SPIRALA GREȘELILOR PARENTALE-EDUCAȚIE POZITIVĂ

Ești unul dintre miile de părinți aflați în căutarea unor repere pentru educația copilului lor?
Realizezi că regulile după care tu ai fost crescut nu se potrivesc actualei generații de copii
superstimulați de tehnologie? Îți dorești să descoperi echilibrul între permisivitate și autoritate?
Disciplina pozitivă te poate ajuta să găsești soluții. Află în continuare cum a apărut această
metodă educațională, ce presupune și cum pot fi aplicate principiile sale.

Motto: „Un copil reușește mai bine când se simte mai bine” – Jane Nelsen, creatoarea disciplinei
pozitive

Ce este disciplina pozitivă?

Disciplina pozitivă este o metodă de educație destinată atât părinților, cât și educatorilor. Cu
toate că a devenit populară relativ recent, rădăcinile sale se află în anumite teorii din anii 1930
ale lui Alfred Adler, psihanalist austriac, fondatorul psihologiei individuale. Creatoarea
disciplinei pozitive ca model educațional este considerată americanca Jane Nelsen, doctor în
psihologie, care a reușit să reactualizeze teoria adleriană și să o adapteze pragmatismului
american.

Disciplina pozitivă se bazează pe îmbinarea cu tact a dragostei și bunăvoinței cu fermitatea.

Este o metodă nici permisivă, nici punitivă, care vizează implementarea unor deprinderi-cheie
în comportamentul copilului: autonomie, stimă de sine, respect reciproc, cooperare,
autodisciplină, explică Beatrice Sabaté, psiholog, președinte al Asociației de Disciplină Pozitivă
din Franța. Este un model care, odată învățat și pus în practică, funcționează pe termen lung ca
mod de viață, permițându-le părinților și copiilor să se bucure din plin de fiecare etapă și
experiență nouă.

Știați că?

Deși termenul „disciplină” poate duce cu gândul la „ordine strictă, reguli impuse, conduită
militărească”, nu trebuie să uităm că este un cuvânt de origine latină – „disciplina”, care
înseamnă acțiunea de a instrui, a educa, iar „discipulus” – elev, discipol, cel care apreciază și
urmează un personaj venerat sau un concept filozofic.

Echilibrul între permisivitate și autoritate

În prezent, poate mai mult ca oricând, părinții au nevoie de repere în educarea copiilor. Acum,
când informația este la un click distanță față de copii, când majoritatea știu să utilizeze
smartphone-ul înainte de a învăța cum se ține un creion, se întâmplă în multe familii ca
autoritatea să se inverseze radical. Copilul este rege, el dictează, nu i se refuză nimic, ba chiar
în funcție de el se stabilesc prioritățile familiei. Numai că încet-încet părinții își dau seama, din
păcate, prea târziu, adesea la adolescență, că permisivitatea excesivă a împiedicat dezvoltarea
sănătoasă a copilului. Ca atare, nici educația restrictivă, care impune copilului lucruri fără
argumente, nici cea în care copilul este lăsat să facă ce vrea nu funcționează. Astfel a apărut
preocuparea specialiștilor pentru descoperirea unei metode care să îmbine cele două modele.

Jane Nelsen, deși studia la universitate dezvoltarea copilului, a devenit o mamă foarte
descurajată de metodele de educație aplicate propriului fiu. A descoperit însă psihologia
adleriană și a început să aplice cu succes principiile acestei metode. A reunit un grup de părinți
în cadrul căruia noțiunea de încurajare ca unealtă de educație era primordială. Din anii 1990,
Jane Nelsen a începu colaborarea cu Lynn Lott, fondatoarea unui centru de consiliere familială
în care se aplicau tot principii adleriene. Împreună au scris numeroase lucrări, cărți și manuale
destinate profesioniștilor din educație și părinților. În 2004 au pus bazele „Positive Discipline
Association”, unde s-au instruit numeroși formatori care au răspândit această metodă în SUA și
numeroase state din Europa.

Știați că?

Programe de formare în spiritul disciplinei pozitive există și în țara noastră. Spre exemplu,
organizația Salvați Copiii susține cursul „Educarea copilului fără violență – disciplina pozitivă”,
destinat atât profesioniștilor care lucrează cu copiii, cât și familiilor.

