EXEMPLE DE REGULI CARE POT FI STABILITE ÎN

FAMILIE

Fără doar și poate, celor mai mulți nici nu ne-ar fi trecut prin cap să
refuzăm cerința unui adult – fie el părinte sau profesor, pentru că eram
foarte conștienți de consecințele refuzurilor noastre. Cooperarea era
obținută prin autoritate, așadar prin frică, de puține ori prin respect,
și arareori prin recompense. Aceste două mecanisme pentru obținerea
cooperării – pedeapsă și recompensă – creează în fiecare individ o
motivație externă.

Este necesar să existe un for superior mie, care să-mi observe

comportamentul, pentru a decide dacă primesc pedeapsa, sau recompensa.
Mai exact, unui copil i se spunea (și i se spune încă) „Dacă te mai văd că…“
sau „Dacă te prind că…“, urmând consecința negativă – pedeapsa, decisă de
multe ori arbitrar de către părinte, dintr-un spectru restrâns de variante,
toate aducătoare de suferință: „Îți voi lua tableta, nu te mai uiți la desene,
nu mai primești bani de buzunar, nu mai vorbesc cu tine“, cu nimic diferite
de interdicția primită de noi când eram copii: „Nu mai ai voie afară“. Știu cu
certitudine că mulți din generația noastră preferam să fim bătuți, decât să ni
se interzică să ieșim afară. Motivul pentru care ceea ce „ni se lua“ era ieșitul
afară, este pentru că părinții noștri știau că asta ne doare cel mai mult. Pe
același principiu, acum li se interzic copiilor ecranele de orice fel. Pentru că
asta îi doare cel mai tare.

Această convingere, că trebuie să suferi (măcar puțin) pentru a-ți

învăța lecția, este una dintre cele mai păguboase convingeri ale umanității.
Învățarea se face mult mai ușor, într-un timp mult mai scurt și păstrând
relația echilibrată și deschisă, dacă ne concentrăm pe învățare, iar nu pe
suferință.
 O altă consecință a pedepselor și recompenselor este absența
responsabilității. Mai exact, o persoană nu se va comporta „bine“ decât în
prezența autorității și nu va încărca o stare de bine, de satisfacție pentru
rezultatele obținute până când nu vine cineva din afară, pentru a lăuda sau a
oferi o recompensă. Lipsa responsabilității este o realitate pe care o vedem
la foarte mulți adulți în jurul nostru, iar cauza este comună: altcineva din
afară a fost responsabil să judece comportamentul. Fie că pretindem
obediență – sau la polul opus suntem atât de permisivi încât nu stabilim
reguli și limite clare, rezultatul este același: o extremă atrage o altă extremă.

Copiii doresc de obicei să fie de ajutor, dar atitudinea noastră sau

tonul vocii pot să descurajeze în mod neintenţionat cooperarea sau să
înceapă o luptă pentru putere. Dacă dorim mai multă cooperare, trebuie să
schimbăm atitudinile negative care pornesc lupte pentru putere: reclamarea
puterii, dorinţa de a-i controla pe ceilalţi, necesitatea de a câştiga sau
dorinţa de a obţine supunerea copiilor la comenzi. Câinii sunt antrenați să
asculte de comenzi. Oamenii pot fi motivaţi să coopereze în mod voluntar
prin intermediul rugăminţilor respectuoase, empatiei și limitelor așezate
clar.

Atunci când părinţii se simt superiori dând ordine, aceştia adeseori le

vorbesc fără respect copiilor lor. „Eu stabilesc regulile şi tu le urmezi.“
Aceste atitudini creează resentimente şi există şanse mai mari ca părinţii să
se confrunte în schimb cu atitudini şi răspunsuri nerespectuoase.

În familliile echilibrate, fiecare persoană este egal de importantă. Nu

părintele, nici copilul, ci toți. Ei apreciază rolul și contribuția fiecărei
persoane, în ciuda vârstei sau a abilităţilor. Atunci când copiii simt
importanța contribuţiei lor, doresc în mod natural cu atât mai mult să
coopereze. Ei învaţă: „Noi cooperăm şi ne ajutăm între noi, nu pentru că
cineva ne forţează, ci pentru că noi suntem o familie care lucrează laolaltă.
Avem nevoie unii de ceilalţi.“ Această abordare diferă de permisivitate, când
copiii au prea puţine responsabilităţi şi părinţii fac prea multe pentru copiii
lor. Spiritul de echipă contribuie la buna funcţionare a familiei şi uşurează
susţinerea regulilor şi practicilor familiei.

