Sunteți pe pagina 1din 94

DAMIAN HUREZEANU

ISTORIOGRAFIE GENERALĂ ŞI ROMÂNEASCĂ

Partea I Ediţia a II-a

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României HUREZEANU, DAMIAN Istoriografie generală şi românească / Damian Hurezeanu - Ediţia a II-a – Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005 188 p., 20,5 cm. ISBN 973-725-461-9

930(100+498)(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005

Redactor: Octavian CHEŢAN Tehnoredactor: Marcela OLARU Coperta: Stan BARON

Bun de tipar: 08.12.2005; Coli tipar: 13,25 Format: 16/61x86

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei nr. 313, Bucureşti, s. 6, O. P. 83 Tel./Fax: 316 97 90; www.spiruharet.ro e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE ISTORIE

DAMIAN HUREZEANU

ISTORIOGRAFIE GENERALĂ ŞI ROMÂNEASCĂ

Partea I

Ediţia a II-a

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÎNIA DE MÂINE Bucureşti, 2005

CUPRINS

Cuvânt înainte

7

Prefaţă

9

ISTORIOGRAFIA ANTICĂ

1. Aspecte ale istoriografiei greceşti

15

2. Istoriografia latină

34

ÎNNOIREA ISTORIOGRAFIEI SUB IRADIEREA UMANISMULUI

1 Istoriografia umanistă europeană

46

2 Istoriografia umanistă în Ţările Române

61

ISTORIOGRAFIA ILUMINISTĂ

1. Consideraţii generale

86

2. Filosofia şi istoria în secolul luminilor

90

3. Istoriografia iluministă românească

99

ISTORIOGRAFIA ROMANTICĂ

1. Romantismul şi istoria. Repere generale

112

2. Istoriografia romantică europeană

124

3. Istoriografia romantică românească

158

CUVÂNT ÎNAINTE

Supunem atenţiei un Curs de istoriografie generală şi românească centrat pe principalele sale teme până la romantism inclusiv. Astfel, cursul cuprinde: istoriografia antică greacă şi romană; umanismul în istoriografia europeană; istoriografia umanistă în Ţările Române; istoriografia iluministă europeană; istoriografia iluministă în Ţările Române; istoriografia romantică europeană; istoriografia romantică românească. Prefaţa înfăţişează percepţia noastră asupra scrisului istoric, a valorii istoriei în câmpul creaţiei culturale, a progresului cunoaşterii istorice, a subiectivităţii şi obiectivităţii în istorie. Sunt două aspecte care implică lămuriri:

Cursul cuprinde doar temele centrale (în opinia noastră) ale materiei. Preocupările pentru istorie au avut loc şi în afara spaţiului european – mai ales în China şi în lumea islamică. La fel, evul mediu european a generat un tip de istorie preponderent sub forma cronicilor şi analelor, care au furnizat şi furnizează o nesecată sursă de informaţii. Din perioada de apus a antichităţii clasice şi până în zorii lumii moderne, cronicile şi analele, laolaltă cu alte categorii de documente, dezvăluie o lume fascinantă, alcătuită din microuniversuri solicitând intens atenţia prin culoarea şi relieful lor, prin pronunţate forme comunitare. Puţin câte puţin, ele s-au desprins de localismul care le era propriu, atingând nivelul perceperii cristalizării popoarelor care vor forma naţiuni moderne. Spre a nu aglomera materia am trasat doar liniile ei fundamnetale, acelea care conţin sâmburele dezvoltărilor ulterioare ale istoriografiei secolelor XIX-XX, atunci când aceasta va dobândi o complexitate şi o extensiune excepţionale, înnoindu-şi instrumentarul critic, conceptual, metodologic şi informativ într-o măsură nebănuită în raport cu epocile precedente. Nu tratăm în acest curs, cum se poate înţelege, marile doctrine istorice, tema ţinând de teoria şi filozofia istoriei, domeniu dinstinct al cunoaşterii. Am reţinut esenţialul din fiecare mare capitol al istoriografiei şi din opera şi activitatea fiecărui istoric pe care îl prezentăm. Pentru necesităţile acestui curs cu caracter introductiv în domeniu am apelat pe larg la studiile specializate sau la sintezele mai vechi de care dispune istoriografia noastră. Se cuvine să subliniem că domeniul istoriografiei şi-a găsit cadenţa într-un ritm alert mulţumită unor cercetări substanţiale datorate unor specialişti de prestigiu. Prin amplele lucrări întocmite de acad. Alexandru Zub este acoperit aproape întregul spaţiu al istoriografiei moderne româneşti, până la al doilea război mondial. Lucian Boia, Vasile Cristian şi Pompiliu Teodor au întocmit

sinteze demne de interes. Institutul de istorie „Nicolae Iorga” a realizat o succintă Enciclopedie a istoriografiei româneşti (coordonator acad. Ştefan Ştefănescu), util instrument de informare în universul scrisului nostru istoric (instituţii, izvoare, instrumente de lucru, periodice, precum şi un fişier bio-bibliografic al celor care şi-au investit truda în studiul istoriei). Istoricii români au contribuit la realizarea unor sinteze sau instrumente de lucru în domeniul istoriografiei universale. Se cuvine să subliniem apariţia, sub redacţia lui Lucian Boia, a dicţionarului marilor istorici ai lumii, în două volume, în limba engleză (Editura Green Woods Press, 1988 şi 1991). Vasile Cristian a publicat un curs universitar de Istoriografie generală (1979), iar Andrei Pippidi a întreprins o succintă incursiune în istoriografia universală în legătură cu concepţia lui Nicolae Iorga, cu ocazia apariţiei ediţiei a IV-a (lărgită) a volumului marelui istoric: Generalităţi cu privire la studiile istorice (Editura Polirom, 1999). Mai puţin frecventate în perimetrul gândirii româneşti sunt problemele teoriei şi filozofiei istoriei. Domeniul a fost mereu deficitar, deşi s-au înregistrat unele realizări de vârf (dominate de Teoria istoriei a lui Alexandru Xenopol). Substanţiale sunt sintezele lui Mircea Florian, Introducere în filosofia istoriei, şi George Călinescu, Istoria ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică, elaborate cu multe decenii în urmă. Reţin atenţia analizele lui N. Bagdasar şi comentariile teoretice ale lui H. Stahl vizând istoria şi sociologia istorică. Mai recent, se pot semnala câteva apariţii, unele chiar semnificative. Dar preocupările rămân disparate, peisajul apare fragmentar şi neconcludent spre a putea vorbi de o mişcare teoretică substanţială. Vine să compenseze nevoia resimţită în acest domeniu traducerea unor lucrări fundamentale de teorie şi doctrină a istoriei. Amintim, astfel, lucrarea lui Jerzy Topolski, Metodologia istoriei (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987), iar mai recent, a lui Arnold Toynbee, Studiu asupra istoriei, operă vastă publicată în română în forma sintezei alcătuită de D.C.S. Sommervell (traducere Dan A. Lăzărescu, Editura Humanitas, 1997). Laolaltă cu numeroasele traduceri din istoriografia străină – în special ale autorilor care ilustrează Şcoala Analelor – specialiştii şi cititorii români sunt puşi în contact cu realizările istoriografiei universale, beneficiind astfel de avantajele circuitelor culturale, indispensabile lumii de azi. Cursul pe care îl facem cunoscut se ia adresează în primul rând studenţilor de la facultăţile de istorie şi celor care se specilizează în discipline având tangenţe cu istoria. Materia cursului răspunde deopotrivă interesului tuturor cititorilor de istorie, tuturor celor dornici să urmărească devenirea scrisului istoric universal şi românesc. Textul care vede lumina tiparului acoperă prima parte a programei întregului curs. În ce priveşte traseul istoriografiei universale şi româneşti după romantism până spre timpul recent stăruie în preocupările noastre definitivarea pentru tipar şi a acestei părţi.

