Trăim într-o lume bulversată de informaţie şi de contactul cu prea multe

adevăruri, din care nu ştii pe care să-l alegi.Totuşi chiar şi aşa copilul are ca principale
modele de viaţă pe părinţii săi.
Familia trebuie să înţeleagă importanţa rolului său în educaţia şi viitorul copiilor,
necesitatea unei implicări active în relaţia cu programele şi activităţile şcolare. Este
recomandată menţinerea vie şi întărirea relaţiei părinţi-şcoală. Aşa cum există şcoală
pentru cei mici este la fel de normal să existe şi pentru părinţii care să clarifice multe
din aspectele legate de dezvoltarea copilului.
Succesul relaţie presupune un parteneriat real , o comunicare eficientă şi un
mod adecvat de lucru în echipă. Efortul pe care îl depun părinţii în acest sens este mai
important decât poziţia altor factori cum ar fi cei materiali. Lipsa dialogului părinte-
copil este resimţită de către majoritatea cadrelor didactice cu greu se pot stabili relaţii
bazate pe încredere şi respect în activitatea şcolară dacă acest gen de relaţie nu este
cultivat în mediul familial aşa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor.
Invăţarea de roluri care să asigure o bună dezvoltare a copilului este un motiv în plus
de stabilire a unei relaţii de reciprocitate între parinti si cadre didactice. Nimeni nu
detine adevarul absolut la problemele celor tineri dar calea spre rezolvare lor se afla in
stransa colaborare a celor doua parti.
Relaţia şcoală-familie trebuie privită de părinţi ca fiind un factor al dezvoltării
copilului. Prima zi de şcoală este cea mai importantă sărbătoare din viaţa copilului şi a
familiei. Trecerea de la joacă la lecţie cere concentrare, eforturi de voinţă şi de răbdare
din partea copilului. De aceea este bine ca părintele să-i fixeze un program zilnic cu o
siestă recreativă sau somn, teme şi activităţi care-i plac. Cel mai bun îndemn pentru
lecţie este climatul familial, unde părinţii muncesc cu voie bună.
Unii părinţii ţin neapărat să-şi vadă realizate prin copii propriile lor aspiraţii, dorind
chiar să le impună o anumită profesie. Din această cauză şcolarul intră în conflict cu
posibilităţile lui de efort, fiind supus unei supraîncărcări ce poate avea repercursiuni de
natură psihică.
Un părinte bun este acel părinte care face tot ce este mai bine pentru copilul său,
venind în întâmpinarea nevoilor acestuia. După Mia Kellmer Pringle copilul are
următoarele nevoi:
-fizice de bază: nevoia de căldură, hrană, odihnă, îngrijire, igienă, ocrotirea de
primejdii;
-afective: contactul fizic, admiraţia, tandreţea, răbdarea, timpul acordat, atenţia
şi observarea comprtamentului, aprobarea şi compania în diferite activităţi;
-de securitate: îngrijire permanentă, mediu predictibil, modele de îngrijire
permanentă şi respectarea unor reguli elementare, reguli simple şi consistente de
control, o familie unită şi stabilă;
-de stimulare a potenţialului înnăscut: încurajarea curiozităţii şi a
comportamentelor de explorare;
-de direcţionare şi control: deprinderea copilului cu comportamente sociale
adecvate, printre care şi disciplina;
-de responsabilizare: atragerea copilului în sarcini minore, la început şi
implicarea lui treptată în luarea unor decizii;
-de independenţă: formarea capacităţii de a lua propriile decizii.

Există autori care susţin că definirea uni părinte bun trebuie să aibă următoarele
dimensiuni:
A.Cunoştinţele părinţilor:
-sănătate şi dezvoltare umană;
-drepturile părinţilor şi copiilor;
-unde să caute sprijin;
-alimentaţia corectă şi modul de procedare în caz de accidente;
-principii educative.

B.Deprinderile şi calităţile părinţilor

-să asigure o autoritate optimă fără a fi supraprotectivi, excesiv de autoritari sau de
permisivi;
-să ofere dragoste copiilor;
-să manifeste încredere în munca şi abilităţile lor;
-să formuleze aşteptări realiste;
-să-şi petreacă timpul liber împreună cu fiii lor;
-să promoveze un mediu stabil;
-să comunice liber cu copiii, cu sinceritate;
-să ia decizii şi să accepte responsabilităţi;
-să poată stăpâni stresul şi să rezolve confilctele;
-să vadă lucrurile şi din punctul de vedere al copilului;
-să nu permită pedepsele dure, ci să încurajeze întărirea pozitivă a comportamentelor
dure.
