Se pare că vine o etapă în viața (aproape) fiecărui copil în care din gura lui adorabilă încep să

iasă cuvinte urâte. La început, sunt cuvinte legate de toaletă, gen caca, pipi și așa mai departe,
care pe ei îi amuză teribil, mai ales când ne văd moacele derutate. Apoi îl auzi cum înjură o piesă
de lego: fac iu! Sau monții mă-tii de piesă… Te ia cu leșin, vă zic. Când Ivan a zis prima oară
către betoniera lui de plastic gizăs fachin craist, am crezut că mă înec în spuma de baie (eram cu
el la duș). Apoi mi-am adus aminte că uneori mai zic asta la volan, când îmi taie vreunul calea cu
viteză mare.

Prima reacție e, de obicei: WTF. Ce-a ziiiiis? Unde-o fi auzit una ca asta, că noi nu (prea)
vorbim așa…

Le-o fi auzit în parc, la grădiniță, poate în vreo vizită la prieteni, în vreun film la TV, apoi le-au
folosit întâmplător o dată, au văzut că stârnesc o reacție efervescentă la mami, așa că le folosesc
tot mai des, pentru că le place atenția și interacțiunea.

Rețeta cea mai simplă pentru a depăși rapid această etapă e să-i explici copilului de câteva ori că
aceste cuvinte nu-s glume foarte bune (deși eu recunosc cinstit că la unele dintre ele mai râd și
acum, la 38 de ani, iar poantele cu pârțuri mă amuză grozav) și apoi să încerci să reacționezi cât
mai neutru, până trece. Sigur trece!

O vreme va fi liniște, apoi va veni următorul val de cuvinte urâte, care poate fi mult mai
supărător, pentru că vor fi chestiuni mai personale. Se poate întâmpla, de exemplu, atunci când
nu-l lași să-și dea girafa de pluș cu parfumul tău sau să-și taie singur părul cu foarfeca, să-ți
spună cu obidă:

– Nu te mai iubesc! Ești o proastă! Urâto!

Sau variațiuni pe tema asta.

Ei, aici lucrurile devin ceva mai complicate. Pentru că doare să-ți spună oricine așa ceva, chiar și
copilul tău, despre care știi sigur că nu înțelege prea bine ce spune și că ceea ce spune oricum nu-
i adevărat. Dar tot doare, pentru că se activează acolo niște răni mai vechi de neiubire și
nedreptate. Cum să-mi spună tocmai copilul meu că-s proastă? Atât de mult îl iubesc, atâta mă
străduiesc pentru el și acum, pentru așa o prostie, că nu-l las să facă nu știu ce, gata, mă
jignește și nu mă mai iubește?

E normal să simți așa, nu-ți poți controla emoțiile, chiar dacă mintea ta știe că vorbele lui nu-s
adevărate.

De ce spun copiii uneori vorbe urâte?

Pentru că îi amuză. Au observat că prima oară când au zis un cuvânt urât, o înjurătură auzită la
mami sau la tati sau pe stradă, tu fie ai încremenit de uimire, fie ai izbucnit în râs, fie te-ai
supărat.
Pentru că le place să primească atenție, orice fel de atenție. Copiii se simt grozav când obțin
reacții de la părinții lor, chiar și dacă printre ele se numără o dojană serioasă.

Pentru că nu-și dau seama că rănesc.

Pentru că au învățat că așa te descarci când ești furios. Poate te-au auzit pe tine la volan
blestemând un semafor. Sau poate au auzit la desene un personaj făcând asta.

Pentru că uneori vor să rănească. De cele mai multe ori, copilul nu înțelege foarte bine sensul
cuvintelor urâte pe care le folosește, dar înțelege foarte bine felul în care trebuie să le rostească și
emoția pe care o stârnesc. Cel mai probabil e că a fost el însuși la celălalt capăt al unei jigniri,
când la grădiniță sau la creșă sau la joacă ori la școală un alt copil i-a spus că-i prost sau urât sau
rău, iar el a auzit foarte bine tonul, a văzut mimica, a știut imediat că ce aude este ceva de rău, și
știe foarte bine cum l-a făcut asta să se simtă.

Iar când o să fie într-o situație în care e frustrat, supărat, nervos pe tine, va vrea să te facă să te
simți cum s-a simțit el, vrea să fii la fel de lipsit de putere cum s-a simțit el când altul i-a spus că
e prost. Vrea să-și manifeste supărarea și să te rănească, așa cum vrei și tu când rănești într-o
ceartă, pentru că nu te poți abține.

