Cei șapte ani de acasă! Din suflet, pentru mama!

Educația în familie
Parteneriatul familie - școală
Studiu de specialitate

Editor: Marius Dumitrescu

Esențial Proiect Educațional

Pitești, 2023
 S.C. ESENȚIAL PROIECT EDUCAȚIONAL S.R.L.

PITEŞTI, judeţul ARGEŞ

Tel: 0784. 408. 000

E-mail: esentialproiect@gmail.com

Carte în format electronic

Cei șapte ani de acasă! Din suflet, pentru mama!

Educația în familie
Parteneriatul familie – școală

Studiu de specialitate

ISBN general 978-606-987-081-5

ISBN Vol. II 978-606-987-083-9

Editor: Marius Dumitrescu

AUTORII ÎȘI ASUMĂ ÎNTREAGA RESPONSABILITATE

PENTRU CONȚINUTUL MATERIALELOR ȘI AL IMAGINILOR PUBLICATE!

Articolul este valabil însoțit de adeverința de publicare și de procesul verbal

încheiat în cadrul proiectului educațional!

Martie, 2023
 GRĂDINIŢA NU POATE ÎNLOCUI FAMILIA ŞI NICI
NU POATE REZOLVA SARCINILE CE LE REVIN
PĂRINŢILOR PRIVIND EDUCAREA COPIILOR

PROF. MACARIE ANDRA

GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT „UNIVERSUL COPIILOR”
În urma activităţii pe care o desfăşor ca educatoare (10 ani ) şi în urma experienţei acumulate am
ajuns la concluzia că în ultimii ani climatul din grădiniţă s-a deteriorat. Copiii sunt din ce în ce mai agitaţi,
gălăgioşi, intoleranţi, uneori chiar violenţi, neatenţi, fiecare dintre ei se consideră cel mai important (vedetă)
restul nu mai contează, cred că totul li se cuvine, nesocotesc o serie de norme de convieţuire în grup, vorbesc
toţi, nu ascultă nimeni.
Am început să observ sistematic, să studiez cu interes acest aspect, menţionez că iubesc copiii, lucrez
din pasiune şi mă implic afectiv-emoţional poate mai mult decât ar fi cazul. Am început să-mi pun semne
de întrebare asupra competenţelor mele profesionale, asupra metodelor şi procedeelor didactice pe care le
aplicam.
Am studiat permanent cărţi de specialitate, îmi place să fiu la curent cu noutăţile în domeniu, nu sunt
şablonistă, îmi place să experimentez lucruri noi. Am participat la tot felul de cursuri de formare: în
domeniul comunicării, în domeniul metodelor activ-participative, în domeniul managementului
educaţional, în domeniul I. T.
Am derulat tot felul de proiecte tematice şi educaţionale, parteneriate cu alţi factori educaţionali, am
folosit mijloace I. T., am participat cu copiiii la tot felul de concursuri, festivaluri locale, judeţene, naţionale
şi am obţinut premii.
Am desfăşurat cu copiii serbări, petreceri reuşite, am organizat activităţi şi jocuri de mişcare, etc.,
pentru a satisface nevoia de mişcare a copiilor, m-am preocupat să realizez activităţi atractive, un climat
prielnic încât copiii să vină cu plăcere la grădiniţă.
Cu cât am făcut mai multe cu atât părinţii aşteptau mai mult şi considerau că totul li se cuvine, că este
în sarcina mea să fac totul, fără ca ei să sesizeze câte eforturi am depus şi că am realizat lucruri importante.
Atunci am început să-mi îndrept atenţia şi asupra părinţilor suspectând că ar putea fi şi ei una din cauzele
climatului din grupă de care spuneam că sunt puţin nemulţumită.
Îndrăznesc să afirm că alta dintre cauze ar putea fi chiar şirul de reforme care au tot modificat cerinţele
sistemului de învăţământ asistând acum parcă la reformarea reformei. M-am consultat cu consilierul
psihologic din unitatea noastră, am purtat discuţii cu părinţii, am aplicat chestionare, am desfăşurat activităţi
cu copii, i-am implicat în tot felul de acţiuni şi am sesizat o serie de greşeli pe care unii părinţi le fac în
educaţia copiilor şi că mulţi dintre ei nu sunt suficient de pregătiţi pentru meseria de părinte.
Am organizat o masă rotundă pentru a aduce la cunoştinţa părinţilor cele mai frecvente greşeli pe care
ei le fac în educarea copiilor şi pentru a dezbate consecinţele lor. Am încercat să-i fac să înţelegă că
responsabilitatea cea mai mare în educarea propriilor copii o au ei, apoi grădiniţa, că nu degeaba se spune
”cei şapte ani de acasă” şi că este mai înţelept să înveţi din greşelile altora.

Cele mai frecvente greşeli pe care le fac părinţii în educarea copiilor şi câteva recomandări ce
se impun pentru evitarea lor
COMUNICAREA reprezintă trecerea informaţiei de la o persoană la alta. Exprimarea sentimentelor
este esenţială în fiecare relaţie, mai ales în relaţia părinte-copil.
Uneori pot să apară bariere care ne împiedică să avem o comunicare eficientă cu copii noştri:
• Tendinţa de a critica ( ”Tu eşti de vină!” );
• Folosirea etichetelor ( ”Eşti exact ca toţi ceilalţi” );
• Ameninţarea ( ”Încetează imediat sau...” );
Ce să le spunem părinţilor, să nu le spună copiilor?
1. Dacă nu te opreşti, plec şi te las aici!
Cea mai mare temere a unui copil mic este că s-ar pierde sau că ar fi lăsat singur şi lipsit de apărare.
Ameninţând un copil folosindu-te de teama sa de abandon în dorinţa de a-l manipula către un anumit
comportament este un semn clar că ai nevoie de o pauză. O soluţie este aceea de a-i oferi copilului o

3
alternativă. În loc să îl sperii spune-i: ”Dacă alegi să te comporţi aşa în continuare vom merge acasă. Dacă
alegi să vorbşti cu voce normală vom sta şi vom face cumpărături. Tu alegi!”
2. Ar trebui să îţi fie ruşine!
Acest mod de a te adresa copilului este o încercare de a da un sentiment de vinovăţie. Se crede că
dacă un copil poate fi determinat să se simtă vinovat, de ruşine îşi va schimba comportamentul şi va face
ceea ce dorim noi. Sunt situaţii în care ruşinea funcţionează şi determină comportamentul pe care îl aşteptăm
de la copilul nostru. Dar cu ce preţ? Împreună cu ruşinea şi vinovăţia apare şi sămânţa credinţei ”Mă înşel”,
”Nu fac suficient”, ”Nu fac niciodată nimic bine”.
3. Nu ne-am dorit niciodată să te avem!
” Îmi doresc să nu te fi avut!”, ”Dacă ar trebui să o iau de la capăt nu aş mai face niciodată copii”
şi ”Nu ne-am dorit niciodată să te avem” sunt afirmaţii de neiertat în discuţiile părinte-copil.
3. Tu eşti cauza divorţului nostru!
Nici un copil nu este cauza divorţului dintre părinţi şi nu este de aşteptat ca un copil să ducă o
asemenea povară emoţională. Chiar şi când explicăm cu atenţie şi cu dragoste unui copil că nu este în nici
un fel responsabil de decizia părinţilor de a se separa acesta păstreză impresia că este într-un fel responsabil
şi poate gândi ”Dacă aş fi fost mai bun nu s-ar fi certat atât de mult şi nu s-ar fi separat”, chiar dacă nu
spun copii asta cred.
4. De ce nu poţi fi şi tu ca fratele tău/sora ta?
Când părinţii compară verbal fraţii între ei, unul din ei va ieşi în dezavantaj. Părinţii trimit mesajul
către copil că nu este destul de deştept, destul de bun, etc. Acest gen de mesaje se înfiltrează adânc în
conştiinţa copilului şi vor contribui la comportamentul indezirabil de mai târziu. Comparaţiile fac să crească
rivalităţile frăţeşti intensificând rivalitatea naturală care deja există şi fac să crească tensiunile din casă.
5. Lasă-mă să fac eu asta pentru tine
Dacă ”Lasă-mă pe mine să fac asta”, ”Lasă-ma pe mine să mă ocup de asta” sunt prezente curent
în modul de a te adresa copiilor este contribuţia ta la învăţarea neputinţei lor. Preluând iniţiativa şi făcând
totul pentru copil îi creezi sentimentul neputinţei iar aceasta îl va face să se vadă pe sine incapabil. Dacă
faci un lucru în locul copilului tău o dată, nu e nici o problemă. Dacă o faci de două ori ai creat un tipar.
Dacă o faci şi a treia oară, Felicitări! Ai o nouă slujbă!
6. Pentru că am zis eu, de aia!
Cuvintele sunt”Pentru că am zis eu, de aia!”, dar mesajul este ”Eu sunt mare, tu eşti mic, eu sunt
deştept, tu eşti prost, eu am puterea şi tu nu. Treaba mea este să spun, a ta este să te supui. ” Acest mod de
a te adresa copilului dă naştere resentimentelor şi creează lupte pentru putere. Încearcă să te adresezi
copilului tău altfel încât să-i comunici respect în acelaşi timp cu sentimentele şi dorinţele tale. Limbajul
este modul primar de manifestare al abuzului emoţional asupra copiilor. Elimină modul de comunicare
abuziv fiind foarte atent la maniera de adresare.
• LIPSA UNUI REGIM DE VIAŢĂ ORDONAT, cu o împărţire adecvată vârstei a perioadelor de
somn, veghe, hrană sau joacă, seara copiii se culcă foarte târziu.
• RĂSFĂŢUL – satisfacerea tuturor capriciilor pe motiv că e mic şi nu ştie şi coborârea ştachetei în
ceea ce priveşte modul de comportare al copilului faţă de adult. În acest caz copilului nu i se refuză nimic,
îi sunt satisfăcute toate capriciile, îi sunt permise gesturi deplasate cum ar fi lovirea sau adresarea de cuvinte
urâte celui care îl îngrijeşte şi este scuzat prin vârsta fragedă şi neştiinţa.
• MĂSURILE DE SEVERITATE EXCESIVĂ cu reprimarea oricărei libertăţi şi iniţiative din
partea copilului. Nu are dreptul să se joace cu ceea ce vrea, să se îmbrace, trebuie să accepte tot ce impune
adultul fără obiecţie; în caz contrar manifestarea iniţiativei sau dorinţei copilului va fi considerată drept
”neascultare”, ”obrăznicie”.
• DEZINTERESUL TOTAL AL UNOR PĂRINŢI FAŢĂ DE COPIL, totul reducându-se la a-i
satisface nevoile de hrană şi de adăpost. Considerând că dacă copilul are hrană, haine, confort în casă,
jucării atunci are tot ce-i trebuie şi în consecinţă nu îi mai acordă nici o atenţie.
• DECIZII ARBITRARE şi de neclintit în legătură cu activităţi sau dorinţe ale copilului.
• APLICAREA UNOR PEDEPSE IRAŢIONALE pretextându-se că el nu ştie ce e bine pentru el,
adultul ştiind mai bine.
• CURMAREA BRUTALĂ A UNOR DORINŢE ARZĂTOARE ALE COPILULUI pentru că
adultul are altceva în plan şi din dorinţa de a-şi demonstra autoritatea asupra copilului.

4
 • REPROŞUL DE A SE FI NĂSCUT FATĂ SAU BĂIAT, în timp ce părinţii doreau un băiat sau
fată şi comparaţii în defavoarea unui sex sau a altuia, cu exaltarea virtuţilor sexului opus.
• TRATAMENTUL DISCRIMINATORIU AL PĂRINŢILOR în raport cu ceilalţi fraţi sau copii
din anturaj, compararea copiilor între ei şi scoaterea în evidenţă a minusurilor în evoluţia copilului în cauză.
• APLICAREA UNOR PEDEPSE IRAŢIONALE ŞI DISPROPORŢIONATE pentru orice
abatere de la imaginea-model dorită de părinţi.
• SUPRAESTIMAREA SAU SUBESTIMAREA POSIBILITĂŢILOR REALE ALE
COPILULUI datorită necunoaşterii etapelor de dezvoltare psihică şi fizică în raport cu vârsta.
• INTERZICEREA PRIETENIILOR ŞI A CONTACTELOR SOCIALE cu alţi copii pe motivul
că ar fi nocivi, generatori de experienţe negative, de obiceiuri reprobabile, că nu ar corespunde statutul
social al părinţilor, etc., ceea ce duce la izolarea copilului, la instalarea unor stări de timiditate de însingurare
sau la o atitudine discriminatorie faţă de cei din jur.
• SUPRAÎNCĂRCAREA cu activităţi dorite de părinţi dar care nu fac obiectul interesului copilului,
nu-i fac plăcere, ci îl stresează.
• REFUZUL unor părinţi de a accepta că şi copilul lor ar putea greşi în relaţia cu colegii, ”Sunt
vinovaţi toţi ceilaţi numai copilul lor nu. ”
• LĂSATUL COPILULUI singur în faţa televizorului sau al calculatorului timp îndelungat fără ca
părinţii să ştie ce emisiuni urmăreşte copilul, ce jocuri se joacă pe calculator sau la copiii mai mari ce caută
pe internet.
• CÂND SUNTEŢI ASALTAŢI cu întrebări din partea copiilor faceţi-vă timp şi răspundeţi-le cu
calm, satisfaceţi-le curiozitatea pentru că aceasta este cel mai evident semn de inteligenţă.
• IMPLICAŢI-I PE COPII în treburile casei dându-le sarcini pe măsura posibilităţilor lor de
execuţie pentru că în felul acesta o să-i faceţi responsabili, o să se simtă utili şi mândri că pot face asta.
• VIOLENŢA SE NAŞTE DIN ATITUDINE, dacă unii copii manifestă atitudini de superioritate,
sfidare şi dispreţ faţă de colegi în mod sigur nu vor primi simpatie şi admiraţie din partea celor dispreţuiţi.
Aşa se ajunge la conflicte şi apoi la violenţă, iar dacă un copil mic este violent în mod sigur o va face şi
când va fi mare.
• AVEŢI RĂBDARE să vă ascultaţi copii, să vedeţi ce au de spus şi să-i învăţaţi şi pe ei să vă asculte,
să vă urmărească cu atenţie. Comunicarea să se facă faţă în faţă privindu-vă reciproc în ochi.
• FIECARE COPIL este ”centrul universului” în familia lui dar părinţii trebuie să-i pregătească pe
copii pentru intrarea şi integrarea în grădiniţă unde sunt toţi cu drepturi egale, numai este nici unul singur,
sunt toţi împreună şi trebuie să se accepe ca şi colegi.
• ASIGURAREA UNUI CLIMAT AFECTIV, de încredere, siguranţă şi armonie este necesară încă
înainte de venirea pe lume a unui copil şi cu atât mai mult după.
• ASIGURAŢI COPIILOR UN CLIMAT DE SECURITATE fizică, psihică şi emoţională adecvat
nevoilor lor ( nevoia de afectivitate, de a fi iubit ).
• PREOCUPAŢI-VĂ SĂ LE ASIGURAŢI o alimentaţie diversificată, sănătoasă, după principiile
alimentare de bază, nu după mofturile copiilor, feriţi-i de cipsuri prăjeli, margarină, mezeluri, sucuri şi
dulciuri în exces, învăţaţi-i să le evite! Învăţati-i să mănânce singuri căci numai aşa îşi vor forma deprinderi.
• AJUTAŢI-I SĂ-ŞI SATISFACĂ nevoia de mişcare deoarece pentru un copil este la fel de necesară
ca şi nevoia de aer sau de hrană.
• NU LĂSAŢI NICI O CLIPĂ COPILUL NESUPRAVEGHEAT!
• EVITAŢI DISCUŢIILE CONTRADICTORII, certurile sau violenţa de orice fel în prezenţa
copiilor.
• AVEŢI RĂBDARE, studiaţi-vă cu atenţie copilul pentru a-l cunoaşte şi pentru a lua decizia
potrivită.
• NU ADOPTAŢI O ATITUDINE PREA AUTORITARĂ, dar nici delăsătoare faţă de copil sau,
cel mai rău, pe amândouă alternativ. Copilul cu părinţi prea autoritari va fi timid, nu va îndrăzni să aibă
idei, va fi fără autoritate, fără personalitate, va acumula frustrări şi nu va avea niciodată încredere în forţele
proprii. Un copil al cărui părinţi adoptă o atitudine delăsătoare
( lasă totul după copil ) va ajunge capricios, încăpăţânat, posesiv, intolerant şi chiar agresiv, vă va
cere tot timpul mai mult şi va avea convingerea că totul i se cuvine.

5
 • NU EZITAŢI ÎN LUAREA UNOR DECIZII faţă de copil, el o să vă simtă slăbiciunea şi o să vă
joace cum vrea el.
• ÎNCERCAŢI SĂ-L FACEŢI PE COPIL să înţeleagă că nu totul îi este permis, că sunt anumite
reguli care trebuie respectate şi nu uitaţi, voi părinţii, ce reguli aţi impus pentru a urmări în permanenţă ca
ele să fie respectate.
• PUNEŢI-VĂ DE COMUN ACORD ce anume cereţi copilului, iar cerinţele să fie aceleaşi din
partea ambilor părinţi, pentru că altfel copilul nu va putea înţelege de ce tata îi permite un lucru iar mama
nu. Se va produce un dezechilibru în mintea lui şi astfel va ajunge să vă exploateze pe amândoi, iar mai
târziu va învăţa să mintă, să ascundă lucruri grave din comportarea lui, va nesocoti normele morale şi etice,
va ajunge să înşele şi să dispreţuiască sinceritatea, onestitatea, loialitatea, altruismul şi alte calităţi morale.
• NU ÎNCERCAŢI SĂ VĂ IMPUNEŢI CU FORŢA punctul vostru de vedere, din perspectivă că
sunteţi părinţi, iar copilul aşa trebuie să facă pentru că ziceţi voi. Încercaţi să-l convingeţi, nu să-l
constângeţi să facă ceea ce doriţi voi, părinţii.
• ÎNŢELEG CĂ VĂ IUBIŢI COPIII este şi normal să fie aşa dar nu lăsaţi ca sentimentele să vă
întunece raţiunea, acţionaţi în beneficiul pe termen lung al copilului şi nu în cel imediat, în satisfacerea unui
capriciu de moment.
• ÎNVĂŢAŢI SĂ VĂ CUNOAŞTEŢI COPILUL, să-l vedeţi aşa cum este, nu cum aţi vrea să fie,
acceptaţi-l aşa cum este pentru că fiecare copil are individualitatea sa, cu bune şi rele la un loc şi nu-l tot
comparaţi cu alţii.
• EXERCITAŢI-VĂ MESERIA DE PĂRINTE în educaţia copilului şi nu aşteptaţi să facă grădiniţa
sau şcoala ce trebuie să faceţi voi, pentru că acestea nu vor reuşi sau nu o vor face, iar cel care va pierde va
fi copilul.

6
 FAMILIA ȘI ȘCOALA, PILONI DE DEZVOLTARE

MACOVEI FLORICA-ILEANA
LICEUL TEHNOLOGIC DORNA CANDRENILOR, SUCEAVA
Un copil fericit și educat este ceea ce ne dorim fiecare și depunem eforturi substanțiale pentru a atinge
acest deziderat, indiferent că facem parte din categoria profesorilor sau a părinților. Societatea zilelor
noastre este cea care dictează caracterul dezirabil al viitorului adult, actualul elev, care trebuie să evolueze
în funcție de anumiți indicatori și să contribuie la progresul comunității în care își desfășoară activitatea.
La rândul său, elevul este influențat de anumiți factori precum ereditatea, mediul și educația. Un rol decisiv
în acest sens îl deține familia, cea care se regăsește într-o oarecare măsură în fiecare dintre factorii pe care
i-am enumerat mai sus.
Numeroase definiții au fost date familiei, încă din cele mai vechi timpuri și până în prezent, definiții
care au ținut atât de specialiști, cât și de natura subiectivă a celui neinstruit în acest domeniu. Una dintre
acestea se referă la familie ca celulă de bază a societății în care trăim și care deține o pondere însemnată în
ceea ce privește progresul lumii în care ne aflăm; în urma unor cercetări, familiei i s-au atribuit anumite
însușiri în funcție de modul și nivelul de organizare socială al acesteia, de tipul de concepție, teorie sau
paradigmă pe care o reprezintă cercetătorul, scopul și interesul activității intreprinse. În calitate de mediator
al demersului instructiv-educativ, familia capătă un rol deosebit în măsura în care devine un factor
determinant în progresul sau regresul beneficiarului direct al procesului de învățământ, elevul. Așa cum am
amintit mai sus, familia este cea care poate să reprezinte portretul societății, într-un anumit moment al
existenței sale, datorită intervenției sale în ponderea fiecărui factor: ereditate, mediu și educație. Dacă în
privința eredității nu putem interveni semnificativ pentru a schimba evoluția elevului într-o direcție sau alta,
rămâne la îndemâna noastră să trasăm căile dezvoltării elevului în funcție de ceilalți doi factori, mediul și
educația. Mediul în care trăiește un copil are ca fundament membrii familiei sale, de la care preia anumite
tipuri de comportament, iar aceștia devin un exemplu pentru el, atât din punct de vedere al
comportamentului, prin puterea exempului, cât și din punctul de vedere al valorilor care îi sunt transmise
și insuflate de aceștia. Pentru mulți dintre noi, un membru al familiei din care facem parte rămâne cea mai
marcantă personalitate a vieții noastre și direcționează evoluția noastră în funcție de anumite trăiri,
sentimente, valori și atitudini care au o pondere însemnată în personalitatea celui luat drept exemplu.
Încă din primii ani de viață ai copilului, familia are rolul de prim învățător și responsabilitățile care îi
revin în acest sens nu sunt deloc ușor de dus la îndeplinire cu succes. Familia este cea care ne învață primele
cuvinte și cea căruia îi revine obligația de a deprinde copilul să folosească zilnic în situații care îi cer asta,
expresii precum Te rog!, Mulțumesc!, Bună ziua!, Pot să...?, etc. Ea reprezintă primul mediu de viață al
copilului și în funcție de ceea ce vede că se petrece acolo își va forma o părere despre tot ceea ce înseamnă
lumea în care trăim, ceea ce este bine și ceea ce este rău în viață, țintele pentru care merită să luptăm pentru
a le atinge.
Astfel, familia este cea care lasă prima amprentă asupra personalității elevului, sădind în conștiința
sa valori și atitudini care pot fi perene sau nu. Chiar dacă frâiele educației sunt preluate de către școală ca
instituție ce își desfășoară activitatea în mod organizat și formal, asta nu înseamnă că rolul familiei devine
mai puțin important; este necesar ca între aceste două instituții care concură pentru dezvoltarea dezirabilă
a personalității elevului să existe relații de colaborare și participare, iar scopul acestora să fie comun pentru
a putea fi mai ușor de atins. Reprezentanții școlii sunt cei care vin să completeze educația oferită de familie,
să umple eventualele lacune în acest sens.
De aceea este esenţial ca familia să aibă în vizor în mod constant preocupările copilului, să se
intereseze de ceea ce se întâmplă cu el la şcoală, iar între părinţi şi diriginte să existe relaţii de colaborare
în permanenţă. Existenţa acestor preocupări comune nu poate să ducă decât la o dezvoltare armonioasă a
personalităţii elevului şi la o creştere a şanselor acestuia de integrare cu succes pe piaţa muncii sau în
învăţământul universitar. Există un proverb care spune că aşchia nu sare departe de trunchi; dacă ne gândim
la relaţia existentă între copil şi familia lui pot spune că acesta se aplică şi că în multe cazuri copilul este
cel care duce mai departe obiceiurile şi tradiţiile pe care le observă în mod constant în familia din care
provine. Deoarece omul este o fiinţă care este obişnuit să trăiască într-o colectivitate, el are nevoie să
interacţioneze cu alţi indivizi, indiferent de vârsta pe care o are. Numai în prezenţa altora şi în relaţie cu alţi
oameni, un individ poate să ajungă la dezvoltarea deplină a facultăţilor sale intelectuale şi psihice şi a
7
trăsăturilor lui de natură socio-emoţională; în ceea ce priveşte dezvoltarea inteligenţei emoţionale este
deosebit de important ca relaţiile cu cei din jur să favorizeze dezvoltarea unui individ în sens pozitiv; ce
poate fi mai potrivit ca mediu de progres emoţional ca mediul familial?...asta, în contextul în care familia
din care faci parte are la bază nişte valori morale şi de altă natură pe care le respectă şi le pune în practică
cu scopul de a induce un anume tip de comportament şi urmaşilor. Afirm asta deoarece, în majoritatea
cazurilor, în momentul în care într-o societate anume este identificat un caz sau mai multe de comportament
inadecvat din partea tinerilor, se spune că familia este cea care nu l-a educat şi care, devine astfel,
responsabilă de ceea ce a devenit sau nu copilul în cauză. Cum cea mai mare parte a timpului este petrecută
în sânul familiei, aceasta ocupă un loc primordial în ceea ce priveşte direcţia de dezvoltarea a unui copil.
Mai ales în primii ani de viaţă, cel mic este asemeni unui burete care înglobează tot ceea ce există în jurul
lui şi care preia drept valoare şi pune în practică ceea ce vede în familia lui. Asta se poate observa din
studiile unor specialişti care au fost preocupaţi de impactul pe care familia îl are asupra evoluţiei unui copil.
Un element care merită adus în discuţie este acela că în clasa a IX-a, dacă întrebi un elev care este modelul
lui în viaţă sau pe cine consideră el o personalitate cu care ar vrea să semene, majoritatea aleg ca un membru
al familiei, indiferent că este vorba de mamă, tată, soră, frate, unchi, mătuşă, bunic, bunică, verişor, etc. De
aici reiese că o familia lasă o amprentă de neegalat în direcţia de dezvoltarea a unui individ şi că de cele
mai multe ori punem deasupra tuturor personalităţilor şi vedetelor din lumea întreagă, un membru al familiei
noastre. Cred că asta se întâmplă datorită faptului că din punct de vedere emoţional, sentimental suntem
apropiaţi de cei din jurul nostru, iar aceste aspecte sunt cele care trag mai mult la cântar decât o viaţă luxoasă
sau un număr de fani.
În urma celor afirmate mai sus, consider că familia reprezintă într-adevăr portretul societăţii în care
trăim, deoarece fiecare se raportează la ceea ce se află în realitatea imediată şi care îi induce un sentiment
de siguranţă şi apartenenţă, mai ales că trăim într-o societate în care etichetarea este la putere şi ne poate
dărâma foarte uşor. Rămâne, astfel, în slujba părinţilor şi apoi a profesorilor să asigure o dezvoltare în sens
pozitiv a personalităţii individului zilelor noastre, şi să elimine carenţele care pot să apară din diferite cauze,
astfel încât portretul societăţii în care trăim să ne facă cinste şi să ne aducă la rangul de artişi, nu în ceea ce
priveşte modelarea obiectelor exterioare, ci referindu-ne la modelarea sufletului şi minţii umane.

Bibliografie:
1. Legea Educației Naționale, 2011
2. Pescaru, Băran, Adina, Parteneriat în educație, Editura Aramis Print, București, 2004
3. Robu, Maria, Empatia în educație, Didactica Publishing House, București, 2008

8
 STUDIU: EDUCAȚIA ÎN FAMILIE
PARTENERIATUL FAMILIE-ȘCOALĂ

MAGURAN DORINA-VIOLETA
LICEUL ,,IOAN BUTEANU” GURAHONȚ
LOCALITATEA BONȚEȘTI, COMUNA GURAHONȚ, JUDEȚUL ARAD
Studiile și cercetările contemporane atestă importanța majoră a mediului familial în dezvoltarea și
evoluția personalității copilului.
Pe de altă parte, sistemul educativ școlar reprezintă agentul cel mai semnificativ în pregătirea
copilului pentru viața socială și în corectarea disfuncționalităților/ erorilor educative parentale. Cu atât mai
mult, cu cât misiunea școlii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerințele
sociale.
Concomitent cu activitățile didactice propriu-zise, cadrul didactic are menirea și posibilitatea de a
contribui la dezvoltarea personalității elevului, ținând seama de particularitățile sale bio-psiho-individuale
și sociale; ereditatea, ca factor unic explicativ al personalității și comportamentului uman reprezintă o
concepție limitată, întrucât aspectele sociale dobândesc, în timp, pregnanță în cristalizarea și maturizarea
personalității.
Factorii de bază care ajută copilul în desăvârșirea propriei educații sunt școala și familia. Funcția
educativă a familiei constă în formarea priceperilor și deprinderilor de viață.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorința de a ajuta elevii sa aibă succes
la școală și mai tâziu, în viață. Atunci când părinții, elevii și ceilalți membrii ai comunității se consideră
unii pe altii parteneri în educație, se creează in jurul elevilor o comunitate de suport care începe sa
funcționeze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componență esențială în organizarea școlii și a clasei de
elevi. Ele nu mai sunt demult considerate ca o simplă activitate cu caracter opțional sau o problemă de
natura relațiilor publice. În țările dezvoltate, cu deosebire pe continentul nord-american, parteneriatele
școală-familie-comunitate sunt esențiale în procesul de educație al elevilor și în succesul lor la școală.
Alături de școală care asigură maximă comunicare între generații, familia și comunitatea au o
deosebită valoare în formarea personalității copilului. Fiecare om vine pe lume cu o anumită zestre nativă,
apoi grație climatului afectiv din familie, copilul cunoaște lumea din jur printr-un permanent dialog cu cei
mai mari, învață și poate să iubească, comunică, se ghidează după anumite modele, imită diferite acțiuni
până își formează propriile valori, propriile principii despre lume, despre viață.
În relația școală-familie-comunitate trebuie sa existe relații de respect, de acceptare reciprocă, de
simpatie și admirație, nu de suspiciune, nedumerire sau iritare și provocare. Relațiile dintre școală, elevi,
familiile acestora și comunitate trebuie să fie bazate pe contact și colaborare, pe transmitere de informații
și prezentare a unor stări de lucruri, de influențe pozitive asupra comportamentelor elevilor, pe trăiri afective
și emoționale reciproce în diferite forme de manifestare.
Pentru atingerea unui nivel de calitate ridicat in efiencitizarea relatiei școală- elevi- familie-
comunitate, este necesar de abordat un stil empatic de comunicare între părți, ce trebuie transpus în
psihologia mentală a elevului, astfel încât sa se producă o apropiere între părți, păstrând însă o neutralitate
necesară si un echilibru constant și permisiv.
În cadrul abordărilor contemporane ale fenomenului educațional, se impune tot mai mult implicarea
cadrelor didactice în relații de cooperare cu părinții copiilor și cu alți factori sociali interesați de educație.
Rolul cadrelor didactice nu se reduce doar la educația la catedră sau în clasă, ci presupune o astfel de
activitate în fiecare relație cu elevii și familiile acestora, desfașurând o muncă de dezvoltare, de conducere
și de îndrumare. O relatie eficientă cadru didactic- părinte, presupune, printre altele, o ascultare activă,

9
implicare familiei în acțiunile extrașcolare ale copilului, cultivarea și practicare toleranței fațăde un punct
de vedere diferit.
Educaţia este forma cea mai înaltă în lucrarea de modelare şi formare a caracterului şi personalităţii
copiilor şi tinerilor. Din acest motiv, educaţia ar trebui să fie prioritatea fundamentală a oricărei societăţi
care doreşte progresul spiritual şi bunăstarea materială a poporului.

Bibliografie:
1. Agabrian Mircea, „Parteneriate familie – şcoală - comunitate”, Editura Institutul European, Iaşi,
2005;
2. Baran Pescaru Adina, „Parteneriat în educaţie: şcoală - familie - comunitate”, Editura Aramis,
Bucureşti, 2004;
3. Chiru Mihaela, „Cu părinţii la şcoală – ghid pentru profesori”, Editura Humanitas Educaţional,
Bucureşti, 2003.

10
 EDUCAŢIA ÎN FAMILIE ŞI ÎN GRĂDINIŢĂ

MANAILA FLORENTINA SI CICEU SIMONA

Familia reprezintă una din cele mai vechi forme de comunitate umană, o instituţie stabillă pentru
indivizi şi societate. Pe măsură ce societatea umană s-a dezvoltat, familia a devenit tot mai mult
responsabilă faţă de următoarele aspecte care privesc creşterea şi educaţia copiilor: menţierea continuităţii
biologice a individului şi a societăţii; menţinerea continuităţii culturale prin transmiterea moştenirii în
procesul socializării; satisfacerea nevoilor emoţionale asigurând sentimentul siguranţei şi menţinerea
personalităţii; integrarea socială a membrilor ei prin procesul de orientare, educaţie şi socializare.
Familia asigură suportul material, are o funcţie bilogică şi oferă o securitate afectivă, integrare socială
primară şi reglarea interacţiunilor dintre copil şi mediul social.
“Viaţa de familie este prima şcoală a emoţiilor. În acest creuzet intern, învăţăm să recunoaştem atât
propriile emoţii, cât şi reacţiile celorlalţi la emoţiile noastre, cum să gândim aceste emoţii şi cum să ne
alegem reacţiile; cum să citim şi să ne exprimăm speranţele şi temerile. Această şcoală emoţională nu
înseamnă ce le spun părinţii copiilor sau ceea ce fac pentru ei; ea presupune de asemenea modelele oferite
de părinţi”. ( Daniel Goleman ”Inteligenţa emoţională”
Cei “şapte ani de acasă”, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Educaţia în familie trebuie
să constea dintr-un ansamblu de acţiuni sistematice orientate spre formarea şi dezvoltarea calităţilor
intelectuale, morale şi fizice ale copilului, acţiuni care încep să fie realizate o data sau chiar înainte de
conceperea lui. Pentru fiecare copil familia este mediul natural cel mai favorabil pentru formarea, afirmarea
şi dezvolatrea lui, asigurând condiţii de securitate şi protecţie atât fizică, cât şi psihică. Părinţilor le revine
rolul essential în creşterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai existenţa material, cât şi un climat
afectiv şi moral. Dacă în familie nu doar s-a vorbit despre adevăr, bine, frumos, respect, toleranţă, dragoste,
ci copilul a simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de ceilalţi, să-I respcte pe cei
mai în vârstă, să spună adevărul ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieye binele şi frumosul, el va
creşte politicos, iubitor, tolerant, responsabil. Dacă copilul va participa la elaborarea bugetului familiei,
împreună cu părinţii, va determina priorităţile, va şti în viitor să-şi gestioneze propriile venituri cu success.
Sunt situaţii în care familia consider că este suficient să se ocupe doar de satisfacerea nevoilor primare
(hrană, îmbrăcăminte, locuinţă etc.) ignorând importanţa comunicării affective, nestimulând dezvolatrea
sentimentului de apartetenţă al copilului la familie.
Psihologii arată că, în general, comportamentul parental faţă de copil este inspirit de experienţa de
viaţă a acestora, astfel perpetuându-se atât aspect positive, cât şi negative, pe parcursul mai multor generaţii.
Indiferent dacă părinţii vor să transmit copilului valorile, şi credinţele lor, el va absorbi o parte din ele, prin
simplu fapt că trăieşte împreună cu ei. Prin familie sunt conservate şi transmise copiilor obiceiurile,
tradiţiile socio-culturale, mentalităţile, prejudecăţile etc.
Fiecare copil este o fiinţă unică. Chiar în aceeaşi familie, fiecare copil este diferit de fraţii şi surorile
sale, iar diferenţa începe de la naştere. Fiecare are comportamente specifice în ceea ce priveşte hrana,
somnul, are reacţiile sale proprii la persoanele din apropiere. Are un aşa zis “stil de viaţă” al său. Sunt totuşi
câteva lucruri esenţiale care îi fac pe toţi să fie asemenea: toţi au nevoie de dragoste, de securitate, de
îngrijire şi de exerciţiu. Toţi copiii trec prin aceleaşi stadii de dezvoltare, doar că o fac în chip specific.
O datorie esenţială în a respecta individualitatea copilului chiar din momentul în care acesta s-a născut
îi revine părintelui. Dacă el înţelege, acceptă şi respect tot comportamentul legat de somn, mâncare,
schimbările de dispoziţie, temperamentul copilului, va putea înţelege şi respecta mai uşor individualitatea
copilului aşa cum se manifestă ea în etapele de vârstă ulterioare.
Pe măsură ce copilul creşte, se observă din ce în ce mai clar, cum se dezvoltă şi se structurează el ca
individ unic: devine din ce în ce mai independent, are propriul său bagaj de cunoştinţe, atitudini, valori şi
credinţe, care evoluează şi ele şi pe care le exprimă într-un stil ce-i aparţine.
Fiecare copil are nevoi, dorinţe şi emoţii. De modul în care acestea sunt receptate şi li se răspunde,
de experienţele pe care le trăieşte copilul în relaţiile cu persoanele din anturajul său imediat (familie, grup
de prieteni, educatori) depinde decisiv atitudinea sa viitoare faţă de viaţă. Copiii sunt diferiţi:
temperamental, caracterial, aptitudinal. Ca atare nici performanţa lor nu va fi egală în toate domeniile. De
aceea este importantă respectarea unicităţii fiecărui copil atât în familie cât şi în mediul educational.
11
 IMPORTANTA EDUCATIEI IN FAMILIE SI LA GRADINITA

PROF. MANEF ARTHEMICE

Majoritatea părinților recunosc că educația timpurie oferă copiilor condițiile de dezvoltare de care a
nevoie până la șase ani. Ei înțeleg că educația preșcolară este mai mult decât doar învățarea abilităților de
bază ale copiilor mici. Expunerea la mediul potrivit asigură faptul că un copil adoptă abilități sociale și
emoționale utile care îi modelează dezvoltarea în viitor.
Persoanele aflate în poziții de autoritate înțeleg că dezvoltarea holistică a nevoilor cognitive, fizice,
sociale și emoționale ale unui copil construiește o bază solidă pentru bunăstarea lor pe tot parcursul vieții.
Copiii care frecventează gradinita sunt mai buni pentru asta, deoarece instituțiile de învățare le oferă un
mediu adecvat pentru a-și stăpâni abilitățile sociale. Un cadru preșcolar îl încurajează pe cel mic să
împărtășească, să asculte și să vorbească cu ceilalți.
Profesorii preșcolarilor folosesc cântece și jocuri interactive pentru a-i lumina pe copii cu privire la
interacțiunea adecvată. Educatorii folosesc jocul ca instrument de predare crucial, deoarece este ceva cu
care fiecare copil este familiarizat. Mai jos sunt câteva programe preșcolare de abilități sociale care se
străduiesc să învețe copiii mici. Educatorii preșcolari le permit copiilor să aleagă dintr-o serie de activități
educaționale, lasă copiii sa se concentreze asupra intereselor lor, deoarece este modalitatea perfectă de a-ți
descoperi punctele forte și talentele de învățare. Libertatea de a-și explora interesele alimentează, de
asemenea, stimă de sine pozitivă la copii; cresc știind că au dreptul să exploreze lucrurile care le aduc
bucurie.
Educatorii preșcolari explorează, de asemenea, aceste diverse categorii de învățare pentru a se asigura
că ating toate avantajele și abilitățile pe care le poate avea un copil
Educația preșcolară vă introduce copilul în limbajul scris și vorbit. Învățarea bazată pe limbi străine
îiînvață pe copii cum să se exprime și să interacționeze cu ceilalți.
Educatorii preșcolari îi încurajează pe copii să interacționeze între ei, astfel încât să poată afla
despreceilalți. Această categorie de învățare îl învață pe copilul tău să observe și să interpreteze nevoile
altora. Preșcolarii nu doar interacționează între ei, ci și cu mediul. Ei trebuie să înțeleagă natura plantelor,
animalelor și a tuturor celorlalte elemente din împrejurimile lor imediate.
Educația preșcolară oferă copilului dvs. un început, astfel încât aceștia să poată interacționa ușor cu
mediul înconjurător pe măsură ce îmbătrânesc.

12
 ȘCOALA ÎN PANDEMIA DE CORONAVIRUS
COLABORARE FAMILIE-CADRU DIDACTIC

PROF. MANOLACHE ELENA RADA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 25 TIMIȘOARA, TIMIȘ
Nimeni nu contestă importanța școlii, dar în perioada pandemiei a primat siguranța medicală. Astfel,
Covid-19 a mai avut un efect secundar, pe lângă cele sanitare: încălcarea dreptului la educație gratuită a
educabililor și reinventarea forțată a cadrelor didactice. Profesorii au devenit victime colaterale ale pandemiei.
Fără nici o pregătire prealabilă au trecut la școala online, altfel decât tot ce făcuseră până atunci, nimeni nu
le-a oferit cursuri de pregătire pentru astfel de ore.
Conform Eurostat, ,,cele 207. 315 de cadre didactice din România au fost nevoite s-o ia cu totul de la
capăt în pandemie: multe au trebuit să învețe să folosească un smartphone sau un calculator pentru prima dată
în viață, altele s-au perfecționat prin cursuri de formare online, și-au luat tablete și chiar table virtuale din
banii proprii, pentru a putea face orele mai ușor de ținut de acasă și mai interactive pentru elevi.
Toate acestea au însemnat mari sacrificii pentru fiecare dascăl și elev în parte, consum ridicat de curent
electric, bani investiți pentru a achiziționa device-uri, ore întregi în fața monitoarelor pentru a învăța diverse
aplicații, cursuri plătite pentru a reuși accesarea de platforme și aplicații, etc. Și când, uneori, se întrezărea
luminița de la capătul tunelului, și am reușit să învăț o aplicație interactivă...trecea perioada de o lună gratuită
și trebuia platit un abonament pentru a utiliza respectiva plarforma, alicație.
Alții s-au dat bătuți și au abandonat lupta aceasta epuizantă cu tehnologia și plățile din propriul venit
pentru a-și desfășura activitatea didactică și au ieșit la pensie în toamna lui 2020, deși, în condiții obișnuite ar
mai fi putut preda. Se spune că România este printre țările cu cei mai stresați profesori.
Un raport OCDE (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică) din 2020 arată că profesorii
din România sunt cei mai stresați, în urma unei analize făcute în cele 37 țări din OCDE. Starea de spirit a
profesorilor este în decădere liberă.
Aceste statistici capătă înțeles când auzi confesiunile multor profesori, oameni care a trecut forțat de la
catedră la tastatură, de pe o zi pe alta. Fiecare dintre ei au experimentat din plin predatul în mod hibrid –
jumătate dintre copii veneau la școală, jumătate intrau online de acasă. A fost și încercarea de a împărți sala
de clasă în două grupe, o grupă venea de dimineată și una de după masă. Ajunsesem în pragul epuizării fizice
și psihice, timpul a devenit insuficient. A fost o perioada de stres colosal. Uneori, se alerga cu laptopul pe
scări de la o clasă la alta, trebuia să ajungi mai devreme în clasă, să verifici conexiunea la internet, să te asiguri
că toată lumea te aude și te vede, că tabla este în centrul atenției. În sală, trebuia să te împarți să lucrezi cu
copiii prezenți, dar fără să-i neglijezi și pe cei din online, să te asiguri că și ei interacționează și sunt activi.
Pandemia m-a prins cu o clasă pregătitoare, elevii având cinci și șase ani. Fiecare copil avea nevoie de
un adult lângă el, pentru a se conecta, pentru a învăța să deschidă și să închidă microfonul, ori camera, să
încarce o fișă, să deschidă un link cu o aplicație, etc. Asta însemna că trebuia să știi tu, ca și educator, să faci
toate acestea și apoi să le transmiți copiilor și părinților cum să utilizeze și să acceseze fiecare resursă
educațională. Asta presupunea consum de timp si energie, cei mici deveneau ușor irascibili după câteva
jumătăți de oră petrecute în fața monitoarelor ( în cel mai fericit caz), tabletelor, ori telefoanelor cu ecrane
minuscule.
Am început să lucrez cu copiii online încă din prima zi de când s-a instaurat starea de urgență, deși nu
eram obligați. Am început cu grupuri de Whatsapp și Facebook, trimiteam materiale, filmulețe, le explicam
diverse. Fiind învățătoare, eu predam aproape toate materiile de una singură – de la desen la muzică,
matematică sau abecedar – și a trebuit să mă gândesc cum pot face orele interactive și interesante pentru a
capta atenția unor copii așa mici. Am fost nevoită să găsesc soluții pentru a transforma fiecare materie în parte
într-o disciplină care să se preteze în online.
Luni întregi treceau, timp în care munceam dublul comparativ cu ce munceam înainte. Acasă aveau
nevoie de laptop și ceilalți membrii ai familiei, mai dificil a fost cu spațiul (doar nu puteam să intrăm online
dintr-o încăpere în care în fundal să avem patul), nu dispuneam de numeroase camere încălzite- astfel încât
să nu producem microfonie, să nu ne deranjăm unii pe alții, – am fost nevoiți să împărțim spațiul și
dispozitivele – a fost o muncă titanică și un stres foarte mare.

13
 Deși a venit în întâmpinarea adaptării la școala online, statul nu a acoperit toate nevoile profesorilor.
Marea majoritate dintre noi ne-am organizat pe cont propriu. Fiecare profesor a scos bani din buzunar unde a
fost nevoie, a fost imperios necesară o schimbare a abonamentului rețelei de internet, fiind inlocuit cu unul
cu o conexiune mai puternică. Eu spre exemplu mi-am luat calculator din banii mei si am resimțit lipsa unei
organizări naționale în procesul de tranziție a predării din mediul fizic în online. Orice tip de instruire sau
învățare suplimentară mi le-am căutat și găsit singură – de la cursuri de formare online la extensii de programe
pentru predare sau dispozitive. Am învățat să fiu cu ochii pe orice apărea pentru a-mi face predarea din online
mai ușoară, mai interactivă și mai creativă pentru copii. Am fost nevoită să mă reinventez de dragul copiilor.
Noi, profesorii, am fost nevoiți să stăm în webinarii și traininguri după ore, iar puține dintre tutoriale
sunt în limba română, ceea ce reprezintă o altă barieră reală pentru o parte dintre noi. Pandemia a însemnat
regândirea felului în care ne raportăm la procesul de învățare și la copii.
Am învățat cu toții câte ceva. Pandemia i-a forțat pe profesori să facă mai mulți pași înainte. Școala nu
este doar un loc în care vine copilul ca să-i fie predat ceva după dictare. Este vorba de relația cu colegii, cu
profesorii, de felul în care se dezvoltă și crește. Este vorba de libertatea de a sta și de a discuta între ei, de a
alerga sau de a mânca împreună în pauze. Școala online nu are aceeași valoare pentru un elev ca aceea pe
care școala fizică o poate avea pentru evoluția unui copil la început de drum. Toată lumea și-a dorit să
se reîntoarcă la școală.

Bibliografie:
1. Florian, Bogdan și Sebastian Țoc. 2020. Policy note: Educația în timpul pandemiei. Răspunsuri
la criza nesfârșită a sistemului educațional românesc, București, 2020
2. . Pavel Cerbușca - Învățământul general în mod online: eficacitate și eficiență. Analiza
politicilor educaționale în condițiile stăriide urgență, Chișinău 2020
3. https: //ec. europa. eu/info/sites/info/files/2018-european-semester-country-report-romania-ro. pdf
4. https: //panorama. ro/obsesie/scoala-online-experienta-profesori-pandemie/

14
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

ȘCOALA GIMNAZIALĂ VĂRBILĂU

PROF. ÎNV. PRIMAR: MANOLE DANIELA ELENA
Cea mai mare parte a definițiilor date educației pun accentul fie pe individ, pe dezvoltarea persoanei,
fie pe socializarea și integrarea socială a individului.
Cuvântul educație derivă din latinescul „educațio”, care este derivat din două verbe: “educare”, care
înseamnă creștere, hrănire, cultivare și “educere”, care înseamnă a trece dintr-o stare în alta ( prin extensie,
a modifica). Tocmai de aceea, în limbajul cotidian, întâlnim o serie de termeni prin care se încearcă
substituirea celui de “educație”, cum ar fi: creștere, îngrijire, cultivare. De asemenea, în limbajul cotidian
vorbim despre cineva ca fiind bine educat (bine crescut) sau prost educat (prost crescut, lipsit de educație).
Toate aceste traduceri sau substituiri ne duc cu gândul, fără doar și poate, la familie și școală deoarece
familia și școala reprezintă cele două medii de dezvoltare ale copilului. Familia reprezintă mediul în care
copilul este crescut, hrănit și cultivat de când se naște, iar școala reprezintă mediul în care copilul este
educat de la vârsta de 6-7 ani și până la momentul absolvirii școlii.
Educația joacă un rol important atât în familie, cât și la școală. Educația primită în familie are un rol
primordial în dezvoltarea copilului, părinții având un impact direct și de durată asupra copiilor. Aceștia
joacă un rol-cheie în formarea lor ca persoane pentru societate. Părinții reprezintă un exemplu pentru proprii
copii, familia fiind cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile de bază ale copilului.
Ambii părinți au un rol deosebit în dezvoltarea emoțională a copilului. În primii ani de viață, rolul mamei
este mult mai necesar și mai complex, însă, crescând, copilul va avea nevoie și de modelul tatălui, care îi
va inspira copilului siguranța de care acesta va avea nevoie pentru a intra în societate. De asemenea, foarte
importantă este și relația dintre părinți, contează foarte mult modul în care își vorbesc, cum se ajută, cum
își impart sarcinile. În cadrul familiei, copilul are parte de primele lecții de viață, părinții fiind cei care îi
oferă un prim model de învățare. Rolul părinților se continuă și este la fel de important și după ce copilul
crește și ajunge la școală. Implicarea părinților în viața școlară, colaborarea părintelui cu profesorul, duce
la obținerea de rezultate mai bune. Literatura de specialitate arată că șansele de reușită ale unui copil de a
se dezvolta și de a obține rezultate mai bune la învățătură cresc pe măsură ce părinții sunt implicați în
educația acestuia.
În ceea ce privește educația pe care copilul o primește la școală, trebuie specificat în primul rând rolul
pe care învățătorul/profesorul îl are asupra copilului. Astfel, învățătorul/profesorul este cel care are rolul de
a ciopli, de a îndrepta, de a îndruma pașii micului elev. Atunci când intră în mediul școlar, copilul afișează
educația pe care a primit-o în familie, rolul învățătorului fiind acela de a continua procesul de educare,
mediul școlar oferind copilului un cadru social bazat pe reguli de conviețuire cu ceilalți. În al doilea rând,
trebuie amintit parteneriatul care trebuie să existe între școală și familie. Între școală și familie trebuie să
existe o bună comunicare și colaborare astfel încât copilul să se poată dezvolta optim în scopul integrării
sale sociale optime ca cetățean. Pentru a da roadele dorite, școala are nevoie de sprijinul și colaborarea
familiei.
Astfel, observăm că educația nu se termină acasă, și nici nu începe la școală, ci este o continuă
conlucrare a celor două medii. Însă, având în vedere că un copil petrece mai mult timp acasă, în compania
părinților și a familiei, decât la școală, putem spune că mediul familial are o mai mare influență asupra
dezvoltării personalității, atitudinilor, comportamentului și reușitelor copilului.
Așadar, fiecare actor implicat în dezvoltarea copilului are un rol important în dezvoltarea viitorului
adult, însă familia are o influență mai mare, ca urmare a faptului că cea mai mare parte a timpului, copilul
și-o petrece în compania părinților.

Bibliografie
 Stan, E., Autoritate și educație, Editura Polirom, 2018
 Parteneriatul Școală-familie-comunitate, Editura Universitară, București, 2014
 https: //edict. ro/importanta-parteneriatului-scoala-familie/

15
 PARTENERIATUL ȘCOALĂ - FAMILIE

ÎNV. MANOLE LUMINIŢA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „OVIDIU HULEA” AIUD

MOTTO:
„Şcoala, pentru a da roade, are nevoie de sprijinul conştient şi de colaborarea părinţilor. Educaţia
dată în şcoală se dovedeşte a fi munca irosită şi ineficace, dacă familia e ostilă şi indiferentă. ”
H. Stern – Educaţia părinţilor în lume

Familia şi şcoala reprezintă cei mai importanţi factori educaţionali, fiind adevăraţi piloni ai educaţiei.
Comunicarea dintre familie şi şcoală este o condiţie absolut necesară, este un proces intenţionat de transfer
de informaţii între părinţi, învăţător, elevi.
Familia, prima şcoală a vieţii, îi oferă copilului primele cunoştinţe, primele deprinderi şi modele
comportamentale pe care, de regulă, acesta le imită cu fidelitate.
În şcoală se pun bazele unor deprinderi şi obişnuinţe elementare de comportare morală, se face
trecerea spre înfiriparea unor reprezentări, noţiuni, valori morale, convingeri prin care se exprimă atitudinea
copilului faţă de el însuşi, faţă de ceilalţi şi faţă de societatea în care se afirmă, motiv pentru care
comunicarea dintre învăţător şi familie este esenţială în asigurarea calităţii actului educaţional şi în formarea
viitorului cetăţean.
Conştientizând, că fiecare copil are nevoie de atenţie, atât din partea dascălilor la clasă, cât şi din
partea părinţilor acasă, trebuie să ne străduim împreună, să ne dăm mâna ca să reuşim să punem în valoare
ceea ce are el mai bun, să dezvoltăm lucrul respectiv, să-l îndrumăm pe un anumit traseu în viaţă.
Pentru aceasta trebuie înlăturate barierele de comunicare între cadrele didactice şi părinţii elevilor,
între părinţi şi copiii acestora astfel încât să se creeze un mediu de încredere, echilibrat, în care copilul să
se manifeste neîngrădit, e nevoie deci, de cultivarea şi dezvoltarea parteneriatului dintre familie şi şcoală.
Numai printr-o colaborare strânsă, susţinută şi fluentă, printr-o comunicare eficientă, familia şi şcoala
pot pune în aplicare acest proces de educare a fiinţei umane în devenire. În acest sens, ca învăţătoare, am
căutat să comunic eficient cu părinţii, transformându-i în aliaţi şi colaboratori, făcându-i să înţeleagă că
fiecare copil este centrul universului nostru şi el merită tot ce este mai bun, că singura investiţie de valoare
niciodată falimentară, pe care o pot face pentru copil este investiţia pentru mintea şi sufletul acestuia.
Odată cu intrarea în şcoală a copilului, acţiunea educativă a familiei s-a îmbogăţit devenind mai
profundă. Pentru ca elevul să obţină performanţe calitative superioare, am căutat, la fiecare generaţie, să
cunosc copiii pe cât este posibil încă din primele zile de şcoală, aplicând diverse teste psihopedagogice.
Exemple de teste aplicate elevilor la începutul clasei pregătitoare:
 Test privind analiza şi sinteza;
 Test privind investigarea nivelului mintal;
 Test privind operarea cu noţiuni opuse;
 Test privind stabilirea asemănărilor;
 Test privind stabilirea deosebirilor;
 Test privind trăsăturile caracteriale;
 Proba de abstractizare şi generalizare;
 Testul de cunoştinţe şi nivelul vocabularului
 Testul „familia mea”
De un real folos mi-au fost chestionarele aplicate părinţilor. Ele m-au ajutat să cunosc aspecte ale
relaţie părinte-copii, să stabilesc modul în care părinţii se implică în viaţa şcolară şi particulară a copilului,
să aflu punctelor sensibile ale acestei relaţii, stilurile de comportare ale părinţilor, stilul de învăţare al
copiilor, despre alte abilităţi de viaţă pe care aceştia le au, mi-au permis identificarea elementelor
constitutive unui posibil plan de intervenţie pentru ameliorarea problemelor părinţi-copii.
Iată câteva întrebări cuprinse în chestionarul aplicat părinţilor la începutul clasei pregătitoare:
 Componenţa familiei: Nr. copii........... Fete............. Băieţi.........al câtelea copil este..
 Copilul este sub îngrijirea ambilor părinţi ;. sau numai a mamei ; sau a bunicilor
 Părinţi plecaţi în străinătate: ambii ; numai mama ; numai tata ; ţara…….
 Cine are grija de copil in aceasta perioada?...............................

16
  Boli de care a suferit copilul (dacă e cazul): ………………..
 Probleme medicale speciale ale copilului....................................
 Poarta ochelari?....................................
 Cu cine relaţionează mai bine copilul: numai cu mama ; numai cu tata ; cu ambii părinţi ; cu frate ;
cu soră
 Copilul vă solicită să vă integraţi în jocul lui: Uneori, deseori, niciodată;
 Cât de des vă integraţi în jocul copilului dv? Uneori ..., cât de des posibil, niciodată
 Copilul vă povesteşte despre timpul la şcoală? Uneori.. ; totdeauna.. ;niciodată…;
 Copilul vă ajută, potrivit capacităţilor sale, la ……………………………..
 Copilul vă solicită să îi citiţi poveşti: uneori, deseori…, niciodată…;
 În cazul în care se trece la predarea online, poate participa la ore folosind …….
 Ce aşteptări aveţi de la învăţător/cadrele didactice care predau la clasă ……..

Chestionar aplicat după primele două săptămâni de şcoală online.

STIMAŢI PĂRINŢI,

Dat fiind faptul că au trecut deja două săptămâni de când am început şcoala online, aţi văzut care este
stilul meu de lucru, cerinţele mele şi, nu în ultimul rând, modul în care lucrează copiii dumneavoastră atât
în clasă cât şi acasă, cu respect vă rog să-mi răspundeţi la câteva întrebări legate de activitatea NOASTRĂ:
1. Cum consideraţi că asimilează copiii dumneavoastră conţinuturile predate ?
-------------------------------------------------------------------------------
2. Este prea mare cantitatea de conţinut predat ( poezia, povestea, cântecul / săptămânal ) ?
------------------------------------------------------------------------------
3. Consideraţi că lucrează suficient (sau prea mult) la comunicare în limba română/matematică ?
----------------------------------------------------------------------------------
4. Dacă aveţi alte sugestii, vă rog să mi le aduceţi la cunoştinţă !
----------------------------------------------------------------------------------

În funcţie de categoria din care fac parte părinţii elevului, (interesaţi sau dezinteresaţi de tot ce se
întâmplă cu propriul lor copil, cooperanţi, parţial cooperanţi, necooperanţi cu şcoala) îmi fixez şi organizez
diverse activităţi prin care să menţin strânsa legătură cu familia.
Port cu părinţii un dialog deschis şi sincer, pe un ton cald, prietenesc, atât dimineaţa când îşi aduc
copiii la şcoală, cât şi la plecarea acestora acasă, ilustrându-le activităţile din ziua respectivă şi prezentându-
le obiectivele urmărite. Astfel, şi părinţii elevilor au un feed-beck asupra a ceea ce se face la şcoală şi se
pot implica în cunoştinţă de cauză în sprijinirea copiilor.
În şcoală online acest dialog este purtat pe WhatsApp, pe e-mail, pe serviciul de mesagerie. De aici
părinţii află zilnic activităţile desfăşurate de elevi, obiectivele urmărite, dar şi modalităţile prin care îi pot
sprijini pe copii în pregătirea pentru şcoală.
Pentru o bună comunicare cu părinţii am permanent în vedere vizitele reciproce familie – şcoală şi
şcoală familie, având posibilitatea să culeg date importante referitoare la climatul educativ din familie, la
personalitatea copiilor şi permiţându-mi să comunic acestora modul în care copiii lor răspund sarcinilor
didactice şi măsura în care le duc la îndeplinire. Acum aceste vizite sunt virtuale, prin intermediul apelurilor
video sau a întâlnirilor prin aplicaţiile de tip teleconferinţă ca: zoom, skype, meet.
Pe zoom şi meet s-au mutat din sala de clasă şi şedinţele cu părinţii desfăşurate lunar sau de câte ori
este nevoie. În fiecare şedinţă urmăresc abordarea unor aspecte pedagogice şi promovarea de idei în legătură
cu procesul formativ-educativ, exprimarea unor dileme care, prin comunicare, îşi pot afla răspunsul. În
şedinţele ce le organizez, caut şi cred cu convingere că reuşesc să implic părinţii în organizarea unor
activităţii şcolare şi extraşcolare, să căutăm împreună soluţii de rezolvare a unor crize educaţionale, să le
fac cunoscut nivelul de pregătire al elevilor prin discuţii individuale, fără a numi elevii cu rezultate mai
puţin bune.
Ţinând cont că nu suntem calificaţi în „meseria de părinte”, organizez lectorate cu părinţii, în care
caut să supun atenţiei probleme ca: „Programul zilnic al copilului la intrare în şcoală”, „Rolul şi importanţa
şcolii pentru copii”, „Influenţa grupului de prieteni asupra elevului”, „Influenţele mijloacelor mass-media
în educarea copiilor”, „Autoritate şi prietenie. Pedepse şi recompense”, Modalităţi de prevenire a bullying-

17
ului în şcoală” etc., contribuind la lărgirea experienţei pedagogice a părinţilor şi implicit, la o implicare
potrivită în anumite situaţii educaţionale.
Comitetul de părinţi al clasei, ales anual, constituie nucleul colaborării şcolii cu familiile copiilor. De
aceea, pe agenda de lucru se înscrie la loc de frunte consfătuirea periodică cu membrii comitetului de părinţi
al clasei, împreună găsind şi aplicând soluţii viabile la problemele de ordin socio-gospodăresc.
Nu de puţine ori am realizat în sala de clasă afişe speciale pentru părinţi, cu rol stimulativ de a oferi
copiilor condiţii corespunzătoare de viaţă, de activitate, de hrană etc, pentru eliminarea exploatării copiilor,
sporirea interesului pentru lectură, determinarea părinţilor de a-şi integra copiii în activităţi recreative, de
cultură, cluburi ale copiilor. Acum afişele pentru părinţi sunt postate pe reţelele de socializare, sunt
transmise prin e-mail, sau sunt printate şi, la nevoie, sunt duse la domiciliul acestora.
Pentru părinţii mai ocupaţi cu care mă întâlnesc mai rar, utilizez caietul special de corespondenţă cu
părinţii. Acest caiet reprezintă un auxiliar de menţinere a legăturii dintre mine ca învăţătoare şi părinte,
înregistrând observaţiile, detaliile semnificative, aspectele conduitei elevilor, etc. Am expediat uneori şi
scrisori către părinţi, unele de informare cu privire la rezultatele, progresele elevilor, de felicitare cu ocazia
manifestării deosebite a copilului în diferite situaţii, de mulţumire pentru implicarea deosebită în rezolvarea
unor probleme ale şcolii.
Locul caietului de corespondenţă a fost luat de serviciul de mesagerie de pe Adservio, Classroom
care-mi permite să menţin legătura cu familia, să transmit părinţilor informaţii referitoare la progresul
elevului, la aspectele asupra căruia elevul trebuie să mai insiste, la conduita acestuia, de catalogul electronic
al acestor platforme.

Scrisoare informativă pentru părinţi

Numele şi prenumele elevului:
Perioada de observaţie: 14 septembrie – 23 octombrie
Situaţia la învăţătură:
A. Însuşirea cunoştinţelor şi formarea de deprinderi:
deprinderi: recunoaşte sunetele şi literele învăţate,
învăţate, desparte
corect, citeşte şi scrie cuvinte din 2-3 silabe;
în silabe corect,
B. Aspectul caietelor: foarte ordonat, îi place frumosul, are un scris corect şi frumos, lucrează îngrijit.
C. Pregătirea temelor: are un dezvoltat simţ al responsabilităţii, lucrează suplimentar la şcoală dar şi acasă,
îi place să fie apreciat, nu lasă niciodată neterminată o fişă sau o pagină de caiet, lucrând într-un ritm
moderat dar corect şi sigur.
D. Pregătirea lecţiilor: manifestă conştiinciozitate, stăpâneşte conţinuturile predate.
E. Participarea la ore: rezolvă uşor şi corect sarcinile de învăţare, este atent, participă activ, cu interes
la toate activităţile.
F. Activităţi suplimentare: lucrează suplimentar şi rezultatele se văd.
Recomandări: nu i se poate reproşa nimic, este un copil exemplu – FELICITĂRI!
Situaţia la disciplină:
Este un elev disciplinat, are o conduită exemplară, ireproşabilă.
Sugestii şi propuneri ale părinţilor: ……………………………………………

Învăţător: ……………………….. Am luat la cunoştinţă: ……………………

Implicarea părinţilor în organizarea şi realizarea unor activităţi extraşcolare ca serbări, excursii,

drumeţii, concursuri etc., dar şi sărbătorirea în comun a unor evenimente din viaţa de elev, din viaţa şcolii
au sudat colectivul lărgit al clasei (elevi, părinţi, învăţătoare), favorizând cunoaşterea reciprocă, aprecierea
efortului şi rezultatelor, constituind o experienţă de învăţare pentru fiecare.
Acum părinţii participă la activităţile noastre online. Ei au rolul de ghid în învăţare. Zilnic îl sprijină
pe elev în logare pe platformă, îl ajută să depăşească toate problemele tehnice care-i apar în timpul lecţiei,
îl îndrumă în realizarea comenzilor folosite în rezolvarea jocurilor online, a fişelor interactive şi a testelor.
Deseori preiau rolul de învăţător în activitatea de scriere a literelor şi cifrelor, în desen, decupare sau alte
activităţi în care micul şcolar trebuie ajutat fizic, iar dascălul din faţa ecranului nu-l poate ajuta. Pentru a
nu se simţi stingher, pentru a-l putea sprijini corect pe elev, părintele, prin toate aceste forme de colaborare,
este informat de obiectivele urmărite, de măsurile pe care le poate lua în diverse situaţii, metodele pe care
le poate folosi în sprijinul elevului.

18
 În toate aceste forme am căutat să mă asigur prin mijloace verbale dar mai ales nonverbale
suplimentare, că părintele este în posesia informaţiilor corecte cu privire la posibilităţile şi specificul
învăţării pentru copilul de vârstă şcolară mică şi cu modalităţile prin care îl poate sprijini pe copil în
pregătirea lecţiilor.
La începutul fiecărui an şcolar, dar mai ales la începutul clasei I, recitesc şi le transmit părinţilor pe
un ton prietenesc, sub forma unor îndemnuri la care trebuie să mediteze, următoarele sfaturi pe care şi eu
le-am primit când am devenit părinte şi caut să le respect şi în activitatea didactică:
 Învaţă să-ţi asculţi copilul tău!
 Fii răbdător!
 Fii maleabil!
 Nu fi partea care atacă – să nu te enervezi, să nu ţipi, nu jigni copilul!
 Exprimă-te clar şi hotărât!
 Discută cu copilul tău cât mai mult!
 Fă-ţi timp pentru copil şi fii gata să-i oferi siguranţă!
 Face-i din fiecare realizare o sărbătoare!
 Răsplătiţi-le şi lăudaţi-le orice efort. Amintiţi-le că un competitor nu încetează niciodată să încerce!
 Petreceţi câtva timp cu fiecare dintre copii singur, pentru a arăta că fiecare este special pentru
dumneavoastră!
 Învăţaţi-l să gândească pozitiv, fiind chiar voi un exemplu! În loc de remarci critice la întoarcerea
de la joacă, spuneţi: „Se vede că te-ai distrat de minune!”.
 Lăsaţi-l să-şi aleagă singur hainele. Acest lucru arată că le respectaţi capacitatea de a lua decizii!
 Puneţi bileţele cu glume, poezioare sau cuvinte de încurajare în pachetul cu gustarea pentru şcoală!
 Încercaţi să nu faceţi nimic din cele ce v-au făcut părinţii voştri şi nu v-a plăcut!
 Oferiţi-i copilului daruri adevărate, pe termen lung. Acestea sunt rădăcini şi aripi totodată. Dacă
devine independent (vi se pare că exagerează…), consideraţi că aţi reuşit!
 Uitaţi de ziua de ieri. Începeţi o nouă zi cu bucurie. Este un ou prilej de a avea o relaţie bună cu
copilul şi de a-i arăta din nou că îl iubiţi.
 Îmbrăţişaţi-l, sărutaţi-l şi spuneţi-i „Te iubesc!” cel puţin o dată pe zi. Copiii au nevoie de
reafirmarea dragostei părinteşti. Puşculiţa lor sentimentală va fi astfel mereu plină!
În concluzie pot spune că am o relaţie de parteneriat cu părinţii ce constă în coordonarea acţiunilor
astfel încât obiectivele de realizat, metodele folosite, formele de organizare şi evaluare a activităţii să fie
comune. Pot spune că învăţăm unii de la alţii pentru a alege împreună varianta cea mai potrivită pentru
copil. Părinţii reprezintă cea mai bună resursă pentru mine ca educator în ceea ce priveşte descoperirea
personalităţii copilului, a comportamentului acestuia. Îmi îndemn părinţii să aibă curajul de a discuta cu
orice dascăl de la clasă problemele copilului său, iar ca educator le insuflu părinţilor încredere, determinând
participarea activă în acest parteneriat. Pot spune că învăţăm unii de la alţii pentru a alege împreună varianta
cea mai potrivită pentru copil. Căutând soluţii eficiente pentru numeroasele probleme care se nasc din
complexitatea actului educativ, consider că parteneriatul educaţional cu părinţii este una din strategiile de
bază ale şcolii.
Acest proces de colaborare îşi atinge scopul numai dacă ambii factori acţionează asupra aceloraşi
persoane şi urmăresc realizarea aceluiaşi obiectiv. Orice neconcordanţă, divergenţă, poate determina
deficienţe în procesul dezvoltării elevilor.
Numai prin colaborarea şcolii cu familia se poate ajunge la atingerea scopului educaţional de a forma
un om cu o gândire liberă, creativ şi sociabil, iar rolul de conducător în acest proces de colaborare îl are
şcoala.
Un proverb spune: „O vorbă bună rostită la timp înviorează sufletul copilului, precum și ploaia bună,
căzută la timp potrivit, înviorează câmpul“.

Bibliografie:
1. Agabrian, Mircea – Comunicarea. O abordare practică, Editura Napoca Star, Cluj- Napoca, 2000;
2. Aristotel – Retorica, Editura Iri, Bucureşti, 2004;
3. Goia, Vistian – Retorică şi argumentare, editura Dacia Educaţional, Cluj-Napoca, 2007;
4. Ilica, Anton – Comunicare şi lectură, Editura Universităţii Aurel Vlaicu, Arad, 2005;
5. Ilica, Anton – Filosofia comunicării, Editura Universităţii Aurel Vlaicu, Arad, 2006,
6. Scheau, Ioan, Leviţchi, Ioan – Comunicarea. Monografia unui concept, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2007;
7. Şoitu, Laurenţiu – Pedagogia comunicării, Editura Institutul European, Iaşi, 2001.

19
 PARTENERIATUL ȘCOALĂ – FAMILIE, FACTOR ESENȚIAL ÎN
EDUCAȚIA COPILULUI

PROF. ÎNV. PRIMAR – MANTA LEONTINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,ACAD. MARIN VOICULESCU”, GIURGIU
Şcoala este una din instituţiile centrale ale comunităţii, are roluri specifice dar nu poate funcţiona şi
nu se poate dezvolta fără a ţine cont de specificul comunităţii în care funcţionează.
Dacă şcoala are iniţiativa organizării unor forme de parteneriat relevante pentru comunitate atunci,
este posibil ca diverşi parteneri să se alăture activităţilor iniţiate de către şcoală.
Parteneriatul şcoală – familie reprezintă o problemă actuală importantă.
Factorii de bază care ajută copilul în desăvârșirea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, sentimente. Rolul familiei este
important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Şcoala, alături de
familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ, personalitatea
copilului.
Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identităţii sale cu
familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele
educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ. Este nevoie a se dezvolta un nou concept
care să întărească schimbarea în relaţiile şcoală-familie. Acest concept este parteneriatul educaţional.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educaţional. Acesta presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative
între factorii educaţionali.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
- instituţiile educaţiei: familie, scoală si comunitate ;
- agenţii educaţionali: copil, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor problemeeducaţionale ;
- membrii ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării si dezvoltării copilului (medici, factori
de decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei) ;
- influentele educative exercitate la anumite momente asupra copilului ;
- programele de creştere, îngrijire şi educare a copilului.
Părintii, copiii şi comunităţile se influentează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc părinţii
poate sprijini sau devia vieţile lor, poate determina multe dintre valorile lor. De asemenea, părinţii pot
influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii. Activitatea educativă ce se
realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi
de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare. Acţiunile care
implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii
lor, cât şi ale copiilor înşişi. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din
cunoştinţele uzuale ( despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice), familia este cea care ar
trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în
funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare, asigurându-i copilului cele necesare
studiului.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,, cei şapte ani de acasă ’’. Uneori părinţii uită că
trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a
elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a
fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în
acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea
părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie. Între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care
se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii.
Părinții oferă atmosfera unei prime societăți pe care copilul o experimentează. Conceptele lui față de
oameni și viața socială vin din relațiile cu părinții. Își dezvoltă atitudinile față de convențiile sociale în

20
familia sa. Parinții îi aduc influențele comunității. De la ei invață cum se comportă oamenii. Familiile
competitive, stimulează competitivitatea în copiii săi; familiile cooperante, promovează un patren diferit
pentru fiecare copil. Oricum, paternul familiei nu este determinant pentru comportamentul familiei. De fapt,
paternul familial poate permite chiar un comportament total opus pentru unii copii.
Fiecare copil are poziția sa în familie și din acest motiv percep evenimentele din familie diferit. Locul
copilului față de frații săi joacă un rol important în dezvoltarea caracterului. Competiția dintre frați duce la
diferente fundamentale între personalitățile lor. Este vorba de constelația familiei. Avem în primul rând
ordinea nașterii: cel mai mare, al doilea născut, copilul de mijloc, mezinul sau copilul unic. Fiecare are linia
sa de mișcare, drumul său, conceptele și atitudinile sale, care duc la o evaluare diferită a situațiilor din
familie și care nu duc, neapărat, la același comportament.
Părinții au un rol determinant în dezvoltarea copilului. Copilul decide ce să ia și cum să interpreteze
ceea ce părințiii îi oferă ca model. Ei iși decid percepțiile. Sunt ființe creative care își fac singuri traducerile
lor a ceea ce văd, aud sau experimetează. Fiecare copil percepe familia și frații într-un mod diferit, și pentru
fiecare acela este adevărul.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl
interesează şi-l pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l
motiveze şi să-l ajute. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei
generaţii. Ea este factorul decisive şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii, să
ia parte activă la viaţa, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul
decisiv în formarea omului. Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât
mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi
familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este
vorba de interesul copilului.
Implicarea părinţilor în problemele şcolii se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi
şcoală. Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu şcoala sunt eficiente ambilor factori. Dacă ne referim la
optimizarea comunicării între profesori şi părinţi, se iau în calcul:
- calitatea celor doi poli ai colaborării (profesori şi părinţi);
- percepţiile fiecăruia;
- atitudinile care îi caracterizează;
- caracteristicile instituţiei şcolare;
- caracteristicile familiei;
- modul de comunicare.
Implicarea părinţilor în rezolvarea problemelor şcolare şi în sprijinirea procesului instructiv-educativ
are o serie de motivaţii, dintre care enumerăm: părinţii îşi cunosc copiii şi doresc să îi descopere ca elevi,
părinţii au nevoie de informaţii referitoare la îndeplinirea rolului de elev de către copilul lor.
Forme de colaborare a părinţilor cu şcoala:
- prezenţa la şedinţe şi lectorate ;
- asistarea elevilor în efectuarea temelor ;
- participarea la activităţi cultural- artistice şi sportive ;
- organizarea unor expoziţii, serbări, excursii ;
- organizarea unui colţ verde în şcoală ;
- atragerea unor fonduri pentru şcoală ;
- susţinerea bibliotecii prin donaţii de cărţi.
O comunicare optimă învăţător/ familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv asupra copilului şi de a
stopa comportamentele negative. De multe ori apar dificultăţi de comunicare şi de dezvoltare a relaţiei
şcoală- familie. De aceea trebuie cunoscuţi factorii care favorizeaza, dar şi blochează o comunicare
eficientă. Lipsa de comunicare din partea uneia dintre ele afectează evoluţia elevului, rezultatele şcolare şi
natura comportamentului.
Factori care favorizează comunicarea:
- transmiterea informaţiilor de către învăţător/ diriginte într-o formă accesibilă părinţilor;
- evitarea analizării critice sau blamării părintelui ;

21
 - mediul ambiant de discuţie să fie plăcut;
- capacitatea învăţătorului de a mobiliza părinţii să comunice şi să le asculte problemele;
- evitarea subiectelor care privesc elevii problemă, se fac discuţii individuale cu aceştia;
- rezolvarea problemelor copiilor, implicarea în găsirea unor soluţii ;
- sprijinirea, încurajarea părinţilor pentru a schimba atitudinea negativă a elevului.
Există două teorii importante privind relaţia şcoală- familie: teoria profesionalismului şi teoria
schimbului.
Teoria profesionalismului consideră ca un element esenţial serviciul făcut altora, fără a se gândi la
avantaje personale, având drept criterii competenţa, un cod de etică profesională.
Cooperarea cu familia poate fi un test profesional şi poate fi considerată ca făcând parte din datoria
profesională a profesorului deoarece: părinţii sunt parteneri ai şcolii, eficacitatea învăţământului poate fi
ameliorată prin cooperarea între şcoală şi familie, părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor. Atât
părinţii, cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Influenţele pe care
familia le exercită asupra copilului sunt directe sau indirecte, determinând în mare măsură dezvoltarea
personalităţii acestuia. Modelul moral-civic propus de şcoală (comportament civilizat, demn, tolerant, bazat
pe cinste, corectitudine) găseşte un răspuns pozitiv în familiile unde aceste valori sunt puse la loc de cinste.
Părinţii trebuie să vadă în şcoală un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin
atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm.
Familia este cea care modelează personalitatea copilului, contribuie la formarea unei atitudini pozitive
față de muncă, viață și valorile sociale și cultivă responsabilitatea față de actele proprii în raport cu
imperativele participării la viața socială. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers pe care-l creează
familia.
Dacă şcoala are iniţiativa organizării unor forme de parteneriat relevante pentru comunitate atunci,
este posibil ca diverşi parteneri să se alăture activităţilor iniţiate de către şcoală;

BIBLIOGRAFIE:
1. Bunescu Ghe., Alecu G., Badea D. – Educaţia părinţilor. Strategii şi programe, E. D. P.,
Bucureşti, 1997;
2. Ciocan, I., Negret, I.,: Formarea personalității umane, Editura Militară, București, 2000;
3. Ciofu, Carmen: Interacțiunea părinți- copii, București, Editura Amaltea, reeditată 2000
4. Ecaterina Adina Vrasmas – Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, 2002;
5. Negovan, V. - Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003;
6. Sălăvăstru, D. - Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2004;
7. Stoian M. – Abecedarul părinţilor, E. D. P., Bucureşti, 1972.

22
 ROLUL ŞCOLII ŞI AL FAMILIEI ÎN EDUCAŢIA COPILULUI

MARCHIS DANA
Fiecare studiu ce are ca obiectiv educaţia arată că familia şi şcoala constituie mediile socio-culturale,
care modelează fiinţa umană de-a lungul întregii vieţi. Şcoala şi familia rămân principalele socluri de
formare a personalităţii sociale şi culturale, prima, prin pregătire temeinic organizată, după programe, cu
cadre specializate şi în perioade de timp bine definite, a doua, prin procesul real al vieţii de zi cu zi, în care
copilul, învaţă regulile primare de viaţă, deprinderea de a vorbi, de a se comporta faţă de cei din jur şi de a-
i aprecia.
Amprenta educativă a familiei, mai ales în prima parte a vieţii copilului, este decisivă şi consolidează
eforturile educative ale şcolii, numai atunci când conlucrează continuu şi consistent, în acţiuni ce se
completează, mobilizând în aceeaşi măsură elevii, ca subiecţi activi ai procesului educativ. Studiile de
specialitate pledează tot mai mult pentru strânsa legătută dintre şcoală şi familie, şi invers, părinţii fiind
recunoscuţi ca adevăraţii „strategi” ai acţiunii educative ale cărei mize sunt complexe [Stănciulescu, 1997,
p. 172].
Scopurile, ţelurile părinţilor sunt multiple şi cu destinaţii bine definite: în primul rând, cele de ordin
instrumental, ei fiind preocupaţi de standardul viitor de viaţă al copiilor lor, de obţinerea unui venit cât mai
înalt; de ordin profesional, pentru realizarea unui statut social superior, care să le asigure putere, venituri,
acces la resurse, capacitate de decizie; de ordin afectiv, în sensul deprinderii copiilor de a trăi pozitiv
experienţa de şcolari; de ordin cultural, prin idealuri, modele culturale, de personalităţi, care le pot influenţa
şi ghida viaţa.
Elevul zilelor noastre, datorită posibilităţilor de informare fără precedent, devine tot mai mult o parte
activă a procesului educativ familial, adeseori modelându-l din interior, oferindu-i noi direcţii de evoluţie,
dar şi a celui şcolar, solicitând schimbări în conţinutul programelor, în răspunsuri adresate factorilor
educativi, care trebuie să fie pregătiţi să conducă un dialog pertinent şi valabil pentru ambele părţi.
Copiii sau elevii constituie conexiunea dintre familie şi şcoală, ca mediatori între părinţi şi profesori,
aflaţi la intersecţia dintre cele două influenţe sau segmente ale adulţilor cu funcţie educativă.
În acest fel, copiii, elevii devin ei înşişi contribuitori la autoformarea şi construcţia propriei
personalităţii, contribuţie care asigură, fără îndoială, o reuşită mai mare procesului educativ.
Părinţii sunt, desigur, primii responsabili de buna sau proasta educaţie a copilului, la vârsta când el,
din punct de vedere fizic şi psihic, are cea mai mare plasticitate, ceea ce face ca tot ei să fie primii atenţionaţi
de modul cum se comportă la şcoală. Acest comportament, cu rădăcini în viaţa de familie, se reflectă apoi
în şcoală şi în societate.
Antropologia culturală şi sociologia culturii afirmă că familia constituie prima formă de comunitate
umană în care învaţă copilul cele dintâi reguli de comportare în viaţă.. Antrenarea lor la însuşirea temeinică
a cunoştinţelor, prin procesul instructiv, şi la modelarea trăsăturilor propriei personalităţi, din perspectivă
umană, morală, civică, prin procesul educativ din familie şi şcoală, dar şi prin autoeducaţie în afara lor,
constituie pârghia fundamentală prin care se poate îmbunătăţi calitatea întregului proces de învăţământ. În
acest fel, şcoala şi familia se pot transforma în structuri dinamice, coordonatoare ale unei mase mari de
colaboratori: copiii, elevii, asupra cărora trebuie să vegheze pentru buna lor încadrare în sistemul
obligaţiilor, îndatoririlor şi disciplinei şcolare, pentru creşterea calităţii activităţii educative şi a produsului
uman final,, viitorii cetăţeni.

BIBLIOGRAFIE
1. MARIA COBIANU-BĂCANU, PETRUŞ ALEXANDRU, OZANA CUCU OANCEA,
Cultura, identitatea naţională şi educaţia în dezvoltarea durabilă a societăţii româneşti, Bucureşti,
Editura Paralela 45, 2002.
2. MARIA COBIANU-BĂCANU, PETRUŞ ALEXANDRESCU, ELENA COBIANU,
Adolescenţii, primăvara Europei, Bucureşti, Editura Aroun, 2004.

23
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

EDUCATOARE: MARCU VANESA-BIANCA,

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT „ȚARA POVEȘTILOR”
ROVINARI
Educația este foarte importantă în cadrul societății. Este baza pentru susținerea culturii, instruirea
individuală și pentru evoluția umanității. Educația școlară, care cuprinde metodele tradiționale – de bază și
universitară, nu s-a schimbat prea mult de-a lungul timpului. Cu toate acestea, transformarea digitală a
modificat semnificativ felul în care este văzut acest proces. Educația înseamnă, însă, mult mai mult decât
instruire formală – aceasta poate începe încă de la naștere și se manifestă în toate mediile sociale în care
este prezent individul.
În această lume aflată într-o permanentă schimbare, părinții, cadrele didactice și comunitățile locale
se străduiesc să sprijine sistemele de îmbunătățire a educației cu scopul de a-i ajuta pe copii să se dezvolte.
Pentru ca acest lucru să se realizeze este nevoie de implicarea familiei în educație. Familia este prima școală
a viitorului cetățean, iar între cei doi factori educativi trebuie să existe o legătură permanentă care se poate
realiza prin diferite forme de colaborare care nu se cer neapărat spectaculoase, dar ele fac parte integrantă
din procesul educațional.
Factorii de bază care ajută copilul în dezvoltarea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, a sentimentelor. Rolul familiei
este fundamentalt în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Şcoala,
alături de familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ,
personalitatea copilului.
Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identităţii sale cu
familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele
educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ.
Este esential in zilele noastre sa se dezvolte un nou concept care să întărească schimbarea în relaţiile
şcoală-familie. Acest concept este parteneriatul educaţional.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului
la nivelul procesului educaţional. Acesta presupune asadar o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni
educative între factorii educaţionali.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
-instituţiile educaţiei: familie, scoală si comunitate;
-agenţii educaţionali: copil/elev, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme
educaţionale (psiholog, consilier etc. );
-membri ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării si dezvoltării copilului/elevului (medici,
factori de decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei).
Părintii, copiii/elevii şi comunităţile se influentează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc
părinţii poate sprijini sau dimpotriva devia vieţile lor, poate forma multe dintre valorile lor.
De asemenea, părinţii pot influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii.
Activitatea educativă care se realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce
se exercită asupra copilului.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, acea educaţie pe care copilul o primeşte în familie,
în şcoală şi de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare.
Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale
părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi.
Familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor.
Copilul va obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare,
asigurându-i copilului cele necesare studiului.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,,cei şapte ani de acasă’’. Uneori părinţii uită că
trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a

24
elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a
fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în
acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din
partea părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie. Între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă
colaborare care se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi consultatii cu părinţii.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul şi şcolarul.
Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează şi-l
pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l
ajute.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii, să ia parte activă la
viaţa, să fie pregătit pentru muncă.
Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Menirea
şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea
de om. Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi
familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când
este vorba de interesul copilului.

25
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI ÎN GRĂDINIȚĂ

PROF. ÎNV. PREȘ. MĂRGELATU AURELIA

GRĂDINIȚA NR. 218. BUCUREȘTI, SECTOR 6
Familia este unul din factorii care se preocupă de educaţia omului. De educaţia omului se ocupă şi
alte persoane, instituţii şi organizaţii sociale, dar influenţele educative exercitate de acestea nu au impactul
puternic asupra dezvoltării ca cele care provin din familie, şcoală şi grupurile de prieteni.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunoştinţele
despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament elevul le datorează educaţiei
primite în familie.
Famlia oferă mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai vieţii, se dezvoltă şi se formează
pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare a interacţiunilor dintre copil şi mediul social
Teoretic familia are şi o funcţie educativă, în ultimul timp familia trebuie să lupte împotriva
influenţelor negative venite din mediul exterior, a lipsei de discernământ a responsabililor politici, a celor
din mass-media, a liderilor de opinie. Întoarcerea la normalitate va avea loc atunci când familia îşi va
recăpăta funcţia educativă
Familia este grupul social în care ne naştem şi pe care nu avem posibilitatea de a o alege. Un model
foarte bun pentru preşcolar este mama. Acesta în mama sa vede un model bun de urmat. Ea îl învaţă de mic
cum să se comporte, să respecte, să înţeleagă şi pe lângă faptul că îi este mama îi este şi o foarte bună
prietenă. Mama este cea care îi creşte, îi educă, este înţelegătoare şi face sacrificii pentru a-l creşte.
Fraţii mai mari pot fi un bun exemplu sau un model de urmat pentru fraţii mai mici. Aceştia de obicei
vor să-şi urmeze fraţii mai mari. Ei trebuie să fie un exemplu pentru cei mai mici, să meargă la şcoală, să
vorbească frumos, să ştie să respecte. Aceştia au fost educaţi sa le dea un exemplu bun celor mici pentru că
părinţii spun de fiecare dată: ”Trebuie să fii un exemplu pentru fraţii tăi mai mici”.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, oridinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. În
realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult. Părintele este un exemplu pentru copil.
Părinţii le spun copiilor ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în
comportament. Aceste noţiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său şi a celor
din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg şi prieten.
În cadrul familiei, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, precizia vocabularului şi corectitudinea
exprimării copilului depind de munca depusă de părinţi în această direcţie. Ca prim factor de educaţie,
familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale (ex. Despre plante, animale, ocupaţiile
oamenilor, obiecte casnice). Familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea
le dezvoltă spiritul de observaţii, memoria şi gândirea. Părinţii încearcă să explice copiilor sensul unor
fenomene şi obiecte pentru a le putea înţelege. Copii pun cele mai multe întrebări în jurul vârstei de 3-6
ani, iar părinţii îi ajută să-şi însuşească un număr mare de cunoştinţe, răspunzând cât se poate de corect şi
exact, încurajând astfel curiozitatea lor epistemică.
Profesorul poate fi un alt model pentru elevul preşcolar. Acesta întâlneşte diferite cadre didactice la
şcoală pe care cred că pot fi un model bun de urmat în viaţă. Un profesor trebuie să ştie să vorbească, să
asculte, să înţeleagă şi să ştie să-şi atraga de partea lui elevi. El este cel care îşi îndeamnă elevi spre o
profesie să urmeze o facultate pe lângă părinţi care şi ei fac acelaşi lucru

26
 FORME ALE COLABORĂRII ȘCOALĂ-FAMILIE

PROF. ÎNV. PRIMAR MĂRGINEAN ADRIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ SINGIDAVA, CUGIR

Adevărații piloni ai educației sunt familia și școala. Familia oferă copilului modele de comportament,
pune bazele unor deprinderi și obișnuințe elementare de comportare. Școala, organizație socială creată
special pentru educarea tinerei generații, este factor al educației formale. La școală, educația și instrucția,
se împletesc armonios.
Prin strânsă colaborare, familia și școala pot pune în aplicare procesul de educare al ființei umane.
Acțiunile celor doi piloni trebuie să fie dirijate spre un scop comun: formarea tipului de personalitate
solicitat de lumea modernă. Pentru obținerea performanțelor calitative superioare, este necesară o punte de
comunicare, o conexiune reală, o bună informare. Succesul procesului de învățămînt poate fi asigurat și
prin identificarea unor căi, procedee acționale.
Colaborarea dintre familie și școală e cunoscută prin multe forme de manifestare: vizite reciproce
familie-școală, ședințele cu părinții desfășurate lunar sau de câte ori e nevoie, ședințe comune cu părinții și
elevii, întâlniri săptămânale sau de câte ori sunt solicitate de către părinți și elevi, lectoratele cu părinții
organizate sistematic.
Nucleul colaborării școlii cu familiile elevilor, organizat în vederea găsirii și aplicării de soluții viabile
la problemele de ordin socio-gospodăresc, îl constituie comitetul de părinți al clasei. Consfătuirea periodică
cu membrii comitetului de părinți al clasei se înscrie la loc de frunte. Acesta e și motivul pentru care am
realizat în clasă un colț cu material informativ de specialitate, complex și diversificat, pentru a stimula
interesul și curiozitatea părinților. Consultarea materialelor a contribuit la lărgirea experienței pedagogice
a părinților. Pentru elevi am expus ,,Cărți pentru copii’’ cu scopul de a-i implica în situații educaționale.
Realizarea unor afișe speciale a urmărit un rol stimulativ, oferindu-le elevilor condiții de viață, de activitate
intelectuală, de hrană, sporirea interesului pentru lectură dar și determinarea părinților de a-și integra copiii
în activități recreative.
Implicându-i pe părinți în realizarea unor activități extrașcolare, am reușit să organizez colectivul
lărgit al clasei ( elevi, părinți, învățător), favorizând cunoașterea reciprocă, aprecierea efortului și
rezultatelor, constituindu-se o nouă experiență de învățare pentru fiecare.
Parteneriatul școală-familie în zilele noastre primește noi valențe. În relația cu școala, părintele
parcurge șapte pași: părintele „învață“ – se informează asupra modului de conducere și organizare a
procesului instructiv-educativ; părintele ajută – sprijină școala în realizarea unor proiecte și activități;
părintele devine un suport al imaginii pozitive despre școală – înțelege importanța școlii în formarea
copilului său și are o atitudine pozitivă față de școală; părintele devine o sursă de informație complementară
– furnizează informații despre comportamentul copilului în familie, despre problemele afective și de
sănătate ale acestuia; părintele devine o sursă educațională – contribuie la educația propriului copil, îl ajută
27
și îl sprijină în activitatea zilnică de acumulare de cunoștințe; părintele – inițiator al schimbărilor din școală
– are dreptul și chiar obligația să solicite adaptarea școlii la cerințele societății actuale – părintele poate să
propună unele schimbări care să contribuie la dezvoltarea individuală sau colectivă a copilului.
Cercetările actuale despre implicarea părinților în activități școlare arată că: implicarea este legată de
statutul socio-economic (în primul rând de nivelul de școlarizare al părinților), implicarea este legată de
măsura în care ei sunt informați și capabili să contribuie la activitățile de învătare ale copilului.
Obiectivul principal al acţiunii educative este formarea personalităţii copilului, care este urmărit atât
în familie, cât şi în şcoală, astfel încât sarcinile şcolii şi ale familiei în materie de educaţie şi instrucţie se
împletesc şi se sprijină reciproc.
În ceea ce priveşte relaţia şcoala-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele
şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice.

Bibliografie:
Agabrian, Mircea, Millea, Vlad (2005), Parteneriate școală-familie-comunitate. Studiu de caz,
Institutul European, Iași;
Baran-Pescaru, A. (2004), Parteneriat în educație: familie-școală-comunitate, Editura Aramis,
București;
Cucoș, Constantin (2009), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice,
Editura Polirom, Iași.

28
 COPILUL, ÎNTRE FAMILIE ȘI ȘCOALĂ

LOGOPED, DELIA MARIA MARGINEAN

CENTRUL ȘCOLAR PENTRU EDUCAȚIE INCLUZIVĂ BRAȘOV
Dacă perioada de până la 5 ani se pierde, atunci se pierde perioada maximei receptivități, plasticități
a sistemului nervos central, a modelării pe cale naturală.

Educația pentru toți este conceptul care pune bazele unei noi abordări în educația copiilor cu cerințe
speciale. Conform acestei noi concepții nu este suficient doar să sprijinim copilul cu cerințe educative
speciale pentru a răspunde nevoilor școlii, ci este necesar să introducem schimbări în școală, în sistemul de
predare, în relațiile dintre elevi, dintre profesori și profesori, în programa școlară, pentru ca, în final școala
să ofere educație tuturor copiilor.
Consilierea familiilor cu copii cu cerințe educative speciale se bazează pe principiul normalizării, pe
favorizarea integrării fizice și sociale a copiilor și persoanelor cu handicap în viața normală, obișnuită a
comunității, în familie, școală sau alte medii de viață.
Între normalizare și integrare este o relație complexă, normalizarea reprezentând scopul general, iar
integrarea constituie modul de atingere al normalizării.
Particularitățile vorbirii individuale nu sunt înnăscute, ci ele se formează treptat din primii ani de
viață, prin educație și învățare. Copilul posedă, de la naștere anumite structuri morfo-funcționale, care
alcătuiesc sub forma ,,potențială” mecanismele sale verbale, dar, învață efectiv să vorbească numai pe bază
de modele lingvistice recepționate din ambianța socială.
Copilul își însușește vorbirea de la adult. În primul an de viață, copilul are un vocabular pasiv. Treptat,
prin intermediul adulților, el trece la limbajul activ.
Învățarea vorbirii durează de la naștere până în jurul vârstei de un an jumătate. Copilul își ușurează
procesul educațional și al instrucției datorită limbajului. Prin limbaj se dirijează comportamentul copilului
și se acționează asupra dezvoltării sale psihice.
Mediul social poate influența dinamica tulburărilor de limbaj prin cantitatea stimulilor verbali, care
reprezintă ”baia de vorbire”. Numeroase tulburări de limbaj pot fi prevenite de către părinți și profesori
dacă aceștia posedă unele noțiuni elementare despre particularitățile fiziologice și defectologice ale vorbirii
copiilor până la vârsta de 5 ani.
La majoritatea copiilor, vârsta de 4-5 ani este aceea care marchează definitivarea procesului de
perfecționare a pronunției, încheierea sistemului fonetic al limbii materne. La această vârstă copilul poate
articula corect toate sunetele vorbirii, poate distinge și diferenția cu ușurință fonemele din cuvinte. Nu mai
confundă sunetele asemănătoare, nu mai înlocuiește silabele din cuvinte, nu le inversează și nu mai
confundă diftongii.
Copiii își însușesc, în jurul vârstei de 4-5 ani lexicul de bază și structura gramaticală. Ei pot fi
îndrumați să se exprime închegat, complet, pentru că în felul acesta se dezvoltă și gândirea lor. În intervalul
4-7 ani, în condiții normale de educație, se formează așa-zisul ,,simț al limbii”, modalități constante de
vorbire proprie, stil de vorbire personală. Copilul școlar mic are preocupări pentru corectitudinea și
frumusețea vorbirii sale, dar și a celor din preajma sa, pentru expresivitatea vorbirii lui și legarea ei de
conținutul vorbirii.
Familia este primul nucleu în care se dezvoltă copilul, primii ani de viață având un rol major în
dezvoltarea copilului. Mediul în care trăiește copilul influențează formarea unei vorbiri expresive. Însușirea
vorbirii depinde de crearea unor emoții plăcute, de satisfacerea unor nevoi și interese, în raport cu
particularitățile de vârstă și cu preocupările copilului. La început, contactul între copil și mediul vorbitor
este stabilit de părinți, frați, prieteni apropiați. Copilul trebuie permanent atras în activitatea de comunicare,
cointeresat, nicidecum forțat. Succesul este cel mai bun mijloc psihoterapeutic. Specialiștii împreună cu
familia stabilesc cuvintele și expresiile uzuale a căror utilitate imediată este mare, pe care le vor introduce
și exersa în comunicare. Atât acasă, cât și la școală, întreaga activitate trebuie să se bazeze pe joc, evitându-
se eventualele atitudini refractare, copilul nu opune rezistență, iar învățarea este ușoară și plăcută,
cercetările demonstrând că ceea ce constituie o experiență personală reprezintă un interes personal al
copilului și oferă cea mai bună bază de învățare a limbajului. Conversația trebuie completată cu gesturi,
29
semne, exemple, imagini, etc. Cele mai importante obiective ale consilierii familiei și copilului cu cerințe
educative speciale sunt: stabilirea comunicării, achiziționarea limbajului, construirea încrederii în
posibilitățile proprii, formarea și dezvoltarea imaginii de sine.
Terapia logopedică este un domeniu vast precum diferite sunt și metodele de corectare utilizate și
poate fi considerată o muncă de creație cu fiecare copil în parte.

Bibliografie
Extras din articolul scris de Izabela Ramona Todiriță, Profesor logoped, psiholog, Scoala ,,Iuliu
Hațeganu” Cluj
Vrășmaș, Ecaterina, Stănică Cornelia, Terapia tulburărilor de limbaj – Intervenții logopedice, Ed.
Didactică și Pedagogică, București, 1997

30
 IMPORTANTA EDUCTIEI IN FAMILIE SI SCOALA

MARGINEANU ELENA
Parteneriatele reprezintă actual o componentă esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi, și nu
doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă din sfera relaţiilor publice. În ţările dezvoltate,
cu deosebire pe continentul nord-american, parteneriatele şcoală - familie sunt esenţiale în procesul de
educaţie a elevilor şi în succesul lor la şcoală.
Concomitent cu activitățile didactice propriu-zise, cadrul didactic are menirea și posibilitatea de a
contribui la dezvoltarea personalității elevului, ținând seama de particularitățile sale bio-psiho-individuale
și sociale; ereditatea, ca factor unic explicativ al personalității și comportamentului uman reprezintă o
concepție limitată, întrucât aspectele sociale dobândesc, în timp, pregnanță în cristalizarea și maturizarea
personalității.
Contribuția și intervenția educativă din partea școlii asupra părinților, pentru a-i ajuta în demersurile
lor educative - precum dezvoltarea responsabilității parentale, a atitudinilor și practicilor educative
parentale optime - reprezintă un obiectiv deosebit de important în cadrul relației/ parteneriatului școală
– familie.
Calitatea educaţiei şi succesul şcolar necesită abordarea de strategii și practici variate privind relaţiile
de colaborare dintre şcoală, familie şi comunitate. Unitatea școlară, centrată pe elevi și, totodată,
responsabilă pentru educaţia formală a copiilor/ elevilor, trebuie să aibă în vedere crearea unor astfel de
parteneriate, pentru a ajuta elevii să aibă succes la şcoală şi mai târziu, în viaţă. Atunci când părinţii, elevii
şi ceilalţi membrii ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor
o comunitate de suport care începe să funcţioneze.
Familia contemporană este puternic influențată de schimbarile majore din cadrul societății actuale,
cunoașterea și înțelegerea familiei în calitate de partener constant și autentic devenind o prioritate. Prezența
în cadrul diferitelor familii a elementelor tradiționale cu elemente moderne generate de noi realități socio-
economice determină o diversificare a familiilor și a situațiilor considerate anterior atipice. În acest context,
pentru a atrage familia, școala trebuie să ia act de aceste schimbări, prin atitudini și comportamente noi,
adecvate. Cunoașterea familiei de către școală devine extrem de importantă și are în vedere cunoașterea
trăsăturilor, calităților, problemelor sale specifice, a valorilor si normelor pe care le promovează, a
avantajelor pe care le-ar putea avea.
După cum arată Agabrian (2005), din parteneriatele şcoală - familie cei câștigați sunt, în esență, elevii.
Acestea acţionează în următoarele direcţii:
ajută profesorii în munca lor;
generează și perfecționează competențele şcolare ale elevilor;
îmbunătăţesc programele de studiu şi climatul şcolar;
dezvoltă abilităţile educaţionale ale părinţilor, creează un mediu de siguranță sporit în şcoli.
Demersurile / acțiunile din partea școlii, pentru depășirea dificultăților existente la nivelul relației
școală – familie, vizează:
creșterea inițiativei și implicării managerilor școlari în sensibilizarea și atragerea familiei;
elaborarea unor proiecte centrate pe parteneriatul cu părinții;
transformarea comitetelor de părinți în structuri actve și dinamice, cu rolul de interfață în relația
școal-părinți;
diseminarea unor informații clare cu privire la scoală, la activitățile și problemele sale;
organizarea unor activități extrașcolare diverse în regim de parteneriat.
Studiile de specialitate au evidențiat următoarele:
Implicarea familiei este o parte importantă pentru calitatea educaţiei, pentru un mediu sigur de
învăţare şi de achiziţii ale elevilor.
Indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri în educaţia copiilor
lor, rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, scăderea fenomenului
delincvenţei.
Toţi părinţii doresc cea mai bună educaţie pentru copiii lor.

31
 Majoritatea părinţilor vor să se implice mai mult în educaţia copiilor lor, dar mulţi nu ştiu cum să
procedeze.
Majoritatea cadrelor didactice simt că implicarea părinţilor este o parte vitală a succeselor, dar mulţi
nu ştiu cum să-i implice pe aceştia.
Şcolile trebuie să încurajeze şi să promoveze implicarea părinţilor.
De modul în care şcolile ştiu să-i încurajeze pe părinţi ca să se implice depinde participarea sau nu a
acestora la acţiunile comune cu şcoala.
Şcolile trebuie să-i încurajeze pe părinţi să le devină parteneri şi să poată lua împreună decizii cu
privire la educaţia copiilor lor.
Parteneriatul școală – familie, pentru a fi eficient, trebuie să vizeze dezvoltarea pe mai multe paliere
comune cadrelor didactice și părinților, și anume:
 Luarea deciziilor
 Acordarea sprijinului
 Predarea
 Studiul
 Comunicarea
În ultimii ani se pune accent și pe un angajament mutual clar stabilit între părinţi şi școală, în baza
unui contract educațional individual privind educaţia copilului. Scopul contractului are ca principiu
asigurarea condiţiilor optime de derulare a procesului de învăţământ, prin implicarea şi responsabilizarea
părţilor în educaţia beneficiarilor direcţi ai educaţiei elevilor. Astfel:
 Şcoala are responsabilitatea cea mai importantă în procesul instructiv-educativ.
 Părintele este o persoană responsabilă pentru educarea şi comportamentul copilului şi pentru
colaborarea cu şcoala spre beneficiul copilului.
 Elevul este și el responsabil pentru propria educaţie.
Din momentul semnării acestuia, contractul educațional dintre familie şi şcoală se consideră ca un
sistem de îndatoririreciproce în colaborarea părinţilor cu şcoala pentru a educa şi forma copilul.

32
 IMPORTANTA EDUCTIEI IN FAMILIE SI SCOALA

MARGINEANU IRINA
„Educația este cultivarea înțeleaptă, plină de speranță și respectuoasă a învățării și schimbării
întreprinse în convingerea că toți ar trebui să avem șansa de a participa la viață. ”

Dacă până în prezent acest parteneriat şcoală-familie a fost dezvoltat unilateral, fiind de multe ori
considerat “responsabilitatea şcolii”, acest lucru trebuie să se schimbe pe viitor. O educaţie de calitate se
realizează atunci când, la procesul de formare a micilor şcolari participă în mod armonios toţi factorii
educaţionali. Relaţia de colaborare permanentă cu familia este una dintre condiţiile esenţiale care asigură
succesul şcolar.
Colaborarea eficientă şcoală – familie reprezintă o reuşită a procesului educaţional. Educţia este o
acţiune la care îşi dau concursul şcoala, familia, întreaga societate, iar colaborarea este absolut necesară.
Şcoala trebuie să colaboreze cu familia:
• în domeniul învăţării elevului ;
• în domeniul comportamentului ;
• în domeniul dezvoltării fizice ;
• în domeniul dezvoltării intelectuale, morale şi estetice ;
• în domeniul deprinderilor şi priceperilor de muncă, deprinderilor igienico – sanitare;
• în domeniul activităţilor libere, angajării copilului în diferite domenii de activitate în afara clasei şi
a şcolii.
Numai implicând toţi factorii educaţionali în formarea personalităţii umane vom reuşi să atingem
toate aceste obiective. Un parteneriat eficient şcoală – familie este dorinţa oricărui învăţător. In fiecare an,
am încheiat astfel de parteneriate eficiente cu părinţii elevilor, bazate pe principii de comunicare şi
colaborare. Obiectivele propuse le-am urmărit pe tot parcursul anului, iar rezultatele pozitive nu au întârziat
să apară. Dacă vom reuşi să-i atragem pe părinţi de partea noastră într-o colaborare eficientă, într-un
parteneriat, sub deviza „Împreună vom reuşi”, se vor îmbunătăţi astfel relaţiile ce se stabilesc între şcoală
şi familiile elevilor, iar realizarea acestui obiectiv va avea un impact pozitiv asupra formarii de caractere,
personalităţi şi valori viitoare. Activităţile desfăşurate în parteneriat facilitează înlăturarea barierelor de
comunicare dintre participanţi, clarifică unele probleme ivite la nivelul grupului de elevi, îndeamnă la
autocunoaştere, la autodepăşire, la găsirea acelei soluţii care să conducă la realizarea obiectivelor propuse.
Mai presus de formarea unor competențe de calcul matematic și analiză a unui text, principiile din
spatele instituției în care învață copiii noștri ar trebui să fie cunoscute și folosite ca etalon în evaluarea
performanțelor școlilor și cadrelor didactice, deoarece ele se axează și pe formarea unei conduite de viață,
atât de necesară. Nicolae Steinhardt scrie: „Încep să-mi dau seama că numai caracterul importă.
Convingerea politică, păreri filosofice, originea socială, credința religioasă nu sunt decât accidente: doar
caracterul rămâne după filtrările produse de anii de pușcărie, ori de viață”.
Închei spunând că poți să finalizezi patru facultăți și să ai la activ trei doctorate. Nu sunt atât de
relevante ca cei șapte ani de acasă, ca a ști să te respecți pe tine și pe cei din jur, nu sunt atât de relevante
ca a te purta cu demnitate, conform principiilor și valorilor tale, ca a avea o identitate stabilă și un simț al
coerenței în acțiunile tale.

