10 EXPRESII

DE EVITAT
dacă vrei SĂ CREȘTI
ÎNCREDEREA
copilului tău
Eu sunt Adriana Zamfir, un om minunat,
în ciuda tuturor greșelilor făcute și a
deciziilor neinspirate luate în viață, un om
imperfect, soție și mamă mentorată de o fiică
de 23 de ani.

Sunt creatoare de programe de dezvoltare a abilităților de

viață pentru copii (și părinți), specialist în Analiză
Tranzacțională (parte din psihologie care studiază
mecanismele psihologice prin care noi am devenit ceea ce
suntem și prin care putem deveni cine ne dorim să fim),
autoare de povești pentru copii, coach, trainer și speaker
certificat Maxwell Leadership.

Sunt o femeie curioasă, care calcă pe frici în fiecare zi,

preocupată de leadershipul personal, adică cum să-ți
conduci viața sau, mai bine zis, cum să te conduci prin
propria viață.

Scopul meu este să mă bucur de o viață împuternicită,

prosperă, liberă și să-i ajut pe COPII să-și descopere
superputerile (punctele forte) și să fie încrezători în
puterea lor interioară, ca să aibă viața pe care o merită,
iar pe PĂRINȚI îi ajut să crească copii fericiți și fără
traume majore, astfel încât să aibă rezultate bune la
școală, să se bucure de relații semnificative și să se simtă
bine în pielea lor, fără să devină rebeli sau să ajungă în
depresie.
Sunt multe moduri prin care părinții pot crește sau nu
încrederea în sine a copiilor lor, iar unul dintre ele este prin
cuvinte, prin ceea ce le spune.
Cuvântul este creator.

Cuvântul are putere magică, el poate vindeca atunci

când este spus (unde, cum și de cine trebuie), acționează
ca o forță.
Un singur cuvânt are puterea de a influența manifestarea
genelor ce reglează stresul fizic și emoțional.

Un vechi proverb spune „Dușmanul cel mai aproape

omului este limba, și prietenul cel mai dulce, tot ea”.
Adică ceea ce spunem are puterea de a face bine sau rău.
Într-un conflict, cuvintele sunt cele care au puterea de a
rezolva situația sau de a o înrăutăți.

Este foarte important să știm, să fim atenți, ca părinți, ce

spunem și, mai ales, cum spunem copiilor noștri.

Sunt multe expresii pe care noi, ca părinți, le folosim cu copiii

noștri, deseori fără să ne dăm seama cât de mult rău pot
face.

Răsfoind mai departe, vei găsi 10 dintre acestea.

Folosirea lor face diferența între o gândire de tip victimă și o

gândire de tip ÎNCREZĂTOR.

Tu cum ai dori să fie copilul tău? Victimă sau Încrezător?

 1. EȘTI PROST / PREA MIC/
NEÎNDEMÂNATIC ETC.
„Ceea ce credem despre noi ne modelează realitatea”,
Paul Martinelli

Noi credem despre noi ceea ce ni s-a spus în primii ani de

viață că suntem. Ulterior putem alege conștient și lucra cu noi
să descoperim cum putem să ne dezvoltăm, să ne atingem
potențialul.

EU SUNT = cele mai puternice cuvinte care s-au spus

vreodată (Paul Martinelli). Tot ce punem după aceste cuvinte
devine adevăr, iar subconștientul o ia ca pe o directivă.

Când spunem copilului nostru: „ești prost”, „ești

neîndemânatic”, „ești neatent”, „ești împiedicat” etc.,
legăm aceste cuvinte de ființă, nu de comportament, iar
copilul care le aude în mod repetat, le va prelua drept
adevăr. Va începe să se comporte ca și cum chiar ar fi așa
cum i se spune.

Este o mare diferență între a spune „ești prost” și „ai făcut o

prostie”, între „ești neîndemânatic” și „uneori mai scăpăm
lucruri pe jos, ce putem învăța din asta?” sau între „ești
împiedicat/ă” și „pentru siguranța ta, poți fi mai atent/ă”.