Deci meseria de părinte este în acelaşi timp cea mai dificilă şi mai uşoară din
lume. Este deosebit de greu să rezişti tot timpul ritmului antrenant impus de copilul
tău, de a avea răbdare şi un răspuns potrivit tuturor întrebărilor lui naïve dar foarte
serioase, să reuşeşti să vezi şi să cunoşti lumea prin ochii lui.
Dacă ar fi de ajuns să ne iubim pur şi simplu copiii n-ar mai exista familii în care să
existe probleme legate de aceştia. Aproape toţi părinţii au momente de răscruce în care
pun sub semnul întrebării atât vechile metode de educaţie, cât şi pe cele noi. Nu toate
lucrurile par să meargă cum trebuie şi problemele legate de creşterea copiilor continuă
să crească. Prea multe ore în faţa televizorului, prea multă violenţă şi sex pe micile
ecrane, prea mult timp în faţa calculatorului, prea puţină comunicare sunt doar câteva
din presupusele cauze ale acestei situaţii.
În trecut, copiii erau controlaţi prin dominare, frică şi culpabilizare. Pentru a le
motiva un comportament bun erau făcuţi să creadă că sunt răi şi trebuie să fie supuşi.
Teama de a nu pierde iubirea familiei era un puternic mijloc de a-i supune. Când
aceasta nu mai funcţiona, li se administrau pedepse severe, care să genereze o frică şi
mai mare, şi să le supună voinţa. Modul de abordare a educaţiei din trecut urmărea să
formeze copii ascultători.
Copiii din zilele noastre sunt altfel, nu mai răspund unei educaţii bazate pe teamă. De
altfel, vechea metodă a fricii slăbeşte controlul părintelui. Ameninţarea cu pedeapsa nu
face decât să-i întoarcă pe copii împotriva părinţilor şi să-i determine să fie
neascultători.
Se impune aşadar o schimbare în educaţia copiilor. E nevoie ca părinţii să-şi
modernizeze metodele de educaţie pentru a creşte copii şi adolescenţi sănătoşi şi
cooperanţi. Astfel, e nevoie de o educaţie pozitivă de formare şi afirmare la copii a
unei voinţe puternice, în scopul de a-i pregăti pentru a-şi făuri destinul singuri, nu
 călcând pe urmele altora în virtutea inerţiei, ci fiind conştienţi de ceea ce vor să
înfăptuiască.
Sunt impetuos necesare câteva sugestii pentru abordarea unei noi modalităţi de
comunicare constructivă a părinţilor cu copiii sau măcar să pun părinţii în faţa unor
cunoştinţe şi situaţii cunoscute deja, dar abordate altfel. “Knowledge is power”
(Cunoaşterea înseamnă putere). Cunoscând cât mai multe aspecte ale diferitelor tipuri
de relaţii stabilite între părinţi şi copii, împreună educator şi părinţi putem contribui la
prevenirea, combaterea, aplanarea unor situaţii de criză ce se pot ivi în dezvoltarea
copiilor noştri.
Astăzi, părinţii au mai puţin timp ca niciodată pentru a se dedica educaţiei
copiilor. Din acest motiv este esenţial ca ei să înveţe ceea ce este cel mai important
pentru copiii lor. O cunoaştere mai profundă a nevoilor copiilor lor ii determină pe
părinţi să-şi petreacă mai mult timp cu aceştia sau cel puţin să-l trăiască intens
împreună. Copiii au capacitatea înnăscută de a şti ce e bine şi ce e rău, dacă părinţii îi
ajută să-şi dezvolte această capacitateSimţim aproape zilnic ca „obstacolele dintre
oameni sunt făcute din cuvinte”. Mulţi dintre părinţi nu ştiu să comunice cu proprii
copii. Comunicarea cu aceştia este cel mai adesea un lung monolog al adultului,
presărat cu observaţii, reproşuri, sfaturi ori „amintiri din propria copilărie”. Părinţii nu
au nici tactul, poate nici timpul, nici răbdarea necesară să-l asculte pe copil şi, pe
această bază, să încerce să-l înţeleagă. Lipsa dialogului atât de necesar şi benefic, încă
de la vârste fragede, determină mulţi copii să aprecieze: „ părinţii m-au învăţat să
vorbesc şi tot ei mă obligă să tac”. Consecinţele unei asemenea atitudini sunt
închiderea în sine, înstrăinarea, căutarea altor parteneri de dialog, dacă nu chiar
deformarea adevărului şi minciuna, pierderea încrederii în proprii părinţi, cultivarea
excesivă a anturajului.