33
 PARTENERIATUL GRĂDINIŢĂ-FAMILIE

PROF. ÎNV. PREŞCOLAR MARIA MARILENA

GRĂDINIŢA P N BUMBUIA
MOTTO:
,,Marea artă a unui educător constă în cizelarea manierelor şi informarea minţii: el trebuie să sădească
în elevul său bunele obiceiuri şi principalele virtuţi ale înţelepciunii, să-i dea treptat o viziune asupra
omenirii şi de a iubi şi imita tot ce este excelent demn de lăudat”. ( John Locke).

Mediul în care se naşte copilul, trăieşte, se dezvoltă şi se formează, este familia. Învăţarea primelor
comportamente sociale, prin imitaţie şi interacţiune, se produce în mica lor copilărie şi e dependent de tipul
relaţiilor din familie, dar, ca primă etapă a învăţământului preuniversitar, grădiniţei îi revine rolul de a
contribui responsabil la formarea personalităţii copiilor, de a le deschide calea spre cunoaştere, de a
descoperi lumea înconjurătoare.
Grădiniţa este o a doua casă a copilului şi reprezintă pentru el un spaţiu în care se simte ocrotit şi în
siguranţă, însă, în mod obligatoriu, părinţii sunt partenerii educatoarei deoarece ei îşi cunosc cel mai bine
copiii şi pot oferi cele mai multe informaţii despre aceştia. Obiectivele educaţionale pe care grădiniţa şi le
propune nu pot fi realizate în totalitate fără sprijinul susţinut al familiei, de aceea educatoarea trebuie să
menţină o legătură strânsă cu aceasta pentru a asigura acea continuitate de cerinţe atât de necesară în
activitatea noastră.
Conştientizând că fiecare copil are nevoie de atenţie atât din partea educatoarelor la grupa, cât şi din
partea părinţilor acasă, trebuie să ne străduim împreună şi să reuşim să punem în valoare ceea ce el are bun
şi să dezvoltăm lucrul respectiv, să-l îndrumăm pe un anumit traseu în viaţă. Rolul gradinitei devine din ce
în ce mai important în societatea actuală. Realizarea unui parteneriat eficient educatoare- copil- parinte este
unul dintre dezideratele actuale ale procesului instructiv- educativ.
Prin parteneriatul educaţional, părinţii vor fi implicaţi permanent în activitatea grădiniţei, fiind priviţi
ca participanţi activi. În acest fel, părinţii îşi vor forma deprinderea de a se implica în toate activităţile,
cunoscând programul educativ la care participă copiii, progresele făcute de aceştia, dar şi percepţia pe care
o are grădiniţa despre calităţile şi problemele copiilor. Astfel, familiei îi revine un rol important în procesul
educaţional, ea trebuie să ofere ajutor copiilor în ceea ce priveşte dezvoltarea experienţelor de asimilare şi
învăţare.
Scopul parteneriatlui cu familia este cunoaşterea de către părinţi a specificului învăţământului
preprimar, dar si implicarea acestora în activitatea curriculară şi extracurriculară a grădiniţei, precum şi
cunoaşterea progresului şcolar al copiilor şi aportul adus de unitatea de învăţământ în acest sens.
Obiectivele acestui parteneriat trebuie să ţină seama de următoarele repere:
-cunoaşterea de către părinţi a ofertei educaţionale a unităţii de învăţământ;
-implicarea parinţilor în activitatea grădiniţei privind scolarizarea copiilor de vârsta preşcolară;
-cunoaşterea legislaţiei privind protecţia copilului, regulamentul de funcţionare a unităţilor de
învăţămant, respectarea regulamentului de ordine interioară;
-popularizarea rezultatelor obţinute de copii prin diferite mijloace: expoziţii, reviste şcolare,
programe artistice, gazeta parinţilor;
-cunoaşterea de către parinţi a centrului de resurse pentru parinţi ;
-folosirea comună (cadre didactice, parinţi, copii ) a materialelor existente la centrul de resurse pentru
parinţi;
-sprijinirea de către parinţi a copiilor şi cadrelor didactice în realizarea actvităţii didactice (activităţi
curriculare si extracurriculare)
În grădiniţă, actul educaţional are o eficienţă sporită dacă este implicată familia precum şi ceilalţi
factori educaţionali stabilindu-se un sistem unitar de cerinţe.
Părinţii au posibilitatea să-şi cunoască mai bine copiii, modul lor de manifestare în viaţa de grup, de
colectiv, în viaţa socială.
Părinţii înteleg mai bine rolul lor educativ şi îşi însuşesc procedee educative pe care să le aplice în
educaţia copiilor lor, astfel se stabilesc relaţii mai apropiate şi mai deschise între educatoare şi părinţi.
34
 Comunicarea poate să realizeze ca investiţiile făcute in grădiniţă nu sunt fără rost, că alături de noi
comunitatea pune o piatra de temelie pentru viitorul societăţii.
În concluzie, familia reprezintă un element cheie în dezvoltarea sănătaţii, competenţei şi afectivităţii
copilului.
Drepturile acestora de prietenie, respect, dragoste, solidaritate, pace, întelegere, libertate trebuie
respectate.
“Copilul nu poate deveni om decât prin educaţie. ”( E. Kant), educaţie pe care o primeşte desigur în
familie, în grădiniţă şi de la comunitate.

35
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR, MĂRIAN MARIA-MIRELA

Şcoala, pentru a da roade, are nevoie de sprijinul conştient şi de implicarea părinţilor. Educaţia dată
în şcoală se dovedeşte a fi muncă irosită, dacă se lovește de indiferența părinților
Principalii factori care ajută ,,puiul de om” în perfecționarea propriei educaţii sunt şcoala şi familia.
Funcţia educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, schimbărilor.
Rolul familiei este important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral şi estetic.
Copilul reprezintă elementul cenrtal în educaţie. Educaţia trebuie centrată pe elev, iar finalitatea ei să fie
formarea capacităţii elevului de a se adapta la realitatea socială. Şcoala alături de familie influenţează prin
condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învăţământ, personalitatea copilului.
Educarea elevului se situează în egală măsură, în familie şi şcoală. Meritul familiei îl reprezintă
formarea temeliei individualităţii copilului, încă de la vârstă fragedă. Mediul familial oferă primele ocazii
de stabilire a unor relaţii sociale, de comunicare afectivă şi verbală. Climatul familial îşi pune amprenta pe
personalitatea sa. Odată cu intrarea copilului în şcoală, funcţiile educative ale familiei nu încetează, ci se
extind, în sprijinirea rolului de elev. Profesorii trebuie să coopereze cu familia, să facă în aşa fel încât să-l
facă un aliat şi să se sprijine reciproc în munca de educaţie. Alături de şcoală, familia exercită cea mai mare
influenţă asupra copilului, iar scopul acţiunilor lor trebuie să fie unitar. Familia, prin condiţiile oferite, prin
înţelegerea corectă a manifestărilor copiilor, prin contribuţia în lărgirea orizontului profesional al acestora
şi prin oferirea unor modele pozitive de convieţuire socială contribuie la păşirea corectă a tânărului în viaţă.
Familia poate stimula elevul, îl poate antrena în acţiuni legate de un anumit domeniu de activitate, faţă de
care manifestă aderenţă şi pentru care prezintă mai mult interes, în valorificarea calităților (priceperilor)
proprii. Părintele îşi poate da mai bine seama de toate acestea în colaborare cu şcoala.
Ca primă verigă a sistemului educativ, familia are responsabilități clare și diverse. Copilul are nevoie
să fie ajutat, apărat, sprijinit, călăuzit, să se simtă important pentru cei din jurul său. Într-o familie care îi
asigură un echilibru, copilul se dezvoltă armonios, face eforturi de a învăţa, dar și pentru a răsplăti, a bucura
părinții
Școala și familia trebuie să sprijine copilul în luarea deciziilor privitoare la orientarea spre o treaptă
superioară de învățământ și spre o carieră. Ele facilitează luarea unor decizii în concordanță cu cerințele
personale şi realitățile sociale. Rezultatul sau evaluarea acțiunilor de orientare constau în curajul deciziei,
degajarea de prejudecăți sociale, obiectivitatea lor, încrederea în valoarea anumitor forme de educație.
Perioada de asimilare sau de pregătire pentru viață se încheie prin decizia persoanei de a se integra în
activitatea dorită.

36
 FAMILIA, PRIMUL GRUP SOCIAL AL COPILULUI

PROFESOR PSIHOPEDAGOG- MARIAN SIMONA LILIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ SPECIALĂ TRANSILVANIA-BACIU

Până la cuprinderea într-o unitate de învăţământ, rolul primordial în educaţie îl are familia. Odată cu
înscrierea într-o unitate de învăţământ ponderea se schimbă, rolul mai mare îl are şcoala, dar nici acţiunea
educativă a familiei nu este de neglijat. Între acţiunile educative ale celor doi factori există mai degrabă un
raport de complementaritate decât de rivalitate, acţiunea fiecăruia venind să o completeze pe a celuilalt.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale, deoarece ea influențează și modelează
persoana umană. Familia este adevăratul laborator de formare a persoanei. Influențele educative pe care
familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin acțiuni mai mult sau mai puțin dirijate,
fie indirect, prin modele de conduită oferite de către membrii familiei.
Tuturor ne este cunoscută expresia „cei șapte ani de acasă”, perioada prescolarității, care este optimă
pentru educație și formarea caracterului psiho-social al fiecărui individ. Modelele de conduită oferite de
părinți, precum și climatul socioafectiv în care se exercită influențele educaționale, constituie primul model
social, cu o influență hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepției lor despre viață, a modului de
comportare și relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale. Pentru fiecare copil, familia reprezintă
rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața acestuia. Ei sunt cei care pun bazele în educație,
formarea și dezvoltarea acestuia.
Părinții, așa cum am mai spus, joacă cel mai important rol în formarea, creșterea și dezvoltarea lor ca
personalitate, avand un rol de parteneri egali în educația copilului. „Meseria” de părinte este foarte grea. În
condițiile unei atmosfere familiale echilibrate și prielnice dezvoltării copilului cu CES, familia este în
primul rând cadrul existenței biofizice a acestei dezvoltări. Părinții sunt cei care stabilesc un anumit
program zilnic necesar dezvoltării fizice sănătoase ca alimentația, activitățile, jocurile, plimbările,
pregătirea pentru activități, ora de culcare și multe altele. Un bun ghid pentru copil în primul rând sunt
părinții, și anume, comportamentul lor în familie, între ei și față de semenii lor. Comportamentul părinților
față de copil reprezintă o fază principală în dezvoltarea socioemoțională a copilului.
Participarea afectivă a părinților la necazurile copiilor, la evenimentele din viața acestora, le dau
liniștea și siguranța. Nu frica, sau teama trebuie să-l determine pe copil la acțiune, e bine să li se explice
natura greșelilor săvârșite, consecințele unui comportament, în special la acesti copiii cu CES, fara a regurge
la măsuri autoritare și drastice, deoarece ele produc blocaje psihice. Un program important în educarea
copiilor, care influențează dezvoltarea socioemoțională si fizică a copilului, sunt „mesele luate împreună
cu familia”, acțiunile comune cu școala (zile de naștere, excursii, vizite, întâlniri periodice cu terapeuții
școlii, activități extrașcolare în parteneriat cu școli de masă, lectorate cu părintii).
Părinții ar trebui să îi ofere copilului îndrumarea adecvată în exercitarea drepturilor sale, într-o
manieră care să țină seama de capacitățile lui, de nevoile acestuia, care sunt aproape dependenți de prezența
unui adult în viața lor, în permanență. Îndrumarea adecvată, înseamnă că părinții, pe măsură ce copiii
înaintează în vârstă, ar trebui sa le ofere mai multă încredere, asumarea unor mici responabilități, în
problemele personale, facilitând exercitarea sporită a autonomiei personale. Opiniilor copilului trebuie să
li se acorde importanța cuvenită, în funcţie de vârsta și gradul lui de maturitate. Aceasta nu înseamnă
acordarea unei autonomii totale, ci implicarea și încurajarea participării copilului în procesul de luare a
deciziilor ce ii afectează viața. Pe de altă parte, părinții nu ar trebui să îi ceară sau să se aştepte din partea
copilului la lucruri inadecvate cu stadiul lui de dezvoltare. Este de asemenea important ca îndrumarea să
nu se realizeze prin intermediul unor forme umilitoare de disciplină.

37
 Activitatea cu părinţii, ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copilului în programul educativ din
școală, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respect de sine, încredere în competenţele lor,
făcându-i mai buni. Parteneriatul școală- familie se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie
si școală, la o unificare a sistemului de valori, care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când
aceştia văd profesorii sfătuindu-se cu părinții.
Concluzia finală este că, numai o bună colaborare între școală și familie, o mai mare implicare a
părinților în activitatea școlii (inclusiv în luarea deciziilor) va îmbunătăți colaborarea dintre aceşti factori,
foarte importanţi în creşterea și dezvoltarea copilului cu CES.

Bibliografie:
Dumitrana, M., Copilul, familia si gradinita, Editura Compania, Bucureşti, 2000
Dima, S. (coord. ), Copilăria- fundament al personalitatii, Imprimeria Coresi, Bucureşti, 1997

38
 FAMILIA ȘI ROLUL EI
ÎN REUȘITA EDUCAȚIONALA A ELEVULUI

MARICA VIORICA
G. P. N. SUDITI, COM. POSTA CALNAU, JUD. BUZAU
1- Rolul familiei.
FAMILIA este una dintre realităţile sociale cele mai intime nouă. Este, poate, fenomenul social cel
mai familiar. În toate societăţile oamenii întemeiază familii, de şi deseori aceste familii sunt diferite de tipul
de familie cu care suntem obi şnuiţi în prezent.
George Peter Murdock (1949) definea familia drept grupul social ai cărui membri sunt legaţi prin
raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţie şi care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic şi au
grijă de copii.
Familia se distinge de alte forme de asociere umană prin următoarele caracteristici:
-Este formată din persoane unite prin relaţii de căsătorie, sânge sau adopţie;
-Membrii familiei, de regulă, locuiesc sub acelaşi acoperiş, alcătuind un singur menaj;
-Este compusă din persoane ce interacţionează, comunică în cadrul rolului de soţ-soţie, mamă-tată;
-Menţine şi perpetuează o cultură comună, derivată în principal din cultura societăţii date.
Familia este o instituţie universală, întâlnită pretutindeni şi îndeplinind acelea şi funcţii principale:
transmiterea moştenirii biologice şi culturale, asigurarea protecţiei materiale şi emoţionale pentru
descendenţi, formarea unui climat de dezvoltare a personalităţii tuturor membrilor ei. În orice societate
familia s-a distins ca grup specific caracterizat printr-o puternică sudură internă, menţinută atât prin acţiunea
unor forţe interne, cât şi prin presiunea societăţii.
2 - Funcţia educativă a familiei.
A concepe astăzi formarea generaţiilor tinere numai în instituţii specializate, fără a ţine seama şi de
influenţele mediului familial şi ale celorlalte micromedii sociale, înseamnă a avea o perspectivă unilaterală.
Reformele educaţiei concepute numai pe plan şcolar, fără să ţină seama de influenţele convergente ale
tuturor factorilor educaţionali, pot conţine lacune cu urmări grave pentru progresul unei naţiuni.
Ambianţa umană în care se naşte şi creşte copilul exercită o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării
sale, asupra formării întregii sale personalităţi. Această influenţă se exercită şi trebuie luată în consideraţie
încă din prima copilărie. De aceea, familia a constituit o preocupare prioritară pentru marile organizaţii
internaţionale (O. N. U., U. N. E. S. C. O., U. N. I. C. E. F., U. I. O. F. ). S-a iniţiat elaborarea noului Cod
al familiei, tocmai pentru a favoriza copilul prin asigurarea şi certificarea normativă a drepturilor şi
îndatoririlor părinteşti. 1
Familia, şcoala şi alte microgrupuri sociale (strada, cartierul, grupul de prieteni) constitue medii de
viaţă cu ponderi diferite de influenţare asupra copilului. Comportamentul lui nu poate fi înţeles decât
totalizând ansamblul acestor influenţe. Privită ca nucleu social, familia este prima care influenţează
dezvoltarea omului, punându- şi amprenta pe întreaga sa personalitate. Cea dintâi şcoală a omului a fost şi
rămâne familia; ea dă temelia pe care se clădeşte edificiul personalităţii, iar trăinicia edificiului depinde de
calitatea temeliei.
Recunoscând familiei calitatea de «prim rezervor de modele», K. Mannheim subliniază importanţa
pe care o reprezintă celelalte cercuri care gravitează în jurul copilului şi al grupului său familial. 2
Ȋn perioada şcolarizării randamentul la învăţătură va depinde în mare măsură de posibilitatea oferită
copilului de a învăţa unele lucruri din ambianţa familială şi din diferitele împrejurări de viaţă din afara
acesteia, în care va fi pus în mod con ştient de părinţi (petrecerea vacanţelor în medii naturale diferite, vizite
la muzee, expoziţii, vizionarea unor spectacole, lecturi etc. ). Posibilităţile de a avea în cadrul familiei o
bibliotecă, de a i se procura reviste şi cărţi, de a fi ajutat la învăţătură de către părinţi vor contribui, de
asemenea, la dezvoltarea intelectuală a copilului. Chiar modul în care se dă sprijinul la învăţătură are o
mare influenţa în dezvoltarea capacităţilor psihice şi morale ale copilului. Unii părinţi se substituie acestuia

1
Eugenia Şincan, Gheorghe Alexandru (1993), Şcoala şi familia, Editura “Gheorghe-Cârţu Alexandru”, Craiova, pag. 58-59
2
Karl Mannheim, W. A. C. Stewart (1965), Au Introduction to the Sociology of Education, Routledge, referinţe la modele
elementare interpretate prin prisma semnificaţiei culturale, în principal, mai puţin educaţionale.
39
în îndeplinirea îndatoririlor şcolare, ceea ce îi crează o stare de pasivitate şi o falsă concepţie despre muncă;
alţii au o atiudine rigidă, aspră, ceea ce il inhibă, frânându-i dezvoltarea gândirii.
Educatorul - părinte foloseşte exemplele şi modelele pe care i le oferă în primul rând ambianţa
familială şi de aceea pedagogia familiei nu poate prescrie reguli cu valabilitate generală. Aceasta nu
înseamnă însă că ea se poate lipsi de metode ştiintifice, de scopuri precise. Dimpotrivă, în contextul social
actual, pentru a putea pregăti copilul cât mai adecvat pentru exigenţele vieţii, acţiunea educativă la nivelul
familiei trebuie să devină din spontană –con ştientă, din întâmplătoare – permanentă, din tradiţională –
intenţională, din intuitivă – ştiinţifică.
De şi nu este calificat pentru activitatea de instruire, părintele are privilegiul de a lucra cu mai puţin
copii în acelaşi timp şi poate contribui la educarea temeinică, în paralel cu ecucaţia din şcoală şi în simbioză
cu aceasta. 3
3 - Funcţiile sociale ale familiei.
Familia înregistrează, în epoca noastră, modificări în structura şi funcţiile sale sociale. În ceea ce
priveşte structura se înregistrează reducerea ei la una, maximum două generaţii. Familia modernă este
familia nucleară alcătuită din cuplu şi eventual unu, doi copii. Ea a înlocuit familia patriarhală, în cadrul
căreia convieţuiau laolaltă trei şi patru generaţii.
Astăzi se iese din copilărie mult mai repede ca în trecut. Datorită televiziunii, presei,
cinematografului, copiii devin repede adolescenţi. În acela şi timp, datorită prelungirii duratei de
şcolarizare, tinerii care studiază rămân înafara statutului şi rolului de adulţi, deoarece pentru a fi consideraţi
astfel trebuie să aibă o profesiune, iar prin întemeierea familiei nişte responsabilităţi.
A concepe socializarea tineretului fără participarea lui activă la înnoirea societăţii înseamnă a-l
manipula ca pe un obiect, a-l obliga la conformism, ascunzând discrepanţele dintre idealurile lui şi lacunele
societăţii. Când acest fapt se produce, el împinge tineretul pe calea coduitei deviante, care-l plasează în
afara societăţii, îl alineaza, îl înstrăinează de societate.
Aşa cum evidenţia Irina Petrea, «într-o societate informaţională unde tehnologiile evoluează
exponenţial, nu poţi să ignori accesul copiilor la tehnologie şi informaţie, din ce în ce mai multă, mai diversă
şi mai greu de controlat. (…) Nu putem împiedica conflictul dintre generaţii, dar putem avea înţelepciunea
necesară să nu antagonizăm total şi iremediabil cu copiii noştri. » 4
Răceala se pare că marchează din ce în ce mai mult comportamentul societăţii supraorganizate şi
tehnicizate în care trăim. Chiar şi atunci când comunicăm, avem intenţii bune, pozitive, dar le exprimăm
sub forma miilor de interdicţii care au efecte negative. Lumea tehnologiei ne îndrumă spre telefoane şi alter
eţele de comunicare, dar ne privează de «porţia zilnică de iubire». Nu le putem oferi copiilor, în loc de timp,
cadouri, în loc de mângâieri gadgeturi, în loc de explicaţii, programme TV, în loc de discuţii, chat-ul.
Riscăm să cre ştem fiinţe umane cărora le este mai greu fără televizor decât fără tată, care se pot dispensa
mai uşor de prieteni decât de automobil. Astfel se asociază şi condiţionează iubirea faţă de copil cu timpul
şi răbdarea care i se acordă. 5
Copiii crescuţi în familii organizate şi pline de afecţiune au mari şanse să- şi dezvolte un stil de viaţă
caracterizat prin optimism. 6 Copiii din familii sărace, defavorizaţi, care nu î şi permit strictul necesar, sunt
privaţi de copilărie şi nu au perspective, sunt lipsiţi de dreptul de a copilări. Părinţii acestor copii sunt
neputincioşi şi deseori devin iresponsabili. 7
4 - Carenţe ale educaţiei la nivelul familiei.
Principalul rol al familiei este pregătirea tinerelor generaţii pentru integrarea socială. Numeroasele
cazuri de inadaptare socială înregistrate în ultimul timp în rândurile tineretului sunt însă o dovadă
îngrijorătoare că atât familia, cât şi alte instituţii şi colectivităţi sociale nu reuşesc întotdeauna să-şi
îndeplinească eficient acest rol.

3
Delia Muste (2012), Stimularea motivaţiei învăţării la elevi prin intermediul unui program educaţonal specific, Presa
Universitară Clujeană, subcapitolul VI.2.3-Opinii ale părinţilor privind motivaţia pentru învăţare, chestionar pentru
identificarea factorilor favorizatori, pag. 137-152
4
Irina Petrea, autoarea volumului Şi tu poţi fi supernanny, Revista Psihologia, nr. 27/februarie 2008, articolul Despre părinţi
şi copii, pag. 66
5
Claudia Buzoianu, revista Psihologia, nr. 27/februarie 2008 , articolul Cum să… ai relaţii bune cu copilul tău, pag. 52
11
Irina Holdevici, Optimismul este o atitudine,articol în revista Psychologies, nr. 49/iunie 2012, interviu cu un psihoterapeu
cognitive-comportamental, professor universitar la Facultatea de Psihologie a Universităţii Bucureşti, pag. 39
7
A se consulta Iulia Bârcă, Copiii au prioritate, text în revista Psychologies, nr. 49/iunie 2012, pag.95-97
40
 Mamele depresive cred în iubirea copiilor numai dacă la oferă totul, sufocând iniţiativa şi realizarea
personală. 8 Aceste procente înregistrate în sondaje dovedesc că, la vârsta preadolescenţei, copilul este mult
mai sensibil la variaţiile climatului familial, că el are mai multă nevoie de activitate. Subliniem îndeosebi
climatul propice deviaţiilor create de lipsa de autoritate a părinţilor în familiile concubine.
Familiile cu structură perturbată este o altă mare provocare. Cuplul despărţit prin divorţ şi reconstituit
prin prezenţa unui părinte vitreg - apar frecvent manifestări predelicvente ca: vagabondaj, furturi în cadrul
familiei, precocitate sexuală etc. Prezenţa greu suportată a mamei sau a tatălui vitreg determină copilul să
evadeze dintr-un mediu de constrângere sau în care se simte străin sau de prisos. Lipsa ambianţei afective
din propria-i familie îl face ostil tuturor; el se opune oricărei forme de disciplină şi, treptat, ajunge în conflict
cu întreaga societate.
În ceea ce priveşte influenţele şcolii la nivelul familiei, arătăm direcţiile pe care se produc: cea a
conştientizării familiei asupra rolului şi răspunderilor ei educative şi cea a informării ei psihopedagogice.
Pe ambele direcţii şcoala a făcut şi face mult, dar nu încă la nivelul la care necesităţile actualului
stadiu de dezvoltare a ţării noastre o impun.

BIBLIOGRAFIE
1. Berge, Andre; 1967- Defectele părinţilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2. Drăgan, Ioan; Petroman, Pavel; Mărgineanţu, Dorina; 1992 - Educaţia noastră cea de toate zilele,
Editura Eurobit, Timişoara,
3. Dumitrescu, Ion; Andrei, Nicolae1978 - În dialog adolescenţii şi adulţii, Editura Albatros,
Bucureşti,
4. Radulian, Virgil; 1967 - Profesori şi părinţi, contra insucceselor şcolare, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti,
5. Salade, Dumitru; Păun, Emil; Ţurcaş, Margareta; 1981 - Pedagogie, Manual pentru clasa a XI a
licee pedagogice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
6. Stoian, Mihai, 1968 - Rămân părinţii repetenţi? Dilemele adulţilor, Editura Tineretului, Bucureşti,

8
A se vedea editare de Cătălina Cristescu, Cum să supravieţuieşti unei mame care culpabilizează, în revista Psychologies, nr.
22/octombrie 2009, pag.68-70
41
 ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAREA COPILULUI

PROF. ÎNV. PREȘC. MARIN IONELA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT MAGIC YEARS, BUCUREȘTI
Părinții care au primit ei înșiși o educație sunt deja niște modele dupa care se îndreaptă copiii. Dar,
pentru a-i face pe aceștia mai buni, este necesar să facem din pedagogie un studiu, astfel nu este nimic de
speriat de la dânsa, iar educația este încredințată unor oameni cu pregătire. Kant

Atmosfera caldă şi de înţelegere în familie reconfortează şi creează climatul necesar pentru munca
intelectuală a şcolarului. Lipsa de înţelegere, severitatea, exigenţa prea mare sau “dădăceala” au efecte
dăunătoare asupra copilului care se află în tensiune nervoasă, mai ales în perioada testelor de evaluare sau
spre sfârşitul semestrelor, când starea de oboseală începe să se instaleze.
Datoria părinţilor este de a-i ajuta: copiii pot şi trebuie să înveţe “cum” trebuie să-şi pregătească
lecţiile, cum să-şi organizeze munca, timpul, viaţa.
Ca părinţi iubitori putem face şi greşeli în educarea copiilor, încât dorindu-le binele, să le facem rău.
Unii părinţi sunt prea grijulii, căutând să-i protejeze şi să-i răsfeţe mereu. Trăind într-o astfel de atmosferă
devin fricoşi, lipsiţi de iniţiativă, sunt tot timpul “agăţaţi de fusta mamei”; în acelaşi timp însă, devin mici
tirani, devin pretenţioşi, neascultători, greu adaptabili la regulile vieţii sociale, în afara casei, între colegi.
Dacă părinţii sunt foarte severi, cu o atitudine permanentă de duritate, copiii suferă. Ei sunt continuu lipsiţi
de duioşie, de afecţiune, trăiesc permanent cu teamă în suflet, stare care duce la apariţia unor tulburări de
dizarmonii ale dezvoltării sale psihice, ale personalităţii. Aceşti copii vor deveni la rândul lor plini de
asprime faţă de cei din jur, iar relaţiile lor sociale vor fi întotdeauna lipsite de afecţiune.
Unii părinţi greşesc în educarea copiilor prin schimbarea frecventă a atitudinii: când sunt prea severi,
când prea îngăduitori. Sunt mai rare familiile în care ambii părinţi sunt în acelaşi timp fie prea aspri, fie
prea blânzi. Adesea, tatăl şi mama pot avea atitudini diferite faţă de copil: unul prea sever, altul protector,
gata de a-l răsfăţa şi apăra faţă de excesele impuse de celălalt părinte.
Foarte frecvent, o astfel de situaţie este creată prin diferenţa de atitudine între părinţi şi bunici, aceştia
din urmă protejând copilul faţă de cerinţele disciplinare ale părinţilor. În aceste cazuri copiii sunt nelămuriţi,
nehotărâţi cu privire la ce este bine şi ce este rău, având o comportare neechilibrată şi oscilantă, neputând
înţelege ce atitudine să ia în diferite ocazii, în familie sau în relaţiile cu străinii.
Lipsa de supraveghere, dezinteresul, indiferenţa faţă de ceea ce gândeşte copilul este o altă mare
greşeală educativă, care duce adesea la pierderea lui de sub control, acesta devenind un copil-problemă din
punct de vedere social.
În familiile dezorganizate copiii suferă şi prezintă tulburări nervoase, de somn, de poftă de mâncare,
sunt trişti, neliniştiţi. Astfel de reacţii au copiii în cazul când părinţii se ceartă frecvent, nu se înţeleg, dar
mai ales în cazul familiilor incomplete (prin deces, divorţ, lipsa îndelungată a unuia dintre părinţi).
Deosebite probleme se ridică în familiile reconstituite printr-o nouă căsătorie, între copilul din prima
căsătorie şi tatăl sau mama vitregă, între copiii proveniţi din casătoria anterioară a celor doi parteneri. Dacă
nu dau dovadă de înţelegere, de afecţiune, dacă nu încearcă să şi-i apropie, să-i privească apropiat, aceştia
devin dezadaptaţi, trişti, retraşi sau încăpăţânaţi, neascultători, ambele forme de reacţie determinând
scăderea randamentului şcolar, obţinerea de note slabe la învăţătură.
Psihicul copilului este sensibil faşă de situaţiile anormale care se petrec în familie. El simte cele mai
mici schimbări de afecţiune faţă de el şi între părinţi, este puternic tulburat de certuri, neînţelegeri.
Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalităţi armonioase, căldura căminului
părintesc, afecţiunea părinţilor, înţelegerea familială sunt esenţiale. În creşterea, educarea şi formarea
acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înţelegerii şi afecţiunii cu autoritatea părintească,
astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-şi şi iubindu-şi părinţii. Dacă sunt
neascultători sau greşesc uneori, să-i “pedepsim cu vorba”, să le explicăm calm şi cu fermitate ce au greşit,
vorbindu-le ca unor “prieteni” care ne înţeleg şi pe care-i iubim. Să nu insultăm, să nu lovim copilul care a
greşit, el se va speria, nu ne va mai respecta, iar cu timpul se va obişnui cu bătaia, se va îndepărta sufleteşte
de noi.

42
 Atunci când copilul aduce note mari, să-l răsplătim cu multă afecţiune, bucurându-l cu laude, dar să
nu condiţionăm obţinerea unor daruri, obiecte mult dorite, de rezultatele la învăţătură şi nici să nu exagerăm
răsplata, acordându-le prea multă independenţă de la o vârstă mică. Vom obţine în acest fel modificarea în
rău a comportării copiilor, care devin neascultători, încăpăţânaţi, nestăpâniţi.
“Meseria” de părinte este grea. De aceea trebuie să fim buni părinţi, plini de afecţiune, pentru ca grija
şi eforturile noastre să fie răsplătite prin dragostea şi bunele rezultate ale copilului armonios dezvoltat psihic
şi afectiv. Adevărata căldură familială se întâlneşte în familiile în care părinţii sunt în bune relaţii, se
preocupă suficient, cu dragoste, dar şi cu autoritate părintească de copiii lor, pentru care sunt şi trebuie să
rămână modele vii, exemple demne de urmat.
O mare importanţă are şi nivelul de instruire, bagajul de cunoştinţe al părinţilor, pentru buna educare
şi pentru a putea ajuta în pregătirea lecţiilor acasă.
Să avem grijă să nu rezolvăm noi, părinţii, temele copilului, ci doar să-l ajutăm, să-l îndrumăm prin
explicaţii cât mai corecte şi clare. Părinţii care rezolvă singuri problemele, desenează sau scriu, care practic
îl înlocuiesc în muncă fac o mare greşeală: copilul rămâne dependent, nu se obişnuieşte să judece şi să
lucreze singur, devine comod, răsfăţat şi, cu vârsta, va deveni leneş.
Prin menţinerea unor legături permanente, strânse cu şcoala, cu învăţătorul, ca şi prin urmărirea cu
atenţie discretă a prieteniilor pe care le leagă în timpul liber, intervenind la timp, ferm, dar blând, pentru a-
l feri de exemple şi comportări rele, părinţii pot avea mai multă siguranţă în educarea copilului lor, în
conturarea, formarea, dezvoltarea personalităţii acestuia.

Bibliografie:
Ionescu, M., Negreanu, E., Educaţia în familie. Repere şi practici actuale, Ed. Cartea
Universitară, Bucureşti, 2006,

Webografie:
http: //www. ise. ro

43
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-FAMILIE

PROF. ÎNV. PREȘC. – MARIN MĂDĂLINA - GRĂDINIȚA MAGNOLIA

STRUCTURĂ A ȘCOLII GIMNAZIALE EMIL RACOVIȚĂ ONEȘTI,
JUDEȚUL BACĂU
Liantul ce stă la baza relației Grădiniță-Familie îl reprezintă Educația.
În toate formele ei Educația este un ansamblu de metode și de măsuri aplicate sistematic (în cadru
organizat sau neorganizat) cu scopul formării și dezvoltării însușirilor intelectuale, morale, fizice ale
copiilor, ale tineretului sau ale oamenilor ori ale colectivităților umane.
Educația este făcută acasă, în grădiniță și în comunitate. Familia reprezintă un grup social ai cărui
membri sunt legaţi prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţiune şi care trăiesc împreună, cooperează
sub raport economic şi au grijă de copii.
Grădinița este o instituţie de învăţământ preşcolar, destinată copiilor între 3 şi 6-7 ani concepută cu
jocuri şi material didactic specific. Plecând de la aceste definiții se poate concluziona că: părinţii sunt primii
educatori ai copilului; vine apoi rândul profesioniştilor din grădiniţe şi şcoli să se ocupe de educarea şi
formarea copiilor printr-o metodologie şi un curriculum specific vârstei acestora; o bună cunoaștere a
familiilor copiilor este mai eficientă și ambii parteneri vor cunoaște mai bine copilul.
În cadrul relației Grădiniță-Familie la nivelul orașului în care locuim se pot dezvolta parteneriate cu:
părinţii, asociaţii ale părinţilor; instituţii educaţionale: grădiniţe, şcoli, licee, centre de resurse educaţionale
sau asistenţă psihopedagogică; agenţi educaţionali: cadre didactice, specialişti precum psihologi, consilieri
şcolari, logopezi, psihopedagogi, psihologi, bibliotecari, muzeografi.
Obiectivele colaborării grădiniță – familie sunt creşterea gradului de implicare a părinţilor în toate
activităţile şcolare şi extraşcolare odată cu trecerea pandemiei; schimbarea mentalităţii neadecvate a unor
părinţi faţă de grădiniţă; cunoaşterea de către părinţi a posibilităţilor şi nevoilor psiho-fizice ale copiilor;
învăţarea unor deprinderi şi tehnici de muncă intelectulală sub formă de activităţi comune elevi – părinţi –
cadre didactice.
Formele de colaborare între grădiniţă – familie sunt: mesaje în privat pentru părinți; întâlniri online
în locul ședințelor; discuţii individuale între cadrele didactice şi părinţi; implicarea părinţilor în manifestări
culturale ale grădiniței şi activităţi recreative; momente artistice filmate, expoziții cu lucrările copiilor.
Oferta educaţională a grădiniţei noastre o reprezintă: grupul de copii şi cadre didactice (educatorii
reprezintă imaginea oricărei grădiniţe); Internetul (pagina de Facebook a grădiniţei) reprezintă o cale de
promovare și cunoaștere a activităților desfășurate zilnic, săptămânal și cu ocazia diverselor evenimente de
peste an.

Din activitățile noastre legate de familie

44
 Fig. 1 – Colaj familia Fig. 2 Joc în familie – Apasă aici

Fig. 3 Joc în familie – Apasă aici

CONCLUZII
O educaţie adevărată şi reală se fundamentează în familie şi se continuă în grădiniţă apoi în şcoală și
pe tot acest parcurs, în comunitate.
Pe de altă parte, tot ceea ce copilul învaţă în grădiniţă pierde din importanţă şi eficienţă în condiţiile
în care părinţii nu întăresc şi nu valorifică programul educativ desfăşurat în cadrul grădiniţei.

Bibliografie:
Popescu, M. (2000). “Implicarea comunităţii în procesul de educaţie”. Editura Corint
Maria, R. „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008

45
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE

MARIN VICTORIA SIMONA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ VASILE VOICULESCU COMUNA PÂRSCOV
JUDEȚUL BUZĂU
Menirea educaţiei este aceea “ de a înălţa pe culmi mai nobile de viaţă – omul”. (Gentil, G. The
Reform of Education).
Educaţia trebuie să se manifeste în permanenţă ca o acţiune unitară, coerentă, iar implicarea acestui
deziderat rezidă în strânsă legătură dintre familie şi mediul educaţional.
Meseria de părinte este cea mai grea meserie din lume dar în același timp cea mai frumoasă și
aducătoare de bucurie și satisfacții.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la învățare și imitație, după modelul dat de părinţi.
Educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, în primii 7 ani de viaţă, îşi pune amprenta pentru întreaga
viaţă.
Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil care ştie să salute, să rostească
acele cuvinte pe care noi, dascălii, le numim „magice”, şi-anume: „mulţumesc”, „te rog”, „iartă-mă”, etc.,
care se comportă politicos cu cei de vârsta lui, dar mai cu seamă cu adulţii.
Între factorii educaţiei, familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece, în
ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe în familie, unde se formează “ceea ce este mai valoros pe lume
– omul de caracter” –după cum spunea Loisel. Familia îşi aduce contribuţia în toate sectoarele educaţiei,
aici copilul făcându-şi “ucenicia” pentru viaţă, cea morală rămânând însă esenţială prin substanţa pe care i-
o imprimă familia.
Atmosfera afectivă din familie are o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării psihice în mica copilărie.
În primii ani de viaţă copilul răspunde la tot ce se întâmplă în jur prin reacţii emotive care vor determina
direcţionarea activităţii şi aptitudinilor de mai târziu. Năzuinţele copilului se formează în mica copilărie
prin exemplul celor din jur.
În familie copilul învaţă limbajul şi comportamentul social, îşi formează aspiraţii şi idealuri,
convingeri şi aptitudini, sentimente, trăsături de voinţă şi caracter. Întotdeauna ambianţa, climatul din
familie influenţează, în raport cu natura sa, personalitatea copilului. Marele pedagog John Locke, convins
de puterea exemplului în familie, afirma: “Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ce nu vreţi să
imite”.
Dacă părintele va fi mereu ocupat, neatent, obosit, neavând dispoziţia sufletească nici timpul necesar
să îl asculte pe copil, firul comunicării se rupe iar copilul se va simţi neglijat, respins în aşteptările sale. Va
căuta răspunsuri în altă parte sau nu va mai căuta deloc. Numai fiind aproape de sufletul copilului,
pătrunzând în gând şi luând parte la preocupările acestuia, părintele devine confidentul, sfătuitorul, punctul
de rezistenţă şi încredere al copilului sporind şansele unei iubiri reciproce şi unui respect necondiţionat.
Iubirea unui părinte, adesea în exces şi inexplicabilă nu poate justifica erorile de comportament şi de
atitudine în raport cu copilul, mai ales că ele decurg din impasul relaţiilor părinte-copil, părinte cu el însuşi,
părinte cu partenerul de viaţă. Dacă într-o familie se cultivă nesăbuit dorinţele, pretenţiile copilului, dar se
neglijează dezvoltarea iniţiativei, implicării personale în activitate, echilibrul, apar grave disfuncţionalităţi
în relaţiile copiilor cu cei din jurul său, instalându-se unele trăsături de caracter, precum: egoism, lipsa de
sensibilitate si atenţie faţă de alţii.
Rolul părintelui în existenţa copilului este fundamental, dar numai în măsura în care el găseşte forţa
şi secretul de a lansa pe traiectoria vieţii un individ rezistent, puternic, adaptabil, echilibrat, bun şi, prin
aceasta, predispus la o anume fericire.
Pentru o bună educaţie a copilului este necesară conlucrarea familiei cu grădiniţa, iar apoi cu şcoala.
Buna cunoaştere a ceea ce copilul trebuie să primească şi primeşte concret din partea familiei, conjugată cu
o muncă metodică pe baze ştiinţifice, din grădiniţă, în condiţiile unei bune colaborări permanente dintre
familie şi grădiniţă, al unei îndrumări suficiente a familiei reprezintă pârghii de bază în munca de formare
a preşcolarului/ elevului.

46
 Responsabilitatea de părinte este o “meserie” şi, ca oricare meserie, ea trebuie învăţată. Noţiunea de
părinte nu poate exista separat de cea de copil/urmaş, după cum noţiunea de educator nu poate exista separat
de cea de educat. Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa
lor în viaţa copilului, să fie convinşi că educaţia ce trebuie dată copilului, pentru societatea actuală este
diferită de cele precedente, că societatea viitoare va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit
corespunzător.
Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informaţii, de către cine şi în ce mod.
De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea.
Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară. ” –
Antoine de Saint-Exupery

Bibliografie
Munteanu Ana, 2006, Psihologia dezvoltării umane, Editura Polirom Iași
Verza Emil, 2000, Psihologia vârstelor, Pro Humanitas București

47
 STUDIU DE SPECIALITATE
EDUCAREA BUNELOR MANIERE LA VÂRSTA ȘCOLARĂ MICĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR VIRGINIA MARIN

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,GEO BOGZA”, SECTOR 1, BUCUREȘTI
Reprezentarea socială a şcolii a fost pentru multă vreme cea de instituţie menită să dezvolte în mod
exclusiv capacităţile intelectuale ale copilului, pentru a produce performanţă în acest sens. Experienţele de
viaţă ne arată că, odată cu ieşirea din şcoală a acestor copii, adaptarea şi integrarea lor socială sunt puse în
dificultate din cauza unei dezvoltări insuficiente pe plan comportamental și emoțional.
Din experiența mea la catedră și mai ales din activitatea didactică desfășurată pe parcursul ultimilor
ani, am constatat că elevii zilelor noastre sunt din ce în ce mai zburdalnici, mai instabili, mai alintați, reușind
cu greu să se integreze în viața școlară. Contactul iniţial cu această instituţie, precum şi efortul de adaptare
la noul mediu, modifică regimul de viaţă al copilului, generând, totodată, o stare de tensiune şi agitaţie.
Aceasta poate fi atenuată de învăţător dacă acţionează cu mult tact, astfel încât să antreneze energia psihică,
să modeleze activitatea intelectuală a micuțului şi să organizeze viaţa şcolară în ansamblul ei. Totodată,
dascălul trebuie să se preocupe atent de educarea acestor puișori, dezvoltându-le inteligenţa emoţională și
relaţională, deprinderea de comunicare eficientă și, nu în ultimul rând, să-i determine să înțeleagă și să
aplice codurile de comportament și de bune maniere general acceptate în diferite societăţi şi medii.
Ca urmare a acestor constatări, fiind în clasa a III-a, de comun acord cu elevii și părinții lor, am
convenit să desfășurăm un opțional intitulat „Să învățăm bunele maniere!”. Părinții s-au arătat interesați și
m-au sprijinit foarte mult de-a lungul întregii perioade.
Pe parcursul celor două semestre, elevii au dobândit cunoştinţe legate de modul în care trebuie să se
comporte la şcoală, în familie, în societate (pe stradă, în mijloacele de transport în comun, la magazin, la
teatru, în vizită etc. ), familiarizându-se cu bunele maniere, care contribuie la formarea lor ca oameni,
oferindu-le bucuria de a trăi printre semeni civilizaţi. De asemenea, ei au învăţat să socializeze, să
coopereze, să se ajute reciproc, să-şi tolereze unii altora anumite comportamente şi multe alte lucruri
interesante şi utile deopotrivă. Părinții s-au implicat în activitățile noastre, fiind plăcut surprinși de impactul
acestora asupra propriilor copii și chiar învățând ei înșiși anumite lucruri. În lecțiile susținute, am încercat
să creez contexte de viaţă variate, punându-i pe elevi să acţioneze ca atare, corectându-i acolo unde a fost
cazul. Implicarea lor în astfel de acţiuni a avut influenţe formative asupra dezvoltării laturii sociale
responsabile a personalităţii. Roadele muncii mele s-au putut vedea cu ușurință în modul de relaționare
dintre elevi, dintre aceștia și membrii familiei sau a persoanelor adulte, în felul de a se comporta atât la
școală, cât și în societate.
Cercetarea pe care am efectuat-o s-a derulat la nivelul ciclului curricular de achiziţii fundamentale
reprezentat prin clasa I, pe un eșantion de 25 elevi, la nivelul ciclului de dezvoltare (clasa a III-a), având un
număr de 23 elevi, la nivelul gimnazial (clasa a VII-a), cu un efectiv de 30 elevi, și a constat în aplicarea
unor chestionare. Prin întrebările adresate elevilor de diferite vârste am urmărit să identific nivelul de
cunoaștere a normelor de conduită civilizată și manierată în rândul elevilor care au o disciplină de sine
stătătoare, bazată pe însușirea acestor reguli, precum și asupra elevilor de vârstă școlară mică, ce dețin un
minim „bagaj” de cunoștințe dobândite în familie și în anii petrecuți în grădiniță, dar și asupra elevilor de
vârstă gimnazială, care au o cultură generală în curs de formare. Prin rezultatele înregistrate am putut
contura aspectele principale care vizează această temă.
La clasa I am aplicat un chestionar compus din 10 întrebări, iar la celelalte două clase chestionarul
conține 15 întrebări, primele 10 constituind practic chestionarul dat la clasa I. Fiecare întrebare are trei
variante de răspuns, una singură fiind corectă. Dacă elevul alege două sau trei variante pentru aceeași
întrebare ori nu alege niciuna, răspunsul este anulat. Pentru fiecare răspuns corect elevul primește un punct.
Rezultatele înregistrate la fiecare întrebare au fost următoarele:
1) Consideri importante regulile de comportare civilizată?
o foarte importante;
o destul de importante;
o deloc importante.
48
 Clasa I a III-a a VII-a
Răspunsuri Nr. răsp. Procentaj Nr. răsp. Procentaj Nr. răsp. Procentaj
a) 23 92. 0% 23 100. 0% 20 66. 7%
b) 2 8. 0% 0 0. 0% 10 33. 3%
c) 0 0. 0% 0 0. 0% 0 0. 0%
Prin aceste răspunsuri se observă că toți elevii din clasa a III-a consideră regulile de comportare
civilizată ca fiind foarte importante, 92% dintre elevii clasei I au aceeași părere, însă la clasa a VII-a numai
două treimi dintre elevi împărtășesc opinia colegilor mai mici. Acest lucru se datorează, probabil, faptului
că elevii clasei a VII-a nu stăpânesc normele de conduită în societate ori nu s-au aflat în situații care să-i
pună în dificultate prin utilizarea unui comportament neadecvat.
2) Cui creează neplăceri un elev care nu este politicos?
o lui însuși;
o tuturor persoanelor din jur;
o nimănui.
Clasa I a III-a a VII-a
Răspunsuri Nr. răsp. Procentaj Nr. răsp. Procentaj Nr. răsp. Procentaj
a) 8 32. 0% 7 30. 4% 6 20. 0%
b) 14 56. 0% 15 65. 2% 18 60. 0%
c) 3 12. 0% 1 4. 3% 1 3. 3%
În ceea ce privește această întrebare, ponderea mai mare a răspunsurilor corecte se înregistrează tot
la clasa a III-a, datorită acumulării unor cunoștințe adecvate în cadrul disciplinei opționale studiate pe
parcursul unui an școlar.
3) Crezi că bunele maniere îți pot schimba comportamentul?
o da, îl pot schimba.
o nu, nu îl pot schimba.
o nu știu.
Clasa I a III-a a VII-a
Răspunsuri Nr. răsp. Procentaj Nr. răsp. Procentaj Nr. răsp. Procentaj
a) 23 92. 0% 23 100. 0% 28 93. 3%
b) 1 4. 0% 0 0. 0% 1 3. 3%
c) 1 4. 0% 0 0. 0% 1 3. 3%
Majoritatea elevilor consideră că utilizarea bunelor maniere le poate schimba comportamentul,
culminând desigur cu procentajul înregistrat la clasa a III-a, unde este deja formată o bază de informații
prin lecțiile parcurse la clasă.
4) Dacă saluți primul o persoană mai în vârstă înseamnă că ești manierat?
o nu, indiferent de vârstă, el trebuie să mă salute;
o nu știu;
o da, pentru că așa spun regulile de politețe.
Clasa I a III-a a VII-a
Răspunsuri Nr. răsp. Procentaj Nr. răsp. Procentaj Nr. răsp. Procentaj
a) 2 8. 0% 2 8. 7% 1 3. 3%
b) 1 4. 0% 0 0. 0% 3 10. 0%
c) 22 88. 0% 21 91. 3% 26 86. 7%
Foarte mulți dintre elevii chestionați cred că regulile de politețe le impun să fie ei primii care salută
persoanele mai în vârstă, un procentaj relativ mic dintre aceștia cred că nu are importanță vârsta celui care
salută primul, iar unii nu au știut ce variantă de răspuns să aleagă. După părerea mea, procentajul înregistrat
de elevii clasei a VII-a, care au ales varianta b ca răspuns, este destul de mare (10%) pentru că, la această
vârstă ar trebui să cunoască regulile de salut, primul semn al politeții.
5) Când merg pe stradă:
o vorbesc tare, fluier, arăt cu degetul și arunc hârtii pe jos.

49
 o îmi strig prietenii care locuiesc la etaj.
o îmi cer scuze dacă lovesc sau ating pe cineva din întâmplare.
Clasa I a III-a a VII-a
Răspunsuri Nr. răsp. Procentaj Nr. răsp. Procentaj Nr. răsp. Procentaj
a) 0 0. 0% 0 0. 0% 0 0. 0%
b) 1 4. 0% 0 0. 0% 0 0. 0%
c) 24 96. 0% 23 100. 0% 30 100. 0%
În privința acestei întrebări, scorurile înregistrate vorbesc de la sine, demonstrând faptul că toți elevii
(cu o singură excepție) știu că trebuie să-și ceară scuze dacă lovesc sau ating pe cineva din întâmplare pe
stradă. Un singur elev a ales o altă variantă de răspuns, posibil din neatenție.
6) Un elev manierat este:
o căutat de colegii săi;
o plictisitor;
o la fel ca toți ceilalți.
Clasa I a III-a a VII-a
Răspunsuri Nr. răsp. Procentaj Nr. răsp. Procentaj Nr. răsp. Procentaj
a) 20 80. 0% 20 87. 0% 14 46. 7%
b) 1 4. 0% 0 0. 0% 2 6. 7%
c) 4 16. 0% 3 13. 0% 13 43. 3%
La această întrebare, ponderea răspunsurilor corecte se înregistrează la nivelul ciclului primar. Prin
activitățile desfășurate zilnic în clasă, în special cele sub formă de joc, învățătorul acționează direct asupra
propriilor elevi, instruindu-i și educându-i, totodată, astfel încât aceștia observă mai ușor efectele pozitive
pe care le are un copil manierat asupra colegilor săi. Nu același lucru se întâmplă și la clasele mai mari.
Elevii sunt preocupați de studierea materiilor din orarul clasei, iar orele de dirigenție sunt prea puține pentru
a reuși să acopere și aspectul educării elevilor din punct de vedere comportamental.
7) Cum se comportă un elev frumos educat când se află în mijloacele de transport?
o Cedează locul persoanelor cu handicap, celor în vârstă și adulților.
o Își întinde picioarele și stă aplecat, cu coatele sprijinite pe genunchi.
o Vorbește mult și tare la telefonul mobil.
Clasa I a III-a a VII-a
Răspunsuri Nr. răsp. Procentaj Nr. răsp. Procentaj Nr. răsp. Procentaj
a) 23 92. 0% 23 100. 0% 29 96. 7%
b) 0 0. 0% 0 0. 0% 1 3. 3%
c) 2 8. 0% 0 0. 0% 0 0. 0%
Un aspect pozitiv pe care chestionarul l-a scos în evidență este faptul că elevii stăpânesc regulile de
comportare în mijloacele de transport în comun, răspunsurile înregistrând procentaje mari.
8) Ce faci atunci când te afli într-un magazin?
o Intru în fața persoanelor care stau la rând pentru a fi servite.
o Îl salut pe vânzător, apoi îl rog să-mi arate produsul dorit.
o Ating cu mâna mărfurile alimentare neambalate (pâine, cornuri, biscuiți, bomboane).
Clasa I a III-a a VII-a
Răspunsuri Nr. răsp. Procentaj Nr. răsp. Procentaj Nr. răsp. Procentaj
a) 1 4. 0% 1 4. 3% 0 0. 0%
b) 24 96. 0% 21 91. 3% 30 100. 0%
c) 0 0. 0% 1 4. 3% 0 0. 0%
Și regulile de comportare civilizată într-un magazin sunt cunoscute de elevi. La clasele mici a fost
câte un elev care a ales prima variantă de răspuns. Este posibil ca el însuși să procedeze așa, sub îndrumarea
incorectă a părinților sau poate a observat un astfel de comportament la alți copii însoțiți de părinți și a
considerat că este corect.

50
 9) Cum ne purtăm la cinematograf, la teatru, la spectacol?
o Nu este obligatoriu să închidem telefonul celular.
o Nu lăsăm hainele la garderobă.
o Nu mâncăm și nu bem nimic în timpul spectacolului, ci numai în pauză.
Clasa I a III-a a VII-a
Răspunsuri Nr. răsp. Procentaj Nr. răsp. Procentaj Nr. răsp. Procentaj
a) 0 0. 0% 0 0. 0% 2 6. 7%
b) 4 16. 0% 0 0. 0% 3 10. 0%
c) 20 80. 0% 23 100. 0% 22 73. 3%
La cinematograf, la teatru sau la spectacol, activități pe care elevii le desfășoară mai frecvent, cei mai
mulți dintre ei au știut că nu se mănâncă și nici nu se bea nimic în timpul spectacolului, ci numai în pauză.
Învățătorul pune accent întotdeauna pe această normă de conduită, în special la clasele primare, insistând
asupra faptului că încălcarea ei este o dovadă clară a lipsei de educație. Școlarii clasei I, dar și cei ai clasei
a VII-a au răspuns în proporție de 16%, respectiv 10%, că nu își lasă hainele la garderobă pentru că într-
adevăr așa se întâmplă atunci când merg împreună cu clasa, chiar și cu familia. Răspunsurile celor de clasa
a III-a au fost 100% corecte deoarece ei cunosc bine aceste reguli.
10) În excursie sau în tabără procedez astfel:
o Nu fac focul în pădure.
o Rup florile indiferent că sunt pe o alee, în parc sau pe o pajiște, la munte.
o Câteodată respect îndrumările și sfaturile date de profesori.
Clasa I a III-a a VII-a
Răspunsuri Nr. răsp. Procentaj Nr. răsp. Procentaj Nr. răsp. Procentaj
a) 11 44. 0% 16 69. 6% 16 53. 3%
b) 0 0. 0% 0 0. 0% 0 0. 0%
c) 13 52. 0% 7 30. 4% 9 30. 0%
Comportarea în excursie sau în tabără nu este cunoscută de toți școlarii clasei I întrucât nu au
desfășurat cu toții o astfel de activitate până în momentul aplicării chestionarului. Mai mult, fiind micuți,
nu au avut capacitatea de a discerne sensul cuvântului „câteodată” strecurat în varianta dată sau poate,
datorită naivității vârstei, au spus ceea ce ar face ei de obicei. Aproximativ același lucru s-a întâmplat și la
nivelul celorlalte două clase, dar procentul răspunsurilor greșite a fost mai mic (30, 4%, respectiv 30%).
La finalul analizei rezultatelor chestionarului aplicat elevilor clasei I am fost plăcut impresionată de
faptul că cinci elevi (trei fete și doi băieți) au răspuns corect la toate cele zece întrebări. La nivelul clasei
situația arată astfel:
Punctaj 10 puncte 9 puncte 8 puncte 7 puncte 6 puncte 5 puncte
Nr. elevi 5 6 8 2 3 1
Per ansamblu, pot spune că elevii clasei I s-au descurcat onorabil, ținând cont de vârsta și volumul de
cunoștințe pe care au reușit să le acumuleze până în acel moment.
În continuare voi analiza răspunsurile date de elevii claselor a III-a și a VII-a, cei care au mai avut
încă cinci întrebări, în afara celor zece interpretate până acum.
11) La masă procedez în felul următor:
o Înclin farfuria pentru a lua ultima picătură de supă sau ciorbă.
o Nu mușc din felia de pâine, ci rup bucăți potrivite, pe măsură ce am nevoie.
o Țin coatele pe masă, bat în pahare (farfurii) pentru a fi servit mai repede.
Clasa a III-a a VII-a
Răspunsuri Nr. răsp. Procentaj Nr. răsp. Procentaj
a) 0 0. 0% 5 16. 7%
b) 23 100. 0% 22 73. 3%
c) 0 0. 0% 0 0. 0%
Toți școlarii clasei a III-a au răspuns corect la această întrebare, știind că nu trebuie să muște din felia
de pâine, încălcarea acestei norme fiind considerată o lipsă crasă a bunelor maniere. La clasa a VII-a, în
51
schimb, au existat cinci elevi care au ales prima variantă de răspuns, două eleve care au indicat ca fiind
corecte primele două variante și un băiat care a ales prima și a treia variantă. Ca atare, răspunsurile celor
trei copii au fost anulate, deoarece se spunea clar la începutul chestionarului că numai o variantă poate fi
aleasă.
12) În relațiile cu vecinii mă port astfel:
o Îi salut numai atunci când îi întâlnesc în bloc (în lift sau pe scări).
o Îi sâcâi cu telefoane sau vizite pentru a împrumuta diverse lucruri.
o Sunt amabil și le vorbesc frumos, tot timpul cu zâmbetul pe buze.
Clasa a III-a a VII-a
Răspunsuri Nr. răsp. Procentaj Nr. răsp. Procentaj
a) 6 26. 1% 6 20. 0%
b) 0 0. 0% 0 0. 0%
c) 17 73. 9% 22 73. 3%
Aproximativ trei sferturi dintre elevii chestionați au indicat răspunsul corect, un sfert însă a răspuns
că îi salută pe vecini doar dacă îi întâlnesc în bloc. Este posibil să fi ales această variantă observând că este
vorba despre faptul de a saluta o persoană dar, din neatenție, nu au dat importanța cuvenită cuvântului
„numai”.
13) În calitate de gazdă trebuie:
o să mulțumesc pentru cadoul primit și să-l duc într-o altă cameră;
o să mă ocup tot timpul de invitați, acordându-le multă atenție;
o să tai tortul la bucătărie și apoi să-i servesc pe oaspeți.
Clasa a III-a a VII-a
Răspunsuri Nr. răsp. Procentaj Nr. răsp. Procentaj
a) 2 8. 7% 0 0. 0%
b) 19 82. 6% 25 83. 3%
c) 2 8. 7% 1 3. 3%
În ceea ce privește calitatea de gazdă pe care o putem avea fiecare dintre noi la un moment dat, trei
sferturi dintre elevi au răspuns că trebuie să se ocupe tot timpul de invitați. La clasa a III-a au fost indicate
și celelalte variante de răspuns, câte doi elevi pentru fiecare. Explicația este fie că nu au fost suficient de
atenți când au citit întrebarea, fie nu și-au însușit temeinic cunoștințele atunci când am desfășurat lecția
respectivă.
La clasa a VII-a, un singur elev a ales a treia variantă de răspuns, acesta bazându-se, probabil, pe
experiența proprie. Trei elevi au indicat ca fiind corecte primele două variante de răspuns, iar un elev a ales
a doua și a treia variantă, ceea ce a condus la anularea răspunsurilor.
14) Când merg în vizită la un coleg sau prieten:
o vin cu o oră mai târziu decât ora stabilită.
o stau retras într-un colț al camerei și vorbesc foarte puțin.
o îi aduc în dar fructe, dulciuri sau jucării, iar mamei sale un buchet de flori.
Clasa a III-a a VII-a
Răspunsuri Nr. răsp. Procentaj Nr. răsp. Procentaj
a) 0 0. 0% 1 3. 3%
b) 2 8. 7% 4 13. 3%
c) 21 91. 3% 25 83. 3%
La această întrebare, elevii au obținut rezultate bune, în sensul că au știut cum trebuie să se comporte
atunci când merg într-o vizită. Sigur au existat și câteva excepții: doi școlari mici și patru mari au ales a
doua variantă de răspuns, probabil fiind dintre cei mai timizi. La clasa a VII-a, a fost și un elev care a indicat
prima variantă ca fiind cea corectă ori din neatenție, ori pentru că așa procedează el.
15) Cum procedezi atunci când vorbești la telefon?
o Dacă cel care sună întreabă: „Te-am deranjat?”, răspund astfel: „Nu-i nimic!”.
o Persoana care m-a sunat trebuie să încheie convorbirea și să închidă.
o Când apelez un coleg sun insistent până când răspunde, chiar dacă nu-i spun ceva important.
52
 Clasa a III-a a VII-a
Răspunsuri Nr. răsp. Procentaj Nr. răsp. Procentaj
a) 3 13. 0% 27 90. 0%
b) 20 87. 0% 0 0. 0%
c) 0 0. 0% 1 3. 3%
Ultima întrebare a ridicat adevărate probleme elevilor clasei a VII-a. Nimeni nu a știut răspunsul
corect. Cu un procentaj copleșitor, ei au ales prima variantă de răspuns. Un elev nu a știut că nu trebuie să
insiste atunci când persoana căutată nu răspunde la telefon. Unui băiat i s-au părut corecte toate cele trei
variante de răspuns, fapt care a condus la anularea răspunsului, iar unul a ales exact variantele greșite (prima
și a treia). Acest lucru a demonstrat că nimeni nu cunoaște semnificația expresiei „Nu-i nimic!”. Toți au
crezut că aceasta constituie o formulă de adresare politicoasă, ceea ce nu este deloc adevărat. Alegerea
făcută de elevii clasei a III-a confirmă încă o dată faptul că stăpânesc cunoștințele de bază ale unei
comportări civilizate.
Situația pe clase arată astfel:
Clasa a III-a
Punctaj 15 p. 14 p. 13 p. 12 p. 11 p. 10 p.
Nr. elevi 8 6 3 5 1 0
Clasa a VII-a

Punctaj 15 p. 14 p. 13 p. 12 p. 11 p. 10 p. 9 p. 8 p. 7 p. 6 p.
Nr. elevi 0 1 5 11 2 5 1 2 2 1
Comparând rezultatele înregistrate de elevii celor două clase, observăm că toți școlarii din clasa a III-
a au obținut punctaje de peste 10 unități, pe când colegii lor mai mari au realizat acest lucru doar în proporție
de 63%. De asemenea, au existat 8 elevi de clasa a III-a care au obținut punctaj maxim, pe când cei mari
nu au reușit această performanță. În schimb aceștia au înregistrat punctaje de 10 și sub 10 unități, respectiv
37% dintre ei, ceea ce nu este deloc îmbucurător.

Concluzii
Chestionarul aplicat elevilor clasei I, celor din clasa a III-a și celor de gimnaziu (clasa a VII-a) a scos
în evidenţă nivelul mai bun de pregătire a școlarilor care au desfășurat disciplina opțională intitulată „Să
învățăm bunele maniere!” pe parcursul unui an școlar, față de al celor care nu au beneficiat de acest obiect
de învățământ și care, în consecință, nu dețin suficiente cunoștințe referitoare la normele de bază ale
conduitei civilizate și manierate.
Rezultatele înregistrate de elevii clasei a III-a au fost net superioare, ceea ce înseamnă că școlarii nu-
și pot însuși astfel de cunoștințe în mod spontan, ci numai într-un cadru organizat, în mod sistematic, pe o
perioadă mai îndelungată de timp, și, bineînțeles, sub îndrumarea competentă a cadrului didactic. De
asemenea, este nevoie de o exersare a conduitei prin participarea activă a copiilor, în primul rând la jocurile
de rol pe care învățătorul le poate organiza și desfășura la nivelul clasei, iar în al doilea rând la acţiuni
cultural-educative care, ulterior, vor avea o influenţă formativă asupra dezvoltării laturii sociale
responsabile a personalităţii. Toate aceste activități constituie baza unei vieţi sociale complexe în care
copilul tocmai a păşit odată cu momentul intrării sale în şcoală.
În condiţiile debutului şcolarităţii la vârsta de 6 ani, Planul de învăţământ în vigoare încearcă să
satisfacă interesele şi nevoile individuale ale şcolarilor mici, respectând particularităţile de vârstă ale
acestora. Personal consider că această disciplină este deosebit de importantă şi cred că ar veni în sprijinul
elevilor dacă ar fi inclusă în planul de învăţământ, în cadrul ariei curriculare „Om și societate” sau
„Consiliere şi orientare”, în curriculum-ul nucleu, începând chiar din clasa pregătitoare. Având un obiect
de învățământ de sine stătător, micii școlari își formează un imens „bagaj” de cunoștințe cu privire la
comportarea civilizată acasă, la școală, în societate, utilizând un limbaj specific etichetei. De asemenea,
aceștia își dezvoltă anumite conduite relaționale în cadrul familiei, al grupurilor sociale, contribuind la
conturarea unor modele comportamentale.
Ținând cont de faptul că societatea actuală oferă tinerilor exemple care nu sunt demne de urmat,
consider că este bine ca elevii să fie îndrumați şi sprijiniți permanent în acest sens, încă de la vârste fragede,
pentru a-și forma deprinderi de conduită civilizată și manierată. Cu cât acest lucru se întâmplă mai devreme,
53
cu atât șansele de reușită în viață sunt mai mari. Sigur, nu este ușor să-i înveți pe copii bunele maniere, dar
efortul depus va aduce satisfacții multiple în timp. Un elev care se poartă frumos este adorabil și va deveni
cu siguranță un adult politicos, manierat.
„Cei şapte ani de acasă” constituie esența educației, însă școlii îi revine nobila datorie să clădească,
în parteneriat cu familia, omul frumos la suflet şi în purtare.

54
 IMPORTANȚA PARTENERIATULUI EDUCAȚIONAL DINTRE PĂRINTE-
GRĂDINIȚĂ

GRUPA MARE
ED. PROFESOR LIMBA GERMANĂ: MARINCAȘ ANDREEA DORA
GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 46 ALLEGRIA ORADEA
Importanța parteneriatului educațional dintre părinte-grădiniță

“Fiecare copil pe care îl educăm este un OM dăruit societăţii” (N. Iorga)

În primele etape ale vieţii, responsabilitatea educării copilului revine familiei. În mod firesc, părinţii
sunt primii educatori ai copilului. Copiii sunt apoi înscrişi în grădiniţă, instituţie care le asigură condiţiile
necesare pentru dezvoltarea în concordanţă cu nevoile individuale. Vine apoi rândul profesioniştilor din
grădiniţe şi şcoli să se ocupe de educarea şi formarea copiilor printr-o metodologie şi un curriculum specific
vârstei acestora.
Grădiniţa este un important mediu de socializare, îi ajută pe copii să interacţioneze cu alţi copii, dar
şi cu adulţi şi le oferă acestora un mediu primitor, adecvat învăţării. Totodată, grădiniţa oferă suport pentru
valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil, pentru dezvoltarea capacităţii de a intra în relaţie
cu ceilalţi copii şi cu adulţii. De asemenea, grădiniţa sprijină copilul în interacţiunea cu mediul, favorizează
descoperirea de către fiecare copil a propriei identităţi şi îi formează o imagine de sine pozitivă. Dar
educaţia copiilor, priviţi ca cei mai tineri membri ai unei comunităţi, este responsabilitatea întregii
comunităţi. Ea este leagănul creşterii şi devenirii copiilor ca viitori adulţi responsabili de menirea lor în
folosul întregii comunităţi, motiv pentru care cel mai important parteneriat care este necesar a fi
implementat este cel dintre grădiniţă şi familie.
Activităţile desfăşurate în parteneriat cu părinţii sunt modalităţi propice pentru atingerea unor
obiective comune în ceea ce priveşte educaţia preşcolarilor, la acestea adaugându- se plăcerea de a fi alături
de colegi, activităţile desfăşurându-se într-o atmosferă de voie bună, având, pe lângă valoarea social–
educativă şi un efect reconfortant.
Din acest motiv, recomandăm părinţilor:
• să le prezinte copiilor grădiniţa ca un loc în care ei se pot juca împreună cu alţi copii, în care pot
învăţa lucruri noi şi interesante;
• să cunoască programul grădiniţei şi pe educatorii copilului lor;
• să vorbească cu educatorii, să stabilească o relaţie adecvată cu aceştia;
• să ofere informaţii suficiente educatorilor şi să ceară sfatul acestora;
• să participe la evenimentele din grădiniţă (Ziua copiilor, Ziua grădiniţei, serbări, şezători etc. );
• să se ofere voluntari prin implicarea în activităţi şi să ceară şi membrilor comunităţii lucrul acesta;
• să dorească să participe la luarea unor decizii cât mai bune pentru grădiniţă;
• să discute permanent cu copilul despre ce se întâmplă în grădiniţă;
• să creeze acasă un mediu bun de joc şi educaţie.
Din această perspectivă, la grupa mare pe care o conduc am organizat o serie de activităţi în
parteneriat cu părinţii, care s- au bucurat de un real succes, atât în rândul preşcolarilor, cât şi al părinţilor.

55
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE
PARTENERIATUL FAMILIE – ȘCOALĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR, MARIȘ CONSTANȚA

LICEUL TEHNOLOGIC DE TURISM ȘI ALIMENTAȚIE,
ARIEȘENI
Fiecare studiu ce are ca obiectiv educaţia arată că familia şi şcoala constituie mediile socio-culturale,
care modelează fiinţa umană de-a lungul întregii vieţi. Şcoala şi familia rămân principalele socluri de
formare a personalităţii sociale şi culturale, prima, prin pregătire temeinic organizată, după programe, cu
cadre specializate şi în perioade de timp bine definite, a doua, prin procesul real al vieţii de zi cu zi, în care
copilul, învaţă regulile primare de viaţă, deprinderea de a vorbi, de a se comporta faţă de cei din jur şi de a-
i aprecia.
Educația în familie este deosebit de importantă deoarece familia este locul în care copiii primesc
rădăcini pentru a crește și aripi pentru a zbura mai departe. În familie se învaţă pentru prima dată ce este
lumea, ce este bine și ce este rău. „Cei șapte ani de acasă" este o expresie care exprimă educația unei
persoane. Spunem despre cineva că are „cei șapte ani de acasă” atunci când îi apreciem manierele și
modalitatea respectuoasă de a-i trata pe cei din jurul său.
Familia reprezintă o instituție sacră, la care iau parte părinți și copii, un refugiu în fața singurătății,
devenind un spațiu atât al perpetuării valorilor, cât și al transmiterii lor din generație în generație. Una dintre
cele mai puternice legături interumane este, cu siguranță, cea dintre o mamă și copilul său și de aceea sunt
de acord cu ideea expusă în afirmația lui Honore de Balzac din opera „Gobsek” conform căreia capacitatea
de a iubi a unei mame este nemărginită și necondiționată, aceasta fiind capabilă întotdeauna să ierte.
Familia are un rol esenţial în educaţia copilului, este nucleul în care copilul se formează ca om. Ea
are un rol decisiv în ceea ce priveşte viitorul social şi spiritual al copilului pentru că ştim că „există
evenimente care-şi pun pecetea asupra mentalităţii individului”, respectiv a copilului. Felul în care părinţii
se raportează la copii, afectează în mod dramatic modul în care copilul se va raporta la societate. Educaţia
copiilor presupune întâi de toate desăvârşirea propriei noastre educaţii, a sentimentelor noastre.
Părinţii trebuie să se străduiască să dea dovadă de o moralitate ireproşabilă, de integritate şi educaţie
aleasă, fiind formatorii unei generaţii, ca astfel copiii să-i poată urma avându-i ca model.
Direcţia spre care va merge copilul se trasează încă din familie, locul unde se va forma idealul său.
Acesta se formează din copilărie până la adolescenţă. Astfel, când relaţiile dintre părinţi au fost armonioase,
idealul adolescentului include un model care le seamănă.
Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la
maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce.
Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în
mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Copiii preiau totul şi imită totul. Familia
exercită o influență deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunoștintele despre natură,
societate, deprinderile igienice, obișnuințele de comportament copilul le datorează educației primite în
familie.
Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte
cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul tinerilor
au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.
Principala condiţie ca un copil să primească o educaţie corectă o reprezintă capacitatea părinţilor de
a o face, şi în acelaşi timp, intensitatea şi sinceritatea iubirii părinţilor. Dar asta înseamnă că orice copil care
nu a primit o educaţie aleasă este condamnat la un eşec social şi spiritual? Se pare că aceasta depinde de
puterea de autoeducare a copilului dar şi de persoanele cu care intră în contact. Persoanele care intră în
contact cu tineri care au avut o astfel de educaţie în copilărie, tind să-i judece, dar soluţia este să-i ajute să
se integreze, dovedind răbdare şi altruism. Vor primi în schimb fericirea celuilalt ca stimulent asupra
propriei fericiri.

56
 Școala nu poate face ceea ce părinții nu fac și invers. Fiecare instituție, atât cea a familiei, cât și a
școlii, are roluri bine definite, iar împreună se completează și potențează, nu se anulează, nici nu se
înlocuiesc una pe alta. Implicarea părinților înseamnă prezența activă în demersul învățării prin asigurarea
de materiale necesare, suport logistic, explicații, încurajări, medierea conflictelor, blândețe, înțelegere,
disponibilitate. Să comunici constant cu educatoarea, învățătoarea, dirigintele, directorul, profesorul
consilier, pentru a vedea unde este necesară susținerea și ce poate fi îmbunătățit, reprezintă un bun început
în înțelegerea provocărilor pe care elevul le poate traversa, la un moment dat, pe parcursul formării sale.
Amprenta educativă a familiei, mai ales în prima parte a vieţii copilului, este decisivă şi consolidează
eforturile educative ale şcolii, numai atunci când conlucrează continuu şi consistent, în acţiuni ce se
completează, mobilizând în aceeaşi măsură elevii, ca subiecţi activi ai procesului educativ. Studiile de
specialitate pledează tot mai mult pentru strânsa legătută dintre şcoală şi familie, şi invers, părinţii fiind
recunoscuţi ca adevăraţii „strategi” ai acţiunii educative ale cărei mize sunt complexe.
Școala şi familia se pot transforma în structuri dinamice, coordonatoare ale unei mase mari de
colaboratori: copiii, elevii, asupra cărora trebuie să vegheze pentru buna lor încadrare în sistemul
obligaţiilor, îndatoririlor şi disciplinei şcolare, pentru creşterea calităţii activităţii educative şi a produsului
uman final, viitorii cetăţeni. Familia este partenerul tradiţional al şcolii deoarece influenţează atitudinea
copilului faţă de învăţătură, motiv pentru care şcolarizarea nu se poate realiza fără participarea activă a
părinţilor. Alături de şcoală, familia este unul din factorii care se preocupă de educaţia omului. De educaţia
oamenilor se ocupă şi alte persoane, instituţii şi organizaţii sociale, dar influenţele educative exercitate de
acestea sunt mai puţin organizate decât cele ale familiei și şcolii. Familia asigură sentimentul siguranţei şi
îl ajută pe copil să depăşească obstacolele inerente vieţii, este punctul de sprijin, educându-l să devină
persoană responsabilă, adaptată timpului în care trăiește.
Educaţia în familie, prin “cei şapte ani de-acasă”, influenţează puternic întreaga existenţă a
individului, indiferent dacă el recunoaşte sau nu. Părinţii sunt modele pe care copiii, conştient sau
inconştient, le văd cu ochii minţii şi le urmează. Familia înseamnă înţelegere, bucuria de a sta împreună, de
a fi cu toţii în diferite ocazii, de a pleca în vacanţe. Ea este cea care mediază comunicarea cu celelalte
componente sociale, în special cu şcoala. Şcoala este un factor care ajută copilul în desăvârşirea propriei
personalităţi. Factorii determinanţi în dezvoltarea personalităţii copilului sunt şcoala şi familia. În cadrul
familiei moderne se produc unele mutaţii, care constau în înlocuirea familiei formată din trei generaţii cu
familia formată din două generaţii, bunicii participând din ce în ce mai puţin la educaţia nepoţilor. Alte
influenţe sociale pot fi considerate migraţia de la sat la oraş şi urbanizarea satelor. Astfel cresc posibilităţile
de folosire a mijloacelor audio - vizuale, contactul cu tehnica, preocupările culturale şi sportive. Climatul
educaţional familial cuprinde ansamblul de stări psihice, modurile de relaţionare interpersonală, atitudini
ce caracterizează grupul familial o perioadă mare de timp. Acest climat poate fi pozitiv sau negativ. Şcolarul
are nevoie acasă de un mediu de viaţă în care să se simtă în siguranţă. Într-un climat educativ bun părinţii
sunt calmi în raporturile cu copiii, fără a le satisface orice capriciu. Copilul simte că părinţii se ocupă de el,
că sunt interesaţi de necazurile şi problemele lui, ca şi de rezultatele şcolare. Climatul familial negativ este
caracterizat prin lipsa de autoritate a mamei, rolul de părinte nu este îndeplinit cu calm şi consecvenţă,
părinţii ajungând deseori la divergenţe în legătură cu disciplinarea copilului. Copilul respins este brutal,
singuratic, necomunicativ, certăreţ.
Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din următoarele puncte de vedere: fizic,
intelectual, moral și estetic. Familia se preocupă de dezvoltarea fizică a copiilor. Ea asigură hrana şi
îmbrăcămintea copiilor, îi fereşte de pericole, le lasă timp de joacă, le creează condiţii cât mai bune de
odihnă şi se îngrijeşte de sănătatea lor. Dezvoltarea intelectuală este cea mai importantă. În cadrul familiei
copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, precizia vocabularului şi corectitudinea exprimării copilului depind
de munca depusă de părinţi în această direcţie. Familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele
uzuale (ex: despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice etc. ).
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. În
realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil.
Îndeplinirea cu succes a funcţiilor familiei implică respectarea cerinţelor socio - educaţionale: preocuparea
permanentă a părinţilor de a-şi ridica nivelul pregătii profesionale pentru a putea fi model şi pentru a sprijini

57
copiii în dezvoltare; antrenarea copiilor, în funcţie de particularităţile de vârstă, la viaţa şi munca variată a
familiei, sprijinirea copiilor la învăţătură, prin supravegherea şi îndrumarea lor în efectuarea temelor.
Mijloacele negative de educaţie precum: bătaia, luarea dreptului la hrană sau insultele, care jignesc
fizic şi moral, lasă amintiri neplăcute în mintea copiilor. Indiferenţa (abandonul educativ), ca şi „cicălirea"
educativă, trebuie să fie evitate de către părinţi. O educaţie părintească bazată pe convingere este mai
eficientă şi de lungă durată, mai fiabilă, mai plină de satisfacţii pe termen lung, atât pentru părinţi, cât şi
pentru copii. Astăzi, relația familie - școală este o prioritate. Însă este nevoie de timp și de efort, întrucât
problemele comportamentale și de educație ale elevilor nu dispar după o singură intervenție. Uneori, atât
familia, cât și școala vor fi nevoite să lucreze împreună ani întregi pentru soluționarea problemelor comune
și pentru a-și oferi ajutor reciproc în vederea accelerării progresului școlar al copiilor.
În același timp, este nevoie de acceptarea necondiționată a celuilalt. Relațiile de colaborare sunt mult
mai îmbunătăţite atunci când educatorii îi abordează pe părinți la nivelul la care se află aceștia, nu la nivelul
la care ei (educatorii) cred că ar trebui sau ar putea să fie. Privind parteneriatul familie-școală cu deschidere
și interes, într-o manieră dinamică și flexibilă, suntem în măsură să evităm o anumită rutinizare a relaționării
și să depășim modalitățile tradiționale, clasice, de lucru cu părinții. În cadrul unor coordonate definite de
respect mutual, permisivitate, acceptare necondiționată, căldură, empatie și absența oricărei exploatări,
parteneriatul are șansa de a fi constructiv. Numai astfel vom reuși să găsim în psihologia educațională un
loc adecvat parteneriatului, astfel încât perspectiva din care sunt privite locul și rolul copilului să permită o
conexiune eficientă a școlii cu viața reală, elevul învățând în cele din urmă să fie bine ancorat în realitate
și, în același timp, un model pentru alții. În consecință, unul dintre scopurile principale ale parteneriatului
este crearea unui mediu educațional care să activeze potențialul de învățare al elevilor și să încurajeze
implicarea activă în învățare. În acest sens, școala trebuie să asigure un climat în care atât elevii, cât și
părinții să se simtă confortabil şi, pe cât posibil, să fie protejați de tentația de a asocia școala cu sentimentul
de eșec. Dacă interacțiunile dintre familie și școală sunt de calitate, cei care contribuie la stabilirea acestor
relații se vor simți mai puternic conectați, mai optimiști, mai respectați și mai pregătiți în ceea ce privește
ajutorul pe care îl pot oferi elevilor în procesul învățării. Școala așteaptă ca părinții să fie implicați, dar
implicarea lor depinde de măsura în care sunt invitați, informați și implicați în tot ce se întâmplă.

Bibliografie:
1. Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996;
2. Educaţia adulţilor: baze teoretice şi repere practice/ coordonatori Ramona Paloş, Simona Sava,
Dorel Ungureanu – Iaşi, Polirom, 2007;
3. Familia și rolul ei în educarea copilului/ coordonator Elena Bonchiș – Iași, Polirom, 2011;

58
 ROLUL FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII ELEVULUI

MÁRKÓ LENKE, PROFESOR ÎN ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ GAÁL MÓZES
Lumea contemporană, nu numai prin ritmul rapid impus schimbării, ci și prin complexitățiile ei, prin
noutățile pe care le realizează si le prognozează, pune in fața oamenilor de toate vârstele, noi si noi probleme
de ordin economic, cultural, științific, etc. Acestei societăți trebuie să-i facă față copilul de astăzi si familia
sa. Educația, sub toate formele ei, este chemată să găsească soluții prin care omul sa se adapteze rapid si
eficient la societatea viitorului. Cunoașterea particularităților dezvoltării personalității, a factorilor care
contribuie la desavârșirea acesteia, a problemelor pe care le ridică ea, contribuie în mare măsură la găsirea
unor soluții adecvate.
Influențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin
acțiuni mai mult sau mai puțin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de către membrii
familiei, precum și prin climatul psihosocial existent in familie. Modelele de conduită oferite de părinți, pe
care copiii le preiau prin imitație si învățare, precum si climatul socioafectiv în care se exercită influențele
educaționale (“cei șapte ani de acasă”) constituie primul model social cu o influență hotărâtoare asupra
copiilor privind formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare și relaționare în raport cu
diferite norme si valori sociale. Este unanim recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel
în familie, mai mult sau mai puțin conștientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalității,
precum și rezultatele școlare ale copiilor, comportamentul lor sociomoral.
În urma cercetărilor, s-a ajuns la concluzia că stimularea intelectuală în primii ani de viață, climatul
emoțional stabil din mediul social apropiat (familie, de cele mai multe ori), și suportul parental continuu,
sunt factori determinanți în dezvoltarea personalității copilului.
Dezvoltarea personalitătii copilului este rezultatul unui ansamblu de factori: familiali, școlari,
comunitari. Factorii familiali sunt ca proximitate si importanță cei mai importanți în dezvoltarea unei
personalități armonioase. Rezultatele mai multor studii arată că elevii care sunt înconjurați de dragostea si
ajutorul membrilor familiei au rezultate mult mai bune la școală față de copiii ai căror părinți lucrează de
dimineață până seara și care nu petrec prea mult timp împreună cu ei. De ce este importantă familia in
educația copiilor? Pentru că are o influență deosebită asupra copiilor, care dobândesc mult mai repede si
mai ușor cunoștințe despre obiceiuri comportamentale, stil de viață, societate si natură de la persoanele
apropiate, cu autoritate in viața lor, decât de la profesori sau necunoscuți. De asemenea, familia are un rol
foarte important în dezvoltarea copiilor atât din punct de vedere intelectual, cât si fizic, moral și estetic.
Părinții sunt cei care de cele mai multe ori asigură hrana si celelalte elemente necesare copiilor: hăinuțe,
cărți, rechizite, jucării, ceea ce îi determină pe cei mici să înțeleagă că au datoria sa împlinească așteptările
pe care le au adulții de la ei.
Mai mult decât atât, părinții au datoria de a le forma copiilor constiința, caracterul, voința,
personalitatea si simțul responsabil, dinainte ca cei mici să ajungă pe băncile școlilor.
Analizând situațiile concrete în care se manifestă acțiunile educative in familie, putem identifica mai
multe tipuri de părinți: unii înțeleg să-și armonizeze sistemul lor de acțiuni educative cu cele ale școlii, ale
specialiștilor în domeniul muncii educative; alții nu conștientizează efectele negative ale strategiilor
educative utilizate, sau, si mai grav, refuză să recunoască faptul ca relațiile lor educaționale cu copiii sunt
deficitare. Aceștia din urmă sunt convinși că nereușitele educaționale, rezultatele slabe la învțătură,
comportamentele inadecvate, chiar aberante, sunt determinate de factori străini, ori necunoscuți familiei.
Acțiunile educative ale școlii nu trebuie să neglijeze asemenea aspecte. Întrunirile cu părinții, mai mult sau
mai puțin organizate, trebuie să fie un prilej de a conștientiza consecințele imediate si de perspective ale
strategiilor lor educaționale.
Comportamentele educaționale ale părinților, chiar dacă sunt bine intenționate, pot avea efecte
negative asupra copiilor, din cauza neadecvării lor la particularităților de vârstă si individuale, la situații
concrete de acțiune, la sistemul de cerințe adresate copiilor, etc.

59
 Severitatea exagerată – manifestată prin interdicții, prin brutalitate si prin privațiuni de tot felul – își
va lăsa amprenta asupra personalității in formare a copilului. Astfel de părinti impun un regim de viață și,
in special de învțătură, peste limitele de toleranță psihologică si psihofiziologică specifică vârstei. Ei impun
copiilor lor un volum mare de sarcini, interzic participarea la activități recreative, la jocurile specifice
vârstei si utilizează frecvent pedepse care lezează demnitatea copiilor, chiar pedepse corporale. În afara
programului școlar, copiii sunt puși adeseori să învețe mai multe limbi străine, să desfășoare activități
artistico-plastice, sportive, etc, chiar dacă nu au aptitudini in acest domeniu.
La rândul lor, părintii superprotectori, care depun eforturi exagerate pentru a proteja copilul, pot
constitui piedici în formarea si dezvoltarea personalității copilului. Acești părinți consideră că școala, viața
în general, are o serie de cerințe care depășesc posibilitățile copilului sau copiii lor sunt fie ”de o inteligență
rară”, fie neajutorați, plăpânzi, fragili, și de aceea trebuie menajați.
Considerând ca nici unul dintre aspectele climatului familial prezentat nu este favorabil dezvoltării
armonioase a personalității copilului, concluzionăm că ”școlarul are nevoie acasă de un cadru general de
viață în care să se simtă in siguranță”. Pentru aceasta el are nevoie de părinți calmi, înțelegători, afectuoși,
destul de maleabili în raporturile cu copilul, fără a da dovadă de slăbiciune. El are nevoie să simtă că părinții
se ocupă de el, că iau parte la micile lui necazuri și la problemele care îl intristează, și că nu se
dezinteresează de ceea ce se înâmplă la școală. Dar în același timp el are nevoie de un cadru de disciplină
destul de ferm pentru a nu-l lăsa să-și închipuie că libertatea lui e fără margini si, totodată, să știe că părinții
săi împărtățesc același nivel de exigență. ”(M. Gilly).
În condițiile social-economice actuale, se manifestă două tendințe contradictorii: părinții sunt
îngrijorați de viitorul copiilor lor, dar în același timp nu mai au timp și răbdare să acorde atenție problemelor
acestora. Relația lor cu școala este ignorată sau evitată, acțiunile educative ale celor două instituții
exercitându-se oarecum paralel.
Este o sarcină a școlii, a personalului didactic, să identifice situațiile problematice din familiile
copiilor, să dirijeze pe cât posibil strategiile educative ale acestora în favoarea elevului si mai ales să
conștientizeze faptul că relația de colaborare școală-familie este determinantă în obținerea performanțelor
școlare.

BIBLIOGRAFIE:
BIRKH, HAYWARD S., Diferentele individualizate – Ed. Tehnica Bucuresti 1999. GILLY, Elev bun
– elev slab, EDP Bucuresti 1973;M. GOLU, Dinamica personalitatii, Ed. Geneze Bucuresti 1993

60
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

MARTON EMŐKE CSILLA

MIERCUREA NIRAJULUI
Problema educaţiei este abordată astăzi în strânsă legătură cu problematica lumii contemporane, lume
caracterizată prin importante transformări, prin cerinţe şi aspiraţii specifice, prin schimbări în toate
domeniile.
Educaţia trebuie să se manifeste în permanenţă ca o acţiune unitară, coerentă, iar implicarea acestui
deziderat rezidă în strânsă legătură dintre familie şi mediul educaţional. Acest lucru impune ca părinţii să
fie parteneri egali în educaţia copilului.
În condiţiile unei atmosfere familiale echilibrate şi prielnice dezvoltării copilului de vârsta preşcolară,
familia este în primul rând cadrul existenţei biofizice, al acestei dezvoltări.
În primul rând în familie este comportamentul moral ca rezultat al unui sistem de cerinţe precise,
categorice dublat de un permanent respect pentru copilul care trebuie să se simtă iubit şi ocrotit.
Importantă pentru formarea copilului în sensul cultivării şi promovării adevărului este consecvenţa
între vorba şi fapta adultului, între cele teoretizate şi cele ce-i pot fi concret demonstrate. Aceluiaşi cadru
educaţional de familie îi sunt proprii şi cultivarea dragostei faţă de frumos, privită ca un aspect al pregătirii
bunului gust al copilului faţă de îmbrăcăminte, de ţinuta fizică, de cadru al locuinţei, precum şi ca frumuseţe
în comportare, în relaţiile cu cei din jur.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influenţează şi
modelează persoana umana. Unii merg chiar mai departe şi susţin că acţiunea ei asupra persoanei e atât de
mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale. Aceasta este cu deosebire cazul cercetărilor care
vin dinspre psihanaliza, psihologia socială şi sociologie susţinând că familia este: adevăratul laborator de
formare a persoanei.
Transformarea individului în persoană adică în “individ cu status social” este întâi de toate opera
familiei. Sunt două cauze care explică această influenţă a familiei asupra persoanei: una este legată de faptul
că acţiunea familiei se exercită mai de timpuriu iar a doua de acela că multă vreme familia e calea prin care
se canalizează oricare altă acţiune de socializare, ea fiind identică cu întreaga lume socială a copilului.
Legătura copilului cu familia este extrem de puternică şi – din multe puncte de vedere – de neînlocuit.
Considerată în substanţialitatea efectelor pe care le produce, familia îndeplineşte importante funcţiuni în
procesul general al integrării copilului în mediul social.
Între factorii educaţiei, familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece, în
ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe în familie.
,,Şcoala incearcă să se pună de acord cu noi părinţii;noi familia incercăm să ne punem de acord cu
şcoala. Care sunt căile cele mai potrivite?”
În baza cercetărilor făcute în şcolile din S. U. A. şi în în unele ţări din Europa, a reieşit faptul că,
atunci când şcolile, familiile şi comunitatile colaborează ca parteneri, beneficiarii acestei colaborări sunt
elevii.
Parteneriatul are un rol deosebit în funcţionarea şcolii, în îndeplinirea obiectivelor acesteia şi se poate
realiza astfel: Ajută profesorii în munca lor, perfecţionează abilităţile şcolare ale elevilor, îmbunătăţesc
programele de studiu si climatul şcolar, îmbunătaţesc abilităţile educaţionale ale parinţilor elevilor, dezvoltă
abilităţi de lideri ale părinţilor, facilitează legătura dintre familii, personalul şcolii şi al comunitaţii, oferă
servicii şi suport familiilor, creează o atmosfera mai sigura în şcoală.
În final pot să spunem, că școala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a
tinerei generaţii. Ea este factorul decisiv care contribuie pentru formarea unui om apt capabil sa participe
la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la viata, să fie pregătit pentru muncă. Menirea şcolii este nu
numai de a inzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.

61
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE

PROFESOR LIMBA ENGLEZĂ, MĂRUNȚIȘ ISABELA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „G. E. PALADE”, JUDEŢUL BUZĂU
Motto: “Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei care le dau viață; de aceea
pe lângă viață, dăruiți copiilor și arta de a trăi bine, educându-i.” Aristotel

Familia este prima şcoală a copilului, iar plăcerea pe care copilul o descoperă în actul învățării este
asigurată de adulți și împreună cu aceștia. Învățarea este influențată de valorile culturale și spirituale care
sunt cultivate în preajma preșcolarului. Dacă între valorile din mediul familial și cel școlar apare o
discordanța severă, elevul le va îmbrățișa pe cele din familie pentru că ele sunt adânc înrădăcinate în mintea
sa, ca urmare a faptului binecunoscut că modelul parental este cel mai puternic model, cel pe care copilul
îl va urma inconștient, chiar și în cele mai rebele perioade ale dezvoltării sale.
Unul dintre cele mai importante obiective educative ale grădiniței, şcolii şi familiei este formarea la
elevi a unei atitudini pozitive, conştiente faţă de învăţătură. Acest lucru nu se poate realiza decât dacă există
încrederea în sine. Aceasta se dezvoltă încă din primele zile de viaţă şi se construieşte progresiv în timpul
copilăriei şi al adolescenţei. Făurirea ei se realizează prin achiziţii succesive şi influenţe diverse, dar totul
începe în familie și se continuă la grădiniță și apoi la școală.
Atitudinea elevului faţă de muncă şi faţă de învăţătura este rezultatul influenţelor educative exercitate
de familie, grădiniță şi şcoala asupra lui. Dacă părinţii şi educatorii se preocupă nu numai de suma
cunoştinţelor educative pe care şi le însuşeşte elevul, ci şi de atitudinea lui faţă de munca şcolară, dacă
elevul îşi pregăteşte lecţiile din proprie iniţiativă, în baza unor deprinderi de muncă bine consolidate şi a
obişnuinţei de a munci sistematic, se poate afirma cu certitudine că munca educativă a şcolii şi familiei a
fost încununată cu succes.
Formarea şi dezvoltarea personalităţii umane se realizează sub acţiunea a numeroşi factori, interni şi
externi, naturali şi sociali, ca şi sub acţiunea unui ansamblu de influenţe organizate şi întreprinse deliberat
sau ocazional şi lipsite de intenţionalitate.
În lucrarea ,,Pedagogie. Fundamente teoretice”, Liliana Ezechil face diferenţa între două concepte
fundamentale, cu o deosebită semnificaţie teoretică şi practică: ,,factori educaţionali” şi ,,mediul
educaţional”.
Familia constituie unul din factorii educativi care prezintă o importanţă covârşitoare în formarea şi
dezvoltarea personalităţii. Familia are un rol important în creşterea şi educarea copiilor, reprezintă
principala verigă în dezvoltarea fizică şi psihică a acestora.
Între mediile educaţionale, şcoala reprezintă o instituţie socială specifică, având destinaţia de a
realiza, preponderent, pregătirea tinerelor generaţii pentru integrarea socială.
În mod constant copiii învaţă cum să relaţioneze cu sine şi cu ceilalţi, cum să exploreze şi să rezolve
probleme, învaţă comportamente. Această învăţare se realizează prin interacţiunea cu ceilalţi: părinţi,
profesori sau copii. Comportamentul acestora reprezintă modele de comportament pentru copil.
Familia este prima colectivitate care îşi pune amprenta pe caracterul omului şi, în acelaşi timp, şcoala
este cea care pune temelia viitoarei personalităţi.
Între cei doi factori trebuie să existe o permanentă colaborare bazată pe încredere, respect, stimă,
cointeresare în obţinerea eficienţei maxime în educaţia copilului. Elevii noştri vor fi mai bine pregătiţi cu
cât vom şti să colaborăm mai mult cu părinţii şi cu alţi factori educativi.
După unii analişti, şcoala are de îndeplinit trei obiective majore: de a pregăti individul pentru o
activitate benefică, de a-l forma ca viitor cetăţean şi de a-l împlini ca fiinţă umană. Şcoala nu trebuie să
ofere doar informaţii de ordin ştiintific, ci să formeze elevul ca pe un individ capabil să se integreze socio-
profesional, să-şi canalizeze energia şi aptitudinile într-o direcţie corectă, să se manifeste plenar, să fie
receptiv la valorile culturale, religioase şi morale ale societăţii în care trăieşte.

62
 Toate acestea nu se pot realiza decât printr-o colaborare strânsă şi susţinută dintre familie şi şcoală.
Doar aşa ele pot pune în aplicare acest proces de educare a fiinţei umane în devenire. Important este ca
aceşti doi factori să-şi dirijeze acţiunile spre un scop comun.
Şcoala a fost întotdeauna mijlocul cel mai important pentru transferarea comorilor tradiţiei de la o
generaţie la cea următoare. Lucrul acesta este şi mai adevărat astăzi decât în trecut, deoarece prin
dezvoltarea modernă a vieţii economice, rolul familiei de purtător al tradiţiei şi al educaţiei a slăbit. Viaţa
şi sănătatea societăţii umane depinde, astfel, de şcoală într-o măsură şi mai mare decât în trecut. Orice
profesor este şi un creator de modele, de proiecte educaţionale, de metode şi procedee, un inovator. O
asemenea calitate îi pretinde profesorului imaginaţie, abilitate, inovatie in toate imprejurarile nu numaai in
cadrul lectiilor. El este specialistul care acordă o asistenţă psihopedagogică indispensabilă dezvoltării
multilaterale a elevului.

63
 FAMILIA -PRIMATUL ÎN EDUCAȚIE

PROF. CRISTINA MATE

COLEGIUL NAȚIONAL PEDAGOGIC
„ȘTEFAN CEL MARE” BACĂU

Fiecare om se naşte într-o familie, trăieşte într-o familie şi apoi îşi formează o familie. De aceea
familia este foarte importantă. Familia umană a fost în planul lui Dumnezeu încă de la începutul lumii ca o
instituție în care membrii ei sunt egali în demnitate. În familie persoana este protejată, se dezvoltă, primește
primele informații despre lumea înconjurătoare, primele norme de conduită, primește educație astfel încât
să se poată integra în societate. Familia este comunitatea unde se formează viitorii cetățeni, dar și viitorii
părinți care sunt chemați să educe generațiile viitoare pentru a fi oameni responsabili, care să aprecieze
adevăratele valori și să le îmbrățișeze.
Părinții, care au conlucrat cu Dumnezeu pentru a da viață copiilor lor, au întâi de toate datoria de a-i
iubi pe copii, de a le asigura climatul social și afectiv necesar dezvoltării armonioase pe toate planurile.
Familia este cadrul în care începe educația copiilor, „cei șapte ani de acasă” fiind hotărâtori pentru
viitorul lor. Părinții sunt primii și principalii educatori ai copiilor. Obligația părinților de a-i educa pe copii
este esențială și de neînlocuit și de aceea educația copiilor nu poate fi încredințată vreodată, în totalitate,
altora. În familie copilul își formează vocabularul, învață să socializeze cu ceilalți, învață cum să se
comporte cu cei din jur în diferite situații. Rolul părinților în educarea și formarea noilor ființe pentru a
deveni cu adevărat fii ai lui Dumnezeu și buni membri ai societății este atât de important încât atunci când
educația lipsește, cu greu poate fi remediată. Părinții trebuie să asigure o atmosferă care să favorizeze
educația completă a copiilor. Ei au datoria de a se îngriji de cele necesare trupului copiilor: hrană,
îmbrăcăminte, locuință etc. Părinții sunt cei dintâi responsabili de educația morală și religioasă a copiilor
lor. Educația la credință, la rugăciune, la practicarea virtuților morale: respect, caritate, iertare, slujire
dezinteresată a aproapelui, stăpânire de sine, sinceritate etc. trebuie să înceapă de la o vârstă fragedă. Prin
discuții, lecturi dirijate, dezbaterea unor situații, dar mai ales prin exemplul personal, părinții îi pot educa
pe copii și pot sădi în ei virtuțile morale, umane, dar și religioase. În primii ani de viață copiii învață foarte
mult imitându-i pe părinți. De aceea exemplul pozitiv sau negativ al părinților își va pune amprenta și asupra
copiilor.
Educația dată de părinți se referă și la formarea intelectuală și profesională. Copiii au dreptul să-și
urmeze propria vocație în ceea ce privește profesia și starea de viață, iar părinții ar trebui să-i susțină în
aceste alegeri.
Alături de familie, Biserica și mai ales școala sunt factori importanți în dezvoltarea personalității
copilului. Fiind cei dintâi răspunzători de educația copiilor, părinții au dreptul de a alege școala în care să
fie formați copiii lor. Școala continuă și completează educația pe care părinții i-au dat-o copilului în familie.
Dar acesta nu înseamnă că odată cu înscrierea într-o institutie de învățământ părinții și-au încheiat misiunea
lor de a-i educa pe copii; că din acest moment școala este singura responsabilă în dezvoltarea și educația
copiilor. Parteneriatul familie-școală presupune ca familia, conștientă de rolul ei prim în educația și
formarea copiilor, să mențină legătura cu școala și să se implice în activitățile școlare și în înțelegerea
problemelor copilului. Între cei doi factori educativi, familie și școală, trebuie să existe o permanentă
colaborare, bazată pe încredere și respect reciproc, pe iubirea față de copii. Și să se aibă în vedere același
scop; formarea personalității integrale și armonioase a copiilor.
Deși criza economică și socială afectează stabilitatea familiei, iar familia este înconjurată de greutăți
care îngreunează munca părinților, aceștia nu trebuie să deznădăjduiască: să continue să-i formeze pe copii
pentru valorile esențiale ale vieții umane, căci omul este mai important prin ceea ce este decât prin ceea ce
are.

Bibliografie:
Iosif Enășoae (coord), Familia în lumea contemporană, Sapientia, Iași 2015
Conciliul ecumenic Vatican II, ARCB, București 1990

64
 ROLUL ȘI IMPORTANȚA COLABORĂRII CU FAMILIA
ÎN EDUCAREA COPIILOR
-PARTENERIATUL CU FAMILIA –

PROF. ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR MATECIUC DANIELA MARCELA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 8, CONSTANȚA
O componentă importantă a actului de educare a copilului preşcolar o constituie procesul
insformativ-educativ la care contribuie atât familia cât şi grădiniţa.
Familia este factorul educativ prioritar, întrucât educaţia începe din familie, aceasta fiind modelul pe
care copilul îl imită şi-l urmează. În familie copilul îşi face pregătirea pentru viaţă. Contribuţia familiei este
cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic şi scade pe măsură ce etapele de creştere înaintează pe treptele
superioare ontogenezei.
Familia oferă mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai vieţii, se dezvoltă şi se formează
pentru viaţă. Aceasta reprezintă primul instrument de reglare a interacţiunilor dintre copil şi mediul social.
Are rolul central în asigurarea condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei, condiţii
ce stau la baza structurării personalităţii individului. În relaţiile sale cu mama, cu tata şi cu fraţii, copilul se
integrează în relaţiile sociale, se apropie de societate, îşi cunoaşte valorile şi începe să-şi formeze imaginea
de sine.
Mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai vieţii, se dezvoltă şi se formează pentru viaţa îl
oferă familia. Astfel, familia are rolul central în asigurarea condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de
dezvoltare ale copilăriei, condiţii ce stau la baza structurării personalităţii individului. Apariţia unei
persoane micuţe în orice familie, care la început este complet dependentă de adulţi şi îşi inspiră tandreţe
aduce cu ea un enorm sens al responsabilităţii, privind modul în care să o îngrijeşti şi să o educi. Părinţii
sunt primii educatori deoarece ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima zi a
vieţii; familia este modelul pe care copilul îl imită. Totodată, modul de viaţă al familiei este principalul
reper în viaţă al copilului. Comunicarea intrafamilială influenţează decisiv dezvoltarea psihofizică a
copilului, formarea personalităţii lui. Copiii îşi observă proprii părinţi cum acţionează în rolul de părinţi.
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituind suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe
copii. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc.
În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple
de comportamente în diferite contexte.
De la părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce este bine şi ce este rău, ce este drept şi ce este nedrept,
ce este frumos şi ce este urât în comportamente. Ei sunt primele modele pentru modul în care să acţioneze
ulterior ca părinţi.
La vârsta preşcolară un factor educativ important este grădiniţa, care desfăşoară un amplu proces
instructiv-educativ şi are cadre cu pregătire profesională corespunzătoare, ce aplică metode şi procedee
pedagogice consacrate.
Educatoarea grupei trebuie să cunoască specificul fiecărui stadiu de dezvoltare a copilului,
disponibilităţile intelectuale precum şi particularităţile lui comportamentale şi caracteriale. Ea se preocupă
de socializarea preşcolarului prin integrarea lui în mediul grădiniţei, oferindu-i prilejul să cunoască mediul
înconjurător, organizând vizite în împrejurimile grădiniţei, în cartier, în oraş, la şcoală, la locul de muncă
al părinţilor etc. Treptat, cu multă răbdare, educatoarea este cea care cultivă încrederea în propriile
posibilităţi ale copiilor, integrând în jocuri şi activităţi copiii timizi, efectuând munca suplimentară
individualizată cu copiii cu deficienţe verbale, folosind jocul şi jucăriile existente pentru a-i apropia de
acestea.