PREFAŢĂ

Istoria este modul în care se exprimă faptele oamenilor, ca fiinţe sociale, de-a lungul timpului. Prin aceste fapte omul se defineşte. Niciodată, definirea lui, ca om social, nu este încheiată, ci se află într-o continuă devenire. Prin condiţia sa, omul construieşte istoria, iar procesul construcţiei este o permanenţă. El nu poate fi gândit ca încheiat – aşa cum cum îşi închipuia cu aproximativ un deceniu în urmă un filozof – întrucât aceasta ar însemna pietrificarea unei realităţi (deci a omului), realitate care este în chip imanent dinamică. Tocmai această împrejurare determină interesul oamenilor şi al societăţilor pentru trecutul lor. Vor să ştie cum s-a petrecut devenirea, ce semnificaţii are ea. Oamenii nu pot să parcurgă traiectoriile care le sunt destinate fără să poarte cu sine amintirea timpului trecut, să păstreze memoria celor întâmplate. Pe traseele parcurse ei nu numai că lasă urmele prezenţei lor, dar urmăresc în mod deliberat să fixeze semne ale trecerii lor prin timp. De aci s-a născut un semnificativ câmp al cunoaşterii despre lucrurile şi faptele care au fost ( res gestae). Oglindirea realităţii trecute în scrierile învăţaţilor defineşte un alt înţeles al istoriei (historia rerum gestarum). Este vorba de istorie ca ştiinţă înglobând un vast domeniu de preocupări şi de discipline conexe subsumate sub denumirea generică istoriografie. Acest domeniu este tulburător pentru că el dă expresie nevoii oamenilor de a se gândi pe sine în societate, în epocă, în raporturile lor cu ceilalţi semeni, de a dobândi, cum se spune, conştiinţa de sine ca indivizi, comunitate, popor, umanitate. El formează o mare cartă a veacurilor din care oamenii extrag ştirile necesare despre cele întâmplate în trecut, îşi satisfac nevoia de a cunoaşte „faptele şi lucrurile”, cum spuneau cronicarii evului mediu, dar este şi o mărturie a felului în care s-a dezvoltat cunoaşterea în domeniul dat, a modului în care a progresat maniera de a explica şi a înţelege

fenomenele şi procesele istoriei şi în care s-au perfecţionat metodele cercetării, înţelegerea structurii procesului istoric. De la primele însemnări pe care omul le-a lăsat privind istoria şi sensurile ei observăm o cale imensă pe care a străbătut-o intelectul uman. Fiecare din aceste ipostaze sub care întâlnim scrisul sau însemnările istoriei sunt demne de stimă pentru că şi cea mai umilă însemnare lăsată de un călugăr în liniştea vieţii monahale este încărcată de sensuri, după cum chiar primele inscripţii pe piatră îşi au tâlcul lor adânc, vădind începuturile decolării spiritului uman. Pe măsură ce înaintăm în timp privirea a devenit mai ascuţită, interesul pentru întâmplări şi evenimente mai viu, iar perceperea lor mai cuprinzătoare. Paralel, s-au perfecţionat metodele de investigaţie şi a crescut preocuparea pentru exprimarea adevărului, pentru a-l defini cât mai exact. Priveliştea lumii a fost prezentată în culori mai vii, mai sugestive, înfăţişată în toată bogăţia nuanţelor sale prismatice. Sigur, istoria, înţeleg prin aceasta istoria scrisă, nu este un act de pură cunoaştere. Ea poartă în mod inerent urmele subiectivităţii autorului, ale individualităţii sale. Dacă nu ar fi aşa, toate textele istorice ar fi nişte piese turnate la maşină, uniforme şi identice una cu alta. O asemnea istorie (vrem să spunem totalitatea scrisului istoric) ar fi ca apa stătută a unei mări moarte. Prin ea n-ar circula curenţii de viaţă, de simţire, de frământare intelectuală care imprimă identitatea specifică a unui text istoric, care face uneori din el nu numai o operă ştiinţifică, dar şi una de artă. Apoi, unghiurile infinite din perspectiva cărora pot fi privite un eveniment, o personalitate sau un proces istoric, la care se adaugă continuu descoperirea unor noi surse istorice, sau lectura inedită, proaspătă, a altora fac ca aceeaşi temă să fie studiată şi scrisă de sute sau de mii de ori. Despre Napoleon, de pildă, spre a da un singur exemplu, s-au scris până acum sute de mii de titluri şi seria acestor scrieri va continua probabil şi în viitor (Un savant înregistra circa 200.000 până la 1939). În plus, fiecare nouă epocă istorică îndeamnă să fie regândite epocile trecute găsind în ele accente noi care interesează contemporaneitatea, restabilind adevăruri eludate sau denaturate, stabilind o rezonanţă între felul în care oamenii gândesc epoca lor şi epocile trecute. Să ne amintim cu acest prilej funcţia pe care o destina istoriei învăţatul cronicar Miron Costin:

„Caută şi te priveşte, cetitoriule, ca într-o oglindă”. Ideea lui Miron Costin e limpede: istoria este o oglindă a vieţii, a trecutului, dar şi a omului care citeşte, pentru că ea îl ajută să se descopere, să se înţeleagă pe sine.

Şi mai este ceva: cei care au scris istoria n-au făcut-o în vid, punând între sine şi societate un zid despărţitor. Au fost, dimpotrivă, oameni ai timpului lor, implicaţi uneori adânc în frământările acestuia, alteori contemplând mai senin şi mai detaşat aceste frământări. Prin minţile şi inimile lor au trecut însă întotdeauna curenţii puternici ai vieţii; de aceea găsim pe fiecare operă, într-o măsură mai mare sau mai mică, pecetea epocii, preferinţele şi caracteristicile orientărilor politice sau sociale ale istoricilor. Unii au făcut direct din scrierile lor operă de partizanat. Aceasta depreciază în mod inevitabil calitatea lucrării. Vorbesc aici de calitatea ştiinţifică, pentru că, altfel, cartea poate să prezinte interes literar tocmai prin autenticitatea sentimentelor şi prin forţa expresiei părerilor afirmate. O carte de istorie este, aşadar, după părerea noastră, şi un document de epocă învederând o preferinţă sau alta de ordin politic, social sau cultural. Este bine, desigur, ca istoricul să fie cât mai imparţial, să scrie, cum spuneau latinii, sine ira et studio, fără ură şi părtinire. De obicei cu cât o lucrare sau o operă este mai obiectivă, mai preocupată de aflarea adevărului, cu atât ea are şanse mai mari de trăinicie. Ar fi însă o iluzie să credem că epoca nu îşi pune cât de cât pecetea pe opera de istorie, că ideile dominante ale epocii nu înrâuresc anumite preferinţe sau măcar stereotipuri discrete. Scrierile istorice trebuie luate ca atare; una este însă să faci aceasta prin însăşi natura lucrurilor, prin relaţia cunoaştere şi adevăr în istorie, şi alta să profesezi deschis un evident partizanat politic sau ideologic. În sfârşit, trebuie să avem în vedere faptul că scrisul istoric ţine de totalitatea complexului cultural al diferiteor epoci, se zămisleşte şi reflectă spiritul epocii şi determinaţiile vieţii culturale. După cum, la rândul ei, istoria înrâureşte climatul general al vieţii spirituale. În funcţie de diferitele perioade ale istoriei, ea captează în mod variabil mesajele venite din alte zone ale creaţiei intelectuale. Într-un fel a fost înrâurită, de pildă, istoriografia antică de retorică şi în altul s-a ţinut sema de aceasta de către istoriografia modernă sau contemporană. Şi într-un fel arată raporturile istoriei cu sociologia în secolele XIX-XX. În sfârşit, spre a mă opri doar asupra condiţiei şi caracteristicilor istoriografiei ca domeniu de sinteză în secolul al XX –lea preocupată de a investiga viaţa ca totalitate: ea captează acum mesaje din cele mai neaşteptate sfere de cunoaştere – de la explorările moderne în sfera economiei sau cele bazate pe metode matematice de calcul la cele din sfera psihanalizei. Ştiinţa istoriei şi istoriografia, prin urmare, se înnoieşte rapid şi substanţial, cucerind noi teritorii şi asimilând noi metode de investigaţie. Mai