Exemplele pot continua.

Adjectivele abuzive fac rău copiilor. După ce li se spune de

câteva ori că sunt într-un fel sau altul, „vocea” deja s-a
născut în mintea lor și încep să-și spună sieși acele cuvinte.
Fiicei mele îi spuneam și eu și bunicii că este... căpoasă.
Doar pentru că ea își manifesta perseverența în anumite
comportamente. Ajunsese să spună singură uneori „Sunt
căpoasă, sunt căpoasă”. Era desigur ceva rău, că nu știam
atunci să scot în evidență perseverența ei și când aceasta
este de folosit sau nu.

De asemenea, mie mi s-a spus des de tatăl meu că „sunt

bătută în cap”, asta pentru că îmi mențineam punctul de
vedere, iar el nu îl accepta, că nu era ca al lui. A făcut asta
până a plecat din lumea asta. La un moment dat i-am spus
că dacă intenția lui este să mă rănească, nu va reuși, pentru
că acum eu știu cine sunt. S-a oprit, apoi a găsit o cale
ocolitoare.

Devenind adult, am avut situații destule în care am dat-o în

bară, iar asta era dovadă de prostie. În capul meu vocea
aceea „instalată” deja striga. Îmi spuneam singură: „ești
bătută în cap, uite ce ai făcut”.

Tot tatăl meu îmi spunea, în momentele bune, „Ești cineva”.

Sincer, aceste cuvinte mă ajută acum să-mi cresc vibrația.

Este blocant și mutilant pentru imaginea noastră de sine să

auzim adjective abuzive, deci este bine să evităm să le
spunem copiilor noștri.

Comportamentele lor, care pe noi ne duc uneori la

exasperare, sunt, de fapt, niște strigăte de ajutor, așa ne
arată ei nevoile pe care le au. Nu știu să le verbalizeze. Nu
știu să spună: „Mami, eu nu mă simt bine deloc când tu îmi
spui că...”
Aceste cuvinte abuzive, spuse repetat de noi, părinții, de
bunici, de profesori etc. creează un adevăr pentru ei, apoi,
treptat, vor renunța la efortul intelectual, pentru că astfel
cred că scapă de ridicol, se simt mai siguri dacă nu
încearcă să facă anumite lucruri și vor gândi pe modelul
„dacă nu încerc, nu pot să eșuez”.

Din nefericire, copiii iau în serios aceste cuvinte.

Copiii mici așteaptă ca părinții să le spună cine SUNT și ce
pot deveni.

Cuvintele abuzive vor crea indivizi nesiguri, fără

încredere, care nu-și asumă responsabilități.

Așa ajung mulți adulți reticenți la a lua decizii importante în

viața lor, găsind tot felul de explicații, argumente, scuze.

Vocile interioare își fac treaba, credințele sunt activate, iar

comportamentele sunt pe măsura lor. Și nici măcar nu ne
dăm seama că se întâmplă asta.
 Întrebări pentru tine

Am pregătit pentru tine câteva întrebări al căror răspuns te

va ajuta să îți dai seama mai bine de impactul pe care
cuvintele tale îl au asupra minții inconștiente a copilului tău.

1. Ce fel de voce vrei să o urmeze copilul tău?

2. Cum vrei să se simtă copilul tău după interacțiunea

cu tine?

poveste de viață

Atunci când era mic, V.M., era un băiețel năstrușnic,

curios și neobosit și se vedea asta în fiecare zi.

Era foarte energic, făcea boacăne multeee, pentru că

aceasta era modalitatea în care primea atenție de la
părinți, de la cei din jur. Era des pedepsit și certat,
pentru că nu întotdeauna ieșea bine, mai erau și alți
copii afectați de faptele lui.