65
 Grădiniţei îi revine rolul de partener în relaţiile ei cu familia iar acest rol derivă din faptul că este un
serviciu specializat, cu cadre pregătite pentru realizarea sarcinilor educaţiei copiilor cu vârste cuprinse între
3-6 ani.
Există două dimensiuni principale ale implicării reciproce a instituţiei de învăţământ şi familiei în
favoarea copilului: dimensiunea relaţiei copil - părinte şi dimensiunea relaţiei grădiniţă - familie.
Dimensiunea relaţiei copil - părinte vizează controlul frecvenţei, al rezultatelor şcolare, îndeplinirea
sarcinilor şi susţinerea spirituală şi materială a activităţii didactice a copilului. Cealaltă dimensiune se referă
la alegerea unităţii de învăţământ, la contactele directe ale părinţilor cu cadrele didactice. Aceste contacte
pot fi întâlniri colective dintre cadrele didactice şi asociaţiile părinţilor, reuniunile de informare a părinţilor
cu privire la diferite conţinuturi şi metode şcolare.
Relaţia grădiniţă - familie nu se poate constitui fără asigurarea unei condiţii de bază, fundamentală:
cunoaşterea familiei de către educatoare, a caracteristicilor şi potenţialului ei educativ. Educatoarea trebuie
să cunoască mai multe aspecte ale vieţii de familie, deoarece aceasta o ajută în cunoaşterea şi înţelegerea
copiilor cu vârste cuprinse între 3-6 ani.
Grădiniţa nu poate face minuni, iar educaţia dată în aceasta instituţie nu va avea rezultate bune, dacă
nu se va sprijini şi nu va colabora cu familiile copiilor. Nu putem educa în mod just un copil fără a-l observa
atent, fără a-l studia, fără a-i înţelege personalitatea.
Căldura raporturilor dintre părinţi şi educatoare, încrederea şi respectul reciproc se stabilesc prin
schimbul de informaţii - pentru care trebuie să găsim întotdeauna timpul necesar. Astfel, educatoarea poate
ajuta familia în cel mai simplu şi natural mod să urmeze calea justă în raporturile cu copilul său, să prevină
îndepărtarea lui sufletească, să înlăture eventualele carenţe educative. Complexitatea problemelor lumii
contemporane cere deschiderea şi flexibilizarea raporturilor în parteneriatul educaţional. Implicarea, ca
agenţi ai educaţiei, a diferitelor instituţii şi persoane din comunitate dezvoltă în prezent o imagine complexă
şi dinamică a influenţelor educaţionale. Grădiniţa, fiind puntea de legătură cu familia, are şi menirea de a
asigura părinţilor asistenţă de specialitate, informându-i asupra etapelor de evoluţie a copiilor şi venind în
sprijinul celor ce întâmpină dificultăţi în înţelegerea rolului de părinţi şi în îndeplinirea cu succes a educării
copiilor.
Ocaziile de a discuta cu părinţii pentru a găsi împreună soluţii problemelor cu care se confruntă
copilul trebuie căutate chiar şi atunci când ele nu se oferă cu uşurinţă. În general ele sunt prilejuite de acele
momente în care copilul este introdus ori este extras din programul grădiniţei. Altfel spus, cele mai frecvente
ocazii pe care le are educatoarea de a comunica cu părinţii sunt: când părinţii aduc copiii la grădiniţă; la
sfârşitul programului, când părinţii îşi iau copiii de la grădiniţă; cu prilejul diferitelor evenimente festive ce
se organizează la nivelul grădiniţei: sărbători diverse, festivităţi de început de ciclu ori la sfârşit de ciclu
preşcolar; vizite la domiciliu, lectorate cu părinţii, consultaţii pedagogice.
Cu cât cunoaştem mai bine familiile copiilor, cu atât mai eficient va fi parteneriatul cu ele. Cu cât
părinţii vor cunoaşte mai bine programul educaţional, cu atât va fi mai coerentă influenţa ambilor factori
educaţionali şi a ambelor medii educaţionale. Cu cât colaborarea dintre educator şi părinţi este mai strânsă
cu atât mai bine ambii actori vor cunoaşte mai bine copilul.
Dialogul educatoare-părinte se poate organiza, fie individual prin consultaţii, cu fiecare familie, fie
în adunările organizate cu părinţii; se informează reciproc, ceea ce contribuie atât la buna desfăşurare a
procesului educaţional din grădiniţă, cat şi la o buna educaţie în familie. Dar, dialogul deschis bazat pe
încrederea reciprocă cere timp pentru a fi clădit.
Unii părinţi, care au avut experienţe negative în timpul propriilor lor ani de şcoală, se pot simţi
intimidaţi de prezenţa unor cadre didactice. Alţii, care au fost învăţaţi că educatorul ştie cum este mai bine,
nu pun la îndoială faptele acestuia. Educatoarele la rândul lor pot să fi avut experienţe negative; probabil
unii părinţi le-au dat lecţii despre cum să-şi facă meseria. Aceste atitudini sau sentimente pot obstrucţiona
o bună comunicare.
Participarea părinţilor la activităţi ale grupei reprezintă un alt prilej de cunoaştere a părinţilor, dar
şi un mod prin care aceştia sunt familiarizaţi cu programul grupei, cu conţinutul şi metodele didactice, cu
materialele didactice şi mijloacele necesare desfăşurării activităţilor, cu modul de comunicare şi abordare
a situaţiilor problematice, cu semnificaţia respectului faţă de copil. Relaţia părinte-educatoare astfel
contribuie la constituirea unor relaţii pozitive între familie-grădiniţă, la o coerenţă a practicilor educaţionale
şi a cerinţelor referitoare la copil.

66
 Vizitele periodice la domiciliu vor fi programate la momentele convenabile acesteia şi-i oferă
educatoarei posibilitatea de a cunoaşte familia şi copilul în mediul lor propriu. Familia va fi încurajată să
viziteze la rându-i sala de grupă în orice moment. Copiii vor fi atât de încântaţi de ideea că educatoarea lor
îi vizitează. Gazdele îşi pot imagina că o astfel de vizită ar putea însemna comunicarea unor veşti proaste
astfel este necesar ca să se informeze părinţii cu ce scop sunt vizitaţi. La începutul vizitei, se reia prezentarea
scopului acesteia; se deschide discuţia prin a arăta câteva aspecte pozitive, întotdeauna, chiar şi atunci când
scopul vizitei este acela de a exprima îngrijorarea în anumite privinţe. Vizitele la domiciliu pot fi utile atât
pentru educatoare cât şi pentru familii. Educatoarea poate afla lucruri interesante despre: cultura familiei
respective; modul de a interacţiona; talentele şi aptitudinile membrilor acesteia; are şansa de a se discuta pe
larg despre progresele şi succesele individuale ale copilului. De aceea se pot aduce câteva mostre din
activitatea copilului la grădiniţă pentru a le arăta părinţilor, bucurându-se astfel de atenţia educatoarei şi
vede cum aceasta intră în contact comunicaţional cu copilul. Părinţii pot împărtăşi: idei legate de anumite
preocupări, neînţelegeri, sau obiective specifice referitoare la copilul lor.
Parteneriatul grădiniţă-familie se poate realiza şi prin întâlnirile formale cu toţi părinţii desfăşurate
în cadrul formal al negocierilor dintre administrarea grădiniţelor şi asociaţia părinţilor. În cadrul acestor
întâlniri părinţii trebuie implicaţi în luarea unor decizii menite să asigure securitatea copiilor, stabilirea
meniului zilnic corespunzător pentru menţinerea sănătoasă a copilului.
Participarea părinţilor la excursii, vizite, serbări, aniversări. La serbare pot participa părinţi şi rude
ale copiilor. Părinţii por fi implicaţi nu doar in organizarea acestor evenimente, dar pot veni şi cu sugestii,
propuneri de teme, de activităţi.
Lectoratele cu părinţii, organizate sistematic, au drept scop o vie propagandă pedagogică în rândul
comunităţi. Părinţii de la un întreg nivel beneficiază, în cadrul lectoratelor, de prezenţa şi consilierea unor
specialişti din domeniul psihopedagogiei sau a unor reprezentanţi ai instituţiilor cu care grădiniţa derulează
programe în parteneriat (poliţie, dispensar medical, instituţii culturale, ONG-uri). Comitetul de părinţi al
clasei, ales anual, constituie nucleul colaborării grădiniţei cu familiile copiilor, fiind forul organizat în
vederea găsirii şi aplicării de soluţii viabile la problemele de ordin socio-gospodăresc.

Realizarea unor vitrine cu material informativ de specialitate poate stimula interesul şi curiozitatea
părinţilor. Consultarea unora dintre acestea (cărţi, broşuri, referate, planuri de intervenţie, etc. ) contribuie
la lărgirea experienţei pedagogice a părinţilor şi, implicit, la o implicare potrivită în anumite situaţii
educaţionale.
Realizarea unor afişe speciale poate avea un rol stimulativ de a oferi copiilor condiţii
corespunzătoare de viaţă, de activitate intelectuală, de hrană etc., pentru eliminarea exploatării copiilor,
determinarea părinţilor a-şi integra copiii în activităţi recreative, în cluburi ale copiilor etc.
Sărbătorirea în comun a unor evenimente din viaţa constituie momente de cunoaştere reciprocă şi de
implicare în actul educativ.
Factorii de modelare a personalităţii umane trebuie să interacţioneze ca un tot unitar, sub forma unui
sistem bine închegat, pentru atingerea ţelului comun: educarea copilului. Pentru aceasta, este nevoie de un
schimb permanent de informaţii, de completare şi valorificare a influenţelor dirijate spre micul învăţăcel.

Bibliografie:

1. Băran, Adina, (2004), Parteneriat în educaţie: familie – şcoală – comunitate, Editura Aramis
Print, Bucureşti
2. Bunescu, G., Alecu, G., Badea, D., (1997), Educaţia părinţilor. Strategii şi programe, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
3. Dumitrana, Magdalena, (2000), Copilul, familia şi grădiniţa, Editura Compania, Bucureşti
4. Dumitrana, Magdalena, (2011), Cum creşte un pui de om, Editura Compania, Bucureşti

67
 INFLUENȚA MEDIULUI FAMILIAL ASUPRA PROCESULUI DE
DEZVOLTARE A COPILULUI

PROF. INV. PRIMAR, MATEESCU OLIMPIA ELENA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ PĂUȘEȘTI-OTĂSĂU
Problema educaţiei este abordată astăzi în strânsă legătură cu problematica lumii contemporane,
lume caracterizată prin importante transformări, prin cerinţe şi aspiraţii specifice, prin schimbări în toate
domeniile. Educaţia trebuie să se manifeste în permanenţă ca o acţiune unitară, coerentă, iar implicarea
acestui deziderat rezidă în strânsă legătură dintre familie şi mediul educaţional. Acest lucru impune ca
părinţii să fie parteneri egali în educaţia copilului. Un bun dobândit şi mult apreciat, câştigat de către copil
în primul rând în familie este comportamentul moral ca rezultat al unui sistem de cerinţe precise, categorice
dublat de un permanent respect pentru copilul care trebuie să se simtă iubit şi ocrotit.
În accepţiunea cea mai largă a termenului, copil bun reprezintă în fapt suma trăsăturilor pozitive
structurate în dinamica comportamentului: sârguinţă, cinste, iniţiativă creatoare, sociabilitate, politeţe,
dispoziţie de colaborare etc., după cum părinte bun înseamnă: răbdare, calm, înţelegere, un fond afectiv
numit în termeni obişnuiţi, dragoste faţă de copil. Cultivarea la copii a dragostei de bine, de adevărtrebuie
să se desfăşoare adaptat vârstei, ca un sistem referenţial. De asemenea, trebuie avute în vedere şi unele
circumstanţe particulare, printre care cele mai de seamă sunt împrejurările concrete ale fiecărei măsuri sau
acţiuni cu caracter educativ, considerarea educaţiei ca un proces neîntrerupt, continuitatea fiindu-i asigurată
prin influenţele pe care le exercită coabitarea, deprinderile, obiceiurile şi întreaga comportare a tuturor
membrilor grupului familial.
Cultivarea dragostei de bine, de adevăr are nevoie, mai ales, de acţiune şi nu de verbalism, de
activitate şi nu de dialog, de descoperirea virtuţilor de către copil şi nu de oferire a lor de către părinţi.
Apropierea copilului de bine (cu semnificaţia de normă de comportare şi nu de ordin ce trebuie ascultat)
constituie calea spre înţelegerea binelui cu participare şi cu satisfacţiile ce decurg. Pentru a putea descoperi
„binele” care mai târziu va deveni „principialitate, cinste, spirit de a-ţi ajuta aproapele, criterii de evaluare
a comportării” este necesar ca în grupul familial să existe un cod de conduită bazat pe o egală respectare a
normelor atât de către copii, cât şi de către părinţi. Respectiv, cerând copiilor să acţioneze într-un anumit
mod, părinţii să constituie modelul şi imboldul în acea direcţie şi nu factor derutant. Mediul familial este
primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui influenţă îi marchează esenţial
dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este, din această cauză, extrem de puternică şi – din
multe puncte de vedere – de neînlocuit. Considerată în substanţialitatea efectelor pe care le produce, familia
îndeplineşte importante funcţiuni în procesul general al integrării copilului în mediul social, fapt ce se
reflectă asupra dezvoltării sale: - creează o dependenţă absolută a copilului de membrii microgrupului
familial: din punct de vedere fizic, psihic, material; - datorită profunzimii relaţiilor de tip afectiv, impactul
emoţional pe care îl exercită este maxim; - familia oferă primele modele comportamentale, creează primele
obişnuinţe şi deprinderi (nu întotdeauna bine conştientizate şi nici întotdeauna pozitive în conţinut); -
familia creează o anumită matrice existenţială, un stil comportamental care se imprimă asupra întregii
evoluţii a individului şi care va genera, de asemenea, rezistenţă la schimbările ulterioare care se impun; -
influenţa educativă pe care o exercită familia este implicită, face parte integrantă din viaţă. Educaţia copiilor
se realizează atât prin intermediul procesului instructiv-educativ, cât şi în cadrul activităţilor extraşcolare,
un rol important fiind deţinut de familie. Între factorii educaţiei, familia a fost şi este considerată ca factor
prioritar şi primordial deoarece, în ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe în familie, unde se formează
"ceea ce este mai valoros pe lume – omul de caracter" –după cum spunea Loisel.
Când relația dintre părinți și dascăli este caracterizată de încredere, respect mutual, comunicare
deschisă și participare la luarea deciziilor, familiile au mai multă încredere în rolul lor de facilitatori și devin
mai implicate în procesul de învățare a copiilor lor. Relațiile bune dintre educatori și părinți aduc beneficii
sănătății copiilor, bunăstării lor socio-emoționale și abilităților cognitive. Însă aceste relații nu se
construiesc peste noapte și fără efort, ci sunt conturate de cultura comunității, de credințele, normele sociale
și resursele economice ale acesteia.

68
 Familia îşi aduce contribuţia în toate sectoarele educaţiei, aici copilul făcându-şi „ucenicia” pentru
viaţă, cea morală rămânând însă esenţială prin substanţa pe care i-o imprimă familia. Rolul părintelui în
existenţa copilului este fundamental, dar numai în măsura în care el găseşte forţa şi secretul de a lansa pe
traiectoria vieţii un individ rezistent, puternic, adaptabil, echilibrat, bun şi, prin aceasta, predispus la o
anume fericire. Părintele nu are dreptul şi nu poate să se substituie copilului sau, pe care trebuie să-l
perceapă de la bun început ca pe o fiinţă autonomă, rolul său fiind acela de a-i facilita, stimula şi consolida
manifestarea autonomiei şi eficienţei sale umane. Se spune că „profesia” de părinte este una din cele mai
vechi profesii care se practică de către toţi membrii comunităţii, însă puţini sunt cei care se străduiesc s-o
înveţe sistematic, să-şi pună probleme şi să încerce să le rezolve la nivelul perioadei actuale.
Tehnologia le oferă copiilor oportunitatea de a învăța oriunde și oricând prin folosirea unor
instrumente digitale precum tableta, smartphone, computer și altele. Tot aceste device-uri le permit
părinților să fie la curent cu activitatea școlară a copiilor într-un mod nemaiîntâlnit până acum.
Concentrarea atenției asupra prezenței la ore duce către un alt aspect important: împărtășirea
informațiilor cu privire la progresul școlar al copiilor cu familia. Această strategie are un impact pozitiv
asupra implicării familiei în educație. Când părinții primesc informații accesibile și clare în legătură cu
progresul școlar al copiilor– cu privire la absențe sau note slabe, de exemplu– aceștia pot discuta cu copiii
în cunoștință de cauză, iar urmările sunt cât se poate de tangibile: prezența și notele se îmbunătățesc.
Pentru o bună educaţie a copilului este necesară conlucrarea familiei cu şcoala. Premisa de la care
trebuie să pornească această colaborare este unitatea, comunicarea, continuitatea şi competenţa în munca
educativă. O cunoaştere suficientă a ambelor părţi este dată de o apropiere cu dublu sens familie - şcoală,
şcoală - familie, apropiere care să corespundă interesului celor două instituţii: educaţia pentru viaţă a
copiilor. Stabilirea unui program comun de educaţie în şcoală şi în familie, fixarea unor sarcini ale educaţiei
în familie care să susţină, să întărească şi să întregească munca educativă din şcoală sunt condiţii de
asigurare a unei unităţi de vederi a şcolii şi a familiei. De reţinut că: faptele de astăzi ale copiilor reprezintă
o prefigurare certă a celor de mâine; deprinderile şi convingerile „creionate” acum constituie baza modului
de acţiune în viitor. Aatitudinile şi comportamentele adulţilor cu care vin în contact (îndeosebi ale
părinţilor) vor fi primele modele copiate cu fidelitate de către copii. În vederea educării copilului, sunt
necesare şi importante anumite cunoştinţe şi calităţi pe care părinţii trebuie să le dovedească, ca de exemplu:
pricepere, simţul răspunderii, sănătate fizica şi psihică etc. Prin investigaţia psihică a copilului său părintele
va descoperi imensul lor potenţial şi apoi de a-l valorifica în opera de formare a unei personalităţi de succes.
Părinții îi pot ajuta pe copii să deprindă obiceiuri sănătoase în mediul digital și să devină fluenți în
acest limbaj modern, să învețe cum să folosească tehnologia în siguranță, să cântărească daca o informație
este adevărată și relevantă, să creeze conținut, să-și facă noi conexiuni sociale și să colaboreze cu alții
pentru a rezolva probleme și pentru a inova. Când vorbim despre șansele copiilor de a învăța după
capacitatea fiecăruia, trebuie să ținem cont că aceștia învață mereu, oriunde și oricând. Familiile joacă roluri
esențiale în activitățile prin care copiii învață, de la naștere și până la maturitate, iar școlile și comunitățile
au rolul de a sprijini și împuternici familiile în crearea oportunităților egale de învățare.

BIBLIOGRAFIE:
1. Danion, Vasile, Cum să ne creştem copiii, Editura Sofia, Bucureşti, 2002
2. Magdalena, Maica, Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Editura Deisis, Sibiu, 2000
3. Băran, Pescaru, Adina – Parteneriat în educaţie. Familie – şcoală – comunitate, Editura Aramis
Print, Bucureşti, 2004
4. Cerghit, Ioan - Formele educaţiei şi interdependenţa lor, în Cergit, Ioan, Vlăsceanu, Lazăr, coord.,
Curs de pedagogie, Universitatea Bucureşti, 1988

69
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE

PROF. MATEI CORINA MANUELA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ SCURTU-MARE, TELEORMAN
Familia reprezintă locul în care copilul este îngrijit, educat, educația în familie precedând-o pe cea
instituțională. Copilul, în primii ani de viață este dependent de părinți, iar aceștia nu trebuie sa fie preocupați
doar de latura fizică a îngrijirii lui, ci să aibă în vedere educația psiho-socială, coreland posibilitatile fizice
cu cele psihice.
Educația în familie pune bazele dezvoltării psihice a copilului, iar educația sa la nivel psihic trebuie
să urmărească pas cu pas evoluția fizică, urmărindu-se concomitent educația intelectuală, morală în scopul
formării caracterului. Cel mai important rol în evoluția psihică a copilului îl au exemplele pozitive din
familie, deoarece la această vârstă, rolul exemplului este foarte important. De familie depinde dirijarea
judicioasă a maturizării psihice a copilului. Primele impresii despre lume și viața, despre fenomene din
natură și societate, copilul le primește din familie.
Familia stabileşte regimul de viaţă al copilului care să-i asigure o dezvoltare optimă, îi formează
primele deprinderi de igienă personală şi socială şi îl obişnuieşte să utilizeze factorii naturali (apa, aerul,
soarele) pentru bunăstarea organismului.
„În educaţia copiilor, mai întâi de toate trebuie să ne educăm noi înşine. Evident, căldura din familie
educă mult mai bine decât orice cuvinte, şi, dimpotrivă, cuvintele anoste ale părinţilor obţin exact efectul
contrar. ” (Sveşnikov, Vladislav, 2011, p. 74)
Părinţii furnizează „zestrea genetică”, iar familia creează condiţiile dezvoltării fizice, emoţionale,
intelectuale şi modelează caracterul copilului, simţul moral, estetic etc. O mare parte dintre cunoştinţele
despre natură, societate, deprinderile alimentare şi igienice, atitudinile faţă de viaţă, modelele sau
obişnuinţele de comportament, copiii le datorează educaţiei primite în mediul familial. De aceea, familia
este instituţia fundamentală în toate societăţile.
În ce priveşte dezvoltarea fizică a copilului, familia este cea care asigură mediul de viaţă, hrana,
îmbrăcămintea, trebuie să-i ferească de pericole, să le asigure condiţii şi spaţiu propice pentru joc, învăţare,
odihnă, mişcare şi să le supravegheze şi întreţină starea de sănătate optimă.
În ce priveşte dezvoltarea intelectuală a copilului, familia este în primul rând mediul în care își
însuşeşte limbajul. Volumul, precizia vocabularului şi corectitudinea exprimării copilului depind de munca
depusă de părinţi şi de restul familiei în această direcţie. Ca prim factor de educaţie, familia oferă copilului
şi aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale despre lumea înconjurătoare (despre plante, animale, obiecte,
mediul în care trăieşte, despre ocupaţiile oamenilor etc. ).
În educarea copiilor, un rol foarte mare îl are stabilirea unor relații juste între membrii familiei. Ceea
ce trebuie să caracterizeze relațiile dintre părinți și copii este stima reciprocă dintre membrii familiei,
dragostea părintească rațională față de copii, consecvența și unitatea cerințelor pe care le formulează părinții
și ceilalți membri ai familiei față de copii, exemplul personal pe care îl dau cei mari prin atitudinile și faptele
lor, încât devin pentru copii un exemplu de urmat. Desigur, părinții își iubesc copiii, le poartă de grijă,
muncesc pentru ei și participă la toate bucuriile și supărările lor. Dar această dragoste nu trebuie să fie
oarbă. Părinții care se manifestă astfel față de copiii lor, îi scutesc de orice efort, le satisfac toate capriciile,
nu se bucură de nici un fel de respect și autoritate în fața acestora.
La vârsta şcolară, familia ar trebui să dezvolte gustul copiilor pentru citit, pentru căutarea activă de
informaţie, să îi îndrume spre cărţile şi sursele de informaţie potrivite şi să îi ajute să sistematizeze
cunoştinţele, să le dezvolte gustul pentru experimentare, inovaţie, comunicare proactivă, să îi înveţe să
rezolve probleme şi să caute soluţii, să le încurajeze creativitatea şi multe altele. Totul se începe şi se învaţă
mai întâi în familie. „Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la părinţii săi, unde va învăţa să
iubească? Dacă nu s-a deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai în fericirea reciprocă, în ce porniri
rele şi vicioase o va căuta când va ajunge la vârsta maturităţii? Copiii preiau totul şi imită totul…”
(Tănăsescu, Adrian, 2009, p. 9)

70
 Experiența educației în familie arată că acolo unde copii sunt scutiți de orice fel de griji și eforturi,
ei devin egoiști, nu-și iubesc cu adevărat părinții, se înstrăinează de ei și nu le dau o mână de ajutor atunci
când se întâmplă să treacă prin unele încercări. O problemă aparte a educației în familie o constituie copilul
unic, deoarece în acest caz părinții concentrează toată grija și dragostea asupra singurului lor copil. Dar
aceasta dăruire afectivă pe deplin explicabilă trebuie totuși supusă unui control rațional. Părinții sunt datori
să găsească copilului tovarăși de aceeași vârstă cu el. Ei nu trebuie să-l "acopere", să-l silească să-și petreacă
timpul numai în preajma lor. A-l priva pe copil de posibilitatea de a se juca cu alți copii, înseamnă a-l lipsi
de bucuriile vieții.
În concluzie putem spune că familia joacă un rol decisiv în educația copilului în a-i forma pe micuți
înainte ca aceștia să ajungă pe băncile școlilor.

Bibliografie:
1. Ioan Bontaş, Tratat de pedagogie, Bucureşti, Editura All, 2008;
2. Tănăsescu, Vlas, Adrian, (2009), Viața de familie,, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti;
3. Vladislav Sveşnikov, (2011), Cum să educăm ortodox copilul. 300 de sfaturi înţelepte pentru
părinţi de la sfinţi şi mari duhovnici, Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti.

71
 PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAȚIONAL ȘCOALĂ – FAMILIE
„ CU VOI ALĂTURI NE E CEL MAI BINE! "

PROPUNĂTOR: MATEI ELENA MIHAELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ PĂUȘEȘTI-OTĂSĂU
1. Tema proiectului: „ Cu voi alături ne e cel mai bine! "
2. Motivația: Prin activităţile noastre comune cu părinţii, încercăm să colaborăm cu familia pentru
a observa şi la elevii noştri schimbări în bine atât din punct de vedere al performanţelor şcolare cât şi din
cel al implicării active în activităţile ce se desfăşoară cu ei.
Dacă activitatea planificată reuşește să atragă atenţia, se pot obţine rezultate pozitive.
3. Argument:
Colaborarea dintre familie şi şcoală este un factor esenţial în procesul de educare a şcolarilor. Numai
împreună putem reuşi să dăm societăţii un cetăţean pregătit, gata să înfrunte problemele inerente ce apar,
capabil să relaţioneze, să se integreze în colectivitate.
Indiferent de mediul economic, etnic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri în educaţia
copiilor lor, rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, scăderea
fenomenului delincvenţei. Şcoala trebuie să-i încurajeze pe părinţi să le devină parteneri, să poată lua decizii
împreună privind educația copiilor. Acest parteneriat încurajează familia să stabilească ţelurile de atins
pentru copiii lor, iar şcoala să stabilească obiectivele pentru obținerea performanțelor.
Parteneriatul se constituie ca un sistem de obligaţii reciproce în cooperarea autorităţilor locale cu
şcoala şi implică colaborarea acestora în activităţile şcolare, nu numai sub aspect economic, respectiv de a
participa, susţine şi evalua eforturile şi acţiunile financiare ale şcolii, ci şi sub aspect educaţional-cultural.
4. Scop: Comunicarea cu părinţii şi autorităţile locale în vederea reducerii abandonului şcolar, a
delicvenţei juvenile, a comportamentelor marginale, formarea la elevi a unor deprinderi de comportare care
să întărească siguranța persoanei.
5. Obiective:
• implicarea în cunoaşterea politicilor promovate de şcoală (alegerea opţionalelor, managementul
clasei, programe şcolare, standarde de performanţă);
• cunoaşterea tehnicilor de abordare a unor discipline şi modul de intervenţie în pregătirea temelor,
în formarea deprinderilor intelectuale;
• conştientizarea progresului sau eşecului copilului, a schimbărilor ssurvenite în evoluţia lui, nevoile,
încrederea în forțele proprii;
• organizarea activităților extrașcolare, a timpului liber;
• găsirea şi adoptarea unor strategii specifice de schimbare şi eliminare a comportamentului agresiv
al elevilor;
• eliminarea violenței în rândul elevilor;
• participarea alături de şcoală la educarea elevilor in spiritul toleranţei;
• însuşirea unor reguli de traversare corectă pentru o bună siguranţă într-un trafic aglomerat;
6. Grupul țintă:
•elevii clasei: a IV-a
7. Durata: 1 an școlar
8. Benefeciarii proiectului:
-direcți: elevi
-indirecți: cadre didactice, părinți, poliția
9. Parteneri implicați în proiect:
• Poliția comunala, Consiliul reprezentativ al părinților;
10. Resurse:
• umane: elevi, cadre didactice, părinți, poliția;
• materiale: foi desen, carioca, carton, radiocasetofon, CD-uri, calculator, panouri pentru afişe, aparat
foto, dosare, diverse materiale folosite la activităţi;

72
 • financiare: autofinanţare prin sponsorizări din partea părinţilor pentru activităţile desfăşurate;
11. Puncte tari:
1. Copiii vor cunoaște normele de comportare în școală- familie-comunitate
2. Părinţii mai receptivi la cerinţele şcolii
3. Părinţii vor acorda sprijin susţinut copiilor
4. Părinţii se vor instrui şi se vor educa alături de copiii lor
5. Copiii se vor mobiliza pentru a face față cerințelor societății
6. Copiii se vor bucura de interesul părinţilor pentru a le diversifica activităţile de timp liber
7. Copiii vor descoperi în părinţi, adevăraţi prieteni
8. Școala va avea în părinţi sprijin în instruire şi educare
9. Cadrele didactice vor fi mulţumite de interesul părinţilor
10. Partenerii implicaţi vor avea o viziune reală asupra eforturilor şcolii în instruirea şi educarea
elevilor, a părinţilor
12. Puncte slabe:
1. Posibilitatea ca unii părinți să nu dispună de timp să se prezinte la acest proiect
13. Oportunități:
Disponibilitatea reprezentantului comunității de a conlucra;
Fondul de materiale suficient.
14. Etape:
-Elaborarea unei schițe de proiect de către cadrele didactice;
-Consultarea părinților și a unitații de învățământ cu privire la inițierea unui parteneriat;
-Consultarea conducerii poliției în vederea stabilirii calendarului de activități;
-Desfășurarea activităților prevăzute în planul acestui proiect educațional;
15. Rezultate așteptate:
1. Părinţii copiilor vor fi informaţi privind rolul, importanţa familiei în educaţia şi dezvoltarea
copilului, precum și protecția la condițiile societății;
2. Participarea cât mai multor părinți la viața școlii;
3. Îmbunătățirea relației părinte – copil;
4. Creșterea performanțelor elevilor ai căror părinți participă la proiect;
5. Dezvoltarea relaţiilor de colaborare între cadrele didactice, părinți și prezentanți ai comunității.
16. Tehnici de monitorizare:
-Înregistrare video;
-Foto;
-Menționarea activităților,
17. Evaluarea
• Portofolii;
• Albume foto, creaţii literare şi plastice;
• Concursuri pe diferite teme ce sunt înscrise în agenda de proiect;
• Acordarea unor diplome pentru lucrările, desenele realizate în cadrul concursurilor;
• Expoziţii tematice.
18. Mediatizare:
-prezentarea activităților proiectului în cadrul unor intalniri cu intreaga comunitate;
19. Diseminarea rezultatelor:
Afișe, pliante
Articole în revistele de specialitate
Prezentarea rezultatelor in cadrul consiliului profesoral și a cercului pedagogic
20. Finalizarea proiectului:
Se vor prezenta rezultatele proiectului și se vor analiza noi nevoi, în perspectiva lansării unui alt
proiect partenerial.
21. Metode de lucru:
- Întâlniri de lucru
-Vizite
-Dialog

73
 -Expunere
-Expoziție
-Vizionare de film
-Dezbatere
-Albume
22. Concluzie:
Proiectul partenerial educațional „Cu voi alături ne e cel mai bine!” este un model de colaborare
eficientă dintre școală- familie- comunitate, deoarece se creează o echipă care are un scop comun.
Proiectul a permis copiilor să-și exerseze aptitudinile de comunicare și povestire.
Proiectul a avut valențe formative, educative și de disciplinare pentru copii.
Evaluarea s-a realizat pe tot parcursul proiectului realizarea unui portofoliu al clasei: desene,
compuneri, texte, lecturate. Evaluarea finală se va realiza prin aplicarea unor chestionare ce vor fi prelucrate
de echipa proiectului. Se va evalua contributia familiilor elevilor privind ajutorarea clasei/scolii din punct
de vedere material prin acțiunea benevolă a acestora.
Părțile implicate consideră acest parteneriat benefic pentru copii, propunând continuarea lui în anul
școlar următor.

Teme propuse:
Semestrul I
1. „Siguranţa în şcoală”
2. " Educaţia rutieră"
3. "Discriminarea în rândul copiilor"
4. "Obligațiile părinților, obligațiile școlii"
5. "Cum, cât și când îmi ajut copilul"
6. " Părinți talentați, copii la fel!"
7. "Violența în familie, stradală, în cadrul şcolii"

Semestrul al II -lea
1. "Prevenirea consumului și traficului de droguri"
2. „Ne pregătim pentru vacanţă"
3. "Stabilirea identităţii persoanelor"
4. "Promovarea respectului faţă de lege"
5. " Promovarea drepturilor omului şi ale copilului"
6. "Promovarea unui comportament civilizat în societate"
10. "Mulţumiţi de rezultate, de noi înşine?
Chestionare pentru copii
1. -Care sunt regulile generale ale traversării?
2-Cum procedezi când te-a surprins culoarea roșie a semaforului în mijlocul străzii?
3-De ce trebuie să privești și spre stânga și spre dreapta la trecerea unei străzi?
4-Cine are prioritate pe culoarul marcat cu dungi (zebra)?
5-Ce reguli de circulaţie respectaţi în localitatea voastră?
6. Cum se traverseazǎ corect de cǎtre pietoni drumurile publice în afara localitǎţilor?
a) numai prin locurile special amenajate şi semnalizate;
b) pe la colţul intersecţiilor;
c) în pas vioi, perpendicular pe axul drumului, dupǎ o asigurare temeinicǎ din ambele pǎrţi
7. În condiţii de vizibilitate redusǎ pietonii sunt obligaţi:
a) sǎ foloseascǎ o sursǎ de iluminare şi, pe cât posibil, obiecte reflectorizante;
b) sǎ circule pe trotuare sau pe potecile laterale;
c) sǎ fie atenţi şi sǎ traverseze numai pe locurile special amenajate
Chestionar pentru părinți
1. Cât timp acordaţi, în medie, pe zi copilului dvs.:
a) 0, 5 ore; b) 1 oră; c) 2 ore; d) mai mult de 2 ore?
2. Persoanele care se ocupă mai mult de educaţia copilului dvs. în afara şcolii sunt:

74
a) părinţii; b) bunicii; c) alţi membri ai familiei; d) persoane din comunitate
3. Familia dvs. participă la şedinţe cu părinţii atunci când este convocată de învăţător
/administraţia instituţiei de învăţământ:
a) întotdeauna; b) de la caz la caz; c) foarte rar; d) deloc?
4. Ce alte mijloace de comunicare cu şcoala utilizează familia dvs. ?
a) întâlniri individuale; b) convorbiri telefonice; c) vizite la domiciliu
5. Sunteţi mulţumit de succesele obţinute în şcoală de copilul dvs. ?
a) da; b) nu; c) parţial

75
 IMPORTANTA ŞCOLII ŞI A FAMILIEI ÎN EDUCAŢIA COPILULUI

PROF. INV. PRIMAR ELENA MATEI

SCOALA GIMNAZIALA NR. 2 ALMASU MARE, JUD. BIHOR
Familia şi şcoala constituie mediile socio-culturale, care modelează fiinţa umană de-a lungul întregii
vieţi, ele rămân principalele socluri de formare a personalităţii sociale şi culturale, prima, prin pregătire
temeinic organizată, după programe, cu cadre specializate şi în perioade de timp bine definite, a doua, prin
procesul real al vieţii de zi cu zi, în care copilul, învaţă regulile primare de viaţă, deprinderea de a vorbi, de
a se comporta faţă de cei din jur şi de a-i aprecia.
Amprenta educativă a familiei (mai ales în prima parte a vieţii copilului) este decisivă şi consolidează
eforturile educative ale şcolii, numai atunci când cei doi factori conlucrează continuu şi consistent, în
acţiuni ce se completează, mobilizând în aceeaşi măsură elevii, ca subiecţi activi ai procesului educativ.
Studiile de specialitate subliniaza importanta unei strânse legături intre şcoală şi familie, şi invers, părinţii
fiind recunoscuţi ca adevăraţii „strategi” ai acţiunii educative ale cărei mize sunt complexe [Stănciulescu,
1997, p. 172].
Scopurile, ţelurile părinţilor sunt multiple şi cu destinaţii bine definite: în primul rând, cele de ordin
instrumental, ei fiind preocupaţi de standardul viitor de viaţă al copiilor lor, de obţinerea unui venit cât mai
înalt; de ordin profesional, pentru realizarea unui statut social superior, care să le asigure putere, venituri,
acces la resurse, capacitate de decizie; de ordin afectiv, în sensul deprinderii copiilor de a trăi pozitiv
experienţa de şcolari; de ordin cultural, prin idealuri, modele culturale, de personalităţi, care le
potinfluenţaşi ghida viaţa.
Elevul zilelor noastre devine tot mai mult o parte activă a procesului educativ familial, adeseori
modelându-l din interior, oferindu-i noi direcţii de evoluţie, dar şi a celui şcolar, solicitând schimbări în
conţinutul programelor, în răspunsuri adresate factorilor educativi, care trebuie să fie pregătiţi să conducă
un dialog pertinent şi valabil pentru ambele părţi.
Copiii sau elevii constituie conexiunea dintre familie şi şcoală, ca mediatori între părinţi şi profesori,
aflaţi la intersecţia dintre cele două influenţe sau segmente ale adulţilor cu funcţie educativă.
În acest fel, copiii, elevii devin ei înşişi contribuitori la autoformarea şi construcţia propriei
personalităţii, contribuţie care asigură, fără îndoială, o reuşită mai mare procesului educativ.
Părinţii sunt primii responsabili de buna sau proasta educaţie a copilului, la vârsta când, din punct de
vedere fizic şi psihic, are cea mai mare plasticitate, ceea ce face ca tot ei să fie primii atenţionaţi de modul
cum se comportă la şcoală. Acest comportament, cu rădăcini în viaţa de familie, se reflectă apoi în şcoală
şi în societate.
Antropologia culturală şi sociologia culturii afirmă că familia constituie prima formă de comunitate
umană în care învaţă copilul cele dintâi reguli de comportare în viaţă.. Antrenarea lor la însuşirea temeinică
a cunoştinţelor, prin procesul instructiv, şi la modelarea trăsăturilor propriei personalităţi, din perspectivă
umană, morală, civică, prin procesul educativ din familie şişcoală, dar şi prin autoeducaţie în afara lor,
constituie pârghia fundamentală prin care se poate îmbunătăţi calitatea întregului proces de învăţământ. În
acest fel, şcoala şi familia se pot transforma în structuri dinamice, coordonatoare ale unei mase mari de
colaboratori: copiii, elevii, asupra cărora trebuie să vegheze pentru buna lor încadrare în sistemul
obligaţiilor, îndatoririlor şi disciplinei şcolare, pentru creştereacalităţiiactivităţii educative şi a produsului
uman final, viitorii cetăţeni.

BIBLIOGRAFIE
1. MARIA COBIANU-BĂCANU, PETRUŞ ALEXANDRU, OZANA CUCU OANCEA, Cultura,
identitatea naţională şi educaţia în dezvoltarea durabilă a societăţii româneşti, Bucureşti, Editura Paralela
45, 2002.
2. MARIA COBIANU-BĂCANU, PETRUŞ ALEXANDRESCU, ELENA COBIANU, Adolescenţii,
primăvara Europei, Bucureşti, Editura Aroun, 2004.

76
 IMPORTANȚA FAMILIEI ÎN EDUCAȚIE

PROF. ÎNV. PRIMAR, MATEI FLORENTINA MANUELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ PLOSCA, JUDEȚUL TELEORMAN
Adesea, oamenii greșesc când spun că educația „se face” doar în sălile de clasă, cu un profesor care
transmite cunoștințe de literatură și matematică, cu conținut scris cu cretă albă pe o tablă neagră.
Ceea ce trecem cu vederea este că educația începe acasă, din momentul în care copiii deschid ochii
și încep să observe lumea din jurul lor. De exemplu, o mamă care interacționează cu bebelușul ei nou-
născut, folosind o mulțime de culori și diverse sunete, ajută la dezvoltarea abilităților și reacțiilor sale
cognitive. Un alt exemplu de educare a copiilor este să vorbești deschis cu ei și să-i faci să se simtă auziți
și înțeleși.
Experimentarea învățării timpurii direct de la părinți îi ajută pe copii să-și dezvolte lobii sociali și
emoționali din creier. Îi face să câștige stabilitate mentală și succes în carieră mai târziu, în viață. Un copil
stimulat și angajat în mod corect are cel mai multe șanse să performeze și să se descurce bine în carieră.
Pe scurt, rolul cheie al părinților în anii formativi ai copilului lor este acela de a lăsa o impresie
pozitivă și de durată, alături de abilități de viață valoroase și lecții care contribuie la dezvoltarea copilului
și la deciziile ca adult. Părinții trebuie să se intereseze de viața de zi cu zi a copilului și să-i stimuleze să
facă mai bine la școală.
Familia este o parte esențială a educației unui copil. Oferirea unui mediu de creștere fericit și pozitiv
s-a dovedit a fi extrem de benefică în îmbunătățirea mentalității copilului. Unul dintre rolurile principale
ale părinților este să se asigure că oferă copilului un mediu de învățare fericit. Cei mici își aleg adesea
modelele pe baza tipului de comportament observant în familie. Părinții sunt fereastra către lumea copiilor
lor și primii lor profesori. Copilul își vede adesea părinții ca modele sau „supereroi” și dorește să devină
exact ca ei odată cu creșterea. Așadar, părinții își pot încuraja și inspira copiii să învețe și să observe lumea
din afara granițelor școlii.
Un alt rol al părinților în educația copilului lor este acela de a participa la activitățile copiilor lor,
pentru a le da sentimentul că sunt sprijiniți. Acest lucru îi face să se simtă mai încrezători în ei înșiși.
Participarea activă a părinților îmbunătățește, de asemenea, legătura părinte-copil și construiește încredere
și prietenie între cei doi. Activități precum lectura, jocurile, rezolvarea puzzle-urilor sunt cele mai bune
pentru a îmbunătăți abilitățile de învățare ale copilului, de a rezolva probleme, etc. A ajuta copilul cu temele,
învățarea virtuală și pregătirea pentru teste este, de asemenea, o modalitate excelentă de a crea o legătură
cu el. Acest lucru îi ajută pe copii să se deschidă și să vorbească despre ei înșiși, îmbunătățindu-și astfel
abilitățile sociale și comunicarea interpersonală, ceea ce este util la școală, precum și la vârsta adultă.
Adesea, părinții evită să le arate copiilor unde greșesc, deoarece se consideră că cei mici tind să se
distanțeze de părinți dacă simt că sunt criticați. Acest lucru poate fi adevărat, deoarece critica îi face pe
copii (și pe adulți) să simtă că sunt încolțiți și astfel ajung să se simtă singuri. Cheia criticii sănătoase este
de a face persoana să se simtă încrezătoare, în pofida greșelii și de a o ajuta să remedieze eroarea fără să se
simtă „lăsată deoparte” sau ca și cum ar fi eșuat.
Unele critici constructive, prietenoase, nu au rănit pe nimeni. Rolul părinților în această situație este
să rezolve împreună problema, mai degrabă decât să le spună copiilor ce greșesc și să-i lase să-și corecteze
singuri greșelile. Acest lucru îi va ajuta pe copii să se simtă mai încrezători și va dezvolta o bună aptitudine
de rezolvare a problemelor pentru viitor.
Aprecierea realizărilor copiilor și recompensarea lor este un rol important al părinților în educația
copilului lor. Îi motivează să facă mai bine și le îmbunătățește capacitatea de a păstra cunoștințele și de a

77
învăța mai bine. Noi, ca adulți, poate că am experimentat multe ocazii fericite în viața noastră, dar copiii
noștri nu au experimentat. Pentru ei, să obțină rezultate bune la testele din clasă, să-și facă prieteni noi sau
să fie nominalizat ca fiind printre cei mai buni este un lucru extraordinar.
În calitate de părinți, trebuie să înțelegem ce este bine pentru copiii noștri și ce nu este, iar din
momentul în care se naște ne străduim să oferim tot ce este mai bun copiilor noștri.
Cu toate acestea, având misiunea de a ne ghida copilul către o viață de succes, „jucând”cu respect
rolul părinților, de multe ori avem tendința de a trece cu vederea unele aspecte importante în educația
copilului nostru, care este mult mai importantă decât dorința noastră de a avea o viață de succes.

78
 FAMILIA, PILONUL ESENȚIAL ÎN PROGRESUL SOCIETĂȚII

MATIAS CLAUDIA

In contextul timpurilor actuale, pentru realizarea unui învățământ de calitate, se sublinează

importanța triadei școală-societate-familie. Experții în educație consideră că este necesar să existe cât mai
multe interacțiuni la nivelul comunității prin care să se ofere servicii integrate și să se stimuleze participarea
părinților la activitățile de învățare. Interesul părinților în raport cu activitatea școlară a copilului trebuie să
fie constant, viu, activ, părinții fiind sfătuiți să se informeze constant privind evoluția parcursului școlar al
elevului. Este cunoscut faptul că familia este primul factor educativ în viata copilului, astfel influența
socioeducațională este extrem de puternică. Disconfortul emotional, decalajul dintre condiții și aspirații,
tensiunile din mediul familial sau școlar au un impact negativ asupra parcursul școlar al copilului. De
asemenea, specialiștii consideră că impactul mediului familial asupra rezultatelor școlare este covârșitor,
existând o serie de parametri influenți: situația economică a familiei, nivelul cultural, structura familiei,
relațiile intrafamiliale și tipul de coeziune familială. Dorina Sălăvăstru, în Psihologia Educației, susține că
reușita la învățătură depinde cu mult mai mult de factorii culturali sau de nivelul de pregătire al părinților
decat de condițiile materiale de viață ‘’ Este invocată influența deosebirilor în ceea ce privește nivelul de
aspirație al părinților și atitudinea față de educație, dar mai ales bagajul cultural propriu-zis, exprimat în
limbajul utilizat în familie, în practicile culturale ale acesteia ( lectura cărților, discuții pe diferite teme,
vizionarea de spectacole, vizitarea de muzee, expoziții etc) și în sistemul de valori. “ i Considerarea
părinților ca parteneri egali în procesul educativ constituie principala direcție în derularea acțiunilor
educative. În acest sens, Constantin Cucos, în Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade
didactice propune mai multe forme de colaborare: ‘’a)Comitetul de părinți constituit la nivelul fiecărei clase
b)Adunările cu părinții, care ar contribui la îmbunătățirea condițiilor de activitate educativă în școală și
familie c)Lectoratele cu părinții, care dezbat teme care sunt legate direct de realitățile fiecărei școli
d)Sesiuni de formare sau perfecționare pe diverse paliere ale dezvoltării personalității individului e)Vizite
la domiciliu. Este momentul când profesorul cunoaște climatul familial, nivelul material și cultural al
familiei, concepția părinților despre instrucție și educație, măsura în care se manifestă o influență educativă
asupra copilului de către membrii familiei f)Vizite ale părinților la grădiniță/ școală pentru a cunoaște
programul și activitatea copilului într-un mediu specific g)Consultațiile pedagogice individuale sau
colective h)Intâlniri tematice cu specialiști i)Implicarea părinților în activități administrative j)Colaborare
în activitățile gospodărești k)Derularea de activități opționale în parteneriat cu părinții l)Serbări, excursii,
expozitii cu lucrările copiilor m)Sărbătorirea în comun a unor evenimente deosebite’’ ii Scopul general al
parteneriatului dintre educatori și părinți este asigurarea caracterului pozitiv și a coerenței influențelor
educative ale tuturor factorilor implicați.

79
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE

MAXIM DARIA-CAMELIA
CENTRUL ȘCOLAR DE EDUCAȚIE INCLUZIVĂ NR. 1 BISTRIȚA
Familia este instituţia fundamentală în toate societăţile. Ea este partenerul tradiţional al şcolii,
deoarece influenţează atitudinea copilului faţă de învăţătură, motiv pentru care şcolarizarea nu se poate
realiza fără participarea activă a părinţilor. Alături de şcoală, familia este unul din factorii care se preocupă
de educaţia copilului. Strategiile educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai puţin
conştientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale
copiilor, comportamentul lor sociomoral.
Există studii care atestă rolul de factor determinant pe care îl deține familia în întregul parcurs al
evoluției individului prin valorile, credințele, normele, practicile existente în spațiul cotidian al căminului.
Climatul educaţional familial cuprinde ansamblul de stări psihice, modurile de relaţionare
interpersonală, atitudinile ce caracterizează grupul familial o perioadă mare de timp. Acest climat poate fi
pozitiv sau negativ. Şcolarul are nevoie acasă de un mediu de viaţă în care să se simtă în siguranţă. Într-un
climat educativ bun părinţii sunt calmi în raporturile cu copiii, fară a le satisface orice capriciu. Copilul
simte că părinţii se ocupă de el, că sunt interesaţi de necazurile şi problemele lui, precum şi de rezultatele
şcolare. Familia este un cadru ferm de disciplină, în care şi copiii şi părinţii împărtăşesc acelaşi nivel de
exigenţă.
Climatul familial negativ este caracterizat prin divergenţe între părinți în legătură cu disciplinarea
copilului, ori părinții nu-și îndeplinesc rolul cu calm şi consecvenţă, copilului aplicându-i-se pedepse.
Cauzele nerealizării şcolare (eşecul sau insuccesul şcolar) sunt determinate de condiţiile de mediu familial.
Astfel, atitudinea de neacceptare a dorinţelor copilului de către părinţi sau supraprotecţia acestuia
influențează direct personalitatea copilului, acesta devenind brutal, singuratic, necomunicativ, certăreţ, cu
atitudini negative faţă de profesori, școală, activitatea intelectuală. Adaptarea școlară este un predictor
important asupra succesului școlar. Atitudinea copilului față de școală este importantă pentru adaptarea sa
și pentru o stare socioemoțională echilibrată. Copiii care au o percepție pozitivă despre școală vor avea
performanțe școlare mai bune și se vor adapta mai bine din punct de vedere social decât cei care percep
școală într-un mod negativ.
Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual,
moral și estetic.
Familia se preocupă de dezvoltarea fizică a copiilor. Ea asigură hrana şi îmbrăcămintea copiilor, îi
fereşte de pericole, le lasă timp de joacă, le crează condiţii cât mai bune de odihnă şi se îngrijeşte de
sănătatea lor. Un regim raţional de viaţă nu poate avea decât urmări pozitive asupra dezvoltării sale fizice.
Dezvoltarea intelectuală este cea mai importantă. În cadrul familiei copilul îşi însuşeşte limbajul.
Volumul, precizia vocabularului şi corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de părinţi
în această direcţie. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului cel mai mare procent din cunoştinţele
uzuale. Familia îi dezvoltă copilului spiritul de observaţie, memoria şi gândirea. Părinţii încearcă să explice
copiilor sensul unor fenomene şi obiecte pentru a le putea înţelege. Copilul obţine rezultatele şcolare în
funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să-i asigure copilului
cele necesare studiului: rechizite şcolare, cărţi de lectură, manuale şcolare etc., cât şi condiţii bune de
muncă: un birou, un computer şi nu în ultimul rând linişte pentru a se putea concentra. Ei trebuie să-şi ajute
copiii în toată activitatea lor școlară, ajutor care se rereră la îndrumare sau sprijin.
În ceea ce privește educaţia morală a copiilor, în familie se formează cele mai importante deprinderi
de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea,
cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai
mult, părintele fiind un exemplu pentru copil.
Părinţii sunt primii profesori ai copilului, care au o mare responsabilitate şi a căror educaţie lasă
amprente, uneori pentru toată viaţa, deoarece copiii ȋi imită în toate acțiunile lor.

80
 Pentru a reuşi mai bine în educaţia copiilor lor, părinţii trebuie să colaboreze în permanență cu
instituția de învățământ. Aceasta îi ajută pe copii în procesul de adaptare la viața școlară, cunoscut fiind
faptul că atitudinea familiei față de procesul de învățare reprezintă un factor important care influențează
percepția copiilor față de școală.
În concluzie, se poate afirma că atunci când părinţii se implică în educaţia propriilor copii, aceştia fac
faţă mai bine cerinţelor şcolare, iar şcoala se dezvoltă.

81
 PARTENERIATUL FAMILIE-ȘCOALĂ

PROF. PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘ. MAZILU DIANA-TEODORA

Moto: „Prezența părinților poate transforma cultura școlii ” (S. L. Lightfoot)

Parteneriatul între familie și școală este o colaborare importantă și benefică pentru dezvoltarea
educațională și personală a copiilor. Acest parteneriat implică o comunicare deschisă și frecventă între
părinți și profesori, în vederea susținerii procesului educațional al copiilor.
Prin colaborarea dintre familie și școală, se poate asigura o continuitate în procesul educațional al
copilului, astfel încât să se dezvolte abilități, competențe și cunoștințe adecvate. De asemenea, colaborarea
dintre părinți și profesori poate ajuta la identificarea și soluționarea problemelor de comportament sau de
învățare ale copiilor.
Pe de altă parte, parteneriatul dintre familie și școală poate fi benefic și pentru profesori, întrucât
părinții pot oferi informații utile despre copiii lor, astfel încât să poată fi create strategii personalizate de
învățare.
În concluzie, parteneriatul dintre familie și școală este esențial pentru dezvoltarea armonioasă a
copiilor și pentru asigurarea unui proces educațional eficient și eficace.
Unele dintre beneficiile unui parteneriat familie-școală includ:
1. Sprijinirea dezvoltării academice a copiilor prin creșterea implicării părinților în educația copiilor
lor.
2. Îmbunătățirea comunicării între părinți și profesori, astfel încât problemele să fie abordate mai
eficient.
3. Creșterea încrederii și a respectului între părinți și profesori, ceea ce poate contribui la un mediu
de învățare mai pozitiv și mai armonios.
4. Încurajarea părinților să fie mai implicați în viața școlară a copiilor lor, ceea ce poate ajuta la
creșterea succesului lor academic.
5. Sprijinirea dezvoltării sociale și emoționale a copiilor prin colaborarea dintre părinți și profesori
pentru a crea un mediu de învățare sănătos și susținător.
Parteneriatul familie-școală este o colaborare între părinți și cadrele didactice ale unei școli în vederea
îmbunătățirii performanțelor școlare ale elevilor. Scopul principal al acestui parteneriat este de a sprijini
dezvoltarea copiilor prin crearea unui mediu educațional armonios, în care părinții și cadrele didactice
lucrează împreună pentru a asigura succesul elevilor.
Beneficiile parteneriatului familie-școală sunt numeroase. Astfel, elevii pot fi încurajați să își dezvolte
abilitățile și să obțină rezultate mai bune, în timp ce părinții pot fi implicați în procesul educațional și pot
să își îmbunătățească abilitățile de părinți. De asemenea, cadrele didactice pot beneficia de sprijinul și
cooperarea părinților în vederea atingerii obiectivelor educaționale.
În concluzie, parteneriatul familie-școală este esențial pentru succesul academic al elevilor și pentru
dezvoltarea lor personală și socială. Prin colaborare și comunicare, părinții și cadrele didactice pot asigura
o experiență educațională pozitivă pentru copii, contribuind la formarea unei soc Parteneriatul familie-
școală reprezintă o colaborare între părinți și cadrele didactice, cu scopul de a asigura un mediu educațional
adecvat pentru copii. Această colaborare poate lua diferite forme, inclusiv:
1. Comunicare regulată între părinți și cadrele didactice - prin intermediul mesajelor, email-urilor,
întâlnirilor individuale sau colective, părinții și cadrele didactice pot să își împărtășească informații despre
progresul elevilor și să discute strategii pentru a ajuta elevii să obțină mai mult succes în școală.

82
 2. Participarea părinților la activitățile școlii - părinții pot fi implicați în organizarea evenimentelor
școlare, în activitățile extrașcolare sau în voluntariat la școală, ceea ce poate ajuta la creșterea
angajamentului părinților față de școală și la dezvoltarea relațiilor dintre părinți și cadrele didactice.
3. Dezvoltarea unor programe educaționale comune - părinții și cadrele didactice pot să colaboreze
pentru a dezvolta programe educaționale care să ajute elevii să își îmbunătățească performanțele școlare
sau să învețe mai multe despre subiectele care îi interesează.
4. Implicarea părinților în procesul decizional al școlii - părinții pot fi consultați și implicați în luarea
deciziilor importante la nivelul școlii, cum ar fi alegerea curriculumului, a politicii școlii sau a planificării
bugetului.
Parteneriatul dintre familie și școală este extrem de important în asigurarea succesului educațional al
copiilor. Aceasta presupune o colaborare activă și reciprocă între părinți și cadrele didactice pentru a asigura
o educație integrată și coerentă pentru copii.
Pentru o relaţie optimă cu părinţii este nevoie de a îmbina variate forme şi metode de colaborare a
şcolii cu familia şi comunitatea. Unele dintre acestea sunt:
 şedinţele cu părinţii -oferă acestora ocazia de a se cunoaşte între ei, de a acţiona ca o echipă, de a
se cunoaşte reciproc cu cadrele didactice, de a discuta aspecte ale programului şcolar, de a afla despre
progresele/regresele copiilor, schimbările intervenite în evoluţia lor ș. a;
 lectoratele cu părinţii -cu teme diverse, prin care părinţii sunt informaţi privitor la importanţa
cunoaşterii personalităţii propriului copil, aprecierea corectă a comportamentelor copiilor, măsuri şi soluţii
pentru ignorarea sau limitarea comportamentelor negative, tehnici şi metode prin care-şi pot ajuta copilul
la lecţii etc. ;
 consultaţiile individuale (convorbirile)- oferă prilejul abordării individualizate a problemelor cu
care se confruntă copilul sau părintele, se pot oferi sfaturi, părinţii pot furniza informaţii mai intime pe care
nu doresc să le facă publice, dar sunt relevante pentru educaţia şi instrucţia copilului;
 c o n v o r b i r i t e l e f o n i c e - care au luat amploare datorită telefoniei mobile, dar și timpului
limitat al părinților și cadrelor didactice;
 c h e s t i o n a r u l - permite obţinerea unor informații privind organizarea colectivelor de elevi,
subiecte abordate pe viitor la ședințe, doleanțe ale părinților ș. a. ;
 participarea părinţilor la activităţi organizate în şcoală
 lecţii deschise pentru părinţi, astfel părinţii au posibilitatea să cunoască nivelul de pregătire al
copilului, deprinderile însuşite, prietenii acestuia, să se familiarizeze cu metodele şi procedeele folosite în
predare, pot face analize comparative privitoare la copiii lor;
 consiliere psihopedagogică- constă în rezolvarea unor situaţii – problemă cu copiii lor, prestează
servicii de consiliere şi distribuie materiale informative;
 e x c u r s i i , drumeții -părinţii pot contribui la organizarea şi sponsorizarea acestor acţiuni, asigură
supravegherea copiilor, trăiesc emoţii pozitive alături de copilul lor, le oferă modele de comportare;
 expoziţii cu lucrări ale copiilor- prilej de a-i familiariza cu date importante despre evoluţia copiilor,
atât pe plan artistic, cât şi al bagajului de cunoştinţe;
 sărbătorirea zilei de naştere a copiilor în clasă- copiii învaţă comportamentul civilizat, unele
convenţii sociale şi se creează legături afective cu membrii familiilor, deoarece invitaţii sărbătoritului pot
fi părinţi și alte rude;
 serbările şcolare - prin care părinţii pot descoperi aptitudini speciale ale copiilor, nivelul dezvoltării
acestora, pot să le evalueze performanţele, să se implice în organizarea acestor activităţi;
 implicarea părinților în proiecte și p a r t e n e r i a t e şcolare;
 ziua porților deschise în cadrul cărora părinţii asistă la orele de curs şi la alte activităţi;

83
  jurnalul clasei - cuprinzând fotografii, impresii ale copiilor, altor persoane implicate în activităţile
clasei, descrieri de acţiuni, diplome obţinute, desene create de copii etc;
 lecţii deschise- părinții pot participa la lecții şi cunoaşte modalităţi, metode, mijloace didactice, pe
care le pot folosi acasă pentru completarea educației copiilor
 ateliere de lucru cu părinţii în cadrul cărora aceştia sunt familiarizaţi cu standardele de eficienţă a
învăţării, finalităţile educației, conţinuturile, strategiile aplicate, programul de activitate a şcolii;
 mese rotunde la care părinţii şi profesorii fac schimb de experienţă educaţională;
 revista și site-ul web al școlii ce conţine informaţii despre activităţile instituţiei; prezentarea unor
evenimente; anunţuri despre activităţile ce urmează a fi desfăşurate;
 școala părinţilor -se organizează cursuri psihopedagogice pentru părinţi;
 ”b i b l i o t e c a v i e ” (vorbitor, invitat, vizitator) - aceasta este o tehnică prin intermediulcăreia un
părinte prezintă copiilor, profesorilor, altor părinţi informaţii importante privind profesia sa;

Bibliografie
• Agabrian, M., Milea, ”Parteneriate școală-familie-comunitate”, Ed. Institutul European Iasi, 2005
• Vrasmaș, Ecaterina, ”Intervenția socio-educațională ca sprijin pentru părinți”, Editura Aramis,
București, 2008

84
 RELAȚIA GRĂDINIȚĂ- FAMILIE, UN PARTENERIAT PENTRU
DEZVOLTAREA ARMONIOASĂ A COPIILOR

PROF. ÎNV. PREȘC. IOANA MECEA

GRĂDINIȚA ”FLOARE DE IRIS”, CLUJ-NAPOCA
Primul pas spre grădiniță este și primul pas spre independența personală, un pas greu ținând cont că
la vârsta de 3 ani copilul încă este mic și nu are dezvoltate toate deprinderile. În primele etape ale vieții
educația copilului revine părinților, după care aceasta este împărțită între grădiniță, familie, școală,
comunitate, media etc. Familia, acest prim mediu de viaţă al copilului, exercită o influenţă considerabilă
asupra dezvoltării sale. Istoria fiecărei familii îşi pune amprenta în conturarea profilului personalităţii
copilului. Este foarte bine ştiut faptul că relaţia părinte-copil poate fi considerată cea mai importantă dintre
relaţiile care se pot forma, în general, între oameni. Pe lânga faptul că este o legătură definitivă şi
indestructibilă, ea ar trebui sa fie şi cea mai strânsă şi puternică legătură posibilă între oameni. Nimic pe
lumea aceasta nu se compară cu o relaţie reuşită şi plină de înţelegere, respect şi iubire, aşa cum este relaţia
dintre părinţi şi copiii lor. Dar pentru ca această relaţie să fie reuşită, este nevoie de mult efort şi răbdare
depuse de copii, dar şi de părinţii lor.
Pentru reușita actului educational, munca depusă de cadrele didactice din grădiniță trebuie continuată,
susținută și întărită și de către membrii familiei. Astfel, relația dintre grădiniță și familie trebuie văzută ca
un parteneriat, în care fiecare partener își asumă și respectă anumite drepturi și obligații, pentru un scop
clar și comun- dezvoltarea armonioasă a copiilor, din punct de vedere cognitiv, emoțional, social și fizic.
Grădiniţa este o etapă în cadrul programelor de dezvoltare care are în vedere experienţa deja
acumulată de copil în mediul familial. De aceea intervenţia educativă de la nivelul grădiniţei trebuie
construită în parteneriat educativ cu familia şi comunitatea şi constituie premisa cea mai importantă a
dezvoltării copilului.
Parteneriatul educaţional este un concept menit să determine forme variate de comunicare, cooperare
şi colaborare în sprijinul copiilor şi devine tot mai prezent în relaţiile de colaborare ce se stabilesc între
grădiniţă şi familiile implicate. Acesta presupune participare la o acţiune educativă comună, comunicare
eficientă între parteneri, acţiuni comune cu respectarea rolului fiecărui participant, interrelaţionare.
Coordonarea acestor activități și comunicarea eficientă a obiectivelor, îi revine în primul rând educatoarei.
Există mai multe modalități de colaborare între familie și grădiniță: discuții zilnice, consilierea părinților,
serbări, implicarea părinților în diferite proiecte și activități extracurriculare. Programele de educaţie
timpurie din toată lumea definesc parteneriatul cu părinţii ca agenţi educaţionali drept un principiu
fundamental al organizării şi funcţionării instituţiei preşcolare. Obiectivul principal al colaborării grădiniţei
cu familia constă în conturarea unităţii de acţiune a celor doi factori educaţionali, finalitate a cărei
îndeplinire este condiţionată de unitatea de concepţii şi exigenţe, de un mod convergent de acţiune, de o
bună cunoaştere reciprocă şi de o atitudine reciprocă deschisă (Mialaret, G., 1982). Acest obiectiv se poate
realiza doar prin conceperea relaţiei grădiniţă- familie în dublu sens. Este vorba, pe de o parte de
preocuparea educatoarei de a cunoaşte mediul familial al copilului şi natura influenţelor educaţionale
exercitate de părinţi şi de a ţine cont de experienţa de viaţă şi învăţare acumulată de copil în familie, iar pe
de altă parte de demersurile de implicare a părinţilor în activitatea educaţională a grădiniţei, atât ca parteneri
în procesele de instruire şi formare, cât şi ca participanţi în programele de educaţie a părinţilor. Prin
activitatea de parteneriat cu părinţii ne asigurăm un sprijin în propria activitate. Învăţându-i pe părinţi să se
implice în dezvoltarea copiilor lor, întărim interacţiunile şi relaţiile dintre părinţi şi copii. Prin cooperarea
reală şi comunicarea cu părinţii, grădiniţa pune bazele unei unităţi de decizie şi de acţiune între cei doi
factori. De asemenea, activităţile cu părinţii duc la rezolvarea situaţiilor-problemă, a conflictelor posibile
şi a situaţiilor de risc în dezvoltarea copilului.
Orice familie trebuie să fie un garant de securitate, de protecţie fizică, afectivă, mentală, morală şi
socială pentru toţi membrii ei, dar mai ales pentru copii. Relaţiile din sfera familiei sunt de tip special,
având la bază sentimente de dragoste şi respect reciproc. Dimensiunea afectivă este cea mai mare forţă, dar
poate deveni riscantă, fiind cea mai vulnerabilă latură a convieţuirii familiale. Cele mai acute probleme

85
educative, culminând cu insuccesul şcolar, se nasc din absenţa sau ignoranţa atenţiei părinteşti sau
coroziunii afective din familiile dezorganizate, cu un nivel economic precar, cu tulburări psihice, consum
de alcool, violenţă fizică şi verbală.
Implicarea activă a părinţilor în activităţile curriculare şi extracurriculare ale propriilor copii au ca
rezultat convingerile că problemelelor sunt şi ale altor părinţi, că este util să discute despre situaţiile cu care
se confruntă, află căi şi modalităţi de rezolvare a problemelor. Între unii părinţi se înfiripează relaţii de
încredere şi cooperare, învaţă să accepte asistenţă specializată, să ceară ajutor atunci când au nevoie.
Informaţiile primite şi abilităţile dobândite le dau încredere şi competenţe sporite. În domeniul colaborării
grădiniţă-familie, punctul de plecare este cunoaşterea prealabilă a părinţilor de către educator, a familiei, a
climatului familial. Rolul primordial în acţiunea comună a celor doi factori îl are grădiniţa. Este necesar
însă ca familia să sprijine în permanenţă activitatea educativă a grădiniţei. Ea oferă copilului primele
informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv
necesar satisfacerii trebuinţelor şi dorinţelor sale. Cele două instituţii, grădiniţa şi familia urmăresc aceleaşi
scopuri care vizează formarea omului societăţii de mâine. Parteneriatul dintre educatoare şi părinţii
preşcolarilor cu care lucrează, reprezintă o arie restrânsă, dar bine conturată a parteneriatului educativ.
Calitatea lui este dependentă de existenţa nevoii de colaborare educativă a părinţilor cu educatoarea, de
responsabilitatea cu care educatoarele se angajează în acest parteneriat, de aducerea competenţei părinţilor
la un nivel care să facă parteneriatul educaţional funcţional, eficient, sub îndrumarea explicită şi implicită
a educatoarei.
Întâlnirile colective cu părinţii reprezintă cea mai ,,profitabilă’’ şi democratică formă de colaborare a
educatorului cu familiile copiilor săi. Pentru educator înseamnă un cadru de manifestare şi de perfecţionare
a calităţilor sale manageriale, un moment optim de conştientizare şi de mobilizare a părinţilor într-un
parteneriat real, prilej de a învăţa şi el din experienţa părinţilor. Pentru părinţi, adunările colective reprezintă
tot atâtea prilejuri de autoevaluare şi de sporire a competenţelor educative, de informare pedagogică avizată,
decide înţelegerea complexităţii fenomenului instructiv-educativ şi a poziţiei pe care o ocupă în acest
proces.
Educatorul are rolul să creeze un mediu adecvat, prielnic pentru interacţiune şi dezvoltare, de pe
poziţii egale, a colaborării sale cu familia. Comunicarea, respectul, acceptarea diferenţelor şi căutarea
intereselor copiilor formează bazele unei bune colaborări. Modalităţile de colaborare pot fi variate: discuţii
în cadrul şedinţelor cu părinţii, dar şi prin implicarea directă a părinţilor în programul de participare a
familiei la educaţia şcolarilor. Iată câteva din avantajele implicării familiei: observarea propriului copil în
relaţie cu ceilalţi, înţelegerea rolului de partener alături de educator, vor învăţa să se implice şi acasă în
educaţia copilului, vor aprecia timpul suplimentar petrecut alături de copilul lor.
Participarea activă a părinților în activitățile din grădiniță creează copiilor sentimente de siguranță și
fericire. Copilul poate demonstra ce știe și se poate mândri cu realizările lui, iar părinții pot observa
progresele acestora. Aceste activități aduc bucurie în rândul copiilor și al părinților prin rezultatele obținute
din efortul reunit și plăcerea de a petrcece timp împreună. În concluzie, putem spune că reuşita privind
devenirea umană a copilului depinde de o colaborare eficientă dintre acești doi factori educaţionali de
bază: grădiniţa şi familia. Cultivarea unei relații de parteneriat între grădiniță și părinți în susținerea
educației și creșterii copilului costituie succesul garantat în adaptarea și integrarea școlară și reprezintă un
prim pas către o educație transparentă a personalității copilului, viitorul adult al societății noastre.

86
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI ȘCOALĂ

PROF. PT. ÎNV. PRIMAR ȘI PREȘCOLAR: MEDEȘAN DORINA- STELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 IP, JUD. SĂLAJ

Educația este un fenomen social prin care se transmite experiența de viață de la adulți la tineri în
scopul pregătirii și integrării acestora în societate. Ea aduce multiple beneficii omului și societății, cu
ajutorul ei se desăvârșește ființa umană, fiind baza pentru evoluția umanității, de aceea este esențial să fie
aplicată de timpuriu.
Dezvoltarea personalității este influențată de diferențele de ordin economic, social și cultural care
există între familii. Educația copilului este cea mai importantă investiție pe care un părinte o poate face
pentru viitorul lui. ,,Cei șapte ani de acasă” depind de mediul familial. Modul în care familia se implică în
educație și încurajează învățarea are repercusiuni asupra celor mici, fiind o cale sigură prin care aceștia își
pot dezvolta setea de cunoaștere și sunt sprijiniți să acumuleze tot mai mult, își îmbunătățesc simțitor
motivația și performanța.
Părinții pot contribui în diverse moduri pentru a-i ajuta pe copii să aibă încredere în ei, să socializeze
ușor cu cei din jur, să fie empatici și înțelegători, activi la ore prin: comunicare cu ei și cu dascălii,
participarea la activitățile școlare, petrecerea unui timp de calitate cu copiii, interesul pe care îl acordă
rezultatelor copilului.
De altfel, familia este prima școală a omului, ea joacă un rol dominant în influențarea încrederii și
motivației copilului de a deveni un adult de succes. Aici se învață abilități de bază și o serie de atitudini față
de persoane și învățare. Implicarea părinților reprezintă un bun început pentru înțelegerea diverselor
provocări pe care un copil le poate traversa de-a lungul vieții, dar și pentru un start pozitiv în învățare.
Influențele din familie pot fi directe, prin acțiuni mai mult sau mai puțin controlate, dar și indirecte,
prin modelele de comportament pe care aceștia le oferă și pe care copiii le preiau prin imitație. De asemenea,
climatul socioafectiv le influențează comportamentul și relaționarea față de normele și valorile sociale.
Strategiile educative folosite le dezvoltă personalitatea și au un impact direct asupra rezultatelor școlare și
a comportamentului socio- moral. Astfel, rolul familiei este fundamental în dezvoltarea copilului din punct
de vedere fizic, intelectual, moral și estetic.
Alături de familie, școala influențează personalitatea copilului. O școală eficientă recunoaște
importanța familiei, ea va atrage toate resursele educative în procesul didactic, va avea un parteneriat prin
care să comunice, să coopereze și să colaboreze pentru a veni cât mai mult posibil în sprijinul copilului.
În școală educația se realizează organizat, omul este pregătit pentru muncă, pentru o viață activă,
pentru a contribui la dezvoltarea societății. Procesul de învățământ are o contribuție importantă la formarea
omului prin valorificarea abilităților de interrelaționare, de asumare a responsabilității, de descoperire a
aspirațiilor pentru formarea școlară și profesională.

87
 Școala asigură viitorilor adulți o alfabetizare funcțională în toate domeniile necesare unei vieți
autonome și împlinite în societate, care să contribuie la starea de bine individuală și a comunității, oferă
copiilor și tinerilor un set de repere valorice și culturale și de principii etice care să le asigure dezvoltarea
unei identități complexe și bine definite din perspectiva națională, europeană și globală, se asigură, prin
activitățile sale, că membrii societății au trăsăturile de caracter necesare pentru a face față schimbărilor
sociale și economice.
Cei doi factori educativi, familia și școala, trebuie să aibă un scop comun, formarea personalității
umane integrale și armonioase. Activitățile lor se completează reciproc, iar între ele există un raport de
complementaritate.

Bibliografie:
https: //ziarullumina. ro/societate/psihologie/rolul-familiei-si-scolii-in-educatia-copiilor-165577.
html
https: //www. eduform. snsh. ro/campanie-online/influenta-educatiei-in-familie-asupra-
comportamentului-elevului
https: //www. edu. ro/sites/default/files/Educatia%20ne%20uneste%20-
%20Viziune%20asupra%20viitorului%20educatiei%20in%20Roma%CC%82nia. pdf

88
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA GRĂDINIȚĂ

PROF. PT. ÎNV. PRIMAR ȘI PREȘ.: MEDEȘAN MARIA DUMITRIȚA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM NORMAL IP
JUD: SĂLAJ

Grădinița și familia sunt factorii esențiali privind educația copiilor.

Educația începe din familie unde se realizează fundamentarea presonalității copilului, iar din această
cauză legătura copilului cu familia este extrem de puternică și de neînlocuit.
Familia este factorul educativ prioritar, aceasta fiind modelul pe care copilul îl imită și îl urmează,
deoarece la această vârsta rolul exeplului este foarte important.
Informațiile despre lume și viață, despre natură și soocietate sunt primite tot din familie. Prin
comunicarea cu membrii familiei el își însușește limbajul, părinții fiind atenți la felul cum pronunță
cuvintele, corectându-i în permanență, le vor înbogății vocabularul, îi vor ajuta să se exprime corect și
coerent. Tot în familie copiii învață ce este bine și ce este rău, ce este permis și ce este interzis. Deprinderile
de comportare civilizată, atitudinea copilului față de alții exprimă modul în care a fost crescut, sfaturile pe
care le-a primit, exemplul oferit de aceștia.
Familia își aduce aportul în toate sectoarele educației. Nu degeaba se spune că ,,meseria,, de părinte
este una dintre ccele mai vechi meserii și care trebuie practicată de către toți mebrii familiei.
Pentru o bună educație a copilului este necesară o conlucrare a familiei cu grădinița, mai pe urmă cu
școala.
După familie, grădinița constituie mediul socializator de tip organizațional, care pregătește copilul
penrtu școală, îl învață să socializeze, să comunice, îi dezvoltă limbajul și vorbirea, îl învață să se comporte
frumos, contribuie la dezvoltarea intelectuală a acestuai, îia dezvoltă abilitățile motorii, contribuie la
formarea caracterului copilului și a aptitudinilor esențiale în dezvoltarea fiecăruia.
Grădinița este un mediu valoros, de aceea fiecare părinte ar trebuii să profite de această șansă pe care
le-o oferă penrtu a învăța o mulțime de lucruri noi.
Pentru atingerea țelului comun: educarea copilului, ambii parteneri responsabili pentru modelarea
personalității umane trebuie să interacționeze ca un tot unitar.

Bibliografie:
1. Păun Emil, -Educația timpurie în grădinițele de copii în Romania într-un deceniu de tranziție-,
UNICEF Vanemmonde, 2000
2. Revista Învățământului Preșcolar 4/2007

89
 EDUCAȚIA NU ESTE PREGĂTIREA PENTRU VIAȚĂ,
EDUCAȚIA ESTE VIAȚA ÎNSĂȘI*

PROF. MEDIANU RODICA

Motto: Una din funcțiunile educației este să ne ajute să evadăm, nu din propriul nostru timp-căci
suntem legați de el-ci din limitările intelectuale și emoționale ale timpului nostru. (T. S. Eliot)

Învățarea este locomotiva care trage ființa umană către o viață de succes și fericită, deoarece conduce
la o mai bună înțelegere a vieții, iar toate cunoștințele dobândite pot fi folosite pentru a-și îndeplini visurile.
O persoană educată va percepe o problemă în mod corect și va oferi o soluție adecvată, folosind cunoștințele
pe care le-a dobândit. Aud adesea elevi și, din păcate chiar și părinți, întrebându-se cum le-ar putea folosi
toate aceste informații în viață. Ceea ce nu reușesc să înțeleagă este că învățarea și auto-progresarea nu se
opresc la o lecție sau la o notă. Dimpotrivă, este doar o piesă din marele puzzle al educației, cu toate
beneficiile sale. O mare parte din cunoștințele și abilitățile dobândite la școală sunt esențiale pentru o viață
de succes și pentru realizarea tuturor obiectivelor personale.
Le explic adesea copiilor că, în contextul actual, când suntem expuși cu toții la un flux de informație
enorm și continuu, educația adecvată îmbunătățește înțelegerea de către oameni a lumii din jurul lor,
făcându-i mai puțin sensibili la influența celorlalți, iar interpretarea corectă a informațiilor necesită
educație, deoarece îmbunătățește cunoștințele. O persoană educată își înțelege mai bine scopul propriu și
al altora în societate și drepturile lor. Acest lucru duce la o mai bună înțelegere a oamenilor, mai puține
conflicte și mai multă toleranță față de diferențe.
În fața fake news-urilor care invadează mass media, persoanele educate sunt mai greu de manipulat,
ceea ce conduce la dezvoltarea unei societăți mai responsabile, cu mai puține conflicte. Toate acestea
creează un mediu în care justiția socială poate prospera, ceea ce presupune: drepturi egale, oportunitate
egala, tratament egal. Educația în societate îi ajută pe oameni să fie mai activi în lupta lor pentru o mai bună
calitate a vieții. Pe măsură ce înțelegerea cetățenilor asupra lumii înconjurătoare crește, întreaga societate
se străduiește spre soluții mai eficiente la probleme și promovarea vieții de zi cu zi. Aceasta este o misiune
importantă pentru întreaga omenire și este esențial ca fiecare individ să aibă oportunități de progres personal
și de a-și aduce propria contribuție.
Investiția în cunoștințe ar trebui să înceapă de la o vârstă fragedă, astfel încât, după absolvire,
studentul să poată avea o experiență bogată de învățare și depășirea tuturor obstacolelor pe drumul spre
succes. Este foarte important, deoarece persoanele educate sunt bine pregătite pentru toate provocările
profesionale și de viață ale secolului XXI. Desigur, acest lucru nu garantează că găsirea unui loc de muncă
va fi destul de ușoară – investiția în cunoștințele și abilitățile unei persoane ar trebui să fie continuă. În acest
sens, educația poate cuprinde un angajament pe tot parcursul vieții prin cursuri, seminarii și alte forme de
avansare personală.
Cunoașterea șterge, de asemenea, diferențele dintre oameni, făcând trecutul cuiva și circumstanțele
financiare mai puțin relevante. Cunoașterea este cea mai importantă resursă, recunoscută la nivel mondial,
oferind fiecărui individ o oportunitate de a reuși.
O persoană educată cunoaște lumea; poate interpreta în mod competent fenomenele culturale și
societatea în general. Un nivel ridicat de înțelegere înseamnă a avea încredere mai mare în munca de zi cu
zi și comunicarea cu alte persoane. Când cineva este sigur de sine, este mai ușor să iei deciziile corecte și
să deschizi multe uși.
Încrederea în sine este ceea ce îi permite unui expert talentat să-și părăsească zona de confort și, de
exemplu, să renunțe la un loc de muncă bine plătit pentru a se concentra pe munca vieții sale. Deși acest tip
de decizie poate părea ciudat pentru unii oameni, siguranța expertului asupra propriilor abilități îi va
conduce către obiectiv. Momente ca acesta schimbă nu numai viața individuală, ci și societatea însăși. Unde
am fi noi dacă Thomas Edison ar fi fost nesigur de cunoștințele sale?
Încrederea în sine care provine din cunoaștere le permite oamenilor să-și exprime opiniile, deoarece
le permite să le explice și, dacă este necesar, îi dă putere să le apere. Chiar dacă mediul ar trebui să se

90
dovedească nereceptiv, o persoană încrezătoare în sine nu va lăsa o judecată de moment din mediul
înconjurător să le afecteze rezoluția, deoarece o astfel de persoană știe să arate tuturor cine a avut dreptate
tot timpul. Atingerea acestui nivel necesită multe cunoștințe, abilități de comunicare și experiență în relația
cu alte persoane.
Educația ajută la perceperea diferitelor fenomene ale vieții și la formarea unei opinii despre acestea.
Cunoștințele acumulate conduc astfel la dezvoltarea gândirii critice. Aceasta înseamnă că lucrurile nu sunt
luate „de la sine înțeles”, iar deciziile sunt luate în conformitate cu cunoștințele decidentului. Aceste modele
de comportament sunt învățate la toate școlile mai bune, pentru a se asigura că elevii devin oameni înțelepți
care gândesc singuri.
Gândirea critică nu se termină cu interpretarea informațiilor externe, ci se extinde la abordarea
adecvată a rezolvării problemelor. Un elev învață cum să găsească cea mai bună soluție pentru o problemă.
Le spun adesea elevilor să verifice informațiile și să încerce să găsească cea mai bună soluție posibilă.
Pentru a reuși în acest sens, este nevoie de anumite cunoștințe, precum și de experiență în rezolvarea
provocărilor. Această abordare duce la cele mai bune soluții posibile – uneori chiar revoluționare.
Contribuția educației în viață este evidentă când ne gândim la impactul direct al acesteia asupra
calității vieții. Aceasta nu include doar succesul în carieră, munca grea și statutul economic, ci și modurile
în care cineva își petrece timpul liber. Oamenii educați posedă o serie de abilități care le permit să se bucure
din plin de viață. Aceasta include activități în care factorul crucial nu sunt banii, ci o combinație de dorință,
cunoaștere și ambiție. Poate cineva vrea să învețe să cânte la chitară, să picteze sau să danseze? Totul este
posibil cu educație și puțin efort.
Chiar și cele mai obișnuite lucruri sunt mai interesante cu o educație bună. Vizionarea unei emisiune
TV sau a unui film este mult mai interesantă dacă spectatorul are cunoștințe despre perioada, romanul pe
care se bazează lucrarea sau stilul specific al regizorului. Toate acestea îmbogățesc și comunicarea cu
familia, prietenii și alții.
De asemenea, ar trebui să țineți cont de faptul că funcția educației este, de asemenea, de a facilita
înțelegerea situațiilor de viață. O persoană educată va avea mai multă grijă de sănătatea sa, conștientă de
riscuri. A avea grijă de sine duce la un stil de viață sănătos, care garantează o calitate mai bună a vieții și o
longevitate prelungită.
Nu există o investiție mai bună decât o investiție în cunoaștere. Societatea modernă este conștientă
de acest lucru; acesta este motivul pentru care educația și școlarizarea adecvată a copiilor se numără printre
prioritățile de astăzi. De la o vârstă fragedă, copiii se pregătesc să devină membri cu drepturi depline ai
societății.
Se spune că șansa cea mai mare de succes este rezervată celor care nu sunt niciodată mulțumiți de
cunoștințele lor actuale; cei care se străduiesc mereu să-și dezvolte abilitățile și să devină și mai buni, și
mai de succes. Acesta este motivul pentru care toată viața educându-ne investim în noi. Orice persoană de
succes poate confirma că acest lucru este adevărat și că este dedicată dobândirii de noi cunoștințe. Acesta
este rolul cheie jucat de educație în societate – să dea putere oricui încearcă să fie o ființă umană mai bună.

Bibliografie:
https: //www. allisonacademy. com/parents/child-development/importance-of-education-in-life/
*John Dewey – vezi titlul lucrării

91
 EDUCAȚIA PREȘCOLARILOR ÎN FAMILIE

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR MEIROȘU IONELA,

LICEUL TEORETIC CONSTANTIN ANGELESCU IANCA
Familia reprezintă prima formă neinstituționalizată de educație, unde copiii se nasc, cresc, se
dezvoltă și iau contact cu primele forme ale educației. În familie sunt transmise primele valori morale,
religioase, culturale, după care aceasta se ghidează în viața socială. Pe lângă asigurarea confortului de zi cu
zi, părinții reprezintă un model pentru copii.
Părinții, atât mama cât și tata reprezintă un model pentru copii. Din sânul familiei sunt culese primele
deprinderi, primele norme de comportare, aici copilul învață cum să trăiască. Niciunul dintre părinți nu
poate înlocui pe altul. Fiecare are rolul și locul său în cadrul familiei. În familie copilul cunoaște și dezvoltă
primele relații umane.
Este evident faptul ca în perioada educației timpurii părinții se găsesc într-o continuă transformare și
formare în dezvoltarea competențelor parentale. Alături de familie, grădinița reprezintă temelia formării
copiilor în societate. Educația preșcolară, parte integrată a sistemului de învățământ românesc, cu
obligativitate la grupa mare, reprezintă prima formă de educație organizată instituțional în România.
Componentă a educației timpurii, educația preșcolară, se desfășoară conform Curriculumului pentru
educația timpurie 2019. La acest nivel de vârstă un rol important în educația copiilor, pe lângă educatoare,
îl au părinții, familia. Grădiniță este o instituție unde părinții își aduc copiii, dar care nu are programe
oficiale specificate în curriculum cu privire la educația parentală. Educatoarele nu sunt specializate în
scopul realizării educației parentale la nivel de grupă. Colaborare cu familia reprezintă o necesitate la
nivelul învățământului preșcolar. Se poate remarca faptul că preșcolaritatea este o treaptă a învățământului
cu influente majore în modelarea personalității copiilor cât și în organizarea, orientarea și îndrumarea
părinților în activități educative, prin implicarea educatoarei, în cadrul parteneriatelor cu părinții. Fiecare
părinte dorește rezultate școlare deosebite de la copilul său. Implicarea cât mai timpurie a părinților în
activitatea copilului, crește randamentul școlar. Cooperarea și comunicarea dintre părinți și educatori este
esențială și are un impact valoros în cadrul acestor programe de educație parentală. Ascultând în cadrul
întâlnirilor individuale sau de grup, educatoarele pot afla lucruri semnificative despre cultura și valorile
fiecărei familii, stilul parental, povestea fiecărui copil, aspirațiile fiecărui părinte.
Colaborarea reală, are impact pozitiv asupra realizării obiectivelor educaţionale în conformitate cu
particularităţile de vârstă, cognitive, socio-emoţionale şi comportamentale ale copiilor şi totodată vine în
întâmpinarea situaţiilor în care factori perturbatori pot influenţa dezvoltarea armonioasă a personalităţii
copilului. Acţiunile din cadrul parteneriatelor se desfăşoară de comun acord, în diferite medii precum:
grădiniță, săli de spectacol, în aer liber, muzee, sere, magazine, și duc la o mai bună formare a copilului. În
acest context părinţii au şansa de a deveni participanţi la educaţie datorită implicării efective, iar prin natura
sentimentelor unice și a emoţiilor trăite alături de micuți, au prilejul de a sta foarte aproape de ei, de a-i
înţelege mai bine, de a-i îndruma.
Un rol important în educația copiilor preșcolari îl are parteneriatul Grădiniță – Familie. Acest
parteneriat pune accent pe realizarea unei colaborări între educatoare și părinții în vederea continuării
activități educative începute în grădiniță, și acasă precum și modalități de abordare a copilului de vârstă
preșcolară. În parteneriatul grădiniță-familie, un rol important îl are educatoarea care, cu măiestria sa
didactica planifică, organizează și desfășoară activități cu părinții în funcție de nevoile și necesitățile
copiilor și părinților. În munca sa cele mai apropiate şi mai eficiente strategii de comunicare informală pe
care le poate avea orice educatoare sunt următoarele:
- ora venirii şi cea a plecării de la grădiniţă, unde educatoarea comunică familiei amănunte despre
activităţile zilei, despre progresele copilului sau programul propus pentru a fi urmat;
- carnetul de corespondenţă, care poate circula între familie şi educatoare ;
- afişier pentru anunţuri, prin care familia este informată la zi asupra evenimentelor speciale a orarului
zilnic, asupra a tot ce se întâmplă în grădiniţă ;

92
 - invitaţii speciale, care sunt date cu diferite ocazii( serbări, activităţi comune, acţiuni festive cu
diferite semnificaţii, lecţii demonstrative) ;
- expoziţii tematice, prin care sunt prezentate munca fiecărui copil;
- rapoarte periodice, în care se prezintă un rezumat, o reluare a informaţiilor asupra cărora educatoarea
şi familia au discutat deja pe larg ;
- vizite la domiciliu, cu scopul de a cunoaşte comportamentul copilului şi relaţiile acestuia cu membrii
familiei ;
- lectorate cu părinţii, şedinţe pentru discutarea programului copilului, participarea familiei prin
diferite moduri la îmbunătăţirea bazei didactice necesare unei bune desfăşurări a activităţii din grădiniţă.

Bibliografie
1. Cojocaru Ș., Cojocaru D. Educația parentală în România. București: Alpha MDN, 2011.
2. Cuznețov L., Consilierea psihopedagogică parentală – o componentă de formare a culturii familiei.
În: Didactica Pro, 2013, nr. 2(78).
3. Meiroșu I., In: Materialele Conferinței Republicane a Cadrelor Didactice Psihopedagogie şi
management educaţional. Vol. 5, 28-29 februarie 2020, Chişinău. Chișinău, Republica Moldova:
Universitatea de Stat din Tiraspol, 2020.

93
 ”TIMP DE CALITATE PETRECUT CU COPILUL MEU!”

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: MERCE CUC ILEANA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 11, SATU MARE
Timpul a devenit resursa cea mai critică atât la serviciu cât şi acasă. Găsirea echilibrului dintre viața
de familie, carieră și alte aspecte din rutina zilnică în care e nevoie să-ți investești energia, reprezintă o
provocare din ce în ce mai mare.
În societatea contemporană, adulții sunt din ce în ce mai ocupați. De cele mai multe ori, nu reușesc
să își găsească timpul necesar pentru a comunica cu micuții lor, pentru a îi asculta sau pentru a petrece
câteva momente alături de ei.
Pentru a compensa această absență a lor, mulți părinți preferă să suplinească această lipsă prin
dăruirea gadgeturilor sau a altor jucării care să le distragă atenția copiilor. Mai mult, le îndeplinesc absolut
orice dorinţă, renunţă sau fac multe excepţii de la regulile de comportament, devin prea protectivi sau foarte
toleranţi cu comportamentul lor.
În realitate însă, nimic din toate acestea nu îi ajută nici pe copii şi nici relaţia dintre părinte și ei. Din
contră, încurajează comportamente problematice ale copiilor.
Astfel, la nivel de grupă după întâlniri și discuții cu părinții, despre importanța și beneficiile timpului
de calitate petrecut alături de copil, fiecare în funcție de program și-a ales o zi, oră, câteva minute să rămînă
și șă petreacă timp și la grădiniță cu copilul.
Care sunt beneficiile petrecerii timpului de calitate împreună cu ai voștri copii?
Copiii se simt iubiți și importanți.
Copiii au oportunitatea de a-i ajuta pe părinți în a-și modela comportamentul.
Părintele poate observa care sunt punctele slabe și cele forte ale copilului pentru a-l ghida mai bine.
Copiii au șansa de a-și exprima gândurile și sentimentele prin joc.
Relația dintre copii și părinți se dezvoltă formând o legătură puternică.
Limba maternă este cel mai puternic instrument de conservare şi dezvoltare a patrimoniului mondial
material şi imaterial şi o componentă esenţială în procesul de definire a unei minorităţi naţionale. Ziua
internaţională a Limbii Materne este marcată anual, la 21 februarie, pentru a promova diversitatea culturală
şi lingvistică din întreaga lume. La Grupa Mare, cea a “Campionilor”, a sărbătorit Ziua Internațională a
Limbii Materne prin lecturi în limba ucraineana, maghiara si româna. Mamicile vorbitoare de ucraineana
și maghiara, alături de copilașii lor au citit povesti în ucraineana și maghiara iar copilașii au tradus povestea
în limba română. Pe lângă atmosferă de povestea, momentele unice petrecute de copii alături de părinți,
copii se descoperă mult mai bine unii pe alții! La lectura în limba maghiara a participat și frățiorul de 3 luni
spre marea încântare a colegilor. Copiii si-au însușit noțiunea de “limba maternă” și faptul ca nu toți părinții
vorbesc aceiași limba și nu toți au învățat de mici aceeași limba! Acţiunile întreprinse în vederea propagării
limbilor materne servesc atât la încurajarea diversităţii şi a educaţiei multilingvistice, cât şi la dezvoltarea
conştientizării depline a tradiţiilor lingvistice şi culturale din întreaga lume şi la inspirarea, totodată, a
solidarităţii bazate pe înţelegere, toleranţă şi dialog.

94
 EDUCAȚIA – O ARTĂ
(STUDIU DE SPECIALITATE)

PROF. MERIȘOR ADELA PETRUȚA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 URDARI
JUDEȚUL GORJ
Educația intelectuală constituie un pivot important în jurul căruia se vor profila și celelalte laturi sau
conținuturi ale cunoașterii și practicii umane. Având ca finalitate formarea ființei raționale prin introducerea
ordinii în lume și în acțiunile umane, educația intelectuală constituie fundamentul și axul central al
acțiunilor personalității. Educația intelectuală are ca specificitate formarea și maximizarea capacităților
cognitive, dobândirea instrumentelor intelectuale, achiziționarea tehnicilor culturale celor mai importante,
asimilarea unor cunoștințe descriptive și procedurale care să-i asigure o cât mai accentuată autonomie
cognitivă candidatului la formare.
Ca mediu social, familia reprezintă locul în care copilul este îngrijit, educat. Educația în familie o
precedă pe cea instituțională. Copilul, în primii ani de viață depinde de părinți, iar aceștia nu trebuie să fie
preocupați doar de latura fizică a îngrijirii lui, ci și să aibă în vedere educația psiho-socială, corelând
posibilitățile fizice cu cele psihice. Educația în familie pune bazele dezvoltării psihice a copilului, iar
educația sa la nivel psihic trebuie să urmărească pas cu pas evoluția fizică, urmărindu-se concomitent
educația intelectuală, morală în scopul formării caracterului. Cel mai important rol în evoluția psihică a
copilului îl au exemplele pozitive din familie, deoarece la această vârstă, rolul exemplului este foarte
important.
De familie depinde dirijarea judicioasă a maturizării psihice a copilului. Primele impresii despre
lume și viață, despre fenomenele din natură și societate, copilul le primește din familie. Astfel, prin
comunicarea cu membrii familiei, el își însușește limbajul, care cu timpul devine un puternic instrument al
dezvoltării sale psihice. Părinții vor fi atenți la felul cum pronunță copiii cuvintele, le vor corecta vorbirea,
le vor îmbogății vocabularul, îi vor învăța să se exprime corect și coerent. Părinții trebuie să acorde o atenție
deosebită întrebărilor copiilor, semn sigur al dezvoltării lor intelectuale, al manifestării active a setei de
cunoaștere, al curiozității lor cu privire la originea lucrurilor din jur. În familie copiii își însușesc primele
cunoștințe, își dobândesc experiențe morale. Părinții îi învață de timpuriu pe copii să înțeleagă ce este
,,bine” și ce este ,,rău”, ce este ,,permis” și ce este ,,interzis”. Pentru unele fapte și acțiuni, copiii sunt
încurajați, iar pentru altele sunt dojeniți de părinți.
Procesul educării morale a copilului este de lungă durată, deși începe încă din familie și continuă la
școală. Deprinderile de comportare civilizată, atitudinile copilului față de alții exprimă de fapt atmosfera
morală în care el a fost crescut în familie, sfaturile și îndemnurile pe care le-a primit de la părinți, exemplul
personal pe care i l-au dat prin atitudinile și faptele lor de conduită.
În educarea copiilor, un rol foarte important îl are stabilirea unor relații juste între membrii familiei.
Ceea ce trebuie să caracterizeze relațiile dintre părinți și copii este stima reciprocă dintre membrii familiei,
dragostea părintească rațională față de copii, consecvența și unitatea cerințelor pe care le formulează părinții
și ceilalți membri ai familiei față de copii, exemplul personal pe care îl dau cei mai mari prin atitudinile și
faptele lor, încât devin pentru copii un exemplu de urmat.
Părinții trebuie să-i găsească copilului tovarăși de aceeași vârstă cu el. Niciun copil nu poate să
crească sănătos, sub aspectul intelectual și moral, dacă nu se dezvoltă în colectiv și prin colectivul de copii.
Educația este o artă cu ajutorul căreia copilul este transformat în om. ,,Educația înseamnă arta de a
forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele”
(Platon).

95
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE
CONTRIBUȚIA FAMILIEI LA DEZVOLTAREA
MULTILATERALĂ A COPILULUI

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: MEZINGER ILDIKO EVA

Familia este în primul rând cadrul existenței biofizice pentru copil. În condițiile unei atmosfere
familiare echilibrate și al unui regim igienico-sanitar corespunzător, familia asigură o dezvoltare
armonioasă pentru copil prin asigurarea unui program zilnic care include ore de somn, alimentație
echilibrată, activități, jocuri, plimbări etc.
Obiectivul principal în timpul petrecut în cadrul familiei, rămâne păstrarea sănătății fizice și creșterea
normală a copilului.
Ca urmare al unui sistem de cerințe precise, respect, iubire și ocrotire, copilul va dobândi un anumit
comportament moral, acest comportament asociindu-se cu anumite trăsături ca de exemplu: sârguință,
cinste, politețe, dispoziție de colaborare, sociabilitate.
La preșcolari, și nu numai, trebuie dezvoltată dragostea de bine și de adevăr, educația fiind un proces
continuu și neîntrerupt prin obiceiurile și întreaga comportare a tuturor membrilor familiei. Cultivarea
dragostei de bine și de adevăr are nevoie de acțiune și nu de verbalism, de activitate și descoperiri.
Copilul trebiue mereu susținut spunând ,,E bine să faci așa!,, și concomitent explicat dacă nu e bine
ceea ce face. Astfel el se va apropia de norma de comportare, de aceea e bine ca în familie să existe un cod
de conduită bazat pe respectarea normelor atât de către copil, cât și de către părinți. Astfel, copilul va fi
mobilizat spre fapte bune.
Un părinte bun și empatic trebuie să participe afectiv la necazurile copilului, asigurându-i astfel
liniștea și siguranța. E bine să li se explice greșelile, gravitatea și posibilele urmări ale greșelilor comise,
adultul fiind consecvent în vorba și în fapta sa.
Un aspect al pregătirii bunului gust al copilului, ar fi cultivarea dragostei față de frumos, frumusețe
în comportare, în îmbrăcăminte, în ținută fizică, în relațiile cu cei din jur. Trăsăturile care-l vor defini ca un
în maturitate, toate se formează în școala primilor ani ai copilului prin conviețuirea cu părinții în cadrul
familiei.

96
 FAMILIA ȘI ȘCOALA

PROF. ÎNV. PRIMAR MICA-PRUNDEANU ANCA

COLEGIUL NAȚIONAL ”VASILE GOLDIȘ” ARAD
În marea majoritate a situațiilor când am scris o lucrare pe teme pedagogice am vorbit despre aspecte
aflate din lucrări de specialitate sau din experiența mea didactică, mai ales când a început să se mai mărească
puțin. În cazul acesta însă, dată fiind tema actuală legată de sărbătoarea de 8 Martie și importanța educației
primite în familie și în școală, dar și de un eveniment din viața personală, pierderea mamei anul trecut, după
ce tata ”a plecat” cu câțiva ani în urmă, m-am hotărât, asumându-mi riscurile de rigoare, să vorbesc despre
propria mea experiență de viață vis-a-vis de tematica propusă.
Îndrăznesc să fac acest lucru, să îi fac cunoscuți pe dragii mei părinți, pe fratele meu mai mare și pe
sora mea și, totodată, pe cei pe care i-am avut dascăli deosebiți, începând din clasa I și până la terminarea
studiilor superioare, pentru că am avut parte de mii de binecuvântări în aceste două privințe, și merită să îi
cunoască mai multă lume. Eu sunt un exemplu al funcționării unei speciale legături dintre educația din
familie și cea din școală, și pot afirma sus și tare că ambii factori sunt extrem de importanți în educația unui
om, iar dacă și conlucrează, colaborează, rezultatul e garantat.
În perioada studiilor nu am realizat cât de norocoasă am fost, dar mai târziu, când am aflat în ce
situații s-au aflat alți colegi de la școală sau de la serviciu, ori elevi pe care i-am avut eu, îi am acum sau îi
au colegi de-ai mei, nu am cuvinte să mulțumesc pentru tot ce am primit, fără să fi avut eu puterea de a
decide sau alege.
În primul rând, părinții mei au fost doi oameni buni și foarte corecți, și au privit cu maximă seriozitate
profesiile pe care le-au avut. Pe primul loc în ce au făcut la serviciu a fost conștiinciozitatea și cinstea, și i-
am avut drept exemplu, fără să explice sau să dea sfaturi. Foarte importante sunt învățăturile pe care le
primești prin exemplul personal, pentru că ți se imprimă și devin obișnuințe și parte din personalitatea ta
ulterioară. În același timp, și asta m-a impresionat și mai mult, au fost foarte modești. Nu s-au lăudat cu
responsabilitățile pe care le duceau, nu au fost deloc vocali cu acest aspect al vieții lor. Abia după ce nu au
mai fost, citind copii după acte rămase de la serviciul lor, realizez acum cât de buni au fost în ce au făcut la
serviciu. Tatăl meu a lucrat în construcții, tehnician constructor, ca șef de șantier, fiind coordonator al
lucrărilor la o mulțime de blocuri din Arad și chiar la construirea unei școli, având superiori doar pe ingineri,
ca pregătire profesională. Îmi amintesc că venea foarte des și după miezul nopții acasă, când ”se turnau
betoane”, cum mi-a rămas expresia în minte. Mama a fost contabilă la Serele din Arad zeci de ani,
pensionându-se după Revoluție, iar acele Sere au fost faimoase în zonă în copilăria mea. În plus, nu exista
zi în care să nu citească o carte, mama fiind pasionată de călătorii și de istoria antică, iar tata de istorie în
general, adunând în timp o bibliotecă de sute de cărți, despre care mulți au spus că doar în case de profesori
au mai văzut atâtea cărți, deși ei nu erau dascăli.
Tot în familie am avut binecuvântarea de a avea o soră geamănă, deci am avut notițe în caiete mereu
din două surse (pentru că am urmat aceleași studii), și un frate cu 12 ani mai mare, care s-a comportat ca
un al treilea părinte și al treilea educator. Ne-a învățat o mulțime de lucruri cu foarte multă răbdare și cu
multă inteligență, chiar înainte de a merge la școală. Și, bineînțeles, l-am avut ca exemplu și model, iar, fără
să am nici un merit în asta. El este inginer electronist, dar are o mulțime de talente colaterale, gospodărești
și artistice, pe lângă un suflet foarte bun. Faptul că am o soră geamănă a contat iar extrem de mult în timpul
studiilor, pentru că ne ajutam reciproc, fiecare în domeniile în care ne pricepeam mai bine. În plus, fiecare
reținea alte aspecte în ore și rezultatul final era mult mai bun decât al unui singur om. Ne-am și motivat
reciproc în situații de examene, sesiuni și altele asemănătoare. Amândoi, și fratele mei și sora mea, au
învățat bine, așa că nu cred că se putea crea o conjunctură mai bună pentru studiu.
Am avut și o bunică, cea maternă, care a locuit împreună cu părinții mei de la căsătoria lor, o
gospodină excelentă, o adevărată ”înțeleaptă” a familiei, o persoană care ar fi putut ajunge departe cu
studiile dacă ar fi avut șansa de a se naște în vremuri mai bune (se născuse în 1896), care a fost o bunică,
mamă (și soacră!) plină de dragoste, și a și fost foarte longevivă, spre bucuria tuturor (a trăit 94 de ani).

97
 Pe lângă familia aceasta plină de binecuvântări, am avut și șansa unei doamne învățătoare
excepționale (doamna David Petronela), profesori extrem de buni în gimnaziu și liceu, unii care au ajuns
apoi chiar profesori universitari în vremuri când diplomele se luau absolut pe merit (domnul profesor de
limba și literatura română Anton Ilica și doamna profesoară de matematică Cristescu Gabriela, care sunt
nume importante în facultățile arădene), învățătoare cu talent în timpul practicii, la liceu (am absolvit Liceul
Pedagogic din Arad, clasele I-XII, care a fost prima Școală Normală din țară), și o întreagă pleiadă de
profesori ”din vechea gardă”, cum se spune, pentru care învățământul era o vocație și o bucurie.
E adevărat că am fost o fire conștiincioasă și atentă la școală, dar faptul că am învățat consecvent, că
toată perioada studiilor a fost pentru mine o perioadă în care descopeream ceva nou tot timpul și îmi plăcea
acest lucru enorm, faptul că am observat ce discipline îmi plac mai repede decât elevii de azi, toate nu mi
se datorează mie, ci educației primite în primul rând în familie, pentru care școala a fost pe primul loc
pentru copii (inclusiv în generația bunicilor), și profesorilor deosebit de buni pe care i-am avut. E foarte
adevărat că, fiind un liceu pedagogic, era de la sine înțeles că toți dascălii de acolo erau printre eminențele
didactice ale zonei și perioadei, dar iar, meritul nu e al meu, ci al lor.
Am fost o elevă care nu am luat meditații în clasele I-XII deloc, am intrat la examenul de admitere la
secția de pedagogie în clasa a IX-a pe primul loc (fără intenție) învățând doar ce ni s-a predat în clasă, am
terminat ca șefă de promoție liceul, am primit repartiție la absolvire în Arad, fiind prima care am putut alege
postul, iar transferurile pe care le-am făcut ulterior în patru școli din Arad la începutul carierei mele au fost
făcute pe baza rezultatelor din liceu, fără să fiu nevoită să dau nici un concurs...Și am deja peste 30 de ani
de carieră didactică, fiind învățătoare. Și nu sunt și nu am fost ”genială”. Cei mai inteligenți colegi pe care
i-am avut au ajuns mult, mult mai departe, și în multe domenii, nu doar în învățământ.
Ceea ce vreau să spun e că, dacă se cumulează o bună educație acasă și la școală, plus o colaborare
între ele, este foarte adevărată ideea că poți avea un loc de muncă bun și care îți place, poți câștiga banii de
care ai nevoie și chiar mai mult, dacă ești ambițios, și se aplică proverbul ”Cine are carte are parte. ”, fără
nici un dubiu.
Vreau să repet că nu e meritul meu în toate acestea, pur și simplu mi-au fost date, de aceea le consider
binecuvântări de care nu toți au parte, din păcate. Și vreau să le mulțumesc părinților mei care sper că sunt
într-o lume mai bună, plină de bunătate și dragoste, fraților mei, bunicilor mei, și, în aceeași măsură,
învățătoarei mele și profesorilor pe care i-am avut, acolo unde sunt fiecare, și să le spun că îi respect și îi
admir în continuare, pentru că au fost și sunt niște dascăli deosebiți.

