Reflectarea sentimentelor..

Iată cum funcţionează această tehnică: arătaţi unei alte persoane că înţelegeţi
întradevăr ceea ce simte, traducând sentimentele sale prin cuvintele dumneavoastră şi
afişându-i-le ca şi cum aţi fi o oglindă. Este foarte uşor cu copii de doi ani, deoarece
puteţi folosi aceleaşi cuvinte pe care le-au folosit ei ca să le exprime.

De exemplu: copilul dumneavoastră de doi anişori soseşte plângând şi foarte

nervos şi spune : “Ionel m-a bătuuut….” . În loc să îi puneţi faţă în faţă pe cei doi copii,
să incepeţi un adevărat procedeu judiciar, cine a început, de ce, etc., mai bine adoptaţi
altă tehnică. Tehnica sentimentelor reflectate vă deposedează de rolul de arbitru. În locul
său, în momentul în care copilul vine şi spune: “Ionel m a batut m-a bătut”, puteţi
răspunde cu un aer compătimitor: “Oh, Jimmy te-a bătuuut…” sau “Eşti furios că Jimmy
te-a bătut” sau “ Te scoate din minţi faptul că Ionel te bate, nu-i aşa?”

Cuvintele dumneavoastră traduc sentimentele copilului. Eu numesc asta tehnica

retroacţiunii, deoarece trimiţând înapoi copilului propriile sale sentimente, îi demonstraţi
prin aceasta că înţelegeţi întradevăr ceea ce simte.

Această tehnică este uşor de înţeles, dar destul de greu de aplicat, deoarece atunci
când noi, părinţii, am fost copii, s-a practicat cu noi o altă metodă. Şi ne-am petrecut
mulţi ani din viaţă încercând să-i compătimim pe alţii, să le dăm sfaturi, sau să le
deturnăm sentimentele, mai ales dacă le consideram rele. De aceea, această tehnică a
retroacţiunii se plasează împotriva întregii educaţii pe care am primit-o.

Iată pe scurt, de ce ne este greu să învăţăm să utilizăm această tehnică. Dacă nouă
nu ne-a fost permis, copii fiind, să ne exprimăm liber sentimentele, ni se va părea, fără
îndoială, foarte greu să-i autorizăm pe copiii noştri să o facă. “ Dar asta nu înseamnă să
permiteţi unui copil să nu dea dovadă de respect, dacă îi daţi voie să vă spună că vă
detestă?” Această întrebare este pusă de multe mame. Ori eu nu cred că posibilitatea de a-
ţi exprima în mod liber sentimentele are vreo legătură cu respectul sau cu lipsa acestuia.
Un copil îşi va respecta părinţii dacă simte că aceştia ştiu mai multe decât el, dacă îl
tratează corect şi respectuos. Din când în când acest copil va fi supărat pe părinţi. Dacă
aşa se întâmplă, iar părinţii nu îl lasă să se exprime, oricum va fi supărat pe ei. Aşa că de
ce să nu îl lăsăm să-şi exteriorizeze mânia? Dacă îl împiedicăm îi va fi mult mai greu sa-
şi controleze comportamentul. Nu există nimic mai periculos decât de a împiedica vaporii
să iasă dintr-o oală de presiune…

Nu vom fi totdeauna capabili să ne păstrăm sângele rece şi să avem un

comportament ideal în faţa unui copil. Nu vom avea mereu chef să-l lăsăm să spună ceea
ce gândeşte. Câteodată vom striga la el: “Taci! Mama hotărăşte, voi puştimea nu aveţi
nimic de comentat!”
 Multe mame se simt contrariate când constată că s-au lăsat duse de val şi că au
început să ţipe. Nu este nimic extraordinar în asta, dar ele au impresia că ar trebui să
rămână mereu calme şi senine. Este adevărat că aceasta este atitudinea ideală, dar nu am
întâlnit niciodată părinţi care să fie cababili să aplice aceste principii în orice
circumstanţe. Dacă tot încercăm să dăm copiilor dreptul de a-şi exprima liber gândurile,
ar fi bine să acordăm şi părinţilor acelaşi drept. Dacă simţiţi vreodată nevoia să ţipaţi,
faceţi-o. Şi, după ce aţi eliminat în acest fel sentimentele de furie, dispoziţia cu privire la
copil va fi foarte diferită şi îi veţi putea spune: “ Mama s-a enervat; îi pare rău de lucrul
ăsta, dar este mai bine acum”. Copilul va înţelege.