Sensibilităţii copilului trebuie să-i corespundă sensibilitatea părintelui. Părintele
poate obţine o mare victorie când reuşeşte să devină prietenul apropiat, confesorul şi
sfătuitorul atent şi sincer al propriului copil. Calitatea de prieten necesită însă
adaptarea la psihologia acestuia, disponibilitate şi deschidere pentru comunicare, dar,
mai ales. Mult tact şi răbdare.
Educaţia făcută de părinţi în familie constituie una din componentele
fundamentale ale sistemului social. Adaptarea adultului la viaţa socială şi înţelegerea
lumii sunt în cea mai mare măsură determinate de educaţia primită în familie, mai ales
în primii ani de viaţă. Copilul este asemenea unei flori care are nevoie de apă, de
lumină, de căldură pentru a se dezvolta şi a creşte, pentru a fi fericit. „Apa” de care are
nevoie un copil este dată de: dragostea, susţinerea, acceptarea necondiţionată,
asigurarea că mama şi tata sunt alături de el în orice situaţie, că nu-l vor judeca, ci doar
îl vor sprijini să înţeleagă, că nu-l vor eticheta, ci îl vor iubi cu defecte şi calităţi, că
pentru părinţi el, copilul, va fi întotdeauna o persoană valoroasă poate cea mai
importantă! Dragostea este elementul cheie în creşterea unui copil care să fie capabil
să se poarte normal în societate. Copilul imită felul în care părintele se comportă şi
modul în care el rezolvă diferitele probleme pe care le întâmpină în fiecare zi. Dacă
părinţii aşteaptă din partea copilului să adopte un anume stil de comportament, acesta
va avea nevoie să vadă mai întâi modelul oferit de aceştia. De aceea, în cadrul fiecărei
familii, trebuie să sporească continuu calitatea îndeplinirii sarcinilor ce revin
profesiunii de părinte.
Ambii părinţi sunt la fel de responsabili pentru educarea copilului lor, pentru
formarea armonioasă a personalităţii sale, succesele sau insuccesele lui în viaţă. De
aceea, ei trebuie să acţioneze în consens în aceeaşi direcţie.Dacă un părinte este
indulgent şi iubitor, copilul său poate deveni sociabil, independent, creativ, iar
iniţiativele lui vor fi adesea reuşite, va fi motivat pentru a lua note bune la şcoală şi
pentru a se descurca, devenind un om practic. Este posibil ca unele reuşite ale
copilului să fie bazate pe risc, dar comunicarea şi dezbaterea consecinţelor faptelor lui,
îi vor da ocazia să înveţe din faptele proprii.
Dacă copilul nu se simte iubit, dacă stilul adoptat este unul sever, dictatorial,
acesta va deveni excesiv de ascultător, incapabil să ia decizii care îl privesc pe el
însuşi, nesigur pe el datorită timidităţii manifestate faţă de cei de-o vârstă cu el, adesea
chiar cu probleme de sănătate mintală. Copilul al căror părinţi sunt ostili şi autoritari
au de multe ori nevoie de un ajutor profesionist, consiliere sau psihoterapie, pentru a
depăşi rănile psihologice pe care le-a suferit crescând într-un cămin care a funcţionat
deficitar.
Există părinţi boemi care lasă copiii în seama altor persoane( bunici, de obicei)
sau în voia lor. Drept consecinţe, pot să apară în dezvoltarea copilului o lipsă de
prezenţă care să determine o delăsare morală, lipsa unor puncte de reper în viaţă şi a
sentimentului de securitate.
Există părinţi anxioşi care fac să apese asupra copilului lor o presiune
considerabilă, îl fac să se simtă spionat şi supravegheat permanent, copilul ajungând la
un fel de deposedare de el însuşi.