Când a început școala, părinții au început să-i ceară

responsabilitate, atenție, determinare.
Atunci când era mic, V.M., era un băiețel năstrușnic,
curios și neobosit și se vedea asta în fiecare zi.

Era foarte energic, făcea boacăne multeee, pentru că

aceasta era modalitatea în care primea atenție de la
părinți, de la cei din jur. Era des pedepsit și certat,
pentru că nu întotdeauna ieșea bine, mai erau și alți
copii afectați de faptele lui.

Când a început școala, părinții au început să-i ceară

responsabilitate, atenție, determinare.
Dar ce să vezi? Nu fuseseră niciodată însămânțate în el,
în primii ani de viață. Era foarte des pedepsit, pentru că
ba făcea una, ba făcea alta.

De pildă, o dată a stricat telefonul (fix) ca să se asigure

că nu suna nimeni să se plângă de vreun
comportament al lui.

Altădată a tăiat salteaua de la pat pentru că era curios

să vadă ce se află în interior. Începuse să mintă acasă,
la școală sau în alte împrejurări.
Era pedepsit din nou, și din nou și din nou.
„Boule!”, „Tâmpitule!”, „Ești un nătăfleț!”, „Ești cretin!”,
„Mă, tu chiar nu faci nimic bine?” - erau cuvintele pe
care le auzea cel mai des.

Lua bătaie în fiecare zi, că nu se potolea. Doar știi cum se

spune, că... bătaia este ruptă din rai. Evident, nu folosea
la nimic. A-ți fi frică nu înseamnă că ai respect.

Când V.M. era clasa a 8-a și se apropia examenul de

admitere la liceu, își dorea să se ducă la profilul de
Istorie-Științe sociale (așa era atunci). Nu a fost lăsat să
aleagă, mama lui știa mai bine decât el.
Mai târziu a vrut să se ducă la Facultatea de Istorie. Dar
mama lui știa mai bine. Să devină inginer era cel mai
bine pentru el. S-a ținut de el clipă de clipă,
supraveghindu-l, verificându-l, luând decizii pentru el.
Acum este inginer. Are un salariu bun. Este prezentabil. În
mare parte din timp, se manifestă destul de agresiv cu
cei din jur. Și, deși mama lui vrea ca el să aibă familia lui,
pentru că are 47 de ani și trebuie să fie în rândul lumii, ei
bine, el a ales să fie singur.

Nu știu dacă se gândește cineva că poate băiețașul din

el, copilul lui interior este speriat.
Nu știu dacă se gândește cineva că vocea aia poate încă
îi spune: „ești bou, tâmpit, nu ești bun de nimic, nu faci
nimic bine. Ce fel de soț ai fi? Ce fel de tată ai fi? Mai
bine stai singur. Așa nu ai cum s-o dai în bară.”

Eu nu spun că e ceva în neregulă să nu fii într-o relație.

Este în neregulă să nu fii într-o relație pentru că demonii
fricii sunt mulți și au legătură cu imaginea de sine
scăzută, cu neîncrederea, cu valoarea de sine.
 2. TU NICIODATĂ NU EȘTI
CUMINTE. / MEREU MĂ SUPERI

Tu NICIODATĂ nu ești cuminte!

Tu NICIODATĂ nu strângi jucăriile!
MEREU lași dezordine!
Tot TIMPUL pierzi câte ceva!
MEREU rămâi ultimul!
Niciodată nu-ți faci temele singură!

Probabil că îți sunt cunoscute aceste expresii, fie că

le-ai auzit tu de la părinții tăi, fie că le spui tu
copilului tău, fie că le-ai auzit la alții folosindu-le.

Imaginează-ți că odată, din motive obiective, nu faci

curat în casă. Sau... nu ai spălat vasele... Sau ai uitat
să cumperi ceva ce îți ceruse partenerul. Sau ai
promis ceva cuiva și nu ai putut respecta... Nu
contează dacă ești femeie sau bărbat, funcționează la
fel.