mult poate decât oricare alt domeniu al ştiinţelor sociale, ea se prezintă sub un dublu aspect: pe de o parte, ea conservă o faţă tradiţională aplecată spre descriere şi spre resurecţia trecutului; pe de altă parte, ea reconstruieşte trecutul din perspective mereu înnoite, prin achiziţiile sale extraordinare în sfera metodelor de cercetare, prin contactele şi articulaţiile sale cu alte ştiinţe socio-umane, mai tinere şi de un dinamism remarcabil, prin experienţa pe care o oferă transformările reale ale dezvoltării societăţii umane în deceniile recente şi care invită imperios, uneori de o manieră dramatică, la reflecţie. Un mare istoric francez, Fernand Braudel, spunea acum cincizeci de ani: „Istoria se află astăzi în faţa unor responsabilităţi redutabile, dar şi exaltante”(Fernand Braudel, Écrits sur l’Histoire, Editions Flammarion, 1977, p. 15). Remarca lui nu şi-a pierdut nimic din actualitate. Dimpotrivă. După cum continuă să fie la fel de vie pledoaria lui pentru a sesiza cu promptitudine mutaţiile pe care le suportă scrisul istoric sub impulsul propriei reflexii şi în virtutea contactelor cu celelalte ştiinţe socio-umane. Istoria oferă din acest punct de vedere un spectacol fascinant de flexibilitate şi capacitate de adaptare şi, totodată, de fidelitate faţă de tradiţiile sale valoroase. Aceste articulaţii configurând în ultimă instanţă arhitectonica devenirii istoriografiei pun problema modalităţii celei mai potrivite pe care trebuie s-o ia desfăşurarea cursului. Teoretic ar fi posibile câteva alternative. O cale ar fi selectarea unei serii de autori reprezentativi în succesiunea temporală consacrând fiecăruia o prezentare potrivită cu importanţa şi semnificaţia operei. Ar fi un gen de dicţionar abreviat al marilor istorici. Oricât de atractiv pare un astfel de model, dând posibilitatea prezentării unor portrete „rotunde” în forme de o anumită expresivitate literară, el ne privează tocmai de cadrul contextual în care şi-au desfăşurat activitatea marii reprezentanţi ai istoriografiei. În plus, succesiunea reprezentanţilor scrisului istoric nu este tot una cu linia devenirii istoriografiei, ca atare, nu permite să descifrăm înnoirile, mutaţiile şi caracteristicile acesteia în diferite perioade de dezvoltare. (De altfel, istoriografia dispune de remarcabile instrumente de lucru de genul dicţionarelor). Ipotetic, mai există o cale: aceea de a prezenta o mică enciclopedie bibliografică adnotată a scrierilor reprezentative în domeniu. Ea este improprie unui curs universitar, prezentând interes doar pentru specialişti.

Rămâne, astfel, cea de a treia cale, aceea de a prezenta istoriografia urmărind etapele pe care le-a parcurs şi înscriind-o în contextul general al dezvoltării istoriei reale. Caracterizând, pentru fiecare mare perioadă, trăsăturile acesteia şi bazele intelectuale (contextul spiritual) în care s-a desfăşurat mişcarea istoriografică, ilustrată de autori şi de lucrările cele mai reprezentative. Un loc adecvat vom acorda, bineînţeles, istoriografiei române din considerente pe care nu cred că este cazul să le argumentăm special.

ISTORIOGRAFIA ANTICĂ

1. Aspecte ale istoriografiei greceşti

Cum am arătat în Prefaţă, însuşi cuvântul istorie este o moştenire din limba veche greacă având mai multe sensuri: cercetare, povestire, anchetă. Şi în domeniul istoriei, ca şi în alte domenii ale cunoaşterii şi dezvoltării spirituale, Grecia antică a jucat un rol creator, a fost un factor de geneză. Memoria colectivă a operat, bineînţeles, cu mult înainte de afirmarea istoriografiei antice greceşti; semnalele ei vorbesc despre constituirea conştiinţei comunităţilor umane o dată cu închegarea şi cristalizarea acestor comunităţi; era o nevoie interioară inexorabilă de fixare, de definire a legăturilor interumane. Elemente ale memoriei colective s-au păstrat sub aspecte orale dincolo de zarea construcţiilor politico-statale incipiente. Clanurile, neamurile şi gintele perpetuau amintirea obârşiilor transfigurate nu odată în mituri, împletite cu elemente de credinţe religioase, de semne şi simboluri imaginare, active şi vii. Istoriografia, ca atare, a început simultan în Mesopotamia şi Egipt, în jurul anului 3000 î.e.n. Existenţa statalităţii, calendarul şi inventarea scrisului au fost factorii decisivi pentru evoluţia istoriografiei. Cum aminteşte prof. Lucian Boia, timp de 2-3 milenii Orientul a produs numai anale, forma cea mai simplă a istoriografiei. O mărturie impersonală, menţiuni ale evenimentelor memorabile politice, militare, religioase. La vechii egipteni menţionarea unui an sau a unei dinastii avea funcţii simbolice, acoperind faptele şi sensurile unei lumi. În lipsa scrisului, colectivităţile umane transmiteau oral, sub forma epopeii, povestirea neamului lor, transfigurată poetic, proiectată fantastic şi emoţional, dar păstrând întotdeauna simbolurile unor evenimente sau fapte, sublimând sensuri ale acestora.

Creuzetul istoriografiei propriu-zise a fost, cum am amintit, Grecia antică, iar afirmarea ei într-o formă deschizătoare de drumuri se situează în secolul V înaintea erei noastre. Este epoca în care viaţa spirituală şi intelectuală a lumii greceşti a izbucnit într-o fantastică iradiere de energii şi impulsuri creatoare care au delimitat nu numai conturul acestei epoci, dar au transmis impulsuri decisive asupra întregii evoluţii culturale a umanităţii, au lăsat o moştenire care a marcat fizionomia culturii umane, hrănind cu sevele ei mai ales gândirea şi

spiritul culturii europene. Lansarea maiestuoasă a istoriografiei greceşti ţine de ceea ce generic putem numi „secolul lui Pericle”.

Ar fi fastidios să refacem pentru nevoile acestor note de curs ansamblul

mişcării culturale a epocii lui Pericle.

Ne interesează de fapt două mari surse ale istoriografiei greceşti din

epocă: Herodot şi Tucidide, la care mai putem adăuga un alt contemporan al lor, Hellanicos din Mitilene (479-395 î.e.n.). Acesta a avut preocupări în domeniul cronologiei istorice şi a întocmit o istorie a Atenei (Atthis). Privilegiul de a fi numit „părintele istoriei”(denumirea i-a dat-o mult mai târziu Cicero, un mare scriitor, jurist, om politic şi orator roman ) a revenit lui Herodot din Halicarnas (485-425 î.e.n.). A avut o viaţă activă, a străbătut în călătoriile sale prin multe locuri, a văzut lumi şi civilizaţii deosebite: din Egipt care l-a atras prin mărturiile bogate ale trecutului şi

vestigiile impunătoare ale civilizaţiei sale, până la ţărmurile Mării Negre. L-a interesat lumea, oamenii, caracteristicile obiceiurilor şi existenţa lor.

A lăsat mărturii preţioase despre toate acestea. Sigur, nu toate

mărturiile sale sunt demne de crezare pentru că Herodot a scris şi despre ceea ce doar a auzit, uneori şi imprecis, şi nu a trecut prin filtru critic tot ceea ce a aflat. Nu o dată a fost sedus de ceea ce se părea insolit, de obiceiurile şi felul de viaţă al unor seminţii pe care nu le-a cunoscut în mod nemijlocit. Dar câte alte informaţi prezintă o valoare excepţională prin ceea ce comunică, prin darul observaţiei!