98
 IMPORTANŢA PARTENERIATULUI EDUCAŢIONAL DINTRE
GRĂDINIŢĂ ŞI FAMILIE

PROF. MICULESCU MONA DELIA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT ”SF. STELIAN”
MOLDOVA NOUĂ
Părinţii, familia sunt primii oameni chemaţi să pună bazele educaţiei unui copil deoarece pregătirea
pentru viaţă a omului de mâine începe din primele luni de existenţă. Faptele de astăzi ale copiilor reprezintă
o prefigurare certă a celor de mâine. Deprinderile şi convingerile conturate acum formează baza modului
de acţiune din viitor. Atitudinile şi comportamentele părinţilor vor fi primele modele copiate cu fidelitate
de copii.
Grădiniţa este prima unitate de învăţământ cu care copilul dar şi familia intră în contact. Ea poate
oferi părinţilor o imagine obiectivă a copilului, poate sprijini şi orienta familia în educarea copiilor.
Educatoarele trebuie să lucreze cu familiile în scopul organizării activităţilor zilnice, asigurării educaţiei şi
întâmpinării nevoilor sale. În acelaşi timp, educatoarea nu trebuie să uite că familiile învaţă împreună cu
copiii. Copilul este un membru nou şi unic al familiei care trebuie să înveţe să-l cunoască cu tot ce ţine de
personalitatea, temperamentul şi stilul său.
Unitatea de acţiune a celor doi factori (grădiniţă şi familie) în vederea formării copiilor este
condiţionată de un mod comun de lucru şi de o bună cunoaştere reciprocă, iar începutul este dat de
cunoaşterea familiei de către educatoare, a caracteristicilor şi potenţialului ei educativ. Familia este o sursă
principală de informaţii privind relaţiile interpersonale dintre membrii acesteia, aşteptările privind educaţia
copilului, stilul educaţional, autoritatea părinţilor şi metodele educative folosite, valorile promovate,
climatul educaţional, responsabilităţile pe care copilul le îndeplineşte.
Educatoarele trebuie să asigure părinţilor numeroase ocazii de a se implica în programul grădiniţei,
comunicând în fiecare zi, povestindu-le despre cum şi-a petrecut copilul lor timpul, ce activităţi de învăţare
a desfăşurat, ce progres sau regres a realizat copilul sau anunţându-i ce activităţi sau întâlniri au planificat.
Ele trebuie să ajungă să cunoască bine familiile şi copiii de aceea vor folosă toate ocaziile pentru a comunica
cu părinţii şi a schimba informaţii. Unele familii vor dori să se implice mai mult, altele mai puţin. Frecvenţa
şi conţinutul discuţiilor cu părinţii vor depinde şi de dorinţa acestora de a comunica sau de nevoile şi
preferinţele lor.
În cadrul întâlnirilor individuale periodice educatoarea va analiza evoluţia dezvoltării copilului, va
identifica care sunt domeniile de dezvoltare care necesită o diversificare a activităţilor, care sunt activităţile
care sunt realizate cu uşurinţă acasă, modul în care copilul reacţionează la diverse activităţi propuse.
Părintele se simte implicat în viaţa copilului său şi vede continuitatea relaţiei dintre „acasă” şi „la grădiniţă”.
În acest fel, începe să îşi verbalizeze temerile sau să se simtă valorizat în rolul său, se poate centra pe
observaţiile asupra copilului său. Educatoarea poate evalua dacă abilităţile parentale au nevoie de suport şi
îi poate oferi diverse materiale pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele şi dezvolta capacităţile parentale. De aceea
aceste întâlniri au un profund caracter de confidenţialitate.
O modalitate modernă de implicare o reprezintă familiile în sala de grupă. Uneori familiile se simt
intimidate o dată intrate în sala de grupă, considerând că aceasta este „aria” de influenţă aparţinând exclusiv
educatoarelor. Atenţia personală arătată îi va ajuta pe părinţi să renunţe la orice stânjeneală. Părinţii pot
asista la activităţile desfăşurate de educatoare cu copiii, pot învăţa modalităţi de comunicare eficienţă cu
aceştia şi modalităţi de soluţionare a situaţiilor de criză. Pe măsură ce părinţii se obişnuiesc să participe la
activităţi ei vor ajunge să cunoască şi să respecte munca educatoarelor, vor vorbi mai liber despre progresele
făcute de copiii sau despre problemele pe care le au, se vor împrieteni cu ceilalţi părinţi, vor învăţa mai
multe şi vor înţelege mai bine modul de dezvoltare al unui copil, vor învăţa să desfăşoare activităţi similare
acasă sau să continuie acasă activitatea educatoarei cu activităţi în completarea acesteia, vor găsi răspunsuri
la întrebările care îi frămîntă, îşi vor observa copilul la joacă şi vor învăţa să-şi conceapă copilul în relaţie
cu ceilalţi. Participarea părinţilor la activităţile copilului are un dublu câştig: pe de o parte, copilul se va
simţi securizat de prezenţa părinţilor, astfel încât va fi mai deschis spre explorare; pe de altă parte, se va

99
face un transfer de abilităţi practice şi cunoştinţe de la educator spre părinte, prin exersarea amenajării
spaţiilor, a comunicării cu copilul, prin observarea atentă a acestuia într-un alt context decât cel de acasă.
Educatoarele au responsabilitatea de a programa întâlnirile de consiliere cu părinţii săptămânal
pentru a discuta despre proiectele tematice desfăşurate şi despre alte probleme care preocupă ambele părţi.
Întrunirile vor fi benefice numai dacă se axează pe problemele care îi preocupă pe părinţi care nu vor
participa dacă nu le vor găsi interesante şi utile. Educatoarea află care sunt interesele familiei prin întâlnirile
informale sau prin intermediul chestionarelor referitoare la interesele familiei. Anumite subiecte pot fi
prezentate de o manieră mai formală, aşteptându-se şi o replică din partea părinţilor. Alte aspecte cer un
mai mare grad de participare, familiile putând în acest caz să-şi practice abilităţile şi experienţa.
Educatoarea va concepe o planificare a activităţilor de consiliere şi sprijin pentru părinţi incluzând teme
generale dar şi particulare la sugestia părinţilor.
Oricărei persoane îi place să fie apreciată, recunoscută şi să sărbătorească succesele. Reuşitele
copiilor trebuie sărbătorite de aceea cu diferite ocazii educatoarele organizează serbări care costituie un
prilej de cunoaştere reciprocă şi de satisfacţie reciprocă pentru realizările copiilor. Părinţii se pot implica în
desfăşurarea repetiţiilor, în confecţionarea costumelor sau a decorului, în organizarea unor mini petreceri
pentru copii la sfârşitul acestori serbări.
Meseria de părinte se învaţă în timp şi cu sprijinul educatoarei în perioada preşcolarităţii, iar de buna
colaborare a familiei cu grădiniţa depinde dezvoltarea armonioasă şi unitară a copilului.

Biliografie:
Dumitrana, Magdalena, 2000„Copilul, familia şi grădiniţa”, Editura Compania, Bucureşti
Voiculescu, Elisabeta, 2001 „Pedagogie preşcolară”, Editura Aramis, Bucureşti
Popescu, Eugenia(coord), 1995 „Pedagogie preşcolară. Didactica” E. D. P., Bucureşt

100
 EDUCAŢIE TIMPURIE – ÎMPREUNĂ PENTRU COPIII NOŞTRI

PROF. PT. ÎNV. PREȘCOLAR: MIF DELIA EMILIA

GRĂDINIȚA CU P. P. NR. 2-AIUD
PROF. PT. ÎNV. PREȘCOLAR: SOPORAN CORNELIA
GRĂDINIȚA CU P. P. NR. 2-AIUD
În lumea întreagă se acordă o atenţie din ce în ce mai mare dezvoltării şi învăţării timpurii, datorită
impactului pe termen lung. Specialiştii consideră că perioada de timp pentru educaţia timpurie este definită
de la concepţie până la vârsta de 8 ani, perioadă în care are loc cea mai rapidă dezvoltare a creierului.
Pentru copil, nici perioada nu va conta mai mult în viaţă ca primii ani. Ceea ce învaţă copiii în primii
ani, reprezintă mai mult de jumătate decât vor învăţa tot restul vieţii. De aceea, în calitate de educatori şi
părinţi, trebuie să oferim copilului toată dragostea, atenţia şi priceperea noastră, pentru a se dezvolta în mod
echilibrat şi fericit. Urmărind evoluţia copilului în toate domeniile dezvoltării sale, putem să intervenim în
mod eficient şi la timp pentru a rezolva numeroasele probleme care se ivesc pe parcursul creşterii sale.
Educaţia timpurie este o necesitate, deoarece până la 3 ani copilul posedă disponibilitatea unor
progrese enorme în ceea ce priveşte capacitatea mentală, socială şi emoţională. Începe să fie conştient de
propria persoană, doreşte să se impună tot mai autonom, şi-şi descoperă propriul eu. Această perioadă este
foarte dificilă, copilul opunându-se deseori adultului, dorind să testeze limitele, să ştie până unde poate
merge şi de multe ori chiar încearcă, să meargă mai departe decât poate, ori decât i se permite, încercând
tot mai des să-şi impună voinţa. Copilul va progresa privind controlul emoţiilor, iar frecvenţa stărilor de
agitaţie sau de opoziţie va scădea, dacă adulţii vor trata problema cu multă răbdare, eficiență şi consecvenţă.
Focalizarea pe educaţie timpurie şi anii preşcolarităţii este importantă, deoarece aceasta este perioada
când copiii se dezvoltă rapid, şi dacă procesul de dezvoltare este neglijat în acest stadiu, este mult mai dificil
şi mai costisitor să compensezi aceste pierderi mai târziu. Alegerile făcute acum şi acţiunile întreprise de
părinţi şi de societate în copilăria timpurie, au o puternică şi mai de durată influenţă asupra progresului
individual al copilului şi asupra progresului noţiunilor, în sens larg.
Un program educativ eficient, este un program care îşi propune să ia în seamă copilul de la primele
momente ale existenţei sale şi care implică toţi agenţii educaţionali care contribuie la creşterea şi
dezvoltarea lui.
Conceptul de educaţie timpurie se referă la două dimensiuni: începerea preocupărilor educaţionale
de la vârste mici și implicarea familiei şi comunităţii în educaţia copilului mic şi preşcolar.
Instituţiile de educaţie nu se pot substitui familiei, ci o sprijină şi contribuie la dezvoltarea relaţiilor
intra şi extrafamiliale. Nici o instituţie, oricât de bună ar fi ea, nu poate înlocui familia. Educaţia timpurie
se preocupă de extinderea strategiilor de stimulare şi dezvoltare a copilului şi a familiei. Aceasta prevede
parteneriate, programe educaționale și actiuni de voluntariat active cu părinţii copiilor, în aşa fel încât
aceştia să continue acasă ceea ce se realizează la grădiniţă şi chiar să-şi îmbunătăţească practicile parentale.
Părinţii sunt încurajaţi să ia parte la planificarea şi derularea programelor educative, ceea ce include o
responsabilizare şi o eficienţă sporită.
Copilul nu este o materie de modelat, ci o personalitate în devenire care se poate constitui ca partener
al propriei sale formări. De aceea am încercat să ofer ocazii de dezvoltare şi să construiesc împreună cu
familia condiţiile experimentării acţionale şi mediate şi condiţiile socializării copilului.
În aceste sens, am iniţiat: Proiectul de parteneriat educaţional cu familia: „Împreună pentru copiii
noştri”. Puncte tari ale aplicării proiectului:
-părinţii îşi vor putea descoperii copilul sub diferite aspecte care implică colectivitatea;
-părinţii vor învăţa mai multe despre etapele dezvoltării unui copil;
-se va înlesni adaptarea copiilor la viaţa de grup;
-se vor putea corecta comportamentul copiilor incompatibili cu viaţa de grup;
-părinţii vor învăţa sa abordeze dintr-o altă perspectivă relaţia cu copilul;
-părinţii îşi vor putea înlătura unele dintre cauzele ce au determinat comportamentul indezirabil la
copii;

101
 -părinţii vor fi informaţi despre drepturile copilului;
-relaţia grădiniţă familie se va întării;
-va spori eficienţa activităţilor instructiv-educative în grădiniţă.
Puncte slabe ale aplicării proiectului:
-posibilitatea ca unii părinţi să nu trateze cu aceelaşi interes acest proiect;
-posibil ca unii părinţi să se manifeste în mod nedorit;
Scop:
-reconsiderarea problemei educaţionale, în termeni adecvaţi reformei din învăţământul preşcolar;
-implicarea şi participarea reală a părinţilor în activităţile de la grupă şi cele extracurriculare;
-instrumentarea părinţilor cu noi stategii de relaţionare cu copiii lor.
Obiective:
-formarea părţilor în spiritul ideii de parteneri egali şi responsabili în educarea copilului preşcolar;
-conştientizarea de către părinţi a rolului instructiv-educativ al grădiniţei;
-convingerea părinţilor pentru a investi în dezvoltarea personală a copiilor şi a grupei în ansamblu;
-achiziţionarea de către părinţi a unor informaţii şi cunoştinţe despre dezvoltarea psiho-motrică pe
care să le exerseze în mod practic în educarea copiilor.
Metode şi tehnici de lucru:
-întâlniri cu specialişti, consiliere, dezbateri, expuneri, vizionare/prezentare de imagini, lectorate,
lucrări ale copiilor, dialog.
Grupul ţintă: părinţi, copi.
Beneficiari: -direcţi: copii, părinţi, colectivul grădiniţei.
-indirecţi: grupul familial lărgit, anturajul social al copilului, societatea.
Resursele proiectului:
Umane: copiii din grădiniţă, educatoarele, părinţi, bunici, psiholog, consilier școlar;
Materiale: reviste de specialitate, materiale informative în domeniul educativ, psihologoia copilului,
pedagogia preşcolară;
Informaţionale: film, bibliografie, internet, materiale specifice metodei Educăm aşa...
Etapele proiectului:
-stabilirea contractului dintre cele două părţi: familie – grădiniţă;
-distribuirea materialului de informare a părinţilor.
Organizarea şi implementarea proiectului:
-proiectul se organizează la grădinița noastră;
-se vor desfăşura activităţi de consiliere a părinţilor pe teme educative;
-se va crea un centru de resurse, cu scopul de a îmbunătăţii cunoştinţele părinţilor referitor la
necesitatea realizării unei reale legături între grădiniţă şi familie, ca parteneri egali în educarea copilului.
Rezultate aşteptate:
-o mai bună cunoaştere a copiilor de către părinţi;
-schimbarea atitudinii părinţilor faţă de copii;
-schimbarea premiselor relaţiei grădiniţă – familie;
-însuşirea unor aspecte teoretice privind educarea copiilor (managementul conflictelor, activităţi de
relaxare şi recreeare a copiilor, tipuri de recompense);
-schimbarea atitudinii celor doi parteneri.
Tehnici de monitorizare: înregistrare video, foto.
Evaluare: chestionare, expoziţie foto.
Mediatizare: avizierul grădiniţei, presă.
Diseminarea rezultatelor: -expuneri în cadrul Consiliului profesoral;
-popularizarea studiului în sesiuni şi comunicări, simpozioane, publicaţii.
Finalizare proiect: -stabilirea concuziilor, solicitări din partea părinţilor de a se implica în proiecte
similare.

102
 Calendarul de activităţi

Data Tema Mijloace Conţinut Participanţi Evaluare de

de parcurs
realizare
Octombrie Prezentare proiect Întâlnire -informaţii despre educatoare, înregistrare
Împreună pentru între nevoile şi cauzele ce au părinţi video
copii noştrii partenerii sugerat acest proiect;
-punerea de comun
acord a părţilor asupra
datelor din calendarul de
activităţi;
Noiembrie Ce trebuie să ştim? Întâlniri, -informarea părinţilor în părinţi, discuții
informări legătură cu modul în educatoare
care copiii acceptă sau
nu, colectivitatea ;
Decembrie Aş vrea să aflu Consiliere -părinţii sunt informaţi şi părinţi, chestionar
...cum să disciplinez consiliaţi cu privire la psiholog,
fără să rănesc? abordarea unor educatoare
modalităţi de formare a
comporta-mentului
dezirabil la copii.
Ianuarie Colectivitatea aduce Întâlnire -înţelegerea necesităţii părinţi, consemnări
o schimbare de lucru, dezvoltării copilului în psiholog, în jurnal
relatări, relaţie cu alţii (expunere) educatoare
expuneri -identificarea de către
părinţi a schimbărilor
din viaţa copiilor impuse
de viaţa în colectiv.
Februarie Cum îţi educi -dezbatere -prezentare referat părinţi, chestionar
copilul ? pe teme - dezbatere tip masă ro- psiholog,
- copilul este copia educative tundă, pe teme de corec- educatoare
părinţilor -referat tare a comportamentelor
negative ale copiilor
Martie Aşa da! Aşa nu! - joc - părinţii şi copiii se părinţi, înregistrare
joacă împreună şi copii, video
stabilesc reguli; educatoare
-determinarea copiilor să
accepte regulile de grup.
Aprilie Suntem atenţi la - referat -informarea părinţilor părinţi, discuţii
comportamentul despre noi strategii de educatoare
nostru relaţionare cu copiii;
Mai Un părinte iscusit ... -activităţi -valorificarea talentelor părinţi, poze
iniţiate de şi hobby-urilor părinţilor copii,
părinţi în activităţile cu copii educatoare
Iunie Copilul tău are -consiliere -informarea părinţilor avocat, chestionar
drepturi -întâlnire despre drepturile copi- părinţi,
cu un lului educatoare
avocat -cunoaşterea consecin-
ţelor încălcării lor.
Iunie Împreună pentru -Atelier de -participanţii realizează Toţi Prezentare
copiii noştrii lucru împreună un participanţii poster/blazon
poster/blazon

103
 cocluzionând ce s-a impresii,
realizat expo-foto

Concluzii:
Activitatea cu părinţii ca parteneri pentru dezvoltarea copilului în programul educativ din grădiniţă
a devenit un start bun pentru părinţi.
Parteneriatul Grădiniţă–Familie, a constituit formarea unei relaţii pozitive între grădiniţă şi familie,
o unificare a sistemului de valori, care a avut un efect benefic asupra copiilor atunci când au văzuit
educatoarea sfătuinduse cu părinţii.
Părinţii au conştientizat rolul instructiv educativ al grădiniţei, au achiziţionat informaţii şi cunoştinţe
despre dezvoltarea psiho-motrică a copiilor, au fost convinşi să investească în dezvoltarea personală a
copiilor şi a grupei în ansamblu.
Parteneriatul a constituit formarea părţilor în spiritul de parteneri egali şi responsabili în educarea
copiilor.

Bibliografie:
1. Educaţie timpurie–o şansă pentru viitorul copiilor din Revista Învăţământ Preşcolar nr. 3/2007;
2. Programa activităţilor instructiv educative in grădiniţa de copii, MEC, Bucureşti;
3. Educaţia timpurie–ghid metodic pentru aplicarea curriculumului preşcolar, editura Pararele 45,
Buc. 2009;
4. Adina Botiş, Anca Tărău–Disciplinarea pozitivă, editura ASCR Cluj-Napoca, 2004;
5. Ion & Dacian Dorin Dolean – Meseria de părinte, editura Motiv, Cluj-Napoca, 2001.

104
 PROIECT NAȚIONAL EDUCAȚIONAL: CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!
„DIN SUFLET, PENTRU MAMA!”
PARTENERIATUL FAMILIE - ȘCOALĂ

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR MIHAI NELICA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „C. PLATON”,
STRUCTURĂ GRĂDINIȚA P. P. NR. 33 BACĂU
Primul univers afectiv și social al copilului, este familia. Trăsăturile personalității se cristalizează în
raport cu modelul și natura situațională trăită în mod direct, nemijlocit, de copil, în mediul familial.
Relația educativă părinte – copil este direct influențată de pretențiile manifestate față de copil: acestea
nu trebuie să-i plaseze pe copii într-un rol cu prea multe constrângeri și foarte puține situații de a se
desfășura liber, activ, opțional, cu inițiative proprii.
Atribuțiile influențează pozitiv personalitatea umană, numai atunci când ele oferă individului
posibilități reale de afirmare, când angajează originalitatea și individualitatea acestuia. Activitatea educativă
din familie ar trebui să urmărească într-o mare măsură adaptarea și totodată raționalizarea exigențelor, a
cerințelor familiale la posibilitățile de înțelegere ale copiilor. Cerințele familiale, respectiv obligațiile,
regulile, pretențiile, normele, exigențele ce se impun copilului, sunt multiple și se exercită asupra lui pe
două căi: solicitare și interdicție. Natura și gradul solicitării sau interdicției, trebuie puse de acord cu
interesele copilului în scopul realizării pe de o parte a echilibrului extern, între copil și mediul familial, și
pe de altă parte a echilibrului intern.
“Exigența rațională” înțeleasă în evitarea unor reguli de către adult, reprezintă o condiție necesară,
fără a fi însă suficientă, în realizarea la un nivel optim a comunicării umane în cadrul familiei, căci, deși
părinții manifestă acea exigență, totuși măsurile sale educative nu-și vor atinge pe deplin scopurile, dacă
nu se va desfășura într-un climat afectiv, de înțelegere și încredere reciprocă.
Copilul este deosebit de sensibil în aprecierile făcute în legătură cu posibilitățile sale intelectuale, la
situațiile în care nu ar putea fi prețuit și stimat, lăudat și apreciat.
În general, insuccesul face să slăbească combativitatea, tenacitatea în muncă, provoacă descurajare
și stres.
Aprecierile părinților se răsfrâng în conștiința și conduita copilului, motiv pentru care părintele
trebuie să se ferească de a face aprecieri sumare și rigide sau de a da calificative categorice.
Laudele nu sunt niciodată prea multe, dacă este vorba de stimularea eului emergent al copilului.
Lauda generează simțul valorii și al demnității și e datoria lor de părinți să încurajeze înflorirea acestui
sentiment. Este suficientă o singură carență a familiei, pentru care întregul plan al vieții psihoafective a
copilului să aibă de suferit și să determine apariția unor forme ale raporturilor dintre membrii ei, cum ar fi:
 dezinteresul, indiferența, indolența;
 atitudinile repulsive, de ură, de răzbunare, de neîncredere în oameni;
 tendința obținerii unor satisfacții afective în afară.
Obiectivul învățământului preșcolar este de a oferi sprijin competent pentru dezvoltarea armonioasă
în plan fizic, intelectual și social a copiilor, pregătindu-i totodată pentru o cât mai ușoară adaptare la
activitatea școlară. Între părinți, grădiniță și școală a existat mereu o anumită comunicare, indirectă.
Parteneriatul între grădiniță și școală contribuie la optimizarea unor realizări.
S-a remarcat dintotdeauna faptul că, preșcolarii care au frecventat cu regularitate grădinița, s-au
acomodat mai ușor la școală, au dat dovadă de capacități și deprinderi de muncă intelectuală, au un
comportament corespunzător, sunt mai siguri pe ei, participă activ la lecții.
În același timp, este necesară sprijinirea unor părinți pentru a se alinia scopurilor educative în
favoarea formării personalității copiilor. Sprijinul acordat părinților vizează 3 direcții de acțiune:
 sprijinul emoțional
 sprijinul informațional
 sprijinul instrumental

105
 Așadar, este necesar un dialog între cadrele didactice și părinți. Educația părinților apare ca o
dimensiune a educației permanente, și desigur a educației adulților.

Bibliografie:
1. Revista învăţământului preşcolar, MECT, nr. 4/2007
2. Dumitrana, M., ”Copilul, familia şi grădiniţa”, Editura Compania, Bucureşti, 2000;
3. Mihăilescu I., ” Rolul familiei în dezvoltarea copilului”, Editura Cartea Universitara, 2006;
4. Agabrian Mircea, „Parteneriate familie – şcoală - comunitate”, Editura Institutul European, Iaşi,
2005;

106
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALA

PROF. ÎNV. PRIMAR MIHAI TUDORIȚA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,DR. EMANUIEL RIGLER,,
ȘTEFAN CEL MARE
Factorii de bază care ajută copilul în dezvoltarea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, a sentimentelor. Rolul familiei
este fundamentalt în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Şcoala,
alături de familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ,
personalitatea copilului.
Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identităţii sale cu
familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele
educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ.
Este esential in zilele noastre sa se dezvolte un nou concept care să întărească schimbarea în relaţiile
şcoală-familie. Acest concept este parteneriatul educaţional.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul
copilului la nivelul procesului educaţional. Acesta presupune asadar o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii
şi acţiuni educative între factorii educaţionali.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
• instituţiile educaţiei: familie, scoală si comunitate;
• agenţii educaţionali: copil/elev, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme
educaţionale (psiholog, consilier etc. );
• membri ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării si dezvoltării copilului/elevului (medici,
factori de decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei).
Părintii, copiii/elevii şi comunităţile se influentează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc
părinţii poate sprijini sau dimpotriva devia vieţile lor, poate forma multe dintre valorile lor.
De asemenea, părinţii pot influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii.
Activitatea educativă care se realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce
se exercită asupra copilului.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, acea educaţie pe care copilul o primeşte în familie,
în şcoală şi de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare.
Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale
părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi.
Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale (
despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice).
Familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul
va obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare,
asigurându-i copilului cele necesare studiului.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,,cei şapte ani de acasă’’. Uneori părinţii uită că
trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a
elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a
fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în
acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din
partea părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie. Între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă
colaborare care se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi consultatii cu părinţii.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul şi şcolarul.
Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează şi-l

107
pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l
ajute.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii, să ia parte activă la
viaţa, să fie pregătit pentru muncă.
Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Menirea
şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea
de om. Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi
familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când
este vorba de interesul copilului.
Implicarea părinţilor în problemele şcolii presupune construirea unor relaţii pozitive între familie şi
şcoală.
Menirea şcolii nu este asadar numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştiinţe cât mai mare, ci şi
de a stimula calitatea de om. Ora de dirigenţie este cea în care se poate realiza acest lucru, urmărindu-se
valorificarea abilităţilor de interrelaţionare, de asumare a responsabilităţii, de descoperire a propriilor
aspiraţii spre formarea şcolară si profesională, totul in colaborare/parteneriat cu familia!

108
 CEI 7 ANI ESENȚIALI DE ACASĂ

MIHĂILĂ MIHAELA,
ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1,
LOCALITATEA INDEPENDENȚA, JUDEȚUL GALAȚI
Indiferent de rasă sau de locul unde ne aflăm, există reguli universale de comportament în societate.
Felul cum ne prezentăm, cum vorbim, cum reacţionăm în toate împrejurările, ne dezvăluie mentalitatea,
educaţia, cultura, caracterul nostru.
Deși expresia „cei șapte ani de-acasă” nu prea se mai potrivește, deoarece copiii sunt incluși în diverse
forme educaționale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne însă ideea de la baza acestei expresii: normele
de conduită se învață din familie.
Expresia „cei şapte ani de acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, definind în
bună măsură viitorul adult.
De foarte multe ori, când ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil, ne
gândim că nu este educat corect, nu este politicos, deci nu are „cei șapte ani de acasă”. Replicăm astfel,
considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme ori reguli de politețe.
Aceasta expresie definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini
acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”, una
din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de
informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Important este cum sunt transmise aceste informații, de către cine și în ce mod. În familie copilul
începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele
la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult, ca om pentru viitor.
Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin
imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi
achiziţia normelor unui comportament social corect. Copiii spun ce aud și fac ce văd. Părinții se pot vedea
în copiii lor, ca într-o oglindă, pe ei înșiși. Grădinița, școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât
să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie.
Așadar, părinţii au o responsabilitate majoră în a oferi copiilor în primii ani de viață toate componentele
unei „bune creşteri”, iar această expresie are forma pe care părinţii i-o dau. A fi „bine-crescut” nu înseamnă
peste tot acelaşi lucru. Atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale
fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de acasă”.
Părinții sunt primii educatori din viața copilului, educația primită de acesta până la vârsta de șapte ani
fiind determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară. Familia și căminul reprezintă pentru copil “școala
primilor ani ” în care se pun bazele viitoarei sale conștiințe, ale tuturor trăsăturilor care îl vor defini ca om
întreg, ca persoană cu statut social. Parinții reprezintă primii mentori reali în viața copilului, furnizându-i
primele repere de orientare în lume, primele informații și învățături despre lucrurile și fenomenele din
natură și din societate, primele sfaturi, norme și reguli de conduită.
Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la imitație şi învățare, după modelul dat de
părinţi. Educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, în primii șapte ani de viaţă, îşi pune amprenta
pentru întreaga viaţă.
Printre principalele aspecte care alcătuiesc tabloul unui copil „bine crescut” regăsim:
- un anumit grad de autonomie: să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat, să dețină deprinderi
de autoservire;
- bunele maniere;
- un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient;
- capacitatea de a-și exprima propriile nevoi;
- un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-și exterioriza emoțiile, atât pozitive,
cât și negative;

109
 - capacitatea de relaţionare socială;
- capacitatea de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător;
- consecvența în realizarea unei sarcini;
- concentrarea atenției;
- perseverența în realizarea unei sarcini;
- alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să faca ceva.
Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții, cum ar fi:
spiritul de competiție, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc. Bineînţeles că
toate aspectele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Probabil că
soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, exemplul personal și
perseverența.
Împovărați de grijile cotidiene, părinții acordă, din păcate, din ce în ce mai puțin timp educației
copiilor, comunicării cu ei, petrecerii unui timp de calitate în compania lor. Însă, unii părinți nu pierd prilejul
de a le face câte ,,o lecție” de morală copiilor atunci când greșesc sau când primesc note mici la școală. Alți
părinți, dimpotrivă, apelează la o protecție exagerată a copilului, ceea ce conduce la incapacitatea acestuia
de a se adapta la cerințele societății.

BIBLIOGRAFIE:
• https: //www. desprecopii. com/info-id-16068-nm-Cei-7-ani-de-acasa-norme-si-valori-esentiale-
pentru-succesul-viitorului-copilului. htm
• https: //adevarul. ro/locale/zalau/ce-inseamna-cei-sapte-ani-de-acasa-pas-pas-greselile-familie-
marcheaza-totdeauna-explicatiile-psihologilor-1_553e4f3dcfbe376e359c73dc/index. html
• https: //conil. ro/importanta-celor-sapte-ani-de-acasa/

110
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE
PARTENERIATUL FAMILIE – ȘCOALĂ

CONSILIER ȘCOLAR: TEODORA MIHĂILESCU, CJRAE TELEORMAN

Familia constituie “celula de bază a societății” și este ocrotită de stat.
In societatea noastră familia de bază este familia oficială, legală, formată din soț, soție - ca părinți și
copii Dar nu sunt excluse nici celelalte forme de familie. Codul familiei, dar și Legea invățământului
statuează drepturile, îndatoririle și funcțiile familiei. Pe langă funcția biologică – de perpetuare a speciei,
funcția economică - de a asigura baza materială necesară satisfacerii trebuințelor de alimentație,
îmbrăcăminte, încălțăminte etc, funcția de socializare responsabilă de relațiile interumane firești, familia
are și funcția educativă – creșterea și educarea copiilor reprezentând îndatoriri și responsabilități deosebit
de importante ale familiei, oricare ar fi dificultățile economice sau de alta natură. Educația copilului este o
provocare pentru orice părinte. Mediul educațional familial are influențe deosebit de puternice asupra
formării personalității copilului si a comportamentului lui.
Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om.
Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul
a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai
în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, acest copil
va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil. Abandonarea sau diminuarea funcției educative constituie
cauza principală a apariției și amplificării delincvenței juvenile, atât în rândul copiilor, dar mai ales a
adolescenților. Datorită slujbelor în afara țării, părinții au prea puțin timp împreună cu copiii și de multe
ori, nici nu conștientizează necesitatea acțiunilor educative. Lipsa de preocupare educativă (abandonul
educativ), ca și „cicălirea", trebuie evitate de către părinți. O educație părintească bazată pe convingere este
de lungă durată, mai eficientă, mai plină de satisfacții pe termen lung, atât pentru părinți, cât și pentru copii.
Părinții sunt primii educatori, care au o mare responsabilitate socio-umană și a căror educație lasă amprente,
uneori pentru toata viața. Cea mai mare parte din cazurile de vagabondaj și delicvența juvenilă provin din
familii cu unul sau ambii părinți absenți (decedați, despărțiți, necunoscuți) și din părinți recăsătoriți, în
concubinaj, cu comportare imorală, delicvenți, alcoolici sau prea ocupați, dezinteresați complet de soarta
copilului lor.
Pentru ca familia să-și îndeplinească în mod corespunzător funcțiile este necesar ca soțul și soția, ca
părinți să fie parteneri egali, cu drepturi și obligații egale, înlăturând orice fel de discriminări care dăunează
vieții de familie, educației și socializării corecte și elevate a copiilor. O atmosferă familială frământată de
tensiuni, de lipsa de afecțiune reciprocă a membrilor ei, pline de certuri și acte de violență, constituie un
mediu traumatizant pentru copil. El va privi oamenii și societatea cu teama și suspiciune. Sunt primele
forme de neadaptare pe care le manifestă copilul crescut într-un astfel de climat.. Copilul trebuie să simtă
în jurul său grija și prezența adultului, siguranța, dragoste și stabilitate. Părinții care se implică activ în
educaţia copiilor lor au un impact semnificativ asupra succesului copilului şi a vieţii sale, în general. Copiii
unor părinţi implicaţi se diferențiază în anumite aspecte de ceilalți având un comportament adecvat vârstei,
performanțe școlare mai bune, absente puține și vor accede la nivele înalte de educație. In ceea ce priveste
educația corectă, părerea mea este că fiecare cuplu trebuie să aplice metodele care se potrivesc personalității
copilului lor pentru a avea o reușită.
Indeplinirea cu succes a educatiei in familie implică respectarea unor cerințe:
a) preocuparea permanentă a părinților de a-și ridica nivelul pregătirii culturale și profesionale pentru
a fi model și pentru a sprijini copiii în dezvoltarea personalității lor;
b) realizarea unei familii unite care să aibă forța socio-educativă corespunzătoare;
c) preocuparea părinților pentru a acționa eficient în modelarea personalității copiilor prin
încurajajarea lor să iși exprime liber părerile, nevoile dar cu respectarea celorlalți.
d) contribuția părinților la realizarea tuturor dimensiunilor educației - intelectuală, profesională,
moral-civică, estetică, fizică, etc, este de asemenea foarte importantă;

111
 e) responsabilizarea copiilor, dupa posibilitățile lor, la munca din familie, evitându-se situațiile de a
li se oferi totul de-a gata în satisfacerea nevoilor fără ca ei să facă nimic;
f) sprijinirea copiilor la invățătură, fără ca părinții să le efectueze temele școlare etc;
g) necondiționarea obținerii unor rezultate la invățătură, de acordarea unor recompense, ci invers,
recompensele să se dea ca o urmare firească a rezultatelor bune la invățătură;
h) să li se acorde copiilor mijloace materiale și financiare în limita necesităților firești, evitându-se
exagerările, pentru a nu avea urmări negative în dezvoltarea sa socială.
i) autoritatea părintească să fie rațională și umană, fără dragoste exagerată sau exigență exagerată,
brutală, fără ca părinții să fie prea toleranți și indulgenti, dar nici tirani ;
j) copiii trebuie invățați să relaționeze numai cu persoane cunoscute, bine intenționate ;
k) orice situație nouă (de viață, educațională, relațională, afectivă, comportamentală etc) aparută în
viața copiilor trebuie sesizată și acționat adecvat, pentru a feri copiii de șocuri grave (tensiuni, traume), cu
consecințe negative în evoluția vieții și personalității copiilor.
In numele dragostei adevărate și al responsabilității, părinții au îndatorirea ca, începând cu vârstele
fragede, să prevină și, să inlature orice fel de abatere a copiilor lor mai ales în perioada pubertății și
adolescenței când apar unele trăsături „specifice" nefavorabile dezvoltării și manifestării personalității, cum
sunt: egoismul, încăpățânarea, îngâmfarea, nonconformismul, bravarea și alcoolismul, libertinajul etc.
Neluate în seamă de către părinți și „netratate" în mod corespunzător din punct de vedere educativ, ele pot
degenera în: lipsă de respect față de părinți, față de alți factori și față de vârstnici, uneori mergând până la
blamarea lor; infracțiuni de genul furturilor, violențelor, violurilor, consumului de băuturi alcoolice sau
droguri și altele, unii îmbolnăvindu-se chiar de SIDA sau chiar pierzându-și viața. Prevenirea și înlăturarea
unor asemenea comportamente negative trebuie realizate cu mijloace educaționale pozitive, cu sancțiuni,
care să convingă de necesitatea unei comportări demne, ințelepte. Mijloacele primitive de genul bătăii sau
insultelor, care jignesc fizic și moral, lasă „urme" neplăcute în mintea copiilor. De asemenea, parintii trebuie
să colaboreze cu școala tinand cont de ceea ce le este util pentru educația copiilor lor. Oricare ar fi
așteptările, esențială este încrederea cadrelor didactice în părinți și încrederea părinților în cadrele didactice,
în profesionalismul lor. Dacă cele două medii educaționale - școala și familia - se completează și se susțin,
ele asigură, într-o mare măsură, buna integrare a copilului în activitatea școlară și, pe plan general, în viața
socială. Când părinții sunt parteneri cu școala în desfășurarea educației copiilor lor, rezultatele sunt pe
măsura așteptărilor. Fenomene sociale care influențează evoluția familiei și parteneriatul școală-familie:
natalitatea, divorțul părinților, migrația forței de muncă, implicarea familiei în școala.
Bazându-se pe atașamentul natural pe care copilul il are față de părinți, familia are o mare importanta
in educația lui, fiind considerată agentul principal al integrării sociale, deoarece are sarcina de a transmite
acele norme și roluri sociale care formează individul pentru viață. Copilul învață în familie primele roluri
sociale. Personalitatea se crează diferit pe baza a ceea ce el moștenește și ce experimentează in primii ani
de viață.
Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la
maturitate, sau poate toată viaţa, în cazul în care el nu are un caracter puternic nativ, prin care să se
autoeduce.

112
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

MIHAIU ROXANA

„Fiecare copil pe care îl educăm este un cetăţean pe care îl câştigăm. ” Victor Hugo

Educația este un proces gradual de învățare și cultivare a noilor cunoștințe, abilități și valori. Aceasta
are rolul de a aduce schimbări pozitive în viața și comportamentul uman, facilitând dezvoltarea unor calități
umane și explorarea de noi orizonturi cognitive. Educația înseamnă, de asemenea, să cultivăm valori
sociale, învățându-i pe copii și adulți să fie cetățeni activi și eficienți.
Educația îmbunătățește șansele de reușită ale unui individ în viață și ajută la combaterea sărăciei. De
asemenea, educația are un rol esențial în dezvoltarea unei țări, determinând comportamentul oamenilor,
modul de gândire al cetățenilor, dar și calitatea sistemelor politice și sociale ale statului.
Educația de calitate este fundamentul unei societăţi durabile şi rezistente, contribuind la realizarea
tuturor celorlalte obiective de dezvoltare durabilă.
Educația este un proces continuu de deprindere a noilor competențe, care poate avea loc în diferite
contexte sau formate. De asemenea, educația poate varia în funcție de conținutul transmis.
Conform contextului în care este transmisă educația, aceasta poate fi: formală, non-formală și
informală.
•Educația formală are loc în incinta școlii, fiind planificată și reglementată de lege. În cazul acestei
educații există o intenție în spatele actului educațional, iar după absolvirea diferitelor etape, se eliberează
certificate sau diplome.
•Educația informală implică procesul de educație care nu are loc într-o școală și nu implică metode
speciale de învățare. În acest tip de educație nu există o intenție anume. De cele mai deseori, educația
informală se întâmplă în sfera socială, un exemplu fiind părinții care își educă copiii acasă.
•Educația non-formală se desfășoară în afara domeniului formal, deci nu este reglementată de lege,
însă este intenționată și organizată. Drept exemple pot servi programele de fitness sau cursurile dezvoltate
de unele organizații. Educația non-formală poate fi recunoscută prin intermediul certificatelor, însă acestea
nu au valoare profesională.
În mod firesc, părinţii sunt primii educatori ai copilului. Familia, prima școală a vieții, este cea care
oferă copiilor primele cunoștințe, primele deprinderi dar și primele modele comportamentale. Din punct de
vedere sociologic, familia este instituția fundamentală în societate. Ea oferă mediul în care copilul se naște,
se dezvoltă și se formează pentru viață. Rezultatele unor cercetări recente au demonstrat că dezvoltarea
copilului e influențată în proporție de 70% de către familie.
Înaintea introducerii învățământului universal și obligatoriu, părinții erau aceia cărora le revenea
întreaga responsabilitate a creșterii copiilor, inclusiv a instruirii lor propriu-zise, care astăzi intră în câmpul
de activitate al școlii. Părinții erau aceia care hotărau în ce măsură copiii trebuie sau nu să învețe carte; în
caz afirmativ, țineau ei înșiși lecțiile, angajau un preceptor sau trimiteau copiii la școală. Aproape
întotdeauna profesorul sau preceptorul era considerat un subordonat și nu un egal al părintelui. Odată cu
înființarea școlilor, copilul petrecând zilnic multe ore departe de casă, una dintre cele mai importante funcții
ale familiei, aceea de a transmite copilului cunoștințe și deprinderi, devine responsabilitatea societății și
este încredințată specialiștilor.
Familia constituie un factor esențial în progresul formării conștiinței morale a omului și a conduitei
sale. Când copilul vine pe lume, este primit de către niște oameni care gândesc, acționează, simt. Acești
oameni trăiesc și își dezvăluie comportamentul în fața copilului. Familiile sunt „fabrici” care produc
personalități umane.
Ceea ce îi permite copilului să se emancipeze și să-și dobândească personalitatea este sentimentul de
siguranță oferit de către familie.
Acesta depinde de următoarele condiții:
•Protecție împotriva loviturilor din afară;
•Satisfacerea trebuințelor elementare;
•Coerența și stabilitatea cadrului de dezvoltare.

113
 Sentimentul de a fi acceptat de ai săi:
*ca membru al familiei: să fie iubit, să dăruiască dragoste;
*ca ființă umană: să aibă posibilitatea de acțiune.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea,
sinceritatea, cumpătarea. Părintele este un exemplu pentru copil.
În formarea morală, un rol important îl are „climatul” care este rezultatul raporturilor dintre membrii
familiei. Aceste raporturi și caracterul lor pot forma climatul pozitiv (favorabil) sau climatul negativ
(nefavorabil) educației. Raporturile dintre părinți și copiii acestora sunt raporturi educative, cu repercursiuni
asupra formării lor, lucru de care ar trebui să fie conștienți toți părinții. În sfera noțiunii de cămin trebuie să
intre neapărat atributele „dragoste” și „înțelegere”, singurele în stare să creeze acel climat de liniște și
siguranță, absolut necesar dezvoltării normale a copilului, un climat anxios (acte de violență), starea
tensionată și indiferența distrugând unitatea căminului.
Părinții sunt primii educatori din viața copilului, fapt recunoscut în pedagogie încă de la Komenski,
care, în prima carte de educație a copilului, considera că educația primită de acesta până la vârsta de 6 ani,
în primul rând de la mama, este determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară. Așa cum arată și Ana
Munteanu, având în vedere complementaritatea rolurilor jucate de cei doi părinți, este necesar ca încă din
primele săptămâni de viață ale noului născut, ambii părinți să se implice în educația sa; alături de o mamă
tandră și stimulativă, el are nevoie și de prezența tatălui. Pentru a stimula evoluția intelectuală a copilului,
familia trebuie să-l antreneze într-o serie de experiențe care să-i precizeze acestuia capacitătile cognitive.
În cadrul familiei, copilul își însușește limbajul. Ca prim factor de educație, familia oferă copilului
aproximativ 90% din cunoștințele uzuale: despre plante, animale, obiecte casnice etc.
Familia se preocupă și de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copilului: spritul de observație,
memoria, gândirea, atenția. Copiii pun cele mai multe întrebări în jurul vârstei de 3-6 ani, iar părinții îi ajută
să-și însușească un număr mare de cunoștințe, răspunzând cât se poate de corect și exact.
Atunci când părinții sunt implicați în viața școlară a copiilor lor, aceștia beneficiază de sprijin și
cunoștințe, fiind o cale prin care cei mici să-și dezvolte dorința pentru cunoaștere. Încurajarea implicării
părinților este mai mult decât o curtoazie obișnuită – este o modalitate excelentă de a crea un mediu de
învățare pozitiv.
Cercetările au arătat o scădere a procentului de părinți care să susțină comunicarea intimă dintre
părinte-profesor. Părinții moderni preferă metode de comunicare la distanță, cum ar fi platformele online și
sunt mai puțin susceptibili să participe la ședințe sau activități școlare. În timp ce tehnologia și instrumentele
digitale pot ajuta familiile să rămână informate, elevii își pot pierde interesul pentru școală atunci când
părinții nu își oferă sprijinul.
Pe de altă parte, profesorii observă schimbări importante în clasele lor atunci când părinții se implică,
cum ar fi îmbunătățirea motivației și performanței elevilor. De asemenea, colaborarea cu părinții poate ajuta
la identificarea nevoilor și obiectivelor și pot exista discuții despre modul în care părinții pot contribui.
Comunicarea cu familia oferă profesorului posibilitatea de a asculta preocupările acestora și de a le explica
mai multe despre educația celor mici.
Pentru asigurarea unei educații eficiente a copiilor este important să ne implicăm activ în procesul lor
de învățare, în special în învățământul preșcolar și primar. Astăzi sunt tot mai multe posibilități de susținere
a educației copiilor prin activități educative, jocuri interactive, activități online, dar și alte mijloace.
Deci, ca primi educatori ai copiilor lor, familiile trebuie să elaboreze un program zilnic pentru teme,
să fie disponibili să le răspundă la întrebări și să discute cu ei despre ceea ce și-au însușit, să citească
împreună, să păstreze legătura cu școala, să-i laude pe copii și să le aprecieze efortul, să-i încurajeze să
persevereze. Ei joacă un rol dominant în influențarea încrederii și motivației copilului de a deveni un individ
de succes.
Familia trebuie să se alăture eforturilor educative făcute de școală pentru că altfel ceea ce se clădește
cu ajutorul școlii se dărâmă în cadrul familiei, iar cel care suportă consecințele este copilul a cărui formare
și intruire va fi frânată.
Așadar, o educație bună aduce stimă de sine, perspective de carieră mai bune, sănătate îmbunătățită
și o mai bună înțelegere a lumii. Deci, data viitoare când copilul te întreabă de ce trebuie să meargă la
școală, spune-i că educația îl va ajuta să fie un adult mai fericit!

114
 Bibliografie
•Ilade, Corneliu, 2008, Influența modelului educațional familial asupra comportamentului deviant al
copilului în Educația la început de mileniu, Editura Terra, Focșani
•Muntean, Ana, 2006, Psihologia dezvoltării umane, Editura Polirom, Iași
•Stern, H. H., 1960, Educarea părinților în lume, Institutul pentru educație al UNESCO, Hamburg
•Verza, Emil, 2000, Psihologia vârstelor, Editura Pro Humanitate, București
•Nicola, I., 2003, Tratat de pedagogie școlară, Editura Aramis, București

115
 COLABORARE, COOPERARE ŞI COMUNICARE ÎNTRE ŞCOALĂ ŞI
FAMILIE

PROFESOR PT. ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR – MIHALACHE ANDREIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ COMIŞANI
JUDEŢUL DÂMBOVIŢA
Astăzi se cere tot mai mult înţelegerea parteneriatului educativ ca formă de unificare, sprijin şi
asistenţă a influenţelor educative formale. Introducerea colaborării între părinţi şi educatorii specializaţi,
comunicarea periodică şi permanentă între aceştia ca şi cooperarea în anumite momente sunt cerute chiar
de eficienta învatarii şcolare. Experienţa dovedeşte că o atmosferă destinsă între agenţii educaţionali este
facilitatoare învăţării. De asemenea, existenţa unor reguli comune, cunoscute şi fixate împreună uşurează
mult efortul învăţării. Există o reţea complexă de relaţii în cadrul unei şcoli. Aceste relaţii au un potenţial
considerabil de influenţare a educaţiei copiilor, atât în sens pozitiv cât şi în sens negativ.
Implicarea părinţilor în problemele şcolii nu înseamnă numai plata unui sprijin material sau
atenţionarea în legătura cu problemele copiilor lor. Aceasta înseamnă mult mai mult. Se referă la construirea
unor relaţii pozitive între familie şi şcoală şi la o unificare a sistemului de valori şi cerinţe relative la copil.
Aceasta poate avea un efect benefic asupra elevilor atunci când aceştia văd profesorii colaborând şi
sfătuindu-se cu părinţii şi poate implica dezamorsarea unor probleme înainte ca acestea să devină
necontrolabile.
Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu şcoala sunt eficiente şi benefice ambilor factori dacă
îndeplinesc condiţiile unei comunicări eficiente şi dacă ţin seama şi de dimensiunea să umana.
Majoritatea părinţilor sunt dornici să comunice informaţii despre copiii lor şi capabili să
contribuie într-una din modalităţile următoare la formarea copiilor lor.
Unii părinţi au dorinţa şi timpul să joace un rol în activităţile şcolare. Acest lucru este vizibil în
învăţământul primar. Ei trebuie încurajaţi şi stimulaţi de profesori, nu respinşi.
Datorită diferenţelor de scopuri şi obiective, percepţii şi atitudini, resurse, pregătire, valori, nevoilor
diferite, de foarte multe ori exista posibilitatea apariţiei unor conflicte între părinţi şi profesori.
Informarea si formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca
fiecare părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile decare dispune pentru
educaţia copilului; importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului;metodele de colaborare cu
şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori si părinţi; profesorii trebuie să primească o
pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenta lor în această materie trebuie considerată ca o
aptitudine profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu
profesorii; şcolile trebuie să asigure asistenta necesara.
Relaţia şcoală-familie-comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privirela tot ceea
ce ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care lecomportă această
acţiune. Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea lacopii a
conduitei favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio-moral am urmărit
implicarea familiei şi a comunităţii printr –un parteneriat.
Familia reprezintă elementul cheie în socializarea copilului cu ceilalţi copii din clasă fiind consultată
cu privire la activităţile educative (extracurriculare) şi cu privire la activităţile opţionale pe care doresc să
ledesfăşoare copiii (literatură pentru copii).

116
 IMPORTANŢA CELOR 7 ANI DE-ACASĂ

PROF. ÎNV. PREŞCOLAR MIHALACHE LENUŢA

G. P. P. DUMBRAVA MINUNATĂ SLOBOZIA, IALOMIŢA
Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanţi ai evoluţiei individului.
Copilul nu este un adult în miniatură, ci el este un ”candidat la maturizare”(H. Pierot), deosebit de receptiv
la influenţele pozitive sau negative care se exercită asupra lui, copilul trebuie socializat şi modelat, iar
fundamentarea personalităţii sale se realizează, în mare măsură, în interiorul familiei acestuia, care
concentrează primul său univers afectiv şi social. Trăsăturile şi coordonatele personalităţii se cristalizează
în raport cu modelul şi natura situaţională trăită în mod direct, nemijlocit, de către copil în mediul său
familial, iar atitudinile părinţilor au consecinţe durabile asupra personalităţii, în formare, a copilului.
Primul model oferit copilului este familia sa, iar calitatea şi tipul relaţiilor copil-părinţi vor marca
profund evoluţia viitoare a copilului. Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de
bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la
conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate
care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune), limite clare şi bine
precizate, răspuns imediat la nevoile copilului, disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului,
sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului, respect, deschidere şi
comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor, confidenţialitate şi încredere reciprocă).
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit
la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă
aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi
când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude
frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin
dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea,
este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este
eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai
bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să
stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată,
este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună
mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie
să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uităm că şi noi adulţii greșim uneori.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte
acopilăriei. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă

117
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți.
Copilul trebuie învățat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului. Este necesar să se stabilească și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului.
Comunicarea este secretul unei relații solide între parinți și copii; limitează timpul petrecut la
televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
Copilul trebuie învățat să iubească lectura și cărțile! Încă de cand e bebeluș trebuie să-i citim
povești, apoi, treptat, sa-l lăsăm pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur de
ele! El trebuie să se bucure de copilarie – să nu încercăm să facem din el un geniu înainte de vreme; să-i
permitem copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte adevărul
celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire,
rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece
timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii
împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi
structurează personalitatea.
Copilul trebuie învățat să își exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve
conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
Să ne învățăm copiii să spună mereu adevarul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine ceea
ce a făcut! Este necesar să ne petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să ne
implicăm și devotăm, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el. Copilul
trebuie iubit necondiționat și acest lucru trebuie să-l arătăm zilnic!
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente
şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea
achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente,
atitudini, limbaj, etc. constituind “fundația” pentru construcția unei vieți inchinate binelui, frumosului și
adevărului.

Bibliografie:
1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002

118
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE
PARTENERIATUL FAMILIE-ȘCOALĂ
-REFERAT-

PROFESOR MIHALCA ANCA MARIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,PROFESOR NICOLAE SIMACHE”,
PLOIEȘTI, JUD. PRAHOVA
09 MARTIE 2023
Motto:
Fără școală să nu aștepte nimeni nici părinți buni, nici fii buni, și prin urmare nici stat bine organizat
și bine cârmuit și păstorit. Ion Heliade Rădulescu
Școala nu poate exista în afara familiei, deci fără copii și fără părinți ori bunici. Parteneriatul școală-
familie este și trebuie să rămână real, solid, sincer și valabil, altfel, dorința formării unor adulți responsabili
și a unor oameni integrați în societate nu dobândește substanță. Este, așadar, o prioritate realizarea unor
activități frecvente în cadrul școlii care să atragă și să implice părinții. Doar așa se va reuși educarea
gândirii, a comportamentului, a creativității copiilor, consolidarea încrederii în propriile forțe, validarea și
aprecierea eforturilor tuturor în diferite contexte. Pentru a pune în aplicare un asemenea demers, este nevoie
de resurse materiale, de resurse umane, de implicare și de dăruire, de competență și de organizare. Totuși,
condiția sine qua non este voința, dorința de a face ceva.
Deși cadrelor didactice li se atribuie privilegiul nobil de a forma noua generație, singuri, toți
educatorii nu pot face față acestui obiectiv. Au nevoie de sprijinul familiei, de aceia care i-au format primele
deprinderi, i-au insuflat valori și modele de comportament. Astfel, școala adaugă elemente de cultură,
regulile și normele care îi vor desăvârși personalitatea. Construind un mediu educațional care se sprijină pe
parteneriatul școală-familie, elevul va cunoaște, va înțelege și va aplica aspectele formative legate de valori
morale precum respectul, ajutorul reciproc, onestitatea, responsabilitatea, demnitatea, solidaritatea,
atitudinile civice și își va crea un comportament pe baza acestora. Societatea va câștiga oameni care știu să
se adapteze situațiilor noi, care caută și care găsesc soluții la probleme ce țin de integrare, de cooperare, de
solidaritate, de mobilitate și de compasiune.
Fiecare școală gândește strategii prin care părinții se pot implica în activități, fie prin participare
directă la serbări, la spectacole, la activități de recreere, la activități ecologice-plantări de copaci,
întreținerea unei sere sau a unor straturi cu răsaduri în grădina improvizată a școlii-, la ședințe cu părinții
ori la consultații cu părinții, prin prezentarea propriei profesii în activități de tip Ștafetă-o zi la locul de
muncă al unui părinte etc., fie indirect, prin sprijinirea unor parteneriate cu alte instituții, prin sponsorizări,
prin facilitarea organizării unor activități comunitare.
Alegerea unei „zile a părinţilor”, când aceştia sunt pentru câteva ore, copii sau alături de copiii lor,
este o ocazie excelentă pentru a întări atât relația cu școala, cât și relația părinte-copil. Părinţii aleg,
împreună cu copiii, activităţile pe care le vor desfăşura în ziua respectivă. Astfel, ei desenează, modelează,
construiesc, realizează colaje etc. La sfârşit, părinţii povestesc cum au lucrat împreună cu copiii şi ce
impresii au. Copiii se simt mândri şi fericiţi arătând părinţilor cum se joacă, ce au învățat şi cum lucrează
ei în şcoală.
Săptămâna Școala Altfel oferă oportunitatea de a organiza, la propunerea părinților și a copiilor,
activități educative utile, distractive, în școală și în afara ei. Se sudează grupul, iar talentul şi tactul
pedagogic al cadrului didactic responsabil este indispensabil dialogului deschis.
De asemenea, participarea părinților la activități de voluntariat îi transformă în modele pozitive pentru
copii, aducând beneficii pentru toată lumea: părinții oferă timp, abilități și cunoștințe pentru a îmbunătăți
calitatea educației și viața comunității, dar, în egală măsură oferă și o perspectivă asupra modului de lucru
al școlii.
Totuși, trebuie să recunoaștem că ritmul trepidant în care se derulează viețile noastre a condus și la o
mare absență a părinților din activitățile școlii, iar gradul de implicare scade pe măsură ce copilul crește,
fiind aproape absent la nivel liceal. Părinții nu mai au timp să-și ajute copiii la rezolvarea sarcinilor impuse

119
de școală, iar acest fapt conduce la tot mai slabe rezultate academice, la absenteism, la dereglări
comportamentale.
De aceea este imperios necesar ca școala să regândească strategii și proiecte care să implice și mai
mult familia ca partener educativ activ și constant.

120
 MODELE DIN VIAȚA NOASTRĂ ȘI INFLUENȚA LOR ÎN EDUCAȚIE

PROFESOR ITINERANT ȘI DE SPRIJIN MIHALCA ANDREEA DOLORES

CENTRUL ȘCOLAR DE EDUCAȚIE INCLUZIVĂ ”AURORA”REŞIŢA
”Exemplul este cel mai bun percept. ” (Aesop)

Fie că ești părinte sau profesor, te-ai întrebat vreo dată ce îi poți face la acest copil cum să îl educi
mai bine, ce metode să folosești sau unde ai greșit?
Educația este foarte importantă și nu presupune un anumit timp de învățare, învățăm de la părinți,
învățăm la școală, învățăm pe tot parcursul vieții.
A educa înseamnă să avem modele cu care să ne intersectăm de la debutul existenței noastre ca și
ființe, aceste modele pot avea un rol determinant și o influență în ceea ce vrei să devii.
Mulți dintre noi, dacă ar fi întrebați care sunt modelele din viața noastră, ar face trimitere către unul
din părinți sau către ambii părinți, sau de către învățător, un profesor de la scoală cu care s-au intersectat
deoarece suntem influențați de toți oamenii pe care îi întâlnim de-a lungul vieții.
Se crede că modelele pe care le întâlnim în viață au legătură cu neuronii-oglindă, aceștia
manifestându-și activitatea chiar și când nu facem nimic special pentru noi înșine. Învățarea prin imitație
ne permite să creștem și să ne dezvoltam prin intermediul transferului de cunoștințe și comportament.
Pentru educarea și dezvoltarea armonioasă a copilul în familie trebuie să se țină cont de patru aspecte:
- regulile în familie trebuie să fie enunțate și respectate;
- părinții să cunoască preocupările copilului, să fie uneori partener de joacă cu acesta;
- părinții să laude comportamentele pozitive, să le acorde întăriri și să fie cât mai consecvenți;
- să se discute în familie problemele și să se încerce soluționarea și rezolvarea acestora.
De asemenea vă propun câteva recomandări în educația copilului:
- să acordăm atenție comportamentului pozitiv deoarece acesta se va repeta;
- în stabilirea limitelor, să fim cât mai clari și consecvenți și totodată atenți la limbajul și formularea
acestuia;
- să fixăm limite între un comportament acceptabil și unul inacceptabil;
- să învățăm cum să ignorăm comportamentul nedorit al copilului;
- să înțelegem că pedeapsa trebuie să fie pe măsura faptei, să nu exagerăm, să nu speriem copilul;
- există multe modalități de pedepsire și să excludem pedeapsa corporală și agresivitate, privarea de
anumite lucruri: telefon, tabletă, jocuri, etc.
Dacă dorim să educăm și să formăm copii buni este important în primul rând să fim noi niște adulți
buni.

121
 ROLUL FAMILIEI ŞI ŞCOLII ÎN EDUCAȚIA COPIILOR

PROF. ÎNV. PREŞC. MIHALCA IOANA FLORICA

Motto: „Iubirea este necesară, deoarece pentru fiecare dintre noi nu este suficient faptul de a exista.
Un copil poate să trăiască fericit numai atunci când ştie că este iubit. Numai atunci devine complet el
însuşi. ” Luigi Verdi
Factorii de bază care ajută copilul în dezvoltarea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, a sentimentelor. Rolul familiei
este fundamental în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Şcoala,
alături de familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ,
personalitatea copilului.
Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identităţii sale cu
familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele
educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ.
Înainte de a merge la școală, copilul învață abilități de bază și trăiește într-un mediu familial care îi
transmite (conștient sau nu) o serie de atitudini față de persoane și învățare, care îi pot fi de folos sau îl pot
sabota în procesul adaptării la mediul școlar și pe parcursul învățării. Școala nu poate face ceea ce părinții
nu fac și invers. Fiecare instituție, atât cea a familiei, cât și a școlii, are roluri bine definite, iar împreună se
completează și potențează, nu se anulează, nici nu se înlocuiesc una pe alta. Implicarea părinților înseamnă
prezența activă în demersul învățării prin asigurarea de materiale necesare, suport logistic, explicații,
încurajări, medierea conflictelor, blândețe, înțelegere, disponibilitate. Să comunici constant cu educatoarea,
învățătoarea, dirigintele, directorul, profesorul consilier, pentru a vedea unde este necesară susținerea și ce
poate fi îmbunătățit, reprezintă un bun început în înțelegerea provocărilor fizice, emoționale sau sociale pe
care elevul le poate traversa, la un moment dat, pe parcursul formării academice.
Dincolo de sincopele sistemului de învățământ, există atât de mulți oameni cu vocație, gata să-și
ofere suportul și expertiza pentru rezolvarea provocărilor. Aceasta este o chemare la responsabilitate: ceea
ce sădești în copilul tău de timpuriu va fi potențat și dezvoltat de școală, dependent de implicarea ta. Mai
târziu, adultul format va fi o valoare pentru societate, un om cu simț civic, responsabil și moral...sau nu. La
nivel micro, cum arată familia, așa arată și școala, iar la nivel macro, cum arată școala, așa arată și țara. În
esență este vorba despre interdependență, conectare. Suntem dependenți unii de alții: școala nu poate să-și
atingă scopurile fără susținerea familiei și invers.
Există două teorii importante privind relaţia şcoală-familie: teoria profesionalismului şi teoria
schimbului.
Teoria profesionalismului consideră ca un element esenţial serviciul făcut altora, fără a se gândi la
avantaje personale, având drept criterii competenţa, si un cod de etică profesională.
Teoria schimbului consideră acţiunea umană în funcţie de un câştig personal, un salariu asigurat, o
competiţie restrânsă. Cooperarea cu familia poate fi un test profesional şi poate fi considerată ca făcând
parte din datoria profesională a profesorului deoarece: părinţii sunt parteneri ai şcolii, eficacitatea
învăţământului poate fi ameliorată prin cooperarea între şcoală şi familie, părinţii sunt responsabili legali
de educaţia copiilor. Atât părinţii, cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări.
In concluzie, trebuie spus ca cei doi factori educativi, școala si familia, trebuie să aibă același scop -
formarea personalității umane integrale și armonioase. Până la cuprinderea într-o unitate de învățământ,
rolul primordial în educație îl are familia. Odată cu înscrierea într-o unitate de învățământ ponderea se
schimbă, rolul mai mare îl are școala, dar nici acțiunea educativă a familiei nu este de neglijat. Între acțiunile

122
educative ale celor doi factori există mai degrabă un raport de complementaritate decât de rivalitate,
acțiunea fiecăruia venind s-o completeze pe a celuilalt.
În încheiere precizez că poți să finalizezi chiar cinci facultăți și să ai la activ două doctorate, nu sunt
atât de relevante ca cei șapte ani de acasă, ca a ști să te respecți pe tine și pe cei din jur și a te purta cu
demnitate, conform principiilor și valorilor tale, precum a avea o identitate stabilă și un simț al coerenței în
acțiunile tale.

Referinţe
1. Baban, Consiliere educaţională, Cluj-Napoca, 2001
2. Baran-Pescaru, A., Parteneriat în educaţie: familie-şcoală, Editura Aramis, Bucureşti, 2004
3. Golu, Mihai, Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, Bucureşti, 2002
4. Jucu, R., Manolescu, M., Pedagogie, Editura Fundaţiei Culturale ,,D. Bolintineanu”, 2001.

123
 IMPORTANȚA COLABORĂRII DINTRE ȘCOALĂ ȘI FAMILIE

PROF. ÎNV. PRIMAR, MIHALI MARIA –MONICA

Pentru a crește eficienţa activităţii educative desfăşurate cu elevii este necesar să se asigurarea unei
depline unităţi de acţiune a tuturor factorilor educativi: şcoala, familia şi alte instituţii de educaţie.
Motivele pentru care şcoala şi familia converg în nevoia de a stabili legături între ele ar fi: părinții
sunt, juridic, responsabili cu educaţia copiilor lor și au libertatea de a-şi creşte copiii aşa cum doresc ;
grupurile sociale implicate în instituţia şcolară, în special părinţii şi profesorii au dreptul să influenţeze
gestiunea şcolară ; învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului; o bună parte a educaţiei se
petrece în afara școlii ;comportamente ale părinţilor pot fi favorizate prin dialogul cu şcoala
Cele două instituții, școala şi familia au nevoie una de cealaltă. Familia şi şcoala pot fi considerate
ca reţele de interdependenţă structurate în forme de relaţii sociale specifice, „reușita” şi „eșecul” fiind
înţelese ca rezultate a unei contradicţii mai mici sau mai mari, ale unui grad mai mic sau mai mare de
disonanţă sau de consonanţă a formelor de relaţii sociale ce caracterizează cele două reţele de
interdependenta.
Parteneriatele dintre școală și familii pot: ajuta profesorii în munca lor; îmbunătăți programul de
studiu și climatul școlar și abilitățile educaționale ale părinților; dezvolta abilitățile de lideri ale părinților;
conecta familiile cu membrii școlii.
Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activități ale școlii cu
aceasta cum ar fi: ședințe și lectorate cu părinții, serbări școlare, vizite la domiciliul elevilor, excursii
Părinții trebuie să vadă în noi un colaborator, o persoană de încredere poate ajuta prin atitudinea
nepărtinitoare pe care trebuie să o afișeze.
Noi suntem cei care avem ca sarcină să identificăm situațiile-problemă din familiile copiilor, să
dirijăm pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului și să conștientizeze că relația de
colaborare școală-familie are o imprtanță deosebită în educarea copiilor.
În continuare am să dau un exemplu de parteneriat dintre școală și familie.
Ca și titlu am ales: “Împreună succesul școlar va fi garantat “.
Scopul acestui proiect este de a implica părinții în viața școlii, devenind parteneri activi în educația
copilului și crearea de oportunități pentru valorificarea experienței dobândite de părinți în educarea
propriilor copii.
Obiectivele acestui proiect sunt:
- să-și înțeleagă fiecare părinte propriul copil urmărind acțiunile lui un timp mai îndelungat în diferite
situații;
- să descopere ce imagine de sine are fiecare copil;
-să se discute fiecare caz în parte și să se găsească soluții de rezolvare a problemelor;
- să se sprijine de părțile bune ale personalității pentru stimulare individuală;
-să se întărească relațiile dintre cadrele didactice și părinți acordându-și încredere reciprocă;

Ca si activități propuse pentru realizarea obiectivelor prezentate mai sus ar fi:

lectorate cu părinții in care să fie dezbătute teme precum: ”Petrecerea timpului liber”, „Programul
zilnic al elevului”, ’Temele de casă”, ”Ce înseamnă sa fii părinte bun „, „Minciuna la copii”.
Activiăți extracuriculare ; serbări școlare, șezători literare, excursii tematice, activităti de consiliere
individuală.
Aceste activitati vor fi cuprinse într-un grafic care va fi prezentat părinților.

124
 Am expus aici pe scurt acest proiect dar bineînteles în redactarea lui vom respecta toate cerințele și
anume: titlul, argument, scopul, obiective, resurse, durata, locul de desfășurare, modalități de realizare,
activități și graficul activităților, analiza SWOT, evaluare.
Închei prin a spune că dacă familia va fi implicată în programul educativ al școlii, ea va percepe
corect importanța colaborării cu școala și beneficiile acestei colaborari, iar implicarea sa în activitatea școlii
va fi conștientă, interesantă și reciproc avantajoasă.

Bibliografie
1. Mihaela Băsu, Gabriele Nedelcu Teodorescu – Rolul parteneriatului școală –familie în formarea
personalității copilului. Ghid metodologic, Editura Ecou Transilvan
2. Viorica Goraș Postică, Diana Cheianu, Rima Bezede, Aliona Cristei, Mihai Nani- Relația școală –
familie pentru calitate în educție, Centrul Educațional ProDidactica, Chișinău 2010
Webografie
1. https: //www. qualform. snsh. ro/baza-de-date-online-cu-resurse-educationale-pentru-sustinerea-
educatiei-incluzive-de-calitate/beneficiile-relatiei-scoala-familie
2. https: //tribunainvatamantului. ro/colaborarea-dintre-scoala-si-familie-o-componenta-importanta-
a-educatiei-permanente/

125
 IMPLICAREA PĂRINȚILOR ÎN VIAȚA ȘCOLARĂ A COPIILOR

MIHUTA NICULINA

Rolul parental în parteneriatul cu şcoala este explicit şi detaliat abordat de trei dintre articolele
analizate, pe teme, precum: rolul părinţilor, modul cum sunt percepuţi de educatori şi factorii care
influenţează rolurile parentale. Literatura ştiinţifică în domeniu relevă faptul că părinţii au un rol
semnificativ în dezvoltarea şi educaţia copiilor (Krüger şi Michalek, 2011).
Implicarea în dezvoltarea şi educaţia copiilor are diferite efecte pozitive: note mai mari la limba
maternă şi matematică, abilităţi îmbunătăţite de scriere şi citire, rată de prezenţă la şcoală mai bună, mai
puţine probleme comportamentale.
Din acest motiv, implicarea părinţilor reprezintă o modalitate de a ajuta copiii în tranziţia acestora
prin adolescenţă, cu efecte pozitive semnificative (Griffin şi Galassi, 2010). Pe de altă parte, există şi autori
care şi-au manifestat dubiile referitor la fezabilitatea unor astfel de parteneriate.
Cercetătorii, mai ales sociologii care se ocupă cu definirea relaţiilor de putere, sunt reticenţi în a
înţelege parteneriatul ca atare, considerându-l drept o iluzie (Cankar şi Deutsch, 2009, apud Griffin şi
Galassi, 2010). În aceste situaţii, cadrul teoretic este definit de următoarele aspecte: diferenţierea participării
părinţilor după diferite criterii: părinţii cu venituri mici participă mai puţin la activităţi în şcoli decât cei cu
venituri mai mari.
Barierele pe care le întâmpină părinţii cu venituri mici sugerează că şcolile trebuie să dezvolte o nouă
abordare pentru implicarea acestor părinţi.
Tipologia beneficiilor implicării include pentru copii: performanţă academică, atitudini şi
comportament, prezenţă, adaptare şi implicare şcolară, rata promovabilităţii (Suárez-Orozco, 2010; Dor,
2013) pentru părinţi: atitudini pozitive faţă de şcoală, relaţii mai bune între copii şi părinţi; pentru profesori
o motivaţie crescută pentru îmbunătăţirea metodelor educative; pentru comunitate: sprijin crescut din partea
comunităţii.
A fi părinte în societatea modernă semnifică nu numai înţelegerea nevoilor copilului, dar şi
expectanţele pe care părinţii le au din partea societăţii, întrucât evoluţia şi sănătatea copiilor nu este numai
responsabilitatea părinţilor, ci şi a societăţii în ansamblu, care trebuie să-i protejeze drepturile. De aceea
părinţii trebuie văzuţi, din perspectivă socială, ca persoane care au nevoie de suport în situaţiile în care nu
sunt capabili să aibă grijă de copiii lor.
Cunoştinţele aprofundate despre procesul de dezvoltare a copilului şi a drepturilor lui constituţionale
contribuie la dobândirea competenţelor parentale şi a abilităţilor lor de a colabora cu proprii copii şi cu
ceilalţi adulţi implicaţi (Vuorinen, 2010).
Tinerii descriu rolul de părinte în mod idealist: părinte grijuliu, care îşi iubeşte copilul, are încredere
în el, îl încurajează şi comunică cu acesta, îi stabileşte reguli de disciplină, cunoscându-i activităţile şi
preocupările.
Educatorii, într-o viziune mai realistă, consideră părinţii drept: excesiv de îngrijoraţi, nemulţumiţi,
necooperativi, neglijenţi, supraprotectori sau neimplicaţi şi agresivi, fiind dificili şi având nevoie de suport
în îngrijirea copiilor sau nefiind în stare să caute sprijin (Vuorinen, 2010). Cabrera, Tamis-LeMonda,
Bradley, Hofferth, Lamb (2000, apud Ho et al., 2011) abordează conceptul de tată în diferite culture.
Acesta s-a schimbat în decursul timpului, odată cu schimbările ideologice care depind de contextul
cultural. Pe lângă factorii economici, alţi factori contextuali, precum: familia, comunitatea, cultura, istoria,
politicile sociale (guvernamentale şi corporatiste de promovare a implicării taţilor) contribuie la conturarea
rolului de tată (Cabrera, 2000, apud Ho, 2011).
Regândirea rolului educatorului şi a relaţiilor acestuia cu familia are în vedere: trecerea la educaţia
centrată pe elev, la valorificarea potenţialului educaţiei între egali, între familii, utilizând reţelele sociale
comunitare şi la considerarea şcolii drept centru coordonator al furnizorilor de servicii.
Se constată că în realitate implicarea părinţilor este mai mică decât ar fi de dorit. Profesorii manifestă
un amalgam de atitudini pozitive şi negative. În ce priveşte experienţa, se constată că profesorii începători
minimizează rolul implicării familiei.
Profesorii au nevoie de noi competenţe pentru a interacţiona mai eficient cu părinţii.

126
 Un cadru în acest sens ar putea cuprinde următoarele arii: implicare generală a părinţilor obiectivele
generale ale implicării părinţilor, avantaje, bariere, cunoştinţe, abiltăţi, atitudini; cunoştinţe generale despre
familii şi diferenţe culturale, despre creşterea copiilor, situaţii de viaţă; comunicare bidirecţională casă -
şcoală; implicarea părinţilor în situaţii de învăţare, de asemenea şi în afara şcolii; sprijin pe care părinţii să
îl ofere şcolii atât în interiorul şcolii, cât şi în afara ei; sprijin acordat familiilor de către şcoală; familiile ca
agenţi ai schimbării – implicare în procesul de luare a deciziilor, dezvoltare de politici, curricula şi
programe, formarea părinţilor, etc.

127
 RELAȚIA ȘCOALĂ- FAMILIE PENTRU REUȘITA EDUCĂRII COPILULUI

PROF. MÎINEA CRISTINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ SF. NICOLAE BUCUREȘTI
„Educatia nu este raspunsul la intrebare. Educatia este calea spre raspunsul la toate intrebarile”
(William Allin)
„Cel mai puternic factor educational este conversatia din casa unui copil” (William Temple)

Am ales aceste citate pentru că evidențiază atât importanța familiei cât și importanța educației
indiferent de educator, pentru scop.
Educaţia, definită în termeni foarte generali, este un proces al cărui scop esenţial este de găsi toate
metodele pentru a realiza orice modificare de comportament în scopul împlinirii personale a fiecărui individ
din cadrul unei societăți. Părinţii sunt primii profesori ai copilului, ei începând educarea lui în mediul
familial. De cele mai multe ori, comportamentul parental este inspirat din propria experienţă de viaţă a
acestora, astfel perpetuând atât aspecte pozitive cât şi negative, pe parcursul mai multor generaţii. Împreună
cu părinţii, şcoala îşi are rolul bine stabilit, intervenind în dezvoltarea primară a copilului Copilul din ziua
de azi simte nevoia de adulţi disponibili pentru a-i respecta ritmul de viaţă, de adulţi care să participe la
jocurile sale dar are nevoie și de siguranța data de toți factorii responsabili individual dar și în colaborare.
De multe ori se spune că școala e a doua familie dar de prea puține ori se cere ca familia să fie a doua
școală. E important să găsim cât mai multe moduri în care să aducem familia la școală. Comunicarea și
cooperarea dintre școală și familie cu intenția de a dezvolta controlul de sine și încrederea copilului duce la
accentuarea curiozității fără frici, emoții și capcana eșecului. Școala trebuie să-şi deschidă porţile pentru ca
familia să cunoască şi să participe la activităţile ce se desfăşoară în incinta şi în exteriorul şcolii dar
organizate de aceasta. Cadrele didactice trebuie să iniţieze activităţi care să ofere familiei oportunităţi de a
participa alături de copil, de a cunoaşte copilul în situaţii diverse, de a se bucura alături şi cu copilul de
realizările lui, de a lucra împreună părinte-copil la diferite proiecte. Este o oportunitate pentru părinţi de a
cunoaşte propriul copil în alte situaţii decât cele de acasă, de a cunoaşte grupul din care face parte copilul,
de a se simţi bine alături de propriul copil, de a înţelege mai bine caracteristicile vârstei fiului/fiicei, de a
relaţiona cu ceilalţi părinţi din grup şi de a găsi puncte comune, de a relaţiona cu profesorii care însoţesc
copiii. Este o ocazie de a cunoaşte viaţa şcolii.
Un real parteneriat între școală și familie nu este cel înscris pe o coală de hârtie semnat de părinte şi
director, este relaţia activă, de implicare şi de o parte şi de cealaltă din care beneficiarul este copilul.
În calitate de diriginte dar și de coordonator de proiecte educaționale de foarte mulți ani am
ales/aplicat/realizat acele proiecte care au venit din nevoi reale, cu scopuri clare și precise adaptate
colectivului de elevi și nu cele care dau bine la dosar. Am înțeles de mulți ani (înainte de aplicarea
Săptămânii altfel în calendarul annual) că cel mai bine înțelegi oamenii în situații non-formale iar pe copii
îi înțelegi și te apropii de ei prin joc.. Ca activitate intenţionată şi orientată, educaţia extraşcolară-
nonformală permite adâncirea cunoştinţelor şi dezvoltarea competenţelor din zonele de interes ale elevilor,
cultivarea interesului şi dezvoltarea înclinaţiilor şi talentelor acestora pentru anumite domenii. Ea permite
folosirea eficientă şi plăcută a timpului liber al elevilor, dezvoltarea vieţii asociative, dezvoltarea
capacităţilor de a lucra în grup şi de a coopera în rezolvarea unor sarcini complexe, dezvoltarea voinţei şi
formarea trăsăturilor pozitive de caracter.
La începutul fiecărui an școlar desfășor cu părinții proiecte educaționale în care ne implicăm
împreună: elevi, profesori, părinți cu acțiuni lunare în baza scopului de a promova schimbări în mentalitatea
tradiţională a părinților în raport cu poziţia copilului în familie, implicarea acestora în activităţile şcolare,
atingerea potențialui fiecărui copil. În prima ședință cu părinții (din septembrie) fiecare părinte/ familie
(pentru că am și familii la care participă ambii părinți la ședințe) primește o scrisoare prin care îi informez
de proiectul anual: scopuri, obiective, activități, termene. Formele activităților cuprind atât ore de dirigenție
cu invitați/ participanți din rândul părinților, cât și ateliere de lucru cu părinții pe teme educative, activități

128
extrașcolare gen excursii, vizite la muzee, vizionări de spectacole, concursuri, serbări, activități ecologice
cu participarea părinților.
Săptămâna altfel permite participarea părinților în diverse ipostaze: invitați, parteneri, organizatori,
arbitrii/ juriu dar și observatory ai tuturor provocărilor dintr-o zi de școală. Realizarea programului unei
clase se subscribe programului la nivel de școală dar particularizat la nivel de colectiv prin colaborarea
professor- părinte în funcâie de nevoile colectivului de elevi.
Educaţia nu este un proces de care este responsabilă în mod exclusiv şcoala, dar nici părinţii; este un
proces al cărui succes depinde de colaborarea dintre cele două părţi implicate. Gradul de implicare al
părinţilor în viaţa şcolară a copiilor lor influenţează şi rezultatele acestora, în sens pozitiv: cu cât părinţii
colaborează mai bine cu şcoala, cu atât notele copiilor sunt mai mari. Când şcolile şi familiile lucrează
împreuna ca parteneri, beneficiari sunt elevii. Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o
informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate
problemele pe care le comportă această acţiune, atragerea lor în găsirea unei soluții Familia și școala
reprezintă elementele cheie care influențează formarea și dezvoltarea personalității copilului. Astfel,
colaborarea dintre acești doi piloni este crucială în dezvoltarea unui proces de educație mai bună pentru
copii. Învățarea în familie este concepută pentru a oferi atât părinților cât și altor membri ai familiei
abilitățile și încrederea de care au nevoie pentru a sprijini învățarea copiilor lor acasă prin joc și activități
cotidiene. Iar pentru elevii de gimnaziu, atenția și timpul petrecut cu familia e și mai importantă, cunoscut
fiind faptul că părinții sunt mai puțin prezenți în viața copiilor comparativ cu ciclul primar. Dezvoltarea
copilului, trecerea lui într-un ciclu în care sunt mai responsabili și își rezolvă singuri temele/ pregătirea
pentru școală nu trebuie să fie privată de relaționarea cu familia la alt nivel. Mulți părinți sunt la serviciu o
mare parte a zilei (fără grija de a mai supraveghea non-stop copilul), ușurați de maturizarea/ creșterea
copilului. Din aceste motive reușita colaborării dintre familie și școală este baza reușitei elevului pe
parcursul formării lui educaționale.

129
 PARTENERIAT ŞCOALĂ- PĂRINŢI
ŞCOALA FĂRĂ ZIDURI

PROF. ÎNV. PRIMAR MIJA DANIELA-ADINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 POARTA ALBĂ
JUDEȚUL CONSTANȚA
Argument
Am conceput acest proiect din dorinţa de a forma părinţilor o atitudine deschisă faţă de şcoală şi de
a exista o colaborare bazată pe încredere şi satisfacţii de ambele părţi.
Mulţi părinţi cred că o dată ce copiii lor au trecut pragul şcolii, rolul lor în educaţia acestora scade,
dacă nu dispare. Dimpotrivă, acum efortul lor se dublează şi de felul în care se implică de la început la viaţa
şcolară a copilului, vor depinde şi rezultatele acestuia.
Sunt situaţii în care apar bariere de comunicare între cadrele didactice şi părinţi. În multe cazuri
profesorii consideră că părinţii nu acordă suficientă atenţie copiilor lor ( de obicei părinţii elevilor cu note
bune şi comportament exemplar răspund solicitărilor şcolii) sau părinţii cred ca profesorii sunt prea distanţi
şi nu se implică suficient şi astfel rezultă o colaborare şcoală-familie pur formală.
În fapt, părinţii poartă responsabilitatea fundamentală a educaţiei copilului, iar şcoala îi sprijină în
acest demers. Astfel, părinţii sunt clienţii şcolii, iar elevii consumatorii., fapt care trebuie sa determine un
parteneriat autentic între dascăl şi familie.
Ideal ar fi ca viitorii dascăli să primească în timpul formării lor profesionale o pregătire în materie
de relaţie cu părinţii, iar părinţii să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ şi de ce nu, cu iniţiative faţă
de şcoală.
Părţi implicate: învăţătorul, psihologul şcolii, părinţi, bunici, elevi;
Obligaţiile părţilor:
Învăţătorul are obligaţia de a stimula participarea părinţilor în cadrul proiectului prin cosiliere şi
activităţi instructiv-educative;
Părinţii: au obligaţia de a participa la activiţăţile propuse de şcoală.
Obligaţii comune:
- implicarea în cadrul activităţilor propuse ;
- identificarea unor demersuri educative ;
- îmbunătăţirea relaţiei şcoala-familie ;
Durata: octombrie-mai
Scopul:
• Integrarea părinţilor în şcoală ca parteneri educativi;
• Formarea unor abilităţi de comunicare şi analiză a copilului;
Obiective privind parteneriatul:
• Participarea părinţilor la viaţa şcolii;
• Cunoaştere vârstelor şcolare şi valorificarea tipurilor de inteligenţă;
• Formarea şi întărirea la copii a comportamentelor pozitive;
• Dezvoltarea unor abilităţi de rezolvare a problemelor în relaţia părinte- copil;
• Analiza propriului comportament de viaţă şi adoptarea unor schimbări pentru creşterea calităţii
acestuia;
• Cunoaşterea bolilor specifice copilăriei, modalităţile de prevenire şi tratament ;
• Implicarea părinţilor în modul în care copiii petrec timpul liber;

130
 Desfăşurarea activităţilor din cadrul parteneriatului
Nr. Tema Perioada Sarcini de lucru Materi-al Partici-
crt. didactic panţi
1 Şcoala fără ziduri Octombrie -scrisoare de informare către Coli
părinţi Instrumente Părinţi
-dezbatere: „ Ce rol au de scris Elevi
părinţii la viaţa şcolii?” Învăţătorul
-chestionare pentru părinţi şi
elevi
2. Ne cunoaştem bine Noiembrie -informaţii privind stadiile Coli Părinţi
copilul? vârstelor şcolare, respectiv Instru- Învăţătorul
tipurile de inteligenţă mente de Psihologul
-chestionar: „ Ce stil de scris
învăţare are copilul meu?”
-„Carnavalul Maşti
toamnei”-
activitate aristică, jocuri,
Hârtie Părinţi
colorată,
concursuri, gospodărie cu Elevi
participarea părinţilor
Lipici Învăţătorul
Legume,
fructe
3. Cum îi învăţăm pe Decembrie -brainstorming: identificarea Coli Părinţi
copii comportamente unor comportamente Instru- Învăţătorul
pozitive? evazioniste la copii mente de Psihologul
-dezbateri, informaţii şi scris
sugestii de formare,
încurajare şi întărire a
comportamentelor pozitive
-serbarea de Crăciun

Părinţi
Elevi
Învăţătorul

4. Cum aplanăm Ianuarie -brainstorming: principalele Coli Părinţi

conflictele? cauze care generează Instru- Învăţătorul
conflicte în familie mente de
-tehnici mentale de aplanare a scris Psihologul
conflictelor
-atelier artistic: realizarea
unor machete cu sprijinul Carton
părinţilor la Abilităţi practice,
Poliesti-ren Părinţi
având ca temă „Iarna” Hârtie Elevi
colorată Învăţătorul
foarfecă
5 Am un stil de viaţă Februarie -regimul de viaţă al părintelui Coli
sănătos? şi influenţa acestuia în Instru-
dezvoltarea copilului mente de
-sugestii pentru un stil de scris Părinţi
viaţă sănătos în familie Învăţătorul
-activitate:

131
 „Ce ai menţine?/Ce ai
schimba la stilul tău de
viaţă?”
6 Mama şi copilul Martie -dezbatere: „Ştim să ne Coli
hrănim sănatos copilul?” Instru-
-informaţii privind bolile mente de Părinţi
caracteristice copilăriei; scris Învăţătorul
modalităţi de prevenire şi
tratare

7. Agresivitatea Aprilie -identificarea unor Coli

comportamente agresive Instru-
frecvent întâlnite mente de
-activitate de grup: rezolvarea scris Părinţi
unor probleme în sensul Învăţătorul
menţinerii unui climat Psihologul
familial echilibrat
-informaţii privind stilurile
parentale
8 Timpul liber al Mai -rolul mass-mediei în Coli
copilului meu educaţia copilului Instru-
-„ Şi părinţii ne citesc o mente de
lectură”-activitate la clasă cu scris Părinţi
participarea unui părinte pe Lecturi Elevi
parcursul lunilor mai şi iunie Învăţătorul
-realizarea unei excursii
împreună cu părinţii

Implementarea proiectului: s-a făcut în cadrul primei şedinţe cu părinţii din luna septembrie şi s-
au distribuit scrisori de informare către aceştia. În urma discuţiilor purtate la şedinţă, părinţii s-au arătat
interesaţi de acest tip de parteneriat. Temele şi conţinutul activităţilor au urmat să fie stabilite împreună.
Evaluare
-chestionare, fişe;
-impactul avut asupra elevilor şi al părinţilor ;
Diseminarea rezultatelor:
-panou cu fotografii reprezentând momente din desfăşurarea activităţilor şi realizarea unui album
pentru fiecare părinte.
-înregistrări video cu serbările şi activităţile la care au fost implicaţi părinţii şi copiii.

BIBLIOGRAFIE
Vrasmas Ecaterina Adina „Consilierea si educatia parintilor, Editura Aramis, 2002
www. didactic. ro

132
 ROLUL IMPORTANT AL FAMILIEI ÎN EDUCAȚIA
SOCIO –EMOȚIONALĂ

MIKE ROZALIA VILMA

Familia este unde copilul se naște, se îngrijește de el și este dependent de părinți. Părinții sunt cei care
educă copilul înainte să ajungă într –o instituție de învățământ. Însă tot ei trebuie să fie cei care se ocupă
nu numai de latura fizică de îngrijire a copilului, dar și de cel psihic.
Dezvoltarea psihicului copilului este un aspect foarte important în vederea formării caracterului.
Părinții sunt cei care conferă exemplu în primii ani de viață. Comportamentul copiilor, vorbirea lor,
întrebările lor, ne dau indicii despre cum percep ei lumea, spre unde trebuie să fie orientați. Încurajarea,
lauda, permisiunea, interzicerea sunt orientarea părinților spre a valorile reale din viața omului. Copiii
trebuie să fie călăuziți în acest drum spre autocunoaștere, de formare a caracterului.
Relațiile sănătoase din cadrul familiei și cu oamenii din societate, le arată comportamnetul ideal față
de semeni. Fără aceste exemple din familie, copilul nu știe cum să reacționeze la anumite situații. Deși
procesul de dezvoltare psihică este lungă, fără un fundament primit în familie, cu exemple moral -civice,
va fi greu de contorlat logic mai târziu.
Părinții au datoria de a încuraja copii și în învățătură: supravegherea și îndrumarea lor în efectuarea
temelor, potrivit capacităților mentale, cu o viziune realistă și fără a suprasolicita.
Totodată mijloacele materiale să fie acordate în limita necesităților firești, evitând exagerările pentru
a compensa de obicei timpul care nu petrec cu copii. Din micuți trebuie să fie învățați cu munca, sarcini
pentru ca, mai târziu să fie mai ușor să-și asume responsabilitățile.
Orice șoc emoțional trebuie prelucrat cumva, pentru a evita influențele negative în dezvoltarea socio
– emoțională. Situațiile noi, pot cauza disconfort emoțional. Din acest motiv, părinții trebuie să fie vigilenți
și să rezolve cumva situația dată.
Totodată dragostea față de copii, nu înseamnă să fie indulgenți față de comportamentul deviant al
acestora. Neluarea în seamă a abaterilor poate consolida aceste comportamente deviante, care pot duce la
degradarea personalității copiilor. Astfel, părinții, pentru a îndrepta aceste comportamente negative, trebuie
să folosească mijloace educaționale pozitive, chiar și sancțiuni, dacă este nevoie, pentru a convinge să se
comporte înțelept. În același timp mijloacele negative folosite în educația copiilor, lasă în amintirea lor
sentimente neplăcute, care la rândul lor pot genera alte comportamente deviante. Nici indulgența,
indiferența nu sunt mijloace bune de educare. Comunicarea cu copii, convingerea însă aduc rezultate de
lungă durată, chiar dacă durează în timp.
„Toți suntem genii. Însă dacă judecăm un pește după abilitatea sa de a se urca în copaci, el va trăi
toată viața cu impresia că nu este deștept. ” (Albert Einstein) Totașa, dacă nu încurajăm copii să exploateze
capacitățile intelectuale individuale, dacă părinții nu întăresc chiar din primii ani aceste lucruri, copii pot
rămâne cu sechele psihice în ceea ce privește încrederea în sine, neputința, eșecuri școlare etc.
Pe lângă educația moral – civică, intelectuală să avem grijă și de psihicul copiilor ca să se dezvolte
armonios împreună cu dezvoltarea lor fizică. Cei șapte ani de acasă, va fi pașaportul, care însoțește pe
fiecare individ, oriunde ar merge în viață.

133
 ROLUL IMPORTANT AL FAMILIEI ÎN EDUCAȚIA
SOCIO –EMOȚIONALĂ

MIKE SANDOR
Familia este unde copilul se naște, se îngrijește de el și este dependent de părinți. Părinții sunt cei care
educă copilul înainte să ajungă într –o instituție de învățământ. Însă tot ei trebuie să fie cei care se ocupă
nu numai de latura fizică de îngrijire a copilului, dar și de cel psihic.
Dezvoltarea psihicului copilului este un aspect foarte important în vederea formării caracterului.
Părinții sunt cei care conferă exemplu în primii ani de viață. Comportamentul copiilor, vorbirea lor,
întrebările lor, ne dau indicii despre cum percep ei lumea, spre unde trebuie să fie orientați. Încurajarea,
lauda, permisiunea, interzicerea sunt orientarea părinților spre a valorile reale din viața omului. Copiii
trebuie să fie călăuziți în acest drum spre autocunoaștere, de formare a caracterului.
Relațiile sănătoase din cadrul familiei și cu oamenii din societate, le arată comportamnetul ideal față
de semeni. Fără aceste exemple din familie, copilul nu știe cum să reacționeze la anumite situații. Deși
procesul de dezvoltare psihică este lungă, fără un fundament primit în familie, cu exemple moral -civice,
va fi greu de contorlat logic mai târziu.
Părinții au datoria de a încuraja copii și în învățătură: supravegherea și îndrumarea lor în efectuarea
temelor, potrivit capacităților mentale, cu o viziune realistă și fără a suprasolicita.
Totodată mijloacele materiale să fie acordate în limita necesităților firești, evitând exagerările pentru
a compensa de obicei timpul care nu petrec cu copii. Din micuți trebuie să fie învățați cu munca, sarcini
pentru ca, mai târziu să fie mai ușor să-și asume responsabilitățile.
Orice șoc emoțional trebuie prelucrat cumva, pentru a evita influențele negative în dezvoltarea socio
– emoțională. Situațiile noi, pot cauza disconfort emoțional. Din acest motiv, părinții trebuie să fie vigilenți
și să rezolve cumva situația dată.
Totodată dragostea față de copii, nu înseamnă să fie indulgenți față de comportamentul deviant al
acestora. Neluarea în seamă a abaterilor poate consolida aceste comportamente deviante, care pot duce la
degradarea personalității copiilor. Astfel, părinții, pentru a îndrepta aceste comportamente negative, trebuie
să folosească mijloace educaționale pozitive, chiar și sancțiuni, dacă este nevoie, pentru a convinge să se
comporte înțelept. În același timp mijloacele negative folosite în educația copiilor, lasă în amintirea lor
sentimente neplăcute, care la rândul lor pot genera alte comportamente deviante. Nici indulgența,
indiferența nu sunt mijloace bune de educare. Comunicarea cu copii, convingerea însă aduc rezultate de
lungă durată, chiar dacă durează în timp.
„Toți suntem genii. Însă dacă judecăm un pește după abilitatea sa de a se urca în copaci, el va trăi
toată viața cu impresia că nu este deștept. ” (Albert Einstein) Totașa, dacă nu încurajăm copii să exploateze
capacitățile intelectuale individuale, dacă părinții nu întăresc chiar din primii ani aceste lucruri, copii pot
rămâne cu sechele psihice în ceea ce privește încrederea în sine, neputința, eșecuri școlare etc.
Pe lângă educația moral – civică, intelectuală să avem grijă și de psihicul copiilor ca să se dezvolte
armonios împreună cu dezvoltarea lor fizică. Cei șapte ani de acasă, va fi pașaportul, care însoțește pe
fiecare individ, oriunde ar merge în viață.

134
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR, MILAȘ CRISTINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ZĂRAND, STRUCTURA CINTEI
Factorii de bază care ajută copilul în desăvârșirea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, sentimente. Rolul familiei este
important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Şcoala, alături de
familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ, personalitatea
copilului.
Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identităţii sale cu familia,
prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele educative ale
societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ. Este nevoie a se dezvolta un nou concept care să întărească
schimbarea în relaţiile şcoală-familie. Acest concept este parteneriatul educaţional.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
• instituţiile educaţiei: familie, scoală si comunitate ;
• agenţii educaţionali: copil, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme educaţionale ;
• membrii ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării si dezvoltării copilului (medici, factori
de decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei) ;
• influentele educative exercitate la anumite momente asupra copilului ;
• programele de creştere, îngrijire şi educare a copilului.
Părintii, copiii şi comunităţile se influentează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc părinţii,
poate sprijini sau devia vieţile lor, poate determina multe dintre valorile lor. De asemenea, părinţii pot
influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii. Activitatea educativă ce se
realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi
de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare. Acţiunile care
implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii
lor, cât şi ale copiilor înşişi. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din
cunoştinţele uzuale ( despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice), familia este cea care ar
trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în
funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare, asigurându-i copilului cele necesare
studiului.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,, cei şapte ani de acasă ’’. Uneori părinţii uită că
trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a
elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a
fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în
acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea
părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie. Între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care
se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl
interesează şi-l pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l
motiveze şi să-l ajute. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei
generaţii. Ea este factorul decisive şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii, să
ia parte activă la viaţa, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul
decisiv în formarea omului. Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât
mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.

135
 Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi
familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este
vorba de interesul copilului.
Implicarea părinţilor în problemele şcolii se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi
şcoală. Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu şcoala sunt eficiente ambilor factori. Dacă ne referim la
optimizarea comunicării între profesori şi părinţi, se iau în calcul:
• calitatea celor doi poli ai colaborării (profesori şi părinţi);
• percepţiile fiecăruia;
• atitudinile care îi caracterizează;
• caracteristicile instituţiei şcolare;
• caracteristicile familiei;
• modul de comunicare.
Implicarea părinţilor în rezolvarea problemelor şcolare şi în sprijinirea procesului instructiv-educativ
are o serie de motivaţii, dintre care enumerăm: părinţii îşi cunosc copiii şi doresc să îi descopere ca elevi,
părinţii au nevoie de informaţii referitoare la îndeplinirea rolului de elev de către copilul lor. Forme de
colaborare a părinţilor cu şcoala:
• prezenţa la şedinţe şi lectorate ;
• asistarea elevilor în efectuarea temelor ;
• participarea la activităţi cultural- artistice şi sportive ;
• organizarea unor expoziţii, serbări, excursii ;
• organizarea unui colţ verde în şcoală ;
• atragerea unor fonduri pentru şcoală ;
• susţinerea bibliotecii prin donaţii de cărţi.
O comunicare optimă învăţător/ diriginte/ familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv asupra
copilului şi de a stopa comportamentele negative. De multe ori apar dificultăţi de comunicare şi de
dezvoltare a relaţiei şcoală- familie. De aceea trebuie cunoscuţi factorii care favorizeaza dar şi blochează o
comunicare eficientă. Lipsa de comunicare din partea uneia dintre ele afectează evoluţia elevului,
rezultatele şcolare şi natura comportamentului.
Există două teorii importante privind relaţia şcoală- familie: teoria profesionalismului şi teoria
schimbului. Teoria profesionalismului consideră ca un element esenţial serviciul făcut altora, fără a se gândi
la avantaje personale, având drept criterii competenţa, un cod de etică profesională. Teoria schimbului
consideră acţiunea umană în funcţie de un câştig personal, un salariu asigurat, o competiţie restrânsă.
Cooperarea cu familia poate fi un test profesional şi poate fi considerată ca făcând parte din datoria
profesională a profesorului deoarece: părinţii sunt parteneri ai şcolii, eficacitatea învăţământului poate fi
ameliorată prin cooperarea între şcoală şi familie, părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor. Atât
părinţii, cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Influenţele pe care
familia le exercită asupra copilului sunt directe sau indirecte, determinând în mare măsură dezvoltarea
personalităţii acestuia. Modelul moral-civic propus de şcoală (comportament civilizat, demn, tolerant, bazat
pe cinste, corectitudine) găseşte un răspuns pozitiv în familiile unde aceste valori sunt puse la loc de cinste.
Părinţii trebuie să vadă în şcoală un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin
atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm. Asadar, e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile
problemă, din familiile copiilor, să dirijeze pe cât posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să
conştientizeze că relaţia de cola borare şcoală-familie este determinantă în educarea copiilor.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu
şcoala este orientarea şcolară şi profesională. Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei
şcoli pentru copilul lor. Dar, de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai sursele greşelilor lor
deoarece acestea nu ţin loc de competenţă.
Greşelile părinţilor decurg uneori şi din prea mare dragoste pe care o poartă copiilor.
De aceea, între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare Parteneriatul va fi eficient dacă
fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi şcolarul nostru. Cadrele didactice află cum
este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează şi îl pasionează, iar părinţii vor
cunoaşte în ce momente să îl sustină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze. Şcoala este factorul decisiv pentru
formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii.

136
 Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Misiunea şcolii
este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele vieţii sociale.
Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştiinţe cât mai mare, ci şi de a
stimula calitatea de om. Ora de dirigenţie este cea în care ne putem apleca asupra acestei laturi. În acestă
oră se urmăreşte valorificarea abilităţilor de interrelaţionare, de asumare a res ponsabilităţii, de descoperire
a propriilor aspiraţii spre formarea şcolară si profesională.
Se accentuează azi ideea de a sprijini părinţii şi nu de a-i substitui. Se identifică tot mai clar ideea
unor intervenţii asupra familiei şi deci, în primul rând, asupra părinţilor pentru a-i ajuta, forma și susține în
sarcinile lor educative.
„NICIODATĂ FAMILIA NU A FOST MAI SOLICITATĂ ȘI ROLUL SĂU NU A FOST
NICIODATĂ ATÂT DE MARE CA AZI” – BOUTIN ŞI DURING, 1994.

137
 PARTENERIATUL FAMILIE- ȘCOALĂ

PROF. MILE PAULA

LICEUL TEHNOLOGIC „TRANSILVANIA”
BAIA MARE, MARAMUREȘ
Cu toții știm că primele valori pe care orice copil le primește sunt valorile din familie. Cum să se
spele, cum să se îmbrace, cum să e comporte în preajma altor oameni sau a altor copii, cum să salute, cum
să fie ordonat sau dezordonat, limbajul. Toate sunt modele pe care copilul și le însușește acasă, prin imitarea
părinților. Putem spune așadar că prima școală a fiecăruia dintre noi, este școala de acasă, școala „celor
șapte ani de-acasă”. Un copil care primește sprijinul părinților, care se simte iubit, protejat, valorizat este
un copil echilibrat, dezvoltat armonios psiho- emoțional. Dar ce se întâmplă când copilul se desprinde de
familie, când pătrunde timid în sistemul educațional? Mai are el nevoie ca părinții să se implice? Sau rolul
de educator trebuie lăsat exclusiv în seama educatorului, a învățătorului sau a profesorului?
Ar fi greșit să afirmăm că, o dată cu începerea unei forme de învățământ, rolul familiei se diminuează.
Orice părinte își dorește ca propriul copil să reușească în viață, să devină ceea ce acesta își dorește să devină.
Dar acest lucru înseamnă implicarea constantă în viața viitorului adult. Parteneriatul școală- familie este
primordial în dezvoltarea copilului și este fundamentat pe finalități și obiective comune: o dezvoltarea
armonioasă psiho- emoțională, formarea unor deprinderi de muncă generale și specifice, demersuri optime
în alegerea carierei, formarea unui sistem de valori morale dezirabil, integrarea socio- economică, etc.
Parteneriatul școală- familie nu implică doar acele forme tradiționale de colaborare cum ar fi ședințele
cu părinții, vizite la domiciliul elevului, corespondența cu părinții ci se referă la implicarea părinților în
activități derulate la nivelul școlii. Acest parteneriat mai presupune și o comunicare eficientă între părțile
implicate: școala, pe de o parte și familia, de cealaltă parte; sesizarea precoce a unor schimbări de
comportament ale elevului, a unor schimbări de dinamică în familie pentru luarea de măsuri rapide și țintite
este un exemplu de comunicare eficientă. Din păcate însă, mulți părinți lasă problema educației copilului
lor exclusiv pe seama educatorului; lucru total greșit, din punctul meu de vedere! Implicarea părinților în
procesul educativ este extrem de important: părinții sunt cei care își cunosc cel mai bine copilul, sunt cei
care cunosc aspirațiile, temerile, visele și fricile copilului. Și aceste informații pot fi, la un moment dat,
esențiale pentru stabilirea unor măsuri ce ar putea duce la îmbunătățirea situației școlare a unui anumit elev.
Există mai multe tipuri de părinți așa cum îi clasifica neuropsihologul american Gordon Chelune
(Gordon, 1976, apud 1996a):
o părinții educatori acasă – cei care își ajută copii mai mult la rezolvarea temelor pentru acasă,
supravegherea anturajului etc;
o părinții auditori-observatori – sunt părinții care se informează și-i informează și pe ceilalți părinți
asupra diferitelor aspecte legate de școală;
o părinții voluntari în clasă – sunt acei părinți care își asumă sarcini de supraveghere a copiilor la
școală, de organizare a activităților școlare;
o părinții para profesionali – sunt cei care dispun de resurse și le oferă școlii pentru rezolvarea
anumitor probleme, dificultăți întâmpinate de școală sau elevi;
o părinții participanți la luarea deciziilor – sunt cei care au cele mai strânse legături cu școală,
implicați în toate proiectele educative ale școlii.

Indiferent despre ce tip de părinte ar fi vorba, acesta trebuie să furnizeze educatorului informații
despre copil, despre modul său de manifestare de acasă, despre situația familială pentru că cel care ar trebui
să își cunoască cel mai bine copilul este părintele. De asemenea, părintele trebuie să fie într-o legătură
permanentă cu educatorul pentru a identifica modificări de comportament sau orice modificări negative ale
rezultatelor școlare ale elevului. Educatorul trebuie să informeze permanent părintele despre evoluția
elevului, despre necesitățile educaționale ale acestuia dar și despre comportamentul și modul de relaționare
a acestuia în grupul clasei.