Dacă ți s-ar spune:

- Dragă, tu niciodată nu faci curat.
- Niciodată nu speli vasele.
- Mereu ești uitucă.
- Niciodată nu îți respecți promisiunile făcute.

Sau...
- Auzi, tu nu-mi cumperi niciodată flori de ziua mea.
- Mereu faci glumele alea care nu îmi plac.
- Tot timpul îți lași șosetele aruncate etc.

Cum te-ai simți?

Este neplăcut, așa este?

Te simți aiurea și parcă îți vine să...
Pe bune? Chiar niciodată? Mereu? Întotdeauna?
Aceste cuvinte ar trebuie evitate. Folosite în acest
fel, adică generalizând, fac mult rău. Sunt
distrugătoare.

Practic, anulează tot ce a fost vreodată bun.

Orice a făcut copilul bun, îi anulezi când rostești
aceste cuvinte.

Orice ar face cineva bine, când aude aceste cuvinte

recepționează în subconștient că nu contează ce a
făcut bine până în acel moment.

Gândește-te ce transmiți când le folosești.

Chiar vrei asta pentru copilul tău?

 3. M-AM SACRIFICAT
PENTRU TINE.
Sacrificiu = durere, suferință

A te sacrifica înseamnă să alegi să porți o durere,

o suferință. Dacă faci o astfel de alegere, asumă-ți-o. La un
moment dat noi alegem că vrem să devenim părinți. Asta
presupune multe schimbări în viața noastră. Nu vom mai lua
decizii doar în ceea ce ne privește, ci ținând cont și de nevoile
și responsabilitatea față de mica făptură.

Se poate ca, din dorința de a-i da copilului tot ce este mai bun,
să spunem că facem sacrificii, în sensul că luăm decizii ținând
cont doar de el, părintele punându-se pe ultimul loc. De ce
i-am reproșa aceste lucruri copilului?
Desigur, uneori sunt momente dificile, însă și acestea sunt
ale familiei și copilul trebuie implicat în ele. Așa va fi pregătit
pentru viață, nu sacrificându-te tu și apoi să pui în cârca lui
asta. Copilul nu este „paharul cu apă de la bătrânețe”.

El este o persoană liberă, independentă de tine pe

care se presupune că ai educat-o astfel încât
să poată să se confrunte cu viața
și să ia propriile decizii.
Când îi spui că te-ai sacrificat
pentru el, vor apărea
sentimente de vinovăție.
Da, se va simți vinovat că
a fost obiectul „sacrificiului”.

Se va îndepărta de tine, fizic

și emoțional sau va încerca
să ... „repare”. Să-ți facă pe
plac. Se va lăsa manipulat și
în relația voastră, dar și în
alte domenii ale vieții lui.
Îi tai aripile.
 poveste de viață

Fiica mea a descoperit ce facultatea avea să urmeze când

era clasa a XI-a și am mers la Târgul de Universități, de la
Sala Palatului, București. Facultatea este la Brașov, în
domeniul ospitalității și al managementului hotelier, în limba
engleză, atestată Manchester, cu oportunități de practică în
hoteluri de 5*, pe perioada vacanței. De fapt era obligativitate
în contract această practică.

Pentru noi taxele au fost mari, am făcut uneori efort în a plăti.

Primul an a fost acoperit de asigurarea de studii, pe care
i-am făcut-o fiicei mele când avea 10 ani. Și ea a reușit să
plătească o jumătate de anul II din banii proprii, pe care i-a
strâns din practica plătită.

La un moment dat, când noi treceam prin niște momente

dificile din punct de vedere financiar, fiica mea se simțea
vinovată că a ales să meargă la această facultate.

În mintea ei deja apăruseră niște voci: „Îți trebuia o facultate

cu atâția bani? Dar la una de stat nu te puteai duce? Poate
că intrai pe locurile bugetare...”