Un analist al marilor doctrine istoriografice nota: „Opera lui Herodot

îşi datorează vasta rezonanţă importanţei pe care a acordat-o datelor geografice, ca şi diverselor forme de organizare socială şi moravurilor unui

mare număr de popoare” 1 . Dincolo de diversitatea modului de viaţă Herodot

1 Alban G. Widgery, Les grandes doctrines de l’histoire de Confucius à Toynbee, Ed. Gallimard, 1961, p. 92.

a avansat ideea esenţei comune a marilor principii după care se călăuzesc oamenii. Opera lui Herodot, pe care a numit-o Istorii, este centrată pe descrierea

războaielor medice (între greci, respectiv atenieni, şi perşi). Cronologic, scrierea lui îmbrăţişează aproape un secol de istorie. În interiorul acestui răstimp lumea greacă s-a aflat într-o încleştare acerbă cu marele imperiu

Este vorba nu numai de o epocă relativ întinsă

sub aspect temporal, dar şi de un vast scenariu prezent în scrierea lui Herodot, dat fiind faptul că el nu se opreşte doar la problema războaielor medice. De altfel autorul a scris opera sa în trei perioade; a realizat la început o compilaţie din 28 de naraţiuni izolate. Mai târziu a reorganizat materia lucrării şi i-a dat o structură mai bine articulată. Totuşi, lipsa unităţii se resimte. Aceasta defavorizează, poate, subiectul central, dar are avantajul de a recupera numeroase alte teme care prezintă interes prin ele însele. Herodot este omul epocii sale; scrierea sa reflectă orizontul spiritual şi modalitatea în care grecii din vremea sa percepeau şi înţelegeau lumea.

El s-a integrat în viaţa culturală a Atenei unde a şi rămas destulă vreme. Dorinţa de cunoaştere, spiritul iscoditor, încercarea de a pune în valoare cât mai multe din cunoştinţele lui, au dus la o carte stufoasă, cu multe digresiuni în raport cu tema centrală. Dar, poate, tocmai acest aspect dă prospeţime expunerii sale, care ne conduce prin cetăţile greceşti, prin Egipt, Asia, Libia şi Tracia. Într-un fel, textul lui Herodot arată ca un jurnal de călătorie, iar maniera expunerii sale capătă aspectul unei istorii a civilizaţiei (în genere) Acordând atenţie istoriei creşterii puterii persane, Herodot are percepţia faptului că imperiul persan era o creaţie impunătoare a lumii antice. Într-o perioadă de apogeu, acest imperiu s-a izbit de stânca micii lumi greceşti care a reuşit, în ciuda disproporţiei dintre forţe, să-şi păstreze libertatea şi independenţa . Aproape jumătate din scrierea marelui istoric este consacrată înfăţişării campaniilor persane împotriva Greciei europene. Atenienii apar în viziunea lui Herodot ca întruchiparea lumii civilizate confruntată cu cea barbară a perşilor. Sigur, imperiul persan însuşi avea o civilizaţie proprie, pe care însă un istoric al lumii greceşti o percepea în termenii adversităţii faţă de „adevărata” civilizaţie ateniană. Triumful Atenei confirma, în accepţia lui Herodot, superioritatea libertăţii asupra despotismului, a forţei morale, asupra celei brute.

persan, între 500-449 î.e.n

Oricum, această înfruntare greco-persană este încărcată de evenimente, de fapte de arme spectaculoase care fac gloria istoriei greceşti, constituind, până la explozia lui Alexandru cel Mare pe scena istoriei, tot ce putea oferi mai dramatic şi mai revelator în materie de eroism şi de ingeniozitate istoria antică. Pentru trecutul nostru străvechi, Istoriile lui Herodot prezintă o importanţă excepţională. În afară de menţiuni făcute în treacăt despre ginţile trăitoare altă dată pe acest pământ, opera lui Herodot este izvorul cel mai amplu care dă informaţii despre geţi şi religia lor, despre apartenenţa lor la marea familie a lumii trace; de asemenea, semnalează elemente de toponimie şi hidronimie din spaţiul ţării noastre sau din împrejurul ei. Cartea a IV a a Istoriilor conţine aceste ştiri în contextul descrierii expediţiei lui Darius, marele rege persan, pe la 514 î.e.n. împotriva sciţilor. Întreaga relatare a lui Herodot în legătură cu această expediţie este interesantă. Sigur, pasajele referitoare la geţi şi credinţa lor constituie pentru noi punctul de maxim interes. „Înainte de a ajunge la Istru – spune Herodot – (Darius) îi supune mai întâi pe geţii care se cred nemuritori, căci tracii numiţi skyrmiazi şi nipsei i s-au închinat lui Darius fără nici un fel de împotrivire. Geţii însă, care luaseră hotărârea nesăbuită [de a-l înfrunta] au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci. Iată în ce chip se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, că cel care piere se duce la Zamolxis – divinitatea lor, pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis. Tot în al cincilea an aruncă sorţii, şi întotdeauna pe acela dintre ei pe care cade sorţul îl trimit cu solie la Zamolxis, încredinţându-i de fiecare dată toate nevoile lor… Când tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun alt zeu afară de al lor” 2 . Urmează relatarea lui Herodot potrivit căreia Zamolxis ar fi fost „om ca toţi oamenii” în serviciul lui Pitagora. Dobândind avuţie s-a întors printre ai lui unde a pus să se clădească o sală în care îi primea pe aceştia. Acolo i-a învăţat despre nemurirea sufletului. Şi-a făcut apoi o locuinţă sub pământ şi a

2 Herodot, Istorii, vol. I, Editura Ştiinţifică, 1961, p. 345. Studiul introductiv al acestei ediţii este întocmit de Adelina Piatkovschi. Traducerea este realizată de Adelina Piatkovschi şi Felicia Vanţ Ştef. Traducerea, prefaţa fiecărei cărţi şi mai ales Notele explicative atestă un amplu proces de elaborare şi de informare, un efort exemplar de erudiţie.

coborât în adâncul încăperilor acestei locuinţe. O dată la patru ani se iveşte din adâncuri fiind zeificat de oamenii locurilor. Încheia Herodot relatarea sa pe o notă ingenuă şi plină de graţie: „Cât despre mine, nici nu pun la îndoială, nici nu cred pe deplin câte se spun despre el şi locuinţa lui de sub pământ; de altfel socot că acest Zamolxis a trăit cu multă vreme mai înaintea lui Pythagoras. Fie că Zamolxis n-a fost decât un om, fie c-a fost (întradevăr) vreun zeu din părţile Geţiei îl las cu bine” 3.

În afară de ştirile despre geţi, în care filonul legendei se întrezăreşte în

masa adevărului, găsim la Herodot o mulţime de date hidronimice şi toponimice care fac parte fie din arealul geografic al ţării noastre, fie se găsesc în vecinătatea ei. Astfel, Ordessos ar fi Argeşul, Tiarantos – Siretul, Tyras este numele antic al Nistrului, apoi Hypanis (Bug), Borystenes (Nipru), Tanais (Don) 4. Dincolo de informaţiile care se ţes într-o pânză nesfârşită în textul lui Herodot, „părintele istoriei” reînvie într-o descriere vie şi sugestivă ţinuturi, popoare, comunităţi umane. Există la Herodot o picturalitate remarcabilă în descrierea sa istorică, există aptitudinea de a crea tablouri sugestive, puternice şi vii.

În ce priveşte metoda cercetării şi felul în care înţelege problema adevărului, a cauzalităţii în istorie nu este greu să observăm că la Herodot există, pe de o parte, năzuinţa de a porni de la temeiuri raţionale în descifrarea

desfăşurării procesului istoric, dar explorarea lui apelează, pe de altă parte, şi la forţe exterioare desfăşurării faptelor şi evenimentelor istorice.

