu adevarat sa fii fericita, sa ai success si sa fii acceptata de ceilalti.
T: Dar adevarul e ca...
C: Ca fac totul pentru a distruge asta. A fost atat de egoist din partea mea. Am fost atat de oarba. 
T: Orbita de...
C: De propriile mele frici, de asteptarile mele.
T: Spune-i adevarul.
C: Pot?
T: Da. Spune-i chiar acum ceea ce stii.
C: (ezita)
T: Poti, dar nu stiu daca esti dispusa.
C: Ba da, sunt dispusa.
T: Atunci spune-i.
C: Iti admir puterea si efortul de a nu pleca dupa tot ce ti-am facut. Ai curajul de a sta langa
mine, de a ma iubi.
T: Dar de fapt, ceea ce comunicai catre ea era....
C: Respingere. (Erskine, 2007)
Preluare 2:
Jon (in rolul tatalui sau, Herbert): Te uram, dar te iubeam!
T: Spune-i, detaliaza despre fiecare
J (in rolul lui H): Te iubesc pentru ca....erai singurul lucru pe care l-am facut cu adevarat, si erai
bun. Si aveam atat de multe vise pentru tine. Am vrut sa ai lucrurile pe care eu nu le-am avut.
T: Spune-i...despre faptul ca il urai.
J (in rolul lui H): Te uram, pentru ca mi-ai luat ce aveam.
T: Mai spune-i despre asta. 
J: Am vrut ca cineva sa aiba grija de mine...(fiecare fraza e marcata de suspine), cineva care ar fi
acolo pentru mine....si doar pentru mine....dar acest lucru s-a schimbat cand tu ai venit.
T: Elibereaza-te, nu te mai lasa stapanit de ceea ce simti.
J: Am vrut ca tu sa fii apropiat de mine, iar eu ma temeam sa ma apropii de tine.
T: Da, marturiseste asta din nou.
J: Am vrut ca tu sa fii apropiat de mine, iar eu ma temeam sa ma apropii de tine.
T: Spune-i ce credeai ca se intampla daca te apropiai. (Erskine si Moursund, 1988/1998, p. 291-
292).
Terapeutul incurajeaza Parintele sa regrete comportamentul pe care l-a avut fata de Copil, sa isi
ceara scuze si sa fie dispus sa indrepte lucrurile. In final, Parintele va spune ceea ce isi doreste
pentru Copil in viitor.
Preluare 3:
Jon (in rolul tatalui sau, Herbert): Vreau ca el sa aiba lucrurile pe care eu nu le-am avut.
T: Spune-i lui asta.
J: Jonny, vreau sa ai lucrurile pe care eu nu le-am avut. Vreau sa ai un nume de care sa fii
mandru. Si vreau sa fii fericit. Vreau ca tu...sa fii....
T: Opreste-te putin. „Vreau ca tu”
J: Vreau ca tu. (plange usor)
T: Continua. Vreau ca tu...
J: Vreau ca tu sa fii fericit....vreau sa ai lucrurile pe care eu nu le-am avut, vreau sa ai o viata de
succes, vreau sa fii increzator. (Erskine si Moursund, 1988/1998, p. 294)
Este dezirabil ca Parintele sa ii permita Copilului sa isi schimbe scenariul de viata.
Preluare 4:
T: Mi-ai spus acum 15 minute: „Mi-am invatat fiica sa faca precum vreau eu.”
C (in rolul mamei sale): Da.
T: Ai putea sa o lasi sa faca altfel.
C: Da, asta vreau sa fac.
T: Fa-o.
C: Fiica mea, ia toate momentele fericite pe care le poti lua. Savureaza-le indiferent ce ti-ar zice
sau ti-au zis altii. Vreau ca tu sa fii fericita.
T: De dragul tau sau al ei?
C: Al ei.
T: Spune-i. Mai spune-i.
C: Vreau sa fii fericita cu ceea ce iti doresti pentru ca meriti asta si de asta ai nevoie. (Erskine,
2007)
Lucrul terapeutic este mai mult directional, in loc sa se puna mai multe intrebari, terapeutul
foloseste acum multe propozitii neterminate, interpretari si confruntari. Totusi, continutul
provine de la Parinte. 
7. Concluziile in urma psihoterapiei cu Parintele ca si stadiu al Ego-ului
Terapeutul intreaba Parintele daca doreste sa finalizeze lucrul terapeutic in acest moment;
terapeutul ii multumeste Parintelui pentru cooperare. Inainte de a incheia sedinta, terapeutul
intreaba Parintele daca mai are ceva de adaugat, si ii explica faptul ca acesta se poate intoarce
oricand in terapie. Terapeutul ii mai spune ca acum va trebui sa discute si cu Copilul si il roaga
sa respecte acest lucru, sa nu intervina in procesul terapeutic.