Există şi părinţi infantili, poate prea tineri, care refuză să se autodefinească în calitate
de părinţi şi se retrag din faţa responsabilităţilor, fiind absorbiţi de propriile lor
probleme de afirmare personală. Copilul unor astfel de părinţi riscă mai târziu să nu
aibă prea mare încredere în forţele proprii şi să fie dependent şi uşor influenţabil.
Părinţii incoerenţi se caracterizează prin instabilitatea modului de relaţionare cu
copilul. Activitatea educativă se caracterizează prin neregularitate, exigenţele cele mai
nemăsurate alternând brusc cu perioadele de libertate totală.
Unii părinţi sunt prea indulgenţi şi nu manifestă nici un fel de limită şi nici un fel de
rezervă în a acorda copilului tot ce acesta doreşte. Drept consecinţă, copilul nu va
putea, mai târziu, să suporte nicio frustrare, dezvoltând un anumit sentiment de
vinovăţie pentru ceea ce i se întâmplă.
Părinţii prea tandri creează un climat încărcat cu stimulente afective. Părintele
care îşi revarsă, fără nicio rezervă, o afectivitate excesivă asupra copilului, favorizează
conturarea, la copil, a unor comportamente deviante pe linie sexuală.
Important este ca părinţii înşişi să-şi poată conştientiza comportamentele negative faţă
de copilul lor şi să beneficieze de oportunităţi educative pentru a le schimba.
Dar pentru toate există şi acest „dar”. Trăim într-o grabă suspectă ca şi cum timpul se
contractă mereu şi nu mai avem percepţia că-l putem ajunge, că-l putem atinge.
Suntem înconjuraţi de „cioburi” de timp, le călcăm în picioare, uneori ne înţeapă şi
abia atunci realizăm nevoia unei discuţii adevărate noi cu noi înşine, cu partenerul de
viaţă, cu copiii, cu cei iubiţi. Doar aşa suntem puşi în postura de a reevalua priorităţile.
Familia este una dintre ele şi este firesc şi important să vrei şi să poţi rezolva
problemele ei. Ele se pot soluţiona cu tact şi o comunicare sinceră, prin respectarea
regulii de a te manifesta şi de a avea propria-ţi părere. Dacă acestea nu coincid, nu
înseamnă lipsă de respect, aversiune ci doar un alt punct de vedere.Părinţii sunt
modele pe care copiii, conştient sau inconştient le „văd” cu ochii minţii şi le urmează.
Sentimentul mândriei de a aparţine unei familii s-a păstrat peste timp. Galeriile
portretelor strămoşilor din castelele medievale au fost înlocuite cu albumele de
familie, cu înregistrări audio şi video ce se constituie într-un „tezaur” al familiei.
Suntem nu odată tentaţi să ne căutăm rădăcinile, să ne întocmim arborele genealogic.
Familia înseamnă înţelegere, bucuria de a sta împreuna în jurul bradului, de a fi
împreună în diferite ocazii, de a pleca în vacanţă. Familia este locul privat al fiecărui
om, locul unde se simte bine cu cei dragi şi pe care-l consideră intim, locul de unde se
încarcă de energie pentru a putea face faţă presiunilor din viaţa de zi cu zi.
Familia nu înseamnă doar înţelegere şi armonie, pot exista conflicte rezolvabile numai
prin efortul tuturor, cu tact şi comunicare adecvată. La o privire superficială, totul pare
simplu. Doar că, în mare grabă în care trăim se pare că ne găsim timp pentru toate, mai
puţin pentru a vorbi cu cei care au nevoie de noi. Fiecare îşi urmăreşte propriile
interese şi oportunităţi, este interesat de carieră, de computer, de internet fără să-şi dea
seama că nu mai reuşeşte să facă schimb de mesaje cu cei dragi din jur. Şi totuşi
comunicarea rămâne a fi de departe cea mai importantă pentru sănătatea relaţiei unei
familii şi pentru echilibrul emoţional al copilului. Când acesta aude şi vede discuţii
vesele, calme, cu umor chiar se simte în siguranţă, ocrotit. Este relativ uşor să-ţi dai
seama ce simt părinţii pentru copiii lor. Discuţiile cu copiii trebuie să decurgă în aşa
fel încât aceştia să se simtă membri importanţi ai „echipei” pe care o formează familia.
Copiii reacţionează pozitiv şi respectă calmul şi tonul, încrederea, fermitatea şi
afecţiunea părinţilor.