O mare valoare are modul însuşi în care Herodot prezintă sensul şi

valoarea istoriei ca atare: depozit al memoriei trecute şi, prin aceasta, modalitate de a ne înţelege, de a ne desluşi şi defini existenţa, de a ne surprinde în oglinda trecutului. Oglindirea semnifică în fapt dobândirea conştiinţei de sine şi capacitatea de a ne regăsi într-o continuitate. Herodot deschide lucrarea sa cu următoarea reflecţie: „Herodot din Halicarnas înfăţişează aici rodul cercetărilor sale, pentru ca faptele oamenilor să nu pălească prin trecerea vremii, iar isprăvile mari şi minunate săvârşite şi de greci şi de barbari să nu fie date uitării; printre altele va pomeni şi pricina

3 Ibidem, p. 346. 4 Ibidem, p. 328-330; 513-515.

pentru care aceştia s-au războit între olaltă5 Ideea lui Herodot este, prin urmare, aceea că istoria este un mijloc al cunoaşteri de sine şi că păstrarea memoriei trecutului este unul din faptele cele mai de preţ la care trebuie să ţină oamenii; este zestrea lor scumpă. Amintim că aceste idei, în formule apropiate, se regăsesc şi la cronicarii români – Grigore Ureche şi Miron Costin – trăitori cu peste două mii de ani după Herodot. Elementul care dă operei lui Herodot statut de istorie, este, pe lângă apelul la diferite categorii de izvoare, şi năzuinţa lui de a pune în evidenţă cauzele fenomenelor, de a găsi adevărul în structura faptelor înseşi. În chiar conflictul greco-persan el caută să dezvăluie cauzele confruntării, iar în ce priveşte aspectele adevărului apelează pe cât posibil la faptele reale. Este drept, unii exegeţi ai operei lui Herodot subliniază faptul că în opera lui naraţiunea se desfăşoară pe două planuri: unul al motivaţiilor şi îndreptăţirilor omeneşti; celălalt, al rânduielilor superioare care cârmuiesc lumea. „Întâmplările cârmuiesc oamenii şi nu ţin oamenii cârma întâmplărilor” spune la un moment dat Herodot, reflecţie care coincide aproape cu a lui Miron Costin: „Nu sunt vremurile sub oameni, bietul om e sub cârma vremii”. Herodot acordă un rol important intervenţiei zeilor în desfăşurarea evenimentelor; el ţine seama de prevestirea oracolelor, evocă miracolele şi imixtiunea unor forţe exterioare oamenilor care înrâuresc cursul istoriei. Plătea prin aceasta tribut spiritului vremii. Un spirit crescut într-o lume în care zeii erau aproape de oameni, intervenind adesea în viaţa acestora, era firesc să acorde providenţei şi destinului un rol important în dirijarea istoriei. Se puteau explica, pe acest temei, evenimente şi împrejurări care ar fi cerut, la nivelul descifrării lor cauzale, explorări de tip raţional mult prea analitice. Dar Herodot este preocupat deopotrivă să caute sensurile reale ale faptelor, să reţină ceea ce este conform cu ce s-a petrecut în realitate; caută să găsească explicaţii de ordin cauzal. Prin aceasta face din Istoriile sale un izvor excepţional de informaţii. El aduce în raza cunoaşterii nu numai ştiri de ordin istoric; este interesat de geografie, face ample incursiuni cu caracter etnologic, îl interesează viaţa şi obiceiurile oamenilor.

5 Herodot, Istorii, vol. I, p. 15.

Opera sa are caracterul unei enciclopedii a vremii pe care o toarnă în cele nouă cărţi ale Istoriilor. Profuziunea observaţiilor, darul descrierii, imensa dorinţă de a comunica şi de asemenea senzaţia de prospeţime pe care o lasă Istoriile fac din scrierea lui Herodot o operă fundamentală a vieţii spirituale antice, un izvor de neînlocuit al cunoaşterii vremurilor despre care narează şi un punct de pornire demn de a inaugura traiectoria fascinantă a unui segment tulburător al culturii şi spiritului uman: istoriografia.

Tucidide (Thucydides)

Dacă lui Herodot îi revine cinstea de a deschide calea „istoriei mari”, Tucidide a prefigurat pentru aproape două mii cinci sute de ani direcţia pe care o va lua investigaţia istorică. Pe care îşi va constitui reperele esenţiale. Nu se cunoaşte exact data naşterii viitorului mare istoric. Este de presupus că s-a născut în jurul anului 460 şi a trăit până la 399 î.e.n. Tatăl său, după nume Olores, era probabil trac de origine. Viaţa lui Tucidide este strâns legată de Atena, unde a ajuns să deţină demnităţi însemnate, fiind implicat în activitatea politică a cetăţii şi în evenimentele militare pe care le va fixa mai târziu în marea sa operă. Războiul peloponesiac. Nu intră în preocupările textului de faţă problemele concrete ale războiului peloponesiac (431-404 î.e.n.). Amintim doar că el a avut ca protagonişti cele două mari cetăţi greceşti - Sparta şi Atena – în jurul cărora s-au grupat celelalte polisuri. Substratul rivalităţilor a fost, în ultimă instanţă, de ordin economic la care se adăuga năzuinţa de întâietate asupra lumii greceşti şi de înrâurire asupra altor cetăţi. Pentru Sparta, o Atenă prea puternică reprezenta o ameninţare; pentru Corint, supremaţia ei comercială ar fi devenit sufocantă. Ca în mai toate cazurile, marile războaie pornesc de la ciocniri mici şi periferice. Aşa s-a întâmplat în cazul războiului peloponesiac, încât la puţină vreme de la terminarea războiului împotriva colosului persan lumea greacă se vede antrenată într-un alt conflict serios. Era vorba de această dată de o înfruntare în interiorul lumii greceşti care a fost ceva mai relaxată decât încleştarea greco-persană, dar a avut nu mai puţin un caracter istovitor. A durat mult, de la 431 la 404 î.e.n. (cu o întrerupere de 7ani), terminându-se cu victoria Spartei. Atena nu a pierdut ceva fundamental de pe urma acestui război, dacă facem abstracţie de veleităţile sale de hegemonie şi de considerente de prestigiu. S-a desfiinţat liga maritimă ateniană, au fost distruse fortificaţiile oraşului.

Cu toate că Pericle a murit la începutul războiului peloponesiac (429) democraţia ateniană a funcţionat şi după această dată, iar viaţa intelectuală şi- a păstrat vigoarea. Atena a rămas farul spiritual al lumii antice. Tucidide a participat activ la evenimentele războiului peloponesiac. A ajuns chiar să comande flota ateniană (fiind ales strateg), dar nu a avut noroc în înfruntarea cu generalul spartan Brasidas. De aceea a fost şi exilat departe de Atena. A fost un general nefericit, dar un mare istoric. A început să scrie vestita sa operă după încetarea războiului. Deşi faptele pe care le povesteşte i-au fost contemporane şi a fost implicat în ele, Tucidide a scris cu detaşarea cuvenită despre cele întâmplate, realizând o operă obiectivă. În aceasta constă una din marile calităţi ale scrisului lui Tucidide. De fapt Tucidide a pus în faţa istoriei (istoriografiei) conştiinţa adevărului, moment care rămâne până astăzi dominant în demersul istoriografic 6 . De aici semnificaţia excepţională a demersului său, faptul că întreaga istoriografie, indiferent de metodă, de progresele în domeniul expunerii, viziune, sau demers conceptual, actul de cunoaştere istorică se revendică de la Tucidide prin finalitatea sa.

Tucidide a folosit diferite categorii de izvoare (dintre acestea menţionează doar martorii oculari, martorii neoculari, operele istorice, logografii, poeţii). Multe dintre faptele şi evenimentele războiului îi erau cunoscute în mod direct. El priveşte războiul ca pe un eveniment considerabil. „Acest război, scria Tucidide la începutul operei sale, a constituit cea mai puternică zguduire, atât pentru eleni, cât şi pentru o parte din barbari şi, s-ar putea spune, chiar şi pentru o foarte mare parte din omenire” 7 . El plasează, deci, evenimentele într-un orizont vast şi, deşi războiul se compune dintr-o infinitate de evenimente şi de fapte, Tucidide caută să le integreze în totalitate. Nu este însă preocupat în chip special de sinteză şi nu are darul sintezei. Preocuparea lui este pentru precizie, pentru descrierea clară şi valorificarea amănuntelor.