Transcriere 1: 
Terapeut: Da. Da. (pauza) Ei bine, Debra, apreciez sincer faptul ca ai venit si ai vorbit. Si ca ai
fost atat de sincera. Acum trebuie sa o ascultam si pe Anna, ok? Las-o sa vorbeasca, si nu
interveni, ok? (pauza) Cand esti pregatita te poti intoarce (pauza lunga) (Erskine si Trautmann,
2003, p. 128).
Transcriere 2:
T: Mai vrei sa adaugi ceva inainte de a ne opri, mama?
C (in rolul mamei sale): Ma bucur ca te am.
T: Mhm. Pai, poate inainte de a ne opri de tot, ai putea sa o asculti si pe fiica ta. Esti dispusa sa o
asculti? 
C: Da. (Erskine, 2007).
8. Dialog intre Copilul ca stadiu al Ego-ului si Parintele ca stadiu al Ego-ului – tehnica
„scaunului gol”
In timpul psihoterapiei, Copilul observa interactiunile intre terapeut si Parinte. Din moment ce
terapeutul este deseori empatic si intelegator fata de Parinte, Copilul poate simti ca terapeutul
tine cu Parintele si ca l-a abandonat. Pentru acest motiv, este foarte important ca terapeutul sa se
intoarca spre Copil si spre Adult inainte ca lucrul sa se sfarseasca si sa reia relatia. Dupa lucrul
terapeutic cu Parintele, este important pentru Copil sa aiba sansa sa ii raspunda Parintelui.
Facand asta, terapeutul ii indeplineste doua nevoi relationale fundamentale clientului – nevoia
autodefinirii in relatie si nevoia de  a face un impact (de a influenta pe celalalt); de cele mai
multe ori ambele nevoi relationale au fost restrictionate si interzise in relatia cu parintii. (Erskine,
2003; Erskine si Trautmann, 2003). 
La inceputul acestei etape, clientul schimba scaunele si iese din rolul Parintelui. Terapeutul
incurajeaza clientul sa ii raspunda la ceea ce a spus Parintele.
Transcriere 1:
Terapeut: Ok. Tu stai aici, Alice (mama); o sa o aducem pe Loraine (clienta) aici (o muta pe
Loraine la locul initial, cu fata spre scaunul lui „Alice”). Iesi din pielea lui Alice...(Erskine et al,
1999, p.307)
Transcriere 2: 
T: (clientul se muta pe alt scaun) Inchide ochii si uita-te la mama ta, la felul in care arata cand tu
erai o tanara femeie, si o fetita apoi.....raspunde-i. (Erskine, 2007)
Clientul isi exprima sentimentele fata de Parinte, legat de ceea ce a auzit in timpul psihoterapiei,
si ii dezvaluie despre cum era sa traiasca cu un asemenea parinte. Clientul ofera de asemenea si
noi informatii pe care le-a invatat in cursul sedintei terapeutice. Terapeutul directioneaza clientul
sa fie mai atent la emotiile sale, si mai putin spre incercarea de a intelege emotiile Parintelui.
Transcriere 1:
Terapeut: Spune-i cum e sa traiesti cu o asemenea furie arzanda.
Loraine: Este foarte infricosator; foarte confuz. Este foarte....este foarte dezgustator, imi vine
greata. Ma ingretoseaza cu adevarat.
Terapeut: Da.
L: E ca atunci cand ti se arde parul. Ugh, miroase urat! Nu stiam niciodata pe cine erai suparata.
Stiam doar ca esti suparata mereu, si ca niciodata....(vocea ei devine tacere)
T: Spune-i ce stii acum.
L: Stiam ca esti suparata mereu. Stiam ca aveai o furie arzanda, si stiu ca nu e legata de mine,
probabil nu e legata nici de tata, iar toate replicile sarcastice pe care le faci, erau doar....o
descarcare. Si asta e destul de obositor. (Erskine et al, 1999, p. 308-309)
Transcriere 2: 
T: Vorbeste-i despre lucrurile pe care tocmai ti le-a spus
C: Mama, stiu toate aceste lucruri, chiar daca nu vorbesti despre ele. In majoritatea timpului
eram suparata pe tine. Imi parea rau pentru mine, dar eram fericita ca te aveam pe tine si pe tata.
T: Spune-i ce facea astfel incat iti distugea fericirea.