De aceea, stabilirea câtorva reguli și limite ajută atât părintele, să își

comunice așteptările, cât și copilul, să știe ce se așteaptă de la el și să creeze
un orizont de timp în care aceste lucruri se vor desfășura. Nu poate exista
cooperare fără reguli, adevărul este că avem cu toții nevoie de limitele în
cadrul cărora să putem lua decizii și să facem alegeri. Mulți părinți cred
eronat că satisfac nevoia de autonomie a copilului, pur și simplu lăsându-l
să facă ce vrea el. Adevărul este că tocmai limitele clare satisfac nevoia
noastră de autonomie, oricât de contraintuitiv ar suna asta. Ca exemplu:
dacă te-aș angaja pe tine, adult care citești aceste rânduri, în compania mea,
și în prima ta zi la serviciu ți-aș da „mână liberă“ și ți-aș spune „poți să faci
ce vrei, să iei ce decizii vrei, te descurci tu pe aici cu colegii, vezi tu cine are
nevoie de ajutor și cine are nevoie de tine, o să-ți cer rapoarte din când în
când, dar vei vedea atunci ce scrii în ele“, ar părea că ai toată autonomia din
lume! În același timp, sunt sigură că asta ți-ar crea și foarte multă confuzie.
Ai vrea să știi cu cine lucrezi, cine depinde de munca ta, cum ești evaluat, de
unde știi că ai făcut o treabă bună, ce se va întâmpla când greșești, ce fel de
decizii poți lua singur și unde ai nevoie de o decizie suplimentară și așa mai
departe. Cu cât aceste lucruri ne sunt mai clare, cu atât autonomia noastră
crește. Putem lucra independent, cu mari satisfacții, doar când așteptările
sunt transparente.

La fel este și pentru copii. Dacă astăzi au voie să mănânce orice,

pentru că părintele este fie într-o dispoziție foarte bună, fie foarte obosit și
fără energie pentru „negociere“, dar mâine regulile se schimbă, asta devine
foarte confuzant pentru copil.

Acest zig-zag între așteptări și reacții din partea părintelui este ceea ce
duce nu numai la lipsa cooperării, ci la frustrare de ambele părți, lupte de
putere, tantrumuri, frică, retragere sau stimă de sine scăzută. Iar părinții
spun: am încercat orice și nu pot opri aceste comportamente. Este ca și cum
ai vrea să pierzi 15 kg, dar schimbi cura de slăbire la fiecare două zile.
Evident, nu va funcționa.

Stabilirea regulilor și limitelor este primul pas către obținerea

cooperării. Oricât de simplu ar părea asta, puțini părinți se așază la masă să
creeze o astfel de listă, care mai apoi poate deveni rutină. Părinții sunt
reticenți că și-ar transforma familia într-o cazarmă militară. Dar asta doar
pentru că nu înțeleg că aceste limite ajută satisfacerea nevoii de autonomie,
nu o îngrădește. În plus, este o dovadă de respect pentru copil să poți stabili
aceste reguli și cu el. Pe măsură ce copiii cresc, pot contribui direct la
stabilirea acestor reguli, ceea ce le satisface deopotrivă și nevoia de
conectare (mă simt văzut, valorizat, parte din familie, integrat), cât și pe cea
de competență: sunt capabil să vin cu idei, pot contribui, părerile mele sunt
bune, și alții le respectă, sunt capabil să contribui.

Atunci când îi cerem unui copil să îndeplinească o sarcină, de obicei

credem că ştim modalitatea cea mai bună de a rezolva sarcina. Adeseori,
suntem atât de grăbiţi încât nu ne oprim să ascultăm ideile copilului.
Încăpățânarea copiilor noştri este adeseori un efort de a ne face să ascultăm
ideile lor sau să îi lăsăm să se implice mai mult în planificarea modului de a
rezolva o sarcină. Dacă sunt implicaţi mai mult în planificare, copiilor le
creşte motivaţia de a coopera.

Majoritatea dintre noi gândeşte că dacă alţii au nevoie de ajutorul

nostru ar trebui să avem ceva de zis legat de cum, unde sau când rezolvăm
sarcina. Nici copiii nu sunt diferiţi. Atunci când ne concentrăm asupra
cooperării, o sarcină nu trebuie să fie rezolvată exact în modul în care am
rezolva-o noi, ci trebuie să respecte instrucțiuni realiste legate de timp şi
calitate. Atunci când permitem o oarecare flexibilitate, oamenii sunt mult
mai înclinaţi spre cooperare şi exercită un efort mai mare.
 Dacă insistăm ca ceva să fie făcut de copiii noştri în modul în care
vrem noi, trebuie să ne oprim şi să întrebăm: „De ce?“. Dacă pur si simplu
ne-am imaginat modul în care dorim să fie făcut acel ceva, putem găsi
modalităţi de a oferi opţiuni în cadrul acelor limite.

