Comunicarea autentică a emoțiilor

Ce anume ne determină să perpetuăm utilizarea acestor tipare automate de comunicare

atunci când discutăm cu ceilalți sau cu propriul copil? Depășind răspunsul-întrebare ”Dar cum
vrei să mă exprim?”, și privind în profunzime, aflăm că, în general, este periculos să-ți
exprimi emoțiile și stările interioare, deoarece vei fi perceput ca o persoană slabă. Sau poate ai
învățat, din experiențele anterioare, că ceilalți nu sunt interesați de ceea ce se întâmplă cu tine
și că te întreabă „Ce mai faci?”, doar de complezență . Sau poate te gândești că ceilalți nu
sunt capabili să te asculte, sau nu te pot înțelege și vor sări repede să-ți ofere sfaturi și să-ți
împărtășească părerea lor.

Îți propun un exercițiu simplu: ori de câte ori ești întrebat ”Ce mai faci?”,  încearcă să
descoperi răspunsul complet și autentic la această întrebarea – ex. ”Acum, mă duc la ….și mă
gândesc că… iar asta mă face să simt…”. Exercițiul acesta îți va oferi posibilitatea să trăiești
propriile experiențe într-un mod plenar și autentic, conștient fiind de statusul tău emoțional. 
Care ar fi beneficiile acestui mod de a comunica? Pe plan personal, conștietizarea statusului
psihic te poate ajuta să găsești mai ușor soluțiile potrivite pentru rezolvarea anumitor
probleme personale. Te orientezi mult mai ușor cu ajutorul unei hărți dacă știi unde te afli,
nu? În plan relațional, principalul beneficiu ar fi că le oferi celor din jur posibilitatea să te
asculte, să te înțeleagă și să te accepte. Natura umană are o slăbiciune aparte pentru formele
plenare și autentice.

Comunicarea autentică și plenară, cel puțin pentru o perioadă, o să pară ciudată deoarece
presupune depășirea șabloanele zilnice de relaționare care ne păzesc de critica celor din jur,
dar care ne și împiedică să ne manifestăm ca ființe întregi. Acest mod de a comunica previne
acumulările emoționale prezente și compensările impulsive viitoare. E ca o fotografie
interioară pe care o oferim celuilalt: ”Uite, acesta sunt eu în momentul de față și acestea sunt
nevoile mele emoționale.” Răspunsul primit depinde de abilitățile și resursele interne ale
interlocutorului.

Dezvoltarea abilităților de comunicare autentică începe din copilărie, când copiii învață să își
recunoască, să își înțeleagă, să își accepte și să își exprime emoțiile. Modul de exprimare
emoțională se învață din interacțiunea cu ceilalți (părinți, educatori etc.) și în special prin:

 Observarea și imitarea comportamentelor părinților sau a celorlalți copii – de exmplu,

un copil învață să-și verbalizeze emoția pe care o simte (Sunt trist.), dacă observă că
părintele exprimă și el în cuvinte emoțiile
 Consecințele pe care le are exprimarea verbală a emoției – de exemplu, un copil poate
fi descurajat să își mai exprime emoțiile când părintele invalidează emoția copilului
(de pildă, îi spune: ”Lasă nu mai fi supărat! Ce tot plângi, că te-ai lovit ușor!”; sau
ignoră emoția copilului: copilul plânge într-un colț și nimeni nu merge la el să-l
întrebe ceva)

Înveți copilul să-și dezvolte abilităților de comunicare autentică a emoțiilor atunci când:

 Îți accepți propriilor emoții

Este esențial să-ți accepți emoțiile diferite, cum ar fi cele de bucurie, tristețe, teamă, furie ca
fiind normale și sănătoase. Este greșită convingerea că poți proteja copiii de emoțiile
”negative”, de supărare sau tristețe. Emoțiile ne semnalizează că este nevoie să schimbăm
ceva în context sau în convingerea față de situație. Fără emoții am fi în pericolul de a nu fi
capabili de adaptare la mediu. Învățați copiii că este normal și sănătos să simtă diferite emoții.

 Îți exprimi propriilor emoții

Când îți exprimi emoțiile în cuvinte într-un mod adecvat („sunt bucuros/ă”, „sunt trist”, „sunt
furios”), copilul învață că exprimarea emoțională este normală și sănătoasă. Unii părinți au
convingerea că exprimarea emoțiilor în cuvinte este nesănătoasă pentru copii, și din dorința de
a-i proteja, nu spun cum se simt sau nu discută despre emoții. Sau unii părinți consideră, într-
un mod nesănătos pentru copii, că exprimarea emoțiilor ”negative” este un semn de slăbiciune
și nu o normalitate.

 Discuți despre emoții

Discuțiile cu copilul despre emoții, despre cum pot fi ele recunoscute la propria persoană sau
la ceilalți, formează copilului o atitudine sănătoasă cu privire la emoții. De asemenea, este
sănătos să discuți cu copiii despre ceea ce sunt emoțiile, care este cauza lor, de ce ne simțim
diferit în acceași situație sau ce putem face pentru a depăți anumite stări emoționale de
disconfort.

 Îți ajuți copilul să-și recunoască emoțiile

Obișnuiești să-ți întrebi copilul cum se simte în diferite situații sau contexte. Simplul fapt că-l
întrebi despre cum se simte este un mesaj că emoțiile lui sunt importante pentru d-voastră.
Dacă copilul are dificultăți în a numi emoția, încercă să-i descrieți emoția: „Pari să fii
dezamăgit că prietena ta nu s-a jucat cu tine în fața blocului”. O altă modalitate prin care
copilul învață să recunoască emoții este să citiți cărți în care pesonajele au diferite stări
emoționale. În general copilul învață să-și exprime emoțiile când este încurajat să facă acest
lucru.

 Îți ajuți copilul să-și exprime verbal emoțiile

Întreabă copilul cum se simte în diferite contexte. Acordă atenție copilului când îți
împărtășește ceea ce simte sau ceea ce a fãcut. Oprește-te din ceea ce faci în acel moment și
privește-l.

Spune în cuvinte ceea ce ți-a spus copilul pentru a-i trasmite mesajul că ai fost atent și că
înțelegi ceea ce simte sau a simțit. „Îmi spui că te simți bucuroasă când ai fost lăudată de
profesoara de balet pentru cum te-ai mișcat la oră, nu?”, sau „Îmi spui că te-ai întristat când
Maria ți-a vorbit urât, nu?”

Ignorarea și negarea emoțiilor copilului îl poate învăța că ceea ce simte nu este important și va
învăța să nu-și mai exprime emoțiile. Astfel, scade foarte mult șansa părintelui de a-l ajuta pe
copil.

Ajută-l pe copil să fie atent la emoțiile celorlalți. „Cum crezi că s-a simțit George când a
terminat de rezolvat tema pentru a doua zi?”