6 Accepţia adevărului la Tucidide consta în relatarea exactă a faptelor. Astăzi această accepţie este mult mai complexă, dar problema relatării corecte a faptelor îşi păstrează valoarea.

7 Thucidides, Războiul peloponesiac, studiu introductiv, traducere, note, indice de prof. univ. N. I. Barbu, Editura Ştiinţifică, 1966.p.147.

Informaţia – arăta el – trebuie totuşi analizată, situată în context. Interesat de cauze, Tucidide exprimă judecata sa asupra faptelor pe care le narează, încât găsim în discursul său istoriografic şi elemente reflexive. Istoricul sesizează legătura între istoria militară şi viaţa internă a cetăţilor greceşti. El insistă asupra rolului personalităţilor, dar şi asupra condiţiilor naturale. El prezintă trecutul în lumina experienţei vieţii prezente, făcându-l prin aceasta mai interesant, mai încărcat de semnificaţii. Tucidide, ca mai toţi istoricii antichităţii, introduce în textul său discursuri rostite de căpetenii politice sau militare. Nu abuzează însă de acest procedeu şi caută să potrivească cele rostite de orator caracterului situaţiilor şi psihologiei celui care vorbeşte, încât spusele oratorilor să nu pară simple plăsmuiri. Pe cât posibil, Tucidide elimină elementele extraordinare, miraculoase, intervenţii ale zeilor, ale voinţei divine, favorizând informaţiile ce se pot dovedi prin mărturii sigure. „Poate că lipsa miraculosului – nota Tucidide – va părea că desfată mai puţin auzul. Toţi însă care vor să cerceteze adevărul celor întâmplate şi celor care vor mai avea loc cândva – la fel sau aproape la fel datorită firii omeneşti – le vor socoti cu folos. Căci am folosit o operă de valoare permanentă, nu de o clipă”. În acelaşi spirit apare o altă consideraţie a marelui istoric: „Dacă cineva [deşi] judecând după dovezile menţionate, va socoti totuşi că lucrurile s-au petrecut aşa cum le-am expus eu, nu va greşi de-mi va da crezare şi nu va crede [că a fost] aşa cum le-au cântat poeţii, înfrumuseţându-le, sau cum le-au povestit logografii, spre a le face mai atrăgătoare auzului decât mai potrivite cu adevărul…” 8 Sigur, Tucidide a fost o personalitate pasionată, a trăit intens întâmplările care l-au marcat, dar a căutat să-şi domine subiectivitatea, să se ridice la nivelul înţelegerii aspectelor generale pe care le-a antrenat războiul şi încercările pe care acesta le-a pus în faţa lumii greceşti. Pe Tucidide l-a apropiat de adevărul faptelor însuşi caracterul acestora, aspectele lor concrete, cunoscute foarte bine de istoric. Aceasta îl dispensa de nevoia de a pune în prim-planul explicaţiilor aspecte exterioare, aflate dincolo de ele, cum ar fi providenţa, destinul, soarta, deşi atenianul nu le înlătură cu totul din descrierea sa. A acordat însă o mare atenţie voinţei oamenilor în modelarea unor evenimente sau chiar a cursului istoriei. A recunoscut însă că voinţa nu are în orice situaţie un rol hotărâtor. Cadrul general al

8 Ibidem, p. 158.

circumstanţelor sau pura întâmplare pot fi mai presus de voinţa actorilor istorici. Istoricul a avut un puternic sentiment civic, aducând în primul rând un omagiu patriei sale – Atena. A fost ataşat cu moderaţie democraţiei ateniene. Drept model al figurii conducătorului l-a avut pe Pericle. El înţelegea însă că Atena ducea o politică de hegemonie asupra altor cetăţi aliate, împrejurare care a slăbit alianţele şi, în ultimă instanţă, poziţia marii cetăţi. Tucidide a pus problema înrudirii locuitorilor din toate părţile Greciei, dar cu precădere ideea patriotică vizează la el cetatea, zonele relativ omogene prin limbă şi obiceiuri. Sigur, războiul este un revelator pentru a înţelege firea oamenilor, psihologia lor, aspectele economice şi sociale, strategia şi tactica taberelor aflate în luptă, principiile războiului, raportul război – pace etc. Stilul istoricului nu este strălucitor; dintre procedeele literare pe care le folosesc istoricii antici el recurge mai ales la naraţie, descriere şi analiza psihologică. În comparaţie cu Herodot, scrisul lui Tucidide este mai organizat, analiza mai percutantă, exprimarea mai exactă, logica raţionamentului mai strânsă. Îi lipseşte, poate, farmecul prospeţimii, continua efervescenţă a unui spirit care ştie să se uimească, ingenuitatea iluzionării, chiar dacă este vorba doar de plăsmuiri sau fantasme. Oricum, istoria putea deveni un domeniu efectiv al cunoaşterii numai prin ceea ce i-a transmis Tucidide: năzuinţa spre adevăr, preocuparea pentru explicarea cauzală, dorinţa de a dezvolta o operă trainică. Încercarea de a lărgi câmpul izvoarelor şi de a selecta ştirile veridice, obiectivitatea, adevărul şi explicaţia constituie repere care consacră numele lui Tucidide printre cele mai semnificative din istoriografia antichităţii şi ale întregii istoriografii de-a lungul veacurilor. Despre opera lui Tucidide filosoful Mircea Florian scria: „În opera Războiul peloponeziac a lui Tucidide, general nenorocos şi om politic în dizgraţie, istoria ca ştiinţă, cu metodele ei specifice, este prefigurată”. Şi Mircea Florian continuă: „După cuvintele criticului Albert Thibaudet «ea (această operă) rezumă tot aşa de bine istoria viitoare ca şi istoria trecută: e o ktema as aei» (o construcţie pentru totdeauna)”. 9 Mai mult decât atâta nu se poate spune despre semnificaţia scrisului lui Tucidide.

9 Mircea Florian, Introducere în filosofia istoriei, ediţie de Nicolae Gogoneaţă şi Ion C. Ivanciu, Editura Garamond, Bucureşti, 1999, p. 31.

Polibiu

În galeria marilor istorici ai antichităţii se înscrie şi Polibiu (Polybius) din Megalopolis. A trăit (aproximativ) între 204-122 î.e.n. Îl despart, prin urmare, peste două secole şi jumătate de Herodot şi Tucidide. Grecia clasică a trecut prin epopeea lui Alexandru cel Mare, ajungându-se la structura statelor elenistice (de fapt la un alt tip de civilizaţie), fiind apoi supusă Imperiului roman, după înfrângerea definitivă a Macedoniei (168 î.e.n.) şi a Ligii aheice. Roma se afla spre culmea împlinirii destinului său universal când Polibiu a ajuns ca ostatec în cetatea eternă. Era de acum un om format, cu o largă cultură în materie de poezie, filozofie, istorie. Îşi însuşise şi arta militară. Polibiu se numără printre primii străini care simt fascinaţia irezistibilă a Romei. A reuşit să se introducă în cercurile înalte ale oraşului, câştigând mai ales prietenia lui Scipio Emilianus. A călătorit mult în Galia cisalpină (în Franţa meridională), în Spania. A traversat Alpii şi a vizitat Cartagina. S-a aflat în oastea lui Scipio Emilianus cu prilejul asediului Cartaginei şi a asistat la cucerirea şi dărâmarea oraşului (146 î.e.n.). Într-un târziu s-a înapoiat în Corint unde a şi murit (se crede, la vârsta de 82 de ani). A scris opera sa, Istorii, în ultimii ani ai vieţii. Din cele 40 de cărţi ale lucrării s-au păstrat cinci, iar alte fragmente se regăsesc în scrierile unor autori care au trăit mai târziu. Istorii este dedicată tot unei epoci contemporane autorului, îmbrăţişând în fapt o perioadă de circa şase decenii, 220-168-167 î.e.n., când Roma a cunoscut o explozie a expansiunii sale. Întâlnim aici descrierea războaielor cartagineze, războiul illiric, victoria asupra Macedoniei şi Ligii aheene, expediţia romană victorioasă în Spania. Este în fapt o sinteză între conceptul de istorie romană şi istorie universală, făcând legătura între evenimentele din Italia, Spania, Siria, Egipt. În toate aceste regiuni Imperiul roman realizează o funcţie cuceritoare, dar promovează şi arta păcii. În felul acesta Polibiu conferă organicitate ideii de istorie universală dându-i acestui concept o nouă valoare. Polul structurator al istoriei universale era Roma. Problema pe care şi-a pus-o Polibiu este următoarea: cum de a ajuns Roma în decurs de şase decenii să domine restul lumii, „încât contemporanii pot s-o privească uimiţi, iar urmaşii nu vor ajunge niciodată s-o întreacă10 . Explicaţia a căutat-o în forţa armatei