C: In mai multe ocazii imi stricai momentele de fericire. Ma saturasem sa incerc sa dovedesc
ceva in fata ta si nu mai aratam nimic, deoarece voiam sa treaca momentul cat mai repede. Ceea
ce imi faceai era ca nu ma lasai sa fiu fericita, sa fiu multumita. (Erskine, 2007)
Faza aceasta a terapiei include stabilirea granitelor cu Parintele. Copilul ii raspunde Parintelui
prin respingerea poverii pe care nu mai vrea sa o care; povara data de la Parinte.  Terapeutul
incurajeaza Copilul sa exprime ceea ce nu ii placea la Parinte, ce nu voia acesta sa faca, de ceea
ce avea nevoie de fapt. Drept rezultat, clientul realizeaza ca el sau ea nu era responsabil/a pentru
comportamentul parintelui real. Clientul apoi decide ce aprecieaza la Parinte si ii spune. Acest
lucru ii permite clientului sa isi faca o imagine mai realista asupra Parintelui sau interior si sa
integreze caracteristicile pozitive (cele pe care vrea sa le pastreze). Este important intai sa se
puna accent pe aspectele pozitive ale Parintelui, pentru ca acest lucru ajuta clientul sa
minimalizeze sentimentele de vinovatie si sa valideze loialitatea sa fata de Parinte. Clientul poate
astfel sa realizeze ca nu poate ajuta Parintele, ca ceea ce incerca sa realizeze (de exemplu, sa aiba
grija de Parintele interior) era o sarcina imposibila.
Transcriere:
Jon: Da, tata. Te iubesc in continuare.
Terapeut: Spune-i ce iubesti la el.
J: Mai multe lucruri. Esti un om bland si ai compasiune fata de altii. Si ai un simt al umorului
dezvoltat.
T: Permite-ti sa ii vezi fata acum, Jon. Ca si cum ar fi aici. Spune-i despre acest umor, despre
acea blandete.
J (incepe sa planga): In mijlocul supararii si duritatii tale, tot aveai timp pentru o poveste
amuzanta sau o gluma. Si radeam mult impreuna. (suspina puternic)
T: Spune-i ce apreciezi la faptul ca radeai cu el.
....
T: Spune-i si ce urai la el.
J (plangand iar): Ca niciodata nu imi dadeai sansa, nici macar una infima, sa ma apropii de tine
intr-un mod amuzant. 
T: Asa, spune-i ce altceva urasti. 
J: Mereu trebuia sa am eu grija de tine, mereu trebuia sa te ascult, si tu nu ma ascultai, nu iti
faceai putin timp sa ma asculti. Niciodata nu aveai timp de mine. Dar intotdeauna eu trebuia sa
fac ce vrei tu. Erai foarte critic cu mine, tata.
T: Spune asta din nou si spune-i cat de mult urasti asta.
J: Erai foarte critic cu mine.
T: Spune-i ce se intampla in interiorul tau....
J: Am incercat atat de mult sa fiu un baietel cuminte, si niciodata nu eram suficient de bun pentru
tine. (plangand) Sunt inca un baietel cuminte. (Erskine si Moursund, 1988/1998, p. 296-298)
Terapeut: Spune-i (mamei tale) despre furia ei pe care o urai.
Loraine: Ahh...pai, urasc sa ma gandesc ca era problema mea. Urasc ca nu imi spuneai asta.
Urasc ca nu stiai asta. Urasc ca ma lasai sa cred ca e treaba mea. Urasc furia din casa aia. Nu mai
vreau sa ma hranesc cu ea. Nu o vreau; furia din toate colturile casei, din prosoape. Nu o mai
vreau. Toata munca, munca toata ziua, munca munca munca munca, pentru a indrepta lucrurile.
E in regula. A fost in regula. Sunt in regula....
T: Ce simti, Loraine? (pauza lunga). Simti ca esti retinut – pentru mine pare ca esti retinuta.
L: Cred ca sunt doar trista. Ma simt prinsa, trista.
T: Trista in legatura cu....vrei sa spui mai multe despre asta?
L: Sunt trista ca nu pot rezolva asta. Pentru ca te iubesc.
T: Da, spune-i ca esti trista ca nu poti rezolva.
L: Sunt trista ca si tu esti trista. Sunt trista pentru ca....
T: Spune-i despre ceea ce arunca spre tine. Sarcina imposibila.
L: Ah da. Fa viata mamei sa fie una buna.
T: Voiai sa faci asta?
L: Cred ca voiam, la inceput. Da. Imi dadea posibilitatea sa fiu cu ea.
T: Spune-i.
L: Credeam ca singura modalitate prin care puteam sa fiu langa tine era sa am grija de tine, sa iti
iau toata povara.