Pentru a obține cooperarea, sunt necesare câteva ingrediente

importante. În primul rând, regulile sunt necesare. Nu avem nevoie de mai
mult de câteva: ora de somn (în timpul săptămânii și în weekend), ce se
poate mânca, când și ce nu, câteva reguli legate de jucării (câte cumpărăm,
strângerea lor, împărțirea), reguli cu privire la dulciuri sau orele petrecute
în fața unui ecran. Mai apoi, sunt utile toate regulile de conduită, de la ce
facem atunci când întâlnim o persoană, la ce facem înainte să ne așezăm la
masă, ce facem cu hainele murdare, practic orice fel de regulă care ne ajută
să conviețuim în bună armonie, mai întâi în familie, apoi în societate. După
cum observați, sunt reguli pentru copil și sunt reguli pentru întreaga
familie. Felul în care ne adresăm copiilor este foarte important, acesta fiind
și motivul pentru care întreaga metodologie de parenting creată de mine,
All About Parenting, ajută părinții să obțină exact aceste comportamente și
convingeri-cheie.

Iată câteva idei legate de stabilirea regulilor (eventual prin grafice) și

cum poate fi obținută mai ușor cooperarea copiilor:

Explicaţi valoarea sarcinii sau comportamentului. Ajutaţi copilul să

vadă că reprezintă o contribuţie semnificativă, importantă pentru familie,
pentru alţii sau pentru el însuşi.

De exemplu: „Este important pentru noi să ne simţim bine acasă şi

fiecare dintre noi să se simtă respectat. De aceea, fiecare dintre noi ne
strângem lucrurile personale, şi le ducem în propriile camere. De aceea, şi
pe tine te vom ruga ca în fiecare seară, înainte de somn, să îţi strângi
jucăriile din sufragerie şi să le aşezi la locul lor, în camera ta”.
 Implicaţi copiii în construirea regulilor. Idei creative, cum ar fi
desenarea unui grafic, lipirea pozelor cu sarcini sau cu comportamente
dezirabile pe poster poate face acest proiect unul distractiv. Puneţi întrebări
cu răspuns deschis pentru a ajuta copiii să stabilească obiective şi să decidă
cum vor ei să sărbătorească atingerea acestor obiective.

Concentraţi-vă asupra dobândirii unor noi abilităţi, în loc să vă

concentraţi asupra primirii unor recompense. Atunci când copiii îşi ating
obiectivul, faceţi comentarii legate de cât de bine se simt ei legat de acest
lucru şi legat de abilităţile pe care le-au dobândit. Evitaţi să faceţi referiri la
recompensă ca fiind obiectivul sau motivul pentru care au realizat sarcina.
Lăsaţi copiii să se recompenseze singuri dacă se simt mulţumiţi de
realizările lor.

Evidenţiaţi recompensele intangibile ce rezultă din îndeplinirea

sarcinii. Copiii vor avea mai mult timp pentru joacă, vor dobândi o abilitate
nouă şi/sau vor dezvolta un nou obicei pozitiv dacă îndeplinesc sarcina.

Folosiţi graficul ca un memento al înţelegerilor sau rutinelor, nu ca o

însemnare a recompenselor sau plăţilor.

Menţineţi-l pozitiv. În loc să puneţi însemne negative pentru

nerealizarea unui lucru, stabiliţi ca fiecare însemn să fie o consemnare a
unui lucru pozitiv pe care copiii l-au realizat. Folosiţi încurajări descriptive,
nu laude.

Concentraţi-vă asupra depunerii efortului maxim posibil din partea

fiecăruia, nu asupra competiţiei. Competiţia distruge munca în echipă şi
dăunează relaţiilor. Copiii sunt descurajaţi dacă muncesc de două ori mai
mult pentru a câştiga puncte pe care alţi copii le pot câştiga cu mai puţin
efort. Acest lucru se aplică în special în cazul fraţilor.
 Renunţaţi gradual la grafice, pe măsură ce copiii dobândesc abilităţi şi
îşi schimbă obiceiurile. Scopul este să devină din ce în ce mai uşor, nu din ce
în ce mai greu.

Efortul nostru conștient de a crește copii responsabili, echilibrați,

autoreglați și disciplinați, cu stimă de sine ridicată (asta pentru a numi doar
câteva calități), nu este deloc unul mic. Cred cu tărie că asta nu se poate
obține din întâmplare, acesta este și motivul pentru care susțin învățarea
continua. Îndemn de aceea părinții să se educe, să citească, să participe la
cursuri sau webinarii, pentru e deveni cea mai bună variantă a lor de
părinte. Într-o zi, după aceste eforturi conștiente și muncă de trasformare,
un alt părinte îți va spune: “Ce noroc ai! Ai un copil atât de bun!”. Iar tu vei
mulțumi și vei zâmbi doar pentru tine. Vei ști că nu despre noroc este vorba,
ci despre o cale conștientă, care te-a adus aici.