10 Vezi Vasile Cristian, Istoriografie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, 1979, p. 42. În prelegerile de faţă folosim această lucrare nu numai pentru că literatura noastră este lipsită de compendii de istoriografie generală, ci şi pentru că este o realizare temeinică, sobră şi bine documentată.

romane, bineînţeles, în organizarea ei şi mai cu seamă în instituţiile ei, în echilibrul constituţiei republicii romane. Cu acest prilej, Polibiu examinează diferite tipuri de constituţii găsind că forma optimă este aceea care asigură soliditatea organismului statal şi buna lui funcţionare. Pentru că succesul în mişcarea istoriei nu constă nici în factorii psihologici, nici în rolul indivizilor, oricât de importanţi ar fi. Problema organizării statale şi a stabilităţii instituţiilor sunt, aşadar, în viziunea lui Polibiu pilonii de rezistenţă ai edificiului unei puteri. Nu mai puţin, Polibiu a observat în societatea romană caracterul sudat al celulelor de

bază ale acesteia: familia şi sentimentul de strânsă conexiune al acesteia în jurul „vetrei” ocrotite de zeii protectori şi cimentată de memoria înaintaşilor. Instituţiile politice aveau, aşadar, la bază ţesuturile puternice ale celulelor familiale sudate de religie şi de sentimentul veneraţiei faţă de comunitatea căreia aparţineau nemijlocit, sentiment transformat pe un plan mai vast în datoria faţă de patrie şi de valorile pe care le promova.

O idee fecundă exprimată de Polibiu este aceea conform căreia pentru

înţelegerea istoriei este nevoie de o viziune globală asupra totalităţii; istoria nu poate fi percepută corect pornind de la parte la întreg, ci invers: viziunea

de ansamblu deschide calea spre înţelegerea părţilor distincte ale totalităţii. Această viziune l-a făcut pe celebrul istoric de mai târziu, Theodor Mommsen (1903) să afirme că de la Polibiu s-a putut cunoaşte şi învăţa cel mai mult dintre istoricii antichităţii.

O altă idee semnalată de Polibiu este aceea a creşterii şi descreşterii

puterii unei comunităţi istorice, plecând de la exemplul cetăţilor greceşti. Cum vom vedea în continuare, această idee a preocupat intens istoriografia umanistă şi iluministă. De fapt orice declin şi cu atât mai mult orice prăbuşire a unor vaste construcţii statale orientează reflecţia istorică spre această tulburătoare temă. Prin tematică şi abordarea ei, Polibiu aderă şi el la ideea că istoria trebuie să fie o istorie contemporană. Cultivarea ei oferă şi cele mai multe elemente de reflecţie, de autocunoaştere. De aici semnificaţia practică a cunoaşterii istorice, rolul pragmatic al acesteia. Este o idee pe care Polibiu a ţinut s-o valorifice şi s-o impună atenţiei celor interesaţi de domeniu. În privinţa metodei de cercetare, Polibiu împărtăşeşte poziţii similare cu cele ale lui Tucidide. El este adeptul înfăţişării corecte a faptelor şi evenimentelor, a descrierii obiective a lor şi socoteşte că valoarea cercetării este dată de dezvăluirea cauzelor. „Atât scriitorii, cât şi cititorii istoriilor – scria el –

trebuie să fie atenţi nu atât la povestirea faptelor înseşi, cât la împrejurările care au precedat, au însoţit sau au urmat faptele. Căci dacă se elimină din istorie cauzele, mijloacele şi scopurile care au determinat evenimentele, precum şi ce a rezultat, fericit sau nefericit, „ ceea ce rămâne din ea este numai un spectacol declamatoriu”. Ideea este mai concis exprimată în alt context: „Cel ce răpeşte istoriei… cauza, răpeşte tocmai ceea ce este caracteristic istoriei”. 11 Polibiu nu introduce elemente de ordin supranatural

în desfăşurarea evenimentelor. Faptele nu sunt raportate la destin, la

divinitate, sau la împrejurări accidentale (semne prevestitoare, cutremure etc),

ci se caută să se dezvăluie cauzele umane ale evenimentelor. Pentru

întocmirea operei sale, Polibiu a examinat variate documente (surse narative, inscripţii, acte oficiale) la care s-au adăugat, cum am amintit, călătoriile pe care le-a făcut în locurile unde s-au petrecut evenimentele. Astfel de cunoştinţe – de ordin geografic şi din sfera documentară (inscripţii, mărturii, acte oficiale, mărturii orale) făceau parte, după Polibius, din recuzita istoricului, din formaţia şi pregătirea sa. Stilistic, lucrarea lui Polibiu este departe de a străluci; expunerea e sobră, pe alocuri greoaie. Captează însă

prin adevărul şi descrierea exactă a celor spuse. Îi este inferior lui Tucidide în

ce priveşte puterea intuiţiei şi vigoarea scrisului, dar are avantajul unei

experienţe istorice mai mari şi al orizontului mai vast din perspectiva căruia scrie. Este de înţeles, de aceea, că opera sa a trezit de timpuriu un viu interes.

El poate fi considerat „cel mai mare dintre istoricii antichităţii, prin factura

generală a oper ei sale”.

12

Strabon

În secolele care au urmat, constată specialiştii, tabloul istoriografiei alimentat de autorii greci este contrastant. Se observă, pe de o parte, o efervescenţă a cercetărilor, dar şi scăderea nivelului calitativ al acestora. În epoca lui August, Diodor din Sicilia a întocmit o Bibliotecă istorică de 40 de cărţi, care se voia o istorie universală „a tuturor timpurilor şi popoarelor” 13 . S-au păstrat doar 15 cărţi care probează faptul că autorul nu avea darul

11 Cf. Vasile Cristian, op. cit., p. 42.

12 Lucian Boia, Mari istorici ai lumii, Bucureşti 1978.

13 Vezi Vasile Cristian, op. cit., p. 43; Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, Editura Sport-Turism, 1981.