Pentru că li se pare interesant. E ceva nou, care merită explorat. Se vor plictisi repede și de
asta.

Cum putem face să nu ne mai spună copiii vorbe urâte?

În primul rând, nu-i pedepsiți, nu strigați la ei, nu-i loviți. Nu e vina lor și oricum n-ar ajuta la
nimic.

Nu e vina lor că sunt expuși la comportamente și cuvinte nepotrivite, la fel cum nu e vina lor că
le învață și le reproduc, e practic jobul lor să absoarbă tot, mai ales în primii șase ani de viață.

Au nevoie să fie ghidați cu blândețe pentru a înțelege de ce nu e în regulă să folosească înjurături

sau cuvinte urâte despre și față de ceilalți.

Începeți cu voi. Întrebați-vă de ce vă afectează atât de mult cuvintele lui. E ceva ce vine din
copilăria voastră mică? Poate un părinte sau educator vă eticheta des așa? Poate după cuvintele
acestea venea și o pedeapsă sau o palmă?

Încercați să vă temperați reacția la cuvintele urâte ale copilului. E normal să vă displacă, nu e

normal să plecați în lume sau să aruncați copilul pe geam, nici să-l loviți sau să-l înjurați înapoi.

În nici un caz nu e bine să vă prefaceți că n-ați auzit. Asta nu înseamnă că e cazul să

transformați incidentul într-un conflict major.

Cât copilul e supărat, imediat după ce v-a spus cuvinte urâte, e mai bine să spuneți simplu: Te
rog să nu mai folosești aceste cuvinte. Mă rănești. Nu e bine să vorbești așa cu nimeni.
Apoi, când situația se calmează și aveți un moment frumos, de conectare, îi puteți spune
copilului cum vă simțiți când el folosește cuvinte neplăcute. Spuneți-i că vă doare, spuneți-i și
de ce (dacă ați reușit să aflați). Copiii înțeleg foarte bine emoțiile, chiar și pe ale altora, dacă le
sunt explicate.

Pentru a convinge copilul că nu e deloc interesant să folosești cuvinte urâte, puteți face și jocuri
de rol cu plușuri, în care unul e foarte agresiv verbal și înjură pe toate celelalte plușuri, dar
folosind cuvinte mai degraba simpatice, gen Măi lăptucă ofilită și Tu, caracatiță împiedicată, iar
celelalte animale se supără și îl ocolesc și curând, agresorul se va găsi de unul singur, pentru că
nici un alt animal nu vrea să-i fie în preajmă.

Dacă te întreabă de ce totuși unii copii folosesc cuvinte urâte, deși tu-i spui că nimeni n-ar trebui
să le folosească, poți să îi explici că fiecare familie are regulile ei, și că la voi în familie decizia
este că aceste cuvinte urâte nu vor fi folosite, pentru că rănesc. La fel cum unele familii mănâncă
lucruri pe care noi le considerăm nesănătoase, altele preferă concediu la munte, deși nouă ne
place la mare. Suntem diferiți și nu le putem spune altora ce să facă, dar putem să ne respectăm
principiile și valorile.

În cazul în care înjurăturile conțin formele populare pentru organele intime, e important să le
spuneți copiilor care sunt denumirile corecte (bine, e important să faceți asta de foarte devreme,
din multe motive), li se va părea aiurea să le folosească pe acestea și vor înțelege cât de
caraghios e să înjuri.

Încercați să evitați cuvintele urâte în preajma copiilor, iar dacă observați că el le folosește
mai des după ce se uită la un anumit serial sau după ce se vede cu un anumit copil, puteți încerca
să reduceți contactul cu sursa înjurăturii.

Încercați și să oferiți mai mult control copilului în viață, în general, atât cât se poate la vârsta
lui. Poate să-și aleagă dacă să-și strâmgă jucăriile singur sau cu ajutor, acum sau peste cinci
minute, poate să aleagă ce cărți să citiți, ce fructe să mănânce (din cele puse la dispoziție de
mami), ce bluză să poarte dintre cele trei alese de mami, în ce parc să mergeți sau dacă să ia
trotineta sau bicicleta. Cu cât are mai mult control, cu atât acumulează frustrări mai puține și sunt
șanse să aibă nevoie să folosească mai rar înjurăturile.