 Apreciază și recompensează exprimarea adecvată a emoțiilor

Observați și exprimați verbal aprecierea față de modul în care copilul își exprimă emoțiile.
„Apreciez faptul că atunci când te-ai înfuriat, ți-ai luat o pauză ca să te liniștești!”. Spune-i
copilului în cuvinte ceea ce apreciezi, pentru a știi cum este adecvat să îți exprimi o emoție.

 Învață copilul să recunoască și să modifice exprimările neadecvate ale emoțiilor

Exprimările neadecvate ale unor emoții prin comportamente cum ar fi țipatul, lovirea altor
copii sau folosirea unor cuvinte neadecvate (ex. înjuratul sau folosirea unor porecle urâte)
reprezintă pentru adult un context de învățare a exprimării adecvate a emoțiilor.

Primul pas în modificarea acestor comportamente este recunoașterea și acceptarea emoției

care a determinat comportamentul neadecvat: „Observ că ești foarte supărat și furios când
Matei îți ia jocul!”.

Al doilea pas este să îi spui copilului să se oprească din ceea ce face și de ce („când îl lovești
pe Matei, îl doare”, „Oana este tristă când țipi la ea”).

Al treilea pas este să îi spui copilului ce să facă îl locul comportamentului neadecvat. 

„Oprește-te din țipat. Ai nevoie să te liniștești și apoi vorbim despre ce dorești.”

Modul în care părinții își exprimă emoțiile negative reprezintă un model pentru copil. Dacă
copilul observă că părintele țipă atunci când este nemulțumit sau supărat, atunci este mai
probabil ca și el să folosească aceeași strategie atunci când va fi nemulțumit sau supărat.

Comunicarea autentică și adecvată a emoțiilor este extrem de importantă deoarece reprezintă

elementul cheie al exprimării de sine, al capacității de reglare emoțională și al tiparelor de
relaționare socială. În concluzie, dacă copilul este învățat, în funcție de vârsta cronologică, să-
și cunoască și să-și exprime emoțiile, va fi capabil să se perceapă și să fie perceput ca o
persoană completă.

Printre

profesiile puternic afectate de stres, potrivit studiilor[6, 60, 75, 130,

138, 221], cea de cadru didacticdețineo poziție remarcabilă.Drept
surse semnificative ale stresului educațional pot servi:
suprasolicitarea zilnică, dezacordul dintre consumul energetico-
intelectual și recompensele morale și materiale, responsabilitatea
sporită pentru fiecare elev, conflictele de rol, schimbările frecvente
ale standardelor educaționale, necesitatea implementării educației
incluzive etc.Feminizarea profesiei didactice mai adaugă aici
suprasolicitarea cu munci casnice și grija permanentă pentru
membrii familiei. Remunerarea insuficientă și statutul social relativ
scăzut al pedagogilor constituie,la fel, factori cu impact emoțional,
capabili să provoace instabilitate emoțională
„Nici o profesiune nu cere posesorului ei atâta competență, dăruire
și umanism ca cea de profesor, pentru că în niciuna nu se lucrează
cu un material mai prețios, mai complicat și mai sensibil decât este
omul în devenire.Ancorat în prezent, întrezărind viitorul și sondând
dimensiunile posibile ale personalității, profesorulinstruiește,educă,
îndeamnă, dirijează, cultivă și organizează, corectează,
perfecționează și evaluează neîncetat procesul formării și
desăvârșirii calităților necesare omului de mâine”
Stabilitatea emoțională este o caracteristică funcțională, dinamică
și integrativă a personalității, care contribuie la menținerea
productivității muncii în condiții stresante, fără a influența
bunăstarea, sănătatea și performanța profesională a cadrului
didactic.Stabilitatea emoționalăare o structură nivelară,formată din
componente emoționale, volitive, intelectuale și motivaționale, care
interacționează între ele. Funcționarea și dinamica stabilității
emoționale sunt condiționate de particularitățile dezvoltării
componentelor sale. Componenta dominantă, care determină și
asocierea celorlalte într-un sistem, este cea emoțională [186, p.
150]. În activitatea didactică, stabilitatea emoțională are rolul de
reglare și stabilizare, contribuind la menținerea echilibrului
emoțional interior. La fel, un nivel înalt al stabilității
emoționalepermite adaptarea flexibilă și oportună la schimbările
survenite, facilitând atingerea unei eficiențe maximale în situații
anxiogene

adrele didactice stabile emoțional se caracterizează printr-unnivel

mai înalt al adaptării social-psihologice,comparativ cu cadrele
didactice instabile emoțional;•Stabilitatea emoțională are un impact
homeostatic în mediul educațional, astfel încât, cadrele didactice
instabile emoțional denotăun nivel mai scăzut al controlului
emoțional în mediul profesional, demonstrând și o incidență
burnoutmai înaltăcomparativ cu cadrele didactice stabile
emoțional;•Vechimea în munca didacticăși mediul de traial cadrelor
didactice din învățământul primarinfluențează dinamicastabilității lor
emoționale;•Stabilitatea emoțională și satisfacția în muncă stabilesc
o relație de influență reciprocă, iar cadrele didactice stabile
emoțional au un nivel mai înalt al satisfacției în muncă, comparativ
cu celeinstabile emoțional. Aprobarea rezultatelor științifice.
Rezultatele investigației au fost analizate și aprobate în cadrul
ședințelor Sectorului Asistență psihologică în educație, precum și în
cadrul Seminarului Științific de profil alInstitutului de Științe ale
Educației. La fel, rezultatele demersului științific au fost confirmate
în timpulîntrunirilor Consiliului Științifico-Didactic al IȘE în perioada
2013-2017, fiind diseminate la8conferințe naționale și internaționale,
precum și în 14 publicații științifice

cunoștințe sistematizate privind viața emoțională; nteligența emoțională

reprezintă capacitatea de a înțelege și gestiona atât propriile emoții, cât și pe ale
celorlalți. Conceptul este din este în ce mai des folosit, iar unii specialiști consideră că
oamenii ce dau dovadă de inteligență emoțională au abilitatea de a-și adapta gândirea și
comportamentul în funcție de context sau pentru a atinge anumite obiective.

În acest articol vom discuta despre:

 Ce este inteligența emoțională;

 Cele cinci componente ale inteligenței emoționale;
 Cum recunoaștem o persoană care are inteligentă emoționala;
 Inteligența emoțională la copii;
 Cum ne influențează inteligența emoțională la locul de muncă;
 Importanța inteligenței emoționale în leadership;
 Cum ne putem îmbunătăți inteligența emoțională.