T: Da, spune iar propozitia aia.
L: Sa iti iau povara. Nu vreau sa fac asta, nu o mai pot face. (Erskine et al, 1999, p. 309-310)
Clientul ii intoarce responsabilitatea Parintelui si ia o noua decizie. El/ea descrie in detaliu
despre cum aceasta decizie va schimba viata sa interna sau externa in viitor. Daca clientul nu este
dispus sa schimbe ceva, terapeutul il poate intreba cum vede el acelasi scenariu in 5, 10, 25 sau
50 de ani, daca nu intervine schimbarea. O astfel de intrebare il impulsioneaza de cele mai multe
ori pe client sa isi schimbe decizia. (Erskine, 1974)
Transcriere 1: 
Loraine: Sa iti port povara. Nu mai vreau sa fac asta, nu mai pot sa fac asta.
Terapeut: Returneaza-i-o atunci.
L: Iti sunt recunoscatoare. Mi-ai oferit multe, dar nu sunt recunoscatoare pentru asta. Poti sa
pastrezi asta. Simt ca mereu ti-am umplut galetile si tu le-ai golit iar. Ca si cum imi spuneai
„uite, este goala din nou”. Si nu mai pot...uh, nu mai pot face asta.
T: „Deci ceea ce voi face este...”
L: Ceea ce voi face este...sa am grija de mine. Si o sa iti spun cand incerci iar sa ma domeni,
cand asteptarile tale nu sunt reale. Iti voi spune de ce nu ti le pot indeplini. Nu stiu daca vei
intelege. Nu imi pasa daca ai doar opt clase; cred ca esti al naibii de desteapta. (Erskine et al.,
1999, p. 310-311)
Daca Copilul se retrage in timpul aceste conversatii si este atacat de Parinte, terapeutul se poate
recunecta cu Parintele, si sa ii spuna sa ii permita Copilului sa se exprime, deoarece ambii au
oportunitati egale de exprimare. Facand asta, terapeutul incurajeaza Copilul sa isi exprime
sentimentele interzise si nevoile sale prin asigurarea protectiei necesare (reasigurarea ca Parintele
nu il/o va ataca din nou).
Preluare 2: 
Terapeutul 2: Miscarea mainii tale spune ceva. Anna, Mama ta e acolo. Ti-a spus cateva lucruri
importante, si acum e randul tau. Spune-i ce zice bratul tau (pauza lunga).
....
Terapeut 1: Debra, doar pentru ca nu puteai sa vorbesti despre asta, nu inseamna ca Anna nu
poate.
T2: Spune-i, Anna, la ce te refereai cand spuneai „Aveam nevoie de tine sa ma protejezi.”
T1: Debra, las-o pe Anna sa faca ce voiai tu sa faci – sa spuna ce crede si de ce e furioasa. Si tu
aveai nevoie sa ai un impact.
Anna: Nu puteam vorbi cu tine, mama (ofteaza). Nici macar nu erai prin preajma; nu voiai sa
asculti.
T2: Spune-i acum, Anna.
Anna: (pauza) Se va infuria pe mine.
T1: Debra, ai spus ca o vei lasa pe Anna sa faca ce are nevoie sa faca.
Anna: Ma va invinui, se va infuria pe mine, si ma va uri si mai mult.
T1: Nu va mai face asta, Anna. O voi tine la distanta. Nu te va mai tine inapoi de acum. Stii ca
daca nu vorbesti este rau pentru tine. Fa ceea ce simti nevoia sa faci. (Erskine si Trautmann,
2003, p.130-131).
La sfarsitul acestei etape, terapeutul intreaba Copilul daca mai are ceva sa ii spuna Parintelui.
Preluare:
Terapeut: Spune-i ce ai castigat in urma discutiei cu ea astazi.
Client: Sunt foarte bucuroasa ca mi-ai spus acele lucruri. Si as vrea sa te iert intr-adevar, dar e
greu.
T: Chiar daca e greu, cel putin nu trebuie sa mai simti confuzie in ceea ce priveste bucuria.
C: Asa este.
T: Poate e prea repede sa o ierti complet. Spune-i ca ai vrea sa o ierti. Este suficient pt astazi.
C: Da, cred ca da. Este suficient.
T: Mai vrei sa ii mai spui ceva inainte de a incheia?
C: Ma bucur ca m-a invatat atat de multe lucruri, lucruri folositoare. Cel mai important lucru a
fost ca mi-a permis sa traiesc. Asta am avut mereu.
T: Si astazi ti-a mai permis ceva.