Când mi-am dat seama ce o frământă [o, cât de cunoscută

mi-era privirea aceea...], am privit-o în ochi și am asigurat-o
că am decis împreună să facem asta, deci ne asumăm
deciziile în ciuda problemelor financiare și învățăm ce trebuie
să facem diferit.

Mi-a zâmbit și am simțit ușurarea ei.

Nu îi voi reproșa niciodată că am susținut-o în alegerea ei.

 4. M-AM SUPĂRAT PE TINE!

De foarte multe ori, năzdrăvăniile copiilor noștri ne

marchează, ne influențează emoțiile și ne stârnesc. Fie că ne
ignoră când le spunem anumite lucruri sau că fac opusul a
ceea ce le cerem, putem răbufni. Mai ales după o zi încărcată,
după multe responsabilități duse mai mult sau mai puțin până
la capăt.

Motive avem să ridicăm tonul, să ne enervăm și sunt multe

modalități prin care putem să ne manifestăm. Avem de ales
între a ridica tonul, a certa copilul, poate a-l lovi, a-l pedepsi,
a-l face si pe el să sufere pentru că ne-am supărat.

Sunt nenumărate situațiile când noi, părinții, spunem copilului

„M-am supărat pe tine”. De fapt, ce vrem să spunem este că
suntem supărați din cauza comportamentului copilului, nu
pe el, pe copil, cu totul, ca ființă.

„Pe tine” face o mare diferență, pentru că acesta este

identitar. Așa cum sunt cele două cuvinte creatoare EU SUNT.
Se referă la ființă, la A FI.

Reacțiile sunt neplăcute, iar copilul, fie că arată, fie că nu, este
profund marcat de acest „M-am supărat pe tine”. Se simte cu
totul în afara ta, ca părinte.

Ei înțeleg și simt aceste cuvinte încă de la câteva luni.

Ceea ce ar fi potrivit să spunem este:

Ceea ce ai spus / Ceea ce ai făcut / Comportamentul tău
m-a deranjat. Faptele noastre au consecințe.

Este diferit, așa este?

Transmitem că „te iubesc orice ar fi!”

 5. NU TE MAI IUBESC!

Iubirea este cea mai importantă. Iubirea stă la baza

echilibrului emoțional, este fundamentul a tot.
Când vorbim de iubire, ne referim, fără nicio îndoială, la iubire
necondiționată.

Iubirea necondiționată - lumina călăuzitoare, care strălucește

în întuneric și care ne ajută pe noi, părinții, să ne dăm seama
unde ne aflăm și ce trebuie să facem ca să ne creștem copilul.

Iubirea necondiționată înseamnă a-ți iubi copilul orice ar fi,

indiferent cum arată, indiferent ce talente are, ce calități sau
defecte are, indiferent de ceea ce face.

Asta nu înseamnă să fim de acord cu orice comportament și

nu înseamnă că faptele nu au consecințe. De asemenea, nu
înseamnă că îi vom arăta iubirea noastră chiar tot timpul.

Este nevoie de iubire și este extraordinar să le spunem copiilor

noștri, așa, ca ... din senin, te iubesc, te admir, îmi face
plăcere să fiu cu tine, sunt fericit/ă că ești copilul meu etc.

Iubirea este cea care umple rezervorul copilului, chiar

înainte ca acesta să fie educat și disciplinat eficient. Când are
rezervorul plin, copilul este mai dispus să asculte sfaturile pe
care părinții le dau.
 6. SĂ NU TE PRIND CĂ...

Ți s-a întâmplat și ție să auzi de la părinții tăi cuvinte

precum: „SĂ NU TE PRIND CĂ... fumezi / că mai spui așa
ceva / că mai faci asta” etc.?
Cu toții le-am auzit.

Dar ți s-a întâmplat și ție să folosești aceste cuvinte?