Este poate recomfortant acum, să vă spun că nu toţi copiii dau atâta bătaie de cap
părinţilor în timpul “anului teribil”. Există la copii profunde diferenţe de natură. Fiecare
este, pe plan biologic, foarte diferit de alţii. Unii sunt mai excitabili, alţii mai “uşori”.

Însă, orice copil sănătos şi normal trebuie să manifeste o doză de negativism şi de

rebeliune în timpul acestui stadiu. Dacă vă descurajaţi, amintiţi-vă doar că această
perioadă va trece… Când micuţul va avea vârsta de trei ani, veţi fi surprinşi să constataţi
până la ce punct va deveni, în mod subit, cooperant şi “lejer” comparativ cu
comportamentul său la doi ani şi jumătate.

Mamele ştiu foarte bine că vorba favorită a copilului de doi ani este “nu”. Şi, în
trecere fie spus, să nu ne uimească faptul că un copil învaţă să spună “nu” înainte de a
învăţa să spună “da”. În cele din urmă, a auzit părinţii spunând “nu”, mult mai des decât
“da”. Dacă reducem folosirea cuvântului “nu” la minim, în timpul vârstei primilor paşi,
copilul ni-l va repeta poate un pic mai puţin în timpul primei adolescenţe. Dar, oricum
vom asista la alte manifestări negative; copilul se ascunde când îl strigăm, loveşte cu
piciorul, se eschivează cînd vrem să-l punem să facă ceva, sau pur şi simplu “face pe
nebunul”. În mod obişnuit, acest tip de comportament nu intervine la vârsta primilor paşi.

Ar trebui să ştiţi, că o atitudine care este susţinută tinde să se repete. Dacă părinţii
replică negativismului enervându-se, întăresc în mod inconştient negativismul şi împing
copilul să devină încă mai refractar. Există atitudini preferabile acestei întăriri negative.
Trebuie întâi făcută diferenţa între refuzul verbal şi atitudinea negativă. De exemplu, îi
spunem copilului: “hai, trebuie să-ţi pui paltonul dacă vrei să ieşi afară”, şi începem să-l
ajutăm să se îmbrace. “ Nu, nu vreau”, răspunde el, în timp ce se contrazice strecurându-
şi mânuţele prin mâneci. Iată un bun exemplu de negativism verbal. Este ca şi cum i-ar
spune mamei: “ Ştiu că e frig afară şi că am nevoie de palton. Ştiu că eşti mai mare ca
mine şi mă poţi obliga să-l îmbrac. Dar, recunoaşte mamă, că şi eu sunt cineva şi că am
măcar dreptul să protestez puţin!” Acest negativism se prezintă ca un joc: copilul se joacă
de-a neascultarea cu mama sa. Aceasta nu realizează caracterul ludic al acestei atitudini şi
reacţionează printr-o atitudine dură, creând astfel o criză acolo unde nu era cazul.

Adevăratul comportament negativ, care se deosebeşte de simpla rezistenţă

verbală, se manifestă în aceeaşi circumstanţă prin fugă, sau opoziţie fizică şi violentă
împotriva mamei care vrea să-l îmbrace cu paltonul. Dacă acesta este cazul, mama
dispune de mai multe posibilităţi de a riposta. Dacă e vorba de mers la joacă, poate spune
că nu-i dă voie să iasă fără palton. Dacă micuţul doreşte întradevăr să iasă la joacă, există
şanse de a se îmbrăca, cam fără tragere de inimă. În altă situaţie, dacă mama vrea să-l
ducă la cumpărături, este grăbită şi nu are răbdare să rezolve situaţia cu calm.: în acest
caz, poate să-i reflecte sentimentele ( “ştiu că nu vrei să te îmbraci, ştiu că asta te
enervează”) şi să continuie să-l îmbrace cu forţa.

Adulţii nu sunt singurii pentru care pierderea “faţadei” este un lucru grav. Nici
copiilor la prima adolescenţă nu le prea place. Putem deci, încerca să evităm confruntarea
directă cu copilul care-şi manifestă negativismul, şi să-i facem câteva avansuri care îi vor
permite să salveze aparenţele, propunând, de exemplu, o activitate derivată, sau încercând
să îl distragem prin câteva mângâieri. Dacă ne permit nervii. Dar mai ales, reflectându-i
sentimentele, îl împiedicăm să piardă aceste aparenţe la care ţine atât de mult. De fapt îi
spunem doar: “ Ştiu că nu eşti de acord, şi este perfect normal. Îmi pare foarte rău,
deoarece ştiu ce simţi, dar regret să te anunţ că trebuie oricum să asculţi de mine.”