138
 Așadar, factorii care contribuie la dezvoltarea personalității copilului sunt familia și școala. Familia
este cadrul social de care copilul și mai târziu tânărul este dependent economic și emoțional, iar școala este
principalul factor instructiv- educativ. O colaborare armonioasă dintre cele două nu poate avea ca rezultat
decât o dezvoltare armonioasă și echilibrată a viitorului adult.

Bibliografie:
Agabrian, M., Milea V., Parteneriate şcoală-familie-comunitate, Ed. Institutul European, Iaşi, 2005
PARTENERIATUL EDUCAȚIONAL. ȘCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE - Suport de curs,
preluat de pe https: //pdfcoffee. com/parteneriat-scoala-familie-comunitate-pdf-free. html
https: //www. ise. ro/wp-content/uploads/2015/03/Parteneriat_scoala-familie_ISE. pdf
https: //www. academia.
edu/8864216/Forme_%C5%9Fi_metode_de_colaborare_%C5%9Fcoal%C4%83_familie

139
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI ÎN ȘCOALĂ

PROF. ÎNV. PREȘC: MILOȘ IOANA,

GRĂDINIȚA CU P. P. NR. 4 ALEXANDRIA
Educația este un proces vital și continuu care începe în familie și se dezvoltă ulterior în școală. Atât
familia, cât și școala joacă un rol crucial în dezvoltarea copiilor și în pregătirea lor pentru viață.
În familie, copiii învață primele lor valori, atitudini și comportamente. Părinții sunt primele lor
modele și le influențează modul de gândire și comportamentul. În plus, familia este mediul în care copiii
învață să comunice și să socializeze cu alți oameni.
În școală, copiii sunt expuși la o varietate de experiențe de învățare și dezvoltare, precum și la diferite
abordări didactice care îi ajută să își dezvolte abilitățile, cunoștințele și competențele. În plus, școala oferă
copiilor oportunități de a socializa cu colegii lor și de a învăța să interacționeze cu oameni din diferite medii
sociale și culturale.
Școala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identității sale cu
familia, prin recunoașterea importanței acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele
educative ale societății pe care le identifică şi le folosește activ. Este nevoie a se dezvolta un nou concept
care să întărească schimbarea în relațiile şcoală-familie. Acest concept este parteneriatul educaţional.
Părinții, copiii şi comunitățile se influențează puternic unii pe alții. Mediul în care trăiesc părinții
poate sprijini sau devia viețile lor, poate determina multe dintre valorile lor. De asemenea, părinții pot
influența comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor comunității. Activitatea educativă ce se
realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influențe educative ce se exercită asupra copilului.
Educația este cea care desăvârșește ființa umană, educația pe care copilul o primește în familie, în şcoală şi
de la comunitate. Implicarea părinților joacă un rol important în cadrul intervenţiei școlare. Acțiunile care
implică părinții produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspirațiile, atât ale părinților pentru copiii
lor, cât şi ale copiilor înșiși. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din
cunoștințele uzuale (despre plante, animale, ocupațiile oamenilor, obiecte casnice), familia este cea care ar
trebui să dezvolte spiritul de observație, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obține rezultatele școlare în
funcție de modul în care părinții se implică în procesul de învăţare, asigurându-i copilului cele necesare
studiului.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea,
cinstea, sinceritatea, decența în vorbire şi atitudine, adică ,, cei șapte ani de acasă ’’. Uneori părinții uită că
trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alții nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a
elevului, educarea şi îmbogățirea cunoștințelor acestuia. Se întâmplă totuși ca ceea ce consideră părinții a
fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situație, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în
acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunțarea la intervenții din partea
părinților care sunt depășiți de situație. Între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care
se poate realiza prin vizite reciproce, ședințe şi lectorate cu părinții.
Familia și școala ar trebui să acorde o atenție deosebită dezvoltării caracterului și a valorilor morale
ale copiilor. În acest fel, aceștia vor învăța să devină persoane responsabile, respectuoase, empatici și
integre. Copiii și adulții trebuie să învețe cum să comunice eficient și cum să interacționeze în mod pozitiv
cu ceilalți. - Copiii și adulții trebuie să învețe cum să comunice eficient și cum să interacționeze în mod
pozitiv cu ceilalți. Aceste abilități sunt esențiale pentru a construi relații bune cu familia, prietenii, colegii
și comunitatea în general.
Școala este locul în care copiii și tinerii învață și dezvoltă abilitățile academice, cum ar fi cititul,
scrierea și matematica. Aceste abilități sunt cruciale pentru succesul lor viitor în viață.
Educația ar trebui să încurajeze creativitatea și gândirea critică, deoarece acestea sunt esențiale pentru
inovare și progres.
Învățarea și dezvoltarea abilităților de viață - Educația ar trebui să ajute copiii și adulții să învețe
abilități de viață esențiale, cum ar fi gestionarea banilor, gestionarea timpului, rezolvarea problemelor și
luarea deciziilor.

140
 De asemenea, o educație bună ar trebui să încurajeze un stil de viață sănătos, care include o
alimentație sănătoasă, exerciții fizice regulate și gestionarea stresului.
În final, este important să subliniem faptul că educația nu se limitează la cunoștințele academice, ci
include și dezvoltarea abilităților sociale, emoționale și comportamentale. Prin urmare, educația în familie
și școală trebuie să acopere toate aceste aspecte pentru a asigura dezvoltarea armonioasă a copiilor și
tinerilor și pentru a-i ajuta să devină cetățeni responsabili și respectuoși.

BIBLIOGRAFIE:
1. Bunescu Ghe., Alecu G., Badea D. – Educația părinților. Strategii şi programe, E. D. P., București,
1997;
2. Ecaterina Vrasmas – Consilierea şi educația părinților, Editura Aramis, 2002

141
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE
PARTENERIATUL FAMILIE - ȘCOALĂ

P. Î. P. MINEA LILIANA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 CUZA-VODĂ
JUDEȚUL CONSTANȚA
Plecăm de la premisa că familia, în orice societate, joacă rolul cel mai important în formarea și
socializarea copilului, deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile
sale psihologice și sociale și împlinește etapele întregului său ciclu de creștere și dezvoltare fiind astfel
primul său intermediar în relațiile cu societatea și de asemenea, constituie matricea care îi imprimă primele
și cele mai importante trăsături caracteriale și morale. Privită ca nucleu social, familia este prima care
influențează dezvoltarea copilului deoarece își pune amprenta pe întreaga sa personalitate iar trăinicia
edificiului depinde de calitatea temeliei. În altă ordine de idei, rolul familiei este acela de a pregăti copilul
pentru viață oferindu-i cel mai potrivit cadru în care să își formeze principalele deprinderi, pentru
transmiterea principalelor cunoștințe asupra realității și pentru formarea primelor principii de viață.
Familia- ca grup social de bază, unit prin legături de rudenie sau căsătorie- este prezentă în toate
societățile. În mod ideal, familia le oferă membrilor săi protecție, companie, siguranță și permite
socializarea acestora. Structura familiei și nevoile acesteia variază însă de la o societate la alta.
Unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să-l transmită un părinte copilului său este
acela de a-l face să se știe iubit. Copiii au într-adevăr nevoie să fie ascultați de părinți. Pentru a realiza
aceasta, trebuie ca adulții să fie la dispoziția lor și să-i asculte cu mare atenție. Toate acestea necesită timp.
Părinții din zilele noastre se plâng mereu de lipsă de timp, mai mult decât de comportamentul copiilor lor.
Părinții se supără când un copil are rezultate nesatisfăcătoare la școală, adesea nu din cauza notelor slabe,
ci din cauza timpului pe care trebuie să-l aloce ajutorului la pregătirea lecțiilor. Nu este ușor a fi părinte.
Copiii au nevoie de atenție, afecțiune, aprobare, ghidare și disciplină. Nu există o garanție că, dacă petreci
o anumită parte din timp cu al tău copil, vei avea o relație foarte bună cu acesta. De aceea, există cazuri de
părinți foarte devotați copiilor lor, care sfârșesc prin a avea un fiu, care împarte celula unei închisori cu fiul
unor părinți abuzivi. Copiii sunt extrem de adaptabili. Ei se pot obișnui chiar și cu neglijarea. Trec ani până
când se observă consecințele rezultatelor. Trebuie analizate prioritățile și să se decidă ceea ce este sau nu
esențial în prezent. Timpul acordat lor este întotdeauna cel mai important.
Cea mai bună cale de a-i educa, din punct de vedere moral, este chiar modul în care trăim. Copiii ne
observă comportamentul, iar exemplul nostru este mai puternic decât cuvintele. Uneori trebuie să avem
răbdare și să le oferim o șansă pentru a învăța din greșeli. Cele mai reușite lecții sunt acelea pe care ni le
însușim din propria experiență. Ca părinți, noi asigurăm mediul pentru ca ei să se poată dezvolta. Nu-i
putem încuraja să-și rezolve problemele spunându-le cum am proceda noi sau ce ar trebui să facă ei. Dacă
le transmitem încrederea pe care o avem în ceea ce pot realiza singuri, vor fi niște susținători glorioși.
Astfel, vor soluționa criza, dar vor înfrunta realitatea așa cum se cuvine. Dacă le oferim soluții prin propriu
nostru exemplu, rezultatele depășirii crizei vor reflecta valorile, morala și etica familiei.
Una dintre cele mai importante condiţii ale creşterii eficienţei activităţii educative desfăşurate cu
elevii o constituie asigurarea unei depline unităţi de acţiune a tuturor factorilor educativi: şcoală, familie,
comunitate. Dacă este adevărat că şcoala este factorul de care depinde în mod covârşitor devenirea
personalităţii umane, tot atât de adevărat este că educaţia coerentă nu poate face abstracţie de rosturile
familiei în această comuniune.
Şcoala şi familia sunt două instituţii care au nevoie una de alta.
Şcoala şi familia trebuie să găsească făgaşul colaborării autentice bazată pe încredere şi respect
reciproc, pe iubirea faţă de copil, să facă loc unei relaţii deschise, permeabile, favorizante schimbului şi
comunicării de idei. Părinţilor le revine rolul esenţial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai
existenţa materială, cât şi un climat familial, afectiv şi moral. Sunt situaţii în care familia consideră că este
suficient să se ocupe doar de satisfacerea nevoilor primare (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, cheltuieli zilnice,
etc. ), ignorând importanţa unei comunicări afective, nestimulând dezvoltarea sentimentului de apartenenţă.

142
 Acasă trebuie să creeze un mediu de încredere, echilibrat, în care copilul să se manifeste neîngrădit
iar în relaţia cu şcoala pot colabora cu alţi membrii ai comunităţii şcolare pentru a crea un climat care
sprijină învăţarea, atât în şcoală cât şi în afara ei.
Este necesar ca părinţii să îşi schimbe optica pe care o au asupra întâlnirilor din mediul şcolar,
aceastea putând deveni un sprijin real în îmbunătăţirea relaţiei dintre părinte şi copil, părinte şi cadru
didactic. Cercetările arată că „în programele în care părinţii sunt implicaţi, elevii au performanţe mai mari
la şcoală decât aceleaşi programe, dar în care părinţii nu sunt implicaţi” (Henderson şi Nancy, 1995). Gradul
de implicare al părinţilor în viaţa şcolară a copiilor lor influenţează şi rezultatele acestora, în sens pozitiv:
cu cât părinţii colaborează mai bine cu şcoala, cu atât notele copiilor sunt mai mari.
Educaţia nu este un proces de care este responsabilă în mod exclusiv şcoala, dar nici părinţii, este un
proces al cărui succes depinde de colaborarea dintre cele două părţi implicate.
La nivel legislativ, există o serie de reglementări care vin să pună bazele, să dezvolte și să mențină
relația unitate de învățământ-familie-elev, ca beneficiar indirect, respectiv direct al educației prin Contractul
Educațional (anexă a ROFUIP, respectiv ROI al fiecărei instituții de învățământ) actualizat în funcție de
particularitățile, specificul și nevoile instituției, Statutul elevului, Asociațiile de elevi, Asociațiile părinților
sau reprezentanții acestora, dintr-o unitate de învățământ. De asemenea, există cadru legislativ ce permite
și subliniază colaborarea între acestea, prin stabilirea orelor de consiliere a părinților, a elevilor, stabilirea
unor tematici pentru ședințele cu părinții, respectând particularitățile de vârstă și nevoile elevilor și, nu în
ultimul rând, derularea programelor la nivel național ca „Sătămâna Altfel” și, de anul acesta, „Săptămâna
Verde”, în cadrul cărora colaborarea școală-familie-elev-comunitate se poate dezvolta desfășurând
activități/proiecte ce vin în interesul tuturor.
Reacţia scolii, ca instituţie de educaţie, formare si orientare, la mobilitatea socială și economică,
trebuie să fie de adaptare a conţinutului, structurii și funcţiilor sale, de creare de premise favorabile pentru
elevi care să le permită integrarea socială rapidă, flexibilitatea, iniţiativa și rezolvarea de probleme,
diminuarea imprevizibilului. Şcoala trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru valorizarea maximă a
fiecărui individ prin stimularea raţională intelectuală a elevilor, a aptitudinilor, a atitudinilor și a trăsăturilor
lor de personalitate. Când şcolile, familiile și comunităţile lucrează împreună ca parteneri, beneficiari sunt
elevii.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea
ce ţine de orientarea copilului ci şi pregătirea părinţilor pentru toate problemele ce le comportă această
acţiune. În ceea ce priveşte relaţia şcoala-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele
şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. O bună colaborare între familie și scoală
se poare realiza prin parteneriate. Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa
de a ajuta elevii să aibă succes la şcoală și, mai târziu, în viață. Atunci când părinţii, elevii și ceilalţi membri
ai comunității se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de
suport care începe să funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea
școlii şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional
sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Parteneriatele dintre școli, familii și comunitate pot ajuta profesorii în munca lor, pot perfecţiona
abilităţile şcolare ale elevilor; pot îmbunătăţi programele de studiu și climatul şcolar și abilităţile
educaţionale ale părinţilor, dezvolându-le abilităţile de lideri ale părinţilor. De asemenea, pot conecta
familiile cu membrii şcolii și ai comunităţii pot stimula serviciul comunității în folosul şcolilor, oferind
servicii şi suport familiilor şi creând un mediu mai sigur în şcoli.
Când şcolile şi familiile lucrează împreună ca parteneri, beneficiari sunt elevii. Pe lângă familie,
școala are relaţii de parteneriat cu diverşi actori comunitari locali: autorităţi, poliţie, unităţi sanitare, unităţi
de asistenţă socială, biserică, agenţi economici, organizaţii neguvernamentale. Parteneriatul şi colaborarea
sunt diferenţiate. Cele mai strânse relaţii se desfăşoară cu cei care sunt cei mai interesaţi de binele copiilor,
cu familiile acestora. Colaborarea cu ceilalţi agenţi comunitari: poliţie, biserică, autorităţi locale, unităţi
sanitare ţin pe de o parte de exercitarea obligaţiilor instituţionale ale acestor organizaţii şi pe de altă parte
de calitatea resurselor umane, de motivaţia celor implicaţi, de conştientizarea rolului comunitar pe care îl
au.
Colaborările cu autorităţile, instituţiile, organizaţiile locale de orice tip ţin de cele mai multe ori de
manifestarea atribuţiilor legale ale acestora, de rolurile tradiţionale percepute de către cei din comunitate.

143
Manifestarea parteneriatului este dependentă de resursele umane implicate, de voinţa şi disponibilitatea
acestora de a se implica, de a găsi resurse care să răspundă nevoilor comunităţii.
Motivaţiile care stau la baza iniţierii parteneriatului sunt: rezolvarea unor probleme instituţionale,
administrative; rezolvarea unor probleme specifice beneficiarilor (elevi, părinţi, cadre didactice),
promovarea rolului educaţional al şcolii, satisfacţia celor implicaţi, „binele comun”, etc.
Parteneriatul şcoală – comunitate locală se desfăşoară mai ales pe acele componente care vizează
copiii: educaţie, sănătate, siguranţă, instruire, petrecere a timpului liber, administrarea spaţiului şcolar etc.
Însă, parteneriatul şcoală-familie este cel mai important deoarece părinţii sunt primii educatori (familia
fiind prima şcoală a copiilor) şi parteneri ai şcolii. Aceasta înseamnă că rolul părinţilor este acela de a
împărţi acest rol cu învăţătorul, iar mai târziu cu profesorii, apare nevoia de colaborare cu şcoala, chiar de
implicare activă în cadrul ei. Atunci când cele două medii educaţionale ( şcoala şi familia) se completează
şi se susţin, ele pot asigura într-o mare măsură o bună integrare a copilului în activitatea şcolară, dar şi în
viaţa socială. Cercetările realizate arată că, indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când
părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, se observă o îmbunatăţire a performanţelor elevilor
Implicarea părinţilor în educaţia şcolară a copiilor este un element cheie în educaţia propriilor copii.
Ei îşi doresc tot ce e mai bun pentru copiii lor.
Şсοala, сa іnstіtuţіе еxtrafamіlіală, trеbuіе să еxеrсіtе ο іnfluеnţă рοzіtіvă asuрra еlеvіlοr, dar baza
ο οfеră рărіnţіі, dеοarесе сοmрοrtamеntul sе învaţă aсasă, іar рărіnţіі, сοnştіеntіzând rеgulіlе sοсіalе, sе
рοt іmрunе сa mοdеlе dе urmat, реntru сă numaі aşa şсοala şі famіlіa рοt rерrеzеnta ο atіtudіnе unіtară în
еduсaţіе.
Рrіn stabіlіrеa unuі есhіlіbru întrе rеsрοnsabіlіtăţі şі drерturі sе рοatе οbţіnе un сlіmat armοnіοs întrе
mеmbrі сarе aрarţіn unuі gruр, реntru сă dе multе οrі сοmрοrtamеntul еlеvіlοr, сarеnţеlе în еduсţіе, slaba
сοnştіеntіzarе a rοluluі іndіvіduluі în soсіеtatе, рrοvοaсă frесvеnt dіsfunсţіοnalіtăţі în bunul mеrs al
luсrurіlοr.
Ιndіfеrеnt la се şсοală învaţă, іndіfеrеnt dе mеdіul sοсіal dіn сarе рrοvіn şі οrісarе ar fі сοlесtіvul în
сarе sunt іntеgraţі, еlеvіі trеbuіе să aссерtе сă nu еxіstă drерturі fără οblіgaţіі, dar aсеastă сοnştіеntіzarе îşі
arе rădăсіnіlе în anіі ре сarе і-a реtrесut în еxсlusіvіtatе în sânul famіlіеі. Еstе сlar сă fără aјutοrul
рărіnţіlοr, fără susţіnеrеa lοr bazată ре înсrеdеrеa în aсtul сalіtatіv dе іnstruіrе, şсοala, fіе сă rămânе dе
multе οrі un lοс undе sе рlеaсă dе aсasă, fіе сă еstе ο іnstіtuţіе, sе zbatе dіn grеu реntru a trеzі la vіaţă
сaraсtеrе latеntе.

144
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

MINEA VALERIU – ȘCOALA GIMNAZIALĂ „ION IONESCU”,

VALEA CĂLUGĂREASCĂ - RACHIERI
Învățarea este cea mai bună cale către o viață de succes și fericită, deoarece conduce la o mai bună
înțelegere a vieții, iar toate cunoștințele dobândite pot fi folosite pentru a-și îndeplini ambiția. O persoană
educată va percepe o problemă în mod corect și va oferi o soluție adecvată, folosind cunoștințele pe care
le-a dobândit.
Cu toate acestea, copiii pun adesea la îndoială importanța educației, întrebându-se care ar putea fi
utilizarea tuturor acestor informații în viață. Ceea ce nu reușesc să înțeleagă este că învățarea și
autoavansarea nu se opresc la acea lecție de biologie. Dimpotrivă, este doar o piesă din marele puzzle al
educației, cu toate beneficiile sale. O mare parte din cunoștințele și abilitățile dobândite la școală sunt
esențiale pentru o viață de succes și pentru realizarea tuturor obiectivelor personale.
De ce este importantă educația?
Sunt nenumărate beneficii pe care le aduce educația, în primul rând în ceea ce privește calitatea vieții
unui individ și ușurința în îndeplinirea ambițiilor personale. Pentru a ajunge la acest nivel, trebuie să
investim mult efort, care va da roade destul de frumos. Să aruncăm o privire la câteva dintre efectele
importante pe care educația le aduce tuturor celor care decid să se educe și să se avanseze:
Persoana educată are o mai bună înțelegere a societății
Educația adecvată îmbunătățește înțelegerea de către oameni a lumii din jurul lor, făcându-i mai puțin
susceptibili la influența celorlalți. Interpretarea corectă a informațiilor necesită educație, deoarece
îmbunătățește cunoștințele. O persoană educată își înțelege mai bine scopul propriu și al altora în societate
și drepturile lor. Acest lucru duce la o mai bună înțelegere a oamenilor, mai puține conflicte și mai multă
toleranță față de diferențe.
Persoanele educate sunt mai greu de manipulat, ceea ce conduce la dezvoltarea unei societăți mai
responsabile, cu mai puține conflicte. Toate acestea creează un mediu în care justiția socială poate prospera,
ceea ce presupune:
-Drepturi egale;
-Oportunitate egala;
-Tratament egal;
Educația în societate îi ajută pe oameni să fie mai activi în lupta lor pentru o mai bună calitate a
vieții. Pe măsură ce înțelegerea cetățenilor asupra lumii din jurul lor crește, întreaga societate se străduiește
spre soluții mai eficiente la problemele și progresul vieții de zi cu zi. Aceasta este o misiune importantă
pentru întreaga omenire și este esențial ca fiecare individ să aibă oportunități de progres personal și de a-și
aduce propria contribuție.
Studiul intensiv duce la o carieră de succes
Când vine vorba de creșterea carierei, lucrurile sunt destul de clare – mai multe cunoștințe garantează
un loc de muncă bun. Persoanele educate pentru posturi care necesită un nivel ridicat de expertiză sunt la
mare căutare pe piața muncii. Experții din domeniile lor sunt foarte apreciați, deoarece aduc cunoștințe
specifice, pe care nu mulți oameni le posedă. În astfel de condiții, oamenii își avansează mai repede statutul
social, contribuie mult la societate și câștigă mai mulți bani.
Investiția în cunoștințe ar trebui să înceapă de la o vârstă fragedă, astfel încât, după absolvire,
studentul să poată avea o experiență bogată de învățare și depășirea tuturor obstacolelor pe drumul spre
succes. Este foarte important, deoarece persoanele educate sunt bine pregătite pentru toate provocările
profesionale și de viață. Desigur, acest lucru nu garantează că găsirea unui loc de muncă va fi destul de
ușoară – investiția în cunoștințele și abilitățile unei persoane ar trebui să fie continuă. În acest sens, educația
poate cuprinde un angajament pe tot parcursul vieții prin cursuri, seminarii și alte forme de avansare
personală.

145
 Cunoașterea șterge, de asemenea, diferențele dintre oameni, făcând trecutul cuiva și circumstanțele
financiare mai puțin relevante. Cunoașterea este cea mai importantă resursă, recunoscută la nivel mondial,
oferind fiecărui individ o oportunitate de a reuși.
Educația îmbunătățește încrederea în sine
O persoană educată cunoaște lumea; poate interpreta în mod competent fenomenele culturale și
societatea în general. Un nivel ridicat de înțelegere înseamnă o încredere mai mare în munca de zi cu zi și
comunicarea cu alte persoane. Când cineva este sigur de sine, este mai ușor să iei deciziile corecte și să
deschizi multe uși.
Încrederea în sine este ceea ce îi permite unui expert talentat să-și părăsească zona de confort și, de
exemplu, să renunțe la un loc de muncă bine plătit pentru a se concentra pe munca vieții sale. Deși acest tip
de decizie poate părea ciudat pentru unii oameni, siguranța expertului asupra propriilor abilități îi va
conduce către obiectiv. Momente ca acesta schimbă nu numai viața individuală, ci și societatea însăși. Unde
am fi noi dacă Thomas Edison ar fi fost nesigur de cunoștințele sale?
Încrederea în sine care provine din cunoaștere le permite oamenilor să-și exprime opiniile, deoarece
le permite să le explice și, dacă este necesar, îi dă putere să le apere. Chiar dacă mediul ar trebui să se
dovedească nereceptiv, o persoană încrezătoare în sine nu va lăsa o judecată de moment din mediul
înconjurător să le afecteze rezoluția, deoarece o astfel de persoană știe să arate tuturor cine a avut dreptate
tot timpul. Atingerea acestui nivel necesită multe cunoștințe, abilități de comunicare și experiență în relația
cu alte persoane.
Nu există o investiție mai bună decât o investiție în cunoaștere. Societatea modernă este conștientă
de acest lucru; de aceea educația și școlarizarea corectă a copiilor se numără printre prioritățile de astăzi.
De la o vârstă fragedă, copiii se pregătesc să devină membri cu drepturi depline ai societății.
Cea mai bună șansă de succes este rezervată celor care nu sunt niciodată mulțumiți de cunoștințele
lor actuale; cei care se străduiesc mereu să-și progreseze abilitățile și să devină și mai buni și mai de succes.
Acesta este motivul pentru care educația pe tot parcursul vieții este importantă ca mijloc de a investi în sine.
Orice persoană de succes poate confirma că acest lucru este adevărat și că este dedicată dobândirii de noi
cunoștințe. Acesta este rolul cheie pe care îl joacă educația în societate – împuternicirea oricărei persoane
care încearcă să fie o ființă umană mai bună.

146
 CHEIA SPRE SUCCES- COLABORAREA ŞCOALĂ-FAMILIE

PROF. MINOI GABRIELA-LILIANA

ȘC. GIMN. NR. 2 PICIOR DE MUNTE,
COM. DRAGODANA, JUD. DẤMBOVIṬA
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în
şcoală şi de la comunitate. Aspiraţiile, rezultatele şi sprijinul social şi familial constituie trei aspecte ale
unei interacţiuni dinamice între copilul individual şi cercul său imediat.
Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activităţi ale şcolii cu
aceasta (lectorate cu părinţii, şedinţe, consultaţii, vizite la domiciliul elevului, serbări şcolare). Părinţii
trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat, care-i poate ajuta prin atitudinea
nepărtinitoare pe care trebuie să o afişeze. Aşadar, e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile-problemă din
familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să conştientizeze
că relaţia de colaborare şcoală-familie este determinantă în educarea copiilor.
Educaţia în familie devine astfel un proces de pregătire pentru viaţă, prin întâmpinarea şi rezolvarea
problemelor de viaţă. În şcoala noastră ne bazăm pe sprijinul părinţilor şi desfăşuram o sumedenie de
activităţi în parteneriat cu aceştia: una dintre aceste activităţi s-a numit „Pumnul nu te face mare”, o
activitate prin care am urmărit combaterea violenţei în şcoala noastră. Am avut ca invitaţi reprezentanţi ai
Poliţiei locale, care le-au vorbit atât micilor şcolari, cât şi părinţilor despre importanţa menţinerii liniştii
atât în familie, cât şi în societatea în care trăim. Tot în parteneriat cu familia şi de această dată şi cu
comunitatea locală am desfăşurat activităţi de 1 Decembrie, prin care am evidenţiat patriotismul elevilor
noştri care, deşi provin din mediul rural, îşi poartă cu mândrie numele şi îşi cinstesc an de an Ziua Naţională
a României. Rolul familiei în educaţia copilului nu se termină la vârsta şcolarizării. Este greşită concepţia
unor părinţi de felul: „L-am dat la şcoală, să-l înveţe dascălul”. Şcoala şi dascălul nu pot suplini cu totul
lipsa de preocupare a unui părinte. Efortul educativ îşi găseşte eficienţa dorită atunci când între cei doi
factori, şcoală şi familie, există o conlucrare în interesul comun al educării copilului.
Se constată că unele familii manifestă totală încredere în rolul pe care şcoala îl are asupra dezvoltării
copilului, pe când altele sunt dezinteresate.
Parteneriatele dintre şcoală şi familii pot:
a. ajuta profesorii în munca lor;
b. perfecţiona abilităţile şcolare ale elevilor;
c. îmbunătăţi programele de studiu şi climatul şcolar;
d. îmbunătăţi abilităţile educaţionale ale părinţilor;
e. dezvolta abilităţile de lideri ale părinţilor;
f. conecta familiile cu membrii şcolii.
În ceea ce priveşte relaţia şcoală-familie, se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele
şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc.
Fiecare copil se deosebeşte de ceilalţi, in primul rând prin caracterul său. După cum un tâmplar nu
lucrează in acelaşi mod şi bradul si stejarul, tot aşa şi noi trebuie să ţinem cont de,,lemnul” fiului sau fiicei
noastre, elevului sau elevei noastre, adică de elasticitatea şi rezistenţa,,capitalului său biopsihic” pentru a
şti ce putem face din el fără prea multe riscuri. In ziua de azi educaţia este un fenomen social de transmitere
a experienţei de viaţă a generaţiilor adulte şi a culturii, către generaţiile de copii şi tineri, in scopul pregătirii
lor pentru integrarea in societate. Factorii instituţionali ai educaţiei sunt şcoala, familia, biserica s. a. m. d.,
totul educă: oamenii, lucrurile, fenomenele, dar in primul rând si în cea mai mare măsura – oamenii. Între
acestia primul loc il ocupă părinţii si educatorii. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia
organizată a tinerei generaţii. Ea este factorul decisiv care contribuie pentru formarea unui om apt capabil
sa participe la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la viata, să fie pregătit pentru muncă. Menirea şcolii
este nu numai de a inzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Ajungem şi la un alt factor care contribuie la educarea copilului, care este familia. Familia exercită
o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele noţiuni educative pe care copilul le primeşte sunt

147
cele din familie. In familie se conturează caractere. Atât părinţii cât si educatorii in timpul procesului de
invatământ trebuie să intervină in numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul copilului. Odată
copilul ajuns la vârsta preşcolară familia imparte intr-o bună măsură sarcina educării lui cu dascălii si
pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze
golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat pană la această vârstă şi să-l ajute pe copil, în
înţelegerea şi lămurirea unor probleme aşa-zis ,,delicate ”, cum sunt cele legate de sentimentul de dragoste,
de viaţa sexuală, etc. Îmbinarea eforturilor educative din familie şi din şcoala este nu numai recomandabilă
ci şi obligatorie, pentru că de multe ori pe măsură ce copiii evoluează, părinţii au de infruntat alte şi alte
probleme care se ivesc la o altă categorie de vârstă şi care se repetă la generaţiile următoare.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-
o mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială.
Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă si depăşirea stereotipurilor şi
continuând cu identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de
mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor,
rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon
şcolar si scăderea fenomenului delicvenţei.
Iată câteva principii ale colaborării familie şcoală:
• Copiii să se implice ca participanţi activi în interacţiunile familie şcoala, centrată pe învăţare;
• Să ofere tuturor parinţilor oportunităţi de a participa activ la experienţele educaţionale ale copiilor
lor, chiar dacă vin sau nu la şcoală,
• Colaborarea familie şcoala să fie folosită pentru rezolvarea problemelor dificile şi, drept cadru de
sărbatorire a realizarilor, a performanţelor deosebite,
• Relaţia dintre cele doua instituţii atât de importante să constituie fundamentul restructurării
educaţionale şi al reinnoirii comunităţii;
• Eficienţa profesională a cadrelor didactice, a administratorilor şi a întregului personal al şcolii să fie
maximizată prin dezvoltarea unor abilitaţi concrete, esenţiale, conexiuni cu părintii şi comunitatea.
• Scopurile aferente acestor principii ar fi:
• Să ajutăm şcolile sa privească parteneriatele cu familia ca pe o primă resursă şi nu ca pe un ultim
refugiu, în promovarea învăţării şi dezvoltării.
• Să stabilim colaborarea şcoală – familie la nivel naţional, ca pe un standard al politicilor şi
practicilor educaţionale.
Implicarea părinţilor joacă un rol semnificativ în cadrul intervenţiei şcolare. Acţiunile care implică
părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii lor, cât
şi ale copiilor înşişi.
Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui
influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de
puternică şi de neînlocuit.
Fiecare copil este unic în felul lui, este o minune irepetabilă şi ar fi păcat ca prin acţiunea noastră să
uniformizăm aceste individualităţi. Personalitatea micului şcolar este în formare, deoarece este rezultatul
unei evoluţii lungi, care are loc în primul rând în condiţiile interacţiunii cu mediul social. Învăţătorul este
şi va rămâne „izvorul viu” al unei vieţi deloc uşoare, cu multe „cărări întortocheate”, pe care are misiunea
de a-i conduce pe copii spre „ţinta reuşitei”.
Atunci când părintii, elevii şi ceilalti membri ai comunităţii devin şi se consideră parteneri în educaţie,
în jurul elevilor se formează o comuniune de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct.
Parteneriatele reprezintă o componentă esenţiala în organizarea şi desfăşurarea activităţii în şcoală şi în
clasele de elevi. Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura
relaţiilor publice.

Bibliografie:
1. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
2. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
3. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000

148
 PARTENERIAT ÎNVĂŢĂTOR – ELEVI - FAMILIE
STUDIU DE SPECIALITATE

ÎNTOCMIT: PROF. ÎNV. PRIMAR – MÎNZALĂ MARIAȘ

SCOALA GIMNAZIALA BUDA
COM. BUDA, JUD. BUZAU
Analizată într-un mod oarecum simplist, relaţia dintre învăţător şi elevi pare a se reduce la acea
comunicare zilnică, prin care se realizează actul educaţional. Ei bine, lucrurile nu stau chiar aşa şi nu trebuie
privite doar din această direcţie. Semnificaţia ei este mult mai largă şi implică o multitudine de laturi ale
personalităţii umane, circumscrise acţiunii de realizare a scopurilor şi idealurilor învăţământului românesc.
Fără a exagera sau a fi acuzaţi de narcisism profesional, am putea spune că această relaţie înseamnă totul,
înseamnă sensul şi rostul întregii activităţi a învăţătorului.
Alegerea meseriei de învăţător, după părerea mea, este în bună măsură determinată de prezenţa
unor sentimente de iubire faţă de copii, sentimente conştiente sau, uneori, sentimente care au originea în
inconştient.
Se spune că meseria de învăţător este dificilă nu din cauza laturii ştiinţifice, ci din cauza celei
metodice. Nu e greu să ştii operaţiile matematice, ci să-l faci pe elevul de vârstă şcolară mică să opereze
cu ele. Luând în calcul aceste aspecte cât şi multe altele, se pune foarte serios problema alegerii celor mai
eficiente modalităţi de lucru pentru a obţine performanţe/ competenţe atât în domeniul cunoaşterii, cât şi
în cel relaţional-comportamental. Pentru a avea succes în această carieră, învăţătorul trebuie să aibă
competenţe cognitive, apoi relaţionale, cât şi comportamental-atitudinale. El trebuie să îndeplinească
standardele de performanţă ce se fundamentează pe un sistem de principii care exprimă concepţia actuală
asupra conţinutului specific al profesiei didactice şi asupra calităţilor unui bun pedagog. Aceste principii,
numite şi principii nucleu, cer învăţătorului să cunoască domeniul şi didactica disciplinelor predate, să-şi
cunoască elevii şi să asiste la propria lor dezvoltare, să se integreze activ în comunitatea locală, să aibă o
atitudine reflexivă şi să promoveze un sistem de valori în concordanţă cu idealul educaţional.
Rezultă de aici, că învăţătorul trebuie să cunoască foarte bine specificul comunităţii sociale al zonei
unde lucrează, exigenţele şcolii, apoi, să cunoască temeinic colectivul de elevi și familia.
Corectitudinea, onestitatea, sinceritatea pot fi dovedite de toate părţile implicate, dacă există o
relaţie de comunicare, menită a concura la reuşita activităţii didactice. Învăţătorul trebuie să stabilească
de la început cu elevii un set de reguli, al căror rost trebuie înţeles şi respectat de elevi. Dacă acest lucru,
se pune în aplicare disciplină şi învăţare liber consimţite, eliminându-se din start neînţelegerile, supărările
şi nedoritele tulburări de comportament. Elevii trebuie învăţaţi de pe acum că hotărârile adoptate trebuie
respectate.
Învăţătorul trebuie să fie cât se poate de obiectiv în orice fel de apreciere făcută, corect cu el însuşi
şi cu elevii, să se ferească de orice fel de didactogenii, iar în evaluarea rezultatelor elevilor să evite
distorsiunile datorate trăsăturilor de personalitate, a efectelor halo, de anticipaţie de rol, de ordine de
contrast, de contaminare sau de dependenţă. De asemenea, trebuie eliminate erorile în aprecierea
conduitei elevilor – eroarea prin asemănare, prin contrast, din generozitate sau din blândeţe. Simion
Mehedinţi, spunea că „orice copil are ceva bun în el şi că acel bun trebuie dascoperit şi pus în valoare”.
De aceea, este necesară şi foarte utilă tratarea diferenţiată a elevilor atât sub aspectul cântăririi atente a
volumului de cunoştinţe cerut, cât şi a metodelor de abordare a comunicării.
Încrederea este factorul cel mai important în relaţiile personale şi profesionale. Calităţile integrităţii
pot fi păstrate şi dezvoltate, în primul rând, prin modelarea consistenţei caracterului, pentru ca oamenii
să aibă încredere în noi tot timpul, fără fluctuaţii. Un învăţător care-şi schimbă hotărârile sau atitudinile
de la o zi la alta îi va influenţa negativ pe elevii săi şi-i va determina pe părinţii lor să nu aibă încredere
în el şi chiar să-şi „mute” copiii la alt învăţător.
Un învăţător onest îşi respectă promisiunile. Dacă promitem elevilor că-i ducem într-o excursie şi
nu facem acest lucru, riscăm să pierdem încrederea lor.

149
 O persoană care educă este o persoană care oferă, în primul rând, dragoste, fără de care nu poate
exista nici o legătură, nici un viitor, nici o colaborare pozitivă, este un model. Fiecare elev simte nevoia să
fie preţuit, iubit. Învăţătorul le poate demonstra iubirea sa prin fiecare cuvânt, gest, prin grija pe care le-
o poartă. Îi respectă prin faptul că îi tratează ca personalităţi unice. Le dă sentimentul siguranţei, mai ales
atunci când acţiunile sale sunt conforme cu un înalt cod moral. O mare greşeală este nerecunoaşterea sau
neaprecierea celorlalţi. O simplă apreciere verbală despre modul în care elevul a scris o compunere, de
exemplu, poate să însemne enorm pentru imaginea de sine a acestuia. E bine ca învăţătorul să recunoască
meritele elevilor săi de câte ori are ocazia. Un bun educator poate să le insufle elevilor încredere prin
motivarea succeselor anterioare ale elevilor, prin încurajare în caz de eşec, prin motivarea obţinerii unor
succese viitoare printr-o colaborare strânsă, care conferă o încredere reciprocă.
Învăţătorul îi înţelege pe elevi ascultându-i. Din clipa în care elevii îşi dau seama că sunt înţeleşi
devin mai dispuşi să înţeleagă punctul de vedere al învăţătorului. În educaţie, un rol important îl are
empatia, capacitatea de a te transpune în gândurile şi sentimentele celuilalt. Atunci când există empatie
între învăţător şi elevii săi, când se află pe aceeaşi lungime de undă, procesul de predare-învăţare-evaluare
se desfăşoară firesc, fără blocaje, iar rezultatele sunt superioare. Un bun învăţător va şti să le insufle
elevilor un mod de gândire pozitiv, optimist şi să se poarte cu fiecare ca şi când ar fi cea mai importantă
persoană pentru el, comunicându-le acest lucru. Un cadru didactic ştie multe despre fiecare dintre elevii
săi, dar descoperă adevărata lor personalitate numai atunci când îşi propune să se ocupe în mod special
de fiecare, organizat şi sistematic.
Ştim cu toţii că, la nivel declarativ, multe lucruri sunt corecte în ceea ce-i priveşte pe elevi. Adevărata
faţă a unui copil se vede, însă, atunci când el se consideră liber, când crede că nimeni nu-l observă şi dă
frâu liber impulsurilor sale interioare, când face ceea ce crede el cu adevărat. Acelea sunt momentele de
adevăr care-l caracterizează cel mai bine. Astfel de ocazii se pot ivi în pauze, în excursii, în drumul spre
casă, pe terenul de joacă, etc. De aceea este necesar ca uneori să fim şi acolo, pentru ca diagnosticul
nostru să fie cât se poate de real. Dacă în astfel de situaţii se constată abateri, este recomandabil ca
îndreptarea lor să se facă prin discuţii directe, iar la nevoie, împreună cu familia, după ce aceasta a luat
cunoştinţă de ele.
Elevii trebuie învăţaţi să-şi recunoască greşelile, să le depisteze şi să le corecteze şi pe cele ale
colegilor lor, să cedeze în faţa adevărului, dar să se apere când au dreptate. Învăţătorul trebuie să formeze
personalităţi puternice, să-i determine pe elevi să nu accepte umilinţa sau compromisul şi să-i facă toleranţi
atunci când situaţia o impune.
Se poate afirma că parteneriatul învăţător-elevi-familie funcţionează normal dacă:
• atunci când se iau decizii, în privirile copiilor nu apar sentimente de nemulţumire;
• elevii vin cu drag în jurul învăţătorului, dorind să comunice cu el;
• nu comentează calificativele obţinute;
• comportamentul copiilor, în condiţii de libertate totală, este unul civilizat;
• situaţia la învăţătură este una bună sau foarte bună;
• elevii îşi apără învăţătorul în faţa unor afirmaţii nedrepte şi incorecte făcute de terţe persoane;
• elevii respectă cu stricteţe îndrumările şi recomandările învăţătorului;
• în vacanţe elevii menţin diferite forme de comunicare cu învăţă-torul lor;
• rezultatele testelor de opinie scot în evidenţă relaţia afectivă dintre cei trei factori implicaţi;
• părinţii vin la şedinţe şi fac aprecieri pozitive asupra activităţii desfăşurate în clasă.
O relaţie pozitivă îi atrage pe elevi să participe activ la procesul instructiv – educativ, îi motivează
să depună efort pentru a obţine rezultate cât mai bune la învăţătură. O relaţie negativă între învăţător şi
elev îl va îndepărta pe acesta din urmă de învăţătură, îl va face să opună rezistenţă la orice iniţiativă a
şcolii.

BIBLIOGRAFIE:

1. Nica, I, Ţopa, L., Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974;
2. Nicola, I., „ Pedagogie”, E. D. P., R. A., Bucureşti, 1992;
3. Simion Mehedinţi, Citate celebre.

150
 ROLUL FAMILIEI ȘI AL ȘCOLII ÎN EDUCAȚIA COPIILOR

PROF. LIMBA ENGLEZA: MIRCEA MARGARETA-IZABELA

LICEUL TEHNOLOGIC NR. 1 ALEXANDRIA, JUD. TELEORMAN
În această lume aflată într-o permanentă schimbare, părinții, cadrele didactice și comunitățile locale
se străduiesc să sprijine sistemele de îmbunătățire a educației cu scopul de a-i ajuta pe copii să se dezvolte.
Pentru ca acest lucru să se realizeze este nevoie de implicarea familiei în educație. Familia este prima școală
a viitorului cetățean, iar între cei doi factori educativi trebuie să existe o legătură permanentă care se poate
realiza prin diferite forme de colaborare care nu se cer neapărat spectaculoase, dar ele fac parte integrantă
din procesul educațional.
O relație majoră școală-familie are în vedere cunoașterea stării de sănătate a copilului și procesul de
învățare, echilibrul dintre efort și jocul ca divertisment, cauzele medicale care duc la dificultăți școlare,
cauzele rămânerii în urmă și influența lor asupra încrederii copilului în învățătură.
Cauzele unor eșecuri școlare sunt multiple, dar școala are sarcina de a le depista și de a interveni,
uneori, când este cazul, în situațiile delicate. Un sfat la timp, o îndrumare competentă, vizita la domiciliu
sunt mijloace care pot da rezultate favorabile în creșterea randamentului școlar.
S-a observat că există o strânsă legătură între randamentul superior al elevilor și prezența activă în
școală a părinților și invers. Sunt cazuri când elevii cu multiple posibilități evoluează lent deoarece familia
nu prezintă interes. Dezinteresul părinților față de notele copilului nu numai că atrofiază voința acestuia,
dar îl și jignește. Sau, din cauza slabei exigențe manifestate de familie privind învățătura la unii elevi,
randamentul școlar este tot mai mult stopat de preocupări extrașcolare, își folosesc timpul liber în mod
haotic, televizorul și calculatorul se transformă, în prea mare măsură, în divertisment, controlul părinților
nu este eficace, iar aceștia sunt nemulțumiți pentru notele copiilor, dar rezultatele slabe la învățătură le pun
pe seama școlii. De asemenea, există și părinți care supraaglomerează copiii obligându-i să citească sau să
scrie cât mai mult, ceea ce determină un randament slab al memoriei, nervozitate, irascibilitate. Se întâlnesc
și cazuri când unii părinți sunt permanent nemulțumiți de situația copiilor la învățătură, deși aceștia au note
bune. Acești părinți nu știu să dea satisfacție copilului inspirându-i teamă, făcându-l să pară timorat la lecție.
Astfel, stabilirea unui acord deplin între cerințele școlii și ale familiei este o condiție fundamentală a bunelor
rezultate.
Prin întâlnirile cu părinții, prin dialogurile profesor-părinte se urmărește precizarea modului de
supraveghere a copilului, urmărirea metodelor de învățare, verificarea frecvenței la ore. Părinții pot susține
învățarea acasă prin implicarea în școlile în care studiază copiii lor, încurajându-i pe aceștia să participe la
lecții, susținându-le interesul pentru toate disciplinele și lărgindu-și propriile abilități parentale.
Deci, ca primi educatori ai copiilor lor, familiile trebuie să elaboreze un program zilnic pentru teme,
să fie disponibili să le răspundă la întrebări și să discute cu ei despre ceea ce și-au însușit, să citească
împreună, să păstreze legătura cu școala, să-i laude pe copii și să le aprecieze efortul, să-i încurajeze să
persevereze. Ei joacă un rol dominant în influențarea încrederii și motivației copilului de a deveni un individ
de succes.
Ca dirigintă, am urmărit să-i atrag pe părinți în jurul școlii și să devină colaboratori activi ai
dascălului, să cunoască scopul și sarcinile, metodele educative, să devină conștienți de răspunderea pe care
o au în fața societății.
Am folosit o varietate de forme și metode precum ședințele cu părinții, lectoratele cu părinții,
consultațiile și convorbirile în grup sau individuale, fișele psiho-pedagogice ale elevilor.
În cadrul ședințelor cu părinții, m-am străduit să leg munca educativă a acestora de sarcinile activității
instructiv-educative din școală. De asemenea, m-am ocupat de organizarea muncii în familie, de alcătuirea
și respectarea regimului zilnic, de atragerea părinților în supravegherea timpului liber al elevilor. În acest
sens, am dezbătut în cadrul unui lectorat tema Un regim de viață rațional.
În convorbirile cu părinții este foarte important tonul folosit de profesor. Nu am fost niciodată un
acuzator al elevilor pentru a nu declanșa în părinți reacția de apărător al acestora, fapt care face imposibilă

151
colaborarea cu familia. Am căutat ca părinții să vadă că le întind o mână prietenească pentru ca prin eforturi
comune copilul lor să ajungă în rândul celor mai buni.
De asemenea, la orele de dirigenție, cât și în cadrul ședințelor cu părinții am dezbătut teme ca: Vă
cunoașteți copilul?, Rolul mamei, Rolul tatălui, Meseria de a fi părinte, Frumusețea comportării, Ziua mea
de lucru, Copilul față în față cu părinții.
Întocmirea fișelor pedagogice a fost mereu în atenția mea. Am realizat caracterizări individuale și
caracterizarea clasei privită în ansamblu, iar pe baza acestora am proiectat strategiile instructiv-educative
pentru atingerea țelului pe care mi l-am propus- succesul școlar.
Deci, factorii care contribuie la formarea personalității tânărului sunt familia și școala. Astfel, familia
constituie cadrul social în care copilul, și apoi tânărul se află într-un riguros raport de dependență materială
și spirituală până în momentul în care, odată pregătit pentru profesie și muncă, își poate dobândi singur
mijloacele de existență, iar școala este principalul factor instructiv-educativ care pregătește tânărul pentru
viață, îi asigură un bogat bagaj de cunoștințe.
Familia trebuie să se alăture eforturilor educative făcute de școală pentru că altfel ceea ce se clădește
cu ajutorul școlii se dărâmă în cadrul familiei, iar cel care suportă consecințele este copilul a cărui formare
și intruire va fi frânată.
Așadar, să reflectăm asupra apelului adresat de celebrul J. J. Rousseau: Educatori, învățați să vă
cunoașteți copiii!

Bibliografie
Pescaru-Băran, A. - Parteneriat în educație familie-școală-comunitate, Editura Aramis, București,
2004
Nicola, I. - Tratat de pedagogie școlară, Editura Aramis, București, 2003

152
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

PROFESOR ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR: MIRODONE ADRIANA

UNITATEA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: ȘCOALA GIMNAZIALĂ PUFEȘTI,
JUD. VRANCEA
Educația aduce cu sine multe beneficii, atât pentru individ, cât și pentru societate – îmbunătățește
perspectivele de carieră, stimulează economia și chiar poate extinde durata de viață. Mai mult, potrivit
studiilor, educația poate face oamenii mai fericiți! De aceea, este absolut esențial ca educația, indiferent de
natura sa, să fie aplicată încă din primele luni de viață ale copilului tău.
Educația este foarte importantă în cadrul societății. Este baza pentru susținerea culturii, instruirea
individuală și pentru evoluția umanității. Educația școlară, care cuprinde metodele tradiționale – de bază și
universitară, nu s-a schimbat prea mult de-a lungul timpului. Cu toate acestea, transformarea digitală a
modificat semnificativ felul în care este văzut acest proces. Educația înseamnă, însă, mult mai mult decât
instruire formală – aceasta poate începe încă de la naștere și se manifestă în toate mediile sociale în care
este prezent individul.
Învățarea formală este o formă de educare ce are loc, de obicei, în incinta unei instituții școlare. Se
referă la cunoștințele academice de bază pe care un copil le învață într-un mod formal. Unele dintre
exemplele de educație formală sunt învățarea la clasă, certificarea institutului sau educația planificată a
diferitelor discipline cu o programă adecvată, dobândită prin participarea la o instituție.
Acesta este modul sistematic în care o persoană frecventează o școală sau universitate și primește
instruire de la profesori care sunt echipați și autorizați să predea diferite materii. Țări din întreaga lume au
adoptat diferite sisteme de educație formală, însă majoritatea dintre acestea urmează programul K-12,
printre care și România. În acest sistem, un elev își începe educația la grădiniță la vârsta de cinci ani și
continuă până la vârsta de 18 ani, când ar trebui sa absolve liceul în urma unui examen complex. Educația
formală cuprinde, de asemenea, și studii universitare și postuniversitare.
Educația informală se referă la modul în care persoanele învață în afara clasei. Un elev care face
parte dintr-un sistem educațional formal poate avea parte și de o educație informală. De pildă, un copil de
clasă primară poate susține educația formală frecventând școala, iar după să participe la programe after
school, precum cursuri de limbi străine, tabere sau excursii, care îi ajută să-și descopere și alte abilități.
Acest tip de educație include, de asemenea, orice informație nouă pe care părintele o predă copilului,
ca, de exemplu, atunci când mama îl învață pe copil să se spele pe mâini după ce folosește toaleta. Practic,
toate informațiile acumulate în afara sălilor de clasă pot fi considerate a fi educație informală.
Un alt tip de învățare în afara instituțiilor tradiționale este educația non-formală. Aceasta reprezintă
echilibrul dintre metoda formală și cea informală. Deși se bazează pe o formă de învățare structurată, nu
este necesar să se ghideze după un curriculum aprobat sau să dețină o certificare oficială. Un exemplu în
acest sens sunt lecțiile de înot pentru copii mici, programele sportive și seminariile.
Atunci când se joacă și explorează, copiii mici arată un interes natural pentru lumea din jur.
Educatorii preșcolarilor pot valorifica aceste interese prin planificarea unei varietăți de experiențe bazate
pe educația socială. Aceste strategii pot ajuta la cultivarea și extinderea abilităților în cazul copiilor mici –
ei învață cum să identifice și să rezolve probleme, să negocieze la locul de joacă, să identifice diversitatea
și inegalitatea și, nu în ultimul rând, cum să recunoască consecințele anumitor comportamente nepotrivite.
Fundația educației timpurii este bazată pe relațiile sociale pe care cei mici le creează în prezența
familiei, în școli și în comunitate. În aceste medii, copilul are ocazia de a-și face noi prieteni, de a-și exprima
opiniile și de a înțelege importanța lucrului în echipă. Astfel, preșcolarii dezvoltă o înțelegere a rolurilor pe
care le adoptă ca cetățeni ai unei societăți democratice și pot participa la activități care să-i ajute să înțeleagă
și să-și exprime compasiunea și dorința de a-i ajuta pe ceilalți.
Atunci când părinții sunt implicați în viața școlară a copiilor lor, aceștia beneficiază de sprijin și
cunoștințe, fiind o cale prin care cei mici să-și dezvolte dorința pentru cunoaștere. Încurajarea implicării
părinților este mai mult decât o curtoazie obișnuită – este o modalitate excelentă de a crea un mediu de
învățare pozitiv.

153
 Cercetările au arătat o scădere a procentului de părinți care să susțină comunicarea intimă dintre
părinte-profesor. Părinții moderni preferă metode de comunicare la distanță, cum ar fi platformele online și
sunt mai puțin susceptibili să participe la ședințe sau activități școlare. În timp ce tehnologia și instrumentele
digitale pot ajuta familiile să rămână informate, elevii își pot pierde interesul pentru școală atunci când
părinții nu își oferă sprijinul.
Pe de altă parte, profesorii observă schimbări importante în clasele lor atunci când părinții se implică,
cum ar fi îmbunătățirea motivației și performanței elevilor. De asemenea, colaborarea cu părinții poate ajuta
la identificarea nevoilor și obiectivelor și pot exista discuții despre modul în care părinții pot contribui.
Comunicarea cu familia oferă profesorului posibilitatea de a asculta preocupările acestora și de a le explica
mai multe despre educația celor mici.
Potrivit specialiștilor, implicarea părinților îi poate ajuta pe cei mici în mai multe moduri, precum:
Să obțină note mai mari la școală; Să aibă un scor peste medie la testele naționale; Să fie activi și implicați
în timpul orelor; Să aibă încredere în propriile abilități; Să socializeze ușor și eficient cu partenerii de joacă;
Să fie empatici și înțelegători cu cei din jur; Să își continue educația și după terminarea liceului.
Rolul educației lingvistice pentru preșcolari. Nu este niciodată prea devreme pentru a învăța o
limbă străină: poate fi distractiv, promovează o dezvoltare armonioasă, iar beneficiile cognitive și sociale
pot dura toată viața. Iată câteva dintre motivele pentru care învățarea unei alte limbi decât cea maternă poate
fi de un real ajutor în dezvoltarea celui mic:
1. Susține dezvoltarea cognitivă. Perioada de timp pe care un student o poate dedica învățării unei
limbi are o corelație directă și pozitivă cu dezvoltarea cognitivă. Educația lingvistică oferă cursanților
oportunitatea de a crește alături de limba studiată și de a crea o conexiune mai profundă cu cultura asociată
pe măsură ce se maturizează.
2. Dezvoltă dorința de cunoaștere. Cercetările arată că învățarea unei a doua limbi stimulează
rezolvarea problemelor, gândirea critică și abilitățile de ascultare. Copiii care vorbesc alte limbi prezintă,
de asemenea, semne de creativitate sporită, curiozitate în a afla informații noi și flexibilitate mentală.
3. Oferă deschidere către alte culturi. Copiii care sunt expuși devreme la alte limbi prezintă o
atitudine mai pozitivă față de culturile asociate.
De ce engleza este esențială pentru viitorul academic al copilului? Deși majoritatea părinților
recunosc importanța capacității de a vorbi engleza, este foarte probabil să nu fie conștienți cu adevărat de
avantajele învățării acestei limbi încă de la grădiniță.
Înțelegerea limbajului este un proces lung și complex. Prin urmare, studiul limbii engleze este
recomandat încă din primii ani de viață. Dacă dorești ca cel mic să înceapă să învețe engleza cât mai
devreme posibil, îl poți înscrie încă de la vârsta de 2 ani la cursurile susținute de English Kids Academy,
unde copilul poate absorbi noua limbă într-un mod distractiv, prin joacă.
Între 0-4 ani, copiii generează multe conexiuni neurologice. În această perioadă de formare, creierul
acționează ca un burete, absorbind foarte rapid o cantitate mare de informații și cunoștințe. Prin urmare,
acesta este momentul perfect pentru a oferi copilului o educație lingvistică. Specialiștii spun ca preșcolarii
care învață limbi străine sunt mult mai receptivi, creativi și mai capabili atunci când vine vorba de
rezolvarea problemelor. Așadar, nu mai sta pe gânduri și ajută-ți copilul să se familiarizeze cu sunetele
limbii engleze și să-și dezvolte potențialul!
Pe scurt, educația, atât cea formală, cât și cea non-formală, aduce multe beneficii sociale și
cognitive. Dar, poate cel mai important lucru pe care îl aduce este fericirea. Desigur, nu toată lumea care
este educată este fericită, dar, potrivit studiilor, cu cât nivelul de educație este mai înalt, cu atât ești mai
mulțumit de tine și de stilul de viață ales.

154
 ,,CEI 7 ANI DE ACASĂ”-ROL DECISIV AL UNEI EDUCAȚII DE CALITATE

ȘCOALA GIMNAZIALĂ RÎȘCA

PROF. ÎNV. PRIMAR MIRON SILVICA
,, Eu sunt copilul.......
Tu ții în mâinile tale, destinul meu.
Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă voi reuși sau voi eșua în viață.
Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire.
Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume.....
( Mamie Gepe Cole-Child s Appels )

Formarea comportamentului unui copil se face încă din primii ani de viață iar familia joacă rolul cel
mai important atât în oferirea afecțiunii necesare cât și în formarea educației. Educația în familie este prima
formă de educație pe care copilul o primește. De aici și rolul decisiv al acesteia în formarea și dezvoltarea
copilului. Maniera în care părintele își educă copilul este specifică, unică, originală, reflectând nivelul de
cunoștințe pe care le posedă, atitudinile sale și concepția despre educație pe care o are.
,,Meseria de părinte” este una dintre cele mai dificile, deoarece nu există școală pentru așa ceva.
Există doar reguli nescrise ale iubirii părintești și ale atașamentului față de copilul care tocmai a apărut în
viața ta.
Să fii părinte este experiența cea mai dificilă, solicitantă și generatoare de satisfacții pe care le oferă
viața. Este o responsabilitate uriașă să crești un copil care să devină o persoană sănătoasă și care să-și ocupe
locul său în generația următoare.
Abraham Lincoln spunea: ,, Viitorul lumii se află în mâinile oamenilor care vor ieși din copiii noștri.”
Atmosfera afectivă din familie are o influență hotărâtoare asupra dezvoltării psihice a copilului. În
primii ani de viață, copilul răspunde la tot ce se întâmplă în jur prin reacții emotive care vor determina
direcționarea activității și atitudinilor de mai târziu. În familie copilul învață limbajul și comportamentul
social, își formează caracterul, aptitudinile, sentimentele...
Un om cu un caracter frumos va fi întotdeauna un părinte bun, un exemplu pentru copiii lui, nu va fi
nevoit să le ceară respect pentru că, prin felul lui de a fi, îl va câștiga.
Părintele bun sau părintele ideal este acea persoană care își înțelege copilul, îl ascultă cu interes, îl
ajută, îi oferă sfaturi dar și exemple demne de urmat în viață. Afi părinte bun e o mare provocare întrucât
noi, oamenii de astăzi acordăm tot mai puțină atenție copilului, libertatea de a se exprima și desfășura liber,
îi ascultăm prea puțin ofurile, problemele, nu-i luăm în considerare deciziile și cel mai grav este că am ajuns
să credem că telefonul, televizorul ne-a luat rolul de părinte și sarcina de a oferi educație și mai mult de atât
așteptăm ca școala să se ocupe de tot.
Oscar Wilde afirma: ,, Copiii se dezvoltă cel mai bine când sunt fericiți. ”
Este cât se poate de adevărat deoarece educația pornește din familie și presupune existența unui
comportament exemplar întrucât copiii sunt imitatorii fideli ai adulților. Este important de subliniat faptul
că nici părintele nu este în slujba copilului și nici copilul nu este în posesia părintelui ci părintele trebuie să
ofere întotdeauna sprijin copilului său, în limitele resurselor sale.
Respectul reciproc este una din condițiile cerute de o creștere armonioasă și sănătoasă a copilului și
a relației părinte-copil. O educație sănătoasă și adecvată primită încă din familie îl va determina pe copil să
devină un exemplu pentru ceilalți, un om cu idealuri înalte, vise și speranțe îndrăznețe.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea,
sinceritatea, decența, ordinea, cumpătarea, grija de unele lucruri încredințate. Toate acestea reprezintă de
fapt ilustrarea expresiei ,,a avea cei șapte ani de acasă”. Un elev fără ,, cei șapte ani de acasă” va crea mereu
probleme chiar și ca viitor adult. Aici trebuie amintit că, în general, elevii nu primesc în cadrul școlii nici
un exemplu negativ, toate acestea influențându-l în afara școlii. Din cele 24 de ore ale unei zile, elevul este
la școală 5-6 ore de restul timpului fiind responsabilă familia elevului. Uneori părinții uită că trebuie să facă

155
front comun cu profesorii, deoarece și unii și alții nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a elevului,
educarea și îmbogățirea cunoștințelor acestuia.
Se întâmplă totuși că ceea ce consideră părinții o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită
situație, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre
membrii familiei, renunțarea la intervenții din partea părinților care sunt depășiți de situație.
În țările occidentale s-au dezvoltat anumite practici care dovedesc eficiența educării părinților în
grup, prin cursuri sau individual, prin cărți, reviste și lectură individuală. Astfel de cursuri sunt de folos
deopotrivă copiilor dar mai ales părinților, formându-le abilitatea de a stăpâni situații în care ar dori să îi
domine. Pentru majoritatea părinților, a ajunge să-i înțeleagă pe copii, reprezintă o lucrare de o viață
întreagă, deoarece societatea este într-o continuă evoluție. Consider că informarea părinților despre efectele
propriilor comportamente asupra copilului, de către specialiștii în educație, poate contribui la prevenirea
efectelor negative ale acțiunilor educative.
Dezvoltarea personalității copilului și a formării lui în conformitate cu idealul social și cel personal
este influențată de diferențele de ordin economic, social, cultural, ccare există în familii.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei și un punc comun pe care îl are cu școala este
orientarea școlară și profesională. Cei mai mulți părinți sunt bine intenționați în alegerea unei școli sau a
unei profesii.
Într-o societate aflată în continuare schimbare, într-o lume în care tehnica, cultura, cunosc un ritm
alert, omul trebuie pregătit pentru a le face față, prin urmare educația nu trebuie și nu poate să se rezume la
ceea ce oferă școala ci trebuie să continue și după absolvirea ei.

Bibliografie
Nicola, I. (1996), Tratat de pedagogie școlară, București, EDP

156
 IMPORTANȚA PARTENERIATULUI EDUCAȚIONAL
GRĂDINIȚĂ-FAMILIE

PROF. ÎNV. PREȘC. MÎRZOCA NICOLETA

PRO. ÎNV. PREȘC. COROIU LIANA-IOANA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ „MARTIN ȘUBONI” JEBEL
JUD. TIMIȘ
Familia reprezintă „nucleul social” sau „celula societății”. Ea este cea care răspunde de satisfacerea
trebuințelor elementare ale copilului și de protecția acestuia. Actiunea educativă din familie are totdeauna
un caracter intențional, urmărind o anumită finalitate- formarea personalității copilului pentru integrarea lui
în societate.
Educația făcută de primii educatori-părinții-ca și cea a grădiniței, se răsfrâng asupra tuturor laturilor
personalității copilului, în funcție de particularitățile de vârstă și individuale ale acestuia.
Pe măsură ce copilul se dezvoltă, cresc și trebuințele și dorințele lui. În acelasi timp și grădinița, ca
prima instituție care se conduce după principii și metode științifice, contribuie la formarea și dezvoltarea
copilului.
Responsabilitatea dezvoltării copilului în primele etape ale vieții revine în primul rând familiei sale.
Chiar și atunci când instituția școlară oferă programe foarte bune, ea nu poate contracara experiențele
negative acumulate de copil în familia sa. Pe de altă parte, ceea ce învață copilul în instituția școlară pierde
din importanță și eficiență, rezultatele fiind considerabil scăzute dacă părinții nu întăresc și nu valorifică
programul educativ desfășurat în grădiniță.
Pentru ca eficiența educației din grădiniță să aibă un randament sporit, este necesar ca programul
educativ să fie cunoscut și înțeles de către familie și realizat prin colaborare între instituția familială și cea
preșcolară.
OBIECTIV GENERAL
Consilierea părinților privind cunoașterea propriilor copii și aplicarea unor strategii educaționale
corecte, atât în cadrul familiei, cât și în instituția preșcolară.
OBIECTIVELE SPECIFICE PRIVIND ACTIVITATEA EDUCATOAREI
-să informeze părinții privitor la standardele de creștere și dezvoltare a copiilor în funcție de vărsta
și, eventual, diferențele remarcate;
-să asculte cu atenție și să atribuie importanța cuvenită informațiilor primite de la părinții copiilor;
-să contribuie la diseminarea bunelor experiențe educative în rândul părinților;
-să facă cunoscut părinților scopul și conținutul programului educativ desfășurat în grădiniță;
-să acorde consiliere individuală și\sau în grup pe teme de educație parentală.
OBIECTIVE SPECIFICE DE COLABORARE A PĂRINȚILOR CU GRĂDINIȚA:
-să informeze educatoarea, cu sinceritate, asupra atitudinilor și comportamentelor copilului în
familie;
-să continue în familie programul educațional propus de instituția preșcolară, îmbinând armonios
atitudinea permisivă cu severitatea și exigența;
-să participe activ în cadrul parteneriatului familie-instituție preșcolară;
-să dea dovadă de perseverență în acțiunile educative, solicitând sprijinul cadrului didactic ori de
câte ori este cazul;
-să se situeze permanent alături de copil, să-l sprijine (fără a-i prelua sarcinile), solicitând chiar
asistență specializată, atunci când este cazul.
MODALITĂȚI DE COLABORARE CU FAMILIA
*seminarii de informare urmate de dezbateri, studii de caz, noutăți în domeniul legislativ etc.
*acțiuni de consiliere individuală și în grup pe teme de educație în conformitate cu evoluția copilului
preșcolar;
*solicitarea și implicarea în acțiuni extracuriculare cu copiii;
*realizarea unor activități demonstrative asistate de părinți;

157
 *asistarea la acțiuni cu participarea unor invitați de competențe diferite: medici, învățători, psihologi
etc.

DATA TEMA MODALITATI DE REALIZARE

NR. CRT.
Octombrie Necesitatea parteneriatului Seminar si dezbatere. Referat prezentat de
grădiniță- familie educatoare: „Colaborare familie-grădiniță
pentru asigurarea reușitei scolare. ”
Noiembrie Șezătoare „ZÂNA TOAMNEI”

Decembrie „Uite, vine Moș Crăciun!” Program artistic cu ocazia sărbătorilor de iarnă:
Educatoarea împreună cu copiii pregătesc
conținutul artistic al acțiunii, iar părinții recuzita
și costumele.
Ianuarie Strategii comune în parteneriatul Referat prezentat de educatoare privind
familie-instituție preșcolară pentru principiile și metodele didactice în educarea
educarea copilului hiperactiv. copilului preșcolar
Dezbateri pe tema continuării activității din
grădiniță în familie
Februarie „Minte sănătoasă în corp sănătos” Întâlnire și dialog cu medicul pediatru pentru
cunoașterea de către părinți a măsurilor pentru
prevenirea și menținerea sănătății mentale și
fizice a copiilor
Martie „O floare pentru mama” Program artistic cu prilejul zilei de 8 Martie

Aprilie „Hristos a înviat!” Participarea copiilor la slujba, învățarea unei

rugăciuni și realizarea unei expoziții cu lucrările
copiilor pe tema „Paște”
Mai Educarea copiilor în spiritul Referat prezentat de educatoare „Copilul și
valorilor morale-rolul familiei comportamentul lui în societate și în familie”
Iunie „Copii fericiți, familii fericite!” Carnaval cu ocazia zilei de 1 IUNIE
Părinții colaborează în realizarea decorurilor și a
costumațiilor.
Permanent Consiliere pe teme educative Colaborare cu familia prin dialog liber.
legate de evoluția fiecărui copil
preșcolar în cadrul programului
educativ instituționalizat, corelat
cu comportamentele și atitudinile
manifestate în sânul familiei.

158
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI IN FAMILIE

PROF. MITITEAN LUMINITA MARIA

SCOALA GIMN. ,,N. DRAGANU,, ZAGRA-BISTRITA-NASAUD

Familia reprezintă primul cadru de dezvoltare al copiilor. În cadrul acesteia dobândim primele
deprinderi din această lume, cum să ne deplasăm, cum să mâncăm, comunicăm și cum să ne purtăm,
deprinzând astfel “cei 7 ani de acasă”. Ea este primul etalon după care ne este modelată personalitatea în
bine sau rău, spre exemplu dacă vedem de mici că parinții nostri au fumat, există șansa ca și noi să facem
la fel, sau contrar, vazând că acestora le face rău să reușim să evităm aceste vicii.
Tot datorita familiei, în special datorită părinților acumulăm și primul bagaj de informații, aceștia
având datoria să asigure toate cele trebuincioase, să își educe cât de bine pot copiii, iar prin experiența lor
de viată atât în copilărie cât și pe tot parcursul vieții.
Meseria de părinte este foarte grea. Un bun ghid pentru copil în primul rând sunt părinții care
reprezintă o fază principală în dezvoltarea armonioasă și normală.
Un mod de comunicare liber, pozitiv, matur poate dezvolta un individ responsabil, conștient,
extrovertit, pregătit pentru tot ceea ce presupune viața.
Părinții, de asemenea trebuie să fie cât mai atenți la tot ce face copilul lor, spre ex. să fie prezenți la
activitățile la care participă, să fie interesați de pasiunile copiilor lor, să discute cu ei despre activitățile
zilnice, să petreacă cât mai mult timp împreună cu familia lor. Participarea afectivă a părinților la necazurile
copiilor, la evenimentele din viața acestora, le dau liniștea și siguranța.
Factorii familiali sunt ca proximitate și importanță cei mai necesari în dezvoltarea unei personalitați
armonioase.
Rezultatele mai multor studii arată că elevii care sunt înconjurați de dragostea și ajutorul membrilor
familiei au rezultate mult mai bune la școală față de copiii ai căror parinți lucreaza de dimineată până seara
și care nu petrec prea mult timp împreună cu ei.
De asemenea, familia are un rol foarte important în dezvoltarea copiilor atât din punct de vedere
intelectual, cât și fizic, moral și estetic. Părinții sunt cei care de cele mai multe ori asigură hrana și celelalte
elemente necesare copiilor: hainuțe, cărți, rechizite, jucării, ceea ce îi determină pe cei mici să înteleagă că
au datoria să împlinească așteptările pe care le au adulții de la ei.
Mai mult decât atât, părinții au datoria de a le forma copiilor constiința, caracterul, voința,
personalitatea și simțul responsabil, dinainte ca cei mici să ajungă pe băncile școlilor.

159
 FAMILIA ŞI ŞCOALA, PARTENERI ÎN EDUCAŢIA COPILULUI
-STUDIU DE CAZ-

MÎȚIU LAVINIA CARMEN

PROFESOR ÎNVĂTAMÂNT PREŞCOLAR
GRADINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT „FLOARE DE COLŢ’’-BRAD
Colaborarea dintre gradiniţă şi familie
Grădiniţa este prima treaptă a învăţământului extrem de importantă datorită faptului că pune bazele
personalităţii şcolarului de mai târziu, iar colaborarea cu familia este esenţială în reuşita actului instructiv-
educativ.
Obiectivul principal al acţiunii educative este formarea personalităţii copilului, care este urmărit atât
în familie, cât şi în grădiniţă, astfel încât sarcinile grădiniţei şi ale familiei în materie de educaţie şi instrucţie
se împletesc şi se sprijină reciproc.
În cadrul abordărilor contemporane ale fenomului educaţional se impune tot mai mult implicarea
cadrelor didactice în relaţii de cooperare cu părinţii copiilor şi cu alţi factori sociali interesaţi de educaţie.
Rolul cadrelor didactice nu se reduce doar la educaţia la catedră sau în sala de grupă, ci presupune o
activitate de acest gen în fiecare relaţie cu preşcolarii şi familiile acestora, desfăşurând o muncă de
dezvoltare, de conducere şi de îndrumare. O relaţie eficientă cadru didactic – părinte presupune, printre
altele, o ascultare activă, implicarea familiei în acţiunile extraşcolare ale copilului, cultivarea şi practicarea
toleranţei faţă de un punct de vedere diferit.
Comunicarea grădiniţă-familie se face prin multiple modalităţi în funcţie de dificultăţile identificate
la fiecare grupă şi nivel de vârstă, astfel:
-Activităţi de informare şi consiliere a părinţilor, care pot fi zilnice sau săptămânale;
-Şedinţe cu părinţii;
-Parteneriate cu părinţii;
-Proiecte educative cu părinţii preşcolarilor;
-Vizite la domiciliu de câte ori e nevoie;
-Vizite tematice împreună cu părinţii;
- Lectoratele cu părinţii – lunar;
-Chestionare aplicate părinţilor;
-Întâlniri ale părinţilor în cadrul CRED;
-Activităţi demonstrative pentru părinţi;
-Întruniri ale comitetului de părinţi pe grupe;
-Comunicarea prin poşta electronic, e-mailuri;
-Comunicarea prin telefon;
-Afişarea unor noutăţi la avizierul grădiniţei;
-Existenţa în grădiniţă a cutiuţei ,,De vorbă cu părinţii noştrii’’ unde părinţii pot adăuga sugestii
referitor la acivitatea didactică şi nu numai.
Toate aceste modalităţi de comunicare cu părinţii sunt reglementate de ,,Procedura de comunicare cu
părinţii’’ existenta în grădiniţă.
În funcţie de categoria în care se înregistrează părinţii preşcolarului (interesaţi sau dezinteresaţi de
tot ceea ce se întâmplă cu propriul copil ) cadrul didactic parcurge o serie de etape menite să optimizeze
relaţia grădiniţă – familie:
- Îşi fixează şi întreţine cât mai multe discuţii individuale cu părinţii copiilor în funcţie de
particularităţile individuale ale fiecăruia;
- Iniţiază şi menţine o legătură strânsă cu familia şi poartă un dialog deschis şi sincer extins în afara
orelor de activitate didactică prin convorbiri telefonice, scrisori ;
- Stabileşte şi planifică din timp tematica şedinţelor şi lectoratelor cu părinţii ;

160
 - În cazul familiilor dezorganizate se implică activ în procesul de educare a familiei, ea reprezentând
sursa principalelor atitudini greşite ale copiilor. Familia trebuie convinsă că numai acordând timp şi atenţie
copilului va putea să-l ajute să depăşească dificultăţile apărute;
-Încearcă stabilirea unei legături reciproce, apropiate şi permanente cu părinţii pentru ca aceştia, din
proprie iniţiativă, să contacteze cadrul didactic pentru a se interesa de progresele copiilor;
-Părinţii pot participa alături de cadrul didactic şi de copii la activităţile desfăşurate în cadrul
grădiniţei sau la activităţi extracurriculare.

“Familia este şcoala în care eşti deopotrivă profesor şi elev. ” - G. Pascu

Definiția și clasificarea familiei
Alături de școala și organizațiile de tineret, familia este unul din factorii care se preocupă de educația
omului. De educația oamenilor se ocupă și alte persoane, instituții și organizații sociale, dar influențele
educative exercitate de acestea sunt mai puțin organizate decât cele care privin din familie, școală si
organizațiile de tineret. Familia exercită o influență deosebit de adancă asupra copiilor.
O mare parte dintre cunoștintele despre natură, societate, deprinderile igienice, obișnuințele de
comportament, copilul, le datorează educației primite în familie. (Utilizarea în limbajul comun a expresiei:
"A avea cei șapte ani de acasă").
Din perspectiva sociologică, familia este instituția fundamentală în toate societățile. Familia este un
"grup social relativ permanent de indivizi legați între ei prin origine, căsătorie sau adopțiune". În societatea
românească, suntem familiarizați cu anumite versiuni ale familiei: familia nucleu și familia extinsă. Mai
există și un al treilea tip de familie, familia poligamă.
Familia nucleu (nucleară) - "constă în doi adulți de sex opus care intrețin o relație sexuală aprobată
de societate, împreună cu proprii lor copii sau adoptați". Familia nucleu poate fi de două feluri: de orientare
și de procreare. Familia nucleară de orientare este familia în care ne naștem și în care ocupăm statutul de
copil. Familia nucleară de procreare este familia pe care o cream prin căsătorie și obținem statutul de adult.
Familia extinsă (cosangvină) - "constă din două sau mai multe familii nucleare unite prin legătura
parinte-copil, care include legăturile între frați și surori".
Familia şi educarea caracterului
"Caracterul este o deprindere îndelungată. " (Plutarh)
Formarea caracterului copilului este un proces continuu de durată care solicită multă pricepere, mult
tact şi efort, implicând respectarea unor condiţii fără de care e dificil a proiecta atingerea unui rezultat
pozitiv:
1. Iubirea faţă de copil, exprimată prin trei atitudini (subordonate, fireşte, unui scop concret -
confortul moral al acestuia): apropierea sufletească, încrederea, înţelegerea.
2. Răbdarea
3. Încurajarea
4. Exemplul
Deseori, din cele mai bune intenţii, unii părinţi ajung la efecte contrare celor dorite, deoarece folosesc
un stil educativ greşit. Cele trei erori principale, care derivă din stilurile parentale şi conduc la efecte contrar
aşteptărilor, sînt următoarele:
1. Asprimea exagerată (care-1 determină pe copil să se închidă în sine sau să se revolte, cee ce, în
ambele cazuri, afectează negativ educaţia şi formarea caracterului).
2. Descurajarea şi umilirea (care-1 demobilizează pe copil în plan intelectual, volitiv şi afectiv).
3. Lipsa explicaţiei morale şi a colaborării cu copilul (care afectează educarea şi manifestarea corectă
a liberei voinţe).
Important este ca părintele să nu suprime libera exprimare a voinţei copilului, ci să o încurajeze, să
se sprijine pe ea, s-o orienteze moral.
Un bun părinte face tot ce este mai bine pentru copilul său, răspunde tuturor necesităţilor lui,
indiferent de faptul că locuieşte împreună cu acesta sau separat. Nevoile copilului, pe care un bun părinte e
dator să le satisfacă, sînt următoarele: nevoi fizice de bază (adăpost şi căldură, hrană adecvată şi odihnă,
îngrijire şi igienă, securitate fizică şi emoţională), afective (admiraţie şi tandreţe, atenţie şi observarea
comportamentelor, aprobare, comunicare, colaborare), stimularea potenţialului înnăscut (încurajarea

161
curiozităţii, imaginaţiei şi a creativităţii, asigurarea posibilităţilor de dezvoltare), responzabilizare,
direcţionare şi control (disciplină şi ordine), independenţă etc.
După J. Pearce (Families and Friends, How to Help Your Children Enjoy Happy Relationships,
Thorsons, 1991) formarea caracterului copilului este influenţată de trăsăturile pozitive şi negative proprii
părinţilor lor.
Trăsăturile pozitive caracteristice părinţilor sunt: căldura şi afecţiunea, stabilirea clară a limitelor,
recunoaşterea promptă a nevoilor, acceptarea neajunsurilor, capacitatea de a fi previzibil, fermitatea,
stabilitatea, respectarea individualităţii, recunoaşterea calităţilor.
Trăsăturile negative tipice părinţilor sunt: răceala şi ostilitatea, îngrijirea insuficientă, indiferenţa faţă
de nevoile copilului, neglijarea/respingerea, însuşirea de a fi imprevizibil, lipsa de respect, superioritatea.
Un părinte bun reuşeşte să răspundă adecvat necesităţilor copilului său şi să-i cultive acestuia
încrederea în forţele proprii, respectul de sine, autonomia şi responsabilitatea de la cea mai fragedă vîrstă.
Se constată un raport stabil între stilul parental şi comportamentele sociale ale copilului. Astfel, stilul
permisiv (control slab, responsabilităţi şi norme de conduită puţine) determină comportamente imprecise,
agresive şi neascultare; cel autoritar (control puternic, susţinere slabă în activitatea copilului, impunîndu-i-
se acestuia reguli şi norme foarte rigide) - supunere, pasivitate, dependenţă, lipsă de iniţiativă şi respect de
sine; cel autorizat (îmbină controlul sistematic cu sprijinul parental, explicînd copului motivele pentru care
e necesar să respecte anumite reguli, situaţiile în care acestea se aplică) - autonomie în gîndire şi acţiune,
curaj, raţiune, responsabilitate.
Indiferent de stilul educativ, părintele proiectează pentru copilul său anumite aspiraţii şi dorinţe pe
care n-a reuşit personal să le realizeze în viaţă. Pentru fiecare părinte copilul constituie un nou viitor. Fără
a ţine cont de posibilităţile copilului, deseori părinţii îl consideră drept o şansă oferită de destin pentru a nu
repeta propriile greşeli.
Majoritatea părinţilor preiau modelul educaţiei pe care au primit-o sau procedează exact invers, în
cazul în care n-au fost mulţumiţi de experienţa propriilor părinţi.
Practic, fiecare familie îşi formează propriul stil educativ, care presupune unitatea (armonică sau
dizarmonică) a stilurilor parentale personale ale ambilor părinţi. Pentru a-şi îndeplini plenar rolul, un bun
părinte se va deprinde:
• să asigure o autoritate optimă, fără a fi supraprotectiv, cu autoritate absolută sau permisiv;
• să ofere copiilor dragoste şi acceptare şi să fie sensibil la nevoile lor;
• să manifeste încredere în munca şi abilităţile copiilor săi;
• să formuleze aşteptări realiste;
• să găsească timp pentru a le împărtăşi copiilor experienţa sa, să ia masa împreună, să se joace, să-şi
petreacă cu ei timpul liber;
• să întemeieze un mediu sigur, stabil, cu reguli clare de respectat;
• să glumească, să îndrume activităţile copiilor, să încurajeze libera exprimare a opiniei;
• să comunice liber cu copiii, cu sinceritate, să-i asculte şi să formuleze împreună aprecieri;
• să ia decizii şi să accepte responsabilităţi;
• să poată stăpîni stresul şi să rezolve conflictele;
• să vadă lucrurile şi din punctul de vedere al copilului;
• să nu admită pedepse dure şi să încurajeze afirmarea comportamentelor pozitive.
Cooperarea dintre părinţi şi educatori este esenţială pentru a asigura coerenţa şi consecvenţa acţiunii
educaţionale a celor doi factori de educaţie asupra copilului, precum și a celor două medii în care copilul
traieşte cea mai mare parte din perioada lui timpurie.

BIBLIOGRAFIE
Revista Învățământului Preșcolar 1-2/2006
Nicola Ioan, Pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994,
Voiculescu Elisabeta, Pedagogie preşcolară, Editura Aramis, Bucureşti, 2001.

162
 IMPORTANTA EDUCATIEI IN FAMILIE SI LA SCOALA

PROF. MIZILEANU MIRELA

GRADINITA “FLOARE DE COLT”, BUCURESTI
Educația aduce cu sine multe beneficii, atât pentru individ, cât și pentru societate – îmbunătățește
perspectivele de carieră, stimulează economia și chiar poate extinde durata de viață. Mai mult, potrivit
studiilor, educația poate face oamenii mai fericiți! De aceea, este absolut esențial ca educația, indiferent de
natura sa, să fie aplicată încă din primele luni de viață ale copilului tău. Educaţia trebuie să se manifeste în
permanenţă ca o acţiune unitară, coerentă, iar implicarea acestui deziderat rezidă în strânsă legătură dintre
familie şi mediul educaţional. Acest lucru impune ca părinţii să fie parteneri egali în educaţia copilului.
În condiţiile unei atmosfere familiale echilibrate şi prielnice dezvoltării copilului de vârsta preşcolară,
familia este în primul rând cadrul existenţei biofizice, al acestei dezvoltări. Un anumit regim igienico –
sanitar necesar dezvoltării fizice sănătoase şi armonioase înseamnă asigurarea unui program al zilei care să
respecte ore de somn, alimentare, activităţi, joc, plimbări. Un bun dobândit şi mult apreciat, câştigat de
către copil în primul rând în familie este comportamentul moral ca rezultat al unui sistem de cerinţe precise,
categorice dublat de un permanent respect pentru copilul care trebuie să se simtă iubit şi ocrotit. În
accepţiunea cea mai largă a termenului, “copil bun” reprezintă în fapt suma trăsăturilor pozitive structurate
în dinamica comportamentului: sârguinţă, cinste, iniţiativă creatoare, sociabilitate, politeţe, dispoziţie de
colaborare etc., după cum părinte bun înseamnă: răbdare, calm, înţelegere, un fond afectiv numit în termeni
obişnuiţi, dragoste faţă de copil. Pentru a putea descoperi “binele” care mai târziu va deveni “principialitate,
cinste, spirit de a-ţi ajuta aproapele, criterii de evaluare a comportării” este necesar ca în grupul familial să
existe un cod de conduită bazat pe o egală respectare a normelor atât de către copii, cât şi de către părinţi.
Respectiv, cerând copiilor să acţioneze într-un anumit mod, părinţii să constituie modelul şi imboldul în
acea direcţie şi nu factor derutant. Nu frica, nu teama trebuie să-l determine pe copil la acţiune; e bine să li
se explice natura greşelilor săvârşite, gravitatea acestora şi nu să se apeleze la măsuri unilaterale de natură
să producă blocaje psihice şi dezadaptare socială. În directă legătură cu această ultimă precizare menţionăm
că dragostea de adevăr nu poate fi cultivată de către părinţii care instalează copiilor frica de pedeapsă.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influenţează şi modelează
persoana umana. Unii merg chiar mai departe şi susţin că acţiunea ei asupra persoanei e atât de mare, încât
ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale. Aceasta este cu deosebire cazul cercetărilor care vin dinspre
psihanaliza, psihologia socială şi sociologie susţinând că familia este: adevăratul laborator de formare a
persoanei. Între factorii educaţiei, familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece,
în ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe în familie, unde se formează “ceea ce este mai valoros pe
lume – omul de caracter” –după cum spunea Loisel. Familia îşi aduce contribuţia în toate sectoarele
educaţiei, aici copilul făcându-şi “ucenicia” pentru viaţă, cea morală rămânând însă esenţială prin substanţa
pe care i-o imprimă familia. Școala sporește încrederea și ne învață să legăm și să menținem prietenii și ne
ajută să învățăm cum să lucrăm împreună ca o echipă, care este principala temelie a oricărei societăți de
succes. Fără școală, cunoștințele nu s-ar răspândi la fel de repede, iar accesul nostru la idei și oameni noi
ar putea fi ușor tăiat. Consider că rolul școlii este foarte important in viața oricarui copil. Pentru întarirea
atașamentului dintre scoala si copil este nevoie ca parintele sa inteleaga cu adevarat semnificația și valorile
acestui termen, precum si modul in care scoala ajunge sa influenteze dezvoltarea intellectuală a copilului.
In primul rând școala este institutia care organizeaza trairea unei experiente de invatare. Ea urmareste
atingerea unor obiective cu ajutorul unor metode si mijloace stiintifice. Scoala informeaza si formeaza
elevii tinand cont de anumite principii, avand grija sa evalueze modul in care obiectivele au fost atinse. E
bine ca parintele sa aiba incredere in scoala, dar pentru ca educatia copilului sa se ridice la nivelul asteptat,
el trebuie sa se implice, sa colaboreze cu personalul didactic pentru ca metodele si obiectivele propuse sa
fie convergente. De asemenea, chiar daca ”scoala vietii” are un rol important in viata fiecaruia dintre noi,
aceasta s-a dovedit a fi de multe ori insuficienta.
In al doilea rând indiferent de situatie, nu trebuie sa negam faptul ca scoala este o institutie educativa
destul de importanta, cu reguli stricte ce trebuiesc a fi respectate in asa fel incat copilul sa beneficieze de

163
cea mai buna invatare. Solicitarile cadrelor didactice nu fac altceva decat sa il ajute pe copil sa se identifice
din punct de vedere profesional in societate, determinand capacitatea acestuia de invatare si acumulare a
cunostintelor necesare pentru viata. De asemenea, prin scoala copilul va putea interactiona cu colegii de
clasa, va reusi sa se integreze intr-un mediu social nou, va dobandi anumite abilitati practice de invatare a
limbilor straine ori de manuire a calculatorului. Acesta va fi invatat, ascultat si evaluat cu regularitate in asa
fel incat profesorii sa se asigure ca micutul a acumulat cantitatea de cunostinte necesare pentru parcurgerea
fiecarei perioade de studiu, folositoare in anii de mai tarziu.
In concluzie sunt de părere ca școala și familia au cea mai mare importantă in educație.

164
 EDUCAŢIA ŞI CEI 7 ANI DE ACASĂ

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: MOCANU CARMEN-VERONICA

ȘCOALA GIMN. BORĂSCU

,,Educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat în şcoală". Albert Einstein

Ce sunt cei 7 ani de acasă ?

Cei 7 ani de acasă reprezintă mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel
mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, o oglindă a educaţiei pe care părinţii o
oferă copiilor în prima parte a copilăriei, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia
normelor unui comportament social corect.
Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu
problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil
depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La
începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate,
nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi
desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca
părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel
încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine.
Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc.
Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În
situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând
impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu
este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi
interesează fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la
grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă.
La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea şi sunt frumoasă, aşa
mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.”
Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi si cea a cunoaşterii de sine.
Nu este de-ajuns doar sî ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineînţeles că asta
nu înseamnă că permanent von fi stresaţi de cum vorbim, ne purtăm ori reacţionăm la cei din jur, pentru că
ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite
restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învăţăminte
atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa voastră, cât şi din cele negative. Este nevoie de însuşirea
responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi că cel mic ne supraveghează, ne analizează,
interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situaţii şi va fi judecat,
acceptat ori nu în societate.
Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii: spiritul de
competiţie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc. ., altele influenţează
dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta
foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii. Este

165
important să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le considerăm noi necesare şi care îl vor ajuta
să fie un om respectuos şi demn de respect la rândul său, deoarece:
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie. ” (Eugen Heroveanu)

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

166
 STRATEGII DIDACTICE - METODE DIDACTICE - MIJLOACE DE
ÎNVĂȚĂMÂNT

PROF. INV. PRESC. MOCANU DELIA/G/P/P/ HARLAU

După 1990 a fost lansat un nou concept, al educaţiei incluzive, care aduce în atenţie necesitatea
reexaminării şi extinderii rolului învăţământului obişnuit, pentru a se putea adapta cerinţelor copiilor şi nu
invers, ca până atunci, pentru ca toţi copiii să înveţe împreună.
Copiii care nu pot face faţă cerinţelor şcolare, cei care prezintă diverse forme şi niveluri de eşec
şcolar sunt încă prea puţin cunoscuţi şi acceptaţi din punct de vedere psihopedagogic. Atitudinea cea mai
frecventă manifestată faţă de aceştia din partea şcolii şi a societăţii în general este de subvalorizare - bazată
în mare măsură pe lipsa de reuşită şi de competenţa şcolară.
Noul tip de şcoală, cea incluzivă, trebuie să recunoască diferite cerinţe educaţionale ale copiilor, să
reacţioneze adecvat la acestea, să asigure o educaţie de calitate pentru toţi. Este vorba de o altă opţiune de
politică a educaţiei, pentru ca şcolile să poată oferi răspunsuri adecvate cerinţelor educaţiei diferite ale
copiilor.
Diferenţele dintre copii sunt considerate fireşti, iar şcoala dispune de servicii adecvate care să
acţioneze continuu pentru a întâmpina cerinţele educaţionale diferite.
Se pun următoarele întrebări:
· De ce nu pot face progrese semnificative în invăţare toţi elevii dintr -o clasă?
· Cum pot fi sprijiniţi să progreseze în învăţare elevii care par să înveţe mai greu?
· Cât este de justificată marginalizarea ori chiar excluderea unor elevi din şcoala obligatorie?
Construcţia unei educaţii pentru toţi ia în calcul schimbările necesare, obţinute prin procesul
organizat al invăţării în aşa fel încât să se construiască politici ale incluziunii, să se dezvolte practici
incluzive pentru ca în final să apară şi să se organizeze o cultură a incluziunii.
Cadrele didactice trebuie să cunoască și să aplice o multitudine de metode didactice și instrumente
de lucru care să țină cont de nevoile de învățare și de ritmul fiecărui copil.
ð Linii de acţiune pentru atingerea educației incluzive:
· Promovarea şi susţinerea politicii şcolii incluzive.
· Contribuţia la combaterea discriminării şi la crearea unei societăţi şcolare incluzive, care valorizează
toate persoanele indiferent de gen, vârstă, etnie, condiţie fizică sau intelectuală, statut social etc.
· Credinţa că orice şcoală poate deveni incluzivă dacă abordează o educaţie specifică incluziunii şi o
aplică în procesul de învăţământ pe care îl gestionează. În acest sens, schimbarea începe cu crearea unei
culturi incluzive şi continuă cu dezvoltarea de practici educaţionale şi măsuri concrete de incluziune.
· Cunoşterea liniilor directoare ale unei strategii pentru educaţie incluzivă, linii directoare valorificate
în managementul instutuţional:
1) Implicarea părinţilor;
2) Teme curriculare adecvate şi abordate gradual;
3) Acordarea timpului necesar studiului şi o instruire bazată pe nevoile de învăţare;
4) Predare directă pornind de la noţiuni cheie şi continuând cu o serie de paşi sistematici;
5) Raportarea instruirii la experienţa anterioară a elevilor;
6) Strategie de învăţare în 3 paşi:
a) Modelarea prin demonstrarea comportamentelor dorite,
b) Învăţarea prin cooperare,
c) Activităţi practice în care elevii acţionează independent ;
7) Sprijin pentru învăţare;
8) Asigurarea învăţării temeinice;
9) Învăţarea prin cooperare;
10) Educaţie adaptată nevoilor specifice şi potenţialului specific.

167
 EDUCAŢIA ŞI CEI 7 ANI DE ACASĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR: MOCANU DORIN SILVIU

ȘCOALA GIMN. NR. 1, NEGOMIR
,,Educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat în şcoală". Albert Einstein

Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului
sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să
confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l
învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală ci se reflectă în toate domeniile de dezvoltare:
socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc.. Deși realitatea cotidiană a familiilor de astăzi este diferită
de cea a generaţiilor anterioare, cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul
în interacţiunile cu ceilalţi.
La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine
delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul
în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este
important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de
acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al
familiei.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine.
Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc.
Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă.
În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti
ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca
unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună
ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut.
Foarte importante pentru copilul preşcolar sunt şi activităţile pe care le vor face în afara celor de la
grădiniţă, mai exact în familie, cu membriii familiei şi în contexte diferite de viaţă.
La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea şi sunt frumoasă, aşa
mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami. ”
Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi si cea a cunoaşterii de sine.
Nu este de-ajuns doar sî ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineînţeles că asta
nu înseamnă că permanent von fi stresaţi de cum vorbim, ne purtăm ori reacţionăm la cei din jur, pentru că
ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite
restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învăţăminte
atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa voastră, cât şi din cele negative. Este nevoie de însuşirea
responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi că cel mic ne supraveghează, ne analizează,
interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situaţii şi va fi judecat,
acceptat ori nu în societate.
Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii: spiritul de
competiţie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc. ., altele influenţează
dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta

168
foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii.
Înainte de a judeca o persoană şi de a-i pune o etichetă, ar trebui să ne gândim ceva mai mult la ceea ce se
ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalţi. Aşadar, părinţii au o foarte
mare influenţă asupra copiilor în primii 7 ani de viaţă, când le transmit celor mici propriile valori pe care
urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde îşi vor asuma alte obiceiuri noi.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

169
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA GRĂDINIȚĂ

PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR: MOCANU ELENA

GPN ,,IOAN ATANASIU “ LIPNIȚA
JUD. CONSTANȚA
În această lume aflată într-o permanentă schimbare, părinții, cadrele didactice și comunitățile locale
se străduiesc să sprijine sistemele de îmbunătățire a educației cu scopul de a-i ajuta pe copii să se dezvolte.
Pentru ca acest lucru să se realizeze este nevoie de implicarea familiei în educație. Familia este prima școală
a viitorului cetățean, iar între cei doi factori educativi trebuie să existe o legătură permanentă care se poate
realiza prin diferite forme de colaborare care nu se cer neapărat spectaculoase, dar ele fac parte integrantă
din procesul educațional.
După cum bine se știe, familia reprezintă factorul primordial în educare aunui copil și educația începe
în familie, de aceea legătuira dintre grădiniță și mediul familial va trebui să se întrepatrundă.
O relație majoră grădiniță-familie are în vedere cunoașterea stării de sănătate a copilului și procesul
de învățare, echilibrul dintre efort și jocul ca divertisment, cauzele medicale care duc la dificultăți școlare,
cauzele rămânerii în urmă și influența lor asupra încrederii copilului în învățătură.
Cauzele unor eșecuri școlare sunt multiple, dar grădinița/școala are sarcina de a le depista și de a
interveni, uneori, când este cazul, în situațiile delicate. Un sfat la timp, o îndrumare competentă, vizita la
domiciliu sunt mijloace care pot da rezultate favorabile în creșterea randamentului școlar.
S-a observat că există o strânsă legătură între randamentul superior al copiilor și prezența activă în
grădiniță a părinților și invers. Sunt cazuri când copii cu multiple posibilități evoluează lent deoarece familia
nu prezintă interes. Dezinteresul părinților față de activitățile copilului nu numai că atrofiază voința
acestuia, dar îl și jignește. Sau, din cauza slabei exigențe manifestate de familie privind dezvoltarea
deprinderilor la unii preșcolari, randamentul școlar este tot mai mult stopat de preocupări extrașcolare, își
folosesc timpul liber în mod haotic, televizorul și calculatorul se transformă, în prea mare măsură, în
divertisment, controlul părinților nu este eficace, iar aceștia sunt nemulțumiți, dar rezultatele slabe la
învățătură le pun pe seama grădiniței/școlii. De asemenea, există și părinți care supraaglomerează copiii
obligându-i să coloreze sau să scrie cât mai mult, ceea ce determină un randament slab al memoriei,
nervozitate, irascibilitate. Se întâlnesc și cazuri când unii părinți sunt permanent nemulțumiți de dezvoltarea
copiilor la învățătură, deși aceștia au rezultate bune. Acești părinți nu știu să dea satisfacție copilului
inspirându-i teamă, făcându-l să pară timorat la activitate. Astfel, stabilirea unui acord deplin între cerințele
grădiniței și ale familiei este o condiție fundamentală a bunelor rezultate.
Prin întâlnirile cu părinții, prin dialogurile profesor/educator-părinte se urmărește precizarea modului
de supraveghere a copilului, urmărirea metodelor de învățare, verificarea frecvenței la activități. Părinții
pot susține învățarea acasă prin implicarea în grădinițele în care studiază copiii lor, încurajându-i pe aceștia
să participe la activități, susținându-le interesul pentru toate disciplinele și lărgindu-și propriile abilități
parentale.
Deci, ca primi educatori ai copiilor lor, familiile trebuie să elaboreze un program zilnic pentru
activități, să fie disponibili să le răspundă la întrebări și să discute cu ei despre ceea ce și-au însușit, să
citească împreună, să păstreze legătura cu grădinița, să-i laude pe copii și să le aprecieze efortul, să-i
încurajeze să persevereze. Ei joacă un rol dominant în influențarea încrederii și motivației copilului de a
deveni un individ de succes.
Ca profesor învățământ preșcolar, am urmărit să-i atrag pe părinți în jurul grădiniței și să devină
colaboratori activi ai dascălului, să cunoască scopul și sarcinile, metodele educative, să devină conștienți
de răspunderea pe care o au în fața societății.
Am folosit o varietate de forme și metode precum ședințele cu părinții, lectoratele cu părinții,
consultațiile și convorbirile în grup sau individuale, fișele de dezvoltare ale copiilor.
În cadrul ședințelor cu părinții, m-am străduit să leg munca educativă a acestora de sarcinile activității
instructiv-educative din grădiniță. De asemenea, m-am ocupat de organizarea muncii în familie, de

170
alcătuirea și respectarea regimului zilnic, de atragerea părinților în supravegherea timpului liber al copiilor.
În acest sens, am dezbătut în cadrul unui lectorat tema Un regim de viață rațional.
În convorbirile cu părinții este foarte important tonul folosit de profesor. Nu am fost niciodată un
acuzator al copiilor pentru a nu declanșa în părinți reacția de apărător al acestora, fapt care face imposibilă
colaborarea cu familia. Am căutat ca părinții să vadă că le întind o mână prietenească pentru ca prin eforturi
comune copilul lor să ajungă în rândul celor mai buni.
De asemenea, la orele de consiliere, cât și în cadrul ședințelor cu părinții am dezbătut teme ca: Vă
cunoașteți copilul?, Rolul mamei, Rolul tatălui, Meseria de a fi părinte, Frumusețea comportării, Ziua mea
de lucru, Copilul față în față cu părinț
Deci, factorii care contribuie la formarea personalității tânărului sunt familia și grădinița/ școala.
Astfel, familia constituie cadrul social în care copilul, și apoi tânărul se află într-un riguros raport de
dependență materială și spirituală până în momentul în care, odată pregătit pentru profesie și muncă, își
poate dobândi singur mijloacele de existență, iar grădinița este principalul factor instructiv-educativ care
pregătește tânărul pentru viață, îi asigură un bogat bagaj de cunoștințe.
Familia trebuie să se alăture eforturilor educative făcute de grădiniță pentru că altfel ceea ce se
clădește cu ajutorul grădiniței se dărâmă în cadrul familiei, iar cel care suportă consecințele este copilul a
cărui formare și intruire va fi frânată.
În cadrul formelor de colaborare realizate la grupa mare am observant ,,pe viu” relația dintre copii și
părinți, am putut observa anumite hobby-uri, preferințe sau talente ale familiei, precum și modul în care
părințiiîși cunosc copiii. părinții au avut șansa de a deveni participanți la educație, prin implicarea afectivă
și prin emoțiile trăite alături de copiii lor;au avut prilejul de a sta foarte aproape de copii, de ai înțelege mai
bine, să-i observe, să vadă cum se comportă aceștia în colectiv. Participând afectiv și efectiv la activitățile
grădiniței, părinții nu vor mai vedea doar funcția socoală a acesteia, de supraveghere a copiilor atunci când
ei lipsesc de acasă, ci vor conștientiza că ea desfășoară un proces instructiv-educativ bine fundamentat și
organizat.
În concluzie, dezvoltarea psihică și fizică a copilului la această vârstă depinde în mare măsură și de
cadrele didactice, dar și de părinți și de aceea e nevoie de parteneriat educațional în favoarea creșterii
adecvate a copiilor.
Așadar, să reflectăm asupra apelului adresat de celebrul J. J. Rousseau: Educatori, învățați să vă
cunoașteți copiii!

Bibliografie
Pescaru-Băran, A. - Parteneriat în educație familie-școală-comunitate, Editura Aramis, București,
2004
Nicola, I. - Tratat de pedagogie școlară, Editura Aramis, București, 2003

171
 FAMILIA, FACTOR DETERMINANT AL EDUCAȚIEI

MOCANU EMILIA SIMONA,

COLEGIUL TEHNIC ,,GENERAL GHEORGHE MAGHERU”, TG-JIU
Funcţia educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, a sentimentelor.
Rolul familiei este fundamental în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si
estetic. Atmosfera afectivă din familie are o influență hotărâtoare asupra dezvoltării psihice în mica
copilărie. În primii ani de viață copilul răspunde la tot ce se întâmplă în jur prin reacții emotive care vor
determina direcționarea activității și atitudinilor de mai târziu. Năzuințele copilului se formează în mica
copilărie prin exemplul celor din jur. În familie copilul învață limbajul și comportamentul social, își
formează aspirații și idealuri, convingeri și aptitudini, sentimente, trăsături de voință și caracter. Întotdeauna
ambianța, climatul din familie influențează, în raport cu natura sa, personalitatea copilului. Marele pedagog
John Locke, convins de puterea exemplului în familie, afirma: "Nu trebuie să faceți în fața copilului nimic
din ceea ce nu vreți să imite. "
Zestrea de echilibru relaţional şi adaptativ pe care copilul o moşteneşte din tiparul reprezentat de
familia sa este cea mai sigură investiţie pe terenul viitoarei lui personalităţi asigurându-i detenta realizării
de sine şi a succesului în general. Din contră, dacă este crescut într-un climat tensionat, conflictual, instabil,
copilul se poate inhiba ba chiar se poate maturiza afectiv şi conjunctiv. Urmarea este, fie o puternică
motivaţie prosocială de evitare a tot ce se aseamănă cu cele trăite acasă, fie într-o motivaţie antisocială ca
expresie a nevoii de pedepsire a celor din jur, de răzbunare permanentă, de ură, rezultat al frustrărilor
afective acumulate în primii ani de viaţă.
Încă de când copilul formulează primele propoziţii simte nevoia să transmită părinţilor
"evenimentele" din viaţa sa. Dacă părintele va fi mereu ocupat, neatent, obosit, neavând dispoziţia
sufletească nici timpul necesar să îl asculte pe copil, firul comunicării se rupe iar copilul se va simţi neglijat,
respins în aşteptările sale. Va căuta răspunsuri în altă parte sau nu va mai căuta deloc. Numai fiind aproape
de sufletul copilului, pătrunzând în gând şi luând parte la preocupările acestuia, părintele devine
confidentul, sfătuitorul, punctul de rezistenţă şi încredere al copilului sporind şansele unei iubiri reciproce
şi unui respect necondiţionat.
Iubirea unui părinte, adesea în exces şi inexplicabilă nu poate justifica erorile de comportament şi de
atitudine în raport cu copilul, mai ales că ele decurg din impasul relaţiilor părinte-copil, părinte cu el însuşi,
părinte cu partenerul de viaţă. Dacă într-o familie se cultivă nesăbuit dorințele, pretențiile copilului, dar se
neglijează dezvoltarea inițiativei, implicării personale în activitate, echilibrul, apar grave disfuncționalități
în relațiile copiilor cu cei din jurul său, instalându-se unele trăsături de caracter, precum: egoism, lipsa de
sensibilitate și atenție față de alții. Rolul părintelui în existența copilului este fundamental, dar numai în
măsura în care el găsește forța și secretul de a lansa pe traiectoria vieții un individ rezistent, puternic,
adaptabil, echilibrat, bun și, prin aceasta, predispus la o anume fericire. Părintele nu are dreptul și nu poate
să se substituie copilului său, pe care trebuie să-l perceapă de la bun început ca pe o ființă autonomă, rolul
său fiind acela de a-i facilita, stimula și consolida manifestarea autonomiei și eficienței sale umane.
Părinții realizează socializarea primară a copiilor lor, prin trei mijloace de influențare importante:
• reglarea directă a comportamentului copilului (de exemplu: încurajări, controlul efectuării temelor,
supravegherea executării sarcinilor primite etc. );
• comunicarea cu copilul (schimbul de informații, comunicarea de opinii, confidențe, etc. );
• cooperarea, participarea la activități comune (vizite, ieșiri, jocuri, etc. ).
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei și un punct comun pe care îl are aceasta cu
școala este orientarea școlară si profesională. Cei mai mulți părinți sunt bine intenționați în alegerea unei
școli sau unei profesii pentru fiul sau fiica lor. Dar, de multe ori, intențiile pozitive sunt sursa greșelilor lor
deoarece, acestea nu țin loc de competență și de pricepere. În societatea actuală, aflată în modificări
permanente de dinamică a relațiilor în familie, în care vechea structură a familiei nu mai reprezintă o
majoritate, apărând tot mai multe structuri de familie alternativă (familii reconstituite în urma divorțurilor,
familii monoparentale, copii proveniți din mai multe căsnicii etc). În aceste condiții, părinții se simt

172
incompatibili cu modelele de identificare pentru copiii lor, motiv pentru care lasă în sarcina școlii întreaga
responsabilitate. Educaţia dată de părinţi copiilor influenţează enorm viaţa acestora care vor deveni
adolescenţi, tineri, adulţi, dar nu atât conţinutul educaţiei, cât mai ales maniera de realizare a acesteia. A fi
părinte nu mai este doar o calitate dată de vârsta şi înţelepciunea acesteia, ci devine tot mai mult o
responsabilitate care cere cunoştinţe şi competenţe.
Familia este grupul cel mai important din toate grupurile sociale deoarece ea influențează și
modelează persoana umană. Cercetările care vin din psihanaliză, psihologia socială și sociologie susțin că
familia este: adevăratul laborator de formare a persoanei.