Uneori, ca părinţi, avem tendinţa de „a face din ţânţar armăsar”, când un
compromis rezonabil poate rezolva situaţia. Nu trebuie să ne audă criticându-i în faţa
altora. Putem să le spunem apoi toate laudele din lume. Zadarnic, ei se simt umiliţi,
frustraţi de imaginea creată faţă de ceilalţi.
Părinţii au şi responsabilităţi faţă de copii, dar şi drepturi. Dacă în trecut părinţii aveau
„ultimul cuvânt”, astăzi situaţia s-a schimbat pentru că gradul de independenţă al
tinerei generaţii a crescut foarte mult. Instituţiile extrafamiliale, grupul de prieteni,
mass-media exercită o mare influenţă asupra tinerilor şi chiar intervin când sesizează
tensiuni, conflicte în familie. Conflictul dintre generaţii, deosebirile de atitudini şi
aspiraţii între copii şi părinţi se datorează diferenţei de vârstă, de gusturi., modei în
schimbare alertă. Comunicarea sinceră, expunerea părerilor în linişte, cu calm şi tact,
soluţionează de obicei, o astfel de „criză”. Părinţii nu trebuie că şi ei au fost „tineri şi
rebeli”, iar copiii că părinţii acţionează întotdeauna în interesul şi spre binele lor.
Există psihologi importanţi care susţin răspunsul „da” la cererile copiilor. Sunt
şi situaţii când răspunsul părintelui trebuie să fie „nu”. Este greu ca adolescenţii să-l
accepte, pentru că n-au maturitatea necesară, nu cunosc capcanele şi primejdiile unui
pas greşit, riscul la care se supun. Când spunem „nu”, ca părinţi, trebuie s-o facem
după ce reflectăm puţin, nu imediat. Trecerea frecventă de la „da” la „nu” ne pune
credibilitatea la îndoială în faţa copiilor. Aceasta duce la un conflict aproape
permanent, la pierderea de timp, energie, încredere, la refuzul copilului de a accepta
autoritatea părintelui. Acel „nu” trebuie să fie ferm, chiar irevocabil. Pot exista
excepţii, când apar informaţii suplimentare şi trebuie explicată cauza schimbării
răspunsului. Echipa mamă-tată trebuie să susţină acelaşi răspuns. Dacă unul dintre
părinţi face o promisiune, aceasta trebuie respectată. Altfel, nici copiii nu şi le vor
respecta şi încrederea va scădea în mod vizibil.
Se poate întâmpla ca vorbele părintelui să nu convină copilului. Atunci motivaţia
argument a părintelui trebuie să vină din propria-i convingere, nu ca aluzie la lipsa de
maturitate a copilului. Întrebat de motivul unei hotărâri, copilului i se poare răspunde
printr-o întrebare care implică reflecţie: „Care crezi tu că este motivul?” Nu trebuie
lăsată impresia că refuzul îi face plăcere adultului ce doreşte să-şi dovedească
autoritatea în faţa copilului. Dacă se întâmplă aşa, copilul îşi „va trece” părintele în
„tabăra adversă”.
Toate aceste presupun efort, implicare şi nu este deloc uşor. Cheia unei relaţii
sănătoase între membrii unei familii este ca fiecare să-l asculte pe celălalt, nu doar de
ochii lumii. Fiecare trebuie să simtă că spusele lui sunt importante pentru ceilalţi din
familie, că nu e singur.
Fie părinte, fie copil, are datoria de a asigura liniştea şi armonia în familie, depinde
însă de capacitatea şi înţelepciunea fiecăruia de a-şi asuma responsabilitatea şi gradul
de toleranţă cultivat.
Părinţii, prin acţiunile lor, trebuie să inoculeze în mintea, sufletul şi inima copiilor
ideea că, oricând, au unde să vină şi de unde să plece, la necaz şi la bucurie.
Copilul, fiinţă pură ca o floare trebuie să crească într-un mediu familial plin de
dragoste şi înţelegere, într-o atmosferă de fericire. Ca şcolar, el trăieşte în două lumi
diferite: una a familiei încărcată de afectivitate şi cealaltă a şcolii plinp de exigenţe şi
promisiuni. Dacă aceste medii educaţionale se completează şi se susţin, ele asigură
buna integrare a copiilor în viaţa socială de mai târziu.