De multe ori, părinții spun asta, mai ales când au impresia

că ceea ce au făcut sau au spus copiii este foarte grav. De
multe ori o fac din tendința de a-i proteja, de a-i feri de
experiențe neplăcute, care le pot afecta siguranța,
sănătatea, uneori chiar viața.

Eu nu i-am spus niciodată fiicei mele „să nu te prind că...”.

Am creat cu ea o relație de încredere, încă de când era
bebeluș și i-am spus la ce se poate expune când face
anumite alegeri.
I-am dat posibilitatea să aleagă, ajutând-o să înțeleagă că
alegerile vin la pachet cu consecințe și responsabilități.

În momentul când îi spui copilului „să nu te prind că...” el o

să aibă grijă să nu-l prinzi. Va face acele lucruri pe ascuns,
cu creativitate, ca să nu fie prins.

Păi doar i-ai spus clar, nu-i așa? :)

Doar că el nu a înțeles la ce se expune.

În momentul când noi le impunem copiilor ceva, când le

interzicem, când îi comparăm, ei opun rezistență. Cu cât
impunerea este mai mare, cu atât rezistența va fi mai mare.
 7. NU MAI PLÂNGE!

Ne naștem cu capacitatea de a plânge, plânsul fiind un

mod de comunicare. Bebelușul plânge și o face pentru că îi
este foame, îi este frig sau cald, pentru că este speriat,
obosit, îl doare ceva sau are vreun disconfort.
Crescând, copiii devin capabili să folosească cuvinte,
dezvoltă abilități și comportamente care să îi ajute să-și
exprime nevoile, și plânsul lor își schimbă mesajul.

Când copiii sunt copleșiți de sentimente puternice precum:

oboseală, foame, sete, frustrare, teamă, rușine, plictiseală,
durere, furie etc., plânsul este un răspuns normal. Este cea
mai la îndemână metodă de a exprima ceea ce simt.
De multe ori, când copilul plânge, suntem exasperați,
suntem obosiți și avem tendința să le spunem pe un
ton ridicat sau coborât:

„Nu mai plânge, ce, ești bebeluș?”

„Ești băiat și băieții nu plâng!”
„Plângi degeaba, ăsta-i motiv de plâns?”
„Încetează cu plânsul, că-ți dau vreo două ca să ai
motiv serios de plâns.”
„Hai, mă, mami, plângi dintr-atât?”

A le cere copiilor să nu mai plângă (sau nouă) nu

este un lucru înțelept.

Este ca și cum negăm ceea ce simt. Plânsul este un

fenomen necesar în procesul de vindecare și
recuperare.

Negarea emoțiilor copilului îi transmite acestuia un

mesaj indirect că ceea ce simte este greșit.

Plânsul este eliberator și nu, nu este rușine să plângi.

Și nici dovadă de slăbiciune.
Corpul știe ce face.

Așa că și tu, mami sau tati, dă-ți voie să plângi fără

să te rușinezi din această cauză și dă-i voie și lui să
plângă.
 8. TU DE CE NU EȘTI CA...

- Uite Nicoleta ce cuminte este, nu ca tine.

- M-am săturat de fițele tale. De ce nu poți să fii și tu
ca ceilalți?
- Marineasca cum a putut să ia 10 și tu nu? Ea ce fel
de cap are?

Comparațiile sunt un alt factor care duc în jos stima

de sine. Ele sunt o mare presiune pe imaginea de
sine.
Mesajul pe care îl transmitem când ne comparăm
copiii este: „Nu ești suficient de bun(ă)”, „Nu te
accept așa cum ești”.

Nu este sănătos să compari copiii. Când îi compari,

apar frustrările că nu pot fi aceleași progrese. Copiii
sunt unici, au tipuri de personalitate diferită, tipuri
de inteligență diferită. Din păcate, învățământul
nostru românesc recunosc doar două dintre cele opt
tipuri de inteligență. Nu-i putem pune pe toți copiii
pe un pat al lui Procust și să-i măsurăm după câtă
română și matematică știu.
9. ȘTIU CĂ ȚI-AM PROMIS, DAR...

