COMUNICAREA EFICIENTĂ

ÎNTRE PĂRINTE ŞI COPIL

COMUNICAREA EFICIENTĂ ÎNTRE PĂRINTE ŞI COPIL

“Copiii învaţă din ceea ce trăiesc.

În cazul în care copiii trăiesc în mijlocul criticilor, atunci învaţă să condamne.
În cazul în care copiii trăiesc în mijlocul unor sentimente de ruşine, atunci învaţă să se simtă
vinovaţi.
În cazul în care copiii trăiesc în mijlocul încurajărilor, atunci învaţă să aibă încredere.
În cazul în care copiii trăiesc în mijlocul unui mediu plin de compasiune și recunoștință, atunci
învaţă să aprecieze la rândul lor.” Dorothy Nolte

Nu există un alt loc în lume în care cuvintele să conteze mai mult decât în cadrul familiei.
Familia este primul loc în care copiii învaţă să comunice şi să se poarte ca ceilalţi.
Comunicarea cu copiii necesită atenție, blândețe și implicare fiindcă cei mici învaţă imediat după
naştere, cresc şi se modelează în fiecre zi prin puterea exemplului oferit de noi – adulții
importanți din viața lor.

Pentru o comunicare eficientă:

Utilizează chiar tu limbajul pe care vrei să îl folosească propriii copii

Folosirea unui vocabular adecvat în comunicarea cu copiii are două semnificații: folosirea unui
vocabular pe care copiii îl pot ințelege și a unuia acceptabil din punct de vedere social.

Copiii sunt niște imitatori de excepție, îndeosebi cei mici. Așadar este nevoie de o atenție sporită
asupra ceea ce spunem și cum spunem, fiiindcă – cel puțin în primii ani– același limbaj îl vor
folosi și ei. Atunci când mai cresc, e bine să fim la dispoziția lor și să le explicăm orice nouă
expresie, pentru a face diferența între vocabularul familial, cel social și cel prietenesc.

Folosește un ton calm/blând

Pentru a putea comunica eficient cu copiii e de preferat să folosim un ton calm, cât mai des
posibil. Copiii sunt foarte sensibili în receptarea furiei, astfel încât atunci când părinții ridică
vocea copiii neglijează adesea cele spuse, concentrandu-se asupra modului în care sunt rostite.
Țipatul, înfurierea, părintelui produce deconectare și chiar blocaj la nivelul receptorilor, cu alte
cuvinte mesajul nu va mai ajunge la el, ci mai degrabă va fi indus sentimentul de frică și opoziț

Consilier: Celina Ivan

Folosiți timpul cu înțelepciune

Comunicarea cu copiii nu este în sine dificilă, dar cere anumite abilități. E nevoie să fim
deschiși/receptivi, să ne simtă ”acolo”, pentru a se deschide către noi, pentru a povesti întâmplări
de peste zi, sau pentru a ne cere părerea cu privire la anumite situații. Dacă simt că nu suntem
conectați, că atenția noastră este în altă direcție, atunci vor fi reticenți, anxioși (agitați) sau chiar
furioși. Cu alte cuvinte orice timp împreună, poate fi un timp benefic de/pentru comunicare, când
mergem la cumpărături, când facem mâncare, când e ora de somn, la baie, în fața televizorului
– toate momentele, pot deveni prilej de comunicare și conectare.

Puneți întrebările potrivite

Exemplu: “Ai mâncat ceva azi?” răspuns: Da “Cum a fost azi la școală?” răspuns: Bine

Dacă punem o întrebare nepotrivită, primim același gen de răspuns, un răspuns superficial sau
doar un gest banal.

Întrebările care încep cu ”de ce?” blochează comunicarea, creând impresia de interogatoriu.
Întrebările închise, cu răspuns dual (da/nu, bine/rău, etc.) limitează, de aceea e bine să folosim
întrebări deschise, care să presupună răspunsuri elaborate, prin care să descoperim emoțiile lor
de peste zi, părerile lor, ideile/gândurile lor.

”Ce a fost interesant azi la școală?”

”Ce părere ai, facem împreună paste sau grătar? Sau poate ai altă idee? ”Cine/ce a fost
amuzant/trist azi la grădiniță?”