De asemenea, fiți acolo alături de copil, oferiți-i atenție cât mai mult, mai ales când e mic și are
multă nevoie de asta. În felul acesta el nu va fi nevoit să facă nefăcute pentru a vă convinge să-l
băgați în seamă.

Monitorizați atent la ce se uită la televizor sau pe internet.

Puteți și să inventați un cuvând simpatic pe care să-l rostiți, și voi și copilul, când sunteți nervoși.
Când vă împiedicați, de exemplu, sau dați cu piciorul într-un picior de masă, puteți spune:
Spanac cu nuci! sau Asparagus! În felul acesta eliberați tensiune fără să folosiți cuvinte
ofensatoare pentru alții, s-ar putea chiar să izbucniți în râs și asta va elibera și mai multă
tensiune, fără nici o supărare.
Nu în ultimul rând, nu uitați că felul în care reacționați la cuvintele urâte ale copilului este
felul în care va învăța și el să reacționeze la cuvintele urâte ale altora. Dacă le lăsați să vă
dărâme, îl vor dărâma și pe el. Dacă însă știți că furia celuilalt nu e despre voi, că nu sunteți nici
proastă nici urâtă, indiferent ce ar spune alții, dacă reacționați echilibrat și cu umor, așa vor face
și ei mai târziu, și asta îi va ajuta mult.
2.

Primesc des întrebarea asta din partea mamelor de copii mici, dar și copiii mari mai facă ast, iar
mamele lor simt multă durere, furie și frică atunci când se întâmplă asta. Unele mame se înfurie
și țipă, altele lovesc înapoi, altele izbucnesc în plâns, fug și se ascund după o ușă închisă,
copleșite de rușine, vinovăție și greutate.

Toate aceste reacții sunt firești. Când ființa umană e amenințată, indiferent că e vorba despre un
urs flămând sau despre un copil furios de 12 kilograme, ea reacționează instinctiv într-unul din
aceste feluri: îngheață, fuge sau luptă. Orice animal în locul nostru ar face la fel. Spre deosebire
de orice animal însă, noi putem reacționa rațional în aceste momente în care integritatea noastră
fizică sau mintală este amenințată.

Sigur că nu-i deloc același lucru când bebelușul de un an ne dă o palmă (pentru că i-a plăcut
reacția noastră la un gest asemănător al lui de mai devreme) sau un adolescent furios (al nostru)
sare la bătaie.

În ambele cazuri însă, e important să înțelegem și să facem câteva lucruri.

Cel mai important dintre ele este să ne protejăm pe noi înșine fără a răni pe nimeni
altcineva, inclusiv pe agresor. Avem datoria aceasta față de noi înșine. Nu datorăm
nimănui să fim sac de box sau găleată de gunoi emoțional.

În al doilea rând, protejându-ne pe sine de lovituri și jigniri oferim copilului nostru (care ne
agresează în momentul acela, dar și fraților și surorilor lui) un model bun de reacție atunci când
cineva, oricine, va încerca să-i agreseze.

Să presupunem că un copil adorabil, dar obosit, furios, frustrat, căruia nu i s-au pus la timp
limitele corecte sau care este la rândul lui victima unei agresiuni, copilul tău de doi, patru, șase
sau zece ani, îți vorbește urât, poate încearcă să te lovească, să te împingă sau să arunce cu ceva
înspre tine.

Eu aș face așa. Înainte de orice, aș încerca să văd episodul din timp, să observ furia crescândă a
copilului și să încerc s-o dezamorsez sau să-i ofer spațiu și timp să se calmeze.

Despre cum să-i ajutăm de mici să-și gestioneze furia am scris aici.

Despre cum reacționăm când un bebeluș ne lovește am scris aici. (niciodată nu lovim înapoi, el
e mic și nu știe, doar dorește un anume tip de reacție puternică din partea noastră, dacă-l lovim
nu facem decât să-l învățăm că lovirea e normală, bună, utilă, iar asta e fals și periculos
indiferent de lumea în care trăim, de context, de vârstă)
Despre cum reacționăm când copilul folosește cuvinte care nu ne plac am scris aici.
Ca un cadru general, aș încerca să folosesc în viața de zi cu zi întâmplările din familie ca prilejuri
de a vorbi des despre emoții, aș face în momentele calme exerciții de respirație și calmare, aș
păstra conectarea cu copilul, astfel încât momentele lui de furie să-mi fie cunoscute, aș avea grijă
de mine cu somn, mâncare și timp de calitate, ca să pot rămâne calmă în situații complicate.