Ce este inteligența emoțională

Conceptul de inteligență emoțională (EI), denumit uneori coeficient emoțional (EQ), a apărut
în anii ’60, însă a devenit cunoscut trei decenii mai târziu, datorită lui Daniel Goleman.
Acesta a fost unul dintre promotorii conceptului de inteligență emoțională și autorul a
numeroase cărți pe această temă.
Coeficientul emoțional (EQ) este diferit de coeficientul de inteligență (IQ), care măsoară
inteligența umană în sensul abilităților mentale cognitive în mod general, pe baza unor teste
standardizate, raportate la vârsta cronologică.

Dacă IQ-ul este facil de măsurat, majoritatea oamenilor situându-se în jurul valorii de 100, în
ceea ce privește inteligența emoțională nu există o scară valorică și nici teste standardizate. Cu
toate acestea, unele companii au conceput și au integrat propriile lor teste de inteligență
emoțională în procesul de recrutare a angajaților, din convingerea că persoanele care vor
demonstra un nivel înalt de inteligență emoțională vor fi angajați sau lideri mai buni.

Cele cinci componente ale inteligenței emoționale

Autocunoașterea

Presupune conștientizarea propriilor sentimente și emoții – persoanele care au o inteligență

emoțională ridicată au, de asemenea, și un nivel mare al cunoașterii de sine. Acestea înțeleg
cum emoțiile afectează atât viețile lor, cât și pe ale celorlalți. Aceste persoane nu permit
emoțiilor să preia controlul.

Autostăpânirea

Persoanele care au capacitatea să își stăpânească gândurile și impulsurile nu vor lua decizii
pripite, pentru că anticipează consecințele unei acțiuni înainte de a o lansa. Acest aspect poate
fi de folos în multe situații din viață.

Motivație

Persoanele care au inteligență emoțională ridicată găsesc motivația de a face anumite acțiuni,
de a munci pentru obiectivele lor și sunt productive. Au planuri pe termen lung și se gândesc
la modul în care acțiunile lor vor contribui la îndeplinirea acestora.

Empatie

Persoanele inteligente din punct de vedere emoțional sunt mai puțin egoiste și simt empatie
pentru ceilalți și pentru problemele lor. Sunt buni ascultători, au capacitatea de a cugeta bine
și pot înțelege nevoile celorlalți. Persoanele inteligente emoțional sunt considerate prieteni
loiali.

Abilități sociale

Unei persoane cu inteligență emoțională ridicată îi este mai ușor să colaboreze și să lucreze în
echipă; poate fi un lider bun datorită abilităților de comunicare și de gestionare a relațiilor.

Ești interesat de inteligență emoțională?

Află într-o ședința de coaching cum îți poți schimbă viață în bine utilizând inteligență
emoțională.

De unde ştim că un om posedă un grad mai mare sau mai mic al inteligenţei emoţionale sau în
limbajul comunicarii? Observăm cum se comportă în relaţiile cu cei din jur şi suntem deseori
surprinşi de capacitatea lui de a găsi soluţii la unele probleme complexe, ne place modul
asertiv în care îşi exprimă părerile, corelează aspecte inedite ale unor idei la care nu ne-am fi
gândit şi decidem cu respect că avem de-a face cu un tip inteligent.

Aşadar, Inteligenţa emoţională are legătură cu capacitatea de a rezolva probleme, cu

gândirea critică, cu înţelegerea şi interpretarea lucrurilor abstracte, dar mai ales cu modul în
care individul alege limbajul comunicarii potrivit fiecărui context.

Comunicarea non-violentă (bibl. „Comunicarea nonviolentă – un limbaj al vieţii” de Marshall

B. Rozenberg) face o distincţie clară între Observare şi Evaluare şi evidenţiază conştientizarea
nevoilor personale şi identificarea stării afective printr-o formulare specifică a cererii, a
verbalizării mesajului specific. Atunci când combinăm Observarea cu Evaluarea, oamenii tind
să audă doar critica. Cuvintele parazit, învinuirile, insultele, etichetele, comparaţiile
umilitoare, etc. fac parte din comunicarea alienată, care în mod evident nu îl reprezintă pe
omul inteligent emoţional.

Am putea vorbi aici şi despre oamenii anxioşi, care se luptă cu analize exagerate ale detaliilor
legate de evenimente trecute sau viitoare. Un studiu publicat în revista PSY, arată că mulţi
dintre oamenii anxioşi pică teste de inteligenţă relativ simple, mai ales dacă sunt constrânşi
emoţional. Unii pot deveni depresivi dacă insistă să rămână într-o buclă fără ieşire a gândului
centrat pe cauzele şi/sau consecinţele unui moment declanşator.

Aceşti oameni, de multe ori colegi, rude, prieteni poate, ne sâcâie cu discursul lor repetitiv
axat obsesiv pe o singură idee, par că nu ascultă sau nu iau în consideraţie sfaturile, care
pentru noi, par soluţii simple şi evidente de ieşire din situaţiile respective. Ne enervăm și
gândim, poate chiar izbucnim: „Eşti prost?” Este evidentă părerea noastră despre inteligenţa
emoţională a interlocutorului nostru.

O altă dimensiune a inteligenţei emoţionale în cadrul comunicării este reprezentată de

limbajul non verbal. Dacă ne gândim la persoanele care au o puternică capacitate de a procesa
semnalele non-verbale cu care interacţionează, care ştiu să folosească acest tip de limbaj în
folosul propriu, pentru a exprima dincolo de cuvinte, o stare, o idee, o poziţie, etc., putem
observa tipologii interesante de oameni. Mulţi dintre noi am urmărit cu interes serialul „Lie to
me”, al cărui consultant, Paul Ekman, ne-a oferit pe parcursul primului sezon, o trecere în
revistă a celor mai interesante microexpresii ale feţei umane, datorate emoţiilor. Cei 43 de
muşchi ai feţei se combină pentru a produce cca. 10.000 de expresii posibile. Dacă le-am
învăţa pe toate, probabil am putea ști ce gândeşte orice persoană din faţa noastră. (bibl.
„Emoţii date pe faţă”- Paul Ekman).

Pentru cei care doresc să aprofundeze secretele citirii feţei, recomand Al Ferasa, o tehnică
străveche, care are la bază următoarea idee: „Când te naşti, faţa ta este ca o pânză goală. Pe
măsură ce mediul şi emoţiile încep să te afecteze, muşchii feţei tale răspund prin mii şi mii de
mişcări repetate, involuntare care îţi modelează faţa. Pe măsură ce te maturizezi, iar gândurile,
dorinţele şi sentimentele îţi devin mai complicate, riduri şi forme îţi apar pe faţă, împărtăşind
o poveste”.

