Educăm așa!

Un copil care vine într-o familie este o binecuvântare. Dincolo de momentele minunate
pe care adultul, devenit părinte, le trăiește alături de copil, apar adesea situații pe care adultul,
este nevoit să le gestioneze. Toți am avut ocazia să vedem, în diverse locuri, părinți care pur și
simplu par depășiți de situații tensionate care apar fie din lipsa capacității adultului de a explica
pe înțelesul copilului norme și hotărâri, fie din lipsa de timp, fie pentru că, în lumea aceasta în
care apar tot felul de experți în creșterea și educarea copilului, practic adultul care este părinte,
nu mai știe cum să procedeze. Și, astfel, ca părinte, eșți pus în situația de a te gândi că, urmând
sfaturile diverșilor experți, nu mai ești tu. Tu, părintele care ti-ai legănat copilul, tu, părintele
care i-ai vegheat somnul, tu, părintele care vrei să ai un copil fericit, te trezești permanent cu
întrebarea: „Ce pot face cel mai bine pentru copilul meu?”

Întrebarea complexă întotdeauna va avea ca răspuns corect soluția cea mai simplă. Și cea
mai simplă soluție în educarea și creșterea unui pui de om este una singură: IUBIREA. Copiii
care au convingerea fermă că sunt iubiți necondiționat vor avea foarte rar motive să se
răzvrătească. Fiecare dintre noi suntem unici: avem nevoi și dorințe unice, avem o personalitate
unică. Dacă oamenii ar fi identici, lumea ar fi foarte plictisitoare. Iar noi nu am mai fi oameni, ci
doar niște roboți. Emoțiile noastre, modul în care interpretăm și procesăm tot ce se întâmplă în
jurul nostru, sunt diferite în funcție de educația pe care o avem, copilăria pe care am
experimentat-o, modul în care am fost învățați să reacționăm la situațiile cu care ne-am întâlnit zi
de zi. Dacă pentru boli există tratamente și proceduri, pentru educare și pentru gestionare de
emoții nu există proceduri. Nu întâlnim tratate sau cărți care să ne învețe cum să fim fericiți, să
ne obișnuim să viețuim alături de traume , boală sau moarte. Iar în ce privește educarea copiilor,
metode care erau ușor de aplicat acum zeci de ani, chiar și în secolul trecut, acum par de-a
dreptul fără efect.

Una dintre cele mai bune cărți care învață un părinte cum să fie un bun părinte și să aibă
un copil ascultător este cartea autorului Kay Kuzma “Asultarea de bună voie”.
În carte, autorul atenționează că:

 Respectul este temelia unei ascultări de bună voie;

 Puterea exemplului este cel mai bun profesor pentru că un copil învață din exemplele
celorlalți și mai puțin din mesajele care i se transmit;
 Încurajarea permanentă a copilului este o metodă prin care copilul este stimulat să
învețe cum să se comporte.

Copiii au nevoie să înțeleagă regulile pe care le stabiliți. Au nevoie să înțeleagă că fiecare

decizie luată are consecințe, că o regulă stabilită are un scop și că scopul este acela de a pregăti
copilul pentru viață socială. Societatea are reguli și regulile au rolul de a permite desfășurarea în
condiții de siguranță a unor activități, de a respecta viață și libertatea celor din jurul nostru. O
regulă formulată pe un ton dictatorial nu face copilul decât să se răzvrătească. O regulă explicată
este mai ușor acceptată și, în timp, învață copilul că viața are reguli și că acestea trebuie
respectate.

Studii efectuate de psihologi au arătat că, în cazul copiilor mici, dacă aceștia sunt
mângâiați de părinți, de mai multe ori în cursul unei zile, șansele ca, pe parcursul zilei aceștia să
se răzvrătească scad foarte mult. Dacă observați că un copil acumulează frustrări, uneori, o
simplă îmbrățișare, o mângâiere ușoară, o simplă așezare a mâinii părintelui pe umărul copilului,
înainte ca cearta să izbucnească, îi va aminti copilului că părintele este aproape și că îl va ajuta
dacă are nevoie. Venite la momentul potrivit, atingerea, îmbrățișarea, mângâierea copilului, l-ar
putea împiedica pe acesta să devină agresiv.

Atunci când copilul își dorește, de exemplu, o jucărie pe care nu doriți să i-o cumpărați
sau un produs pe care nu îl considerați necesar, sau să plece într-un loc unde nu va doriți să îl
lăsați să plece, cea mai bună soluție este „deturnarea atenției” spre alte lucruri sau situații. Dacă
își dorește jucăria altui copil, caută să îi atragi atenția spre altă jucărie, spunându-i cât de
minunată este.

Există multe clasificări a părinților în funcție de modul în care își educă copiii. Astfel au
fost stabilite tipuri de părinți și stiluri parentale. Un exemplu de clasificare:

· părinții foarte iubitori - manifestă o căldură și o toleranță deosebită – doresc să își

îmbrățișeze foarte des copiii, să îi asculte, să îi încurajeze și să le zâmbească.
· în extrema cealaltă, se află părinții restrictivi. Ei sunt reci, respingători și distanți.
Adesea, mesajele pe care le transmit sunt cele în care cer să nu fie deranjați.
· părinții îngăduitori sunt aceia care îngăduie copiilor lor să ia decizii, oricând acest
lucru este posibil. Limitele pe care le trasează sunt insuficient întărite.

Linia de mijloc între restrictiv și îngăduitor este cea mai bună pentru copii, adică să aibă
niște părinți care să se axeze mai mult pe restricții în perioada de început a copilăriei și să se
deplaseze spre o poziție mai democratică în anii adolescenței. Vechea poveste, cum că „un copil
răsfățat este un copil iubit prea mult” este doar atât: o veche poveste.

Nu prea multă dragoste răsfață un copil, ci prea puțină disciplină!

Un alt motiv pentru care copiii se poartă urât este acela că ei vor putere. Vor să își
controleze propria viață, să ia decizii, să facă ceea ce vor ei. Și atunci, când intră în „lupta pentru
putere” cu părinții lor și cu alte persoane care reprezintă autoritatea, ei vor să câștige. Foarte rar
renunță la luptă cu ușurință.

Copiii se nasc cu o voință ce trebuie modelată, altfel vor fi inadaptabili în societate și vor
constitui o amenințare pentru ceilalți sau pentru ei înșiși. Ascultarea exterioară, obținută cu forță,
nu înseamnă neapărat și ascultare la nivelul inimii și, mai devreme sau mai târziu, neascultarea
din interior va provoca neascultarea exterioară.