C: Sa fiu fericita. (clienta zambeste). (Erskine, 2007)
9. Revenirea la Adultul ca si stadiu al Ego-ului
 In aceasta ultima etapa, terapeutul ajuta clientul sa revina la starea Adultului (clientul se intoarce
pe scaunul sau). Terapeutul intreaba clientul despre experienta pe care a avut-o cu aceasta
metoda psihoterapeutica, daca i-a adus vreun beneficiu, si cum isi imagineaza ca va aplica ceea
ce a invatat in viata de zi cu zi, in mod practic. Aceasta etapa este esentiala, chiar daca nu toate
etapele anterioare s-au atins. Este important la nivel vital pentru client sa se intoarca in starea
Adultului la sfarsitul sedinte psihoterapeutice. Daca terapeutul nu tine cont de acest lucru, pot
avea loc fisuri serioase in relatia terapeutica. Sentimentele introiectate de client pot slabi, ceea ce
poate duce la dureri de cap, o senzatie de confuzie si dezorientare (Erskine, 2003). De multe ori,
clientul poate trece brusc de la Parinte la un alt stadiu al Ego-ului la sfarsitul sedintei
psihoterapeutice. Pentru terapeut, acesta este un semnal ca clientul are nevoie sa proceseze, sa
asimileze si sa integreze experienta (Erskine si Moursund, 1988/1998).
Concluzii:
Prin mijloace de studiu si analiza, determinam noua etape cronologice ale psihoterapiei cu
Parintele ca stadiu al Ego-ului. Folosirea acestei metode nu este posibila atunci cand Parintele
refuza sa coopereze in ciuda explicatiei terapeutului. Din cauza faptului ca clientii sunt atat de
diferiti, s-au observat anumite deviatii in etapele determinate ale terapiei cu Parintele. Deci,
terapeutul poate alege sa foloseasca numeroase metode psihoterapeutice drept „metoda scaunului
gol”, tehnici de regresie, si gasirea resurselor. Totusi, succesul psihoterapiei depinde de
asemenea si de caracterul Parintelui, de exemplu, el sau ea va regreta comportamentul sau
nepotrivit, isi va cere scuze fata de client si ii va da permisiunea sa isi schimbe scenariul de
viata. 
Punctele slabe ale acestui studiu sta in faptul ca s-au adaugat transcrieri de la doi terapeuti doar.
Ar fi mai bine sa se studieze sedintele psihoterapeutice cu Parintele de la mai multi
psihoterapeuti pentru a determina diferentele in anumite caracteristici-cheie. In plus, ar fi valoros
sa analizam mai multe transcrieri psihoterapeutice. Acest lucru ne va permite sa exploram in
mod empiric eficienta psihoterapiei cu Parintele ca stadiu prin urmarirea a noua faze cronologice
pe un numar mai mare de clienti. 
Bibliografie: 
 Dashiell, S. R. (1978). The parent resolution process: Reprogramming psychic incorporations in the
parent. Transactional Analysis Journal, 8, 289-294. 
Erskine, R. G. (1974). Therapeutic Intervention: Disconnecting Rubberbands. Transactional Analysis
Journal, 4(1), 7-8. 
Erskine, R. G. & Moursund, J. P. (1988/1998). Integrative Psychotherapy in Action. New York: The
Gestalt Journal Press, Inc. 
Erskine, R. G., Moursund, J. P., & Trautmann, R. L. (1999). Beyond Empathy. A therapy of Contact-in-
Relationship. New York: Brunner-Routledge. 
Erskine, R. G. (2003). Introjection, Psychic Presence and Parent Ego States: Considerations for
Psychotherapy. In C. Sills & H. Hargaden (Eds.), Ego States: Key Concepts in Transactional
Analysis, Contemporary Views (p. 83-108). London: Worth Publishing. 
Erskine, R. G. & Trautmann, R. L. (2003). Resolving Intrapsychic Conflict: Psychotherapy of Parent
Ego States. In C. Sills & H. Hargaden (Eds.), Ego States: Key Concepts in Transactional
Analysis, Contemporary Views (p. 109-134). London: Worth Publishing. 
Erskine, R. G. (2007). Unconscious process, transference and therapeutic awareness. Workshop on
institute IPSA. Ljubljana, Slovenia. 
Little, R. (2001). Schizoid Processes: Working with the Defences of the Withdrawn Child Ego State.
Transactional Analysis Journal, 31 (1), 33-43. 
McNeel, J. R. (1976). The Parent Interview. Transactional Analysis Journal, 6 (1), 61-68. 
Moursund, J. P. & Erskine, R. G. (2004). Integrative Psychotherapy. The Art and Science of
Relationship. Pacific Grove: Brooks/Cole - Thomas Learning.