Nu în ultimul rând, putem afirma cu tărie că omul inteligent emoţional ştie să folosească
tehnicile comunicării paraverbale, cunoaşte moduri de a-şi sincroniza mesajul în concordanţă
cu intenţia sa, prin elementele vocii: volum, ton, ritm, accent, pauză, dicţie.
Vocea este asociată trăirilor sufletești și emoţiilor. De exemplu, cei entuziaşti sau furioşi
vorbesc tare; cei lipsiţi de încredere sau siguranţă, au volumul scăzut. Vocea cu tonalitate
joasă este atractivă (voce de radio) şi creează impresia de autoritate, siguranţă şi control, cea
cu tonalitate înaltă, de emoţie sau de nesiguranţă. Scăderea volumului vocii în acelaşi timp cu
încetinirea ritmului vorbirii, pot capta atenţia sau pot ameninţa. Pentru a crea o impresie de
încredere vom accentua cuvintele pozitive.

Admirăm capacitatea experţilor care stăpânesc secretele vorbitului în public. Este fascinant
modul în care aceştia exprimă teoria atribuită cercetătorului Albert Mehrabian, conform căreia
doar 7% din mesaj este transmis prin limbaj verbal, 38% prin limbaj paraverbal și 55% prin
limbaj non-verbal. Spre exemplificare şi în încheiere, vă invit să urmăriţi un discurs inedit pe
care sunt sigură că-l veţi înţelege… cuvânt cu cuvânt

COMPORTAMENT PROSOCIAL

Dacă ființele umane au devenit o specie atât de specială, este, în parte, pentru că au reușit să
creeze rețele sociale mari de îngrijire reciprocă și transmitere a cunoștințelor. Adică, suntem
foarte dăruiți să ne raportăm între noi în multe moduri diferite, o tendință care poate fi
rezumată într-un singur concept: comportamentul prosocial.

În continuare vom vedea ce este exact comportamentul prosocial, în ce moduri este exprimat
și cum se raportează la fenomenele de empatie și cooperare.

Ce este comportamentul prosocial?

Deși nu există o definiție universală a conceptului de comportament prosocial, există un
consens ridicat în definirea acestuia ca fiind A repertoriul de comportamente de natură socială
și pozitivă.

Datorită diferențelor de criterii cu privire la includerea factorului motivațional în definiție,

autorii consideră că există două tipuri de comportamente sociale pozitive: comportamente
care raportează un beneficiu pentru ambele părți implicate și comportamente care beneficiază
doar de una dintre părți.

O definiție propusă care integrează atât aspectele comportamentale, cât și cele motivaționale,
afirmă că toate comportamentele sociale pozitive se desfășoară în beneficiul altuia în prezența
(sau nu) a motivației altruiste, precum oferirea, ajutarea, cooperarea, partajarea, mângâierea
etc. La rândul său, Strayer propune o clasificare a patru tipuri de activități pentru a clarifica
fenomenul comportamentului prosocial:

1. Oferă, împărtășește, schimbă activități sau comerțul cu obiecte cu alte persoane.

2. Activități de cooperare.
3. Ajutați jocuri și sarcini.
4. Activități empatice spre celălalt.
Pe baza acestei propuneri, în comportamentul prosocial beneficiul revine celeilalte persoane,
în timp ce în comportamentul de cooperare ambele părți se coordonează pentru a obține un
beneficiu reciproc. Acum, determinarea câștigului fiecărei părți este în sine o provocare
pentru psihologie și științele comportamentale în general. La urma urmei, disponibilitatea de a
ajuta pe cineva și satisfacția de a fi făcut acest lucru sunt în sine factori care ne vorbesc despre
o recompensă pentru individul altruist.

Familia obișnuită s-a îmbogățit în timpul izolării!

Aflați mai multe→

Cercetări efectuate pe această temă

Comportamentul prosocial este un concept deloc recent în domeniul psihopedagogiei. Cu
toate acestea, cel mai mare boom al cercetării în acest domeniu al cunoașterii corespunde
etapei finale a secolului trecut. Din acel moment, s-a studiat mai amplu în ce mod influențează
acest fenomen bunăstarea emoțională a individului (obținând o corelație intens pozitivă între
ambele) și ce metodologie ar trebui urmată pentru a implementa programe care sporesc acest
tip de funcționare benefică în populația de copii.

Astfel, se pare că în timpul dezvoltării socio-emoționale a ființei umane promovarea

comportamentului prosocial poate produce cea mai mare incidență, adică internalizarea unui
set de valori precum dialogul, toleranța, egalitatea sau solidaritatea. care sunt reflectate
comportamental din acte precum ajutarea celuilalt, respectul și acceptarea celuilalt, cooperare,
consolare sau generozitate atunci când împărtășesc un anumit obiect.
Familia obișnuită s-a îmbogățit în timpul izolării!
Aflați mai multe→

Comportamentul prosocial din teoriile învățării

Una dintre explicațiile principale ale conceptului de comportament prosocial a fost propusă
prin învățarea teoriilor, deși există și alte modele teoretice precum perspectiva etologică și
sociobiologică, abordarea cognitiv-evolutivă sau perspectiva psihanalitică.

Teorii ale învățării, de înaltă considerație empirică, apărați că comportamentul prosocial

derivă din influența factorilor externi sau de mediu. Astfel, aceste tipuri de
comportamente sunt învățate prin proceduri precum condiționarea clasică și operantă, din care
acțiunile emise sunt asociate cu stimuli și consecințe plăcute pentru individ (întărire pozitivă)
și, prin urmare, tind să fie repetate în viitor. Mai des, tipul de întărire oferit este mai degrabă
social (mai degrabă un gest, un zâmbet, o demonstrație de afecțiune) decât material.

Faptul de a primi o recompensă afectivă, conform investigațiilor efectuate, pare să încurajeze

în individ dorința de a emite un comportament util celuilalt. Adică, există o motivație internă
pentru realizarea comportamentului menționat, spre deosebire de ceea ce se întâmplă atunci
când recompensa este materială, în care comportamentul este realizat pentru a obține
recompensa specifică.

Pe de altă parte, alte studii propun relevanța învățării observaționale prin imitarea modelelor
prosociale. Unii autori evidențiază o influență mai mare a factorilor interni, cum ar fi stilurile
cognitive utilizate în raționamentul moral, în timp ce alții subliniază faptul că factorii externi
(agenții de socializare -familie și școală- și mediul înconjurător) sunt modificați până când
devin controale interne prin interiorizarea reglementării propriei persoane. comportament
propriu (Bandura, 1977 și 1987).

Aceste contribuții sunt clasificate în perspectivele interacționiste, deoarece considerați

interacțiunea individului cu situația ca un factor determinant al comportamentului.

Empatia, o componentă esențială

Capacitatea de empatie este unul dintre factorii cauzali ai comportamentului prosocial, deși
cercetările ar trebui să arunce mai multă lumină asupra relației specifice dintre ambele
fenomene.