Promisiunea...
De multe ori facem promisiuni.
De multe ori ni se fac promisiuni.
De cele mai multe ori se întâmplă să nu fie ținute, iar
motivele sunt multe și pertinente.

A promite unui copil ceva generează multe așteptări din

partea acestuia.
Dacă i se spune copilului că va fi dus în parc, el consideră
promisiunea ca o garanție că nu va ploua afară, nu va bate
vântul sau nu va fi frig, el nu va fi bolnav sau nu apare
altceva urgent din partea cui a promis.

Reacția este, de multe ori, ceva de genul „dar ai promis” și

orice explicație ai da, nu este luată în seamă.
Îți vei fi dorit să nu fi promis nimic.
Este bine să promitem doar ceea ce știm sigur că putem
îndeplini.

A le cere copiilor să ne promită că vor fi cuminți, vor mânca

tot, vor lua note mai bune etc. nu este foarte înțelept.
Promisiunea nu-i aparține și este ca și cum ar oferi un cec
de la o bancă unde nu are cont.

Încrederea va fi afectată, atât în relația părinte - copil, cât și

în viață. De ce să avem încredere când cineva ne promite
ceva din moment ce nu se va ține de promisiune?

Când mă puneam să-i promit, eu îi spuneam fiicei mele: Să

vedem... nu știu sigur, deci nu îți promit.
 10. NU AM TIMP DE TINE ACUM...

Suntem foarte ocupați, nu există vreun dubiu. Avem tot felul de

responsabilități, tot felul de activități, tot felul de cerințe, jobul,
familia, copiii și... doar 24 de ore.

Oare de câte ori am spus că ne-am mai dori încă 24?

Sincer, oare chiar ni le dorim? Ne-am pune atunci și pe noi

înșine în agendă?
Am fi mai odihniți și mai relaxați?

Ne-am dori să avem mai mult timp cu copilul nostru, spunem

asta deseori. Ei cresc atât de repede! Mai mult, felul în care
petrecem timpul cu copilul în primii ani de viață, va face
diferența în sănătatea lui emoțională.

Copiii își doresc și ei timp cu părinții. Se mulțumesc și cu ce

primesc. Copiii de la cursurile mele, în cadrul unor exerciții, au
spus ca își doresc ca mami, în special, să aibă mai mult timp de
petrecut cu ei.
Nu ne dăm seama cât înseamnă pentru copil, dar și pentru
noi, pentru relația noastră, să fim acolo când ei ne vor lângă
ei, când au nevoie de noi.

În România, majoritatea relațiilor dintre părinți și copii se rup

la adolescență și când ei sunt adulți, relația autentică cu
părinții este pierdută. Rămâne o legătură firavă, în care, într-
un caz fericit, copiii și părinții se ajută reciproc din când în
când.

A spune copilului „Nu am timp de asta acum!” poate fi

recepționat drept respingere.

Le putem explica că vom fi disponibili mai târziu.

Se recomandă să ne lăsăm la nivelul lor, să avem contact

vizual și să le spunem că îi iubim, că așteptăm cu nerăbdare
să petrecem timp cu ei, după ce facem acel lucru pe care îl
avem de făcut.

Iar când suntem în stare de bine, oferim din preaplinul

nostru, petrecând clipe minunate împreună.
 Întrebări pentru tine

Am pregătit pentru tine câteva întrebări al căror răspuns te

va ajuta să îți dai seama mai bine de impactul pe care
cuvintele tale îl au asupra minții inconștiente a copilului tău.

1. Cât din potențialul tău folosești în acest moment? Ia

fiecare domeniu de viață și răspunde-ți (pentru tine
personal, ca soție, ca mamă, ca fiică, ca șef sau ca
subaltern etc.)

