Nu vreau ,nu pot!

“
Să încurajăm copiii!
13-17.02.2023
Fie că au 1 an, fie că au 5 sau 15 ani, atunci când auzim „NU“ de la copiii noștri
apar frustrarea, furia, neputința. Apar gânduri de soiul „Oare ce fac greșit de am
așa un copil?!“, „Ce să-i fac să mă asculte, că nu mai pot!“ sau chiar „Alții cum
de au copii așa ascultători?!“
Realitatea e că nu există copil care să nu spună NU măcar o dată și nu există
părinte care să nu se confrunte cu refuzuri cel puțin o dată, la fel cum nu există
copii „obraznici“, „încăpățânați“, „mai cu personalitate“ sau „răi“, așa cum mai
aud în jur atunci când un copil nu cooperează.
Ce există, în schimb, este nevoia naturală, firească a copiilor de a se simți
acceptați, văzuți, înțeleși, validați și încurajați să ia decizii, să facă alegeri.
Acest lucru înseamnă că în spatele fiecărui refuz al copilului se află un mesaj.
De fiecare dată când spune NU, copilul vrea să ne transmită ceva, nicidecum să
ne enerveze sau să ne pună răbdarea la încercare.
Așadar, în primul rând, indiferent de vârsta copilului, e important să nu dăm
comenzi, pentru că asta doar sporește refuzurile.
De multe ori, nici nu ne dăm seama că facem acest lucru, însă un copil aude
vreo 200 de comenzi pe zi, și nu doar acasă: „Îmbracă-te!“, „Spală-te pe mâini
și hai la masă!“, „Ți-am spus să îți pui hainele în dulap!“, În tot acest val de
comenzi, ce putem face, în schimb, este să le dăm de ales, să îi încurajăm să
decidă ei, acolo unde pot singuri. De exemplu, dacă urmează să ieșiți afară la
joacă, în loc să spui: „Îmbracă-te, pentru că trebuie să plecăm!“, ce poți spune
este: „Urmează să ieșim. Ce vrei să pui pe tine: acest pulover sau jacheta asta?
Ai vrea să îți pui șapca verde sau pe cea cu minioni?“ și tot așa. Sau, dacă
copilul e puțin mai mare, putem spune: „Urmează să cumpărăm rechizite. Ai
vrea la mall sau preferi să găsim un site și să comandăm online împreună?
Acest lucru nu doar că îi lasă copilului spațiu de decizie, dar și previne ocazia
de a spune „Nu vreau să mă îmbrac!“ sau „Nu vreau ghiozdanul acela!“
Atunci când un copil e încurajat să decidă și să gândească pentru el, i se dă
ocazia să planteze semințe de înțelepciune.
În al doilea rând, nu ne enervăm dacă copilul refuză să facă ce e rugat.
De la nervi până la amenințări, ridicat de ton sau pedepse și recompense este
doar un pas. Problema e că toate aceste mecanisme, pe termen lung, fac rău
relației părinte-copil, scad stima de sine a copilului și încrederea că poate să
decidă ce e mai bine pentru el. În plus, pedepsele și mita pot duce la obediență,
la rebeliune sau la iresponsabilite, adică exact opusul a ceea ce un părinte
dorește pentru copilul său.
În al treilea rând, și poate cel mai la îndemână, dar și cel mai valoros lucru pe
care orice părinte îl poate face, este să folosească empatia.
Să fim acolo cu blândețe și fermitate, dar cu glas cald, chiar și atunci când, în
mod natural, ne vine să explodăm de nervi. Dacă înțelegem că în spatele
oricărui comportament, al oricărui refuz se află o nevoie neîmplinită și
acceptăm că MAI ALES în astfel de momente copiii au nevoie să le fim sprijin
și ghid, lucrurile devin, treptat, mai simple.