Bariere ce pot apărea în calea unei comunicări eficiente:

1. Amenințarea
Exemple: “Dacă nu aduci note bune, ai încurcat-o!”, „Dacă nu reciți frumos poezia, voi fi
dezamăgită”
Ce gândește copilul: “Părintele meu vrea prea mult de la mine, ar trebui sa am grija de acum
incolo!”
Consecință: principala preocupare a copilului va fi să nu greșească. Nu va avea curajul să facă
ceva decât dacă va fi sigur că rezultatul este bun, satisfăcător pentru părinte. Așa apar frica,
minciuna, intoleranța, teama de eșec etc. Eșecul este parte integrată a succesului, pentru a reuși
uneori e nevoie să greșim – este bine și firesc să-i învățăm asta de mici.

2. Contrazicerea și minimalizarea problemei Exemple: “Sunt urâtă! Nu mă iubește nimeni”,

spune fetița

“Nu e adevarat! Nu spune asta!”, “Nu fi suparatî!”, îi răspunde tatăl.

Ce gândește copilul: “Nu mai are rost să vorbesc cu tata despre problema mea, pentru că nu îi
place ce zic eu.” “Crede că dacă îmi spune să nu fiu suparată, mă simt mai bine ? “ Consecință:
contrazicând copilul în acest mod, îi întărești convingerea deja formată. Copilul va simți că nu îl
înțelegi și nu ești capabil sau dispus să îi asculți sentimentele, să
afli ce se ascunde în spatele lor. Așa se poate naște lipsa de încredere în competența părintelui ca
și confident sau partener sincer de discuție.
Un răspuns mai adecvat ar fi: ”În ce fel de simți urâtă? Cine ai vrea să îți arate mai mult iubirea?
De la cine ai avea nevoie de aprecieri?”

3. Critica
Exemple: “Nu ți-am zis să te uiți pe unde calci?”, “De câte ori trebuie să-ți spun că nu e voie
acolo?”, “De ce ai făcut asta?”
Ce gândește copilul: “Iar îmi ține morală! Mai aștept un pic până se calmează.” Consecință: va
scădea receptivitatea copilului la părerile emise de părinte. Așa se poate naște indiferența sau
opoziția (impertinența).

4. Etichetarea
Exemple: “Ești un rău!”, “Ești neîndemânatec!”, ”Ești o împiedicată”
Ce gândește copilul: “Părinții mei știu mai bine. ”
Consecința: dacă afirmatiile se repetă frecvent, atunci copiii vor ajunge să se comporte conform
etichetelor. In subconștientul lor, ei vor fi convinși că sunt așa cum le zicem că sunt și se vor
comporta ca atare, iar conștient vor încerca, de câte ori se va ivi ocazia, să demonstreze că nu
este așa, chiar daca nu li se cere acest lucru. Apar, astfel, complexele de inferioritate, stima de
sine scăzută, chiar izolarea.

5. Indiferența
Exemple: “Tati! Tati! Am învațat să-l scriu pe M! “/”Uite mami ce am desenat”, spune copilul. –
“Bine/Frumos. Dă-te din fața televizorului”, îi răspunde părintele.
Ce gândește copilul: “Televizorul e mai important decât mine! “, “Cum să fac să îi atrag atenția
asupra mea?”
Consecința: copilul va căuta să atragă atenția cu orice preț, mai ales prin comportamente mai
puțin tolerate (agitație, neatenție, agresivitate) – pentru a fi văzut.

6. Ironia
Exemple: forma verbală: „Ai auzit ca s-a inventat cârpa de șters praful?”, “Mulțumesc pentru
«ajutor»! ”

forma nonverbala: privire „de sus”, zâmbet zeflemitor.

Ce gândește copilul: “Mă consideră un nepriceput. “, “își bate joc de mine!”
Consecința: va scădea încrederea copilului în forțele proprii si încrederea în părinte. El va căuta
să fie apreciat/valorizat în altă parte la „adevarata lui valoare”; așa poate să apară
înstrăinarea/distanțarea și neimplicarea în treburile casei.

7. Învinuirea
Exemple: “Tu ești de vina! “, “Ar trebui să-ți fie rușine! ”
Ce gândește copilul: “E numai vina mea. “, “Nu sunt bun de nimic.”
Consecința: scade nivelul stimei de sine; inițiativa și responsabilizarea vor fi afectate, așa pot
apărea complexele de inferioritate.
8. Neatenția la ce spune copilul