Unele propuneri susțin definirea empatiei ca un proces interactiv între aspectele afective,
motivaționale și cognitive care au loc în timpul diferitelor etape de dezvoltare. Empatia are
un caracter învățat în mare parte prin procese de modelare și este definit ca fiind un
răspuns afectiv care este emis după conștientizarea înțelegerii experienței situației și a
sentimentelor sau percepțiilor pe care le primește celălalt. Această abilitate poate fi învățată
din înțelegerea semnificației anumitor indicii non-verbale, cum ar fi expresiile faciale care
indică starea emoțională a subiectului în cauză.

Unii autori și-au concentrat studiile pe diferențierea empatiei situaționale de empatia

dispozițională, care se referă la tendința unor tipuri de personalitate mai sensibile la
manifestările empatice. Această ultimă distincție a fost luată ca un aspect cheie pentru a studia
natura comportamentului prosocial, găsind o corelație ridicată între o predispoziție empatică
ridicată și o emisie mai mare de comportament prosocial.

Fațetele empatiei
Capacitatea empatică poate fi înțeleasă din trei perspective diferite. Având în vedere
fiecare dintre ele, rolul de mediere al acestui fenomen poate fi văzut diferențiat în ceea ce
privește comportamentul prosocial: empatia ca afect, ca proces cognitiv sau ca rezultat al
interacțiunii dintre primele două.

Constatările arată că primul caz este mai strâns legat de comportamentul de a-l ajuta pe
celălalt, deși nu s-a ajuns la concluzia că este un factor cauzal, ci un mediator. Astfel, nivelul
de empatie dispozițională, legătura stabilită cu figura mamei, tipul de situație specifică în care
apare comportamentul empatic, vârsta copiilor (la copiii preșcolari asocierea dintre empatie și
comportament) joacă, de asemenea, un rol important. este mai slabă decât la copiii mai mari),
intensitatea și natura emoției susținute etc.

Chiar și așa, pare clar că implementarea de programe pentru consolidarea capacității de

empatie în timpul dezvoltării copilului-adolescent poate fi un factor de protecție pentru
bunăstarea personală și socială în viitor.

Cooperare vs. Concurența în dezvoltarea socio-emoțională

De asemenea, învățăm teorii care, în secolul trecut, au pus mai mult accent pe delimitarea
relației dintre manifestarea comportamentului cooperativ vs. competitivă în ceea ce privește
tipul de dezvoltare psihologică și socială experimentată de persoanele expuse la unul sau altul
model.

Pentru comportament cooperativ Se înțelege ansamblul de comportamente care se exprimă

într-o situație dată atunci când cei implicați în ea lucrează pentru a atinge obiectivele grupului
comun ca prioritate, acest punct acționând ca o cerință pentru atingerea obiectivului
individual. Dimpotrivă, în situația concurențială fiecare individ este orientat să își atingă
propriile obiective și împiedică pe ceilalți să aibă posibilitatea de a le atinge.
Cercetări efectuate de Deutsch la MIT au găsit o eficiență comunicativă mai mare, mai
multe interacțiuni comunicative în ceea ce privește propunerea propriilor idei și
acceptarea celorlalți de la alții, un nivel mai ridicat de efort și coordonare în sarcinile care
trebuie îndeplinite, o productivitate mai mare și o încredere mai mare în contribuțiile
membrilor grupului în grupurile de cooperare decât în cele competitive.

În alte studii ulterioare, deși fără o validare suficient de empiric contrastată care să permită o
generalizare a rezultatelor, indivizii au fost asociați cu comportamente de cooperare
caracteristice, cum ar fi o interdependență mai mare pentru atingerea obiectivelor, există
comportamente mai utile între diferiți subiecți, frecvență în satisfacerea nevoilor reciproce și o
proporție mai mare de evaluări pozitive ale celuilalt și o mai mare promovare a
comportamentelor altor persoane.

Cooperare și coeziune socială

Pe de altă parte, Grossack a concluzionat că cooperarea este pozitiv legată de o mai mare
coeziune a grupului, o mai mare uniformitate și calitate a comunicărilor între membri,
similar cu ceea ce a subliniat Deutsch.

Sherif a confirmat că tiparele de comunicare sunt mai oneste în grupurile de cooperare, că se

observă o creștere a încrederii reciproce și a dispoziției favorabile între diferiții membri ai
grupului, precum și o probabilitate mai mare de organizare normativă. În cele din urmă, a fost
observată o putere mai mare a situațiilor de cooperare pentru a reduce situațiile de conflict
intergrup. Ulterior, alți autori au asociat apariția sentimentelor de contraempatie, niveluri mai
ridicate de anxietate și un nivel mai scăzut de comportamente tolerante în grupurile
competitive de școlari.

Cooperarea în educație
În domeniul educațional, au fost evidențiate efectele pozitive multiple derivate din utilizarea
metodologiilor care promovează munca cooperativă, promovând la rândul lor performanțe
academice superioare (în abilități precum asimilarea conceptelor, rezolvarea problemelor sau
elaborarea de produse cognitive, matematică și lingvistică) , o stimă de sine mai mare, o
predispoziție mai bună spre învățare, o motivație intrinsecă mai mare și o performanță mai
eficientă a anumitor abilități sociale (înțelegerea celuilalt, comportament util, partajare,
respect, toleranță și îngrijorare între egali sau tendință de a coopera în afara situațiilor de
învățare) .

În concluzie
De-a lungul textului, a fost posibil să se verifice beneficiile obținute în starea psihologică
personală atunci când învățarea comportamentului prosocial este promovată în etapa de
dezvoltare. Aceste abilități sunt esențiale, deoarece ajută la conectarea cu restul societății și
beneficiază de avantajele de a fi membru activ al acesteia.

Astfel, avantajele nu numai că au un impact asupra optimizării stării emoționale a individului,

dar comportamentul de cooperare este asociat cu o competență academică mai mare, unde
este facilitată asumarea unor abilități cognitive precum raționamentul și stăpânirea
cunoștințelor instrumentale abordate în timpul școlii.
Prin urmare, s-ar putea spune că promovarea comportamentului prosocial devine un mare
factor de protecție psihologică pentru subiect în viitor, făcându-l individual și social mai
competent, pe măsură ce se maturizează până la maturitate. Deși poate părea paradoxal,
creșterea, maturizarea și câștigarea autonomiei implică să știi să te potrivești cu restul și să te
bucuri de protecția lor în anumite aspecte.

 Calvo, A.J., González, R. și Martorell, M.C. (2001). Variabile legate de

comportamentul prosocial în copilărie și adolescență: personalitate, auto-concept și
gen. Copilărie și învățare, 24 (1), 95-111.

 Ortega, P., Minguez, R. și Gil, R. (1997). Învățare cooperativă și dezvoltare morală.