2. Ceea ce îi spui copilului tău cum îl face să se simtă?

Iubit? Important? Bucuros? Umilit? Trist?

3. Când copilul tău are niște comportamente care pe

tine te deranjează, ce mesaje au ele pentru tine?

4. Care sunt 5 comportamente ale tale pe care vrei să

le schimbi față de copilul tău? Ce pui în locul lor?
 ȘI DACĂ AM LUAT BĂTAIE, CE?
DACĂ MI S-AU SPUS ANUMITE
CUVINTE, CE?
DE-AIA AM AJUNS „BINE”!

Sunt foarte multe persoane pentru care nu contează dacă

își lovesc copilul sau îl ceartă, folosind expresii jignitoare
sau abuzive.

Consideră că bătaia e ruptă din rai sau o mamă de bătaie

nu strică, uneori poate fi și... soră cu moartea.

Vă dați seama ce înseamnă aceste cuvinte? Mai ales

asocierea mamă și bătaie, soră și moarte. Brrr!!!

În ceea ce privește cuvintele jignitoare, abuzive, care lovesc

precum un cuțit în inimă și, împreună cu energia cu care au
fost emise, fac ravagii, creează o realitate nedorită, ele
intră la categoria abuz verbal.

Din păcate suntem atât de familiarizați cu abuzul verbal,

încât nici măcar nu-l considerăm abuz.

Ne trăim viețile înconjuraţi de oameni „minunați”,

„netraumatizați”, însă paradoxal trăim într-o societate
plină de violență și oameni răniți.

Da, e multă violență și răutate în jur, pe care aproape că le

respirăm.

Cu siguranță, ele izvorăsc din rănile pe care o persoană le

are, chiar dacă persoana crede că „nu am nimic, uite ce
bine îmi este”.

Când avem traume, le dăm mai departe și nici măcar nu

suntem conștienți de asta.
 „Lasă că părinții mei m-au bătut când
eram copil și nu mai sunt așa
traumatizat!”, zice bărbatul care a fost
denunțat de fosta parteneră pentru violență
fizică.

„Când eram copil m-au atins bine de tot și

acum sufăr de o “traumă” care se
numește “educație”, spune femeia care nu
înțelege de ce toți partenerii pe care îi are
ajung să fie agresivi cu ea.

„Părinții mei m-au obligat să aleg o

carieră în care să fac bani și uite ce bine
am ajuns!”, spune bărbatul care așteaptă
cu înfrigurare fiecare zi de vineri, disperat că
este nevoit să facă zilnic ceea ce nu îi place.

„Mama m-a învățat ce înseamnă respectul

cu papucul și bine mi-a făcut”, spune
femeia care fumează un pachet de țigări pe
zi pentru a-și ține sub control anxietatea.

Așadar, ce fel de adulți dorim să devină copiii noștri?

Exemplele au fost preluate de pe https://psihoterapeut-cluj.ro/despre-traume/)

Ca părinți, nu ne dorim ca ai noștri copii să fie
temători, lipsiți de încredere, nesiguri pe ei,
dezordonați, mitocani, nerespectuoși, nesimțiți etc.

Ce am putea face să evităm asta?

Doar vedem ce se întâmplă în jurul nostru.

Dacă dorești ca ai tăi copii să aibă ÎNCREDERE,

ATITUDINE POZITIVĂ, CURAJ, IMAGINE DE SINE
POZITIVĂ, să se cunoască pe ei înșiși și să se
descurce cu emoțiile lor, să facă ALEGERI potrivite,
să se prețuiască, noi putem să-i ajutăm prin
resursele pe care ți le oferim, prin poveștile pe care
le creăm pentru copii, prin programele noastre de
dezvoltare a abilităților de viață.

Te invit în grupul de Facebook „Alături de părinți

pentru copii”.

Mă înscriu în grupul de Facebook

„Alături de părinți pentru copii”