sintezei, capacitatea de a realiza o operă închegată. Este în fapt o compilaţie, interesantă prin informaţiile preluate din alte lucrări, între timp dispărute. Un alt istoric, Dionis din Halicarnas a lăsat o voluminoasă lucrare: Antichităţile Romei. Este semnificativă reflecţia sa: „Istoria este filosofia predată cu ajutorul exemplului”. 14 Atât prin valoarea sa intrinsecă, precum şi prin interesul pe care îl prezintă pentru istoria trecutului nostru, reţine în mod special atenţia Strabon (63 î.e.n.-21 e.n.)şi Geografia sa. S-a născut la Amaseia, în jurul anului 60 î.e.n. A ajuns la Roma, a trăit acolo o vreme, a întreprins multe călătorii în afara Greciei şi a Peninsulei Italice. A compus o amplă operă istorică intitulată Istorica hypomnemata în 47 de cărţi. Cea mai mare parte era consacrată perioadei de după 144 î.e.n. A mers cu expunerea până la moartea lui Caesar şi s-a aplecat mai ales asupra evenimentelor legate de anexiunea Asiei Mici la Imperiul roman. Geografia lui Strabon este o operă valoroasă nu numai pentru informaţiile de ordin geografic, ci şi pentru cele cu caracter istoric. La sursele sale au apelat scriitorii de mai târziu: Plutarh, Appian etc. Opera lui Strabon avea 17 cărţi dintre care au ajuns la noi doar 7. Este un vast tratat de geografie. Primele două cărţi reprezintă o introducere generală; a treia este dedicată Spaniei, a patra Galiei, Britaniei şi altor zone septentrionale, a cincea şi a şasea Italiei şi insulelor italiene, a şaptea Germaniei, Sciţiei, Peninsulei Balcanice septentrionale – Tracia şi Illiria. Trei cărţi sunt dedicate Greciei. Există o carte dedicată altor teritorii, până la ţărmurile Donului. Strabon a consultat un mare număr de autori pe care îi citează cu onestitate. Opera sa a fost cunoscută mai târziu, după moartea sa. Prima traducere latină a Geografiei lui Strabon a apărut în 1471 la Roma. „De la Strabon provin unele dintre cele mai însemnate ştiri privitoare la populaţiile de la Nordul Dunării. El arată că teritoriul getic se întindea la est de Germania, între valea Dunării şi munţii Pădurii Hercinice” 15 . Ştirile din Geografia lui Strabon coincid cu cele furnizate de Iulius Caesar în Comentarii despre războiul galic. Ţinutul dintre Nistru, Marea Neagră şi gurile Dunării erau numite de Strabon „stepa geţilor”. Interesează în chip special menţiunea că dacii şi geţii sunt două ramuri ale aceluiaşi neam care

14 Ibidem.

15 Dicţionar de istorie veche a României. (Paleolitic–sec. X) editor D. M. Pippidi, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 552.

vorbesc aceeaşi limbă. Tot la Strabon se întâlnesc ştiri despre regatul lui Burebista şi întinderea acestuia, despre puterea sa militară evaluată la circa 200000 de oameni (pedestrime, arcaşi şi călăreţi), despre incursiunile pe care regele get le-a făcut în Tracia, cutezând să ameninţe Imperiul roman. Din textele antice deducem că Burebista a plănuit o vastă politică de alianţe. Mai semnificativă este informaţia despre unirea sub puterea sa a triburilor daco- gete, despre epoca de educare a moravurilor acestora şi a întăririi sentimentului religios, cu ajutorul marelui preot Deceneu spre a solidariza în acest fel triburile în jurul puterii centrale. Prin scrierile lui Strabon (ca şi ale altor autori antici – Ptolemeu, Appianus, Dio Cassius, Iordanes) se deschid ferestre spre cunoaşterea unor repere semnificative ale istoriei politice şi militare şi ale civilizaţiei materiale şi spirituale a daco-geţilor.

Plutarh (46 – 127 e.n.)

În galeria scriitorilor antici s-a bucurat de un mare renume Plutarh din Cheroneea. A trăit într-o perioadă frământată a lumii romane şi a unei Elade căzute de mult sub stăpânirea Romei. S-a distins de tânăr prin dragostea de muncă, setea de cunoaştere şi aplecarea spre reflecţie asupra problemelor generale ale existenţei şi ale vieţii oamenilor. A călătorit puţin, încât biografii săi s-au întrebat mai târziu de unde a preluat sursele documentare spre a întocmi o operă atât de vastă întrucât un oraş cum era Cheroneea nu oferea pentru studiu mari tezaure de cercetare de care dispuneau alte centre însemnate ale antichităţii, ca Roma sau Atena. Oricum, exegeţii operei lui Plutarh înclină să creadă că cea mai mare parte a informaţiei a dobândit-o singur şi nu provine din lucrările altor autori care l-au precedat. Pe parcursul unei vieţi îndelungate Plutarh a fost contemporanul multor conducători ai lumii romane. L-ar fi cunoscut în tinereţe pe Nero, iar spre senectute s-a bucurat de onorurile care i le-a acordat Traian (rangul consular) ca şi Hadrian, urmaşul acestuia. 16 Plutarh a lăsat o operă vastă: texte cu conţinut filosofic, cu privire la ştiinţele naturii, politice, filologice etc. Aceste texte nu au o întindere mare. Scrierile filosofice reprezintă de fapt reflecţii pe o temă dată:

Despre daimonul lui Socrate, Despre decăderea oracolelor; Despre superstiţii, Despre muzică, Despre contradicţiile epicureice etc.

16 Vezi N.I. Barbu, Plutarh. Viaţa şi opera, în Plutarh, Vieţi paralele, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. XIII.

Marea operă a lui Plutarh este Vieţi paralele. Din fericire, opera lui Plutarh s-a păstrat aproape în întregime, încât posteritatea a beneficiat de textele acestui învăţat al antichităţii. În afară de interesul pe care l-a trezit atunci, în antichitate, scrierile sale s-au reînscris pe orbita interesului o dată cu zorii epocii moderne. A fost citit de umanişti încă din secolul al XV-lea, apoi a fost tipărit în secolele următoare. Mari artişti ai cuvântului şi figuri istorice de seamă l-au citit cu pasiune – de la Friedrich cel Mare şi Napoleon, la Rousseau şi Montesquieu. Dar cel care a beneficit cel mai mult de lectura operei lui Plutarh a fost genialul dramaturg Shakespeare. Piese ale „marelui Will” au teme sugerate de opera lui Plutarh: Coriolanus, Antoniu şi Cleopatra, Iuliu Caesar. Vieţi paralele însumează o suită de 46 de biografii dispuse simetric, două câte două: una a unui mare om de stat roman, alta a unui conducător grec. Pentru a avea o reprezentare despre dispunerea părţilor, dăm câteva exemple: Theseu şi Romulus; Lycurg şi Numa, Pericle şi Fabius Maximus; Alcibiade şi Coriolanus; Nicias şi Crassus; Demostene şi Cicero; Alexandru şi Caesar etc. Plutarh a început să scrie această mare operă relativ târziu – după 105 e.n. – având înapoia sa o îndelungă experienţă de viaţă, o înţelegere bogată a oamenilor şi lucrurilor. Vieţile paralele sunt, în primul rând, biografii umane şi nu reconstituiri istorice propriu-zise. El a ţinut să sublinieze aceasta cu prieljul vieţilor lui Alexandru cel Mare şi Caius Iuliu Caesar: „Căci noi nu scriem istorie ci povestim vieţi” 17 . Sigur, Plutarh nu a proiectat figurile oamenilor iluştri ai antichităţii pe vaste fundaluri istorice. Aceasta nu înseamnă că descrierile sale nu conţin o bogată materie istorică. Nu a prezentat însă contextul istoric în ansamblul său; a selectat din istorie ceea ce a considerat necesar pentru a reliefa caracteristicile vieţii eroilor prezentaţi. Într-un cuvânt, opera lui Plutarh nu este o lucrare de istorie, în sens strict, dar nu este nici una lipsită de istorie. Judecând scrierea autorului grec în latura ei profundă am putea spune că preocuparea principală a acestuia a fost să zugrăvească oameni şi să descifreze caracterele acestora. După Plutarh, chiar în cazul unor mari figuri perspectiva cea mai potrivită de a surprinde caracterele este dată nu de momentele semnificative din viaţa lor, ci de atitudini, comportamente sau

17 Plutarh, Vieţi paralele, vol. III, ediţie şi traducere de N. Barbu, Editura Ştiinţifică, 1966, p. XXXIV.

reacţii specifice scenelor obişnuite de viaţă. În relatarea vieţilor lui Alexandru cel Mare şi Caesar, Plutarh menţionează: „Scriem în această carte povestea vieţii regelui Alexandru şi povestea vieţii lui Caesar. Multe sunt faptele pe care le-au săvârşit ei, dar noi nu le-am povestit pe toate la rând[…] ci le-am scurtat pe cele mai multe[…] rugăm pe cititori să nu ne-nvinuiască c-am făcut aşa… că aici noi nu scriem istorie, ci povestim vieţile unor oameni, ş-apoi virtutea sau cusurul nu se vădesc întotdeauna din faptele cele mai strălucite, ci, de multe ori, un lucru neînsemnat, o vorbă, o glum