BIBLIOGRAFIE
1. Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de A la Z, Mic dictionar al vieții de familie, Editura Științifică,
București, 1991
2. Stănciulescu, E., Sociologia educației familiale, vol. I, Editura Polirom, Iași, 1998

173
 IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ
STUDIU DE SPECIALITATE

PROF. MOCOFAN SIMONA-ANDREEA

GRĂDINIȚA CU P. P. NR. 20
DROBETA TURNU SEVERIN
Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc,
te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de
acasă.
Dar educaţia primită în cei șapte de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Științific vorbind familia este un factor important și de răspundere al educației.
Părinții o conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.
Da, într-adevăr, familia poate fi acea cărămidă care clădește baza societății, dar nu trebuie să uităm
că tot din această bază a societății fac parte încă niște lucruri tot atât de importante și semnificative cum ar
fi pilonii vieții.
Oare nu pilonii vieții, cei care sunt străbunicii, bunicii și la rândul lor părinții noștri, sunt acei fără de
care noi, tinerii, singuri nu vom putea forma o familie sănătoasă, unită, inteligentă, cu tradiții.
Familia exercită o influență deosebit de adancă asupra copiilor, ea fiind cea care răspunde de
satisfacerea trebuințelor elementare ale copilului și mai ales de protecția lui. Acțiunea educativă din familie
trebuie și are întotdeauna un caracter intențional, urmărind o anumită finalitate - formarea personalității
copilului pentru integrarea lui în societate.
De la familie copilul învață să iubească munca, țara și libertatea și să respecte legile țării.
Copiii trebuie educați în așa fel încât să realizeze că libertatea individuală nu se poate realiza decît în
cadrul libertății colective, generale, ca munca și respectul față de ceilalți constituie o obligație fundamentală
a fiecărui cetățean. Pentru a-și educa bine copilul, părinții nu trebuie să considere niciodată că acesta ar
avea unele particularități psihice nemodificabile, iar daca observă unele devieri de la normal ale copilului,
nu trebuie să aștepte pasivi ca timpul și natura să le rezolve. Părinții trebuie să intervină activ, organizând,
dirijând și orientând viața psihică a copilului în cazul oricărei abateri de la normal.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective,
motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa
această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul
în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea,
sinceritatea, decența în vorbire, ordinea, cumpătarea, grija față de lucrurile încredințate.

BIBLIOGRAFIE
1. Bătrînu, E.. Educaţia în familie. Bucureşti: Editura Politică, 1980.
2. „ Cum să ne creștem copiii?”, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012
3. Cucoş, C. (coord. ) Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice. Ediţia a
III-a revăzută şi adăugită. Iaşi: Editura Polirom, 2009.

174
 MANAGEMENTUL PROBLEMELOR DISCIPLINARE

PROF. INV. PRIMAR MOFLIC ANCUTA

Acestea se referă la tehnicile necesare rezolvării problemelor de disciplină a clasei.

1. Aprecierea simţului de răspundere

• Profesorii pot monitoriza comportamentul elevilor, pot vedea dacă acesta corespunde aşteptărilor şi
dacă elevii dovedesc simţ de răspundere. Profesorul trebuie să păstreze contactul vizual cu clasa (s-o
„scruteze” frecvent), să se mişte prin clasă în timpul lucrului independent, apreciind efortul susţinut al
elevilor sau comportamentul deosebit al acestora.
• Profesorul poate aprecia comportamenul adecvat prin zâmbet, înclinarea aprobativă a capului,
laude, remarci compatibile cu vârsta elevilor, în mod frecvent. Comportamentul responsabil al acestora
poate fi consemnat în scris, prin notificări adresate direct elevului sau părinţilor/supraveghetorilor,
incluzând certificate de merit. De asemenea, profesorul poate să arate aprecierea dând elevului sarcini
suplimentare şi lăudându-l pentru eforturile lui zilnice. Exemple: „Kevin, ai simţ de răspundere. Văd că eşti
atent şi interesat. ” „Jarod, intervenţia ta ne-a ajutat să înţelegem mai bine problema”.
2. Corectarea comportamentului iresponsabil sau neadecvat
• Profesorul aduce la cunoştinţă elevilor un număr de acte comportamentale neadecvate (observabile
de către aceştia) care pot interveni pe parcursul unei zile. Profesorul trebuie să determine dacă aceste
comportamente pot fi controlate prin ignorare, măsuri ulterioare de corecţie etc. Măsurile potrivite trebuie
aplicate cu calm, fermitate şi obiectivitate. Elevii trebuie înştiinţaţi de la început care sunt măsurile cărora
vor fi supuşi în cazul comportamentului neadecvat (în spaţiul şcolii măsurile includ ignorarea, controlul
proxemic, admonestarea verbală blândă, aluzii şi avertismente, exemplele pozitive, tehnica „timpului
datorat”, eliminarea). Profesorul trebuie să se asigure că măsura corectivă este adecvată comportamentului
care a cauzat-o.
3. Ignorarea
• Profesorul trebuie să ignore un elev care poate reacţiona negativ la admonestarea verbală blândă sau
al cărui comportament neadecvat nu lezează desfăşurarea orei. Profesorul trebuie să găsească ocazii pentru
a da exemple de comportamente responsabile şi iresponsabile, să interacţioneze pozitiv cu elevul şi să
ignore constant limbajul verbal sau corporal neadecvat.
4. Controlul proxemic
• Profesorul se deplasează în spaţiul elevului pentru a-i supraveghea comportamentul.
5. Admonestarea verbală blândă
• Această metodă se aplică atunci când elevul nu realizează că are un comportament neadecvat.
Profesorul se va adresa individual elevului în cauză, însoţind admonestarea blândă cu exemple de
comportament pozitiv alternativ. Ex.: „Andreea, trebuie să vizionezi acest film. Aminteşte-ţi care e regula
noastră – Fii gata să înveţi”
6. Amânarea
• Amânarea intervine când un elev încearcă în mod insistent să atragă atenţia asupra propriei
persoane. Ex.: „Sonia, dacă ai o plângere, o discutăm la momentul potrivit”. „Monica, ai început să vorbeşti
fără rost. Notează-ţi ce ai de spus şi aşteaptă până vei primi răspunsul la timpul cuvenit”
7. Aşezarea diferenţiată a elevilor în clasă
• Profesorul trebuie să aşeze mai aproape de catedră/tablă pe cei care au probleme de acuitate
vizuală/auditivă sau pe cei care necesită mai multă asistenţă. De asemenea, aranjamentul trebuie să ţină
seama şi de aptitudinile elevilor.
8. Tehnica „Timpului datorat”
• Aceasta tehnică se aplică în cazul în care timpul irosit în clasă din cauza comportamentului
neadecvat al elevului trebuie recuperat de acesta în timpul lui liber. Se fixează intervale mici de timp pentru
fiecare abatere. Profesorul trebuie să decidă care va fi activitatea elevului în intervalul de „timp datorat”.
Ex.: „Vanesa, trebuie să asculţi când altcineva vorbeşte”. Dacă elevul continuă să vorbească, profesorul îi
comunică: „Vanesa, ne eşti datoare două minute

175
 9. Eliminarea
• Eliminarea în spaţiul clasei, într-un loc special desemnat. Profesorul stabileşte dinainte durata
eliminării, astfel ca aceasta să fie compatibilă cu vârsta/nivelul elevului; se foloseşte un cronometru pentru
a urmări respectarea intervalului de către elev; elevii de vârstă mică trebuie însoţiţi până la locul respectiv;
dacă elevul are acelaşi comportament după ce revine la loc, va fi trimis înapoi; profesorul trebuie să
pregătească un formular care va trebui completat de elev, cu scopul ca acesta să reflecteze asupra propriului
comportament; de asemenea, va purta o discuţie coerentă cu elevul.
10. Înştiinţarea părinţilor/supraveghetorilor
• Părinţii/supraveghetorii vor fi înştiinţaţi cu privire la comportamentul elevului şi li se va sugera să
inducă acestuia un comportament responsabil. În orice caz, metoda nu poate fi aplicată în cazurile de
comportament neadecvat „cronic”.
11. Angajamentul scris
• Angajamentul scris reprezintă o soluţie cooperantă pentru rezolvarea problemelor disciplinare în
cazul în care măsurile de mai sus nu sunt eficiente; angajamentul include aşteptările profesorului (clar
formulate), consecinţele negative ce decurg din comportamentul elevului, precum şi intervalul de timp în
care se aşteaptă remedierea. Profesorul trebuie să-i înveţe pe elevi cum se alcătuiesc aceste angajamente şi
să-i ajute să aleagă şi să administreze singuri posibilele consecinţe şi măsuri.
12. Stabilirea regulilor de comportament în afara clasei
• Dacă elevii sunt puşi să supravegheze activităţile din pauză, se vor mândri că sunt trataţi ca nişte
adulţi. Cei care încalcă regulile trebuie să suporte consecinţele. Profesorul stabileşte o listă de tipuri de
comportament în spaţiul respectiv (acceptabil şi neacceptabil) şi o listă de măsuri în cazul nerespectării
regulilor. Profesorul trebuie să identifice modalităţi de permanentizare a supravegherii pe holuri şi să ofere
un feedback pozitiv elevilor când comportamentul acestora s-a îmbunătăţit.
13. Măsurile coercitive.
• Acestea trebuie utilizate cu grijă, deoarece sunt considerate intervenţii radicale. Trebuie aplicate pe
termen scurt şi planificate în raport cu tipul de comportament rezistent la alte soluţii mai simple.

176
 PARTENERIATUL ȘCOALĂ – FAMILIE ÎN EDUCAȚIA TINERILOR

MOGOȘ MARINELA- SECRETAR ȘEF

LICEUL CU PROGRAM SPORTIV VASLUI
Jan Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”, considera că la naștere, natura înzestrează
copilul numai cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”, ele devin un bun al fiecărui om numai
prin educație. Rezultă că în concepția sa, educația este o activitate de stimulare a acestor „semințe”, și
implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul ”nu poate deveni om decât dacă este educat”.
Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile
native pentru virtute ale acelora care dispun de ele. ”
Piatra de temelie a educației este comunicarea eficientă și constituie o caracteristică obligatorie atât
în familie cât și în mediul școlar
Școala asigură transmiterea valorilor culturale și morale, la constituirea premiselor pentru noi
schimbări sociale și continua educația din familie.
Formarea adolescenților nu presupune doar transmitere de informații, accentual punându-se pe
educația intelectuală și transmiterea de cunoștințe.
Creşterea eficienţei activităţii educative desfăşurate cu elevii se realizează prin asigurarea unei
depline unităţi de acţiune a tuturor celor implicali: şcoală, familie, comunitate.
Accentual trebuie pus pe dezvoltarea individuală a copilului și pe dobândirea deprinderilor
necesare pe tot parcursul vieții: comunicare, motivație și autosugestie. Copilul face totul din plăcere
atunci când este stimulat și încurajat. Școala este elemental de legătură între elev și societate, contribuind
la dezvoltarea unei concepții despre lume și a unei identități civice concordante cu valorile perene ale
comunității.
Tânărul are nevoie de o formare completă a personalității și va căuta modele adulte din mediul său.
Fără implicarea și sprijinul consistent al familiei, eficacitatea acțiunii școlii este redusă, mai ales la vârsta
adolescenței când tentațiile sunt multiple. Elevul are nevoie de un model social, model care va fi căutat
printer profesori, colegi, angajații școlii, angajații altor instituții, etc.
Școala își propune educarea viitorilor absolvenţi în spiritual vocaţiei de cetăţeni europeni, deschişi
dialogului şi toleranţei, responsabili de propria formare, pregătiţi să facă faţă schimbărilor şi învăţării pe tot
parcursul vieţii.
Secretariatul unității de învățământ este considerat interfața instituției cu personalul angajat, elevii,
părinții și persoane din afara ei. Un element important în activitatea compartimentului secretariat îl
reprezintă abilitatea de a lucra și de a comunica cu oamenii.
Educația se face pas cu pas iar valorile transmise de familie sunt îmbunătățite și variate la școală. Este
știut faptul că prin atribuţiile specifice, secretarul se află în contact permanent nu doar cu lucrătorii din
unitate, ci şi cu un număr mare de persoane din afară unităţii (elevi, părinți, persoane care cer diferite relaţii,
vizitatori). Comunicarea cu elevii și părinții se realizează prin intermediul diriginților, prin multiplicarea și
afișarea informațiilor dar și prin dialog. Comunicarea trebuie să fie clară și coerentă astfel încât elevii și
părinții să se simtă încurajați să solicite sprijin pentru realizarea nevoilor lor. Acest lucru va pozitiva
comunicarea elevilor cu școala și îi va motiva să se implice mai târziu ca cetățeni în viața comunității. Este
esențial în comunicare să se folosească un limbaj civilizat și politicos, un ton cald, astfel încât părinții și
elevii să poată avea încredere că informația este corectă și există disponibilitate pentru rezolvarea
problemelor lor.
Prin urmare, având în vedere că adolescența este considerată o perioadă decisivă pentru formarea
tinerilor iar aceștia au tendința de a se construi pe sine în mod diferit față de părinții lor, se accentuează
necesitatea de a avea o atenție sporită în comunicarea cu aceștia pentru a le creiona modele pentru viața de
adult.
Așadar, stă în puterea noastră, a fiecăruia dintre noi, printr-o strânsă colaborare, să contribuie la
maximizarea eficienței muncii educative.

177
 În activitatea de secretariat predomină procesele informaţionale şi decizionale, informaţia oferind
suportul pentru decizia managerială, iar comunicarea de informaţii şi de decizii ocupând o pondere
importantă într-o instituţie.
Educația îmbunătățește șansele de reușită ale unui individ în viață și ajută la combaterea sărăciei. De
asemenea, educația are un rol esențial în dezvoltarea unei țări, determinând comportamentul oamenilor,
modul de gândire al cetățenilor, dar și calitatea sistemelor politice și sociale ale statului.

Bibliografie:
1. Ghid ”Participarea elevilor în școală și în comunitate”- de Luciana Simona Velea, Nicolae
Toderaș, Mihaela Ionescu-2006, București
2. Responsabilitatea profesorului în formarea moral-afectivă a tinerilor”-raport de cercetare, Autori:
Dan Badea, dr. Speranța Farca, dr. Simona Velea, București 2011
3. Manual de secretariat și asistență managerială- coordinator Adina berciu Drăghicescu, 1996,
București

178
 ~EDUCAȚIA PLEACĂ DE LA CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ~

PROF. ÎNV. PREȘC. MOIȘ MĂRIOARA VICTORIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 10, SIGHETU MARMAȚIEI
Dacă procesul de învățământ începe cu prima zi de școală, educația începe din prima zi de viață a
copilului. Educația este un proces continuu, care se desfășoară treptat și care trebuie să țină pasul cu fiecare
etapă de dezvoltare din viața copilului.
”Totul pleacă de la cei șapte ani de acasă!” Această expresie definește tot bagajul de cunoștințe,
deprinderi, comportamente și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață petrecuți în sânul familiei.
Această perioadă de timp este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul
are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor
comportamente și atitudini. Copilul este pregătit să primească informații, de aceea este important cum sunt
transmise aceste informații, de către cine și mai ales ce conțin aceste informații. Se numesc cei șapte ani de
acasă deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, iar membrii ei au cea mai mare influență
asupra lui. De aceea familia reprezintă factorul primordial și decisiv în educația copilului și definește în
buna măsură viitorul adult. Familia este nucleul în care copilul se formeaza ca OM!
Părinții sunt primii educatori din viața copilului, fapt recunoscut în pedagogie înca de la Comenius,
care în prima carte de educație a copilului, consideră că educația primită de acesta până la vârsta de șapte
ani, este determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară. Începând din primii ani de viață, copilul preia de la
cei din jur gesturi, atitudini, limbajul, exemple de comportament. Prima relație a copilului cu lumea
exterioară este cea cu familia. Aceasta îi oferă copilului primele informații despre lumea care-l înconjoară,
primele norme și reguli de conduită, dar și climatul socio-afectiv. Acest tip de relație este hotărâtoare în
dezvoltarea personalității, nu numai prin faptul că ea este primordială și se menține pe toată durata vieții,
dar și prin faptul că familia mediază și condiționează comunicarea și interacțiunea cu celelalte componente
sociale, în special cu școala.
Copilul, în primii ani de viață este dependent de părinți, iar aceștia nu trebuie să fie preocupați doar
de latura fizică a îngrijirii lui, ci să aibă în vedere educația psiho-socială, corelând posibilitățile fizice cu
cele psihice. Educația în familie pune bazele dezvoltării psihice a copilului, iar educația sa la nivel psihic
trebuie să urmărească pas cu pas evoluția fizică, urmărindu-se concomitent educația intelectuală, morală în
scopul formării caracterului. Cel mai important rol în evoluția psihică a copilului îl au exemplele pozitive
din familie, deoarece la această vârstă, rolul exemplului este foarte important. În familie copilul își face
primele impresii despre lume și viață, despre fenomene din natură și societate. Astfel, prin comunicarea
continuă cu membrii familiei, el își însușește limbajul, care cu timpul devine un puternic instrument al
dezvoltării sale psihice. Părinții vor fi atenți la felul cum pronunță copiii cuvintele, le vor corecta vorbirea,
le vor îmbogății vocabularul, îi vor învăța să se exprime corect și coerent. Părinții trebuie să acorde o mare
atenție întrebărilor copiilor, semn sigur al dezvoltării lor intelectuale, al manifestării active a setei de
cunoaștere, a curiozității lor cu privire la originea lucrurilor din jur. În familie, copiii își însușeșc primele
cunoștințe, își formează primele reprezentări și dobândesc experiențe morale. Părinții îi învață de timpuriu
pe copii să înțeleagă ce este "bine"și ce este"rau", ce este "permis"și ce este "interzis". Pentru unele fapte
și acțiuni, copiii sunt încurajați și lăudați, iar pentru altele sunt dojeniți de către părinți.
Deprinderile de comportare civilizată, atitudinile copilului față de alții exprimă de fapt atmosfera
morală în care el a fost crescut în familie, sfaturile și îndemnurile pe care le-a primit de la părinți, exemplul
personal pe care i l-au dat prin atitudinile și faptele lor de conduită. Unii părinți nu înteleg că adesea copilul
este incorect nu pentru că ar vrea să se abată de la reguli, ci pentru că nu știe cum trebuie să se comporte,
nu dispune de experiența morală necesară, nu cunoaște cerințele față de comportarea lui. Desigur, părinții
își iubesc copii, le poartă de grijă, muncesc pentru ei și participă la toate bucuriile și supărările lor. Dar
această dragoste nu trebuie să fie oarbă. Părinții care se manifestă astfel față de copiii lor, îi scutesc de orice
efort, le satisfac toate capriciile, nu se bucură de nici un fel de respect și autoritate în fața acestora.
Experiența educației în familie arată că acolo unde copii sunt scutiți de orice fel de griji și eforturi, ei devin
egoiști, nu-și iubesc cu adevărat părinții, se înstrăinează de ei și nu le dau o mână de ajutor atunci când se

179
întâmplă să treacă prin unele încercări. Așa cum ne creștem și ne educăm copii, așa cum ne comportăm noi,
așa vor trăi și se vor manifesta pe viitor aceștia. Copii cresc și se formează în viață într-un univers pe care-
l creează părinții.
În concluzie, familia are misiunea de a realiza o dezvoltare armonioasă a tuturor capacităților fizice,
mintale și afective ale copilului, trebuie să canalizeze interesul și înclinațiile și să-l ajute să-și formeze
încetul cu încetul adevărata lui personalitate. De aceea cei șapte ani de acasă reprezintă oglinda educației
pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei și arată cât de manierat este copilul în
interacțiunile cu ceilalți.

180
 PARTENERIATUL GRĂDINȚĂ – FAMILIE,
UN COPIL CU ȘAPTE ANI DE ACASĂ

PROF. ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR MOISA ANGELA-LUMINIȚA

G. P. N MOLDOVA-SULIȚA, SUCEAVA
Astăzi, ca și altă dată, auzim destul de des ”Tu nu ai șapte ani de acasă”. De câte ori s-a întâmplat să
aud această expresie, mi-a venit în gând faptul că nu prea mai există acei șapte ani de acasă. Copiii sunt
înscriși la grădiniță de la trei sau chiar doi ani și cam de aici se întrerupe în multe cazuri educația de acasă.
Părinții în perioada actuală sunt foarte ocupați fie cu serviciul, fie cu activitățile gospodărești, fie sunt
preocupați de televizor și internet și lasă educația copilului pe seama grădiniței. De foarte multe ori noi,
educatoarele, suntem apelate ”mama” deoarece petrecem mai mult timp cu prichindeii și noi le ”deschidem”
ochii și mintea.
În frecventele întâlniri cu părinții am discutat despre modul în care își petrec timpul cu copilul, cum
organizează activitățile copilului în fiecare zi, și nu mică mi-a fost mirarea când marea parte a părinților
mi-au relatat ca de cum ajunge acasă de la grădiniță, copilul petrece mult timp la televizor ( la desene
animate), pe telefon sau pe tabletă și în general se joacă singur sau în cazuri fericite cu frații mai mari.
Părinții sunt cei care asigură hrana și toate cele necesare copilului, dar nu se joacă, nu povestesc și nu
organizează activități cu copilul.
La fiecare început de an școlar, în chestionarele distribuite, există întrebările ”Cât timp petreceți zilnic
cu copilul?” și ” Ce activități organizați cu copilul?”. Dacă la început de an este menționată o perioadă
destul de acceptabilă, pe parcursul anului acest timp petrecut cu copilul scade semnificativ, deoarece părinții
consideră că din moment ce copilul merge la grădiniță, educatoarea se va ocupa de educația lui.
Însă mediul familial este locul central al copilului, universul său social și afectiv. Copilul este
influențat atât de factorii pozitivi cât și de cei negativi, care sunt exercitați asupra lui. La vârsta preșcolară,
copilul copie comportamente și atitudini ale părinților, care vor avea un rol important în formarea
personalității lui.
După familie, grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate. Aici copilul face
cunoștință cu diverse tipuri de activități și obiecte, se formează diverse relații sociale de grup. În perioada
preșcolarității copilul începe, treptatat să-și formeze începutul personalității. El trăiește prima experiență în
colectivitate, alta decât familia lui. Educatoarea se preocupă de socializarea preşcolarului prin integrarea în
mediul grădiniţei. Ea observă cum se comportă copilul atât în grădiniță cât și în afara ei, prin organizarea
activitățior extracurriculare, putând acționa diferențiat astfel încât să fie un factor important în dezvoltarea
personalității copilului.
Pentru a răspunde standardelor impuse de comunitate în ceea ce priveşte valorile şi responsabilităţile
familiei, vis-a-vis de personalitatea copilului, este nevoie să organizăm consilieri individuale cu părinţi.
Astfel, se pot comunica părinţilor concluziile observaţiilor făcute, atrăgându-le atenţia asupra părţilor bune
ale personalităţii copiilor, dar şi asupra aspectelor ce trebuie înfrânate, stopate, ori călăuzite spre altă
direcţie.
Parteneriatul grădiniţă-familie se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi grădiniţa.
Toţi părinţii au nevoie de informaţii de bază referitoare la copiii lor. Părinţii trebuie să fie la curent cu
progresele copilului lor, dar şi cu percepţia pe care o are grădiniţa despre calităţile şi problemele copilului.
Educatoarea va sugera acestora modul în care îşi pot ajuta copiii acasă, modul în care trebuie să se implice
în vederea formării valorilor morale ale copilului.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie cunoaşte numeroase forme în care activitatea propusă
conduce la creşterea şi educarea copilului prin armonizarea celor doi factori educativi: şedinţe cu părinţii –
în care sunt prezentate principalele aspecte ale activităţii grădiniţei; mese rotunde; panoul știrilor – afişarea
diverselor materiale pe teme de educaţie, expoziții cu aspecte din activitatea copiilor; vizitarea grădiniţei
de către părinţi; participarea la proiecte și activităţi în care părinții să fie parteneri cu copiii, plimbări,
excursii, serbări.

181
 Educația în grădiniță nu va avea rezultate bune, dacă nu se va sprijini şi nu va colabora cu familiile
copiilor, și dacă familia nu va continua educația din grădiniță.
În concluzie, putem spune că reuşita privind formarea personalității copilului, un copil cu șapte ani
de acasă, depinde de o colaborare strânsă dintre cei doi factori educaţionali de bază: grădiniţa şi familia.

182
 IMPORTANȚA PARTENERIATULUI GRĂDINIȚĂ- FAMILIE ÎN
EFICIENTIZAREA SOCIALIZĂRII LA PREȘCOLARI

PROF. MOISE AURELIA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT DUMBRAVA MINUNATĂ,
SLOBOZIA
Grădinița și familia sunt doi factori primordiali în educația copiilor. În grădiniță se pun bazele unei
personalități care mai târziu va fi parte integrantă a unei societăți a cărei cerințe se diversifică în permanență.
Grădinița trebuie să găsească o punte de legătură cu familia, prezentând părinților noi căi spre educație în
beneficiul copiilor.
Educatoarele, care preiau copiii, sunt de multe ori asaltate cu întrebări și cereri ale familiei care
exprimă dorința de a deține în continuare controlul situației, fiind ocrotitori, grijulii, uneori marcându-se
prin impulsul de a verifica toți factorii care acționează asupra copiilor lor: de la condițiile materiale, la
modul în care personalul relaționează cu cei mici. Orice modificări în comportamentul copiilor, cu excepția
celor absolut pozitive, devin pentru unii părinți motive de îngrijorare, de suspiciune și ridică semne de
întrebare referitoare la influențele din grădiniță.
Pe de altă parte, cadrele didactice au nevoie, oricum, de sprijinul familiei copiilor, atât pentru a prelua
și dezvolta direcțiile de acțiune formativ-educative pe care le antrenează instituțional, cât și de a găsi
rezolvări concrete la necesități de diverse categorii: financiare, practic-aplicative, organizaționale sau
logistice. Toate aceste motivații conduc către necesitatea unui parteneriat real, activ, cu implicare susținută
a familiei, iar programul educativ să fie cunoscut și înțeles de către părinți și realizat printr-o colaborare
strânsă între instituția familială și cea preșcolară.
Parteneriatul educaţional se adresează în principal părinţilor şi profesorilor şi se referă la a acţiona în
acelaşi sens. Ceea ce hotărăşte familia trebuie să fie în acord cu măsurile şcolare, şi ceea ce face un părinte,
să nu fie negat de celălalt. Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanţi ai
evoluţiei individului. Copilul trebuie socializat şi modelat, iar fundamentarea personalităţii sale se
realizează, în mare măsură, în interiorul familiei acestuia, care concentrează primul său univers afectiv şi
social.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educativ. Acesta presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative între
factorii educaţionali. Parteneriatul educaţional se desfăşoară împreună cu actul educaţional. Procesul de
colaborare cu părinţii asigură atingerea scopului educaţional, şi anume de a obţine dezvoltarea globală a
copilului. Prin colaborarea părinţilor cu grădiniţa, aceştia pot completa, sprijini şi dezvolta personalitatea
copilului.
Un parteneriat reuşit implică: identificarea scopurilor, intereselor comune, utile partenerilor şi
comunităţii; găsirea modului optim pentru realizarea scopului propus; organizarea şi conducerea resurselor
disponibile pentru a atinge scopul propus; identificarea competenţelor persoanelor implicate în aceste
proiecte pentru a le putea folosi la maximum; combinarea eficientă a atitudinilor, abordărilor şi tehnicilor
diferite care se pot aplica diferitelor sarcini; utilizarea cu succes a schimbării în folosul instituţiei.
Parteneriatul educațional în practica școlară are ca destinație mai multe expresii, ca de exemplu:
parteneriat de colaborare, protocol de parteneriat, parteneriat de colaborare instituţională, acord de
parteneriat, acord-cadru de parteneriat pentru educaţie, protocol de colaborare, contract de parteneriat,
convenţie de parteneriat, proiect de parteneriat şi altele. Parteneriatul educaţional este forma de comunicare,
cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la nivelul procesului educativ. Acesta presupune o unitate de
cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative între factorii educaţionali.
Parteneriatul educaţional se desfăşoară împreună cu actul educaţional. Se referă la proiectarea,
decizia, acţiunea şi colaborarea dintre instituţii, influenţe şi agenţi educaţionali [7, p. 174 ].
Parteneriatul educaţional se realizează între: instituţiile educaţiei: familie, şcoală şi comunitate;
agenţii educaţionali: copii, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme educaţionale
(psihologi, consilieri psiho-pedagogi, terapeuţi etc. ); membri ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii,

183
educării şi dezvoltării copilului (medici, factori de decizie, reprezentanţii bisericii, ai poliţiei etc. ) [7, p.
176]. ”Scopul parteneriatului educațional grădiniță - familie este cunoașterea reciprocă a punctelor de
vedere, a opțiunilor partenerilor prin identificarea nevoilor grădiniței și ale copiilor, dar și implicarea
comună în satisfacerea acestor nevoi” [3, p. 43].
Parteneriatul educaţional se adresează în principal părinţilor şi profesorilor şi se referă la a acţiona în
acelaşi sens. Ceea ce hotărăşte familia trebuie să fie în acord cu măsurile şcolare, şi ceea ce face un părinte,
să nu fie negat de celălalt. H. Pierot sugerează că mediul familial ocupă un loc central în multitudinea
factorilor determinanţi ai evoluţiei individului. Copilul nu este un adult în miniatură, ci el este un ”candidat
la maturizare”, deosebit de receptiv la influenţele pozitive sau negative care se exercită asupra lui. Copilul
trebuie socializat şi modelat, iar fundamentarea personalităţii sale se realizează, în mare măsură, în
interiorul familiei acestuia, care concentrează primul său univers afectiv şi social.
G. Mauco precizează că la vârstele mici, adaptarea copilului se realizează prin imitaţie, acesta
raportându-se permanent la persoana adulţilor. Primul model oferit copilului este familia sa, iar calitatea şi
tipul relaţiilor copil-părinţi vor marca profund evoluţia viitoare a copilului. După familie, grădiniţa
constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate. Această instituţie î-l aşază într-un cadru nou
prin dimensiunile şi conţinutul său. Aici copilul ia cunoştinţă cu activităţi şi obiecte care-i stimulează gustul
pentru investigaţie şi acţiune, î-l provoacă să se exprime şi î-i propune, incipient, angajarea în relaţiile
sociale de grup [2, p. 256 ].
Copilul preşcolar începe să-şi definească treptat începutul personalităţii sale. În cadrul grupei el
trăieşte prima experienţă a vieţii în colectivitate, a vieţii sociale, alta decât familia. De la intrarea în grădiniţă
copilul realizează o adaptare la un anumit ritm al vieţii cotidiene. Este vorba de încadrarea şi respectarea
unui anumit program.
Activitatea cu părinţii, ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copilului în programul educativ din
grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respect de sine, încredere în competenţele lor.
Parteneriatul grădiniţă-familie se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi grădiniţă, la o
unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor, atunci când aceştia văd
educatoarea sfătuindu-se cu părinţii. Prin încheierea parteneriatelor cu părinţii, aceştia sunt încurajaţi să ia
parte la planificarea şi derularea programelor educative pentru copii, ceea ce implică o responsabilizare şi
o eficienţă sporită. Astfel, părinţii au posibilitatea să-şi cunoască mai bine copiii, modul lor de manifestare
în viaţa de grup, pot înţelege mai bine rolul lor educativ [2, p. 254].
Procesul de colaborare cu părinţii asigură atingerea scopului educaţional, şi anume de a obţine
dezvoltarea globală a copilului. Prin colaborarea părinţilor cu grădiniţa, aceştia pot completa, sprijini şi
dezvolta personalitatea copilului. O educaţie adevărată şi reală se fundamentează în familie şi se continuă
în grădiniţă şi şcoală. Pe de altă parte, tot ceea ce copilul învaţă în grădiniţă pierde din importanţă şi 146
eficienţă în condiţiile în care părinţii nu întăresc şi nu valorifică programul educativ desfăşurat în cadrul
grădiniţei. Datorită faptului că societatea în care trăim este într-o permanentă schimbare atât părinṭii cât şi
educatoarele trebuie să aibă în vedere o adevărată luptă cu mediul, să fie foarte atente la mijloacele pe care
le folosesc pentru a putea mijloci cu copiii, ei fiind foarte vulnerabili la această vârstă, iar influențele
negative sunt la tot pasul. Pentru a avea o relaţie activă şi pozitivă cu preşcolarii trebuie să ştim să le
descoperim trebuinṭele şi nevoile, pentru ca legăturile ce se stabilesc între preşcolari şi adulṭi să se bazeze
atât pe încredere dar mai ales pe respectul reciproc [4, p. 41].
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie poate duce la o educaţie solidă, fără pericol de eșec școlar mai
târziu. Preşcolaritatea reprezintă piatra de temelie a personalităţii în formare a copilului, iar prezenţa
familiei în cadrul grădiniţei va fi liantul între copil şi mediul necunoscut iniţial. Parteneriatul grădinița -
familie, acțiunile pe care aceştia le desfăşoară, continuarea de către familie activităților desfăşurate în
grădiniţă, nu fac decât să ducă la o mai bună formare a celui ce urmează a se forma pentru viaṭa de adult ce
o va avea, preşcolarul [5, p. 171]. Teoretic, fiecare copil trebuie să aibă şanse egale la educaţie. Considerând
grădinița ca principala instanţă de socializare a copilului, integrarea preşcolară reprezintă o particularizare
a procesului de integrare socială a copiilor prin formarea unor conduite şi atitudini, a unor aptitudini şi
calităţi favorabile acestui proces. Cadrele didactice sunt garanţii ale acestor rigori, ale spiritului care
veghează asupra diferenţelor, pentru a învăţa, a cunoaşte şi a înţelege ceea ce ne leagă, ceea ce ne face
asemănători, ceea ce ne apropie. Proiectul este un complex de activităţi specifice noi, programate în
conformitate cu un plan de activităţi, în scopul realizării unor obiective, într-un interval de timp definit, cu

184
ajutorul unor resurse umane, tehnice şi financiare, identificate ca atare la momentul elaborării propunerii
de proiect.
Grădiniţa este locul cu care intră în contact copilul, după familie, este locul unde ar trebui să se simtă
bine, unde să găsească linişte, căldură, dar şi plăcerea de a realiza activități instructive. De aceea noi,
educatoarele, încercăm să-l aducem în punctul în care să dorească grădiniţa, să se simtă valoros şi util în
spațiul acesteia. Prin activităţile desfăşurate, î-l determinăm pe micuţ să devină parte integrantă din întregul
numit „grupă”, în jurul lui dezvoltându-se o multitudine de acţiuni prin care el, fără să-şi dea seama,
acţionează şi obţine performanţe. Cu timpul, toate aceste acte, de multe ori făcute la îndemnul educatoarei,
devin pentru el rutine, devin automatisme – şi atunci putem spune că am atins un obiectiv foarte important,
integrarea. Totuşi, să nu uităm să-l ţinem sub observaţie mereu: dacă îşi acceptă partenerul de joc, dacă
respectă regulile şi se manifestă normal în cadrul grupului, dacă duce la bun sfârşit un lucru deja început.
Odată atinşi aceşti indicatori, putem afirma că „am câştigat”.

Bibliografie:
1. Achim M. Sociologie. Cluj Napoca: Eikon, 2008. 200 p.
2. Dumitriu L. E. De ce nu ascultă copiii. Consiliere pentru părinți și educatori. București: Univers
enciclopedic junior, 2014. 256 p.
3. Mîslițchi V. Parteneriatul educațional familie-grădiniță-școală. Chișinău: Pulsul Pieței, 2015. 43 p.
4. Neveanu P. P. Studii psihopedagogice privind dezvoltarea copiilor între 3 și 7 ani. București: E. D.
P, 1970. 41 p.
5. Oprescu V. Dimensiunea psihologică a pregătirii profesorului. Craiova: Scrisul românesc, 1983.
171 p.
6. Tiberiu B. Psihologia copilului și psihologia pedagogică. București: E. D. P., 1971, 241 p.
7. Vasilescu A. Jocuri și activități alese. Perfecționarea activității instructiveducative în grădiniță.
București: E. D. P., 1976. 174 p.
8. Dicționarul explicativ al limbii române. București: Univers Enciclopedic, 2016.

185
 PROIECT DE PARTENERIAT
„ ÎMPREUNĂ PENTRU EI !”

PROF. MOLDOVAN ANA MARIA

GRĂDINIȚA CU P. P. DR. I. RAȚIU, TURDA – GRUPA MICĂ

„DACĂ UN COPIL TRĂIEȘTE ÎNCONJURAT DE PRIETENIE, ÎNVAȚĂ CĂ ESTE PLĂCUT

SĂ TRĂIEȘTI ÎN ACEASTĂ LUME.
DACĂ SUFLETUL TĂU ESTE SENIN, COPILUL TĂU VA CÂȘTIGA PACEA MINȚII!”
DOROTHY LAW NOLTE

Argument:
Nivelul educațional preșcolar pune bazele formării psihosociale a copilului. Din micul individualist
și timid, preșcolarul se pliază după cerințele societății, grupului din care face parte, pregătindu-l astfel
pentru viața adultă. Noi ca educatoare avem rolul de a-l îndruma pe preșcolar în formarea propriei
personalități propice lui. Grădiniței îi revine rolul de a găsi o punte de legătură cu familia, prezentând
părinților noi căi spre educație în beneficiul copiilor. Pentru realizarea în bune condiții a procesului
instructiv-educativ, noi, cadrele didactice, avem nevoie de sprijinul familiei copiilor, atât pentru a prelua și
dezvolta direcțiile de acțiune formativ-educative, cât și de a găsi rezolvări concrete la diverse categorii de
necesități.
Toate aceste motivații conduc către necesitatea unui parteneriat real, activ, cu implicarea activă a
părinților, de aceea am hotărât să derulăm un parteneriat în beneficiul copiilor din grădiniță, al părinților și
al cadrelor didactice.
Scopul proiectului:
Colaborarea permanentă între familie și grădiniță în vederea sporirii privind procesul instructiv-
educativ al preșcolarului pentru o educație cât mai eficientă.
Obiectivele proiectului:
● Privind educatoarele:
A. Să găsim cele mai eficiente metode și procedee privind educarea și formarea preșcolarului în
grădiniță;
B. Să expunem părinților scopul și conținutul programului educativ desfășurat în grădiniță;
C. Să realizăm legături mai strânse și eficiente între educatoare și familie în vederea realizării
procesului instructiv-educativ în grădiniță.
● Privind părinții:
A. Să participe activ în cadrul parteneriatului familie-instituție preșcolară, cât și la celelalte activități
organizate în grădiniță;
B. Să continue în familie programul educațional propus de grădiniță;
C. Să informeze educatoarele privind comportamentul copiilor atât în familie, cât și în societate.
Descrierea proiectului
COORDONATORUL PROIECTULUI: PROF. MOLDOVAN ANA MARIA

186
 DIRECTOR GRĂDINIȚA CU P. P. DR. I. RAȚIU – TURDA

SPECIALIȘTI:
1. Reprezentanți din domeniul sănătății
2. Psihologul unității preșcolare
Grup țintă:
- Grupa mică Ciupercuṭele
- Părinți
- Educatoare
Resurse:
Materiale:
- Materiale didactice auxiliare,
- Aparatura logistică necesară desfășurării activităților,
- Materiale informaționale.
Umane:
- Copiii grupei mici,
- Părinții copiilor,
- Cadrele didactice,
- Medic,
- Consilier școlar.
Procedurale:
Metode și tehnici de lucru:
● Investigația
● Studiu de caz
● Conversația și munca în echipă
Forme de organizare:
● Concursuri
● Dezbateri
● Individual/ în echipă
● Expoziții
Repere temporale:
Parteneriatul propus are în vedere acțiuni planificate care urmează a fi derulate pe parcursul anului
școlar 2022-2023, cu întocmirea unui nou calendar de activități în anul școlar 2023-2024.
Activități:
● Activități cu copiii: jocuri de rol, observări, concursuri, activități practice și plastice.
● Activități cu părinții: mese rotunde, lecții deschise.
Rezultatele scontate:
- Creșterea calității prestației activității didactice prin desfășurarea activităților prevăzute în calendar;
- Formarea unui comportament adecvat vârstei;
- Promovarea imaginii unității preșcolare.
Implementarea proiectului:
Programul de parteneriat se va desfășura pe parcursul anului școlar 2016-2017.
Prin acțiunile propuse în cadrul proiectului de parteneriat „Ȋmpreună pentru ei!”, părinții vor fi captați
să participe ca și parteneri în procesul educativ, având astfel acces la informații despre valorile promovate
în instituții specializate în educația celor mici.
Evaluare și diseminarea proiectului:
Evaluarea proiectului se va realiza la sfârșitul anului școlar, popularizarea rezultatelor se vor putea
face în cadrul unor sesiuni de comunicări științifice sau publicarea unor articole în reviste de specialitate.
- Prezentarea în power point a activităților realizate în cadrul proiectului;
- Realizarea unei broșuri cu momente din derularea proiectului.
Finalizarea proiectului:
- Realizarea unui portofoliu de proiect

187
Nr. Crt. Data Tema activității Modalități de Participanți
realizare
1. Oct. „Ce știu despre copilul meu?” Chestionare Părinții
2022 dezbatere Educatoarele
2. Noi. „Târgul toamnei” Târg cu vânzare Părinții
2022 Copiii
Educatoarele
3. Dec. „E vremea colindelor.... ” Program artistic Părinții
2022 Copiii
Educatoarele
4. Ian. „Minte sănătoasă în corp sănătos” Lectorat Părinții
2023 Dezbatere Educatoarele
Medic
5. Feb. „Părinții întreabă, consilierul Studiu de caz Consilierul școlar
2023 răspunde” Chestionare Părinții
Educatorele
6. Mar. „Un dar pentru mămica mea” Program artistic Copiii
2023 Părinții
Educatoarele
7. Apr. „Vine iepurașul” Activitate Copiii
2023 demonstartivă Părinții
Educatoarele
8. Mai „Ce drepturi are copilul meu?” Chestionare Părinții
2023 Dezbatere Educatoarele
9. Iun. „Carnaval, carnaval” Program artistic Copiii
2023 Părinții
Educatoarele

188
 “ÎMPREUNA VOM FORMA LUMEA MEA”
PROIECT DE PARTENERIAT GRADINITA—FAMILIE

PROF. MOLDOVAN CĂTĂLINA – GRĂDINIȚA NR. 73, BUCUREȘTI

ARGUMENT
Gradinița și familia sunt doi factori primordiali în educatia copiilor. Vârsta preșcolară este vârsta celor
mai importante achiziții (psihice, socio-emoționale, motorii) care lasă profunde urme asupra personalității
în devenire, educatorul și părinții având roluri importante în împlinirea omului ca om. Acum se pun bazele
personalității care va fi parte integrantă a societății mereu în schimbare..
Educația începe în familie de aceea legatura dintre grădiniță și mediul familial va trebui să se în
trepătrundă, iar educatorul să cunoască foarte bine mediul de viață al copilului pentru a putea colabora.
Parteneriatul dintre grădiniță și familie, organizat corect, duce la o educație solidă, fără pericolul de
eșec școlar mai târziu. Preșcolaritatea reprezintă piatra de temelie a personalității în formare a copilului, iar
prezența familiei în cadrul grădiniței va fi liantul între copil și mediul necunoscut inițial.
Parteneriatul gradiniță – familie, acțiunile pe care aceștia le desfășoară, continuarea de către familie
a activităților desfațurate în grădiniță, nu fac decât să ducă la o mai bună formare a celui ce urmează a se
forma pentru viața de adult.
SCOPUL PROIECTULUI
Colaborarea dintre familie și grădiniță pentru o implicare cât mai activă în procesul de formare a
preșcolarului.
OBIECTIVELE PROIECTULUI:
o Privind educatoarele:
-să informeze părinții privitor la standardele de creștere și dezvoltare ale copiilor în functie de
particularitățile de vârstă și individuale;
-să expună părinților scopul și conținutul programului educativ desfășurat în grădiniță;
-să acorde consiliere individuală și în grup pe teme de educație în familie și în instituția preșcolară.
o Privind părinții:
- să participe activ în cadrul parteneriatului familie- grădiniță cât și la alte activități organizate de
unitatea preșcolară;
- să ofere informații despre mediul de dezvoltare și istoria medicală a copilului, ceea ce ajută cadrele
didactice să înțeleagă de ce un copil învață sau acționează într-un anumit mod;
- să sprijine cadrele didactice, oferindu-se ca voluntari sau cadre de sprijin în sala de grupă;
- să informeze educatoarele privind comportamentul copiilor în familie și în societate;
- să continue în familie programul educațional propus de instituția preșcolară, îmbinând armonios
atitudinea permisiva cu exigența.
- să stabilească materialele necesar bunei desfășurări a activităților educative școlare și
extrașcolare(rechizite, jocuri, jucării);
- să identifice resurselor necesare achiziționării lor;
- integrarea mijloacelor de învățământ și a materialelor didactice în derularea procesului de
învățământ din grădiniță.
PARTENERI IMPLICATI
• Cadrele didactice
• Părinții, bunicii,
• Preșcolarii.
OBLIGATII COLATERALE
• Cadrele didactice au obligația de a media și soluționa problemele ce pot apărea în urma unor
dezbateri și lecturări de materiale;
• Părinții participă de bună voie la acțiunile deșfasurate la grupă.

189
 • Să se implice activ în activitățile desfășurate și să se implice în soluționarea unor probleme de tip
educațional;
DESCRIEREA PROIECTULUI
DENUMIREA PROIECTULUI: ”Împreună vom forma lumea mea”
TIPUL DE PROIECT: Proiect de parteneriat educațional la nivelul grădiniței
DURATA PARTENERIATULUI: anul școlar 2022-2023;
GRUP ȚINTĂ: Părinți, bunici, preșcolari, cadre didactice;
RESURSE:
UMANE: preșcolarii, cadrele didactice de la grupă, părinții preșcolarilor;
MATERIALE: cărți, pliante, reviste, fițe, calculator, ecusoane
MODALITATI DE REALIZARE
• Ședințe cu părinții ;
• Lectorate pe diverse teme;
• Activități desfașurate împreună cu părinții;
• Expoziții cu lucrarile copiilor ;
• Serbările realizate în diferite momente ale anului

REZULTATE AȘTEPTATE:
- dezvoltarea comportamentelor sociale la preșcolari, a spiritului de cooperare și de prietenie;
- îmbunătățirea bazei materiale a grupei;
- realizarea unității de decizii și acțiune în cadrul parterilor implicați;
- egalitate și respect în diversitate;
- creșterea gradului de implicare și participare a părinților și a specialiștilor în sprijinirea dezvoltării
copiilor și îmbunătățirea relaționării dintre ei.

CALENARUL ACTIVITATILOR PROPUSE

LUNA ACTIVITĂŢI TEMA ACTIVITĂŢII CINE RĂSPUNDE
PROGRAMATE
Septembrie Masă rotundă ,,Azi începe grădiniţa“ Director, educatoare,
părinţi
Octombrie Masă rotundă ”Ne – am adaptat la grădiniță?” Educatoare, părinţi,
copii
Noiembrie Activitate comuna ”Împreună suntem mai Educatoare, părinţi,
părinți-copii puternici” (activitate derulată cu copii
ocazia Zilei Naționale a
României)
Decembrie Lectorat “Cum facem față emoțiilor Educatoare, părinţi,
negative ale copiilor ?” copii, bunici,
consilier educativ al
grădiniței
Ianuarie Masă rotundă ,,. Părinți fericiți, copii fericiți“ Educatoare, părinţi,
consilier educativ
Februarie Masa rotunda, „Rolul nutriției și al sportului la Educatoare, părinţi,
vârsta preșcolară” copii
Martie Activitate comuna “Mamei mele” Educatoare, mămici,
parinti- copii copii
Mai Masa rotunda, dezbatere “Suntem pregătiți pentru Educatoare, copii,
școală?” părinţi

Iunie Eveniment de sfârșit de ”Rămas bun, grădinița mea!!” Educatoare, părinţi,

an copii

190
 IMPORTANŢA EDUCAŢIEI ÎN FAMILIE ŞI LA ŞCOALĂ

PROF. MOLDOVAN CRISTINA ZENOVIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „MIRON NEAGU” SIGHIŞOARA

În educaţia copilului un rol important îl joacă familia pentru primii paşi ai copilului, apoi şcoala de la
educatoare, învăţătoare, diriginte şi profesori. Rolul familiei este esenţial pentru dezvoltarea fizică,
intelectuală, morală şi estetică. Familia încă de la primele luni de viaţă, cȃnd trebuie copilul să beneficieze
de un program de somn, masă, joacă şi interacţiune cu membrii familiei.
Cȃnd copilul face cunoştiinţă cu educatorii, el trebuie să posede un bagaj de cunoştiinţe de bază, dar
cel mai important să arate ca are cei şapte ani de acasă. Este o expresie care din păcate este tot mai străină
în ziua de azi. Poate că de ce părinţii ori fiind ocupaţi cu serviciul, ori timpul lor este tot mai limitat cu
copilul, întȃlnim deseori copii răsfăţaţi care nu au bunul simţ şi fac munca dascălului dificilă. Dar aceste
comportamente se pot schimba, dacă există acel parteneriat elev- şcoală –familie.
Dascălul poate modela un copil, îl pune în evidenţă cu ceea ce are mai bun, astfel copilul obţine
curajul de a se cunoaşte mai bine şi prinde curaj de a încerca noi lucruri în viaţa de elev. Prin educaţia
primită la şcoală elevul se disciplinează, socializează şi învaţă să fie responsabil, să facă echipă cu colegii
pentru a duce o sarcină la final.
Sunt factori care favorizează comunicarea familie-şcoală, şi anume
• transmiterea informaţiilor de către învăţător/ diriginte într-o formă accesibilă părinţilor ;
• evitarea analizării critice sau blamării părintelui;
• mediul ambiant de discuţie să fie plăcut;
• capacitatea învăţătorului de a mobiliza părinţii să comunice şi să le asculte problemele;
• evitarea subiectelor care privesc elevii problemă, se fac discuţii individuale cu aceştia;
• rezolvarea problemelor copiilor, implicarea în găsirea unor soluţii;
• sprijinirea, încurajarea părinţilor pentru a schimba atitudinea negativă a elevului.

Dacă există acest parteneriat între şoală şi familie, cel care are de cȃştigat este elevul, care este
îndrumat pe un nou drum ce îi deschide noi viziuni asupra vieţii.
Doar un dascăl poate să spună că satisfacţia meseriei lui este atunci cȃnd peste ani, un adult îl opreşte
pentru cȃteva clipe şi se bucură că îl vede şi nu ştie cum să îi mărturisească ce a făcut de cȃnd nu s-au văzut.
Asta e cel mai important în meseria de descă, dar şi cea de părinte.

191
 SEMNIFICATIA SI EFECTELE DIN
,,CE-I ŞAPTE ANI DE ACASĂ”

PROF. INV. PRIMAR MOLDOVAN ELENA RODICA

LICEUL PROF BORA TIT LIVIU BARU,
COMUNA BARU, JUDETUL HUNEDOARA
“De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea.
Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară. ” - Antoine de Saint-Exupery
Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul copilului
se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru fiecare dintre noi
este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care îi oferim şi, nu în
ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm scalele de dezvoltare, este
suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem unicitatea, personalitatea,
nevoile.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care
copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a
fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
“Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va face pianist”(Mihail
Levine). Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul
de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor posibilitatea
unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi la reacţii
adecvate în diferite situaţii.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate
care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite clare şi bine
precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului;
sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect; deschidere şi
comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale
pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
lumea lor, iar ei într-a noastră.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni prin
alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte adevărul
celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire,
rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece

192
timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii
împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi
structurează personalitatea.
“Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea
copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii le-
au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică, muzică.
Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi excesul
de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să sufere
decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă. ” (“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi” Dr.
Augusto Cury)
Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim
părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni“şi cum trebuie
transformate ele de către "părinţii inteligenţi":
Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească;
Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru eşecuri;
Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată;
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului.
Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate
de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
“Cum pot să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă este
să ne observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu progresele
lui, cu succesele şi insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela de a constata salturile în
dezvoltarea copilului, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul educativ în
perioada următoare.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente
şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea
achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente,
atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt
transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.

Bibliografie
1. Agabrian, Mircea, Scoala, familia, comunitatea, Institutul European, Iasi, 2006..
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001

193
 PROIECT INOVATOR DE EDUCAȚIE PARENTALĂ
“ȘCOALA PĂRINȚILOR IMPLICAȚI”

PROF. DE PSIH. SPECIALĂ, MOLDOVAN LUCREȚIA RODICA

CENTRUL ȘCOLAR DE EDUCAȚIE INCLUZIVĂ NR. 2, BISTRIȚA
Autor Proiect inovator “Școala Părinților Implicați” - Profesor Moldovan Lucreția Rodica
An școlar: 2021-2022

Motto: „Daca un copil trăiește într-un spirit de acceptare și prietenie, el învață să găsească
iubirea pretutindeni. ” (Dorothy Law Neite)

Motivația (în propunerea și susținerea acestui proiect):

Centrul Școlar de Educație Incluzivă este instituția școlară unde îmi desfășor activitatea de 12 ani,
plus o experiență de 10 ani ca profesor de sprijin în învățământul de masă din același oraș, Bistrița, iar
această experiență în domeniul educației speciale mă plasează, probabil, printre persoanele “privilegiate”,
care dețin experiența activității didactice în cele două variante, învățământ de masă și învățământ special.
C. S. E. I. Nr. 2 este o şcoală prietenoasă şi democratică, care valorifică diversitatea culturală, o şcoală în
care toţi copiii sunt respectaţi şi integraţi fără discriminare şi excludere, generate de originea etnică,
deficienţe fizice sau mentale, origine culturală sau socio-economică, limbă maternă etc.
Dizabilitatea face parte din experiența umană, fiind o dimensiune a umanității; ea este una dintre cele
mai puternice provocări în ceea ce privește acceptarea diversității, deoarece limitele sale sunt foarte fluide,
în categoria persoanelor cu dizabilități putând intra oricine, în orice moment, ca urmare a unor împrejurări
nefericite, boli sau accidente.
Cel mai important lucru pe care l-am învățat de-a lungul acestor ani petrecuți cu și alături de copii
cu CES, a fost faptul că elevii cu cerințe educative speciale, care ajung să fie îmbrățișați de către sistemul
educației speciale sau incluzive, sunt suflete care așteaptă să li se întindă o mână de ajutor, care doresc să
fie “ghidați“ spre ieșirea într-o lume în care sunt tratați ca persoane valide, capabile, responsabile în viața
de zi cu zi, care pot să contribuie, cu mai mica sau marea lor “parte“și putere la trăirea, cu bune și rele, a
acestei frumoase și minunate vieți! Acești copii au părinți, părinți care trebuie la rândul lor consiliați,
sprijiniți și încurajați, în marea luptă pe care o duc cu prejudecățile celor din jur, cu sistemul de stat în ceea
ce privește protejarea și asigurarea tuturor drepturilor de care uneori sunt privați și, de multe ori, chiar cu
ei înșiși!

Activități propuse:
Activitatea 1:
Tema- „Să-i cunoaștem mai bine pe copiii cu CES”
Loc de desfășurare-C. S. E. I. Nr. 2 Bistrița-decembrie 2021
Mod de desfășurare: Părinților li se prezintă unele aspecte teoretice referitoare la conceptul de
educație specială, educație incluzivă, educație integrată etc., într-un mod accesibil și facil, pentru a le forma
o idee generală despre specificul școlii noastre și modul în care se desfășoară procesul didactic ai căror
beneficiari direcți sunt proprii lor copii, iar beneficiarii indirecți sunt chiar ei, părinții. Părinții pot interveni
în discuție, pot să-și exprime punctul de vedere, pot să emită propriile idei, păreri, curiozități vizavi de tema
prezentată.
Repere teoretice:
A. Educația specială
Conceptul de educație specială poate fi definit în cel puțin două sensuri:
a) În sens restrâns se suprapune, într-o oarecare măsură, cu conceptul de învățământ special,
organizat în instituții speciale, și este o formă de educație specializată pentru persoanele/copii cu diferite
tipuri și grade de dizabilitate.

194
 b) În sens larg, extinzându-se la o categorie mai mare de elevi, a celor cu dificultăți de învățare și/sau
dezvoltare, are în vedere un anumit tip de educație adaptată și destinată persoanelor care nu reușesc în mod
independent (fără ajutor) să atingă un nivel de educație corespunzător vârstei și cerințelor comunității în
care trăiesc. Astfel, dacă înainte era doar atributul și responsabilitatea școlii speciale, educația specială
devine devine în ultimul timp și o mare responsabilitate a școlilor de masă, prin integrarea unor copii cu
dizabilitate în programul acestora.
Conceptul de cerință educațională specială se referă la:
- orice dificultate tranzitorie sau permanentă, de tip psihologic, motor, comportamental,
relațional, relativă învățării sau derivată din dezavantajul socio-economic sau cultural;
B. Educația integrată
Potrivit studiilor internaționale privind evoluțiile la nivel mondial, în ultimele decenii s-au înregistrat
progrese notabile în ceea ce privește protecția și asigurarea respectării drepturilor copiilor, în particular, a
dreptului la educație. Concret, s-a reușit aducerea în mediile educaționale a milioane de copii, altădată
respinși și excluși, astăzi integrați în școli de masă sau centre școlare de educație incluzivă.
C. Educația incluzivă
Problematica copiilor cu cerințe educative speciale determinate de prezența unei dizabilități a devenit
în ultimii ani o preocupare aparte în rândul specialiștilor, mai ales odată cu apariția conceptelor de educație
integrată, incluziune școlară și școală incluzivă, care au determinat modificări fundamentale în percepția
actului educativ și au generat o serie de întrebări importante: Care sunt finalitățile actului educativ în raport
cu cerințele specifice ale copiilor cu dizabilități? Care sunt scopurile și obiectivele integrării în condițiile
unei clase de elevi în care se realizează educația copiilor cu dizabilități?
Activitatea 2:
Tema: „Educația incluzivă - fenomen și proces promovat în scopul (re)stabilirii echității sociale”
Loc de desfășurare-C. S. E. I. Nr. 2, Bistrița- februarie 2022
Mod de desfășurare: Părinții sunt încurajați săvorbească deschis despre problemele pe care le-au
întâmpinat sau nu atunci când au dorit să-și înscrie copilul într-o instituție școlară X, modul în care au ajuns
la noi la școală, dacă sunt mulțumiți sau nu de alegerea făcută, dacă au sugestii pentru a face lucrurile să
meargă mai bine etc.
Repere teoretice:
Promovarea incluziunii și predarea din perspectivă incluzivă necesită o viziune largă și competențe
specifice pe care trebuie să le posede toate cadrele didactice, nu doar, cum se crede în mod eronat, cele care
asistă direct un copil cu cerințe educaționale speciale. Educația incluzivă și sistemele de învățământ, în
general, au evoluat până în punctul în care toate cadrele didactice trebuie să știe că diversitatea este prezentă
în grupurile de copii la toate nivelurile de educație și că abordarea diferitelor cerințe ale copiilor este ceea
ce marchează fundamental noile tendințe în educație.
Activitatea 3:
Tema – „Caracteristicile elevilor cu dificultăți de învățare”
Loc de desfășurare-C. S. E. I. Nr. 2, Bistrița - martie 2022
Mod de desfășurare: Părinții sunt familiarizați cu problematica care însoțește un copil cu dificultăți
de învățare, paleta largă a acestor dificultăți, modalități de intervenție în vederea eliminării sau ameliorării
acestor probleme, în măsura în care e posibil acest lucru (factori medicali, sociali etc. ), propriul aport în
vederea creșterii încrederii în sine a acestor copii, ajutorul în activitatea de învățare pe care-l pot acorda etc.
Repere teoretice:
Chiar dacă elevii cu CES pot fi grupați după anumite caracteristici comune, bazate pe cerințe
educative speciale, este bine cunoscut faptul că fiecare elev nu se încadrează perfect într-o anumită
categorie. De exemplu, elevii cu deficiență mintală nu au toți aceleași aptitudini intelectuale, deficienții
auditiv nu au toți aceeași incapacitate, la fel ca și deficienții de vedere, iar elevii surzi nu au toți aceleași
aptitudini și dificultăți.
În afară de asta, diferențele ce se remarcă de obicei la majoritatea elevilor cu CES sunt atât de mari,
încât profesorii nu pot stabili criterii clare pentru fiecare categorie de dificultăți întâmpinate.
Concluzii în urma discuțiilor (referitor la elevii cu CES):
- le lipsește deseori maturitatea și au un comportament egocentric, copilăros (acesta este motivul
pentru care adulții îi tratează, indiferent de vărsta lor, ca pe niște copii;

195
 - deseori, ei sunt înfricoșați de școală (colegii îi pot ajuta să depășească aceste stări);
- este posibil să înțeleagă informațiile transmise dar să fie incapabili să-și organizeze răspunsul;
- adesea, sunt copleșiți de multitudinea de sarcini primite, ei pot ști să rezolve o problemă, dar nu o
pot rezolva practic.
Activitatea 4:
Tema- „Plan de intervenție personalizat”
Loc de desfășurare-C. S. E. I. Nr. 2, Bistrița- aprilie 2022
Mod de desfășurare: Părinților le sunt prezentate date privind componența colectivului clasei și le va
fi prezentată structura unui Plan de intervenție personalizat, explicându-le care sunt condițiile care
determină eleborarea unor astfel de planuri de intervenție, durata acestora, posibilitatea de a fi modificate
în funcție de evaluările periodice realizate pe parcursul aplicării acestora etc.
Repere teoretice:
-10 elevi cu CES – clasa I B/DMU- Centrul Școlar de Educație Incluzivă Nr. 2 Bistrița
-colectivul clasei- 10 elevi (9 elevi în clasă și 1 elev școlarizat la domiciliu).
Pentru doi elevi am realizat Planuri de intervenție personalizate, intervenția bazându-se pe evaluarea
educațională complexă:
a) evaluarea abilităților/gradului de pregătire (abilitățile sunt o condiție prealabilă pentru
dezvoltarea deprinderilor și a capacităților; deprinderile și capacitățile sunt obiective ale învățării în cadrul
activităților școlare: scrisul, cititul, matematica și comportamentul autocontrolat)
b) evaluarea deprinderilor (nivelul actual al învățării și al elementelor învățate poate fi măsurat prin
intermediul probelor/testelor de performanță și a altor instrumente de evaluare. În cazul unor probleme de
învățare, aceste evaluări furnizează informații despre natura și gravitatea problemelor)
c) evaluarea dezvoltării sociale și emoționale (evaluarea educațională cuprinde și mediul social al
copilului/elevului. Relația cu prietenii, colegii și mai ales familia oferă informații importante despre mediul
de învățare al copilului/elevului)
Concluziile obținute din datele combinate vor sta la baza planificării și implementării intervenției.
Datele despre copil/elev vor fundamenta planificarea activităților educaționale și, dacă este necesar, a
intervențiilor. În mod firesc, cadrul didactic va coopera cu colegii profesori, cu alți specialiști și părinții.
Dar, cadrul didactic este persoana de bază, care are cea mai vastă perspectivă a situației elevului și, în
același timp, care știe ce să facă zilnic și are zilnic posibilitatea de a aplica planurile elaborate.
Activitatea 5:
Tema- Impresii-Concluzii-Sugestii
Loc de desfășurare-C. S. E. I. Nr. 2, Bistrița- mai 2022
Mod de desfășurare:
Activitatea finală a proiectului a fost desfășurată în sala festivă a școlii. Aici am împărtășit idei,
impresii, speranțe vizavi de locul pe care trebuie să-l ocupe școala în societate, în general, sau în „casa”
părinților, în particular. O colaborare între părinți și profesori nu aduce decât beneficii pe termen scurt,
mediu și lung, copilul simte că părintele este interesat de evoluția lui școlară, iar dacă este sprijinit și motivat
și de către părinți/familie, progresul școlar este posibil și nu va întârzia să apară.

196
 VALORILE CRESC ÎN FAMILIE

PROF. PT. ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR: MOLDOVAN OANA-MARIA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT CĂSUȚA CU POVEȘTI
BISTRIȚA
Considerente teoretice:
Credința este forța vieții. Dacǎ omul trǎiește, este pentru cǎ crede ȋn ceva. (Lev Tolstoi)
De-a lungul vremii omul a rǎzbit prin credințǎ, a gǎsit putere prin credințǎ și credința este cea care a
adus oamenilor liniște și bunǎtate.
Conform DEX credința ȋnseamnǎ nǎdejde, speranțǎ, devotament, convingerea cǎ existentǎ
Dumnezeu. Conform Doxologia. ro se dau credinței multe definiții, dar adevărata credință este o certitudine,
certitudinea despre existența lui Dumnezeu ca realitate personală supremă...și despre cele comunicate de
El prin revelație (Dumitru Stăniloae).
Ca si substrat teoretic, credința ne definește viața pe tot parcursul nostru pe pǎmȃnt ȋn toate acele
momente ȋn care ne este pusǎ la ȋncercare credința ȋn Dumnezeu. Ȋn bucurii sau greutǎți credința ne
cǎlǎuzește sǎ nu cǎdem ȋn deznǎdeje sau mȃndrie, ne aduce putere, liniște, ȋncredere.
Ȋn ceea ce privește credința practicǎ poate fi vorba despre credința fiecǎruia dintre noi atunci cȃnd
sǎvȃrșim anumite fapte; situațiile diverse menite sǎ ne ȋncerce sau sǎ ne sporneascǎ ȋn credințǎ. Mai apare
apoi și puterea credinței și a rugǎciunii, care duce credința noastrǎ mai presus de ce suntem și ce trǎim. Așa
cum spunea Lev Tolstoi credința este forța vieții, este acel foc pe care dacǎ ȋl primim ȋn suflet ne va umple
viața prin momente puternice, pline de sens – focul trebuie susținut pentru a nu se stinge, ȋngrijit pentru a
nu deveni prea mare și folosit ȋn scopuri bune pentru a ne aduce liniște.

Tema activității integrate: O valoare care ne aduce aproape

Numărul de copii participanți: 26
Grupa/Vârsta copiilor: Mijlocie, 4-5 ani
Scopul activității:
Educarea interesului pentru descoperirea monumentelor istorice (biserici) din Bistrița, a dragostei
pentru Dumnezeu și aproape, a credinței cǎ rugǎciunea ne aduce putere și liniște.
Mijloace și materiale didactice utilizate: brainstorming, dischete demachiante, pipete, pensule,
recipiente pentru apǎ, apǎ, acuarelǎ: roșu, galben, verde, foaie pentru Semaforul credinței, foaie cu Scutul
credinței, creioane grafice și creioane colorate, coalǎ mare, trafaleți, acuarele, coli de carton colorat cu
sfoarǎ, hȃrtiuțe mici albe, creioane, lipici

Scenariul zilei:
În grădinița noastră am organizat în acest an Ziua Valorilor, fiecare grupă a extras o valoare
(Prietenia, Toleranța, Tradiția, Libertatea, Arta, Onestitatea, Familia, Pacea, Bunătatea, Natura, Curajul,
Educația, Respectul, Credința, Literatura) și a desfășurat activități pe marginea acesteia. Ziua valorilor a
adus ȋn grupa noastrǎ o valoare de mare preț și anume Credința. Astfel cǎ am invitat alǎturi de noi un preot
– pǎrintele Vasile Filipaș care ne-a expus pe scurt cȃteva pilde prin care preșcolarii au sesizat cum credința
ȋn Dumnezeu le dǎ oamenilor putere, curaj, luminarea minții. Cu ajutorul unei fișe ȋn care era reprezentat
un scut, pǎrintele Filipaș a conturat rolul credinței ȋn viața noastrǎ, a tuturor – credința este scutul nostru ȋn
lume, prin credințǎ dobȃndim tot ce e nevoie pentru a merge mai departe ȋncrezǎtori.
Pe fondul discuțiilor am completat și un brainstorming prin care am rǎspuns la ȋntrebarea De ce avem
nevoie de credințǎ? – astfel am ȋnteles cǎ Dumnezeu este scutul nostru, credința ne face mai curajoși și mai
puternici, ne aduce liniște, ne face sǎ ne simțim ocrotiți, pǎziți, ne face ȋncrezǎtori – credința e pretutindeni.
Am spus ȋmpreunǎ rugǎciunea Tatǎl nostru și cu credința cǎ norii de ploaie se vor risipi,
am ȋmbrǎcat pelerinele de ploaie și am pornit la pas prin oraș. Credința, din cele mai vechi timpuri, a
condus creștinii la dorința de a-și ridica lǎcașuri ȋn care sǎ se roage lui Dumnezeu luȃnd naștere bisericile.
Ȋn orașul nostru avem douǎ biserici devenite monumente istorice – Biserica Evanghelicǎ ce dateazǎ din

197
anul 1564 și Biserica Intrarea ȋn bisericǎ a Maicii Domnului (biserica de la Coroana) ce dateazǎ din secolul
XIII-lea, fiind construitǎ ȋn jurul anilor 1270-1280.
Biserica Evanghelicǎ este ȋn proces de restaurare, de aceea noi am observat-o cu mare atenție din
exterior și am sesizat arhitectura incredibilǎ, ȋnǎlțimea impresionantǎ, turnul de 75 de metri considerat cel
mai ȋnalt turn din piatrǎ al unei biserici din Transilvania și ceasul ghidat de GPS. Ne-am ȋntreptat apoi spre
al doilea monument istoric al orașului – Biserica de la Coroana, unde am admirat picturile impresionante,
bolțile ȋn cruce și icoanele. Aici ne-au ȋntȃmpinat preoții parohi Nicolae Feier, Vidican Emanuel și Beni
Vasile, care ne-au vorbit despre importanța rugǎciunii și rolul credinței noastre ȋn Dumnezeu. Copiii au fost
impresionați, deși am mai desfǎșurat activitǎți ȋn aceastǎ bisericǎ, dar de fiecare datǎ sunt uimiți de detaliile
existente și de frumoasele cuvinte pe care preoții le ȋmbracǎ ȋn suflu duhovnicesc pentru ei. Am pǎșit spre
ieșire cu o bucatǎ generoasǎ de prescurǎ și cu mintea limpede.
Reȋntorși la grǎdinițǎ am lucrat pe centre de interes astfel: la Bibliotecǎ am exersat semne grafice
cunoscute realizȃnd Scutul nostru – Credința. Aici am avut la dispoziție o coalǎ de hȃrtie pe care era
conturat un scut, creioane grafice și creioane colorate. Cu ajutorul creioanelor grafice am scris linii drepte,
oblice, puncte, cercuri, pentru a ne personaliza propriul scut al credinței. La centrul Ştiințǎ am realizat un
experiment numit Semaforul credintei - amestecȃnd ȋn trei recipiente diferite culoare roșie/galbenǎ/verde
cu apǎ. Dupǎ ce am amestecat bine cu pensula, am obținut trei culori lichide. Era rȃndul colii de hȃrtie pe
care am așezat asemeni unui semafor, trei dischete demachiante și am pregǎtit pipetele. Pentru a realiza un
semafor al credinței am discutat ȋntȃi despre ce ȋi cerem sau ȋi spunem lui Dumnezeu ȋn rugǎciunile noastre;
apoi am ȋnțeles cum unele rugǎciuni se ȋmplinesc pe loc, altele sunt puse ȋn așteptare deoarece nu avem
ȋncǎ nevoie de ceea ce am cerut, și uneori ceea ce ȋi cerem lui Dumnezeu nu este ceea ce avem nevoie așa
cǎ e posibil sǎ nu primim. Acest semafor al credinței este asemeni semaforului real: Verde – primim ceea
ce cerem, Galben - e nevoie sǎ așteptǎm pentru ceea ce cerem, Roșu – nu avem nevoie de ceea ce am cerut
ȋn acel moment. Am folosit pipeta pentru a lua culorile potrivite semaforului nostru și am trecut la treabǎ.
Pentru centrul Artǎ am avut la dispoziție o coalǎ mare de hȃrtie, pe care am pictat cu trafaleți mari un
copac și multe crengi. Aici am realizat ȋn final Arborele credintei, un copac ȋn care fiecare mȃnǎ a fost
pictatǎ ȋn culori dorite cu un trafalet mic și apoi amprentatǎ ȋn copac. Toți suntem uniți ȋn credințǎ și prin
credințǎ devenim mai uniți și mai puternici.
Am creat și Momentul poveștii prin intermediul unei scurte povești Cele douǎ vȃsle de Leon Magdan.
Am ȋnțeles de ȋndatǎ cum vȃslele conduc ȋmpreunǎ barca, iar barca noastrǎ pe marea vieții are cursul mai
lin dacǎ o vȃslǎ este credința iar cealaltǎ faptele bune.
În fapte se arată credința. Credința fără fapte nu există. (Sfântul Simeon Noul Teolog)
Pe fundalul muzicii de relaxare am ȋntȃmpinat activitatea de dupǎ amiazǎ, cȃnd am invitat alǎturi de
noi și pǎrinții. Am discutat ȋmpreunǎ despre ce este credința, cum ne ajutǎ credința și ȋn final am lucrat
ȋmpreunǎ gȃndindu-ne pentru cine ne rugǎm, pe cine purtǎm ȋn rugǎciunile noastre oferite atȃt de frumos
lui Dumnezeu.
Fiecare copil a ales o foaie coloratǎ, pe care se afla o micǎ frȃnghie și cȃțiva cleștișori de lemn. Copiii
alǎturi de pǎrinți au luat bucǎți mici de hȃrtie albǎ, au desenat persoanele pe care le poartǎ ȋn rugǎciune, au
decorat ȋn culori fiecare ramǎ, apoi au lipit-o sau atașat-o cu cleștișori foii colorate Eu mǎ rog
pentru...scriind pe fiecare pentru cine se roagǎ (mama, tata, bunicii mei, pisica mea, sora, fratele, mǎtușa,
unchiul, verișorii, etc. ).
Ȋn final, am concluzionat rolul credinței ȋn viața noastrǎ și cum toatǎ ziua am avut prilejul sǎ ne
ȋntǎrim aceastǎ valoare plinǎ de ȋnsemnǎtate pentru noi toți, am zȃmbit cu speranță înspre o altă zi.

198
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

MOLDOVAN OANA

Educația formală și nonformală sunt dependente una de alta. Ea începe de la naștere și se manifestă
în toate mediile sociale în care se manifestă individual. Educaţia este important atât în familie, cât şi la
şcoala. Cele două laturi modelează fiinţa umană de-a lungul întregii vieţi. Şcoala şi familia rămân
laboratoarele de formare a personalităţii sociale şi culturale, prima, prin pregătire temeinic organizată, după
programe, cu cadre specializate şi în perioade de timp bine definite, a doua, prin procesul real al vieţii de
zi cu zi, în care copilul, învaţă regulile primare de viaţă, deprinderea de a vorbi, de a se comporta faţă de
cei din jur şi de a-i aprecia. Potenţialul educativ de care dispun familiile, mai ales în prima parte a vieţii
copilului, este decisiv şi consolidează eforturile educative ale şcolii. Studiile de specialitate pledează tot
mai mult pentru conjuncţia dintre şcoală şi familie, şi invers, părinţii fiind recunoscuţi ca adevăraţii
„strategi” ai acţiunii educative ale cărei mize sunt complexe. Ţelurile părinţilor sunt multiple şi cu destinaţii
bine definite: în primul rând, cele de ordin instrumental, ei fiind preocupaţi de standardul viitor de viaţă al
copiilor lor, de obţinerea unui venit cât mai înalt; de ordin profesional, pentru realizarea unui statut social
superior, care să le asigure putere, venituri, acces la resurse, capacitate de decizie; de ordin afectiv, în sensul
deprinderii copiilor de a trăi pozitiv experienţa de şcolari; de ordin cultural, prin idealuri, modele culturale,
de personalităţi, care le pot ghida viaţa. Școala nu poate face ceea ce părinții nu fac și invers. Fiecare
instituție are roluri bine definite, iar împreună se completează, nu se înlocuiesc una pe alta.
Educația în familie este deosebit de importantă deoarece familia este locul în care copiii primesc
rădăcini pentru a crește și aripi pentru a zbura. În familie se învaţă pentru prima dată ce este lumea, ce este
bine și ce este rău. „Cei șapte ani de acasă" este o expresie care exprimă educația unei persoane.
Familia reprezintă o instituție sacră, la care iau parte părinți și copii. Una dintre cele mai puternice
legături interumane este, cu siguranță, cea dintre o mamă și copilul său si de aceea sunt de acord cu ideea
expusă în afirmația lui Honore de Balzac din opera „Gobsek” conform căreia capacitatea de a iubi a unei
mame este nemărginită și necondiționată, aceasta fiind capabilă întotdeauna să ierte.
Familia are un rol esenţial în educaţia copilului, este nucleul în care copilul se formează ca om. Felul
în care părinţii se raportează la copii, afectează în mod dramatic modul în care copilul se va raporta la
societate. Educaţia copiilor presupune întâi de toate desăvârşirea propriei noastre educaţii, a sentimentelor
noastre.
Părinţii trebuie să se străduiască să dea dovadă de o moralitate ireproşabilă, de integritate şi educaţie
aleasă, fiind formatorii unei generaţii, ca astfel copiii să-i poată urma avându-i ca model. Părinţii severi vor
forma un tânăr fără personalitate, voinţă, iniţiativă (doar în cazul unui sistem nervos foarte puternic asistăm
la formarea unui spirit anarhic în familie şi societate); părinţii care-l vor răsfăţa vor avea un tânăr care nu
învaţă, nu munceşte, dar pretinde mereu (unii ajung delicvenţi); părinţii care denotă inconsecvenţă
educativă, care oscilează între răsfăţ şi severitate, vor forma un tânăr dezorientat, încăpăţânat, capricios şi
dificil în raporturile sociale.
Direcţia spre care va merge copilul se trasează încă din familie, locul unde se va forma idealul său.
Acesta se formează din copilărie până la adoleşcenţă. Astfel, „când relaţiile dintre părinţi au fost
armonioase, idealul adolescentului include un model care le seamănă.
Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la
maturitate, sau poate toată viaţa. Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său
este una uriaşă. În mare parte cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune,
sinucideri, din rândul tinerilor (şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.
Principala condiţie ca un copil să primească o educaţie corectă o reprezintă capacitatea părinţilor de
a o face, şi în acelaşi timp, intensitatea şi sinceritatea iubirii părinţilor. Dar asta înseamnă că orice copil care
nu a primit o educaţie aleasă este condamnat la un eşec social şi spiritual? Se pare că aceasta depinde de
puterea de autoeducare a copilului dar şi de persoanele cu care intră în contact. Persoanele care intră în
contact cu tineri care au avut o astfel de educaţie în copilărie, tind să-i judece, dar soluţia este să-i ajute să
se integreze, dovedind răbdare şi altruism. Vor primi în schimb fericirea celuilalt ca stimulent asupra
propriei fericiri. Adică cel ce unge cu miresme pe altul, el mai întâi miroase frumos.

199
 Deci, factorii care contribuie la formarea personalității tânărului sunt familia și școala. Astfel, familia
constituie cadrul social în care copilul, și apoi tânărul se află într-un riguros raport de dependență materială
și spirituală până în momentul în care, odată pregătit pentru profesie și muncă, își poate dobândi singur
mijloacele de existență, iar școala este principalul factor instructiv-educativ care pregătește tânărul pentru
viață, îi asigură un bogat bagaj de cunoștințe. Familia trebuie să se alăture eforturilor educative făcute de
școală pentru că altfel ceea ce se clădește cu ajutorul școlii se dărâmă în cadrul familiei, iar cel care suportă
consecințele este copilul a cărui formare și intruire va fi frânată.

Bibliografie;
Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996;
Părinţi şi copii. O abordare teologică, duhovnicească şi psihologică, Arhim. Simeon Kraiopoulos,
Ed. Bizantină, 2005
Nicolae, Margineanu, Conditia umana, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1973;

200
 ROLURILE PROFESORULUI
SI ELEMENTE DE CONDUCERE A GRUPURILOR

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR MORARU NICOLETA

Profesorul îndeplinește o profesie de o deosebită importanță, aceea care asigură formarea și
pregătirea personalității tinerelor generații și pregătirea lor profesională în cadrul instituțiilor de învățământ,
strâns legate de viață, de activitatea socio-profesională, morală și cetățenească.
Profesia didactică este asociată cu câteva categorii fundamentale de roluri, acceptate de majoritatea
sistemelor de formare a profesorilor: proiectare, managementul și organizarea activităților de învățare,
consiliere psiho-educațională, managementul clasei de elevi, comunicare cu elevii, părinții și colegii,
dezvoltare profesională de-a lungul vieții, participare la perfecționarea procesului educațional și a
inovațiilor din școală, oferirea de servicii educaționale pentru comunitate etc.
Personalitatea profesorului în condițiile învățământului actual presupune și o serie întreagă de
calități, determinate de specificul și complexitatea muncii pe care o desfășoară. Profesorul își asumă deci o
multitudine de roluri, a căror exercitare este dependentă de personalitatea lui. În școală, profesorul este
conducătorul activității didactice care se desfășoară în vederea realizării obiectivelor prevăzute în
documentele școlare.
Referitor la diversitatea rolurilor pe care le poate exercita profesorul, Anita E. Woolfolk menționează
următoarele:
 Profesorul, ca expert al actului de predare-învățare: el poate lua decizii privitoare la tot ceea ce se
întâmplă în procesul de învățământ.
 Profesorul, ca agent motivator, declanșează și întreține interesul, curiozitatea și dorința lor pentru
activitatea de învățare.
 Profesorul, ca lider, conduce un grup de elevi, exercitându-și puterea asupra principalelor
fenomene ce se produc aici. Este un prieten și confident al elevilor, un substitut al părinților, obiect de
afecțiune, sprijin în ameliorarea stărilor de anxietate.
 Profesorul, în ipostază de consilier, este un observator sensibil al comportamentului elevilor, un
îndrumător persuasiv și un sfătuitor al acestora.
 Profesorul, ca model: prin întreaga sa personalitate, prin acțiunile, comportamentul său este un
exemplu pozitiv pentru elevi.
 Profesorul, ca profesionist reflexiv, se străduiește tot timpul să înțeleagă și să reflecteze asupra
întâmplărilor inedite din clasă, să studieze și să analizeze fenomenele psihopedagogice cu care se confruntă.
 Profesorul, ca manager, supraveghează întreaga activitate din clasă, asigură consensul cu ceilalți
profesori, cu părinții și cu ceilalți factori.
Asumându-și o multitudine de roluri, profesorul trebuie să conștientizeze că exercitarea lor depinde
de personalitatea pe care și-o modelează. În acest sens, un rol deosebit în exercitarea acestei profesii îl au
anumite componente ale personalității: cultura profesională, calitățile atitudinale și cele aptitudinale. De
fapt, pentru ca anumite cunoștințe să fie transmise de la o persoană la alta și acceptate, trebuie întotdeauna
ca între ele să existe un schimb afectiv format din încredere și dispoziție receptivă dintr-o parte și din
cealaltă.
Educația se sprijină pe patru piloni importanți: a învăța să știi, a învăța să faci, a învăța să trăiești
împreună cu alții și a învăța să fii. În funcție de această optică, dar și de implicațiile globalizării asupra
indivizilor, ale problematicii lumii contemporane, cadrele didactice urmează să îndeplinească roluri noi.
Așa de exemplu, prin metodologia de aplicare a noului curriculum național, li se cere educatorilor
din învățământ să creeze activități (situații) de învățare adecvate obiectivelor proiectate, ținând seama,
desigur, de natura subiectului lecției și de particularitățile clasei sau
ale grupei de elevi. Ideea nu este nouă în pedagogie, însă rolul profesorului este mai recent, el fiind
astăzi formulat explicit și specificat în documentele de proiectare didactică. Evident, cu cât situațiile de
învățare vor fi mai bine alese sau imaginate de profesor, cu atât mai interesantă și mai eficace în planul
învățării va fi activitatea de instruire.

201
 Un alt rol nou ar putea fi acela de meditator în procesul cunoașterii sau de consiliere, alături de rolul
tradițional de transmițător de informații, la care nu se renunță, dar a cărui pondere este, vizibil, în scădere
în cadrul învățământului modern, centrat pe competențe. De asemenea, profesorul este astăzi un veritabil
agent al schimbării, pregătindu-și elevii în această perspectivă, care se constituie tot mai mult într-o
dimensiune a omului contemporan.
Nu în ultimul rând, profesorul este chemat să se implice în luarea deciziilor de politică educațională
la diferite niveluri, precum și în procesul complex, dificil de inserție profesională și socială corespunzătoare
noilor condiții.
O seamă de roluri noi derivă și din implicațiile educației permanente asupra programelor școlare.
Acestea tind să se integreze atât în plan orizontal, cât și pe verticală, să fie centrate pe valori, atitudini și
motivație, să cultive independența, propria responsabilitate, flexibilitatea, facilitând dezvoltarea oamenilor.
Problema relaţiilor dintre cadrul didactic şi părinţi reprezintă, probabil, unul dintre cele mai
importante subcapitole ale managerului şcolar. Cercetările arată că cei mai mulţi profesori nu sunt prea
optimişti atunci când sunt rugaţi să aprecieze acurateţea şi eficienţa comunicării cu părinţii. Barierele în
calea unei comunicări eficiente cu părinţii sunt mult mai mari decât şi le închipuie majoritatea cadrelor
didactice şi, înspecial, cadrele didactice tinere. Regulile cunoscute şi acceptate, privind relaţia cu colectivul
de părinţi, sunt cele clasice, însă multe dintre ele rămân acum depăşite de investigaţiile educaţionale
moderne. În calitatea sa de manager, cadrul didactic trebuie să conducă cu maximum de eficienţă relaţiile
cu părinţii, transformându-şi în aliaţi şi colaboratori prezumtivii "inamici". Principalele cauze ale unei
comunicări ineficiente cu părinţii sunt: problemele de ascultare, lipsa conexiunii, interse false conexiune
inversă, rezistenţa la critică, percepţia selectivă şi subiectivitatea, obţinerea informaţiei prin manipulare
discretă, ascultarea afectivă, inadvertenţe de limbaj, bariere culturale etc.
În opinia mea, îndeplinirea cu responsabilitate a tuturor rolurilor unui cadrului didactic se bazează în
primul rând dorința de a stabili o punte de comunicare atât în relația cu elevii, cât și cu părinții și ceilalți
factori implicați.
Ca directii de imbunatatire a relationarii eficiente profesor-elev/ elev-parinte, consider că sunt
importante următoarele aspecte:
 Relațiile dintre profesor și clasă se polarizează, în general, în sentimente de simpatie, încredere
reciprocă, sau, dimpotrivă, de antipatie, neîncredere și chiar ostilitate de cele mai multe ori. Sunt și cazuri
când contactul spiritual dintre profesor și elev nu trece de zona indiferenței: clasa nu există pentru profesor
şi nici profesorul pentru clasă.
 Inițiativa trebuie să aparţină însă profesorului, care, ținînd seama de legea esențiala a
relaţiilor afective interumane potrivit căreia simpatia si bunavoința nasc simpatie și bunavointă,
antipatia și ostilitatea trezesc sentimente de aceiași calitate, trebuie să conducă, să dirijeze aceste relații și
să le structureze pe colaborare și cooperare reciprocă.
 Relația dintre profesor și elev trebuie să fie întemeiată pe faptul că profesorul are rolul
de îndrumător, de coordonator al activitatii elevului și în care elevul poate să găsească la un moment
dat mai mult decît un profesor, un om, o călăuză în drumul lui prin viață.
 În relația cu profesorul, elevul are nevoie de aprecierea personalității sale în dezvoltare, de
consolidarea stimei de sine, de răspuns afectiv din partea profesorului și a colegilor, nevoia de securitate pe
termen îndelungat, precum și nevoia de apartenență la un grup și de acceptare din partea acestora.

Bibliografie:
1. Cucoș, C. (coordonator) – Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice,
Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2008;
2. Woolfolk, A. - Psychology in Education - Website www. pearsoned. co. uk/wool

202
 ANTREPRENORIAT PRIN FIRMA DE EXERCITIU

PROF. DR. MORJAN CRISTINA ANTOANETA

COLEGIUL ECONOMIC VIRGIL MADGEARU TARGU JIU

Antreprenorul este persoana care dezvoltă o afacere de antreprenoriat, asumându-și în acest sens
anumite riscuri, cu scopul de a obține profit din activitatea pe care o desfășoară. El cunoaște foarte bine
mediul de afaceri, piața de desfacere, știe să se adapteze ușor schimbărilor ce au loc și în cele mai multe
cazuri poate preveni situațiile-problemă
. Întreprinzătorul este coordonatorul unei activități, care de obicei îmbină resursele necesare pentru
inițierea unei afaceri, angajează persoanele de care are nevoie, stabilește strategia și direcția de activitatea
a companiei, cu scopul de a-și atinge obiectivele propuse.
Majoritatea antreprenorilor nu pot de sine stătător să-și dezvolte afacerea gândită. Ei au nevoie de
angajați competenți și calificați, pe care să-i motiveze și să-i organizeze într-o mare echipă, echipă care va
munci zilnic pentru a implementa ideea de afaceri a antreprenorului și pentru a obține rezultatele
preconizate de către acesta.

Nr. Definiția
Antreprenorul este o persoană activă, cu idei inovatoare, care posedă abilități și competențe
deosebite de lider, deține sau obține resursele financiare de care are nevoie pentru înființarea
1.
unei întreprinderi, își asumă riscuri în această privință, formează o echipă puternică, pentru a
dezvolta o afacere profitabilă și acționează în această direcție.
Antreprenor este considerată persoana care deține o idee de afaceri, formulează un plan de
2. afaceri, își asumă riscuri și responsabilități pentru a-și atinge obiectivele, în scopul de a obține
profit.
Antreprenorul este persoana fizică sau juridică care inițiază și desfășoară o activitate de
antreprenoriat și se obligă conform unor clauze sau condiții contractuale să producă diferite
3.
bunuri sau să presteze servicii în beneficiul altor persoane sau companii, în schimbul unor
mijloace bănești, asupra cărora se convine din timp.
Antreprenor este cel care în baza unei idei de afaceri, de sine stătător, sau fiind asociat cu alte
4. persoane, înființează o întreprindere, produce bunuri materiale sau prestează servicii clienților,
în condiții de concurență loială, cu scopul obținerii unui profit.
Antreprenorul este persoana care deține o idee de afaceri, cunoaște modul de implementare a
acesteia în practică, își asumă riscuri pentru a da viață acestei idei, previne și soluționează
5.
problemele ce apar pe parcursul dezvoltării afacerii, toate acestea pentru a-și atinge scopurile
propuse și pentru a obține un oarecare profit.
Antreprenorul este un lider carismatic, care întemeiază o afacere având la bază o idee reușită de
6. afaceri, competențe și experiență în domeniul ales. El dezvoltă în timp o afacere prosperă și
obține profit din activitatea pe care o desfășoară.

203
 Nr. Definiția
Antreprenorul (întreprinzătorul) evaluează ideea de afaceri pe care o deține, găsește resurse
financiare necesare pentru a deschide afacerea, acționează permanent în direcția pe care și-a
7. propus-o împreună cu colectivul pe care și-l formează din angajați calificați, pe care îi
motivează, și toate acestea cu scopul de a obține profit, de a reforma economia și de a avea un
impact pozitiv asupra societății.

Bibliografie
Luigi Balsamo, Bibliografia. Istoria unei tradiții, Florența, Sansoni, 1992, ISBN 88-383-1150-1.
Amedeo Benedetti, Bătălii bibliografice din secolul al XIX-lea, în Culturi ale textului și ale
documentului, a. 9 ns, 2014, n. 45, pp. 61-100.
Theodore Besterman, Originile bibliografiei, editat de Andrea Capaccioni, Florența, Le Lettere, 2007,
ISBN 88-6087-097-6.
Biblioteconomie. Ghid clasificat, regizat de Mauro Guerrini, editat de Stefano Gambari, Milano,
Editura bibliografică, 2007, ISBN 978-88-7075-634-0. Conține:

i
Dorina Sălăvăstru, Psihologia Educației, București, Editura Polirom,2004, pg.242
Constantin Cucoș, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, București, Editura Polirom, 2009,
ii

pg.734

204
 FAMILIA - BIBLIOTECA DE ACASĂ

BIBLIOTECAR IOANA-CODRUȚA MORTASIFU

LICEUL TEHNOLOGIC DE INDUSTRIE ALIMENTARĂ ARAD
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influențează și
modelează persoana umană. Unii merg chiar mai departe și susțin ca acțiunea ei asupra persoanei este atât
de mare, încât ea egalează acțiunea celorlate grupuri sociale. De-a lungul timpului viața în familie s-a
schimbat, dar continuă să exercite o mare influență asupra vieţii private a copiilor şi tinerilor. Familia
asigură sentimentul siguranţei şi îi ajută să depăşească obstacolele, familia este punctul lor de sprijin,
educându-i să devină persoane responsabile, adaptate timpului în care trăiesc, exercită o influenţă deosebit
de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile igienice,
obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei primite în familie (limbajul comun a expresiei:
,,A avea cei şapte ani de acasă").
Educaţia în familie, cei şapte ani de acasă, influenţează puternic întreaga existenţă a individului,
indifernt dacă el recunoaşte sau nu, părinţii sunt modele pe care copiii, conştient sau inconştient, le văd cu
ochii minţii şi le urmează. Adevărata natură a unui copil este tandrețea, mila, blândețea, sinceritatea, părinții
ar trebui să depună eforturi pentru a păstra și dezvolta această bunătate înnăscută în copil, să-l ajute să
găsească mijloace de combatere a manifestărilor negative ale caracterului său și să formeze calitatea
necesară numită „conștiință”. Deși poate părea un pic devreme, cititul poveștilor ar trebui să înceapă de la
vârste fragede, când copilul începe să deslușească lumea din jurul lui. Părinții sunt cei care ar trebui să dea
startul în această direcție pentru că ei sunt responsabili de formarea obiceiului lecturii. Orice părinte își
dorește un copil care să se descurce cât mai bine din punct de vedere educațional. Lumea magică a cărților
îi va pune mintea și imaginația copilului la treabă. Acesta va descoperi emoțiile și trăirile frumoase care vin
la pachet cu o carte minunată sau cu poveștile spuse înainte de culcare. Literatura este baza capacității
copilului de a citi, scrie, comunica și socializa, cititul și împărtășirea poveștilor ajută copilul să: cunoască
sunete, cuvinte și numeroase limbi și obiceiuri din diferite țări, prețuiască poveștile și cărțile, dezvolte o
imaginație bogată, învețe diferența dintre „real” și „imaginar”, aibă un vocabular bogat și o arie extinsă de
interese. Părinții trebuie să aleagă cărți în culori puternice, cu forme simple și ilustrații de dimensiuni mari
care să le atragă atenția, cu fotografii cu chipuri și expresii diferite pentru a-l învăța despre emoții, care
promovează valori pozitive. În locul oferirii telefonului sau tabletei doar pentru a potoli un copil
neastâmpărat, ar fi mai bine să începi prin a-i citi o poveste, pentru ca mai apoi să treci în timp la o carte
întreagă, urmată de o altă carte.
Familia constituie cadrul social în care copilul, și apoi tânărul se află într-un riguros raport de
dependență materială și spirituală până în momentul în care, odată pregătit pentru profesie și muncă, își
poate dobândi singur mijloacele de existență, iar școala este principalul factor instructiv-educativ care
pregătește tânărul pentru viață, îi asigură un bogat bagaj de cunoștințe.

BIBLIOGRAFIE
1. Aanei, Genilia. Irimia, Violeta-Cristina. Literatura pentru copii, Accepțiuni moderne, Editura
Aramis, București, 2003;
2. Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de A la Z, Mic dicționar al vieții de familie, Editura Științifică,
București, 1991;
3. Tănciulescu, E., Sociologia educației familiale, vol. I, Editura Polirom, Iași, 1998.

205
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

PROF. PENTRU ÎNV. PREȘCOLAR MOȘ LUCIA

GRĂDINIȚA CU P. P. „DR. I. RAȚIU”, TURDA
Informarea și formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca
fiecare părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru
educaţia copilului; importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului; metodele de colaborare cu
şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori si părinţi; profesorii trebuie să primească o
pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenta lor în această materie trebuie considerată ca o
aptitudine profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu
profesorii; şcolile trebuie să asigure (asociaţiilor) părinţilor asistenta necesară.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes
la şcoală şi, mai târziu, în viaţă. Atunci când părinţii, elevii și ceilalţi membri ai comunităţii se consideră
unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să
funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţiala în organizarea şcolii şi a clasei de
elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de
natura relaţiilor publice.
Evoluţiile rapide din viaţa socială generează o cerere de continuare a proceselor de reînnoire a
cunoştinţelor, deprinderilor și valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize sistemice, educaţia
părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente și Şcoala este un mediu social organizatoric în care
universul copilului se extinde depăşind constrângerea dependenţei materne. Educaţia este cea care
desăvârşeşte fiinţa umană, educaţie pe care copilul o primeşte în familie și în şcoală.
Relaţia şcoală-familie este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea
ce ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această
acţiune.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a
conduitei favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio-moral am urmărit
implicarea familiei şi a comunităţii printr-un parteneriat. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea
copilului cu ceilalţi copii din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative( extracurriculare) şi
cu privire la activităţile opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii (literatură pentru copii).
În baza cercetărilor făcute în şcolile din S. U. A. şi în în unele ţări din Europa, a reieşit faptul că,
atunci când şcolile și familiile colaborează ca parteneri, beneficiarii acestei colaborări sunt elevii.
Parteneriatul are un rol deosebit în funcţionarea şcolii, în îndeplinirea obiectivelor acesteia şi se poate
realiza astfel:
• Ajută profesorii în munca lor
• Perfecţionează abilităţile şcolare ale elevilor
• Îmbunătăţesc programele de studiu si climatul şcolar
• Îmbunătaţesc abilităţile educaţionale ale parinţilor elevilor
• Dezvoltă abilităţi de lideri ale părinţilor
• Facilitează legătura dintre familii și personalul şcolii
• Oferă servicii şi suport familiilor
• Creează o atmosfera mai sigură în şcoală
• Ajută la managementul şcolii
Atunci când elevii, părinţii și școala devin şi se consideră parteneri în educaţie, în jurul elevilor se
formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele
reprezintă o componentă esenţială în organizarea și desfăşurarea activităţii în şcoală şi în clasele de elevi.
Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Trebuie avut în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formală
a copiilor şi a adolescenţilor şi au obligaţia să se achite de această responsabilitate, ca parte a sistemului
social ce include şi familiile și comunitaţile.

206
 Un alt factor care contribuie la educarea copilului, care este familia. Familia exercită o influenţă
deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele noţiuni educative pe care copilul le primeşte sunt cele din
familie. În familie se conturează caractere. Atât părinţii cât și educatorii în timpul procesului de învățământ
trebuie să intervină în numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul copilului. Odată copilul ajuns la
vârsta preşcolară familia împarte într-o bună măsură sarcina educării lui cu dascălii și pedagogii din şcoală;
cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul
instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil, în înţelegerea şi lămurirea
unor probleme aşa-zis ,,delicate”, cum sunt cele legate de sentimentul de dragoste, de viaţa sexuală, etc.
Îmbinarea eforturilor educative din familie şi din şcoală este nu numai recomandabilă ci şi
obligatorie, pentru că de multe ori pe măsură ce copiii evoluează, părinţii au de înfruntat alte şi alte
probleme care se ivesc la o altă categorie de vârstă şi care se repetă la generaţiile următoare.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-
o mare măsură buna integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială.
Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă și depăşirea stereotipurilor şi
continuând cu identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de
mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor,
rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon
şcolar si scăderea fenomenului delicvenţei.
Educaţia răspunde atât cererii sociale cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale. Presupune eliberare
de energiilor lăuntrice, prin implinirea armonioasă şi creatoare, a insecuritaţii, inferioritaţii şi dependenţei
pe care le poate simţi fiinţa umană într-o societate aflată într-o schimbare rapidă.

Bibliografie:
1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
4. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000

207
 PARTENERIATUL GRĂDINIȚĂ FAMILIE
ÎN CAZUL COPIILOR CU CES

PROF. PT. ÎNV. PREȘC ȘI PRIMAR - MOȚĂILĂ MIHAELA

GRĂDINIȚA NR. 232
Parteneriatul grădiniţă-familie se poate realiza şi prin întâlnirile formale cu toţi părinţii desfăşurate
în cadrul formal al negocierilor dintre administrarea grădiniţelor şi asociaţia părinţilor.
În cadrul acestor întâlniri părinţii trebuie implicaţi în luarea unor decizii menite să asigure securitatea
copiilor, stabilirea meniului zilnic corespunzător pentru menţinerea sănătoasă a copilului.
Factorii de modelare a personalităţii umane trebuie să interacţioneze ca un tot unitar, sub forma unui
sistem bine închegat, pentru atingerea ţelului comun: educarea copilului. Pentru aceasta, este nevoie de un
schimb permanent de informaţii, de completare şi valorificare a influenţelor dirijate spre micul învăţăcel.
I-am văzut pe părinții copiilor cu CES luptându-se cu multe prejudecăţi, cu multă birocraţie, cu multe
nedreptăţi atunci când au încercat să îşi înscrie copilul cu nevoi speciale într-o instituţie de învăţământ de
masă.
Aceşti copii, au într-adevăr nevoi speciale atunci când vine vorba de comunicare, de autonomie sau
de participarea la activităţile de grup. Sunt copii care necesită mult mai multă atenţie din partea
supraveghetorilor şi în acelaşi timp au nevoie de abordări puţin diferite faţă de un copil sănătos. Tocmai de
aceea, copiii cu probleme grave merg la grădiniţă însoţiţi de terapeutul lor sau de unul dintre părinţi. Rolul
acestora este de a fi acolo minut de minut, alături de copil şi de a-l ajuta să facă lucrurile pe care ceilalţi
copii le fac, de a-i înlesni comunicarea cu colegii de clasă şi, în felul acesta, de a uşura munca educatoarei.
Copiii cu probleme mai puţin grave pot merge singuri la grădiniţă.
Terapeuţii recomandă întotdeauna încadrarea lor într-un grup de copii sănătoşi, pentru că doar în acest
fel vor putea face progrese şi se vor pregăti pentru viaţa socială.
Copiii cu dizabilităţi învaţă astfel cum să se poarte, cum să reacţioneze şi cum să relaţioneze social,
exact în acelaşi mod în care învaţă şi un copil normal: experimentând şi repetând, uneori greşind, până
găsesc formula potrivită.
Din nefericire însă, integrarea acestor copii într-o grădiniţă de masă se face foarte greu, mulţi dintre
părinţi renunţând la această luptă istovitoare.
Părinţii se pot lovi de reticența cadrelor didactice sau a celorlalţi părinţi din clasă.
Această integrare este și în folosul celorlalți copii deoarece copiii sănătoși trebuie să învețe să
relaționeze cu persoane diferite
Copiii sănătoşi au nevoie de o astfel de expunere, trebuie şi ei, la rândul lor, să înveţe cum să
relaţioneze cu persoane diferite de ei: mai graşi, cu ochelari, mai sănătoşi sau mai bolnavi. Pentru că doar
aşa poate funcţiona o comunitate cu adevărat și pentru că vor călători, mult mai mult decât noi, cu siguranţă,
iar în lumea largă astfel de discriminări nu sunt uşor trecute cu vederea.
Un alt motiv foarte important pentru care mulţi copii cu dizabilităţi nu merg în grădiniţe şi şcoli
normale este lipsa minimă de pregătire a cadrelor didactice în acest sens.
Profesorii nu ştiu cum să relaţioneze cu un copil cu nevoi speciale, fie ele psihice sau fizice.
Cadrele didactice care acceptă deschis un astfel de copil la clasă o fac din dedicaţie și tot prin dedicație
au învăţat, prin demersuri proprii, cum să aibă grijă de copilul cu handicap.
De aceea este nevoie de o bună colaborare cu familiile copiilor, în special ale copiilor cu CES.