Nu uitați că fabrica de răbdare are nevoie de aceste materii prime: odihnă, sport, iubire,
hrană bună, sex, apreciere, sprijin. Le primim, putem produce răbdare. Nu le primim,
producem crize de nervi la fel ca un copil de trei ani care nu a dormit destul.

Să spunem că am avut o perioadă proastă, sunt obosită, nu am observat semnele furiei copilului
și am ajuns în locul în care îmi spune că-s proastă, rea, urâtă, poate vrea să mă lovească.

Îi spun ferm, fără să țip:

-Nu te las să faci asta. Nu vreau să aud cuvintele tale pline de furie. Mă retrag până te liniștești.

Dacă e mic copilul, aș spune mai scurt:

-Nu te las să mă lovești. Nu ai voie să îmi vorbești așa. Stau aici și tu acolo până de calmezi.

Dacă e nevoie, îmi folosesc mâinile ca să i le țin pe ale lui. Ferm.

-Văd că ești furios, dar nu te las să mă lovești. Respiră adânc, furia va trece și apoi putem vorbi.

Aș repeta asta până se oprește. Aș pleca în altă cameră dacă insistă (nu și dacă e mic copilul,
atunci doar aș face pași în spate ca să fiu în siguranță).

După ce episodul trece, aș investiga ce i se întâmplă copilului la grădiniță, școală. Poate a

fost recent victima cuiva care a avut multă putere asupra lui și acum vrea și el aceeași
putere asupra mea? E o tranziție grea pentru el undeva? Sau poate e vreun film, joc de
unde a prins asta?

Aș vorbi cu el despre asta, după ce trece episodul. I-aș povesti despre cum mă fac să mă simt
vorbele lui. I-aș arăta o foaie mototolită și i-aș explica impactul vorbelor asupra oamenilor. Aș
vorbi cu el despre cum repari consecințele unui astfel de episod.

L-aș asigura că-mi poate spune orice, că sunt aici, dar că niciodată nu o să-l las să mă rănească,
așa cum nici el nu trebuie să permită altora să-l rănească pe el.
Suntem o echipă, membrii echipei nu-și fac rău unii altora, lucrează împreună.

Nu l-aș pedepsi, pentru că asta va eroda și mai mult relația dintre noi, pedeapsa e tot o formă de
agresivitate, de abuz, doar că nu fizic, ci emoțional.

Dacă m-aș simți prea rănită să vorbesc cu el, îi voi spune asta și voi lăsa responsabilitatea unei
conversații serioase celuilalt părinte.
Îmi amintesc cât de tare m-am supărat acum un an și ceva când, după aproape un an de pandemie
în care am stat doar noi patru încontinuu, am gătit non-stop, am strâns după ei, i-am ajutat la
școală, m-am asigurat că avem și timp de joc și conectare, deși aveam și eu foarte mult de lucru,
într-o zi, supărați că nu-i las să facă nu mai știu ce, s-au apucat să vorbească între ei (știind ca îi
aud) despre cât de mamă rea sunt eu, cum stau toată ziua pe telefon și nu am grijă de ei. Am luat
foc, am trântit ușa de la hol de a căzut var pe parchet (not proud of myself) și am bocit în
dormitor două ore. Au venit de mai multe ori să-și ceară scuze, dar nu le-am răspuns. Eram atât,
atât de supărată… Am fost amărâtă multe zile după, le-am spus cât de tare m-au rănit și că foarte
greu o să pot uita ce au spus despre mine atunci. Că e nedrept și neadevărat și că nu merit așa
ceva de la nimeni, darmite de la ei. Cred că au înțeles, pentru că nu s-a mai întâmplat niciodată
ceva similar, deși momente de frustrare mai au. Am învățat în timp să ne luăm pauze unii de la
alții din vreme (am detaliat aici), înainte să spunem sau să facem rele. Se întâmplă să mai
ridicăm vocea, nu reușim mereu să fim în control, dar încercăm (eu mai mult, încă eu mai mult,
dar sper ca eforturile mele să dea roade și în ei).

Sper să vă fie de folos.

PS: Aș aplica aceeași tactică și dacă în locul copilului ar fi soțul, mama, fratele meu, șeful sau
vreun coleg. Nu aș permite nimănui să-mi vorbească urât, să mă umilească, să mă rănească. Doar
noi ne putem apăra astfel, nimeni altcineva, și avem datoria să facem asta.