Jurnalul spaniol de pedagogie, 206, 33-51.

 Ortiz, M.J., Apodaka, P., Etxeberrria, I., și colab. (1993). Unii predictori ai
comportamentului prosocial-altruist în copilărie: empatia, luarea perspectivei,
atașamentul, modelele părintești, disciplina familială și imaginea ființei umane.
Jurnalul de psihologie socială, 8 (1), 83-98.

 Roberts, W. și Strayer, J. (1996). Empatie, expresivitate emoțională și comportament

prosocial. Dezvoltarea copilului, 67 (2), 449-470.

 Roche, R. și Sol, N. (1998). Educație prosocială a emoțiilor, valorilor și atitudinilor.

Barcelona: Art Blume.

:
Cum recunoaștem o persoană cu inteligență emoțională
 Este privită ca fiind persoană empatică de către ceilalți;
 Are capacitatea de a rezolva problemele și de a găsi soluții;
 Nu se teme să fie vulnerabilă și să spună ceea ce simte;
 Este capabilă să stabilească limite și nu se teme să zică „nu”;
 Poate relaționa cu ceilalți oameni în diferite contexte;
 Este capabilă să treacă peste evenimentele negative;
 Poate accepta critici constructive fără a-și găsi scuze sau a-i blama pe ceilalți;
 Este un ascultător foarte bun;
 Nu-i este teamă să-și recunoască greșelile și să-și ceară scuze;
 Se automotivează;
 Înțelege acțiunile și comportamentele celorlalți.

O persoană care nu dă dovadă de inteligență emoțională:

 Are probleme legate de asumare a responsabilității;

 Nu gestionează bine criticile;
 Nu poate trece peste greșelile din trecut;
 Se simte neînțeleasă;
 Întâmpină dificultăți în menținerea relațiilor;
  Nu înțelege emoțiile celorlalți.

Inteligența emoțională nu trebuie să fie confundată cu alte trăsături pozitive de personalitate –

cum ar fi optimismul, capacitatea de a crea veselie pentru alții și pentru sine, calmul sau o
bună capacitate de motivare. Astfel de calități sunt importante, însă nu au legătură cu
inteligența emoțională.

O persoană cu o inteligență emoțională ridicată este conștientă de propriile sentimente și stări

emoționale, chiar și atunci când acestea sunt negative. Așa că este capabilă să le identifice și
să le gestioneze. În plus, înțelege sentimentele pe care ceilalți le experimentează, ceea ce face
ca persoana respectivă să fie un prieten, părinte, lider sau partener mai bun. Aceste abilități
pot fi perfecționate în timp.

Inteligența emoțională la copii

Inteligența emoțională are aceleași elemente definitorii și în ceea ce privește copiii. Pe măsură
ce aceștia cresc, trec prin anumite stadii de dezvoltare ale inteligenței emoționale:

 Dezvoltarea conștientizării emoționale, mai întâi a propriilor sentimente, apoi a

sentimentelor celorlalți;
 Recunoașterea, identificarea și percepția emoțiilor – vor învăța să înțeleagă expresiile faciale,
limbajul corporal, tonul vocii, atât la ei, cât și la ceilalți;
 Descrierea sentimentelor și denumirea emoțiilor – vor învăța cum să folosească cuvintele
pentru a transmite ceea ce simt;
 Empatizarea cu ceilalți – dezvoltarea sentimentului de grija pentru ceilalți;
 Controlul și gestionarea emoțiilor – vor învăța cum să-și stăpânească emoțiile în momentul în
care trebuie să acționeze, atunci când au sentimente;
 Înțelegerea legăturilor dintre emoții și comportamente.

Cum poate fi exemplificată inteligența emoțională la copii

 Își exprimă emoțiile în moduri vizibile: de exemplu, copiii extrovertiți sunt mai vocali, iar cei
introvertiți pot cânta, desena sau chiar scrie despre modul în care se simt;
 Pe măsură ce se dezvoltă, îi vor asculta pe ceilalți în mod mai activ și vor răspunde în moduri
adecvate din punct de vedere emoțional;
 Își autoreglează sentimentele – vor începe, în mod treptat, să proceseze emoțiile prin care
trec.

În consecință, un copil care are inteligență emoțională se va dezvolta mai armonios din punct
de vedere psihic și comportamental. Părinții sunt cei care îi pot ajuta în acest sens. Discuțiile
despre emoții și sentimente îi vor ajuta pe copii să le recunoască și să vorbească despre ele.

În plus, inteligența emoțională îi ajută pe copii să se înțeleagă pe ei și pe ceilalți, să comunice

și să își gestioneze sentimentele, indiferent de natura acestora. Aceste achiziții îi vor ajuta pe
tot parcursul vieții să dezvolte și să mențină relații, atât la nivel personal, cât și profesional.
Există diferite jocuri și exerciții prin care copiii își pot dezvolta inteligența emoțională.

Ești interesat de inteligență emoțională?

Află într-o ședința de coaching cum îți poți schimbă viață în bine utilizând inteligență
emoțională.
Vreau să mă programez

n ultimii ani auzim tot mai des vorbindu-se despre inteligența emoțională. Dar, mai exact, ce
este această „inteligență“? Cum chiar denumirea ei o recomandă, este unul dintre elementele
inteligenței multiple ce caracterizează o ființă umană. Știind că inteligența reprezintă
abilitatea noastră de a dobândi și aplica cunoștințe în diversele situații cu care viața ne
întâmpină, este evident că și inteligența este o realitate multifațetată.

Dimensiunile multiple ale inteligenței ne permit să învățăm să răspundem situațiilor de viață

prin apelarea la calități dintre cele mai diferite. Din acest motiv, este supralicitată ideea
potrivit căreia inteligența unei persoane poate fi determinată doar prin raportare la inteligența
sa intelectuală.

Oamenii se diferențiază între ei prin multe aspecte, gândirea fiind unul dintre palierele
psihicului unde se pot identifica diferențe majore. Oamenii sunt diferiți. Gândesc diferit. Simt
diferit. Se comportă diferit. Ca urmare a diferențelor existente în triada gânduri-emoții-
comportamente, oamenii dezvoltă și modalități diferite de a învăța.

Abilitățile care servesc învățării și adaptării la mediu trebuie să fie și ele corespunzător
dimensionate, respectiv diferite și multiple. Așa că, pe lângă inteligența intelectuală, putem
vorbi și despre inteligența emoțională, verbală, vizuală, muzicală etc.

Dacă inteligența intelectuală este capacitatea de a gândi și de a dobândi cunoștințe într-o

manieră rațională, inteligența emoțională este capacitatea de a fi „isteț“ în privința emoțiilor și
sentimentelor. Ea reprezintă mai degrabă o sumă de abilități, implicând capacitatea de a
observa, înțelege și gestiona eficace emoțiile, atât în propria persoană, cât și în ceilalți.