Bibliografie:
Blândul, V., Introducere în problematica psihopedagogiei speciale, Ed. Univ. din Oradea, 2005;
Gheruţ, A., Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale. Strategii de educaţie integrată, Ed.
Polirom. Iaşi, 2001;
Rev. ,,Învăţământul primar”, NR. 1/2000, Ed Discipol, Bucureşti, 2000;
Verza, E., Psihopedagogie specială, manual pentru clasa a XIII-a, şcoli normale, E. D. P., Bucureşti,
1994;

208
 EDUCAȚIA NON-FORMALĂ

PROF. MOTÎNTĂU DANIELA

COLEGIUL NAȚIONAL „GEORGE COȘBUC”
MOTRU, JUD. GORJ

Educația non-formală se aplică de la cei mici, până la cei vârstnici. Învățarea la distanță, învățarea cu
ajutorul calculatorului și asistării de la distanță, educația făcută acasă, toate fac parte din educația non-
formală. Aceasta se implementează sistematic, este deliberată, organizarea sa ține cont de prezența unui
grup omogen, este programată.
Educatia non-formală oferă flexibilitate mai mare decât educația informală, este o educație
vocațională și practică, nu are limită de vârstă, nu sunt necesare certificate sau plăți pentru a lua parte la
educatia non-formala. Sectorul public și privat pot fi implicate în educația non-formală, nu sunt examene
la perioade regulate, diplomele, certificatele nu sunt esențiale și nu e nevoie neapărat de ele pe viitor.
Educația informală și non-formală devin utile atunci când educația formală nu mai reușește să le ofere
elevilor, tinerilor tot ce au nevoie pentru a se descurca într-o realitate din ce în ce mai complicată. Cele
două tipuri de educație pot fi folosite în paralel cu educația formală, pentru cele mai bune rezultate însa se
vor aplica pe rând, în funcție de ce rezultate se obțin în educația formală. Alegerea unui tip de educație
depinde de ce se dorește să se obțină într-un final și de scopurile, obiectivele individuale. De regulă,
educația formală și cea informală vor fi cele mai „căutate” și cele mai folosite, iar educația non-formală
apare ca o necesitate doar atunci când cele două anterioare au eșuat sau ca alternativă la o educație
informală.
Educația de tip outdoor este o formă organizată de învățământ care îl pregătește pe copil pentru viață
și care se desfășoară în aer liber.
Activitățile educației de tip outdoor se desfășoară întotdeauna în natură și nu au ca finalitate rezultate
palpabile (diplome, atestate), ci produse vizibile la nivelul comportamentului copiilor.
Dacă învățarea clasică, în sala de grupă, are un aspect cognitiv, activitatea de tip outdoor are un aspect
pur practic, informal și experiențial.
Educaţia în aer liber îşi are originea în multe iniţiative apărute în ultimii 150 de ani: taberele de
corturi; cercetăşia (întemeiată în 1907 de englezul Robert Baden Powell) – care urmăreşte tot un fel de
educaţie informală, bazată pe activităţi practice în aer liber; şcolile în pădure din Danemarca; şcolile şi
mişcarea Outward Bound înființate de Kurt Hahn.
Educația în aer liber parcurge toate cele trei nivele de învățare:
 cognitiv;
 afectiv;
 motric.
Finalitatea activității de tip outdoor este aceea de a dezvolta personalitatea fiecărui copil în unul dintre
domeniile:
O activitate de acest fel am desfășurat cu elevii clasei a III-a:
-„albinuțele” au observat culorile primăverii și schimbările care au loc în acest anotimp
-aceștia au cules câte un buchet mare de frunze verzi și au avut ocazia să le observe cu atenție.
-„albinuțele” au fost harnice și au strâns multe materiale din natură, pe care le-am folosit ulterior la
realizarea unui peisaj de primăvară
-după ce au strâns frunzele, i-am lăsat să se joace în voie cu ele. Ei s-au bucurat să le arunce în aer și
să încerce să le prindă
-după ce s-au jucat cu frunzele, micuții au primit o nouă sarcină: să numere frunzele și să realizeze
exerciții cu numerele frunzelor

-o altă etapă a activității outdoor a fost să ordoneze cifrele în ordine crescătoare și să adauge numărul
corespunzător de frunze.
Finalitatea activității de tip outdoor este aceea de a dezvolta personalitatea fiecărui copil.

209
 Împreună cu școlarii noștri de clasa a III-a, am organizat o activitate matematică în aer liber,
folosindu-ne de materiale din natură pentru a număra.
Am profitat astfel de o zi plină cu soare, zi în care am realizat și activități de îngrijire a naturii.

210
 PARTENERIATUL ȘCOALĂ – FAMILIE, FACTOR ESENȚIAL ÎN
EDUCAȚIA COPILULUI

PROF. ÎNV. PRIMAR – MOVILĂ FLORINA MIHAELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,ACAD. MARIN VOICULESCU ”, GIURGIU
Şcoala este una din instituţiile centrale ale comunităţii, are roluri specifice dar nu poate funcţiona şi
nu se poate dezvolta fără a ţine cont de specificul comunităţii în care funcţionează.
Dacă şcoala are iniţiativa organizării unor forme de parteneriat relevante pentru comunitate atunci,
este posibil ca diverşi parteneri să se alăture activităţilor iniţiate de către şcoală.
Parteneriatul şcoală – familie reprezintă o problemă actuală importantă.
Factorii de bază care ajută copilul în desăvârșirea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, sentimente. Rolul familiei este
important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Şcoala, alături de
familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ, personalitatea
copilului.
Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identităţii sale cu
familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele
educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ. Este nevoie a se dezvolta un nou concept
care să întărească schimbarea în relaţiile şcoală-familie. Acest concept este parteneriatul educaţional.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educaţional. Acesta presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative
între factorii educaţionali.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
- instituţiile educaţiei: familie, scoală si comunitate;
- agenţii educaţionali: copil, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor problemeeducaţionale;
- membrii ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării si dezvoltării copilului (medici,
factori de decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei);
- influentele educative exercitate la anumite momente asupra copilului;
- programele de creştere, îngrijire şi educare a copilului.
Părintii, copiii şi comunităţile se influentează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc părinţii
poate sprijini sau devia vieţile lor, poate determina multe dintre valorile lor. De asemenea, părinţii pot
influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii. Activitatea educativă ce se
realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi
de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare. Acţiunile care
implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii
lor, cât şi ale copiilor înşişi. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din
cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice), familia este cea care ar
trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în
funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare, asigurându-i copilului cele necesare
studiului.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,,cei şapte ani de acasă ’’. Uneori părinţii uită că
trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a
elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a
fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în
acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea
părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie. Între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care
se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii.
Părinții oferă atmosfera unei prime societăți pe care copilul o experimentează. Conceptele lui față de
oameni și viața socială vin din relațiile cu părinții. Își dezvoltă atitudinile față de convențiile sociale în

211
familia sa. Parinții îi aduc influențele comunității. De la ei invață cum se comportă oamenii. Familiile
competitive, stimulează competitivitatea în copiii săi; familiile cooperante, promovează un patren diferit
pentru fiecare copil. Oricum, paternul familiei nu este determinant pentru comportamentul familiei. De fapt,
paternul familial poate permite chiar un comportament total opus pentru unii copii.
Fiecare copil are poziția sa în familie și din acest motiv percep evenimentele din familie diferit. Locul
copilului față de frații săi joacă un rol important în dezvoltarea caracterului. Competiția dintre frați duce la
diferente fundamentale între personalitățile lor. Este vorba de constelația familiei. Avem în primul rând
ordinea nașterii: cel mai mare, al doilea născut, copilul de mijloc, mezinul sau copilul unic. Fiecare are linia
sa de mișcare, drumul său, conceptele și atitudinile sale, care duc la o evaluare diferită a situațiilor din
familie și care nu duc, neapărat, la același comportament.
Părinții au un rol determinant în dezvoltarea copilului. Copilul decide ce să ia și cum să interpreteze
ceea ce părințiii îi oferă ca model. Ei iși decid percepțiile. Sunt ființe creative care își fac singuri traducerile
lor a ceea ce văd, aud sau experimetează. Fiecare copil percepe familia și frații într-un mod diferit, și pentru
fiecare acela este adevărul.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl
interesează şi-l pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l
motiveze şi să-l ajute. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei
generaţii. Ea este factorul decisive şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii, să
ia parte activă la viaţa, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul
decisiv în formarea omului. Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât
mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi
familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este
vorba de interesul copilului.
Implicarea părinţilor în problemele şcolii se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi
şcoală. Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu şcoala sunt eficiente ambilor factori. Dacă ne referim la
optimizarea comunicării între profesori şi părinţi, se iau în calcul:
- calitatea celor doi poli ai colaborării (profesori şi părinţi);
- percepţiile fiecăruia;
- atitudinile care îi caracterizează;
- caracteristicile instituţiei şcolare;
- caracteristicile familiei;
- modul de comunicare.
Implicarea părinţilor în rezolvarea problemelor şcolare şi în sprijinirea procesului instructiv-educativ
are o serie de motivaţii, dintre care enumerăm: părinţii îşi cunosc copiii şi doresc să îi descopere ca elevi,
părinţii au nevoie de informaţii referitoare la îndeplinirea rolului de elev de către copilul lor.
Forme de colaborare a părinţilor cu şcoala:
- prezenţa la şedinţe şi lectorate;
- asistarea elevilor în efectuarea temelor;
- participarea la activităţi cultural- artistice şi sportive;
- organizarea unor expoziţii, serbări, excursii;
- organizarea unui colţ verde în şcoală;
- atragerea unor fonduri pentru şcoală;
- susţinerea bibliotecii prin donaţii de cărţi.
O comunicare optimă învăţător/ familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv asupra copilului şi de a
stopa comportamentele negative. De multe ori apar dificultăţi de comunicare şi de dezvoltare a relaţiei
şcoală- familie. De aceea trebuie cunoscuţi factorii care favorizeaza, dar şi blochează o comunicare
eficientă. Lipsa de comunicare din partea uneia dintre ele afectează evoluţia elevului, rezultatele şcolare şi
natura comportamentului.
Factori care favorizează comunicarea:
- transmiterea informaţiilor de către învăţător/ diriginte într-o formă accesibilă părinţilor;
- evitarea analizării critice sau blamării părintelui;

212
 - mediul ambiant de discuţie să fie plăcut;
- capacitatea învăţătorului de a mobiliza părinţii să comunice şi să le asculte problemele;
- evitarea subiectelor care privesc elevii problemă, se fac discuţii individuale cu aceştia;
- rezolvarea problemelor copiilor, implicarea în găsirea unor soluţii;
- sprijinirea, încurajarea părinţilor pentru a schimba atitudinea negativă a elevului.
Există două teorii importante privind relaţia şcoală- familie: teoria profesionalismului şi teoria
schimbului.
Teoria profesionalismului consideră ca un element esenţial serviciul făcut altora, fără a se gândi la
avantaje personale, având drept criterii competenţa, un cod de etică profesională.
Cooperarea cu familia poate fi un test profesional şi poate fi considerată ca făcând parte din datoria
profesională a profesorului deoarece: părinţii sunt parteneri ai şcolii, eficacitatea învăţământului poate fi
ameliorată prin cooperarea între şcoală şi familie, părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor. Atât
părinţii, cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Influenţele pe care
familia le exercită asupra copilului sunt directe sau indirecte, determinând în mare măsură dezvoltarea
personalităţii acestuia. Modelul moral-civic propus de şcoală (comportament civilizat, demn, tolerant, bazat
pe cinste, corectitudine) găseşte un răspuns pozitiv în familiile unde aceste valori sunt puse la loc de cinste.
Părinţii trebuie să vadă în şcoală un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin
atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm.
Familia este cea care modelează personalitatea copilului, contribuie la formarea unei atitudini pozitive
față de muncă, viață și valorile sociale și cultivă responsabilitatea față de actele proprii în raport cu
imperativele participării la viața socială. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers pe care-l creează
familia.
Dacă şcoala are iniţiativa organizării unor forme de parteneriat relevante pentru comunitate atunci,
este posibil ca diverşi parteneri să se alăture activităţilor iniţiate de către şcoală;

BIBLIOGRAFIE:
1. Bunescu Ghe., Alecu G., Badea D. – Educaţia părinţilor. Strategii şi programe, E. D. P.,
Bucureşti, 1997;
2. Ciocan, I., Negret, I.,: Formarea personalității umane, Editura Militară, București, 2000;
3. Ciofu, Carmen: Interacțiunea părinți- copii, București, Editura Amaltea, reeditată 2000
4. Ecaterina Adina Vrasmas – Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, 2002;
5. Negovan, V. - Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003;
6. Sălăvăstru, D. - Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2004;
7. Stoian M. – Abecedarul părinţilor, E. D. P., Bucureşti, 1972.

213
 IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ

INST. MUNCACIU-STAN ALINA-IOANA

De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil, ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei șapte ani de-
acasă”. Replicăm, astfel, considerând ca nu a primit o educație potrivită sau nu și-a însușit diverse norme
de politețe. Aceasta expresie definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini
acumultate în primii șapte ani de viata. Perioada respectivă este considerată „culmea achizițiilor”, de intensă
dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare
și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj. Copilul este pregătit să primească informații.
De aceea, este important cum sunt transmise acestea, de către cine și în ce mod.
Se numesc așa deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, iar cei care fac parte din ea
au cea mai mare influență asupra lui.
Bebelușul este atașat de mamă și de tată, iar comportamentele și limbajul sunt imitate și exprimate
de către copil în joaca lui și în comunicarea cu ceilalți. La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele,
de identificare cu o persoană foarte apropiată. Astfel, el se va identifica ori cu mama, ori cu tatăl. Va exista
o încercare de potrivire între imaginea impusă de ceilalți și cea a cunoașterii de sine.
Nu este de ajuns doar să ne controlăm limbajul și comportamentul în fața copilului, ci trebuie multă
atenție și în exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc), precum și a dorințelor, a
nevoilor. Bineînteles că acest lucru nu înseamnă că, în permanență, vom fi stresați de felul în care vorbim,
cum ne comportăm sau cum reacționăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu și va intervene oboseala,
la un moment dat. Însă, va trebui să ne impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare
ale conflictelor, astfel încât copilul să poată învăța, atât din situațiile frumoase din viețile noastre, cât și din
cele negative.
Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent constienți că micuțul ne
supraveghează, ne analizează și interiorizează ceea ce facem noi, iar, mai tarziu, va exterioriza toate acestea
în diverse situații și va fi judecat și acceptat ori nu în societate.
Familia este de succes atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie, cu atenţie şi
responsabilitate. Cel mai important lucru este ca aceştia să fie crescuţi într-un mediu de credinţă, în care să
simtă cât de importantă este pentru părinţii lor legătura cu Dumnezeu.
Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite anumite
gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le copiază tinerii de astăzi sunt exemple de deviere
de la o viață sănătoasă. Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau un cântăreţ care duce o viaţă curată,
care are un mesaj util pentru oameni. Dar aproape toate modelele tinerilor sunt oameni plini de vicii.
Tinerilor trebuie să li se prezinte şi altfel de modele. Înainte de a-i cunoaşte pe eroii neamului, pe idolii
muzicii, ai filmului, ai modei etc., copilul are, mai întâi, ca modele, două persoane care îl ajută să facă
primii paşi în viaţă: părinţii. Ar fi bine dacă toți părinţii şi-ar da seama cât de mult înseamnă modelul propriu
pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze anumite manifestări pe care le vede la părinţii
lui. S-a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta
devine evident abia când copiii sunt adulţi.
În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate
aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să
li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei, chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani. Munca
făcută cu măsură, de exemplu “Să pregătim masa”, „Să măturăm și să ștergem praful împreună”, „Să sortăm
fructele/legumele”, „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele”, „Să facem
împreună gogoși” este de mare folos.
În cei 7 ani, copiii pot învăța despre deprinderi de autoservire, ordine, igienă, exteriorizarea trăirilor,
sentimentelor și emoțiilor pozitive și negative, bune maniere si comportament, limbaj corect transmis,
modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător, consecvența
în realizarea unei sarcini, concentrare, perseverență în realizarea unei sarcini. Unele din lucrurile dobândite
în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții: spiritul de competitive, altruismul, cooperarea,
atitudinea pozitivă față de diverse sarcini etc. Altele influențează dezvoltarea de mai târziu, spre exemplu,
214
un copil criticat permanent și pedepsit, destul de des, se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe
de a încălca normele și nu va fi încrezător în forțele proprii.
Înainte de a judeca o persoană si de a-i pune o etichetă, ar fi indicat să ne gândim, puțin mai mult, la
ceea ce se poate ascunde în spatele unui comportament.

215
 IMPORTANTA EDUCATIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

PROFESOR PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR

MUNTEAN DANIELA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”SIMION BĂRNUȚIU” TIUR-BLAJ
Educația este un proces continuu și complex care începe în familia fiecărui individ și continuă la
școală. Atât educația în familie, cât și educația la școală sunt de o importanță crucială pentru dezvoltarea
armonioasă a fiecărui copil și, în cele din urmă, pentru construirea unei societăți echilibrate și prospere. În
acest eseu, voi discuta despre importanța educației în familie și la școală, precum și despre modul în care
acestea se completează reciproc.
Scopul educației este susținerea realizării parteneriatului dintre școală și familie în vederea
îmbunătățirii performanțelor școlare ale elevului, de a-i motiva pe elevi să ajungă la liceu și universitate, să
participe la activități extrașcolare, să aibă rezultate bune. Pentru a atinge acest scop trebuie satisfăcute mai
multe obiective: sprijinirea vizitelor în școală a familiilor și oportunitatea de a observa ce se întâmplă în
sălile de clasă, organizarea unor lectorate cu părinții, organizarea acțiunilor în colaborare cu alte instituții,
invitarea părinților la discuții susținute de specialiști.
Obiectivul principal al acţiunii educative este formarea personalităţii copilului, care este urmărit atât
în familie, cât şi în şcoală, astfel încât sarcinile şcolii şi ale familiei în materie de educaţie şi instrucţie se
împletesc şi se sprijină reciproc.
Relaţia şcoală-familie este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea
ce ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această
acţiune.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a
conduitei favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio-moral am urmărit
implicarea familiei şi a comunităţii prin parteneriate. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea
copilului cu ceilalţi copii din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative( extracurriculare) şi
cu privire la activităţile opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii (literatură pentru copii).
Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se consideră parteneri în educaţie, în jurul elevilor
se formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele
reprezintă o componentă esenţială în organizarea și desfăşurarea activităţii în şcoală şi în clasele de elevi.
Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor publice.
În relaţia şcoală-familie, problema profesionalismului cadrului didactic reprezintă un element esenţial
în cadrul serviciului făcut altora, fără a se gândi la avantaje personale, cu alte cuvinte competenţa, servirea
clienţilor, un cod de etică profesională.
Educația în familie este primul tip de educație pe care îl primește fiecare copil. Familia este primul
mediu în care copilul învață să comunice, să se dezvolte social, emotional și cognitiv. Prin urmare, educația
în familie are o influență profundă asupra dezvoltării copilului. În familie, copilul este învățat să respecte
regulile și valorile sociale, să își dezvolte relațiile cu ceilalți și să dobândească abilități de comunicare.
Educația în familie este, de asemenea, importantă în dezvoltarea unei atitudini pozitive față de învățare,
pentru că familia poate influența și încuraja dezvoltarea intereselor și a aptitudinilor copilului.
Educația la școală are, de asemena, un rol important în dezvoltarea copiilor. Școala este locul în care
copilul învață să comunice, să socializeze și să dobândească cunoștințe specifice. Educația la școală
dezvoltă abilitățile de comunicare și colaborare și îi învață pe copii să ia decizii responsabile și să respecte
regulile și valorile sociale. În plus, educația la școală poate oferi copiilor experiențe noi și să le susțină
dezvoltarea personală și profesională.
În ceea ce privește dezvoltarea globală a copilului, educația în familie și educația la școală se
completează reciproc. Prin educația în familie, copilul poate dobândi încredere în sine, să își dezvolte
abilitățile de comunicare și să își dezvolte interesele și pasiunile. Acestea la rândul lor, pot fi exploatate și
dezvoltate la școală, învățându-i pe copii să fie deschiși și curioși să învețe mai multe despre lumea care îi

216
înconjoară. În plus educația în familie și educația la școală pot ajuta copilul să dezvolte un set de valori și
principii personale.
Legătura strânsă între școală și familie este un real parteneriat, parteneriat care își aduce contribuția
la dezvoltarea educației și formării tinerilor. Este o abordare care promovează colaborarea dintre familiile
elevilor și școală. Un avantaj al acestui parteneriat este acela că poate ajuta la îmbunătățirea relației dintre
părinți și școală, colaborare care paote ajuta la creșterea încrederii, înțelegerii și respectului reciproc, ceea
ce poate ajuta creșterea implicării părinților în procesul de învățare al copiilor lor. În plus, părinții pot fi
implicați în dezvoltarea de programe sau activități educaționale, precum și în crearea unui mediu școlar
sigur și sănătos pentru copii.
Pentru a promova parteneriatul școală -familie, sunt necesare cîteva măsuri. În primul rând, este
important să existe o comunicare deschisă între părinți și cadrele didactice. Școlile ar trebui să furnizeze
părinților informații despre curriculum, progresele elevilor și evenimente școlare, iar părinții trebue să fie
încurajați să ofere feedback, sugestii și preocupări. În ala doilea rând ar trebui să ofere oportunități pentru
implicarea părinților în activitățile școlare. Acestea pot fi întâlniri cu profesorii, activități extrașcolare,
programe de voluntariat sau consiliile cu părinții. În acest fel pot fi implicați în luarea deciziilor și în
dezvoltarea școlii, precum și în educația copiilor lor. Participarea împreună la actvități educaționale pot
ajuta la consolidarea parteneriatului școală -familie. Aceste activități pot include excursii în afara școlii,
proiecte de cercetare, activități culturale și sociale sau sărbători în școală. Prin intermediul acestor activități

Bibliografie:
1. Bistriceanu, Corina, Bucureşti -2004, Sociologia familiei, Editura Fundaţiei România de Mâine
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, Iaşi- 2001 Prelegeri pedagogice, Editura
Polirom
3. Maciuc Irina, Craiova -1998, Formarea continuă a cadrelor didactice, Editura Omniscop
4. Nicola Ioan, Bucureşti -1994, Pedagogie, E. D. P. R. A.

217
 SFÂNTA SCRIPTURĂ ȘI MODELE DE URMAT PENTRU O VIAȚĂ
DESĂVÂRȘITĂ

PROFESOR MUNTEAN IULIANA MONICA

LICEUL TEORETIC” MIRCEA ELIADE”
ÎNTORSURA BUZĂULUI, JUDEȚUL COVASNA
Motto: ”V-am dat vouă pildă!” (Ioan 13, 15)

Sfânta Scriptură ne oferă celor ce o lecturăm, dar și celor ce o descoperim prin ora de religie, pilde
de urmat, modele în viață atât de necesare în atingerea scopului final al vieții creștine: mântuirea, dar și
model pentru o viață frumoasă, cu bucurii și împliniri pe măsura faptelor săvârșite.
Dar ce este un model? Un model este acel om, persoană, care prin viața sa, prin valoarea vieții sale,
prin calitățile intelectuale și spirituale dovedite, poate oferi un model de viață demn de urmat, de imitat și
pentru alții.
Un prim model de viață primim încă din copilărie, din mediul familia, de la părinți, bunici sau frați
mai mari. Apoi, din școală luă ca model un dascăl sau un profesor drag nouă, cu care dorim să ne asemănăm
și încet, încet înaintând în cunoaștere ni se descoperă modele de viață demne de urmat.
Cu toții știm că pentru desăvârșirea vieții moral-religioase este nevoie de îndrumare și modele de
urmat. Pentru creștini adevărați, mari și mici adevărata viață este cea trăită în Dumnezeu, cu Dumnezeu și
prin Dumnezeu, după voia Sa. Aceasta este viața virtuoasă, în care Îl adoră pe Dumnezeu, I se închină și Ii
slujește cu iubire și își arată iubirea față de aproape, căci ” Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8).
Îndrumarea spre desăvârșirea vieții noaste religios-morale o găsim evidențiată atât de frumos în cele
două izvoare ale credinței noastre: Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Din Sfânta Scriptură descoperim
modelul ideal de viață, pentru toți creștinii de pretutindeni și din toate timpurile, până la sfârșitul lumii.
Noul Testament și Sfânta Tradiție ne recomandă ca modele ideale de urmat pentru o viață desăvârșită pe
Domnul Nostru Iisus Hristos și pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria. Apoi găsim și
alte modele: Sfinții, cei ce și-au sfințit viață și au devenit ” vase alese ale lui Dumnezeu”, dar și multe femei
biblice, care au un caracter pozitiv și sunt demne de urmat întru totul. Dintre acestea amintesc: Fecioara
Maria, fiica Sfintei Ana, apoi Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, femeia cananeancă, ce a rămas
o pildă de stăruință în rugăciune către Dumnezeu, văduva săracă, care și-a dovedit cinstirea profundă pentru
Dumnezeu și încrederea deplină în grija Lui pentru viața ei și multe alte femei, care au un caracter pozitiv,
religios-moral, fiind modele demne de urmat, de imitat, de către femeile creștine de-a lungul veacurilor
până azi, dar și pot fi modele și pentru tinerii de azi.
Maica Domnului, Fecioara Maria, este un model ideal pentru femeile creștine, dar și pentru bărbații
creștini. Ea este supravenerată și iubită mai ales pentru faptul că este mama Fiului lui Dumnezeu, pentru
dragostea, purtarea de grijă arătată față de Fiul Său și față de cei nevoiași, pentru dragostea sa față de
Dumnezeu și virtuțile alese cu care s-a îmbrăcat de-a lungul vieții sale: dragostea, credința, nădejdea,
smerenia, milostenia, bunătatea etc. De asemenea ea este cinstită și iubită pentru faptul că este purtătoarea
rugăciunilor noastre către Fiul său, Domnul Nostru Iisus Hristos și ajutătoarea noastră în necazuri ca Maică
a noastră a tuturor.
În concluzie, omul zilelor noastre, tânărul de azi are nevoie de pilde și de modele de urmat în viață
pentru a rămâne pe calea binelui, alături de Dumnezeu și viața virtuoasă ce îi deschide ușa Împărăției lui
Dumnezeu. Și unde am putea să le descoperim? În Sfânta Scriptură. Iar, Sfântul Apostol Pavel ne învață:
”Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos spre învățătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre
înțelepțirea cea întru dreptate. Astfel ca omul lui Dumnezeu să fie bine pregătit pentru orice lucru bun. ” (II
Timotei 3, 16-17)

218
 VALORIZAREA DIALOGULUI ŞI PARTICIPĂRII ÎN CADRUL
ACTIVITĂŢII EDUCATIVE

PROF. INV. PRIMAR MUNTEAN PIROSKA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 13, TIMIȘOARA
A educa înseamnă a adăuga noi date la latura intimă a copilului, a te lupta cu ceea ce este de prisos,
a dezvăţa de obişnuinţele nocive. Intervenţa reală a învăţătorului şi iniţiativa elevului trebuie să se
armonizeze, învăţătorul ajutând elevul să-şi găsească drumul propriu.
Limbajul este activitatea de comunicare a gândirii prin semne ce au valoare pentru fiecare. Deci,
comunicarea se poate face verbal sau nonverbal, sau chiar paraverbal. Limbajul nu este doar vorbirea.
Limbajul este o activitate ce se învaţă în timp, formarea conceptelor fiind un fenomen laborios. Limbajul
şi gândirea sunt inseparabile, o boală a limbajului este acelaşi lucru cu o boală a gândirii.
Cuvintele trezesc sentimente umane, ele îndeamnă la acţiune. Limbajul educaţional presupune
legături între cei doi actori – dascăl şi elev. Comunicăm nu doar pentru a informa, ci pentru a schimba ceva
în comportamentul elevului. Elevul nu este un receptor pasiv ci o personalitate conştientă, educabilă.
O caracteristică a limbajului educaţional este ,,etichetarea” rapidă a celor două părţi implicate: elev
bun sau rău, învăţător blând sau sever. Astfel deducem importanţa în comunicarea educaţională a:
 nonverbalului (mimica, gestica, privirea, distanţa, starea de bucurie sau nervozitate);
 paraverbalului (tonul vocii, pronunţia, intensitatea vocii, debitul, pauzele).
Randamentul comunicării este mai ridicat dacă înainte de a transmite ceva învăţătorul anunţă
importanţa celor transmise prin gesturi, voce, afectivitate, iar elevii vor fi mai receptivi sau nu. Este bine
ca elevii să fie destinşi nu înfricoşaţi şi stresaţi înainte de începerea lecţiei. Trebuie să urmărim mereu dacă
suntem înţeleşi, dacă am fost auziţi, dacă interesează pe cineva ce spunem şi asta pentru că noi suntem
angajaţi pentru a aduce un serviciu.
A dialoga înseamnă să admitem că interlocutorii pot să înveţe unii de la alţii. Constantin Noica spunea
că o şcoală adevărată este cea în care învaţă şi elevul şi profesorul. În ceea ce spunem este bine să folosim
mai multe canale pentru a fi mai bine receptaţi şi să se reţină mai multe informaţii. Reţinem 90% din ceea
ce spunem şi facem în acelaşi timp.
Randamentul limbajului educativ creşte dacă aprobarea sau dezaprobarea noastră este explicată
elevului: să motivăm calificativul, să ne apropiem de elevi prin respect şi simpatie şi nu prin mici ,,bârfe”.
Scopul urmărit prin limbajul educativ este dezvoltarea personalităţii elevului, nu doar a memoriei,
sau în cel mai bun caz a intelectului. Personalitatea este o sinteză armonioasă a tuturor fenomenelor psihice,
printre care şi motivaţia, voinţa, afectivitatea, atenţia, deprinderile, imaginaţia, creativitatea. Dar ne
exprimăm, ne facem cunoscuţi prin limbaj. Aşadar ,,lăsaţi copiii să vorbească”. Ei sunt la vârsta când pot
acumula multe informaţii, deci vor să afle multe lucruri şi să comunice. Aproape degeaba îi stârnim cu un
subiect foarte interesant dacă ei nu reuşesc să-şi spună părerea. Efectul vorbelor trece.
Să nu ne deranjeze întrebările suplimentare ale elevilor şi intervenţiile lor neprevăzute. Chiar dacă
greşesc, este mai bine să-i corectăm noi decât să rămână cu o eroare în minte. Nu îi apreciem numai pe
elevii care se supun rapid ci şi pe dizidenţi pentru gândirea lor critică, curaj, informare.
Relaţiile afective pozitive stimulează învăţarea. Trebuie să acceptăm faptul că uneori elevii ,,stau
cuminţi” pentru că nu înţeleg ce spunem şi pentru că le este frică. Ei nu au curajul să pună întrebări pentru
că nici măcar nu li s-a deschis o asemenea perspectivă. Deci, trebuie să-i educăm să întrebe şi noi să
ascultăm ce au de zis. Doar astfel se ajunge la receptare activă şi acceptare critică a mesajului educativ,
supus unei judecăţi de valoare.
Limbajul educaţional influenţează moralul clasei şi natura relaţiilor întreţinute cu clasa. Se ştie că o
atitudine indiferentă va scădea continuu performanţele pe când lauda şi încurajarea menţin şi cresc
performanţele. O bună educaţie cere ca educatorul să inspire elevului stima şi respectul, care nu se pot
realiza prin nimicirea imaginii de sine.
Înconjuraţi mereu de o ambianţă de dragoste, de căldură, de înţelegere şi de bunătate, de încredere şi
respect, copiii de vârstă şcolară mică vor da măsura întregii lor personalităţi, dobândind cunoştinţe,
priceperi, deprinderi şi atitudini.

219
 Importanţa comunicării în viaţa noastră trebuie conştientizată. Comunicând îl înţelegem mai bine pe
celălalt şi ne putem înţelege mai bine pe noi înşine. De aceea căutăm cele mai bune modalităţi prin care
ceilalţi să conştientizeze ceea ce noi dorim, ceea ce noi facem, ceea ce noi gândim.
Mult mai rar însă, suntem atenţi la modul în care ştim să reacţionăm la ceea ce are celălalt să ne
comunice. În egală măsură cu arta de a transmite ceva sa află arta de a oferi răspunsul potrivit, cea care va
încuraja pe mai departe comunicarea şi ne va ajuta să construim o relaţie de comunicare.
Nu poţi să nu comunici. Chiar dacă doreşti să nu comunici cu o altă persoană şi pentru asta îi întorci
spatele şi pleci, de fapt tocmai i-ai comunicat că nu vrei să comunici cu ea.
Vom acţiona pozitiv sau negativ faţă de comunicarea elevului. O reacţie negativă poate să fie
evidentă, directă: ,,Ai greşit” va spune învăţătorul elevului său. La o lecţie plictisitoare un elev care îşi
pierde atenţia şi cască, îi arată învăţătorului faptul că n-a fost captivat de prestaţia acestuia.
O reacţie pozitivă înseamnă să-i arătăm celuilalt că face bine ceea ce face şi că este de dorit să
continue aşa, să repete performanţa. ,,Bravo, ai făcut o faptă grozavă!” poate aprecia învăţătorul
activitatea elevului său, alteori o reacţie nonverbală – doar un zâmbet – poate să facă minuni. Mulţi dintre
noi uităm forţa motivatoare a feedback-ului pozitiv. Ne întrebăm uneori de ce directorul ne critică la cea
mai mică greşeală, dar este destul de zgârcit cu laudele. Există mentalitatea că eşecul trebuie sancţionat
imediat iar succesul normal, zilnic este firesc şi astfel pare normal să pedepsim dar nu şi să încurajăm. Dacă
vrem ca educaţia să fie eficientă, trebuie să acţionăm într-un mod echilibrat: insuccesul să fie sancţionat,
iar succesul trebuie remarcat în egală proporţie.
Pentru ca relaţia de comunicare cu elevul să se îmbunătăţească e nevoie de feedback-uri
nonevaluative. Unul din acestea ar fi ca înainte de a da un răspuns faţă de o situaţie dată să aflăm toate
datele problemei. Un alt feedback ar fi cel ,,suportiv” adică să ne închipuim că am fi în locul elevului şi să
aflăm ce caută el la noi – pe cineva care să-l înţeleagă.

220
 IMPORTANŢA EDUCAŢIEI IN FAMILIE

PROF. INV. PRIMAR, MUNTEANU COSTEL

Familia reprezintă o instituție sacră, la care iau parte părinți și copii, un refugiu în fața singurătății,
devenind un spațiu atât al perpetuării valorilor, cât și al transmiterii lor din generație în generație. Una dintre
cele mai puternice legături interumane este, cu siguranță, cea dintre o mamă și copilul său si de aceea sunt
de acord cu ideea expusă în afirmația lui Honore de Balzac din opera „Gobsek” conform căreia capacitatea
de a iubi a unei mame este nemărginită și necondiționată, aceasta fiind capabilă întotdeauna să ierte.
Familia are un rol esenţial în educaţia copilului, este nucleul în care copilul se formează ca om. Ea
are un rol decisiv în ceea ce priveşte viitorul social şi spiritual al copilului pentru că ştim că „există
evenimente care-şi pun pecetea asupra mentalităţii individului”, respectiv a copilului. Felul în care părinţii
se raportează la copii, afectează în mod dramatic modul în care copilul se va raporta la societate. Educaţia
copiilor presupune întâi de toate desăvârşirea propriei noastre educaţii, a sentimentelor noastre.
Direcţia spre care va merge copilul se trasează încă din familie, locul unde se va forma idealul său.
Acesta se formează din copilărie până la adoleşcenţă. Astfel, „când relaţiile dintre părinţi au fost
armonioase, idealul adolescentului include un model care le seamănă.
Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la
maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce.
Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în
mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie,
de la părinţii săi, unde va învăţa să iubească? Dacă nu s-a deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai
în fericirea reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o va căuta când va ajunge la vârsta maturităţii? Copiii
preiau totul şi imită totul. Familia exercita o influenta deosebit de adanca asupra copiilor.
O mare parte dintre cunostintele despre natura, societate, deprinderile igienice, obisnuintele de
comportament copilul le datoreaza educatiei primite in familie. (Utilizarea in limbajul comun a expresiei:
"A avea cei sapte ani de acasa").
Rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial. Familia reprezintă matricea primordială a culturii
omeneşti, Aici se trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente ale sufletului personal; aici începe copilul
să iubească (pe cine şi cum?), să creadă (în ce?) şi să sacrifice (cui şi ce?); aici se alcătuiesc primele temelii
ale caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui
viitoare; aici devine copilul un om mic, din care mai apoi se dezvoltă o mare personalitate sau un pungaş
mărunt.
Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte
cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul tinerilor
(şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.

221
 PARTENERIATUL ŞCOALĂ - FAMILIE

PROF. MUNTEANU MIRELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,PETRU RAREŞ”HÎRLĂU
PROF. MUNTEANU CORNELIU
COLEGIUL NAȚIONAL ,,ȘTEFAN CEL MARE”HÎRLĂU
În această lume în permanentă schimbare – aflată sub presiunea competiţiilor de orice fel - părinţii,
educatorii, comunităţile locale, guvernele se străduiesc împreună să încurajeze sistemele de îmbunătăţire a
educaţiei, pentru a-i ajuta pe copii să se dezvolte. Unul dintre mijloacele de îndeplinire a acestui scop –
implicarea familiei în educaţie – a existat de generaţii.
Familiile trebuie să fie implicate în îmbunătăţirea învăţării acasă, precum şi în şcoală prin implicare
directă, încurajându-i pe copii să participe la lecţii, susţinându-le interesul pentru discipline incitante şi
lărgindu-şi propriile abilităţi parentale.
În societatea noastră familiile se confruntă cu solicitări ridicate, cu o competiţie crescută pentru
obţinerea atenţiei din partea copiilor lor, precum şi cu poveri economice care forţează tot mai mulţi părinţi
să lucreze în afara căminului şi limitează serios timpul pe care aceştia îl petrec cu copiii lor. Provocările
sunt complicate şi de lipsa comunicării între şcoli şi familii şi de faptul că adesea practicile şcolare eşuează
în a veni în întâmpinarea nevoilor multor familii ale elevilor.
Unii părinţi îşi doresc foarte mult ca cei mici să reuşească şi vor să colaboreze cu şcoala pentru a
atinge succesul. Şcoala poate şi chiar joacă un rol important în întărirea acestor interdependenţe. Părinţii se
întorc către şcoală pentru a fi îndrumaţi, iar când cadrele didactice şi conducerea școlii sunt dornici să-i
atragă, atunci rezultatele copiilor se îmbunătăţesc.
Există multe iniţiative din partea părinţilor şi pentru binele generaţiilor viitoare toţi trebuie să lucrăm
împreună pentru a le oferi mai multe oportunităţi de a-şi ajuta copiii, observându-se o schimbare în
atitudinea publică şi, implicit, dorinţa educatorilor de a regândi fundamental rolul părinţilor şi relaţiile
şcoală-familie.
Familiile trimit copiii la şcoală, acolo unde speră ca ei să dobândească instrumente necesare pentru a
reuşi în viaţă. Şcolile preiau copiii şi-i trimit înapoi în familiile lor, acolo unde presupun că le va fi furnizat
sprijinul de care aceştia au nevoie pentru a creşte şi a învăţa.
Instituţiile educaţionale au grupuri formale de legătură şcoală-familie, cum ar fi: comitetul de părinţi,
consiliul clasei, consiliul şcolii, ,,camera părinţilor”- ca o punte între familie şi sistem.
Fiecare şcoală promovează parteneriatele care determină creşterea implicării parentale şi a
participării părinţilor la promovarea dezvoltării sociale, emoţionale şi a celei de tip şcolar a copiilor. Orice
nume ar primi: parteneriat, implicare parentală, relaţie şcoală-familie, reprezintă convingerea că, dacă
adulţii comunică şi colaborează, atunci cei care vor avea de câştigat sunt numai şi numai copiii.
Imaginea parteneriatului este încadrată într-un model de piaţă, al cărui scop este să genereze capital
uman: suntem responsabili pentru resursele şi investiţiile noastre şi căutăm ,,profitul”. Parteneriatele nu
,,produc”elevi de succes, ci angajează, ghidează, energizează şi motivează elevii, aşa încât ei obţin singuri
succesul.

*Tipuri majore de implicare familială

Denumire Descriere
Tipul I Nivele de sprijin pentru sănătate şi sigu-ranţă,
Obligaţii de bază ale părinţilor nutriţie, abilităţi parentale şi creşte-rea copiilor,
activităţi familiale pt. a spri-jini învăţarea la copii.
Tipul II
Obligaţii de bază ale şcolii de a comunica eficient De la şcoală către familie
cu familiile în legătură cu progra-mele şi progresul Din familie către şcoală
copilului
Tipul III Voluntari
Implicarea părinţilor în şcoală

222
 Tipul IV
Implicarea familiei în activităţile de citire acasă Abilităţi de a finaliza un an şcolar, ajutor la teme
Tipul V
Luarea deciziei, participare, conducere şi Consilii şi comitete; grupuri independente de
sprijinirea şcolii susţinere a şcolii
Tipul VI Conexiuni în scopul de a permite comuni-tăţii să
Colaborări şi schimburi cu comunitatea contribuie pt. şcoli, elevi şi familii
Legături care să permită şcolii, elevilor şi familiilor
să contribuie pt. comunitate

Părinţii sprijină mai mult un program şcolar în care sunt parteneri în luarea deciziilor. Interesul
părintelui şi sprijinul său faţă de şcoală şi conducerea acesteia permit tinerilor să le fie mai uşor să
relaţioneze şi să se identifice cu scopurile, valorile şi personalul şcolii, o motivaţie puternică pentru a se
îndrepta către educaţie. În acelaşi timp, implicarea parentală garantează faptul că valorile şi interesele lor
culturale sunt respectate.
Programul de dezvoltare şcolară este un program participativ a trei echipe:
-echipa părinţilor
-echipa pentru planificare şcolară şi management
-echipa de sprijin pentru elevi şi conducere pentru acţiuni, cum ar fi:
-un plan şcolar obligatoriu care oferă o abordare sistemică a îmbunătăţirii şcolare, pe probleme de tip
educaţional, social, comunicaţional al elevilor, profesorilor, familiei şi comunităţii;
-dezvoltarea conducerii (nevoile specifice)
-evaluare şi modificare (generează date şi oferă feed-back) pe principiile de bază- consensul şi
colaborarea.
Implicarea părinţilor are şi o latură întunecată, anume acei părinţi care îşi ,,împing” copiii către
reuşită, provocând ,,valuri” atât în familie, cât şi în şcoală şi, drept consecinţă, familiile întrerup relaţiile cu
şcoala atunci când copiii lor nu au rezultatele dorite de părinţi, iar şcoala se află sub presiune.
Practica a generat un număr de acţiuni concrete pentru ajutorarea copiilor de către părinţi:
*elaborarea unui program zilnic pentru teme
- verificarea permanentă
- loc de studiu fără televizor, radio, telefon
- disponibilitatea părinţilor
*citirea unor cărţi împreună cu copilul, la bibliotecă
*folosirea televizorului cu înţelepciune (ore, programe potrivite, discutarea subiectelor)
*păstrarea legăturii cu şcoala (să ştie ce învaţă copilul, care-i sunt temele şi cum le rezolvă, să
vorbească cu învăţătorul)
*aprecierea efortului copiilor, determinându-i să persevereze
*purtarea unor discuţii cu copiii (cunoaşterea prietenilor, a locurilor de petrecere a timpului liber)
*sprijinirea copiilor în activităţile extracurriculare
*implicarea în toate activităţile familiei.
În efortul de a stabili o legătură trainică cu familiile elevilor, şcoala noastră şi-a propus:
- să încurajeze familiile şi profesorii să stabilească acorduri de învăţare;
- să instruiască pe cei din conducerea şcolii;
- să ofere teme care să-i atragă pe părinţi;
- să acorde părinţilor dreptul de a lua decizii;
- să extindă programul de lucru din şcoală (seara, sfârşit de săptămână);
- să creeze un centru de resurse pentru părinţi.
Dezvoltarea unui parteneriat de succes presupune un efort total, depăşirea diferenţelor dintre şcoală
şi familie, diferenţe de limbă şi culturale. Implicarea părinţilor cu un nivel scăzut de instruire este o abordare
potrivită tuturor cadrelor didactice.
Tipuri de activităţi
Comunicarea pozitivă constantă, continuă, pe teme ca: regulile clasei, aşteptările şi scopurile,
obiceiurile clasei, modul cum pot ajuta elevii acasă, identifica-rea căilor de comunicare-scrisori, telefon,
jurnalul pot menţine fluxul informaţional.

223
 Studiile arată că învăţătorii comunică cu părinţii când copiii au comportamente negative, dar este
foarte important să fie înştiinţaţi şi când copilul lor are o performanţă notabilă. Astfel, comunicarea dinspre
şcoală nu mai este etichetată ca ,,veste proastă”, iar rezultatul pozitiv ar putea fi şi un indiciu pentru părinţi
că învăţătorul priveşte copilul în întregime şi nu îi observă doar slăbiciunile. Aceasta oferă părinţilor
oportunitatea de a privi mai încrezător informaţiile despre copil şi-i determină să fie mai dornici de a asculta
sugestiile cadrului didactic.
Comunicarea personalizată-informaţia specifică, referitoare la propriul copil cu aspecte pozitive şi
cu lipsuri în activitatea copilului atinge un nivel înalt de colaborare prin diferite tehnici:
-păstrarea unui jurnal familie-şcoală în care părinţii şi educatorii se informează reciproc de realizările
copilului sau despre temerile lor legate de acestea
-planificarea şedinţelor cu părinţii
-sugestii practice- (,,Şcoala tinerelor mame”)
-asistarea părinţilor la ore pentru a deprinde modul de prezentare a informaţiilor (,,Ziua porţilor
deschise”)
Centrul de resurse pentru părinţi
-oferă spaţiu în care părinţii cunosc alţi părinţi şi cadre didactice în scopul de a învăţa cum să-i asiste
pe copii acasă
-oferă materiale educaţionale pentru a fi instruiţi, pentru întâlniri informale (informaţii despre
evenimente şi programe din şcoală, materiale scrise, jocuri, cărţi, casete video, voluntari care-i instruiesc
în diverse domenii).
,,Colţul părintelui”-loc unde părinţii pot vorbi, pot primi clarificări în legătură cu activităţile sale, pot
afişa jucării, teme suplimentare, poze cu activităţi diverse.
Sesiuni pe niveluri de şcolaritate- grupuri de cadre didactice care predau la acelaşi nivel pot invita
părinţii la un eveniment educaţional, adaptat pentru ei, pe subiecte de interes (instruirea pe computer, serii
de activităţi de învăţare acasă, modalităţi de depăşire a problemelor legate de disciplină, fumat, droguri,
influenţa nefastă a ,,găştilor”, pregătirea pentru ciclul gimnazial etc. )
,,Întâlnirea cu directorul”- lunar sau bilunar directorul poate organiza întâlniri cu părinţii pe teme
informale, pe arii de interes, pe nevoi speciale, sau ore de audienţe.
,,Micul dejun cu cadrul didactic”-formă de întâlnire, în care unii profesori îi invită pe părinţi să-şi
aducă copiii la şcoală într-o anumită zi şi stau împreună la un mic dejun informal.
Atelierele cu părinţii- organizarea lor presupune: a. evaluarea nevoilor părinţilor prin: anchete,
sondaje de opinie, chestionare
(Cât îmi cunosc copilul? Ce-i place şi ce nu?), vizite la domiciliu, alte metode informale (e-mail,
fluturaşi)
b. identificarea resurselor în funcţie de subiectele abordate:
*specialişti (medici, avocaţi, terapeuţi, asistenţi sociali) -,,Ziua carierei”
*părinţi abilitaţi (părinţi care au capacitatea de a-i instrui pe alţii) -,,Ziua cu mama”,
,,Ziua cu tata”
*practicanţi (membrii grupurilor bisericeşti, specialişti în domenii complementare, voluntari)
*educatori.
c. recrutarea participanţilor prin anunţuri, broşuri, vizite, telefon.
d. furnizarea serviciilor de susţinere - oferirea de sprijin pentru înfiinţarea unui fond comun.
e. evaluarea succesului prin:
-formulare de evaluare - întrebări de tipul:
Care a fost cea mai interesantă activitate?
Care a fost cea mai puţin utilă?
Ce altceva aţi mai dori să se mai discute?
-discuţia de grup - împărtăşirea ideilor interesante şi celorlalţi.
Un rol important în încurajarea implicării părinţilor o au consilierii şi mediatorii școlari, când se pot
simţi incapabili să-şi ajute copiii sau intimidaţi de discutarea problemelor pe care le au cu copiii.
,,Reţele de părinţi pentru teme” – supravegherea sesiunilor de elaborare a temelor de după-amiaza şi
seara. Câţiva părinţi sunt de acord să găzduiască un grup de copii, prin rotaţie, şi să le ofere un mediu de
studiu propice. Aceste sesiuni sunt utile părinţilor singuri sau prea ocupaţi, pot fi realizate de voluntari(cadre
didactice pensionate).

224
 ,,Regula celor 7” – oferirea a 7 căi diferite de a relaţiona, de a se implica:
1. ca participanţi în consiliile de conducere
2. în prezentarea către elevi a carierelor lor sau a unor talente deosebite
3. ca asistenţi în spectacolele organizate de copii
4. ca mentori
5. ca însoţitori în excursii, drumeţii
6. ca asistenţi de instruire la ore, în bibliotecă sau laboratoare
7. ca voluntari la curăţarea spaţiului clasei, din afara şcolii, parcuri, străzi, alte terenuri.
Este greu să creşti un copil. Dar şi mai dificil este să-l educi.
Realitatea de zi cu zi a familiei este diferită azi de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii şi copiii îşi
petrec mult mai puţin timp împreună şi aproape toţi adulţii se confruntă cu o permanentă dorinţă de a
echilibra cererile vieţii de familie, cu cele ale slujbei. Într-o vreme în care părinţii se află sub presiuni
fantastice, care-i fac mai puţin capabili să participe la viaţa copiilor lor, există o nevoie şi mai mare de a se
implica, mai ales în educaţie.

225
 PARTENERIATUL ȘCOALĂ-FAMILIE ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL SPECIAL

PROFESOR–EDUCATOR: MURARIU-DIACONESCU ALEXANDRA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ SPECIALĂ „CONSTANTIN PĂUNESCU” IAȘI
Învățământul special ca și formă de organizare a activității didactice specifice este destinat
preșcolarilor sau elevilor cu deficiențe mintale, fizice, senzoriale, socioafective, de limbaj, de
comportament și/sau asociate. Principalul obiectiv specificat în sursa unanim acceptată la nivel național
este instruirea, educația, recuperarea și integrarea socială a subiecților participanți la această formă de
învățământ.
Unitățile de învățământ special aplică un plan de învățământ în concordanță cu principiile și
obiectivele didactice actuale, întâlnite inclusiv în școlile de masă. Dreptul la educație este asigurat de către
protecția și asigurarea respectării drepturilor copiilor, aspect ce a cunoscut o evoluție semnificativă la nivel
internațional în ultimii ani.
Învățământul special, special integrat și cel incluziv se desfășoară în prezent pe baza unor principii
didactice adaptate în funcție de particularitățile subiecților participanți. Subiecții ce necesită cerințe
educative speciale sunt repartizați în sistemul de învățământ special în funcție de tipul și gradul
deficiențelor.
Dacă învățământul special pregătește copilul pentru integrarea în viața socială, familia este cea care
dezvoltă personalitatea copilului, oferindu-i acestuia primul mediu de socializare, securitate emoțională,
satisfacerea nevoilor de bază precum și dreptul la o viață comună, împărțind experiențe și trăiri diverse. De
multe ori, familia reprezintă forma de protecție a copilului față de cum este etichetat sau perceput în
societate din cauza unui diagnostic sau a unei incapacități. Există familii care acceptă mai ușor prezența
unui copil special în sânul ei, dar și familii care neagă și resping dificultățile pe care le manifestă propriul
copil, ceea ce duce fie la supraprotecție fie la abandon/ dezbinare.
Pentru a atinge obictivele educaționale, cadrele didactice au nevoie să colaboreze cu familia fiecărui
copil, realizând un parteneriat educațional între școală și familie. Acesta poate fi realizat prin activități
extrașcoalare, prezența părinților la clasă în calitate de facilitatori, comunicare eficientă de ambele părți cu
privire la aspecte ce țin de manifestarea copilului, dezbateri pe tema unor dificultăți și luarea în comun a
unor decizii, vizite la domiciliul copilului etc. Relația de parteneriat se bazează pe un sistem de îndatoriri
reciproce ce are ca scop formarea și educarea copilului. Indiferent de mediul cultural sau economic al
familiei, efectele parteneriatului cu școala sunt pozitive. Familia este o resursă importantă pentru cadrele
didactice deoarece furnizează informații esențiale ce ajută la o cunoaștere mai detaliată a copilului despre
mediul din care provine, traseul medical și educațional, preferințele lui, aptitudinile speciale, punctele slabe
sau cele forte.
Parteneriatul școală specială-familie este esențial pentru a responsabiliza părinții, a-i ajuta să capete
încredere în serviciile oferite de către instituția școlară prin eliminarea stereotipurilor conform cărora „în
școala specială nu se face nimic deoarece elevii nu sunt capabili”. De asemenea, în urma colaborării
eficiente, performanța școlară a elevilor crește, scade absenteismul, climatul școlar devine mai bun, elevii
capătă mai multă încredere în capacitățile proprii și cadrele didactice se pot concentra mai mult pe sarcinile
educaționale și terapeutice. Părinții pot furniza cadrelor didactice informații importante despre modul de
comportare al copilului în mediul familial necesare înțelegerii personalității copilului, a punctelor forte și a
dificultăților cu care se confuntă în viața de zi cu zi. La rândul lor, cadrele didactice le oferă ocazia de a
deprinde un mod eficient de gestionare a situațiilor problematice, pot organiza împreună programe de
intervenție pe domeniile afectate și pot oferi indicații pentru ca părinții să poată exersa acasă aspecte din
lecțiile predate.
În concluzie, parteneriatul școală specială- familie este esențial pentru cunoașterea particularităților
educației în familie cu scopul de a corecta erorile, a înțelege mai bine evoluția copilului și a oferi cadrelor
didactice un feedback cu privire la eficiența muncii lor cu copilul.
Un parteneriat bine structurat, coordonat de toți partenerii, bazat atât pe informare corectă cât și pe
comunicare eficientă, în care fiecare partener își respectă rolul pe care îl are în viața copilului și își asumă
responsabilitățile, are ca rezultat dezvoltarea psihoindividuală, instruirea, educația, recuperarea și
integrarea socială a elevilor cu cerințe educative speciale.
226
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
• Agabrian, M., & Milea V. (2005). Parteneriate şcoală-familie-comunitate. Iași: Institutul
European.
• Gherguț, A., (2006). Psihopedagogie persoanelor cu cerințe special. Strategii diferențiate și
incluzive în educație. Iași: Polirom
• Gherguț, A., (2013). Sinteze de psihopedagogie special. Ghid pentru concursuri și examene de
obținere a gradelor didactice Ediția a III-a, Iași: Polirom
• (2008). Family-School Partnerships. Framework. A guide for schools and families. Department
of Education, Employment and Workplace Relations, Australia.

227
 BILDUNG DURCH DICHTUNG. FRAUENSTIMMEN AUS DER
BUKOWINA

MURARIU ROXANA- ȘCOALA GIMNAZIALĂ „ANIȘOARA ODEANU“

LUGOJ
Schriftsteller schöpfen aus dem tӓglichen Leben, verarbeiten persönlich Erlebtes, Geschichtliches
oder Aktuelles, teilen ihre Erfahrungen mit, regen zum Nachdenken an, beeinflussen, werfen Fragen auf
oder beantworten solche. Sie tun dies in allen Lebenslagen, in glücklichen, in traurigen und in schrecklichen
Zeiten. Die Autoren der Bukowina des 20. Jahrhunderts sind eine besondere Kategorie, denn sie schreiben
hauptsӓchlich unter dem Einfluss furchtbarer Ereignisse: Enteignungen, Entrechtung, Erniedrigungen,
Deportationen, Kriege, Angst, Tod. Ihre gequӓlten Seelen werden in den Werken offenbart, tiefe Gefühle
und Ängste an den Tag gebracht, Geheimnisse enthüllt und Hoffnungen verraten. In diesen Zeiten, in denen
es heißt, das eigene Leben zu retten, was bewegt sie zum Dichten? Was bedeutet das Dichten für diese
Autoren und vielmehr welchen Nachlass sichern sie uns durch ihre Werke? Wie bilden und beeinflussen sie
nachkommende Generationen, so dass ihr Leben
Der britische Schriftsteller Joseph CoNR.ad meinte, dass „ das Ziel des Schreibens ist, andere sehen
zu machen. “ Ohne Zweifel passt dieses Zitat auf die aus der Bukowina stammenden Autorin Klara Blum.
Die Verschmӓhung, die sie in Wien wegen ihrer jüdischen Abstammung kennenlernt, wird zum Thema in
ihrer Dichtung. So zeigt sie der Welt ihr Leiden und hofft auf aufgeklӓrtere Zeiten. Auch ihre politische
Überzeugung ist in ihrem Werk deutlich und insbesondere für die Zeit ihres sowjetischen Aufenthaltes
charakteristisch, als sie mit Hilfe der Gedichte auf die Ungerechtigkeiten des Regimes aufmerksam machen
will. Die Hoffnung auf eine Neuordnung der Gesellschaft drückt sie in ihrer chinesischen Zeit aus. Doch
Klara Blum ist weitaus mehr als nur eine politische Autorin, die Liebeslyrik entstanden infolge ihrer
traurigen Erfahrung bewegt den Leser. Ihr Leben lang kӓmpft sie für die Liebe und schreckt vor nichts auf
der Suche nach dem verschollenen Geliebten zurück. Ihre Lyrik ist also Ausdruck der tiefsten romantischen
Empfindung, der Hoffnung auf Erfüllung aber auch eine Stütze in einsamen, traurigen Zeiten.
Auch um Liebe geht es in den 57 Gedichten Selma Meerbaum Eisingers, die das Mӓdchen ihrem
Geliebten widmet aber auch um die Einsicht, dass ihre Liebe in diesen Zeiten keine Zukunft hat. Der
Unterschied zu Klara Blum besteht darin, dass sie nicht für eine Leserschaft geschrieben hat und dass sie
zu jung war um eine politische Auffassung zu haben. Die Gedichte sind aus der Sichtweise einer
Siebzehnjӓhrigen geschrieben, doch zeugen von einer Reife, die man von einer Jugendlichen nicht erwarten
würde und die ihrer Intelligenz und Bildung zu verdanken ist. Das Schreiben ist für die junge Selma ein
Mittel, das ihr ermöglicht, ihre intimsten Gedanken zu formulieren, ihre tiefsten Empfindungen
wahrzunehmen, ihre Angst zu verarbeiten.
Für Rose Auslӓnder bedeutet Schreiben Überleben. Zu schreiben beginnt sie wӓhrend ihres ersten
Aufenthaltes in Amerika, sozusagen als Flucht aus der fremden Umgebung und auf der Suche nach der
zurückgelassenen Heimat. Wӓhrend der Zeit im Kellerversteck im Czernowitzer Ghetto wird das Dichten
unentbehrlich und rettend. Ihre ganze Lyrik ist von dem Wunsch geprӓgt, das Grauen der Verfolgung und
des Mordens, den Verlust der Heimat, die Einsamkeit der Fremde zu verarbeiten und zu überwinden. Vor
allem gilt es aber eine Heimat zu finden: sie findet diese in der Muttersprache und verfasst rund dreißig
Gedichtbӓnde, durch die sie denkt, fühlt und lebt.
Die drei Autorinnen verbindet die gemeinsame Herkunft: Czernowitz in der Bukowina und der
gemeinsame historische Hintergrund. Wӓhrend Klara Blum und Rose Auslӓnder ihre Leben retten konnten,
da sie weggezogen sind, hatte Selma Meerbaum Eisinger nicht das Glück und starb in der Deportation. Das
Leben in der Fremde war weder für Klara Blum noch für Rose Auslӓnder ein Leichtes und sie rangen um
eine neues Heimatsgefühl. Oft brachten sie sich besonders durch ihre jüdischen Themen in Gefahr, doch
das hielt sie nicht davon ab, weiterzuschreiben, da ihre eigene Identitӓt mit dem jüdischen Glauben
zusammenhing. Ihre Leben hatten sie dank der Flucht gerettet, ihre Seelen dank der Dichtung. Das Dichten
war für diese Autorinnen keine Wahl, es war vielmehr ein Drang, etwas Selbstverstӓndliches. Die Wirkung,
die sie erzielt haben, ist bemerkenswert. Sie haben nicht nur ihre eigene Identitӓt bewahrt und zu sich selbst
gefunden sondern haben die Aufmerksamkeit der Mitmenschen sowie die der nachfolgenden Generationen

228
auf die Geschehnisse ihrer Zeit gelenkt. Ihren Werken ist es zu verdanken, dass man sich mit den
Ereignissen des 20. Jahrhunderts in der Bukowina auseinandersetzt, dass die unmenschlichen
Vorgehensweisen der Befehlshaber an den Tag kommen, dass man der unschuldigen Opfer gedenkt, dass
wir ein Stück Geschichte durch ihre Seelen und durch die unsrige wahrnehmen. Diese Autorinnen haben es
geschafft, durch ihre Werke weiterzuleben. Sie haben sich einen Platz in der Literatur und im Bewusstsein
der Menschen gesichert.

229
 ROLUL FAMILIEI ȘI AL ȘCOLII ÎN EDUCAȚIA COPIILOR

MUREȘAN DANIELA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”TUDOR VLADIMIRESCU”
Cauzele unor eșecuri școlare sunt multiple, dar școala are sarcina de a le depista și de a interveni,
uneori, când este cazul, în situațiile delicate. Un sfat la timp, o îndrumare competentă, vizita la domiciliu
sunt mijloace care pot da rezultate favorabile în creșterea randamentului școlar.
O relație majoră școală-familie are în vedere cunoașterea stării de sănătate a copilului și procesul de
învățare, echilibrul dintre efort și jocul ca divertisment, cauzele medicale care duc la dificultăți școlare,
cauzele rămânerii în urmă și influența lor asupra încrederii copilului în învățătură.
S-a observat că există o strânsă legătură între randamentul superior al elevilor și prezența activă în
școală a părinților și invers. Sunt cazuri când elevii cu multiple posibilități evoluează lent deoarece familia
nu prezintă interes. Dezinteresul părinților față de notele copilului nu numai că atrofiază voința acestuia,
dar îl și jignește. Sau, din cauza slabei exigențe manifestate de familie privind învățătura la unii elevi,
randamentul școlar este tot mai mult stopat de preocupări extrașcolare, își folosesc timpul liber în mod
haotic, televizorul și calculatorul se transformă, în prea mare măsură, în divertisment, controlul părinților
nu este eficace, iar aceștia sunt nemulțumiți pentru notele copiilor, dar rezultatele slabe la învățătură le pun
pe seama școlii.
De asemenea, există și părinți care supraaglomerează copiii obligându-i să citească sau să scrie cât
mai mult, ceea ce determină un randament slab al memoriei, nervozitate, irascibilitate. Se întâlnesc și cazuri
când unii părinți sunt permanent nemulțumiți de situația copiilor la învățătură, deși aceștia au note bune.
Acești părinți nu știu să dea satisfacție copilului inspirându-i teamă, făcându-l să pară timorat la lecție.
Astfel, stabilirea unui acord deplin între cerințele școlii și ale familiei este o condiție fundamentală a bunelor
rezultate.
Prin întâlnirile cu părinții, prin dialogurile profesor-părinte se urmărește precizarea modului de
supraveghere a copilului, urmărirea metodelor de învățare, verificarea frecvenței la ore. Părinții pot susține
învățarea acasă prin implicarea în școlile în care studiază copiii lor, încurajându-i pe aceștia să participe la
lecții, susținându-le interesul pentru toate disciplinele și lărgindu-și propriile abilități parentale.
În cadrul ședințelor cu părinții, m-am străduit să leg munca educativă a acestora de sarcinile activității
instructiv-educative din școală. De asemenea, m-am ocupat de organizarea muncii în familie, de alcătuirea
și respectarea regimului zilnic, de atragerea părinților în supravegherea timpului liber al elevilor. În acest
sens, am dezbătut în cadrul unui lectorat tema Un regim de viață rațional.
Familia trebuie să se alăture eforturilor educative făcute de școală pentru că altfel ceea ce se clădește
cu ajutorul școlii se dărâmă în cadrul familiei, iar cel care suportă consecințele este copilul a cărui formare
și intruire va fi frânată.

Bibliografie
Pescaru-Băran, A. - Parteneriat în educație familie-școală-comunitate, Editura Aramis, București,
2004
Nicola, I. - Tratat de pedagogie școlară, Editura Aramis, București, 2003

230
 PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAŢIONAL “AZI VOINICEL, MÂINE
ŞCOLĂREL”

PROF. ÎV. PREȘC. MUREȘAN DOINA MARIA

GRĂDINIȚA P. P. STEP BY STEP NR. 12 ALBA IULIA
PROF. ÎV. PREȘC. SUCIU VERONICA
GRĂDINIȚA P. P. STEP BY STEP NR. 12 ALBA IULIA
ARGUMENT:
Prima verigă a sistemului nostru de învaţământ, grădiniţa este prima experienţă de viaţă a copilului
în societate. Ea constituie un cadru nou pentru copil, prin dimensiunile şi conţinuturile sale, prin activităţile
variate, noi şi interesante. Este o înşiruire de metamorfoze, de o coloratură afectivă intensă şi un dinamism
nestăvilit. Adaptarea la noul mediu va fi de lungă durată, cu progrese şi regrese, cu eforturi perseverente şi
de durată, atât din partea copilului însuşi, cât şi a adulţilor care-l susţin.
Începerea şcolii este un moment semnificativ pentru copil. Acum adulţii încep să joace un rol
important în procesul de socializare. Succesul copilului în această nouă aventură depinde, în mare măsură,
de atitudinile şi aptitudinile cu care acesta intră în noua etapă.
Trecerea de la grădiniţă la şcoală este acompaniată şi de importante modificări motivaţionale, trecere
marcată de tranziţii şi înlocuiri dinamice ale motivaţiei ludice cu motivaţia de tip şcolar, adică, fără să uite
de joc, şcolarul trebuie să simtă că este „întors cu faţa” spre noua formă de activitate, învăţarea. Acest
moment de tranziţie este un act constructiv, care implică momente tensionale, chiar conflictuale.
Grădiniţa, ca treaptă de tranziţie între familie şi şcoală, îl antrenează pe copil în sarcini similare celor
şcolare, date însă sub formă de joc, îi amplifică disponibilităţile intelectuale, îl activează mental şi
motivaţional. Intrarea copilului în şcoală este un proces neliniar, angajându-l plenar pe copil, mobilizându-
i întreg mecanismul adaptativ. Noile exigenţe ale noului mediu, cel şcolar, se opun flexibilităţii şi libertăţii
din grădiniţă şi pot să îi pară copilului ca fiind constrângătoare chiar.
Strânsa legatură dintre gradiniţă si şcoală este reflectată şi de includerea grădiniţei împreună cu
clasele I si a II-a în acelasi ciclu curricular, numit ciclul achiziţiilor fundamentale.
Mai e nevoie de ceva pentru un copil: să-i fii alături, să-l asculţi, să te joci cu el, …să-l vezi râzând.
El se va mulţumi cu ce-i oferi tu din timpul tău, fie că eşti părintele, bunicul sau educatorul lui. Dacă îl vezi
râzând, înseamnă că este încă o zi fericită din viaţa acestui copil. Din dorinţa de a găsi activităţi de timp
liber atractive pentru preşcolari şi şcolari, de a-i aduna laolaltă şi de a-i familiariza pe cei mici cu mediul
şcolar şi de a crea punţi de colaborare între copii şi comunitatea locală am iniţiat acest proiect, promovarea
imaginii grădiniţei şi şcolii în comunitate, atragerea părinţilor şi implicarea lor în activităţile şcolare şi
culturale.
Programul de parteneriat a armonizat relaţiile în cadrul grupurilor de elevi, le-a format deprinderile
de a respecta regulile de convieţuire, de a fi cooperanţi, toleranţi, de a avea iniţiative şi de a-şi crea relaţii
de prietenie, colaborare si competiţie.
DURATA PROIECTULUI: an şcolar 2022 - 2023
SCOPUL PROIECTULUI:
o Formarea unor reprezentări corecte despre şcoală şi activitatea de tip şcolar;
o Pregătirea psihologică a copilului şi trezirea interesului de a deveni şcolar;
o Cultivarea vorbirii adresative, reproductive, a dialogului în comunicare;
o Consolidarea deprinderilor şi priceperilor de exprimare corectă;
o Stimularea gândirii copiilor de a exemplifica noţiunile însuşite în grădiniţă, prin exemple concrete;
o Formarea unei conduite civilizate;
o Însuşirea de noi deprinderi prin activităţi comune preşcolari, şcolari

OBIECTIVELE PROIECTULUI:
Privind preşcolarii şi şcolarii:
o aprofundarea cunoştinţelor legate de specificul celor două cicluri de învăţare;
o dezvoltarea spiritului de colaborare si competiţie;
231
 o dezvoltarea capacităţii de a-şi exprima liber gândurile şi sentimentele faţă de activităţile desfăşurate;
o manifestarea atitudinii critice atât faţă de prestaţia colegilor, cât şi faţă de cea proprie;
o aplicarea unor cunoştinte însuşite în orele de curs;
Privind cadrele didactice:
o formarea capacităţii de coordonare a unui parteneriat educaţional urban;
o familiarizarea cu metode noi de stimulare a interesului elevilor pentru studiu;
o formarea capacităţii de organizare a unor activităţi comune în scopul optimizării procesului
instructiv-educativ.
Privind părinţii şi alţi factori educaţionali:
o Conştientizarea părinţilor şi a altor factori educaţionali cu privire la rolul lor în formarea şi
dezvoltarea copiilor;
o Stimularea implicării părinţilor şi a factorilor educaţionali în activitatea grădiniţei şi şcolii, în
crearea unui mediu sigur şi sănătos pentru toţi;
o Implicarea autorităţilor şi ai altor factori ai comunităţii în rezolvarea problemelor administrativ –
financiare care vor apărea.
GRUP ŢINTĂ: grupa „Voiniceii”; Clasa a III-a C
RESURSE UMANE:
o Educatoarele grupei „VOINICEII” de la Grădiniţa P. P. Step by Step NR. 12 Alba Iulia
o Învăţătoarea clasei a III-a C de la Şcoala Gimnazială „Mihai Eminescu” Alba Iulia
o Preşcolarii şi şcolarii;
o Părinţii, bunicii
RESURSE MATERIALE:
o Spaţiile de învăţământ din unităţile şcolare, spaţiul bibliotecii, C. D. I., documentele cadrelor
didactice, cărţile bibliotecii, lucrările copiilor, casete video şi audio, postere, jurnale, albume, pliante,
materiale consumabile (mape, cartoane, markere, hârtie, lipici) retroproiector, flipchart, aparat foto.
MEDIATIZARE:
o consemnarea proiectului (rezumat al activităţilor) în revista ,,Picii dintr-a patra”;
o afişarea produselor, a imaginilor cu activităţi în holul şcolii;
o prezentarea spectacolului în şcoală, grădiniţă, sala primăriei)
o înmânarea produselor (mărţişoare, felicitări, invitaţii) membrilor comunităţii;
o realizarea ecusoanelor.
TEHNICI DE MONITORIZARE:
o ÎNR.egistrări video, foto, consemnări în jurnalul proiectului.
EVALUARE: chestionare, expozitii cu lucrările copiilor, foto, pliante, portofolii, postere, cărţi
confecţionate de copii, jurnalul proiectului, programe artistice, revista activităţilor realizate
DISEMINAREA REZULTATELOR: expuneri în cadrul comisiei metodice, sesiunilor de
comunicare, simpozioanelor
REZULTATE AŞTEPTATE:
Cooperarea preşcolarilor şi şcolarilor în situaţii concrete de învăţare; învăţarea unor cântece, poezii,
roluri etc; confecţionarea unor obiecte-simbol pentru sărbătorile de iarnă, primăvară, vară; dezvoltarea
spiritului civic; învăţarea simbolurilor Uniunii Europene; valorificarea potenţialului creativ al
elevilor;cunoaşterea de către părinţii a eficienţei activităţi extraşcolare;realizarea unor expoziţii cu
materiale din timpul desfăşurării proiectului.

232
NR. Tema acţiunii Mijloace de realizare Cine participă Data
crt
1. Mă bucur să te Joc: ,,Mânuţe întinse’’ - Cadre didactice, Septembrie
cunosc! Exerciţii de cunoaştere între preşcolari şi şcolari 2022
parteneri
2. Festivalul Concurs de cântece şi poezii Cadre didactice, Noiembrie
toamnei! despre toamnă - Cunoaşterea preşcolari şi şcolari 2022
unor aspecte despre
frumuseţea toamnei
3. Colindul la Concert de colinde Cadre didactice, Decembrie
români preşcolari şi şcolari 2022
4. „Mărţişoare, Confecţionare de mărţişoare Cadre didactice, Martie
mărţişoare” împreună cu şcolarii preşcolari, şcolari şi 2023
părinţi
5. Evaluarea Discuţii libere - Întocmirea Cadre didactice şi Iunie
proiectului – raportului cu impresii directorii celor două 2023
Cum a fost referitoare la impactul pe instituţii
împreună? care l-a avut parteneriatul

BIBLIOGRAFIE:
• „Curriculum pentru educația timpurie”, MEN, 2019
• Aurelia Ana, Smaranda Maria Cioflică, Proiecte tematice orientative, Ed. Tehno- Art, 2003;
• Metoda proiectelor la vârste timpurii, Ed. Miniped, Bucureşti, 2002;

233
 FAMILIA ŞI ROLUL EI ÎN EDUCAREA MICULUI ŞCOLAR

PROF. ÎNV. PRIMAR MUŞAT CLAUDIA

SCOALA GIMNAZIALĂ NR. 13 RM. VÂLCEA
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța pe acesta să scrie, să citească și să-i inducem faptul
că acesta trebuie să fie un exemplu la școală.
Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiuile cu
ceilalţi iar educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc.
Privind în cealaltă direcție, în cea în care se spune că un copil are cei șapte ani de acasă doar în
momentul în care este manierat și politicos, pot spune că este parțial adevărat. De foarte multe ori, în special
în situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane, ori a unui copil ne gândim că
nu este educat corect, deci nu are cei șapte ani de acasă. Replicăm astfel considerând că nu a primit o
educaţie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme politeţe.
Însă cei șapte ani de acasă nu se rezumă numai la cât de manierat este un copil sau la câte cunoștințe
are. Acest concept definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini accumulate
în primii ani de viață. Această perioadă din viața unei persoană este considerată „culmea achizițiilor”, este
considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare
de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diferitelor comportamente, atitudini.
O altă parte foarte importantă în această perioadă o constituie familia, deoarece este foarte important
ceea ce trăiește copilul în familie în primii șapte ani de viață, deoarece acești ani au o influență mare asupra
devenirii sale ulterioare.
În această perioadă se transmit primele valori pe care urmează să le respecte, aici se realizează
integrarea în societate, și totodată în această perioadă cei mici își asumă obiceiuri noi. Este important,
așadar, să fim foarte atenți în această perioadă din viața copiilor noștri în privința învățăturilor pe care le
transmitem, deoarece până la această vârstă noi, părinții, suntem modelele celor mici, acestea fiind
definitorii pentru formarea lor ca adulți.
Copiii noștri sunt oglinda noastră. Încercarea părinților de a-și învăța copiii să vorbească frumos, să
fie politicoși, să citească, să fie manierați, va da greș în momentul în care copiii vor vedea că părinți nu fac
aceste lucruri. În mintea copilului nu se vor întipări cuvinte, ci imagini. Iar imaginea unui tată care vorbește
urât sau a unei mame care e mai mereu nervoasă, nu va asigura o creșterea armonioasă pentru cei mici și
poate încărca emoțional inutil pe cel mic. Familiile în care dragostea și liniștea sunt atât valori, cât și reguli
de conviețuire, sunt cele care au și copii crescuți într-un mod armonios, a căror devenire va fi una frumoasă.
De asemenea, urmând aceste lucruri, putem crea o relație model cu copiii noștri pe viitor, aceștia
apropiindu-se de părinți încă de mici. Având respectul, dragostea și compasiunea ca valori, cei mici vor
deveni niște adulți desăvârșiți, însă vor ști că aceste lucruri au fost dobândite de la părinți, din
comportamentul acestora. Acest lucru înseamnă dedicarea părinților, atât din punct de vedere al timpului
acordat celor mici, cât și din punct de vedere al pasiunii pe care aceștia o dovedesc în timpul petrecut cu
cei mici.
Dar nu numai părinții sunt datori să le ofere copiilor o dezvoltare armonioasă în primii șapte ani de
viață. Educatoarele, de asemenea, reprezintă un pilon important în ceea ce copiii asimilează în această
perioadă, deoarece petrec foarte mult timp în compania acestora.
Educatoarele pot influența într-o mare măsură, de aceea este importantă legătura între grădiniță și
familie, specific între educatoare și părinți.
În opinia mea, cel mai important lucru pe care îl puntem transmite copiilor atât ca și cadre didactice,
dar și ca părinți, este o atitudinte pozitivă față de tot ceea ce se întâmplă în jurul lor. Astfel, cei mici vor
încera bunătatea, generozitatea, compasiunea și dragostea, dar nu numai față de familie, ci și față de oamenii
din jur.

234
 PARTENERIATUL ȘCOALĂ- FAMILIE:
SUPORT ÎN INSTRUIREA ȘI EDUCAREA ELEVILOR

MUT ILEANA-MARIA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ DOGNECEA
JUDEȚUL: CARAȘ-SEVERIN
Educația copiilor este scopul comun al familiei și al școlii, scop care poate fi realizat eficient doar
printr-o relație de parteneriat, prin înțelegerea rolurilor, divizarea competențelor, responsabilităților și a
funcțiilor între părțile implicate, prin investirea comună a resurselor de timp, prin transmiterea informațiilor,
prin împărtășirea realizărilor, prin soluționarea în echipă a situațiilor problematice.
Relațiile dintre școală și familie sunt fundamentale pentru buna funcționare a sistemului educațional
și succesului școlar al copiilor, respectiv, acțiunile de implicare a părinților în viața școlii trebuie să devină
o preocupare constantă a oricărei instituției de învățământ. Este important ca părinții să înțeleagă beneficiile
participării la viața școlii asupra propriului copil, dar și asupra comunității.
Şcoala și familia urmăresc acelaşi scop educativ, formarea tinerilor pentru a deveni personalitãţi
caapbile care sã facă faţã dinamicii sociale, schimbãrilor profunde și rapide din societate. Pentru realizarea
acestui scop unic este necesarã unitatea de acţiune, concordaţa dintre mijloacele specifice de influenţare
folosite în aceste douã instituţii sociale, familia și școala. In cadrul acestei colaborãri, rolul principal îl are
şcoala.
Şcoala trebuie să fie interesatã sã colaboreze cu familia, sã-şi facã din ea un aliat, pentru ca acţiunea
ei educativã să fie mai profundã şi de duratã. Colaborarea şcolii cu familia este necesarã şi în vederea unei
informãri reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui, pentru cunoaşterea lui
multilateralã.
Formarea şi educarea copilului în şcoalã este strâns legatã şi de ceea ce numim „cei şapte ani de
acasã” dar şi de interesul pe care familia îl manifestã pentru şcoalã, pentru procesul de învățare al copilului.
Cercetările arată că, indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinții sunt parteneri
în educația copiilor lor, rezultatele determină performanța elevilor, o mai bună frecventare a școlii,
reducerea ratei de abandon școlar și scăderea fenomenului delicvenței.
O bună parte din această problemă se rezolvă în măsura în care părinții și cadrele didactice dispun de
mecanisme de evaluare a activității școlare.
Relația familie-școală apare justificată în măsura în care restabilește încrederea comunității în
instituția de învățământ.
La nivelul şcolii, părinţii sunt implicaţi în mai multe tipuri formale de organizare: Consiliul
reprezentativ al părinţilor / Asociaţia de părinţi; Consiliul clasei; Comisia pentru evaluarea şi asigurarea
calităţii în şcoală; Comitetul de părinţi al clasei.
Parteneriatul şcoală-familie poate lua forma unor servicii dezvoltate de către şcoală şi de care familiile
elevilor să beneficieze. Acestea pot fi organizate exclusiv de către şcoală sau în parteneriat cu alte
organizaţii/instituţii. Aceste servicii pot fi: centre de consiliere, centre de sănătate, de practicare a diverselor
sporturi, centre pentru supravegherea copiilor la teme dacă după orele de curs (after-school) care pot avea
şi alte servicii incluse: predarea limbilor străine, sport, mini-excursii, teatru, spectacole, vizite în diverse
locuri, centre de voluntariat, cluburi, cantine, semiinternate etc.
Intervenţia şcolii pentru sprijinirea educativă a elevilor defavorizaţi socio-economic se poate realiza
prin:
- Asigurarea programelor de intervenţie timpurie – intervenţia timpurie creează condiţiile necesare
pentru succesul copilului în şcoala primară şi după aceasta. Toţi copiii preşcolari ar trebui să primească
îngrijirea şi sprijinul de care au nevoie pentru a intra în şcoală apţi să înveţe, mai exact cu o stare bună
sănătăţii, medii educative sănătoase şi experienţe care să le îmbunătăţească dezvoltarea.
- Furnizarea educaţiei compensatorii – în multe ţări din lume, un număr de programe oferă copiilor
din familii cu venituri scăzute oportunităţi educaţionale suplimentare, pe lângă cele oferite de programul
şcolar standard. Aceste programe educaţionale compensatorii încearcă să compenseze factori educaţionali
importanţi care pot lipsi din viaţa copiilor.
235
 - Asigurarea programelor suplimentare înainte şi după orele de şcoală. Uneori şcolile oferă
programe, după orele de şcoală, pentru elevii care se pregătesc pentru concursuri/examene sau au un risc
de eşec şcolar riscând corigenţe şi chiar repetenţii etc. Activităţile programate în timpul şi după orele de
şcoală promovează reuşitele şcolare şi încearcă să îmbunătăţească respectul de sine, capacitatea decizională
a copiilor, precum şi nivelul cunoştinţelor privind stilurile de viaţă sănătoase.
- Utilizarea stimulentelor şi a încurajărilor – alte tactici pentru încurajarea şcolară a copiilor
defavorizaţi social economic includ programele de stimulente. Aceste programe oferă stimulente
exterioare-recompense pentru prezenţă deosebită şi note bune.
Şcoala, alături de alte instituţii care funcţionează în comunitate este direct influenţată de nivelul de
dezvoltare comunitară. Dezvoltarea comunitară urmăreşte astfel promovarea „binelui comun” încurajează
sentimentul de apartenenţă al individului la aceasta şi-l face responsabil de dezvoltarea ei.
Din această perspectivă, dezvoltarea comunitară poate fi definită ca un proces social prin care
indivizii dintr-o comunitate se adaptează tot mai bine la aspectele specifice ale unei lumi în permanentă
schimbare.
Dezvoltarea şcolii către o şcoală comunitară trebuie privită din cel puţin două perspective: aceea a
eforturilor depuse de către comunitate, în ansamblul ei, în scopul dezvoltării (nivel crescut al investiţiilor,
venituri bune pe cap de locuitor, investiţii în infrastructură în general şi în infrastructura şcolii etc. ); eforturi
depuse de către şcoală în scopul adaptării la cerinţele comunităţii.
O şcoală contemporană este aceea care răspunde unei game cât mai largi de nevoi ale beneficiarilor
săi, este deschisă la parteneriate, cu oameni pregătiţi, dedicați şi motivaţi.

Bibliografie:
1. Agabrian, M., Milea V., Parteneriate şcoală-familie-comunitate, (2005)Ed. Institutul European,
Iaşi;
2. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, (2000)Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”, (2004)Editura Aramis Print, Bucureşti.

236
 IMPORTANȚA PARTENERIATULUI FAMILIE - ŞCOALĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR NAE IONELIA SIMONA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ŢÂNŢĂRENI, JUD. GORJ
Şcoala este instituţia în care se realizează educaţia organizată a fiecărei generaţii. Procesul de
învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea copiilor. Misiunea şcolii este aceea de a
contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele vieţii. Procesul de educaţie din cadrul şcolii
este îndrumat şi condus de persoane pregătite pentru a asigura reuşita şcolară..
Părinţii trebuie să ştie, să devină conştienţi de influenţa pe care o are prezenţa lor în viaţa copilului,
să fie convinşi că educaţia dată copilului, pentru societatea actuală este diferită de cele precedente, iar
copilul trebuie pregătit corespunzător.
Mediul familial este primul mediu pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui influenţă îi marchează
dezvoltarea. Legătura copilului cu familia este extrem de puternică şi de neînlocuit.
O relație majoră școală-familie are în vedere cunoașterea stării de sănătate a copilului și procesul de
învățare, echilibrul dintre efort și joc, cauzele medicale care duc la dificultăți școlare, cauzele rămânerii în
urmă și influența lor asupra încrederii copilului în învățătură.
Familia exercită o influenţă puternică asupra copiilor, o mare parte din cunoştinţele despre natură,
deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, copilul le datorează educaţiei primite în familie. Rolul
familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral. Familia
oferă copilului majoritatea cunoştinţelor (despre plante, animale, obiectele casnice), familia este cea care
ar trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor.
Copilul obţine rezultatele şcolare bune sau mai puţin bune, în funcţie de modul în care părinţii se
implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure copilului cele necesare și trebuie să-şi ajute
copilul ori de câte ori este nevoie. Acest ajutor trebuie însă limitat la o îndrumare, nefiind indicat să se
intervină prea mult la tema copilului. Cu timpul părinţii, ar trebui să se vor limiteze doar la controlarea
temei. Comportamentul părinţilor trebuie să fie de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să nu se
intereseze deloc de rezultatele acestuia.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, grija faţă lucrurile lui sau bunuri comune. Toate
acestea reprezintă expresia „să ai cei şapte ani de-acasă”, altfel va crea mereu probleme chiar şi mai târziu.
Elevii nu primesc la şcoală nici un sfat negativ, toate acestea influenţându-l în afara şcolii. Din timpul unei
zile, elevul este la şcoală 4-5 ore, de restul timpului fiind responsabilă familia. A fi părinte este ceva
înnăscut, se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o
anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în acel moment. De aici apar conflictele,
certurile între membrii familiei, renunţarea la implicarea părinţilor, care sunt depăşiţi de situaţie.
De aceea între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare, un parteneriat care se poate
realiza prin vizite şi şedinţe cu părinţii, discuții frecvente. Familia trebuie să se alăture eforturilor educative
făcute de școală pentru că altfel ceea ce se clădește la școală se dărâmă în familie, iar cel care suportă
consecințele este copilul a cărui formare și intruire va fi deteriorată.
Un parteneriat familie-şcoală este relaţia cea mai bună pentru toţi cei ce participă la acest demers.
Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare dintre cei implicaţi, va înţelege că acest copil este elevul nostru.
Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj mare de cunoştinţe, ci de a forma un om de
calitate.
Astfel, fiecare copil va trebui să aleagă calea pe care vrea să meargă, să ajungă acolo unde îşi doreşte.
Şansele de a influenţa un copil în mod pozitiv pot fi crescute dacă, părinţii ar dedica câteva ore în plus
pentru a afla lucruri noi despre dezvoltarea şi comportamentul copilului.
Toată lumea apreciază efectele benefice ale unei participări active a părinţilor la activităţile şcolare,
care vor aduce un avantaj remarcabil în dezvoltarea elevului. Numeroase cercetări la nivel de învăţământ
primar au pus în evidenţă aspectul determinant al calităţii colaborarii dintre familie şi şcoală asupra
educaţiei copiilor.

237
 Pe de altă parte, profesorii observă schimbări importante în clasele lor, atunci când părinții se implică,
cum ar fi îmbunătățirea motivației și performanței elevilor. De asemenea, colaborarea cu părinții poate ajuta
la identificarea nevoilor și obiectivelor și pot exista discuții despre modul în care părinții pot contribui.
Comunicarea cu familia oferă dascălului posibilitatea de a asculta îngrijorările acestora și de a le explica
mai multe despre educația celor mici.
Așadar, o educație bună aduce stimă de sine crescută, perspective de carieră mai bune, sănătate
îmbunătățită și o mai bună înțelegere a lumii.
Atunci când părinții sunt implicați în viața școlară a copiilor lor, aceștia beneficiază de sprijin și
cunoștințe, fiind o cale prin care cei mici să-și dezvolte dorința de cunoaștere. Încurajarea implicării
părinților în viaţa şcolii este modalitatea cea mai bună de a crea un mediu de învățare favorabil pentru copii.

BIBLIOGRAFIE:
1. Cerghit, I.; Radu, I. T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., „ Didactica”, manual pentru clasa a X-a, şcoli
normale, E. D. P., R. A., 1997;
2. Kant, Im., Tratat de pedagogie. Iaşi, Editura Agora, 1992.
3. Nica, I, Ţopa, L., Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974;

238
 DIN SUFLET, PENTRU MAMĂ!
„BRAȚELE UNEI MAME”

PROFESOR ÎNV. PREȘCOLAR: NAGY IRMA

G. P. N. HERCULIAN
„Brațele unei mame sunt alcătuite din tandrețe, iar copii adorm profund în ele” (Victor Hugo)

Mama, ființa cea mai dragă și importanța din viața noastră, reprezintă piatra de temelie a dezvoltării
noastre timpurii. Relația mamei cu bebelușul nu începe în momentul în care copilul vine pe lume, ci bazele
acesteia au fost puse încă din timpul sarcinii.
Mama este cea mai importantă persoană din viața unui copil, ea fiind cea care i-a dat viața și îl învață
diferența dintre bine și rău. Este important ca din momentul nașterii mama să fie în contact cu bebelușul
pentru a întării legătura afective dintre aceștia. Continuarea ideală a acestei relații este contactul fizic și
emoțional strâns al mamei cu copilul imediat după naștere. De asemenea, comunicarea cu copilașul este
indicat să înceapă încă din primele zile de viață prin adresarea cătorva cuvinte tandre, prin câtecele de
leagăn, prin mângăierea acestuia. Iar, mai târziu, se va continua prin povestirea unor istorioare accesibile,
prin învățarea unor poezie simple, prin răspunsuri la numeroasele întrebări puse de copil, prin conversație
directă, prin dirijarea verbală diferitelor acțiuni ale copilului.
Mama este cea care revine, într-o manieră directă și intimă, în viața copilului pe tot parcursul
dezvoltării sale, ea îngrijindu-l când este bolnav, ea conducându-l la grădiniță sau în primele zile la școală.
Prin prezența sa directă, mama este cea care asigură copilului un sentiment de securitate și un echilibru
afectiv.
Privarea copilului de contactul sistematic cu mama, din motive variate cum ar fi decesul, despărțirea
forțată, abandonul, indiferența mamei, suprasolicitarea profesională a acesteia poate avea consecințe
negative asupra dezvoltării copilului în continuare. Aceasta mai ales atunci când, datorită unor afecțiuni
suferite în perioada prenatală, în momentul nașterii sau în primii ani de viață, copilul este expus pericolului
unei dezvoltări anormale.
Tot prin intermediul ei, care devine tipar și model pentru el, descoperă lumea din imediata lui
apropiere prin observarea și imitarea fiecărui gest, fiecărui acțiuni a mamei. Astfel că, atitudinea mamei
față de lucruri, de evenimente, de oameni, față de el însuși determină și atitudinea copilului făță de aceleași
lucruri care condiționează atitudinea copilului, depinde încrederea sau neîncrederea sa, curajul sau teama,
moderația, optimusmul sau pesimismul său.
Mama reprezintă un liant între copil și mediul înconjurător, fiecare își îndeplinește rolul în funcție de
posibilitățile sale afective, mama îndeplinește o funcție fundamental, deoarece declanșează mecanismul de
cunoaștere și de învățare.
Mama este principalul educator al copilului că omul va proiecta asupra lumii externe afectivitivitatea
primită în copilărie.

Bibliografie: http: //www.copiiigorjului.ro/rolul-mamei-n-dezvoltarea-copilului

239
 IMPORTANTA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

AUTOR: NAGY-KASZA CRISTINA-FLORINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „CORNELIU COPOSU”
LOC. ZALĂU, JUD. SĂLAJ

Educația este un proces continuu care începe din copilărie și continuă pe tot parcursul vieții. Învățarea

și dezvoltarea personalității nu se desfășoară doar în școli și universități, ci și în mediul familial. Educația

în familie și în școală sunt cele două componente importante ale procesului educațional, iar rolul lor este

de a forma o persoană integra, cu valori, cunoștințe și abilități necesare pentru a reuși în viață.

În primul rând, educația în familie este de o importanță majoră în dezvoltarea copilului. Familia este

prima și cea mai importantă instituție din viața copilului, care îi oferă o bază solidă pentru dezvoltarea

personalității sale. Prin intermediul familiei, copilul primește primele informații despre lume, despre

regulile și valorile sociale, despre comunicare și relaționare. Educația în familie îl ajută pe copil să dezvolte

abilități precum empatia, responsabilitatea, integritatea și autocontrolul, și îi oferă posibilitatea de a-și

forma un sistem de valori solide. Părinții trebuie să fie modele pentru copii, să-i învețe să respecte regulile

și să le aplice în viața de zi cu zi.

În al doilea rând, educația în școală este de asemenea foarte importantă în dezvoltarea personalității

copilului. Școala oferă copilului posibilitatea de a învăța cunoștințe noi, de a-și dezvolta abilitățile, de a

interacționa cu alți copii și de a-și forma propriile opinii. În școală, copilul învață să respecte autoritatea, să

colaboreze cu alți colegi, să își gestioneze timpul și să învețe să gândească critic. Învățământul modern

pune accentul pe dezvoltarea abilităților practice și a competențelor sociale, pentru a pregăti copiii pentru

viața reală.

În concluzie, educația în familie și educația în școală sunt două componente importante ale procesului

de formare a personalității umane. Prin intermediul lor, copilul poate dobândi abilități, cunoștințe și valori

necesare pentru a-și construi o viață fericită și împlinită. Este important ca părinții și cadrele didactice să

colaboreze și să se sprijine reciproc în procesul educațional, astfel încât să ofere copiilor cea mai bună șansă

de a se dezvolta armonios și de a-și atinge potențialul maxim.

240
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE
PARTENERIATUL FAMILIE - ȘCOALĂ
ACADEMIA CELOR "ȘAPTE ANI DE ACASĂ"

PROF. NAȘCA MIHAI TEODOR

ȘCOALA GIMNAZIALĂ SFÂNTUL PETRU – SÂNPETRU DE CÂMPIE
Obișnuim să ne raportăm mereu la cei șapte ani de acasă atunci când analizăm sumativ
comportamentul unui individ oarecare, constatând prezența sau lipsa bazei minimale de valori și atitudini
cu care un copil intră în sistemul de educație formal, practic în societate sau comunitate.
Studiile de specialitate relevă faptul că mediul familial are un rol fundamental în evoluția
personalității copilului, în adaptarea și integrarea sa socială. Fără îndoială procesul instructiv-educativ se
desfășoară pe tot parcursul vieții, fiecare etapă a sa fiind adaptată structurilor fiziologice și cognitive ale
celui educat.
Cadrul familial este cel dintâi sistem organizat pe care copilul îl percepe și la care se raportează, pe
care îl consideră reper ulterior și de cele mai multe ori îl și mimează prin reproducerea sa în cadrul noii
familii pe care și-o creează. Cunoscut fiind faptul că primele atitudini și valori se nasc în acest context este
lesne de înțeles rolul pe care membrii familiei îl au în educarea copilului, modul în care știu să contureze și
apoi să fundamenteze o serie de caracteristici, competențe, abilități și valori morale și sociale. Astfel, copilul
devine practic o oglindă a părinților, lucru menționat și în limbajul de zi cu zi.
Rolul părinților nu trebuie să se limiteze la asigurarea condițiilor primordiale, a nevoilor primare ci
și de a se asigura de faptul că evoluția copilului este în concordanță cu standardele de specialitate. Integrarea
copilului în viața socială a familiei trebuie realizată treptat, având mereu pârghiile necesare de corijare a
eventualelor derapaje ce pot surveni. Practic, în ziua de astăzi, timpul redus pe care îl petrec sau îl implică
părinții în viața elevilor. Apariția tehnologiilor moderne a transformat copilul într-un consumator de
tehnologie care tinde să fie excesivă, fapt care poate duce la tulburări de comportament psiho-social, pe de
altă parte grija exagerată, presiunea pusă pe copil pentru a lua note sau calificative bune reprezintă un alt
factor menit să timoreze copilul, să îl facă să fie stresat cu privire la evaluări, să vadă evaluarea și temele
de casă ca fiind niște pedepse la care sunt supuși, iar în cazul în care nota nu va fi mulțumitoare pentru
părinți să dezvolte frustrări ale acestor neîmpliniri.
La rândul său, sistemul de învățământ, toate formele și etapele de școlarizare reprezintă un factor
fundamental în dezvoltarea funcțiilor cognitive dar și de a retușa, a corecta comportamente care s-au
dezvoltat în primii ani de viață a copilului. Școala și mediul familial ar trebui să aibă strategii comune,
integrate în actualul context, deoarece fiecare etapă a vieții trebuie finalizată cu un set de achiziții psiho-
comportamentale și care țin de dezvoltarea intelectului. Școala trebuie să dezvolte modele de implementare
a procesului didactic, să poată crea spații convenționale și neconvenționale care să asigure un mediu propice
desfășurării procesului de învățare.
Concomitent cu activitățile didactice propriu-zise, cadrul didactic are menirea și posibilitatea de a
contribui la dezvoltarea personalității elevului, ținând seama de particularitățile sale bio-psiho-individuale
și sociale; ereditatea, ca factor unic explicativ al personalității și comportamentului uman reprezintă o
concepție limitată, întrucât aspectele sociale dobândesc, în timp, pregnanță în cristalizarea și maturizarea
personalității.
Conceptele mai noi introduse în sistemul educațional, precum învățământ centrat pe elev, sau educația
bazată pe parteneriatul dintre școală, părinte și elev a dus la dezvoltarea unor noi instrumente de gestionare
a întregului proces educațional și de management al organizării claselor de elevi. Fiecare dintre partenerii
acestui demers au rolul său, dar ca și finalitate elevul trebuie să fie acela care iese câștigător.
Atunci când fiecare parte implicată își cunoaște rolul, aplicarea unui parteneriat între școală și familie
ajută la degrevarea unor situații și probleme cu care cadrele didactice se încarcă, iar pentru părinți,
angrenarea într-un asemenea demers are rolul de a îi responsabiliza, de a participa activ la demersurile
necesare, de a contura un cadru clar, firesc și oportun.

241
 PARTENERIAT GRĂDINIȚĂ- FAMILIE
“PARTENERI PENTRU BINELE COPILULUI”

NUME PRENUME: NĂSTASE ANDREEA MARIA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT “DUMBRAVA MINUNATĂ”
ARGUMENT
Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanţi ai evoluţiei individului.
Copilul nu este un adult în miniatură, ci el este o persoană într-un moment al dezvoltării sale, deosebit de
receptiv la influenţele pozitive sau negative. Trăsăturile şi coordonatele personalităţii se cristalizează în
raport cu modelul şi contextul trăit în mod direct, nemijlocit, de către copil în mediul său familial, iar
atitudinile părinţilor au consecinţe durabile asupra personalităţii, în formarea copilului. Primul model oferit
copilului este familia sa, iar calitatea şi tipul relaţiilor copil-părinţi vor marca profund evoluţia viitoare a
copilului (G. Mauco).
Contextul actual, declanșat de pandemia COVID-19, măsurile întreprinse de societate în vederea
depășirii unor situații limită create de starea în care trăim, impun adoptarea unor noi modalități de
comunicare și colaborare. Indiferent de tipurile de servicii pentru educație timpurie (creșe, grădinițe, centre
de zi etc.) care răspund nevoilor familiei şi copilului, este foarte importantă pentru dezvoltarea copilului
relaţia partenerială dintre educatori, ca profesionişti care îşi derulează activitatea în acel serviciu şi părinții
copilului. Statutul familiei ca prim educator al copilului reprezintă un factor important în stabilirea
parteneriatului între serviciile de educaţie timpurie şi familie. Familia reprezintă primul context formativ
pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în care creşte şi de aceea este foarte
important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia în contextele în
care copilul nu se află alături de părinții săi.
În perioada copilăriei timpurii, eforturile depuse de părinţi şi educatori trebuie să se bazeze pe un
schimb bogat de informaţii, de experienţe şi pe colaborare în asigurarea celor mai bune condiţii de creştere
şi dezvoltare a copiilor, respectând regulile nou impuse care țin de distanțarea fizică, de igiena personală,
de dezinfectarea spațiilor și a suprafețelor cu care intră în contact copiii. E de dorit ca părinții să regăsească
un sprijin în serviciul de educaţie timpurie, să se simtă responsabili şi responsabilizaţi pentru a colabora cu
educatorii şi a asigura condițiile necesare pentru a traversa, cu cât mai puține riscuri, perioada de pandemie
și post pandemie.
Cooperarea dintre părinți și educatori este esențială atât pentru a asigura un mediu securizant copiilor,
familiilor și personalului din unitățile de învățământ, cât și pentru a oferi sprijin educațional prin intervenții
coerente și consecvente din partea celor doi factori fundamentali de educaţie a copilului.

PARTENERI:
•Familiile preşcolarilor grupei
GRUP ŢINTĂ:
•Preşcolarii grupei mici ”Ciupercuțele”
COORDONATOARE PROIECT:
EDUCATOARE
BENEFICIARII PROIECTULUI:
•DIRECŢI: Copiii, familia, grupul familial lărgit;
•INDIRECŢI: Societatea;
DURATA:
•Septembrie 2022 – Iunie 2023
LOCAŢIA:
•Grădinița cu program prelungit Dumbrava Minunată Slobozia
•Alte spaţii impuse de calendarul acţiunilor;
RESURSE UMANE:
•Educatoarea
•Preşcolarii grupei;
242
 •Familiile preşcolarilor;
RESURSE MATERIALE:
•Materialele puse la dispoziţie de grădiniţă şi nu numai, logistica pentru activitățile online, suporturi
tehnice online
METODE, TEHNICI DE LUCRU:
•Şedinţe cu părinţii online, activităţi demonstrative online, expoziții online
REZULTATE DEZIRABILE:
•Implicarea părinţilor în acţiunile din grădiniţă prin participarea adaptată a acestora, online
•Îmbunătăţirea atitudinii părinţilor fată de grădiniţă şi faţă de procesul instructiv- educativ;
•Schimbarea premiselor relaţiei grădiniţă-familie;
MONITORIZAREA ŞI EVALUAREA PROIECTULUI:
•Activităţi demonstrative, aniversări ale copiilor, jurnalul grupei cu aspecte semnificative;
•Expoziţii;
•Serbările live organizate cu diferite ocazii;
MEDIATIZAREA PROIECTULUI:
•Avizierul grupei şi avizierul de pe holul grădiniţei, site-ul grădiniţei, rețelele de socializare;
•În cadrul şedinţelor cu părinţii;
DISEMINAREA REZULTATELOR:
•Implicarea activă a familiei în desfăşurarea proiectului;
•Schimbul de experienţă şi rezultatele derulării proiectului vor fi cunoscute prin expoziții online,
parteneriate online cu alte grădinițe, publicarea lor pe site-ul grădiniţei, rețelele de socializare
FINALIZAREA PROIECTULUI:
•Proiectul se va încheia printr-un filmuleț mp4, reprezentând evaluarea parteneriatului, cu ocazia
încheierii anului şcolar;
OBIECTIV GENERAL: Colaborarea permanentă între familie şi grădiniţă privind procesul
instructiv-educativ al copilului pentru o educaţie cât mai eficientă.
OBIECTIVE SPECIFICE:
Privind educatoarele:
- să informeze părinţii privitor la standardele de creştere şi dezvoltare ale copiilor în funcţie de
particularităţile de vârstă şi individuale;
- să expună părinţilor scopul şi conţinutul programului educativ desfăşurat în grădiniţă;
Privind părinţii:
- să participe activ în cadrul parteneriatului familie-instituţia preşcolară cât şi la alte activităţi
organizate în grădiniţă;
- să informeze educatoarele privind comportamentul copiilor în familie şi societate;
- să continue în familie programul educaţional propus de instituţia preşcolară, îmbinând armonios
atitudinea permisivă cu exigenţa.

LUNA TEMA FORMA DE PARTICIPANȚI

REALIZARE
Septembrie 2022 ”Necesitatea parteneriatului Masă rotundă în aer Educatoare, părinți
online cu părinții” liber

Octombrie 2022 ”Din activitățile noastre” Expoziție pentru Educatoare, părinți,

părinți preșcolari

Noiembrie 2022 ”Cu papucii ei de frunze, Evaluare proiect Educatoare, părinți,

toamna mi-a bătut în geam” tematic preșcolari

243
Decembrie 2022 ”Îl așteptăm altfel pe Moș Activități integrate Educatoare, părinți,
Crăciun!” (practice, artistice) preșcolari

Ianuarie 2023 ”Părinții ne citesc povești ” Lecturare povești de Educatoare, părinți,

către părinți preșcolari

Februarie 2023 ”Timp liber cu părinții mei!” Prezentare filmulețe Educatoare, părinți,
trimise de părinți preșcolari

Martie 2023 ”Pentru mămici, de ziua lor” Ateliere de creație Educatoare, părinți,
preșcolari

Aprilie 2023 ”Un copil, un pomișor” Activitate ecologică Educatoare, părinți,

de plantare în aer liber preșcolari

Mai 2023 ”De Ziua Familiei” Prezentare filmulețe Educatoare, părinți,

familii copii preșcolari

Iunie 2023 ”Prăjituri de 1 Iunie” Petrecere Educatoare, părinți,

preșcolari

244
 ROLUL PĂRINȚILOR ÎN EDUCAȚIA COPIILOR

NEAGOE ANCA, PROF. ÎNV. PREȘCOLAR

GRĂDINIȚA NR. 53, SECTOR 5, BUCUREȘTI
” Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o conduc și răspund de ea
în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor. ” – A. S. Makarenko
Cel mai bun exemplu pentru proprii copii sunt părinții, acest exemplu are un impact și cel bun de
urmat, mai ales în primii ani de viață. Implicarea părinților în educația copiilor, duce la obținerea unor
rezultate mai bune la învățătură, la implicarea celor mici la cât mai multe activități școlare, prin acest lucru,
pe termen lung, vor aparea beneficii economice și sociale.
Familia este locul unde copiii vor începe educația și unde vor invăța primele valori care le va modela
personalitatea. Ei trec printr-o etapa din viață in mijlocul familiei, apoi se confruntă cu realitatea vieții în
societate, de aceea atunci când părinții oferă o bună creștere celor mici, cu siguranță le sporesc șansele de
a devenii adulți de succes.
Un alt rol foarte important în dezvoltarea emotională a copiilor, îl au ambii părinți, deoarece atunci
cand cresc copiii vor avea nevoie si de modelul tatălui. El ii poate inspira siguranța de care cel mic ar avea
nevoie pentru a se integra mai ușor în societate. Este foarte adevarat că rolul mamei este mult mai necesar
și mai complex dar ambii părinti au un rol deosebit in dezvoltarea copilului, relația dintre părinți, mediul
ambient, relațiile dintre toți membrii familiei, modul cum se ajută sau cum își împart sarcinile, toate aceste
duc la o dezvoltare cât mai armonioasă a copilului.
Participarea si implicarea părinților in viața școlară si implicit participarea activă a acestora în
procesul instructiv- educativ, relația părinte- cadru didactic, toate acestea duc la creșterea șanselor de reușita
ale unui copil și o situație școlară foarte bună.
Socializarea copilului prin familie, formarea lui pentru adaptarea la viața socială se realizează în
corelație cu procesul formării personalității multilateral dezvoltată, nevoie impusă de trăsăturile societății
în această fază de dezvoltare. Cea mai importantă problemă de educație care realizează formarea
personalității copilului la vârsta mică este cea a autorității.
Așadar, putem spune că doar prin autoritate te poți impune în fața unui copil, ca și părinte, dăruiești
în primul rând dragoste, iubire, înțelegere, dar fară autoritate în unele situații ne se rezolvă nicio problemă,
astfel exista o libertate cu limite.