Încurajarea, cheia în educație

Încurajarea este punctul central al disciplinei pozitive, căci este indispensabilă în educația
copilului. Curajul îi permite copilului să-și construiască stima de sine.
„Când nu îl învățăm pe copil să aibă curajul de a face alegeri care îl privesc, nu îl învățăm să se
descurce în viață”, spune Beatrice Sabaté.

A-l lăsa să aleagă nu înseamnă permisivitate, ci responsabilitate. Baza disciplinei pozitive este
un amestec de fermitate „pentru a respecta lumea adultului” și de dragoste „pentru a respecta
lumea copilului”.

Conform disciplinei pozitive, greșelile nu au încărcătură negativă. Ele fac parte din procesul de
învățare, nicidecum fapte care trebuie pedepsite. Când un copil face o boacănă sau are un
comportament nepotrivit, decât să îl pedepsești, mai degrabă îl ajuți să înțeleagă de ce nu este
bine ce a făcut. Cum? Găsiți împreună o soluție la fapta respectivă. Ar putea să lipească la loc
desenul rupt, să încerce a curăța murdăria sau cel puțin să se scuze.

Știați că?

Este important ca în dialogul cu copilul să fie folosite expresii pozitive. Din păcate, adesea,
spunem „nu alerga prin casă”, „nu arunca jucăriile”. Pentru ca mesajul să fie eficient, trebuie
formulat în sens pozitiv și să descrie în mod clar comportamentul dorit din partea copilului:
„mergi încet prin casă, dacă fugi poți cădea”.

Comportamentul copilului trădează nevoile acestuia

Potrivit teoriei adleriene, orice comportament are o motivație, iar un copil care se comportă
nepotrivit este un copil care nu se simte bine într-o împrejurare sau într-un grup. El se
confruntă cu o situație pe care nu știe cum să o gestioneze.

„Un copil care se poartă urât este un copil descurajat”, spune Beatrice Sabaté. Pentru a-l ajuta,
adultul trebuie să se întrebe: „Ce încearcă să-mi spună?”. Să descopere ce se ascunde dincolo de
comportamentul copilului și să rezolve situația respectivă.

Prima nevoie a oricărui copil este nevoia de dragoste. „Copiii au nevoie de dragoste. Și atunci
când au dreptate, și atunci când nu au dreptate, și atunci când sunt fericiți, și când sunt triști. Ei au
nevoie să fie iubiți așa cum sunt.” („Disciplinarea pozitivă. Cum să disciplinezi fără să rănești?”,
Editura ASCR, 2004)

Pentru a înțelege și a reacționa cât mai bine în fața unui copil care se poartă urât sau care a
făcut o faptă rea, o perioadă de repaus/de gândire este esențială. „Pauza este un mod de a
gestiona frustrarea. Este important să ne acordăm un moment de răgaz, căci la cald avem tendința
de a pedepsi. A lua o pauză înseamnă un timp de reflecție, de reconectare cu partea rațională”,
explică Sabaté. Este normal și pentru copil, și pentru părinte să se enerveze, iar pauza este
momentul de care au nevoie pentru a-și redobândi calmul.

Indiferent de greșelile pe care le face copilul, este important să îi dai în continuare posibilitatea
de a se implica în activitățile de zi cu zi. Pe măsura vârstei și puterilor sale, copilul trebuie să
participe și să contribuie la viața de familie. Chiar dacă uneori acest lucru înseamnă mult timp
(uneori de pierdut) și răbdare, lasă-l să se descurce și singur: se poate spăla pe mâini, poate
mânca, își poate strânge jucăriile… Dacă vei face lucruri de acest gen în locul lui, nu vei face
decât să îi știrbești încrederea în sine. În loc să îl subestimezi este de preferat să ai încredere în
potențialul copilului tău.

Curajul de a fi părinți imperfecți

Pentru a aplica disciplina pozitivă, nu numai copiii au nevoie de încurajare, ci și adulții. Ei
trebuie să aibă curajul de a fi părinți imperfecți. „Disciplina pozitivă oferă posibilitatea de a fi un
părinte așa cum își dorește fiecare, nu înseamnă căutarea perfecțiunii. Avem întotdeauna
posibilitatea de a face mai bine mâine. Așadar, fără culpabilizări! Disciplina pozitivă creează
legături profunde cu copiii noștri, este o abordare binefăcătoare”, apreciază Beatrice Sabaté.