Inteligența emoțională – având ca piatră de temelie emoțiile și sentimentele noastre – este

ceea ce ne face umani, ne ajută să trecem cu bine în viață prin tot felul de momente, alături de
diverse tipologii umane, fiind totodată elementul care face diferența între o experiență de viață
de succes și una presărată doar cu iz de intelectualitate. De aceea, ne dorim pentru tânăra
generație, pe lângă dezvoltarea intelectualității, și dobândirea acelor abilități care să îi
pregătească pe viitorii adulți pentru provocările de zi cu zi ale vieții, care arareori sunt de
natură pur intelectuală.

Și tot de aceea, ne dorim pentru aceștia să nu fie doar „cei mai buni din clasă“ ori „șefii de
promoție“, care însă nu își găsesc un loc în propria viață, care nu știu cum să trăiască în afara
mediului academic sau (mai târziu) a biroului, care nu știu să interacționeze, să gestioneze
relații, să fie oameni compleți. Ne dorim pentru ei „tot pachetul“!

Când lipsește inteligența emoțională din mediul academic

Cum se poate raporta la mediul academic un elev căruia îi lipsește inteligența emoțională, mai
ales în perioadele solicitante, care necesită atât investiție motivațională, cât și efort cognitiv?
Acestea sunt perioade în care școala devine dificilă, iar abilitățile elevilor de a face față sunt
puse la încercare. În acest scenariu, următoarele tipare comportamentale pot ieși la iveală,
permițând identificarea elevilor care nu și-au dezvoltat corespunzător inteligența emoțională.

℗PUBLICITATE

Acești elevi nu știu cum să se conecteze cu ei înșiși, cu propriile emoții, nu știu să le

identifice, să le exprime și să le gestioneze, motiv pentru care pot deveni tensionați și
irascibili. Ei sunt elevii care, de îndată ce s-au confruntat cu un exercițiu dificil, aruncă stiloul
și caietele pe jos în semn de frustrare și protest. În unele cazuri mai triste, pot părăsi sala de
clasă mânioși și iritați, pentru a nu se mai întoarce ulterior, conturându-se astfel unul dintre
motivele abandonului școlar.

De asemenea, acești elevi nu au abilitatea de a recunoaște nici în alții emoțiile care îi animă,
astfel că pot isca ușor conflicte – de exemplu, țipă la un coleg care își oferă ajutorul pentru
rezolvarea unei probleme dificile, crezând că acesta încearcă doar să îi necăjească și mai tare.

Le lipsește talentul de a se manifesta firesc în cadrul relațiilor cu colegii și profesorii și, de

multe ori, au izbucniri zgomotoase de furie sau de frustrare, acesta fiind și fondul pe care apar
în școli comportamentele ostile de tip bullying.

Astfel de elevi nu își asumă consecințele propriilor acțiuni, ci plasează adesea

responsabilitatea în exterior, altcineva fiind responsabil pentru nota proastă pe care au luat-o.
Incapacitatea lor de a-și asuma responsabilitățile adesea îi lasă cu un gust amar, făcându-i să
se victimizeze.

Fiind învăluiți de emoții cărora nu știu cum să le facă față, le este dificil să se concentreze, să
își păstreze mintea limpede, astfel că nu își setează de obicei scopuri prea înalte și sunt ușor
deturnați de la acestea când trec prin situații care îi tulbură, precum existența unor probleme
în familie.

Totodată, ei nu sunt animați de o motivație internă, plasând în exteriorul lor mobilurile care îi
pun în mișcare pentru atingerea unor obiective – spre exemplu, sunt elevii care învață pentru
note ori pentru a obține acceptarea părinților sau aprecierea profesorilor. Dinamica unei clase
de elevi este extrem de importantă pentru crearea unui mediu propice învățării.

Atâta vreme cât sunt cunoscute și observate tiparele comportamentale specifice lipsei de
inteligență emoțională, se pot face pași înspre deprinderea și dezvoltarea acesteia, în
beneficiul nostru, al tuturor – la orice vârstă și indiferent de rolurile sociale jucate (cel de elev
nefăcând excepție).
 Responsabilitatea se defineste atat ca grija, preocupare, interes, fata de consecintele
actelor proprii, cat si in raport cu ceilalti si comunitatea“(T. Catineanu). În literatura de
specialitate se face distinctie intre raspundere si responsabilitate. În timp ce responsabilitatea
emana indeosebi din zona normelor morale fiind corelata cu libertatea morala, raspunderea
este asociata normelor juridice si celorlalte tipuri de norme (exceptand pe cele morale).

Daca se accepta ideea ca morala poate fi implicata in orice tip de activitate, ca

dimensiune a sa, se intelege ca raspunderea poate implica si responsabilitatea, relatia inversa
nefiind valabila: „libertatea morala incumba raportarea la o necesitate care nu este nici
necesitatea naturii (ansamblul legilor naturii), nici necesitatea sociala (ansamblul legilor
obiective ale vietii sociale), ci ansamblul normativ moral, ca parte a normativitatii sociale,
alaturi de cel juridic, economic, politic etc.“ (O. Tatar).

A vorbi despre libertatea morala si corelatul sau, responsabilitatea, inseamna a aborda

raportul dintre subiectul colectiv si/sau individual si sistemul normativ moral. Libertatea
morala consta in posibilitatea individului de a alege in mod constient intre multiplele situatii
generate de aceasta necesitate, situatie care imbraca forma generala a alternativei bine – rau.
Directia, vectorul raspunderii este dinspre exterior spre interiorul individului (esti facut
raspunzator de catre grup, societate etc.), in timp ce vectorul responsabilitatii este dinspre
individ spre grup, comunitate, societate (deci individul isi asuma responsabilitatea actului,
gestului, atitudinii sale etc.).

În dictionarul Larousse raspunderea este definita ca „persoana care trebuie sa raspunda,

sa fie garanta pentru propriile sale actiuni sau ale alteia pe care le determina“ sau, in termeni
de decizie, „persoana care are capacitatea de a lua decizii, dar care trebuie sa dea socoteala
unei autoritati superioare sau celor care i-au acordat mandatul“.

Dictionarul explicativ al limbii romane defineste raspunderea ca „fapt de a raspunde“,

iar responsabilitatea ca „obligatia de a efectua un lucru, de a raspunde, de a da socoteala de
ceva“.

Raspunderea nu este o dimensiune interna a agentului, nu deriva dintr-un raport pe care

agentul il instituie intre el si colectivitate in mod voit si interesat, ci un fenomen pe care
autoritatea colectiva (cel mai adesea institutionalizata sub forma normelor) il atribuie
agentului; in mod justificat sau nu, agentul il suporta ca pe ceva exterior, acceptat adesea in
mod neliber, nedorit, ca obligatie.

Raspunderea si responsabilitatea sunt fenomene complementare, diferite ca si continut,

intre ele fiind o distinctie de substanta normativa, nu una terminologica.

Hlavek distinge de asemenea intre cele doua concepte: „Responsabilitatea se

diferentiaza de obligatie ca atitudine angajata si stabila prin norma (), prin faptul ca in cazul
responsabilitatii persoana se simte raspunzatoare si pentru consecintele faptelor care nu sunt
impuse ca obligatii de o norma, un ordin, o lege“.

Atitudinal vorbind, raspunderea inseamna a respecta o norma in timp ce

responsabilitatea inseamna a adera la un sistem de norme, a-ti asuma un obiectiv.
Responsabilitatea este mai mult legata de teoria actiunii (praxiologie) si de morala in timp ce
raspunderea tine mai mult de legea juridica; domeniul dreptului nu este decat o arie a efectelor
responsabilitatii.
 Meritul de a fi pus in discutie problema responsabilitatii apartine lui Paul Fauconet, care
a asezat-o pe o baza teoretica reala, ca raport intre fapta si normele sociale care reglementeaza
comportamentul si activitatea oamenilor la un moment dat. Responsabilitatea este inteleasa ca
un produs social, ca un fenomen care face parte din sistemul reprezentarilor colective.

Fundamentul ontologic si axiologic al raspunderii si al responsabilitatii il constituie

necesitatea convietuirii sociale a indivizilor. Normele sociale fiind si valori colective,
responsabilitatea are si un temei axiologic; raspunderea are o intemeiere formala.

Întrucat raspunderea se intemeiaza pe autoritatea normelor sociale rezulta ca agentul

actiunii este raspunzator fata de orice grupare sau colectivitate sociala data, fata de orice
forma de organizare care poseda o astfel de autoritate formala normativa, coercitiva, cu
ajutorul careia isi subordoneaza anumite categorii de indivizi sau grupuri, in calitate de agent
si membru al ei. Din aceasta perspectiva agentul apare ca responsabil fata de: familia, clasa,
partidul sau organizatia la care a aderat, ordinea social-politica si economica existenta,
poporul si natiunea din care face parte.

Raspunderea si responsabilitatea difera si in ceea ce privesc consecintele functionarii

lor, functiile lor sociale. J. Sczcepanski le considera ca fenomene sau mijloace de control ale
integrarii sociale. Raspunderea vizeaza conservarea sistemului social; responsabilitatea
manifestata poate avea ca rezultat ameliorarea sistemului social, dezvoltarea lui. Raspunderea
se rezolva prin sistemul de actiuni penale (nu numai in sens de juridic, ci in acceptiunea de
civil, moral, blam, apreciere negativa, in general); sanctiunile apar ca obligatii si interdictii,
mijlocul raspunderii fiind constrangerea, pe cand pentru actiunile responsabile societatea a
instituit un sistem de sanctiuni premiale, de recompense.

Daca raspunderea se raporteaza la orice individ (sau grup de indivizi), responsabilitatea

nu este un atribut al oricarui agent. Ea este legata de capacitatea interna de alegere pe baza de
optiune, asadar este un derivat al libertatii de alegere asa cum arata J.P. Sartre. Prin
responsabilitate, colectivitatea sau grupul pot fi scutite de necesitatea si povara supravegherii
activitatii agentului.

Daca absenta raspunderii este un fenomen patologic, absenta responsabilitatii este un

fenomen de alienare, de instrainare a agentului fata de colectivitate. Raspunderea si
responsabilitatea sunt forme sau trepte succesive ale aceluiasi fenomen general de integrare a
individului in colectivitate. În raspundere, societatea il angajeaza pe individ, pe cand in
responsabilitate individul se autoangajeaza si aceasta este o forma superioara de integrare
sociala.

Responsabilitatea este si scop al educatiei, ideal moral, politic si actional. La scara

istorica avem de-a face cu o diferentiere intre ele. La scara evolutiei individualitatii umane
(individ – persoana – personalitate) avem de-a face cu un proces de trecere de la raspundere la
responsabilitate. La inceput copilul invata raspunderea prin distribuirea de catre diferiti agenti
sociali (familia, scoala etc.) a diferitelor sarcini, munci usoare etc.; initial lui i se impun din
exterior diferite obligatii si/sau interdictii; apoi, o data cu inaintarea in varsta, el invata sa fie
si responsabil.
 În cadrul unui invatamant modern se tinde o trecere de la raspundere la responsabilitate,
luand in consideratie mai ales ca profesorul trebuie sa ramana un model in societate.
Personalul didactic care include toate obligatiile/raspunderea, dar isi asuma – prin libera lui
alegere – o serie de actiuni nonobligatorii este dascalul care-si asuma responsabilitatea, care–
si face datoria (Vasile Marcu, 2003). De asemenea, in cadrul invatamantului se tinde o trecere
de la raspundere la responsabilitate, care vine din interior , din constiinta datoriei implinite.

Profesiunea de educator – scria J. Thill – este “o mare si frumoasa profesiune care nu se

paraseste o data cu hainele de lucru, o profesiune aspra dar placuta, utila si mandra, exigenta
si libera, o profesiune in care mediocritatea nu este permisa si in care pregatirea exceptionala
este abia satisfacatoare, o profesiune care epuizeaza si invioreaza, care dispereaza si exalta, in
care a stii nu inseamna nimic fara emotii si in care dragostea devine sterila fara forta spirituala
si morala care o transforma in misiune”.

  Juramantul cadrelor didactice propus de Robert Dottrens:

“Îmi voi exercita misiunea cu constiinta si demnitate.

Voi vedea in elevii mei, nu atat scolari, cat copii si nu voi uita niciodata ca pentru
partea care imi revine sunt raspunzator de destinul lor.

Voi mentine prin toate mijloacele de care dispun onoarea profesiei didactice.

Colegii mei vor fi prietenii mei.

În colaborare cu ei, ma voi stradui sa ameliorez in mod constant mijloacele pe care

scoala le pune in miscare ca sa asigure recunoasterea efectiva a dreptului la educatie
si la justitie sociala in educatie.

Fac aceste promisiuni in mod solemn, liber, pe onoare”.

În acceptiune moderna, in cadrul unui invatamant democratic elementul principal al

datoriei devine responsabilitate sociala, care imbina interesul social cu cel individual. Ion
Ghica scria: “Cea mai onorabila profesiune este aceea pe care un om se simte in stare a o
indeplini bine si prin care poate aduce mai mare folos societatii sale”. Profesorul trebuie sa se
identifice cu idealul cultural-educativ al comunitatii.