Bibliografie:
1. Colceag, F., Alexandru, F. (2018), Copilul tău este un geniu, Editura Tikaboo
2. Verza, E. Verza, F. E. (2017), Psihologia copilului, Editura Trei
3. Citat despre familie: http: //www. citatepedia. ro/index. php?id=67884

245
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

PROF. ÎNV. PRESCOLAR NICOLIȚA NEAGOE

GRĂDINIȚĂ CU PP NR. 3 DROBETA TURNU SEVERIN
Educația este un proces vital și continuu, care începe încă de la naștere și continuă pe parcursul întregii
vieți. În acest proces, educația primită în familie și în școală ocupă un loc central. În cele ce urmează, voi
prezenta un studiu privind importanța educației în familie și școală, precum și modalitățile prin care aceasta
poate fi îmbunătățită.
Importanța educației în familie
Familia reprezintă primul mediu în care copiii învață despre lumea înconjurătoare, despre relațiile
sociale și despre regulile și valorile morale. Educația primită în familie are un impact major asupra
dezvoltării emoționale, sociale și cognitive a copiilor, influențându-le viața pe termen lung.
Mai mult decât atât, educația primită în familie joacă un rol esențial în dezvoltarea capacității copiilor
de a comunica și de a interacționa cu ceilalți, de a-și dezvolta empatia și de a-și forma o identitate proprie.
De asemenea, educația în familie poate contribui la dezvoltarea unor abilități esențiale, cum ar fi rezolvarea
problemelor și luarea deciziilor.
În ceea ce privește educația morală, familia are un rol crucial în transmiterea valorilor și a principiilor
morale către copii. Prin comportamentul și exemplele pe care le oferă, părinții pot transmite copiilor
importanța onestității, a responsabilității și a respectului față de ceilalți.
Importanța educației în școală
Școala reprezintă un alt mediu important pentru educația copiilor și adolescenților. Prin intermediul
școlii, aceștia pot învăța nu doar cunoștințe teoretice, ci și abilități sociale și emoționale esențiale.
Educația primită în școală poate ajuta copiii să-și dezvolte abilități precum comunicarea, colaborarea,
creativitatea și gândirea critică. În plus, școala poate contribui la dezvoltarea intereselor și aptitudinilor
copiilor, oferindu-le oportunități de a explora diverse domenii de cunoaștere.
De asemenea, școala poate avea un impact major asupra succesului academic al copiilor. Prin
intermediul curriculumului și al metodelor de predare utilizate, aceștia pot dobândi cunoștințe solide în
diverse domenii de cunoaștere, precum și abilități esențiale, cum ar fi cititul, scrierea și calculul.
Educația timpurie este esențială pentru dezvoltarea copiilor, iar învățământul preșcolar joacă un rol
crucial în acest proces. Învățământul preșcolar oferă oportunități pentru dezvoltarea abilităților cognitive,
sociale și emoționale, precum și pentru pregătirea copiilor pentru învățarea formală în școală.
În cele ce urmează, voi prezenta câteva modalități prin care se poate dezvolta prin prisma
învățământului preșcolar:
1. Jocul și activitățile creative - Copiii mici învață cel mai bine prin intermediul jocului și al
activităților creative. Prin intermediul jocului, copiii își pot dezvolta abilitățile cognitive, precum și
abilitățile sociale și emoționale, cum ar fi cooperarea, comunicarea și rezolvarea problemelor.
2. Programul de învățământ - Programul de învățământ preșcolar ar trebui să fie structurat astfel încât
să ofere o varietate de activități și experiențe, care să permită dezvoltarea abilităților necesare pentru
succesul ulterior în învățământul formal.
3. Învățarea prin experiență - Copiii învață cel mai bine prin intermediul experiențelor practice și
concrete. De aceea, este important ca învățământul preșcolar să ofere oportunități pentru experiențe
practice, cum ar fi explorarea naturii și a mediului înconjurător.
4. Colaborarea între părinți și educatori - Pentru a asigura succesul învățării și dezvoltării copiilor,
este important ca părinții și educatorii să colaboreze în mod activ. Acest lucru poate include comunicarea
regulată între părinți și educatori, precum și implicarea părinților în activitățile de învățare ale copiilor.
5. Învățarea prin joacă - Învățarea prin joacă este o modalitate excelentă de a ajuta copiii să-și
dezvolte abilitățile cognitive, sociale și emoționale. Prin intermediul jocului, copiii pot învăța cum să se
concentreze, să colaboreze cu alți copii și să-și dezvolte imaginația și creativitatea.
În concluzie, prin implementarea acestor modalități de dezvoltare prin prisma învățământului
preșcolar, se poate contribui la dezvoltarea armonioasă și la pregătirea copiilor pentru succesul în învățarea
formală în școală.

246
 CEI 7 ANI DE ACASĂ

NEAGOIE MIHAELA LOREDANA

„Copilaria inseamna simplitate. Priveste lumea cu ochi de copil, este foarte frumoasa.” Kailash
Satyarthi

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are
cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care
se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de
protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea acel
sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile sale
forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume
şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-
l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi
dorinţelor sale.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului
acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi,
abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În
familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi
însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii
din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme.
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini
şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne
comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers
pe care-l creează părinţii.

247
BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.

248
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE-TEMELIE PENTRU VIAȚĂ

PROF. NEAGU CRISTINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ PUIEȘTI
JUD. BUZĂU
Temelia vieții omului se pune în primii șapte ani ai copilăriei. Felul în care se formează copilul în
acești ani, trăirile pe care le are sunt esențiale, influențând viața omului pe tot parcursul existenței sale.
Pâna la trei ani, copilul se află în mâinile părinților, în special în ale mamei și mai apoi, începând cu
vârsta de trei ani poate frecventa și grădinița unde se află în grija unor educatori profesioniști.
Părinții au sarcina de a-i sprijini din punct de vedere material și emoțional și de a-i ajuta pe copii,
care vin în această lume cu diferite predispoziții, să evite pericolele cu care îi confruntă viața, pentru a
deveni oameni echilibrați și corecți.
Premisa unei bune educații primite în familie pornește de la starea sufletească a părinților care ar
trebui să trăiască în armonie și dragoste. Iubirea adevărată este aceea care îl scoate pe om din sine însuși
făcându-l să se dăruiască celuilalt. O iubire corectă și adevărată va ajuta părinții să găsească soluții optime
la problemele inerente ale oricărui destin uman. Micuții au capacitatea de a simți nivelul de relaxare al
părinților și au nevoie să le perceapă calmul interior pentru a avea încredere în lume și a o considera un loc
sigur.
Copilul nu este un obiect de consolare sau de satisfacție pentru părinți. El nu vine pe lume pentru a
satisface dorințe ascunse sau pentru a vindeca frustrări ale părinților, ci este o persoană aparte, cu trup și
suflet având nevoi specifice. Părinții conștienți de valoarea intrinsecă a unui copil nu așteaptă să li se nască
o ființă pe măsura viselor și speranțelor lor, ci o făptură nouă, chiar neașteptată.
Încă de la cea mai fragedă vârstă, copilul simte și trăiește afecțiunea părinților în general și a mamei
în special. Această dragoste maternă îl ajută pas cu pas să se dezvolte frumos și bine, reprezentând o hrană
sufletească la fel de importantă ca hrana materială. Dacă dintr-un motiv sau altul, copilul nu beneficiază de
afecțiunea părinților și în special de afecțiunea mamei, în interiorul copilului se nasc trăiri negative care îl
pot marca, adesea inconștient, pe tot parcursul vieții.
,,Puiul” de om vine în lume mai neajutorat decât puii tuturor celorlalte vietăți. El are nevoie de atenția
și grija părinților săi pentru a putea supraviețui. Nu părinții sunt cei care fac să crească copilul, ci acesta
crește singur, asistat numai de prezența grijulie și afectuoasă a părinților.
Copilul are nevoie, mai mult decât orice, de libertate. El trebuie lăsat să se dezvolte liber încă din
primul an de viață, chiar dacă acest lucru pare riscant. Liber nu înseamnă necontrolat, în afara rânduielii și
a principiilor, ci liber să caute, să exploreze, să-și testeze puterile, să experimenteze mediul în care trăiește.
Un copil constrâns de părinți să se miște între niște limite prea strâmte va acumula în sinea sa o dispoziție
spre răzvrătire care va izbucni în diverse moduri în momentul când va putea să se exprime.
Pe lângă libertate, dragoste adevărată și îngrijire trupească, copilul are nevoie și de autoritatea
părintească. Aceasta are darul de a-i da siguranța că are un punct de sprijin solid. Autoritatea părintească
organizează viața copilului în așa fel încât să aibă conștiința profundă că nu trebuie să facă tot ceea ce își
dorește, nu pentru că va fi pedepsit, ci pentru că nu toate îi sunt de folos, iar lipsa de experiență îl împiedică
să vadă limpede consecințele unor acțiuni.
Dacă un copil este oglinda părinților, atunci fiecare părinte ar trebui să se străduiască să fie un model
de bunătate, pace și corectitudine pentru copilul său.

249
 FIECARE PUI ARE MAMA LUI
IMPORTANȚA ACTIVITĂȚILOR EXTRACURRICULARE

PROF. ÎNV. PRIMAR NEAGU FLORENTINA

Încă de la vârsta școlară mică, elevii acumulează o serie de cunoștințe. Activitățile extracurriculare
reprezintă cea mai potrivită formă de organizare care să mijlocească punerea copiilor în contact direct cu
persoane, lucruri din jurul lor, fenomene ale naturii. Acestea contribuie la identificarea și cultivarea unor
aptitudini speciale, talente, adoptarea unui stil de viață civilizat, stimularea comportamentului creativ în
diferite domenii.
Activitățile extracurriculare reprezintă, fără indoială, segmentul de educație care asigură, în mare
parte, transferul de cunoștințe, acumulate în cadrul activităților formale, în practică. Acest lucru oferă
elevului oportunitatea de a implementa în practică cunoștințele teoretice acumulate. Pe de altă parte,
activitățile extrașcolare vin să completeze procesul de învățare școlară într-un cadru mai larg, să dezvolte
gândirea critică și să stimuleze implicarea copiilor în activități diverse cu scopul de a- i pregăti pentru viață.
Ziua Internațională a Femeii este, în fiecare an, un prilej extraordinar de a organiza activități cât mai
diverse și bogate în conținut care îndeplinesc numeroase obiective importante: manifestarea dragostei fată
de mama și dezvoltarea abilităților sociale ale copilului, cunoașterea educabilului. Se spune că datorită
mamelor există, pe Pământ, oameni buni. Un adult care își respectă și prețuiește părinții este un om bun,
responsabil. Ca de fiecare dată, am folosit acest prilej pentru a scoate la iveală latura sensibilă a fiecărui
pui, pentru a- i motiva să se autodepășească, pentru a le stimula creativitatea și, nu în ultimul rând, pentru
a crea între noi, copii- doamna învățătoare- mămici, o legătură puternică, care să fie baza unei colaborări
de succes.
Împreună cu copiii am organizat o activitate specială, dedicată mamelor. Dirijați cu grijă, copiii s-au
lăsat implicați într- o poveste frumoasă. Deși efortul meu suplimentar, ca dascăl, a fost mare, necesitând o
pregătire minuțioasă, am reușit să le stârnesc interesul, creativitatea, să le produc bucurie și plăcere, să îi
responsabilizez și să- i dau posibilitatea fiecăruia să se manifeste. Am creat, împreună, o poveste în care
mămicile lor ,,stropeau” florile cu picături de dragoste, iar acestea creșteau frumos, emanând un parfum
aparte. După ce creșteau, petalele florilor nu se scuturau, ci se transformau în fluturi gingași, dar puternici,
care zburau liberi și fericiți. Ideile au curs cu ușurință, iar bucuria de a crea lucruri frumoase pentru mamele
lor a fost imensă! Bucuria cu care au participat la organizarea activității, la stabilirea tuturor detaliilor a
făcut ca totul să decurgă firesc, iar responsabilitatea pe care copiii și- au asumat-o, i-a determinat să se
autodisciplineze eliminând astfel nevoia de reguli, de constrângeri.
Activitatea a fost un moment magic în care bucuria și emoția au fost ingredientele principale. Am
felicitat întreg colectivul clasei a II- a A, le-am apreciat efortul, îndemânarea, talentul și, mai ales,
entuziasmul de care au dat dovadă în pregătirea și desfășurarea acestei activități.

250
 Elevii au pus toată dragostea lor pentru cele ce îi veghează zi şi noapte şi le arată drumul către soare
în această activitate.
Activitățile desfășurate cu astfel de ocazii trebuie tratate cu foarte mare atenție și riguros pregătite
deoarece promovează o educaţie deschisă şi permanentă, constituind o sursă de modelare a personalităţii,
care ajută la formarea deprinderilor de studiu individual, dar și de lucru în echipă, a capacității de a gândi
creator, de a gestiona emoțiile care sunt inerente.

251
 EDUCAȚIA PRIMILOR ANI DE VIAȚĂ
PROFESOR NEAGU NICOLETA MARIANA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ PORUMBACU DE JOS

PROIECT EDUCAȚIONAL - MODEL

MAMA – FIINȚA DRAGĂ TUTUROR
ȘCOALA GIMNAZIALĂ PORUMBACU DE JOS
MARTIE 2022

ARGUMENT
Activitățile extrașcolare / extracurriculare desfășurate la Școala Gimnazială Porumbacu de Jos, în
anul școlar 2021-2022, se adresează tuturor elevilor din ciclul gimnazial, cu scopul de a diversifica oferta
educațională și de a crea un mediu instructiv-educativ interesant, atractiv și necesar unei bune dezvoltări a
personalității copiilor. Aceste activități sunt proiectate pe module tematice specifice fiecărei luni în parte.
Pentru luna martie, tema dominantă revine celebrării primăverii și mamei. Elevii vor participa la ateliere
de creație în cadrul cărora vor realiza mărțișoare, desene și felicitări pentru mame. În plus, cadrele didactice
sunt invitate să realizeze și să prezinte în cadrul întâlnirilor metodice, referate pe tema educației timpurii
oferită copiilor în familie. Demersurile didactice și întâlnirile metodice sunt proiectate în așa fel încât să se
poate desfășura online sau offline.
Cui se adresează proiectul? Proiectul se adresează elevilor din ciclul gimnazial, cadrelor didactice,
părinților, comunității locale.
Colaboratori:
• educatori
• profesori pentru învățământul primar
• profesori
• părinți
• donatori
Durata proiectului: an școlar 2021-2022 – luna martie;
Scop: Implicarea copiilor în activități creative destinate mamei, care dezvoltă deprinderi
artistice.
Obiective:
1. identificarea rolului eduației parentale în primii ani de viață;
2. identificarea rolului familiei în viața copiilor;
3. participarea elevilor la activități creative / artistice sub semnul sărbătorilor de primăvară;
4. utilizarea mediului virtual cu scop educativ și creativ;
5. schimbul de experiență educațională prin diseminarea proiectului ca premiză a scăderii
abandonului școlar;

252
 6. atragerea unor sponsorizări / donații necesare desfășurării proiectului / premierii copiilor;
Activități proiectate:
NR. Activitatea Obiective Responsabil Perioada
crt. desfășurată
1. Cei „șapte ani de Participarea elevilor din clasa a V-a Cadrul didactic Săptămâ-na
acasă” la o dezbatere – concurs cu privire la coordonator 1
însemnătatea celor șapte ani de Părinți III 2022
acasă. Elevii clasei a V-a
Identificarea rolului mamei în
educația copiilor în primii ani de
viață – chestionar.
2. Poezie și culoare Participarea elevilor la ateliere Cadrul didactic Săptămâna
pentru creative cu tema: coordonator 1
„Mama – ființa „Mama – ființă dragă tuturor”. Elevii clasei a V-a III 2022
dragă tuturor” Expoziție cu produsele realizate de
elevi pentru mame:
felicitări, mărțișoare, obiecte
decorative, desene, poezii omagiale.
3. Familia – rol Identificarea rolului familiei în Coordonator Săptămâ-na
covârșitor în educația copiilor – prezentarea Educatori 2
educația timpurie a referatelor cadrelor didactice Profesori pentru III 2022
copiilor - referate participante, în cadrul întâlnirilor învățământ primar
metodice realizate online sau offline. Profesori
Depunerea documentelor la dosarul
Comisiei pentru Curriculum de la
nivelul unității.
4. Expotalent Participarea elevilor la activități de Cadrul didactic Săptămâ-na
expunere a produselor realizate în coordonator 2
cadrul atelierelor creative Elevii clasei a V-a III 2022
programate sub semnul sărbătorilor Invitați:
de primăvară. Părinți
Evaluarea și premierea elevilor. Educatori
Realizarea unei prezentări în format Învățători
letric: pliant, afiș, revista clasei și Profesori
informare pe site-urile de Reprezentanți
socializare: facebook-ul școlii, site- comunitate locală
ul școlii.

5. Utilizarea mediului Participarea elevilor care nu pot fi Educatori Săptămâ-na

online cu scop prezenți fizic, din motive obiective, Învățători 3
educativ și creativ și la ateliere creative. Participarea la Profesori III 2022
premierea elevilor concursuri prin utilizarea mediului Colaboratori
virtual, acordarea unor premii pentru
abilitățile artistice ale elevilor.
6. Schimbul de Diseminarea proiectului. Coordonator Săptămâ-na
experiență Întâlniri metodice în mediul online / Cadre didactice 3
educațională offline. Colaboratori III 2022
Realizarea revistei clasei.
7. Atragerea unor Atragerea unor fonduri / donații Participanți Săptămâ-
sponsorizări / necesare desfășurării proiectului: Instituții locale nile 1-4
donații suport letric și premierea copiilor. III 2022
8. Raport al proiectului Analiza activităților proiectului. Cadrul didactic IV 2022
coordonator

253
 Raport al proiectului tematic:
I. Elevii și cadrele didactice de la Școala Gimnazială Porumbacu de Jos au participat la activități
desfășurate prin proiectul tematic al primăverii „Mama - ființa dragă tuturor!”
 1 MARTIE
 ZIUA MAMEI
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ / ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAȚIA COPIILOR - REFERATE
II. Elevii din clasa a V-a au creat în cadrul atelierelor artistice, mărțișoare, felicitări, desene pe hârtie,
pietre sau coajă de copac și au vorbit despre educația primită în familie. S-a realizat o expoziție școlară a
produselor realizate, în cadrul școlii.
III. Cadrele didactice au prezentat în cadrul unor dezbateri, referate pe tema educației timpurii a
copiilor, evidențiind rolul fundamental în educația copiilor, a figurii materne.
IV. S-a realizat schimbul de experiență la nivelul unității de învățământ între ciclurile de învățământ
prin prezentarea portofoliilor tematice realizate în cadrul întâlnirilor online sau offline, din cadrul comisiei
pentru curriculum.

Produse realizate de elevi în cadrul atelierelor de creație

254
 IMPORTANȚA EDUCATIEI ACASĂ

PROF. NEAGU SORINA

SCOALA GIMNAZIALA NR. 307
Când vorbim despre educație, familia și școala ar trebui să meargă una lângă alta. Acest lucru se
datorează faptului că rezultatele școlare bune sunt legate de un parteneriat între ambele medii care se
completează reciproc pentru a asigura că cea mai bună educație posibilă este oferită în interiorul și în afara
școlii. Educația de acasa are un impact asupra comportamentului la școală, care este direct legat de
dezvoltarea socio-emoțională a elevilor.
De ce este atât de importantă relația dintre familie și școală?
Este obișnuit ca mulți părinți să creadă că datoria de a educa copiii este o responsabilitate exclusivă
a școlii, dar în practică nu este cazul, familia și școala trebuie să fie complementare pentru succesul școlar
al copiilor.
Primul și principalul lor contact cu lumea are loc acasă. La școală, ei explorează experiențe și
universuri diferite. Împreună, școala și familia pot contribui la dezvoltarea abilităților socio-emoționale ale
copiilor.
Rutina școlară
Crearea unei rutine este o modalitate eficientă de a-i învăța pe copii importanța responsabilității,
organizării și stabilității, aducând mai multă siguranță în viața lor de zi cu zi.
Rutina, care există deja la școală, ar trebui extinsă și acasa, astfel încât copilul să poată organiza ziua
cu perioade dedicate celor trei piloni fundamentali pentru o creștere sănătoasă: responsabilități, jocuri și
odihnă.
Beneficiile unui parteneriat activ de familie și școală
Creșterea efortului și a performanței
Când sunt asistați acasă și la școală, tendința este ca copiii să se simtă mai implicați și mai motivați.
Acasă, cu un adult care le însoțește evoluția, copiii încep să înțeleagă educația ca pe o rutină, nu ca pe ceva
ocazional.
Realizări ale unor rezultate mai bune ale învățării
Când sunt bine asistați și cu stimulii corecti în interiorul și în afara casei, copiii pot obține rezultate
mai bune în învățare, pe lângă faptul că se simt mai motivați să meargă la școală.
Interacțiunea cu părinții sau tutorii în timpul învățării este fundamentală pentru dezvoltare.
Cum să participi mai mult la viața școlară a copiilor?
Pentru ca copiii să învețe, trebuie să le arăți calea și să fii în preajmă pentru a ajuta atunci când este
necesar, dar este, de asemenea, foarte important pentru dezvoltarea copilului tău să cunoști importanța de
a-i lăsa liber să greșească. Greșelile sunt un proces natural de învățare și tocmai cu autonomie copiii pot
învăța cum să facă față alegerilor lor și consecințelor acestora, inclusiv posibile frustrări
Nu întotdeauna cei care sunt acasă știu sigur cum să stimuleze dezvoltarea cognitivă și emoțională a
copiilor în cel mai bun mod. Pentru aceasta, este important să ne bazăm pe îndrumarea profesorilor pregătiți.
O instituție de învățământ bună poate oferi îndrumări cu privire la activități, jocuri, proiecte, printre alte
instrumente care pot fi folosite în timpul familiei.
În acest fel, ceea ce copilul învață la școală continuă să fie exersat acasă.
Lăudarea copiilor pentru realizările mici și mari nu le va umfla ego-ul, ci mai degrabă acționează ca
un impuls pentru a le ajuta să-și construiască încrederea în sine și stima de sine.
În afară de vanitate, copiii primesc laude ca semn pozitiv pentru ceea ce tocmai au realizat și încep
să asocieze acțiunea cu un sentiment de bine. A-ți felicita copilul este o atitudine validată de neuroștiință,
așa că nu vă fie teamă să-l felicitați pentru ceea ce a făcut bine, de la desenul pe hârtie până la rezolvarea
singuri a întrebărilor dificile. În același mod în care ne place recunoașterea atunci când facem bine o sarcină,
copiii au nevoie și de acea aprobare și validare din partea familiei și a școlii.
Concluzie
A fi prezent în educația copiilor este cel mai eficient mod de a ajuta procesul de învățare al copilului
tău.

255
 FAMILIA ȘI ȘCOALA

NEAMU FLORINA CAMELIA

LICEUL TEORETIC VIRGIL IERUNCA,
COM LĂDEȘTI, JUD. VÂLCEA
Grabirea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii, care include, pe lângă
preocupările materne și gospodărești, și pe cele profesionale și de studiu, modificarea statutului copilului,
dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educației familiale pe care l-a avut până la introducerea
învățământului obligatoriu, progresele sociologiei și psihologiei, precum și alte cauze au dus la înțelegerea
faptului că, orice sistem de educație rămâne neputincios dacă se izbește de indiferența sau de opoziția
părinților. În acest context, școala capătă astfel o misiune suplimentară.
În educarea „puiului de om“, părinții, educatorii, școala și societatea în general sunt mijloacele cele
mai importante. Printre problemele importante ale învățământului în această etapă de schimbare și
modernizare rapidă se găsește și cea vizând parteneriatul cu alți factori educaționali, între care familia ocupă
un loc privilegiat. Familia, prima școală a vieții este cea care oferă copiilor primele cunoștințe, primele
deprinderi, dar și primele modele comportamentale, suportul psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului
socio-familial.
Ca primă verigă a sistemului educativ, familia are responsabilități clare și diverse. Întrebarea care se
pune este, dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților obiective, dacă este
pregătită să activeze constant ca un factor educativ. Realitatea ne-a dovedit că nu toate familiile sunt dispuse
să-și îndeplinească consecvent responsa-bili-tățile educative față de copii, acuzând lipsa de timp, grijile
vieții zilnice, minimalizând rolul de factor educativ. Altor familii, deși doresc să asigure educația
corespunzătoare copiilor, le lipsesc pregătirea psiho-pedagogică, experiența.
În prezent, din ce în ce mai mulți pediatri, psihologi și educatori din întreaga lume consideră că vârsta
preșcolară are o importanță covâr-șitoare pentru:
Dezvoltarea creierului adică, creșterea numărului de celule, creșterea numărului de legături dintre
celule și mielinizarea fibrelor nervoase.
Maturizarea comportamentului, adică luarea deciziei adecvate unei anumite situații, control asupra
reacțiilor la mânie, respect pentru proprietatea individuală și pentru integrarea fizică a altei persoane.
Capacitatea de a învăța: concentrarea atenției, spiritul de observație (perspicacitate), capacitatea de
memorizare etc.
Fără îndoială că dezvoltarea intelectuală și conturarea personalității este un proces de lungă durată,
care începe de la naștere și continuă până la adolescență. Dar la vârsta mică se pun bazele (fundamentul)
acestui lung proces de formare intelectuală și de definire a caracterului.
Dezvoltarea intelectuală și maturizarea comportamentului depind atât de moștenirea genetică cât și
de mediul în care trăiește copilul.
Mediul de familie poate să exercite o influență pozitivă sau negativă care să persiste tot restul vieții.
Factori cu o influență negativă asupra dezvoltării copilului pot fi: alimentația insuficientă sau
dezechilibrată, îmbolnăvirile repetate, somnul insuficient, lipsa stimulării intelectuale, lipsa afecțiunii, a
exprimării, etc.
În primii 5 ani de viață, copiii pot să învețe mai mult decât în oricare altă perioadă. Învățarea este mai
ușoară când copilul este motivat, adică simte plăcere și interes pentru ceea ce învață, simte simpatie și
afecțiune pentru persoana de la care învață, simte că este iubit, prețuit, respectat și protejat.
Raporturile dintre părinți și copii sunt raporturi educative, cu repercusiuni asupra formării lor, lucru
de care ar trebui să fie conștienți toți părinții. Atitudinile, comportamentul nostru, vorbele noastre, ale
părinților influențează atitudinile, comportamentul și modul de a fi al copiilor.
Există și voi enumera câteva din posibilele atitudini și comporta-mente ale părinților și implicațiile
lor în formarea profilului moral al copilului:
„Familia severă“ – în anumite limite imprimă ordine, disciplină, seriozitate, asigură unitatea și
echilibrul familiei. Severitatea este necesară în raporturile educaționale din familie, dar cu măsură. Ce s-ar
întâmpla în cazul în care părinții aplică copiilor pentru orice abatere pedepse corporale? Atunci copilul
256
crește timorat cu gândul pedepsei, ascunde greșelile făcute, simte nevoia să mintă, se îndepărtează afectiv
și efectiv de părinți și își caută înțelegerea și afectivitatea în altă parte. Așa se nasc „găștile“ și „bandele“
de minori. Mai gravă este situația cînd părinții sunt împărțiți în tabere: unul „sever“ și unul „indulgent“.
Astfel se formează viitorul demagog, viitorul ipocrit, cu trăsături de personalitate pe care nu și le dorește
niciun părinte pentru copilul său.
„Familia permisivă“ – stă la polul opus al familiei severe, imprimă un climat de „puf“. Un asemenea
copil va fi neajutorat, un egoist, un meschin, căci în familie îi este permis orice, el are numai drepturi, în
timp ce părinții doar datorii. Acest copil se adaptează și se încadrează cu mari dificultăți în colectivele de
școală sau mai târziu la locul de muncă.
„Familia rigidă“ – prejudiciază maturizarea copiilor, generând lipsa de încredere în sine, teama de
nereușită și de sancțiune. Cadrul didactic trebuie să intervină, după ce cunoaște situația reală, prin vizite la
domi-ciliu și discuții cu părinții (în particular) sugerându-le cu discreție, tact și calm în ce mod și sub ce
formă se poate atenua și echilibra severi-tatea.
„Familia libertină“ – creează o atmosferă lejeră, prezentând riscul de a întârzia sau împiedica
maturizarea socială a copiilor datorită preocu-pării excesive a unui părinte sau a ambilor pentru ei înșiși.
Cadrul d-idactic trebuie să intervină pentru a dezvolta siguranța de sine, în sensul obținerii unor rezul-tate
bune la învățătură, capacitatea de decizie, spiritul de independență. Punerea în gardă a părinților în legătură
cu pericolul evoluției nefavorabile a copiilor este posibilă și necesară. Părinții trebuie să înțeleagă bine
relația dintre faptă și măsura ei educațională. În climatul educațional sunt necesare toate ipostazele acestuia
(severitatea și blândețea, afectivitatea și sobrietatea, larghețea și strictețea), toate însă cu măsură și la
momentul potrivit, orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.
Un factor important al educației sistematice și continue îl constituie instituția școlară. La nivelul
acestei instituții, educația și instrucția ajung într-un stadiu de maximă dezvoltare prin caracterul programat,
planificat și metodic al activităților instructiv-educative. Educația se realizează în forme diverse, cel mai
adesea prin activități în comun, elevii învățând unii de la alții. Situațiile de învățare sunt construite
premeditat de factorii responsabili din perimetrul acestei instituții. Conținuturile care se transmit sunt
selectate cu grijă, după criterii psihopedagogice, activitățile educative se cer a fi structurate respectându-se
principiile didactice, sunt dimensionate cele mai pertinente metode de predare-învățare, iar atitu-dinile și
conduitele trebuie să fie apreciate și evaluate. Cei care realizează procesele formative sunt cadre specializate
care dețin, pe lângă compe-tențele disciplinare, academice și pe cele de ordin psihologic, pedagogic și
metodic (Constantin Cucoș, 2006, pag. 49).
Școala este o organizație care învață și produce învățare (learning organization). Specificul ei decurge,
în esență, din faptul că ea este investită cu funcția de a produce învățare și își structurează toate celelalte
aspecte organizaționale și funcționale în această direcție. Școala este o instituție delegată de comunitate să
transmită un anumit set de valori. Sub aspect axiologic, actul pedagogic nu se limitează la o simplă
repro-ducere a valorilor morale, științifice, artistice în corpusul de expectanțe și de norme pedagogice sau
în conținuturile transmise: el operează o selecție, o decantare, o ierarhizare după criterii ce au în vedere
rele-vanțele pedagogice ale unor seturi de valori. Analiza școlii ca organizație socială presupune
valorificarea modelului de raționalitate managerială care corespunde istoric unei societăți postindustriale
de tip informa-țional. Acest model concepe organizația școlară dintr-o perspectivă inovatoare care asigură:
a) orientarea instituției spre obiective aflate în concordanță cu cerințele funcționale ale sistemului de
educație/învă-țământ; b) valorificarea deplină a resurselor pedagogice în concordanță cu cerințele
funcționale ale proiectării curriculare; c) îndrumarea metodologică a personalului didactic la niveluri de
performanță aflate în concordanță cu cerințele perfecționării pedagogice; d) administrarea eficientă a
instituției în concordanță cu cerințele învățământului, de adaptare la condiții de schimbare socială rapidă
(Gabriela Kelemen, 2011, pag. 129-131, pag. 190). Influența dascălilor asupra dezvoltării concepției
copilului despre sine și a stimei de sine este foarte puternică. Școlarul mic (6-11 ani) dobândește noi
deprinderi legate de activitatea lui educativă: desenează, scrie, face adunări etc. Atunci când este încurajat
să facă asemenea lucruri și este lăudat pentru realizarea lor, treptat va manifesta tendința de a munci
susținut, de a persevera în realizarea sarcinilor dificile, de a pune munca înaintea plăcerilor de moment.
Dacă strădaniile sale, în loc să-i aducă laude, îi vor aduce critici, pedepse, nemulțumirea profesorilor și a
părinților, dacă va fi pus să arate ce poate și va fi „derogat“ de la muncă și de la responsabilități, atunci
copilul va dobândi treptat un sentiment de inferioritate legat de propriile sale capacități și de incapacitate
în raport cu alții.
257
 Parteneriatul școală-familie în zilele noastre primește noi valențe. În lucrarea Management
educațional pentru directorii unităților de învățământ, Mariana Dragomir precizează faptul că, în relația cu
școala, părintele parcurge șapte pași: a) părintele „învață“ – se informează asupra modului de conducere și
organizare a procesului instructiv-educativ; b) părintele ajută – sprijină școala în realizarea unor proiecte și
activități; c) părintele devine un suport al imaginii pozitive despre școală – înțelege importanța școlii în
formarea copilului său și are o atitudine pozitivă față de școală; d) părintele devine o sursă de informație
complementară – furnizează dirigintelui sau învățătorului informații despre comporta-mentul copilului în
familie, despre problemele afective și de sănătate ale acestuia; e) părintele devine o sursă educațională –
contribuie la educația propriului copil, îl ajută și îl sprijină în activitatea zilnică de acumulare de cunoștințe;
f) părintele ca profesor – oferă cadre de referință pentru raportarea valorică a copiilor săi; g) părintele –
inițiator al schimbărilor din școală – are dreptul și chiar obligația să solicite adaptarea școlii la cerințele
societății actuale – părintele poate să propună unele schimbări care să contribuie la dezvoltarea individuală
sau colectivă a copilului.
Implicarea familiei în activitatea școlară a copiilor se desfășoară pe două coordonate: a) relație
părinte-copil: controlul frecvenței, al rezultatelor școlare, al temelor, ajutor în îndeplinirea sarcinilor, suport
moral și material; b) relația familie-școală: contactul direct cu învățătorul sau profesorii clasei sub forma
unor reuniuni de informare a părinților cu privire la documentele privind partea de curriculum (Planul cadru
pentru învățământul obligatoriu, Programele școlare, Ghidurile de evaluare), consultarea părinților la
stabilirea disciplinei opționale, alcătuirea schemelor orare ale clasei și programului extrașcolar al elevilor;
activarea asociativă a părinților prin Comitetul de părinți etc. Pentru ca această colaborare „ideală“ să se
realizeze trebuie să existe voința colaborării și factorii educaționali implicați să se considere parteneri, în
adevăratul sens al cuvântului.
În concluzie, școlile trebuie să planifice și să implementeze programe de parteneriat, pentru a
amplifica implicarea părinților. Scopul educației este de a forma un om cu o gândire liberă, creativ și
sociabil. Un proverb spune: „O vorbă bună rostită la timp înviorează sufletul copilului, precum și ploaia
bună, căzută la timp potrivit, înviorează câmpul“.

Bibliografie:
Agabrian, Mircea, Millea, Vlad (2005), Parteneriate școală-familie-comunitate. Studiu de caz,
Institutul European, Iași;
Baran-Pescaru, A. (2004), Parteneriat în educație: familie-școală-comunitate, Editura Aramis,
București;
Cucoș, Constantin (2009), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice,
Editura Polirom, Iași;

258
 ROLUL FAMILIEI ȘI AL ȘCOLII ÎN EDUCAȚIA COPILULUI

PROF. ÎNV. PRIMAR DĂNUȚ NECHIFOR

ȘCOALA GIMNAZIALĂ,,ALEXANDRU I. CUZA,,
ROMAN, JUD. NEAMȚ
Factorii de bază care ajută copilul în desăvârșirea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, sentimente. Rolul familiei este
important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Şcoala, alături de
familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ, personalitatea
copilului.
Părintii, copiii şi comunităţile se influentează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc părinţii
poate sprijini sau devia vieţile lor, poate determina multe dintre valorile lor. De asemenea, părinţii pot
influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii. Activitatea educativă ce se
realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi
de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare. Acţiunile care
implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii
lor, cât şi ale copiilor înşişi. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din
cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice), familia este cea care ar
trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în
funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare, asigurându-i copilului cele necesare
studiului.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,,cei şapte ani de acasă ’’. Uneori părinţii uită că
trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a
elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a
fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în
acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea
părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie. Între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care
se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl
interesează şi-l pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l
motiveze şi să-l ajute. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei
generaţii. Ea este factor decisiv şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii, să ia
parte activă la viaţa, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul
decisiv în formarea omului. Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât
mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi
familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este
vorba de interesul copilului.
Implicarea părinţilor în problemele şcolii se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi
şcoală. Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu şcoala sunt eficiente ambilor factori. Dacă ne referim la
optimizarea comunicării între profesori şi părinţi, se iau în calcul:
calitatea celor doi poli ai colaborării (profesori şi părinţi);
 percepţiile fiecăruia;
 atitudinile care îi caracterizează;
 caracteristicile instituţiei şcolare;
 caracteristicile familiei;
 modul de comunicare.
259
 Implicarea părinţilor în rezolvarea problemelor şcolare şi în sprijinirea procesului instructiv-educativ
are o serie de motivaţii, dintre care enumerăm: părinţii îşi cunosc copiii şi doresc să îi descopere ca elevi,
părinţii au nevoie de informaţii referitoare la îndeplinirea rolului de elev de către copilul lor. Forme de
colaborare a părinţilor cu şcoala:
 prezenţa la şedinţe şi lectorate;
 asistarea elevilor în efectuarea temelor;
 participarea la activităţi cultural- artistice şi sportive;
 organizarea unor expoziţii, serbări, excursii;
 organizarea unui colţ verde în şcoală;
 atragerea unor fonduri pentru şcoală;
 susţinerea bibliotecii prin donaţii de cărţi.
O comunicare optimă învăţător/ diriginte/ familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv asupra
copilului şi de a stopa comportamentele negative. De multe ori apar dificultăţi de comunicare şi de
dezvoltare a relaţiei şcoală- familie. De aceea trebuie cunoscuţi factorii care favorizeaza dar şi blochează o
comunicare eficientă. Lipsa de comunicare din partea uneia dintre ele afectează evoluţia elevului,
rezultatele şcolare şi natura comportamentului.
Factori care favorizează comunicarea:
 transmiterea informaţiilor de către învăţător/ diriginte într-o formă accesibilă părinţilor;
 evitarea analizării critice sau blamării părintelui;
 mediul ambiant de discuţie să fie plăcut;
 capacitatea învăţătorului de a mobiliza părinţii să comunice şi să le asculte problemele,
 evitarea subiectelor care privesc elevii problemă, se fac discuţii individuale cu aceştia;
 rezolvarea problemelor copiilor, implicarea în găsirea unor soluţii;
 sprijinirea, încurajarea părinţilor pentru a schimba atitudinea negativă a elevului.
Există două teorii importante privind relaţia şcoală- familie: teoria profesionalismului şi teoria
schimbului. Teoria profesionalismului consideră ca un element esenţial serviciul făcut altora, fără a se gândi
la avantaje personale, având drept criterii competenţa, un cod de etică profesională. Teoria schimbului
consideră acţiunea umană în funcţie de un câştig personal, un salariu asigurat, o competiţie restrânsă.
Cooperarea cu familia poate fi un test profesional şi poate fi considerată ca făcând parte din datoria
profesională a profesorului deoarece: părinţii sunt parteneri ai şcolii, eficacitatea învăţământului poate fi
ameliorată prin cooperarea între şcoală şi familie, părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor. Atât
părinţii, cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Influenţele pe care
familia le exercită asupra copilului sunt directe sau indirecte, determinând în mare măsură dezvoltarea
personalităţii acestuia. Modelul moral-civic propus de şcoală (comportament civilizat, demn, tolerant, bazat
pe cinste, corectitudine) găseşte un răspuns pozitiv în familiile unde aceste valori sunt puse la loc de cinste.
Părinţii trebuie să vadă în şcoală un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin
atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm. Asadar, e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile
problemă, din familiile copiilor, să dirijeze pe cât posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să
conştientizeze că relaţia de colaborare şcoală-familie este determinantă în educarea copiilor.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu
şcoala este orientarea şcolară şi profesională. Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei
şcoli pentru copilul lor. Dar, de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai sursele greşelilor lor
deoarece acestea nu ţin loc de competenţă.
Greşelile părinţilor decurg uneori şi din prea mare dragoste pe care o poartă copiilor.
De aceea, între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare. Un parteneriat familie – şcoală
este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest demers.
Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi şcolarul
nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează
şi îl pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să îl sustină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze. Şcoala
este factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii.
Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Misiunea şcolii
este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele vieţii sociale.
Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştiinţe cât mai mare, ci şi de a
stimula calitatea de om. Ora de dirigenţie este cea în care ne putem apleca asupra acestei laturi. În acestă
260
oră se urmăreşte valorificarea abilităţilor de interrelaţionare, de asumare a responsabilităţii, de descoperire
a propriilor aspiraţii spre formarea şcolară si profesională.
Se accentuează azi ideea de a sprijini părinţii şi nu de a-i substitui. Se identifică tot mai clar ideea
unor intervenţii asupra familiei şi deci, în primul rând, asupra părinţilor pentru a-i ajuta, forma și susține în
sarcinile lor educative.
„Niciodată familia nu a fost mai solicitată si rolul său nu a fost niciodată atât de mare ca azi” –
Boutin şi During, 1994.

BIBLIOGRAFIE:
1. Bunescu Ghe., Alecu G., Badea D. – Educaţia părinţilor. Strategii şi programe, E. D. P., Bucureşti,
1997;
2. Ecaterina Adina Vrasmas – Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, 2002;
3. Nica I., Ţopa L. – Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, E. D. P., Bucureşti, 1974;
4. Stoian M. – Abecedarul părinţilor, E. D. P., Bucureşti, 1972.
Sursa: google

261
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE
PARTENERIATUL FAMILIE- ȘCOALĂ

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: NECULA ALINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ SLOBOZIA BRADULUI
GRĂDINIȚA CU PROGRAM NORMAL SLOBOZIA BRADULUI,
JUD. VRANCEA
Familia reprezintă un factor esențial în educarea copiilor deoarece oferă copilului primele informații
despre lumea ce-l înconjoară, primele norme și reguli de conduită, dar și climatul socio-afectiv necesar
satisfacerii trebuințelor și dorințelor sale.
Influențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin acțiuni
mai mult sau mai puțin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de către membrii familiei,
precum și prin climatul psihosocial existent în familie.
Familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul
va obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare,
asigurându-i copilului cele necesare studiului. În cadrul acesteia se formează cele mai importante deprinderi
de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,,cei şapte
ani de acasă’’.
Parteneriatele dintre şcoală şi familie sunt relații de colaborare și activități care implică personalul
școlii, părinții și alți membri ai familiei elevilor dintr-o școală. Parteneriatele eficiente se bazează pe
încrederea și respectul reciproc și pe responsabilitatea partajată pentru educația copiilor și a tinerilor la
școală.
Prin activitatea de parteneriat cu părinții ne asigurăm un sprijin în propria activitate. Învățându-i pe
părinți să se implice în dezvoltarea copiilor lor, întărim interacțiunile și relațiile dintre părinți și copii. Prin
cooperarea reala și comunicarea cu părinții, școala pune bazele unei unități de decizie și de acțiune între cei
doi factori. De asemenea, activitățile cu părinții duc la rezolvarea situațiilor- problemă, a conflictelor
posibile și a situațiilor de risc în dezvoltarea copilului.
Comunicarea eficientă este esențială pentru construirea parteneriatelor școală-familie. O comunicare
optimă educator/ învăţător/ diriginte- familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv asupra copilului şi de a
stopa comportamentele negative. De multe ori apar dificultăţi de comunicare şi de dezvoltare a relaţiei
şcoală- familie, de aceea trebuie cunoscuţi factorii care favorizeaza dar şi blochează o comunicare eficientă.
Lipsa de comunicare din partea uneia dintre ele afectează evoluţia copilului, rezultatele şcolare şi natura
comportamentului.
Factori care favorizează comunicarea:
 transmiterea informaţiilor de către educator/ învăţător/ diriginte într-o formă accesibilă părinţilor;
 evitarea analizării critice sau blamării părintelui;
 mediul ambiant de discuţie să fie plăcut;
 capacitatea educatorului/ învăţătorului de a mobiliza părinţii să comunice şi să le asculte
problemele;
 evitarea subiectelor care privesc elevii problemă, se fac discuţii individuale cu aceştia;
 rezolvarea problemelor copiilor, implicarea în găsirea unor soluţii;
O piedică pusă în faţa parteneriatului şcoală- familie o reprezintă resursele limitate de timp pe care
părinţii le consumă pentru educaţia propriilor copii sau în relaţia cu şcoala, gradul ridicat de stres al unui
astfel de parteneriat cu activităţi propuse şi cu un orar zilnic bine stabilit, cu obiective clare de atins, sau
chiar educaţia limitată a părinţilor.
Este de preferat ca părinţii să ia legătura cu şcoala nu doar atunci când sunt chemaţi la şedinţele cu
părinţii sau atunci când copiii se confruntă cu anumite dificultăţi. Ei trebuie să participe la toate
evenimentele importante ale şcolii (serbări, festivităţi, concursuri, spectacole, etc. ), să uşureze misiunea
educativă a şcolii prin continuarea educaţiei în cadrul familiei, dar şi să manifeste disponibilitate pentru
participarea la cursuri cu caracter educativ realizate pentru părinţi.

262
 În concluzie, pentru a putea asigura educarea copiilor în cele mai bune condiţii şi, implicit, succesul
în viaţă, e nevoie ca toţi factorii implicaţi în procesul educaţional să formeze o echipă în care fiecare ştie
ce are de făcut şi îi acordă partenerului respectul şi încrederea cuvenită.

263
 ROLUL FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA COPILULUI

PROF. NECULA ROXANA DANIELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ TUDOR VLADIMIRESCU-PITEȘTI
Care este rolul familiei în formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului?
Aceasta este întrebarea la care trebuie să răspundă toți cei implicați în educarea tinerilor.
Cei şapte ani de acasă” sunt opera părinţilor şi a mediului familial în care cresc copiii. Copilul învaţă
în familie limbajul culturii în care trăieşte, deprinde normele, atitudinile, valorile şi comportamentele
necesare pentru a se integra în societate.
• Cercetările au demonstrat, că părinții au stiluri diferite de educație a copiilor
• Creați și mențineți în casă o atmosferă calmă și stabilă, astfel încât fiecare părinte să înțeleagă
responsabilitatea proprie în educația copilului.
• Aveţi grijă de copilul Dvs, dar şi de voi înşivă! Găsiți timp pentru relațiile cu partenerul/partenera
și sprijiniți-vă reciproc. Adoptați un comportament de urmat în raport cu copiii voștri.
• Discutaţi și analizaţi în familie toate obligațiunile și responsabilitățile distribuite în mod egal, între
părinţi în primul rând, ulterior între copii în funcție de vârsta acestora.
• Stabiliţi o listă cu regulile familiei, preventiv discutate, inclusiv cu copiii în vederea prevenirii unor
dificultăți în realizarea rolurilor parentale. Asiguraţi-vă că și copiii le-au înţeles, ei au nevoie să înțeleagă
de ce trebuie să le respecte.
Rolul familiei este foarte important in dezvoltarea copilului, din urmatoarele puncte de vedere: fizic,
intelectual, moral, estetic. Familia se preocupă de dezvoltarea fizică a copiilor. Familia ii formează copilului
primele deprinderi de igiena personală şi socială şi îl obişnuieşte să utilizeze factorii naturali (apa, aerul,
soarele) pentru bunăstarea organismului. Dezvoltarea intelectuala a copilului este cea mai importantă latură
in procesul de dezvoltare a unui superstar. În cadrul familiei copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, precizia
vocabularului şi corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de parinţi in aceasta direcţie.
Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale (ex: despre plante,
animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice etc.). Familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor
intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observaţie, memoria şi găndirea. Părinţii încearcă sa
explice copiilor sensul unor fenomene şi obiecte pentru a le putea înţelege.
Un părinte bun reuşeşte să răspundă adecvat necesităţilor copilului său şi să-i cultive acestuia
încrederea în forţele proprii, respectul de sine, autonomia şi responsabilitatea de la cea mai fragedă vîrstă.
Indiferent de stilul educativ, părintele proiectează pentru copilul său anumite aspiraţii şi dorinţe pe care n-
a reuşit personal să le realizeze în viaţă.

BIBLIOGRAFIE
Proiectul ,,Organizarea la distanță a educației parentale pentru familiile cu copii de 0-7 ani”, 2020
• http: //www. roportal. ro/articole/67. htm, “Importanta familiei in educatie”.
• Victor, Tarcovnicu (1975). Pedagogie generala, Bucuresti, Editura Facla.

264
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

PROF. NEDELCU MIHAELA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 3, MORENI
Înainte de a merge la școală, copilul învață abilități de bază și trăiește într-un mediu familial care îi
transmite o serie de atitudini față de persoane și învățare, care îi pot fi de folos sau îl pot sabota în procesul
adaptării la mediul școlar și pe parcursul învățării. Învață anumite cunoștințe de cultură generală și reguli
de viață.
Familia şi căminul, convieţuirea şi cadrul convieţuirii laolaltă a părinţilor cu copiii lor, reprezintă
şcoala primilor ani ai copilului în care trebuie să primească bazele temeinice ale viitoarei sale conştiinţe,
ale tuturor trăsăturilor care-l vor defini ca om integru în epoca maturităţii sale.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale, deoarece ea influenţează şi
modelează persoana umana. Unii merg chiar mai departe şi susţin că acţiunea ei asupra persoanei este atât
de mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale. Aceasta este cu deosebire cazul cercetărilor
care vin dinspre psihanaliza, psihologia socială şi sociologie susţinând că familia este: adevăratul laborator
de formare a persoanei.
Transformarea individului în persoană adică în “individ cu status social” este întâi de toate opera
familiei. Sunt două cauze care explică această influenţă a familiei asupra persoanei: una este legată de faptul
că acţiunea familiei se exercită mai de timpuriu, iar a doua de acela că multă vreme familia e calea prin care
se canalizează oricare altă acţiune de socializare, ea fiind identică cu întreaga lume socială a copilului.
Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui
influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este, din această cauză,
extrem de puternică şi – din multe puncte de vedere – de neînlocuit. Considerată în substanţialitatea
efectelor pe care le produce, familia îndeplineşte importante funcţiuni în procesul general al integrării
copilului în mediul social, fapt ce se reflectă asupra dezvoltării sale:
– creează o dependenţă absolută a copilului de membrii microgrupului familial: din punct de vedere
fizic, psihic, material;
– datorită profunzimii relaţiilor de tip afectiv, impactul emoţional pe care îl exercită este maxim;
– familia oferă primele modele comportamentale, creează primele obişnuinţe şi deprinderi (nu
întotdeauna bine conştientizate şi nici întotdeauna pozitive în conţinut);
– familia creează o anumită matrice existenţială, un stil comportamental care se imprimă asupra
întregii evoluţii a individului şi care va genera, de asemenea, rezistenţă la schimbările ulterioare care se
impun;
– influenţa educativă pe care o exercită familia este implicită, face parte integrantă din viaţă.
Între factorii educaţiei, familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial, deoarece în
ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe în familie, unde se formează “ceea ce este mai valoros pe lume
– omul de caracter” –după cum spunea Loisel. Familia îşi aduce contribuţia în toate sectoarele educaţiei,
aici copilul făcându-şi “ucenicia” pentru viaţă, cea morală rămânând însă esenţială prin substanţa pe care i-
o imprimă familia.
Atmosfera afectivă din familie are o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării psihice în mica copilărie.
În primii ani de viaţă copilul răspunde la tot ce se întâmplă în jur prin reacţii emotive care vor determina
direcţionarea activităţii şi aptitudinilor de mai târziu. Năzuinţele copilului se formează în mica copilărie
prin exemplul celor din jur.
În familie copilul învaţă limbajul şi comportamentul social, îşi formează aspiraţii şi idealuri,
convingeri şi aptitudini, sentimente, trăsături de voinţă şi caracter. Întotdeauna ambianţa, climatul din
familie influenţează, în raport cu natura sa, personalitatea copilului.
Zestrea de echilibru relaţional şi adaptativ pe care copilul o moşteneşte din tiparul reprezentat de
familia sa este cea mai sigură investiţie pe terenul viitoarei lui personalităţi asigurându-i detenta realizării
de sine şi a succesului în general. Din contră, dacă este crescut într-un climat tensionat, conflictual, instabil,
copilul se poate inhiba ba chiar se poate maturiza afectiv şi conjunctiv.

265
 Se spune că “profesia” de părinte este una din cele mai vechi profesii care se practică de către toţi
membrii comunităţii, însă puţini sunt cei care se străduiesc s-o înveţe sistematic, să-şi pună probleme şi să
încerce să le rezolve la nivelul perioadei actuale. Pentru o bună educaţie a copilului este necesară
conlucrarea familiei cu grădiniţa, iar apoi cu şcoala. Buna cunoaştere a ceea ce copilul trebuie să primească
şi primeşte concret din partea familiei, conjugată cu o muncă metodică pe baze ştiinţifice, din grădiniţă, în
condiţiile unei bune colaborări permanente dintre familie şi grădiniţă, al unei îndrumări suficiente a familiei
reprezintă pârghii de bază în munca de formare a preşcolarului.
Premisa de la care trebuie să pornească această colaborare este unitatea, comunicarea, continuitatea
şi competenţa în munca educativă. O cunoaştere suficientă a ambelor părţi este dată de o apropiere cu dublu
sens familie-grădiniţă, grădiniţă-familie, apropiere care să corespundă interesului celor două instituţii:
educaţia timpurie pentru viaţă a copiilor. Stabilirea unui program comun de educaţie în grădiniţă şi în
familie, fixarea unor sarcini ale educaţiei în familie care să susţină, să întărească şi să întregească munca
educativă din grădiniţă sunt condiţii de asigurare a unei unităţi de vederi a grădiniţei şi familiei.
Școala nu poate face ceea ce părinții nu fac și invers. Fiecare instituție, atât cea a familiei, cât și a
școlii, are roluri bine definite, iar împreună se completează, nu se anulează, nici nu se înlocuiesc una pe
alta. Implicarea părinților înseamnă prezența activă în demersul învățării prin asigurarea de materiale
necesare, suport logistic, explicații, încurajări, medierea conflictelor, blândețe, înțelegere, disponibilitate.
Să comunici constant cu educatoarea, învățătoarea, dirigintele, directorul, profesorul consilier, pentru a
vedea unde este necesară susținerea și ce poate fi îmbunătățit, reprezintă un bun început în înțelegerea
provocărilor fizice, emoționale sau sociale pe care elevul le poate traversa, la un moment dat, pe parcursul
formării academice.
În urma parcurgerii școlii, adultul format va fi o valoare pentru societate, un om cu simț civic,
responsabil și moral. La nivel micro, cum arată familia, așa arată și școala, iar la nivel macro, cum arată
școala, așa arată și țara. Suntem dependenți unii de alții: școala nu poate să-și atingă scopurile fără susținerea
familiei și invers.
Mai presus de formarea unor competențe de calcul matematic și analiză a unui text, principiile din
spatele instituției în care învață copiii noștri ar trebui să fie cunoscute și folosite ca etalon în evaluarea
performanțelor școlilor și cadrelor didactice, deoarece ele se axează și pe formarea unei conduite de viață,
atât de necesară.
Închei spunând că poți să finalizezi patru facultăți și să ai trei doctorate. Nu sunt atât de relevante ca
cei șapte ani de acasă, ca a ști să te respecți pe tine și pe cei din jur, nu sunt atât de relevante ca a te purta
cu demnitate, conform principiilor și valorilor tale, ca a avea o identitate stabilă și un simț al coerenței în
acțiunile tale.

266
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR NEGOIȚĂ NICULINA

G. P. N. TOMȘANI, JUD. PRAHOVA
Familia reprezintă principalul factor al parteneriatului şcoală – comunitate locală.
Pe de o parte, familia este un factor de educație informală, pe de altă parte aceasta are obligații şi
drepturi care decurg din statutul de elevi ai copiilor în sistemul formal de educație.
Familia și școala. Înainte de a merge la școală, copilul învață abilități de bază și trăiește într-un mediu
familial care îi transmite (conștient sau nu!) o serie de atitudini față de persoane și învățare, care îi pot fi de
folos sau îl pot sabota în procesul adaptării la mediul școlar și pe parcursul învățării.
Școala nu poate face ceea ce părinții nu fac și invers. Fiecare instituție, atât cea a familiei, cât și a
școlii, are roluri bine definite, iar împreună se completează și potențează, nu se anulează, nici nu se
înlocuiesc una pe alta. Implicarea părinților înseamnă prezența activă în demersul învățării prin asigurarea
de materiale necesare, suport logistic, explicații, încurajări, medierea conflictelor, blândețe, înțelegere,
disponibilitate. Să comunici constant cu educatoarea, învățătoarea, dirigintele, directorul, profesorul
consilier, pentru a vedea unde este necesară susținerea și ce poate fi îmbunătățit, reprezintă un bun început
în înțelegerea provocărilor fizice, emoționale sau sociale pe care elevul le poate traversa, la un moment dat,
pe parcursul formării academice. Dincolo de sincopele sistemului de învățământ, există atât de mulți oameni
cu vocație, gata să-și ofere suportul și expertiza pentru rezolvarea provocărilor. Aceasta este o chemare la
responsabilitate: ceea ce sădești în copilul tău de timpuriu va fi potențat și dezvoltat de școală, dependent
de implicarea ta. Mai târziu, adultul format va fi o valoare pentru societate, un om cu simț civic, responsabil
și moral... sau nu. La nivel micro, cum arată familia, așa arată și școala, iar la nivel macro, cum arată școala,
așa arată și țara. În esență este vorba despre interdependență, conectare. Suntem dependenți unii de alții:
școala nu poate să-și atingă scopurile fără susținerea familiei și invers.
Cei şapte ani de acasă
Mai presus de formarea unor competențe de calcul matematic și analiză a unui text, principiile din
spatele instituției în care învață copiii noștri ar trebui să fie cunoscute și folosite ca etalon în evaluarea
performanțelor școlilor și cadrelor didactice, deoarece ele se axează și pe formarea unei conduite de viață,
atât de necesară. Nicolae Steinhardt scrie: „Încep să-mi dau seama că numai caracterul importă.
Convingerea politică, păreri filosofice, originea socială, credința religioasă nu sunt decât accidente: doar
caracterul rămâne după filtrările produse de anii de pușcărie, ori de viață”.
Forme de organizare ale relației şcoală – familie
În ceea ce priveşte relația dintre familie şi părinți cele mai frecvente forme de organizare a acestei
relații sunt:
- ședințele cu părinții;
- discuții individuale între cadrele didactice şi părinți;
- organizarea unor întâlniri cu părinții;
- implicarea părinților în manifestări culturale ale şcolii şi activități recreative;
- voluntariatul;
- asociațiile de părinți.
Intervenția şcolii pentru sprijinirea educativă a elevilor defavorizați presupune:
- asigurarea programelor de intervenție timpurie – intervenția timpurie creează condițiile necesare
pentru succesul copilului în şcoala primară şi după aceasta. Toți copiii preşcolari ar trebui să primească
îngrijirea şi sprijinul de care au nevoie pentru a intra în şcoală apți să învețe – mai exact o stare bună a
sănătății, medii educative sănătoase şi experiențe care să le îmbunătătească dezvoltarea.
- furnizarea educației compensatorii - în multe țări din lume, un număr de programe oferă copiilor
din familii cu venituri scăzute oportunități educaționale suplimentare, pe lângă cele oferite de programul
şcolar standard. Aceste programe educaționale compensatorii încearcă să compenseze factori educaționali
importanți care pot lipsi din viața tinerilor.
- asigurarea programele suplimentare înainte şi după orele de şcoală - uneori şcolile oferă
programe, după orele de şcoală, pentru elevi care: se pregătesc pentru concursuri/ examene, sau au risc de

267
eşec şcolar, riscând corigențe şi chiar repetenția etc. Activitățile programate în timpul şi după orele de
şcoală promovează reuşitele şcolare şi încearcă să îmbunătățească respectul de sine, capacitatea decizională
a copiilor precum şi nivelul cunoştințelor privind stilurile de viață sănătoase şi nesănătoase.
- asigurarea îndrumătorilor şi meditatorilor - unele programe încearcă să îmbunătățească succesul
şi respectul de sine al elevilor în dificultate prin folosirea meditatorilor şi a programelor de îndrumare –
eforturi pentru pentru a modela comportamentul potrivit în situații individuale.
- utilizarea stimulentelor şi a descurajărilor - alte tactici folosite pentru încurajarea școlară a copiilor
defavorizați social-economic includ programele de stimulente. Aceste programe oferă stimulente exterioare
– recompense pentru prezență deosebită şi note bune. Indiferent de statutul economic, etnic sau cultural al
familiei, implicarea părinţilor în educaţia copiilor conduce la îmbunătăţirea performanţelor şcolare şi a
prezenţei la cursuri, precum şi la reducerea ratei abandonului şcolar şi a delicvenţei. Părinţii şi familia au
un impact puternic asupra educaţiei tinerilor. Copiii ai căror părinţi le ascultă problemele, îi sprijină în
efectuarea temelor, se implică, transformând experienţele de zi cu zi ale copilului în oportunităţi de învăţare,
sau îi îndrumă cu ajutorul materialelor şi instrucţiunilor oferite de dascăli, obţin rezultate şcolare
impresionante.

Biblografie:
https: //eduform.snsh.ro/sesiuni-online/rolul-familiei-in-procesul-educational
https: //ziarullumina.ro/societate/psihologie/rolul-familiei-si-scolii-in-educatia-copiilor-165577.html

268
 SĂ-I EDUCĂM ÎMPREUNĂ!

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR NEGOIȚĂ VERONICA

GRĂDINIȚA NR. 272, BUCUREȘTI
“Fiecare copil pe care îl educăm este un OM dăruit societății.” (Nicolae Iorga)

Pregătirea pentru viaţă a omului de mâine începe din primele luni de experienţă, iar cei care pun
bazele educaţiei sale și care sunt responsabili cu privire la educarea sa sunt părinţii, familia. În mod firesc
părinții sunt primii educatori ai copilului. Aceştia îşi pun amprenta asupra celui mic în primii 6-7 ani, bazele
educaţiei primilor ani în familie constituind factorul hotărâtor în ceea ce priveşte viitorul matur.
Familia oferă copilului un mediu afectiv, social şi cultural. Mediul familial, sub aspect afectiv, este o
şcoală a sentimentelor deoarece copilul trăieşte în familia sa o gamă variată de relaţii interindividuale,
copiindu-le prin joc în propria conduită. Cu triplă funcţie, reglatoare, socializatoare şi individualizatoare,
familia contribuie în mare măsură la definirea personalităţii şi conturarea individualităţii fiecărui copil.
Grădinița este prima unitate de învățământ cu care copilul, dar și familia intră în contact. Aceasta
reprezintă un important mediu de socializare deoarece îi ajută pe copii să interacţioneze cu alţi copii, dar şi
cu adulţi, şi le oferă acestora un mediu primitor, adecvat învăţării. Totodată, grădiniţa oferă suport pentru
valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil și pentru dezvoltarea capacităţii de interrelaționare.
De asemenea, grădiniţa sprijină copilul în interacţiunea cu mediul, favorizează descoperirea de către fiecare
copil a propriei identităţi şi îi formează o imagine de sine pozitivă. Educaţia copiilor, priviţi ca fiind cei mai
tineri membri ai unei comunităţi, reprezintă responsabilitatea întregii comunităţi. Ea este leagănul creşterii
şi devenirii copiilor ca viitori adulţi, responsabili de menirea lor în folosul întregii comunităţi, motiv pentru
care cel mai important parteneriat care este necesar a fi implementat este cel dintre grădiniţă şi familie.
Activităţile desfăşurate în parteneriat cu părinţii sunt modalităţi propice pentru atingerea unor obiective
comune în ceea ce priveşte educaţia preşcolarilor. Prin încheierea parteneriatelor cu părinţii, aceştia sunt
încurajaţi să ia parte la planificarea şi derularea programelor educative pentru copii, ceea ce implică o
responsabilizare şi o eficienţă sporită. Astfel, părinţii au posibilitatea să-şi cunoască mai bine copiii, modul
lor de manifestare în viaţa de grup și pot înţelege mai bine rolul educativ al activităților desfășurate.
O bună colaborare între grădiniţă şi familie se realizează întotdeauna pentru interesul copilului şi
ajunge să constituie în jurul acestuia o comunitate educativă constantă. Această colaborare se realizează
prin intermediul ședințelor și al lectoratelor cu părinții, prin vizitele la domiciliul copiilor, prin consultațiile
pedagogice individuale sau colective, prin diferite activități de voluntariat menite să sprijine derularea
eficientă și interactivă a activităților educative realizate cu preșcolarii, prin intermediul serbărilor, al
excursiilor și al expozițiilor, prin intermediul Comitetului de Părinți.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie organizat corect, duce la o educaţie solidă, fără pericol de eşec
şcolar mai târziu. Preşcolaritatea reprezintă piatra de temelie a personalităţii în formare a copilului, iar
prezenţa familiei în cadrul grădiniţei va fi liantul între copil şi mediul necunoscut iniţial.

BIBLIOGRAFIE:
1. Cucoş, C. (coord. ), (2009), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice. Ediţia a
III-a revăzută şi adăugită. Iaşi, Editura Polirom
2. Dumitrana, M., (2000), Copilul, familia şi grădiniţa. Iaşi: Editura Compania
3. Glava, A., (2002) Introducere în pedagogia preşcolară. Cluj-Napoca: Editura Dacia
4. Voiculescu, E., (2001), „Pedagogie preşcolară”, Editura Aramis, Bucureşti
5. *** Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Împreună pentru copii: grădiniţa şi comunitatea. Modul
general pentru personalul grădiniţei, Bucureşti, (2008)
6. http: //www.concursurilecomper.ro/rip/2014/februarie2014/38-IliescuValentina-
Importanta_parteneriatului_educational.pdf
7. http: //www.timtim-timy.ro/sites/all/themes/timtimtimy/pdf/Simpozion_2012-
2013/Grupa%20mare/6.%20Articole,%20referate/CRIVINANTU%20MIRELA/mirela_crivinantu_Parteneriat_gra
dinita-familie.pdf
8. http: //gradinitalumeacopilariei.ro/wp-content/uploads/2016/08/Lumea-copilariei-Revista-2016.pdf

269
 PARTENERIATUL FAMILIE – ȘCOALĂ ȘI ROLUL LUI ÎN EDUCAȚIA
COPIILOR ȘI TINERILOR

PROF. NEGREI DANIELA SORINA

CENTRUL ȘCOLAR PENTRU EDUCAȚIE INCLUZIVĂ
„ELENA DOAMNA” DIN FOCȘANI, JUD. VRANCEA

Studile și cercetările contemporane atestă importanța majoră a mediului familial în dezvoltarea și

evoluția personalității copilului (în adaptarea și integrarea școlară și socială).
Sistemul educativ școlar joacă un rol vital în pregătirea copiilor pentru viața socială și în corectarea
oricăror erori sau disfuncții pe care le-ar putea întâlni. Obiectivul lor principal este de a contribui la
dezvoltarea unui ideal educațional care este mandatat de societate.
Contribuțiile și intervențiile educaționale ale școlii către părinți, pentru a-i asista în procesul
educațional - cum ar fi dezvoltarea responsabilității parentale, atitudinile și practicile educaționale optime
ale părinților - reprezintă un scop deosebit de important în relația/parteneriatul școală-familie.
Comunicarea eficientă este esențială pentru construirea unui parteneriat între școală și familie. Este
fundamentul tuturor celorlalte forme de implicare a familiei în educație.
Dezvoltarea unui parteneriat între școală și familie nu este întotdeauna ușoară. Este nevoie de
angajament și timp. Din cauza presiunii și a circumstanțelor, multe familii vor avea nevoie de aranjamente
speciale sau de sprijin suplimentar pentru a putea participa activ la viața școlară a copilului lor și pentru a-
și ajuta copilul să urmeze cea mai bună școală. Rezultatele acestui efort vor fi semnificative. Familiile care
înțeleg sistemul educațional și provocările cu care se confruntă școlile sunt o sursă valoroasă de sprijin pe
care școlile nu o pot subestima.
Școlile care implică familiile în învățarea copiilor lor se bazează pe o mulțime de informații și
expertiză și pot ajuta la construirea unei comunități.
Comunicarea pozitivă între părinți și școli aduce beneficii părinților. În calitate lor de primi educatori
ai copiilor lor, părinții și familiile au o influență de durată asupra atitudinilor și rezultatelor educaționale
ale copiilor lor. Ei își pot încuraja copiii să învețe în și în afara școlii și, de asemenea, pot sprijini obiectivele,
direcția și filosofia școlii. Părinții se așteaptă ca școlile să poată oferi copiilor lor un mediu sigur și îngrijitor.
Modul în care școlile comunică și interacționează cu părinții afectează nivelul și calitatea implicării
părinților în învățarea copiilor lor. De exemplu, școlile care raportează mai des vești proaste despre
performanța elevilor decât recunosc rezultatele elevilor vor descuraja implicarea părinților, făcându-i pe
părinți să se simtă incapabili să-și ajute copilul în mod eficient.
ȘCOLILE POT SERVI DREPT PUNCT FOCAL PENTRU COMUNITĂȚILE DIN CARE
FAC PARTE. ACESTEA POT ORGANIZA ACTIVITĂȚI CARE ÎMBUNĂTĂȚESC
CALITATEA VIEȚII ÎNTR-O COMUNITATE, RESPECTÂND ÎN ACELAȘI TIMP CULTURA,
TRADIȚIILE, VALORILE ȘI RELAȚIILE DIN ACEA COMUNITATE. PRIN INCLUDEREA
DE ACTIVITĂȚI CARE MODELEAZĂ SIMȚUL IDENTITĂȚII ȘI CULTURII ELEVILOR,
ȘCOLILE POT CREA UN SENTIMENT DE COMUNITATE ÎN FIECARE ELEV.
ACTIVITATEA ȘCOLILOR ACOPERĂ ASPECTE ALE DEZVOLTĂRII SOCIALE,
EMOȚIONALE, MORALE ȘI SPIRITUALE A TINERILOR, DREPT URMARE ȘCOLILE
JOACĂ UN ROL IMPORTANT ÎN PROMOVAREA CREȘTERII PERSONALE ȘI A
REÎNNOIRII CULTURALE.

270
 COLABORAREA DINTRE ȘCOALĂ ȘI FAMILIE, O COMPONENTĂ
IMPORTANTĂ A EDUCAȚIEI PERMANENTE

PROF. ÎNV. PRIMAR NEGRU IRINA,

LICEUL TEORETIC NR. 1 BRATCA, JUD. BIHOR
După cei șapte și, mai nou, șase ani de-acasă, școala are un rol primordial în educația copiilor, alături
de familie, dar și de întreaga societate, deoarece educația permanentă presupune o învățare pe tot parcursul
vieții. Colaborarea între toți factorii educaționali, în primul rând între școală și familie, este stringentă.
Școala nu-și poate realiza pe deplin sarcinile, mai ales cu elevii care rămân în urmă la învățătură, dacă nu
cunoaște condițiile familiale de muncă și de viață ale copiilor. Apoi o serie de aspecte ale comportamentului
elevilor, absențe, disciplină, mod de reușită la învățătură, nu se pot cunoaște și rezolva în modul cel mai
eficient fără contactul cu familia. Părinții nu pot cunoaște pe deplin psihologia copilului lor dacă nu află și
modul lui de comportare în condițiile școlare. Activitatea de acasă este o continuare a activității pedagogice
de la școală și invers.
Întregul proces de educație și mai ales de instrucție se realizează atât la școală, cât și acasă. După
cum spunea Maria Montessori, „Copilul care se naște nu intră într-o ambianță naturală, ci într-o civilizație”.
Școala colaborează cu familia în domeniul învățării elevului, în domeniul comportamentului, în domeniul
dezvoltării lui fizice și intelectuale, morale și estetice, în domeniul deprinderilor și priceperilor de muncă,
igienico-sanitare, în domeniul activităților libere, angajării copilului în diferite domenii de activitate în afară
de clasă și școală. La ședințele cu părinții vorbim pe larg despre modul în care aceștia își pot ajuta copiii la
învățarea lecțiilor, dar mai ales în controlul temelor de acasă. Totodată părinții trebuie să cunoască dacă
copilul lor are o comportare corectă față de învățătoare și de colegii de clasă, dacă purtarea lui pe stradă și
în alte locuri este una corespunzătoare.
„A-ți învăța copiii să facă binele înseamnă a le lăsa moștenirea cea mai prețioasă” (Mantegazza).
Rolul familiei în educația copilului nu se termină la vârsta școlari-zării. Este greșită concepția unor
părinți de felul: „L-am dat la școală, să-l învețe dascălul”. Școala și dascălul nu pot suplini cu totul lipsa de
preocupare a unui părinte.
Efortul educativ își găsește eficiența dorită atunci când între cei doi factori, școală și familie, există
o con-lucrare în interesul comun al educării copilului.
Se constată că unele familii manifestă totală încredere în rolul pe care școala îl are as upra dezvoltării
copilului, pe când altele sunt dezinte-resate.
Parteneriatele dintre școală și familii pot: a. ajuta profesorii în munca lor; b. perfecționa abilitățile
școlare ale elevilor; c. îmbunătăți programele de studiu și climatul școlar; d. îmbunătăți abilitățile
educaționale ale părinților; e. dezvolta abilitățile de lideri ale părinților; f. conecta familiile cu membrii
școlii.
În ceea ce privește relația școală-familie, se impun deschideri oferite părinților privind aspectele
școlare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc.
Un studiu realizat în ceea ce privește necesitatea colaborării școală-familie enumeră patru motive
pentru care școala și familia se străduiesc să stabilească legături între ele: 1. părinții sunt juridic responsabili
de educația copiilor lor; 2. învățământul nu este decât o parte din educația copilului; o bună parte a educației
se petrece în afara școlii; 3. cercetările pun în evidență influența atitudinii parentale asupra rezultatelor
școlare ale elevilor, în special asupra motivațiilor învățării, precum și faptul că unele comportamente ale
părinților pot fi favorizate datorită dialogului cu școala; 4. grupurile sociale implicate în instituția școlară
(în special părinții și profesorii) au dreptul să influențeze gestiunea școlară.
Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activități ale școlii cu
aceasta (lectorate cu părinții, ședințe, consultații, vizite la domiciliul elevului, serbări școlare). Părinții
trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat, care-i poate ajuta prin atitudinea
nepărtinitoare pe care trebuie să o afișeze. Așadar, e o sarcină a școlii să identifice situațiile-problemă din
familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului și să conștientizeze
că relația de colaborare școală-familie este deter-minantă în educarea copiilor.

271
 Educația în familie devine astfel un proces de pregătire pentru viață, prin întâmpinarea și rezolvarea
problemelor de viață. În școala noastră ne bazăm pe sprijinul părinților și desfășuram o sumedenie de
activități în parteneriat cu aceștia: una dintre aceste activități s-a numit „Pumnul nu te face mare”, o
activitate prin care am urmărit combaterea violenței în școala noastră. Am avut ca invitați reprezentanți ai
Poliției locale, care le-au vorbit atât micilor școlari, cât și părinților despre importanța menținerii liniștii
atât în familie, cât și în societatea în care trăim. Tot în parteneriat cu familia și de această dată și cu
comunitatea locală am desfășurat activități de 1 Decembrie, prin care am evidențiat patriotismul elevilor
noștri care, deși provin din mediul rural, își poartă cu mândrie numele și își cinstesc an de an Ziua Națională
a României.
După John Dewey, „educația este un proces al vieții, și nu o pregătire pentru viață. Cred că școala
trebuie să reprezinte viața actuală, viață tot atât de reală și de vitală pentru copil ca aceea pe care el o duce
în familia lui, cu vecinii săi, pe locurile lui de joacă”.
Fiecare copil este unic în felul lui, este o minune irepetabilă și ar fi păcat ca prin acțiunea noastră să
uniformizăm aceste individualități. Personalitatea micului școlar este în formare, deoarece este rezultatul
unei evoluții lungi, care are loc în primul rând în condițiile interacțiunii cu mediul social.
Învățătorul este și va rămâne „izvorul viu” al unei vieți deloc ușoare, cu multe „cărări întortocheate”,
pe care are misiunea de a-i conduce pe copii spre „ținta reușitei”.

272
 ROLUL CLIMATULUI FAMILIAL ÎN FORMAREA COPILULUI

PROF. ÎNV. PRIMAR, NEGRU IULIANA

LICEUL TEHNOLOGIC “ION CREANGĂ”,
COMUNA PIPIRIG, JUDEȚUL NEAMȚ
Educaţia copilului este cea mai profitabilă investiţie (în timp, atenţie, înţelegere, dragoste) pe care o
pot face părinţii pentru ei. Educația pozitivă a copilului presupune a aduce în relaţia părinte-copil căldura,
structura şi limite, înţelepciunea de a transforma orice situaţie cotidiană, cât ar fi de negativă, de
provocatoare, într-o lecţie de empatie, respect, înţelegere a nevoii care a creat acea situaţie.
„Cei şapte ani de acasă” sunt opera părinţilor şi a mediului familial în care cresc copiii. Copilul învaţă
în familie limbajul culturii în care trăieşte, deprinde normele, atitudinile, valorile şi comportamentele
necesare pentru a se integra în societate.
Familia îndeplineşte un rol important în dezvoltarea personalităţii copilului, prin modul în care
încearcă să îl educe şi să îl formeze. Astfel, influenţele familiei determină stima de sine, ajută la conturarea
unei imagini de sine a copilului, la dezvoltarea de aptitudini, la interiorizarea de valori şi modele
comportamentale. Ca mediu social, familia reprezintă locul în care copilul este îngrijit, educat, educația în
familie precedând-o pe cea instituțională. Copilul, în primii ani de viață, este dependent de părinți, iar
aceștia nu trebuie să fie preocupați doar de latura fizică a îngrijirii lui, ci să aibă în vedere educația psiho-
socială, corelând posibilitățile fizice cu cele psihice.
Comunicarea în cadrul unei familii descurajează problemele de comportament ale membrilor ei.
Copiii care vor învăța de mici cum să își rezolve dilemele apelând la ajutorul părinților, cum să scape de
anxietate și furie discutând despre asta, vor continua să facă la fel în adolescență și nu vor fi predispuși la
acte distructive și violente, la a face abuz de substanțe (fumat, alcool, droguri). Educația în familie pune
bazele dezvoltării psihice a copilului, iar educația sa la nivel psihic trebuie să urmărească pas cu pas evoluția
fizică, urmărindu-se concomitent educația intelectuală, morală în scopul formării caracterului. Cel mai
important rol în evoluția psihică a copilului îl au exemplele pozitive din familie, deoarece la această vârstă,
rolul exemplului este foarte important. De familie depinde dezvoltarea judicioasă a maturizării psihice a
copilului. Primele impresii despre lume și viață, despre fenomenele din natură și societate, copilul le
primește în familie. Astfel, prin comunicarea continuă cu membrii familiei, el își însușește limbajul, care
cu timpul devine un puternic instrument al dezvoltării sale psihice.
Părinții își învață de timpuriu copiii să înțeleagă ce este bine, ce este rău, ce este permis sau ce este
interzis. Pentru unele fapte și acțiuni, părinții își laudă și încurajează copiii, în timp ce pentru altele sunt
dojeniți.
Procesul educării morale a copiilor este un proces de lungă durată, deși începe încă din familie.
Deprinderile de comportament civilizat, atitudinile copilului față de altele, reprezintă de fapt, atmosfera
morală în care el a fost crescut, sfaturile și îndemnurile pe care el le-a primit de la părinți, exemplul personal
pe care i l-au dat.
În educarea copiilor, un rol foarte important îl are stabilirea unor relații juste între membrii familiei.
Ceea ce trebuie să caracterizeze relațiile dintre părinți și copii este stima reciprocă, dragostea părintească
rațională față de copii, consecvența și unitatea cerințelor pe care le formulează părinții și ceilalți membri ai
familiei față de copii, exemplul personal pe care îl dau cei mari prin atitudinile și faptele lor, încât devin
pentru cei mici un exemplu de urmat.
Literatura de specialitate arată că în cazurile în care copiii sunt scutiți de orice fel de griji și eforturi,
ei devin egoiști și nu își iubesc cu adevărat părinții, se înstrăinează de ei și nu le vor da o mână de ajutor
atunci când se va întâmpla ca aceștia să treacă prin diverse întâmplări..
Un rol deosebit de important al familiei se referă la atmosfera familială în care copilul se dezvoltă.
Cei mici învaţă mai degrabă din comportamentele observate zi de zi de la părinţi, decât din vorbele pe care
aceştia le spun. De asemenea, copilul va extinde imaginea sistemului familial din care face parte şi asupra
mediului social în care se va dezvolta. Astfel, copilul poate creşte cu imaginea unui mediu social instabil,
ce îl va determina să fie nesigur pe sine şi să aibă dificultăţi de relaţionare.

273
 În timpul acestei perioade de viaţă copilul experimentează încrederea sau neîncrederea faţă de
lume. Dacă nevoile lor sunt îndeplinite cu dragoste, ei vor înţelege că lumea este un loc plăcut, în care se
întâmplă de obicei lucruri bune. Astfel, încrederea va deveni parte a caracterului copilului.
Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului
sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege extrovertirea unei
persoane în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea,
cineva crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l
încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu. Responsabilitatea unui părinte în ceea ce
priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte cazurile de neadaptare socială, depresie,
dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul tinerilor (şi nu numai), au ca substrat lipsa
educaţiei familiale corecte, sănătoase.
Atmosfera căminului familial primeşte o mare încărcătură afectivă dacă dragostea se dăruieşte
reciproc şi dacă fiecare persoană din familie doreşte să fie prima care să poată oferi acest lucru. Această
întrecere în dragoste generează respectul şi deschide dialogul între părinţi şi copii, chiar în cele mai delicate
şi mai grele momente pe care le traversează familia. Un climat afectiv, creat cu măsură şi înţelepciune de
către părinţi în casă, se constituie în prima şcoală la care copilul învaţă să pună relaţiile dintre membri unei
comunităţi sub semnul armoniei şi echilibrului, nu sub cel deşănţat al egoismului, urii şi furiei. Odată
însuşite aceste lecţii de către copil în familie, se poate sconta că el le va extinde, tot sub această formă, şi
în societate.
Concluzionând putem spune, că rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial. „Familia reprezintă
matricea primordială a culturii omeneşti. Aici se trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente ale sufletului
personal; aici începe copilul să iubească, să creadă şi să sacrifice; aici se alcătuiesc primele temelii ale
caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui
viitoare; aici devine copilul un om mic, din care mai apoi se dezvoltă.
Impactul educației parentale asupra stării de bine și a dezvoltării ulterioare a copiilor este recunoscut
pe scară largă. Multe dintre țările europene susțin că există nevoia de a reduce stresul parental prin
sprijinirea părinților în procesul de dobândire a cunoștințelor și abilităților necesare pentru a-și crește copiii
într-o direcție pozitivă. Țările membre ale Uniunii Europene oferă sprijin în multe moduri atunci când vine
vorba de educația parentală.

BIBLIOGRAFIE
DAFINOIU, I., BONCU, S., (coordonator), Psihologie socială și clinică, Ed. Polirom, Iași, 2014;
OSTERRIETH, P., Copilul si familia, Ed. Didactica si Pedagogica, București, 1973;
VINCENT, R., Cunoașterea copilului, Ed. Didactica si Pedagogica, București, 1972.

274
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE. PARTENERIATUL GRĂDINIȚĂ – FAMILIE

PROF. ÎNV. PREȘC. NEGRU MIRELA MARIANA

GRĂDINIȚA NR. 56, GALAȚI
Parteneriatul educaţional se realizează între: instituţiile educaţiei: familie, şcoală şi comunitate;
agenţii educaţionali: copii, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme educaţionale
(psihologi, consilieri psiho-pedagogi, terapeuţi etc. ); membri ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii,
educării şi dezvoltării copilului (medici, factori de decizie, reprezentanţii bisericii, ai poliţiei etc.)
,,Scopul parteneriatului educațional grădiniță - familie este cunoașterea reciprocă a punctelor de
vedere, a opțiunilor partenerilor prin identificarea nevoilor grădiniței și ale copiilor, dar și implicarea
comună în satisfacerea acestor nevoi”.
Parteneriatul educaţional se adresează în principal părinţilor şi profesorilor şi se referă la a acţiona
în acelaşi sens. Ceea ce hotărăşte familia trebuie să fie în acord cu măsurile şcolare, şi ceea ce face un
părinte, să nu fie negat de celălalt. H. Pierot sugerează că mediul familial ocupă un loc central în
multitudinea factorilor determinanţi ai evoluţiei individului. Copilul nu este un adult în miniatură, ci el este
un ”candidat la maturizare”, deosebit de receptiv la influenţele pozitive sau negative care se exercită asupra
lui. Copilul trebuie socializat şi modelat, iar fundamentarea personalităţii sale se realizează, în mare măsură,
în interiorul familiei acestuia, care concentrează primul său univers afectiv şi social.
Primul model oferit copilului este familia sa, iar calitatea şi tipul relaţiilor copil-părinţi vor marca
profund evoluţia viitoare a copilului. Ca mediu social, familia reprezintă locul în care copilul este îngrijit,
educat, educația în familie precedând-o pe cea instituțională. Copilul, în primii ani de viață este dependent
de părinți, iar aceștia nu trebuie să fie preocupați doar de latura fizică a îngrijirii lui, ci să aibă în vedere
educația psiho-socială, corelând posibilitățile fizice cu cele psihice. Educația în familie pune bazele
dezvoltării psihice a copilului, iar educația sa la nivel psihic trebuie să urmărească pas cu pas evoluția fizică,
urmărindu-se concomitent educația intelectuală, morală în scopul formării caracterului. Cel mai important
rol în evolutia psihică a copilului îl au exemplele pozitive din familie, deoarece la aceasta vârstă, rolul
exemplului este foarte important.
După familie, grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate. Această instituţie
îl aşează într-un cadru nou prin dimensiunile şi conţinutul său. Aici copilul ia cunoştinţă cu activităţi şi
obiecte care-i stimulează gustul pentru investigaţie şi acţiune, îl provoacă să se exprime şi îi propune,
incipient, angajarea în relaţiile sociale de grup.
Copilul preşcolar începe să-şi definească treptat începutul personalităţii sale. În cadrul grupei el
trăieşte prima experienţă a vieţii în colectivitate, a vieţii sociale, alta decât familia. De la intrarea în grădiniţă
copilul realizează o adaptare la un anumit ritm al vieţii cotidiene. Este vorba de încadrarea şi respectarea
unui anumit program.
Educația pozitivă a copilului presupune a aduce în relaţia părinte-copil căldura, structura şi limite,
înţelepciunea de a transforma orice situaţie cotidiană, cât ar fi de negativă, de provocatoare, într-o lecţie de
empatie, respect, înţelegere a nevoii care a creat acea situaţie.
„Cei şapte ani de acasă” sunt opera părinţilor şi a mediului familial în care cresc copiii. Copilul învaţă
în familie limbajul culturii în care trăieşte, deprinde normele, atitudinile, valorile şi comportamentele
necesare pentru a se integra în societate.

275
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

PROF. ÎNV. PREŞC.: NEGRU PETRONELA

LICEUL TEHNOLOGIC “ION CREANGĂ” PIPIRIG
GRĂDINIŢA STÂNCA
,,Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi
reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog,
ca să pot fi o binecuvântare pentru lume". (,,Child's Appeal”, Mamie Gene Cole)
Când vorbim despre cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc,
te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de
protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării
atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Cu toate acestea, părintele trebuie să-și facă timp pentru
copilul său, căci educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească și să calculeze, ci
trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar asta e răspunderea familiei. Copilul trebuie obișnuit
de mic cu bunele maniere, cheia către succesul lui social.
Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența
celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obișnui
cu bunele maniere este ca părinții să fie un bun model pentru el. Copilul trebuie să învețe lucrurile simple
încă de la vârste fragede: să salute, să spună "te rog" și "mulțumesc". Dar buna creștere nu trebuie să se
oprească aici. Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o
discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce
înseamnă respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Așadar, cum îl înveți bunele maniere?
Printre principalele forme de manifestare care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil
„bine crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul
de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut”
îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic
sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi
prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi
valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.

276
 Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Când
spunem că un copil are “cei şapte ani de-acasă”, ne gândim la un copil bine crescut care ştie să salute, să
spună: “te rog !” şi “ mulţumesc!”, care ştie să respecte şi se comportă civilizat cu cei din jur.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
„Cei şapte ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume
– OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse
aptitudini şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii,
aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă într-
un univers pe care-l creează părinţii.

Bibliografie:
• Vrăsmaş, E., 2002, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti;
• Emil, P., Iucu, R., 2002, Educaţia preşcolară în România, Polirom.

277
 ATITUDINEA POZITIVĂ FAȚĂ DE COPII

PROF. ÎNV. PRIMAR MARIA NEGRUȘA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 4 BISTRIȚA
Cuvintele pot face minuni pentru fiecare dintre noi, cât și pentru persoanele din jurul nostru. Totul
este să le găsim pe cele mai potrivite.
Rich DeVos, cofondator al companiei de succes Amway, susține că a fi pozitiv este o artă pe care o
poți pune în practică în viața de zi cu zi, folosind anumite expresii. „Mulțumesc!”, „Cred în tine!”, „Sunt
mândru de tine!”, „Îmi pare rău!”, „Te iubesc!” „Poți!”, rostite cât mai des, îi inspiră pe cei din jur să aibă
o atitudine optimistă și pozitivă față de viață. Asemenea afirmații au puterea de a transforma și de a întări
încrederea în sine și în forțele proprii, de a contribui la binele celorlalți prin acțiuni constructive.
Oricine își dorește să audă vorbe precum: ”Bravo! Sunt mândru/ă de tine!”. Cu puțin efort, putem să
fim pozitivi, să-i încurajăm pe cei dragi, pe cei cunoscuți, pe cei din jurul nostru, alături de care trăim,
muncim, învățăm, ne dezvoltăm.
Copiii tânjesc ca persoanele pe care le iubesc să-i urmărească și să le acorde un zâmbet aprobator
sau să le rostească vorbe de apreciere și de încurajare. Crescând, tânjesc să fie urmăriți de către părinți și
bunici luând note bune la școală, practicând un sport, cântând cu vocea ori la un instrument, studiind. Cele
mai importante cuvinte pe care le putem spune copiilor noștri, pe lângă ,,Te iubesc!”, sunt cuvintele: ,,Sunt
mândru/ă de tine!”, ”Am încredere în tine!”. „Poți realiaza tot ce îți dorești!”, Ești unic/ă și nimeni nu
poate face lucrurile la fel ca tine”.
Pentru a avea succes și încredere în forțele proprii, copiii au nevoie de recunoașterea și susținerea
lor, întâi de la familie, apoi de la educatori, învățători, profesori. Toți simțim nevoia ca cei apropiați să fie
mândri de noi. Ne dorim afirmarea toată viața. Muncim din greu pentru a ne câștiga dreptul de a fi mândri
de noi înșine. Pe cât de minunat este să ne mândrim cu realizările noastre, intensitatea acestui sentiment
este amplificată atunci, când alte persoane ne spun: ,,Sunt mândru/ă de tine!”.
Expresia ,,Sunt mândru/ă de tine!” nu are doar capacitatea de a recunoaște meritele cuiva, ci are și
puterea de a schimba vieți și destine. Această expresie scurtă reprezintă o putere concentrată, o explozie de
energie pentru a încuraja oamenii să facă mai mult decât au crezut că este posibil. Recompensa singură nu
are suficientă putere de motivare pentru a-i determina pe oameni să își atingă potențialul maxim și să își
ducă visurile la îndeplinire. Este nevoie și de susținere emoțională. Fără emoții și sentimente, suntem doar
simple viețuitoare.
,,Sunt mândru/ă de tine!” este cu adevărat încurajator pentru persoanele care, în mod obișnuit, nu
câștigă premii sau recompense în viața de zi cu zi, deși muncesc din greu, care s-ar putea să se îndoiască de
abilitățile lor și care au nevoie de un timp de gândire pentru a găsi ceva de care să fie mândre. Din această
cauză, este important pentru părinți, învățători și profesori să găsim diferite moduri de exprimare pentru
,,Sunt mândru/ă de tine!”.
Ca părinte, ai cele mai multe ocazii să spui ,,Sunt mândru/ă de tine!” copiilor tăi, precum și
oportunitatea de a avea cel mai mare impact asupra succesului lor. Și pentru noi, dascălii, e imperios necesar
să includem în vocabularul zilnic sintagma ,,Sunt mândru/ă de tine!” și s-o utilizăm cât mai des cu putință.
Fiecare dintre noi a fost creat să atingă un potențial. Putem să îi ajutăm pe copii să își atingă potențialul
deplin, căutând căi de exprimare a mândriei și aprecierii noastre față de ei.
Ca dascăl, în activitățile cu părinții, mi-a stat mereu în atenție faptul de a le prezenta diferite materiale
care să le fie folositoare în creșterea și educarea copiilor. I-am sfătuit mereu să fie apropiați de copiii lor, să
le ofere iubire, timp, respect, sinceritate, acceptare, înţelegere, răbdare, corectitudine. Să fie și să rămână
adevărate modele pentru copii. Icoane vii la care copiii să se plece cu respect și pe care să le păstreze în
gând și în suflet și peste ani. Exemplific două dintre aceste materiale:
o Cele 30 de lucruri pline de considerație (Extras din cartea „Puterea cuvintelor”, de Hal Urban)
1. Să oferi încurajare!
2. Să mulțumești!
3. Să recunoști eforturile altora!
4. Să saluți pe toată lumea!

278
 5. Să faci complimente!
6. Să feliciți pe cineva!
7. Să înveți și să dai instrucțiuni!
8. Să oferi cuvinte de alinare!
9. Să inspiri pe alții!
10. Să sărbătorești și să înveselești!
11. Să întrebi și să dai dovadă de interes!
12. Să stabilești relații!
13. Să-i faci pe alții să râdă!
14. Să arăți încredere și credință!
15. Să împărtășești veștile bune!
16. Să lauzi, să onorezi, să edifici!
17. Să-ți exprimi grija!
18. Să manifești înțelegere și empatie!
19. Să aprobi!
20. Să faci o invitație la scară largă!
21. Să arăți curtoazie și respect!
22. Să dai sfaturi și să consiliezi!
23. Să-ți ceri scuze!
24. Să ierți!
25. Să oferi ajutor!
26. Să spui adevărul!
27. Să scoți în evidență lucrurile bune!
28. Să folosești termeni de afecțiune!
29. Să furnizezi informații valoroase!
30. Să transmiți iubire!
o „8 lecții de viață de la Confucius”
Confucius a fost un filozof și meditator chinez. Filozofia lui Confucius este orientată spre subiectele
ce țin de morală, atât din punct de vedere personal, cât și din punct de vedere social. El învăța oamenii
despre corectitudinea relațiilor, dreptate și egalitate. Lecțiile lui au devenit foarte populare în China și au
fost traduse în multe limbi.
1. Pur și simplu continuă să mergi!
„Nu contează cât de încet te miști, atâta timp cât nu te oprești”.
Dacă vei continua să mergi pe drumul corect, atunci, cu siguranță, vei ajunge la destinația dorită.
Munca grea întotdeauna este răsplătită pe cinste. Persoana care atinge succesul este cea care rămâne
devotată propriilor idei și, indiferent de circumstanțe, se îndreaptă către realizarea visurilor sale
2. Prietenii tăi au importanță în viața ta!
„Niciodată nu fi prieten cu cineva care nu este mai bun decât tine”.
De cele mai multe ori, prietenii tăi sunt cei care îți prevestesc viitorul. Te îndrepți spre locul unde ei
deja au ajuns. Este un foarte bun imbold să găsești prieteni care merg în aceeași direcție în care mergi și tu.
Așa că, ai grijă să fii înconjurat de persoane cu inimă mare!
3. Pentru bine, trebuie să plătești!
„Este foarte ușor să urăști și foarte greu să iubești. Ceea ce este bun este greu de obținut și foarte
ușor poți obține ceea ce este rău”.
Asta explică multe lucruri. Este mai ușor să urăști, să-ți exprimi emoțiile negative, să te îndreptățești.
Iubirea, iertarea și bunătatea au nevoie de o inimă mare, minte limpede și multă străduință.
4. Pentru început, pregătește-ți instrumentele de muncă!
„Așteptările de la viață depind de străduința și implicarea noastră. Mecanicul care vrea să-și
perfecționeze munca, pentru început, trebuie să-și pregătească instrumentele”.

Confucius spunea: ”Succesul depinde de noi. Fără nicio pregătire ne așteaptă eșec”. Nu contează ce
faci în viață, dacă vrei să devii un om de succes, trebuie să te pregătești pentru asta. Chiar și cel mai mic
eșec poate să mărească viteza spre succes.
5. Nu este grav că ai greșit!
279
 „Nu este nimic rău în faptul că ai greșit, dacă nu îți vei aminti mereu de asta”.
Nu te neliniști din cauza lucrurilor mărunte. Să faci greșeli nu este o crimă. Nu permite, însă,
eșecurilor să-ți strice ziua!
6. Analizează consecințele!
„Atunci, când ești nervos, gândește-te la consecințe”. Ține minte: trebuie să îți păstrezi calmul în
orice situație și întotdeauna să te gândești la consecințe.
7. Poți învăța de la oricine!
„Dacă voi merge alături cu două persoane, atunci fiecare dintre ele vor avea rolul învățătorilor mei.
De la una voi învăța lucrurile bune, iar de la cealaltă voi învăța să-mi corectez defectele”.
Poți și trebuie să înveți câte ceva de la fiecare persoană pe care o întâlnești în drumul tău. Fiecare
viață este o istorie plină de învățăminte.
8. Totul sau nimic!
„ORICE AI FACE ÎN VIAȚA TA, FĂ CU TOATĂ INIMA”. ORICE AI FACE ÎN VIAȚA TA,
FĂ CU DĂRUIRE ȘI CU TOATĂ INIMA. PENTRU A OBȚINE SUCCES, TREBUIE SĂ DAI
TOT CE AI MAI BUN ÎN TINE. DOAR ATUNCI VEI TRĂI FĂRĂ REGRETE.

280
 COPIII EDUCAŢI- O BINECUVÂNTARE PENTRU LUME

PROF. ÎNV. PRIMAR, NESTOR ELENA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ IORDACHE CANTACUZINO,
STRUCTURA LUNCA PAŞCANI
Motto: “ Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură,
dacă voi reuşii sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-
mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume!” Din Child’s Appeal

Principalii factori care ajută copilul în desăvîrşirea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Pentru o
bună colaborare între aceştia este nevoie de comunicare. Activitatea de acasă este o continuare a activităţii
pedagogice de la şcoală şi invers – activitatea de la şcoală este o continuare a activităţii de acasă. Acesta
este motivul principal pentru care cei doi factori au datoria de a cunoaşte obligaţiile celuilalt, de a se sprijini
reciproc.
Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui
influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de
puternică şi de neînlocuit. Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte
despre cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le
datorează educaţiei primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct
de vedere fizic, intelectual, moral estetic, etc. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ
90% din cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiectelor casnice), familia este
cea care ar trebuie să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele
şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri
încredinţate. Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei expresii „a avea cei şapte ani de-acasă”.
Un elev fără „cei şapte ani de acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult. Familia trebuie să
înţeleagă că un copil nu este un obiect, o jucărie care poate fi reparată atunci când se strică. Copilul are un
suflet care trebuie dezvoltat din toate punctele de vedere, astfel încât să fie capabil să răzbată în viaţă.
Fiecare membru al familiei trebuie să devină sensibil la nevoile şi sentimentele copiilor. Deci, ca primi
educatori ai copiilor lor, părinţii trebuie să petreacă mai mult timp cu copiii, trebuie să elaboreze un program
zilnic pentru teme, să fie disponibili să le răspundă la întrebări și să discute cu ei despre ceea ce s-a întâmplat
la şcoală, să se joace sau să citească împreună, să păstreze legătura cu școala, să-i laude pe copii și să le
aprecieze efortul, să-i încurajeze să persevereze.
Pentru o reuşită în formarea copilului, i-am îndemnat pe părinţi să aibă în vedere următoarele;
 Să se asigure că elevul/copilul este fericit la şcoală
 Să se asigure că elevul/copilul se descurcă la şcoală
 Să educe elevul/copilul pentru a fi o persoană bună
 Să se asigure că elevul/copilul îşi face temele
 Să motiveze elevul/copilul pentru a învăţa
 Să se asigure că modul de predare este adecvat
 Să se asigure că există activităţi extracurriculare bune în cadrul şcolii (cum ar fi cercurile pe
interese)
 Să se asigure că elevul/copilul este în siguranţă la şcoală
 Să ştie ce este bine pentru elev/copil
 Să intervină dacă ceva nu este bine la şcoală
În ultima vreme se constată, cu părere de rău, o depărtare a familiei de şcoală, o scădere a interesului
părinţilor pentru rezultatele şcolare. Părinţii sunt îngrijoraţi de viitorul copiilor dar, în acelaşi timp nu mai
au răbdare, nici timp să le acorde atenţie. Se impune o reconsiderare a relaţiei familie-şcoală. Aceasta nu
trebuie redusă la simpla informare a părinţilor, asupra rezultatelor la învăţătură. Părinții și familiile din toate
mediile și nivelurile educaționale trebuie să se simtă bineveniți la școală și să fie considerați resurse
281
pentru școală. Aceștia trebuie să fie recunoscuți și sprijiniți în mod adecvat în calitate de co-educatori în
procesul de învățare al copiilor lor, începând din primii ani
Colaborarea mea cu familiile elevilor s-a concretizat într-un program comun de activităţi ale şcolii
cu acestea. Am inclus lectoratele cu părinţii, şedinţe, consultaţii, vizite la domiciliul elevului, serbări
şcolare. Am iniţiat parteneriate care m-au ajutat în munca mea; părinţii ajutându-mă să aflu cum este fiecare
copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează, ce pasiuni are, iar aceştia, la rândul lor,
aflând în ce momente trebuie să-l susţină pe şcolar, cum să-l motiveze, ş. a.
La capitolul activităţi de voluntariat şi activităţi extracurriculare – activităţi cultural- artistice şi
sportive; susţinerea bibliotecii prin donaţii de cărţi; organizarea unui colţ verde în şcoală;
atragerea unor fonduri pentru şcoală; organizarea de evenimente şcolare (aniversări, excursii,
discutarea unor probleme de sănătate şi siguranţă ), întotdeauna cer opinia părinţilor şi, recunosc, că îmi
sunt de un real ajutor. În convorbirile cu părinții este foarte important tonul folosit de profesor. Nu am fost
niciodată un acuzator al elevilor pentru a nu declanșa în părinți reacția de apărător al acestora, fapt care
face imposibilă colaborarea cu familia Eu cred că părinţii au văzut în mine un prieten, un colaborator, un
om adevărat care-i poate ajuta prin atitudinea nepărtinitoare pe care am afişat-o.
Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştiinţe cât mai mare, ci şi de a
stimula calitatea de om. Așadar, să reflectăm asupra spuselor celebrului J. J. Rousseau: “Educatori, învățați
să vă cunoașteți copiii!”

BIBLIOGRAFIE:
• Nica I., Ţopa L. – Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, E. D. P., Bucureşti, 1974;
• Pescaru-Băran, A. - Parteneriat în educație familie-școală-comunitate, Editura Aramis,
București, 2004
• Vrajmaş, Ecaterina Adina – Consilierea şi educaţia părinţilor – Ed. Aramis, Bucureşti, 2002

282
 BINOMUL FAMILIE – ȘCOALĂ, PARTENERIAT DE SUCCES
-STUDIU-

PROFESOR, NICA CIPRIAN

LICEUL CU PROGRAM SPORTIV ,,HELMUT DUCKADAM”
CLINCENI, JUD. ILFOV
În urma unei experiențe căpătate pe parcursul a zece ani de activitate didactică am ajuns să cred cu
tărie că relația școală – familie asigură succesul școlar al elevilor în etapa de trecere de la un ciclu de
învățământ la altul, în cazul de față de la gimnaziu la liceu.
Clasa a VIII – a C de la Liceul cu Program Sportiv ,,Helmut Duckadam” – Clinceni, jud. Ilfov a
încheiat un parteneriat cu familia.
Scopul acestui parteneriat este de-a ușura tranziția, trecerea educabililor de la ciclul gimnazial la cel
liceal cu sprijinul familiei.
Obiectivul general al parteneriatului este asigurarea continuităţii procesului de instruire şi educaţie
plecând din familie către şcoală prin familiarizarea elevilor cu specificul învățământului liceal, vocațional
sportiv, cu programul și orarul școlii, cu programul de antrenamente, cu ambientul, cu învăţătoarea în
scopul integrării lor cu succes în liceu.
Prin activităţile acestui parteneriat încercăm să dezvăluim copiilor frumuseţea vieţii de licean, prin
implicarea în activităţi comune plăcute, să găsim cele mai eficiente căi pentru a asigura adaptarea lor.
Proiectul de parteneriat este necesar întrucât contribuie la realizarea planului de şcolarizare la clasele
cu profil intensiv fotbal și intensiv handbal. Prin colaborarea familie – şcoală se urmarește familiarizarea
părinţilor si elevilor cu oferta educaţională a liceului.
Grupul ţintă fiind elevii clasei a VIII – a C din cadrul liceului, subsemnatul fiind dirigintele acestei
clase.
Beneficiari direcţi şi indirecţi sunt: elevii, profesorii, şcoala, părinţii si comunitatea.
În fiecare an sunt proiectate și organizate activități cu parinții și elevii de la clasa, astfel: lectorate cu
părinții, activități comune părinți-elevi- profesori, activități de orientare școlară împreună cu psihologul
școlii, participarea la competițiile sportive de la nivel local și regional, vizite, excursii, expoziții etc.
În societatea actuală, adulţii nu sunt instruiţi pentru meseria de “părinte” şi poate că tocmai din acest
motiv, noi, ca dascali, avem obligaţia de a le explica aceste lucruri părinţilor şi să le dăm informaţii despre
școală, liceu, dar şi să le oferim în acelaşi timp consiliere asupra modului în care trebuie să se poarte cu
copiii acasă. De ce? Pentru că acasă copilul îşi petrece majoritatea timpului, aici este lumea lui.
Rolul nostru este și de a modela atitudinea părinţilor față de școala, astfel încât sintagma ”O să vezi
tu ce o să păţeşti când vei merge la liceu!” ori altfel de afirmaţii asemănătoare, prin care liceul este
transformat, inconştient, într-o sperietoare pentru copii, să dispară din vocabularul părinţilor. Necunoscutul
este o sursă de teamă pentru elevi.

283
 Pregătirea afectivă a elevilor se face prin parteneriatele cu şcoala, parteneriate care au un rol deosebit
în pregătirea adolescentului pentru liceu. Aceasta se realizează prin vizite reciproce, prin activităţi comune,
pentru ca atunci când copilul ajunge la liceu el să fie deja familiarizat cu mediul şcolar.
Colaborarea familie - școală are in vedere continuitatea obiectivelor urmarite în conținuturi, în
mijloace de realizare a sarcinilor la nivelul instituțional de aceea dirigintele trebuie sa aibă o permanentă
colaborare cu parinții, să cunoască programa școlară, să facă cunoștință cu colectivul de copii, stabilind
nivelul de dezvoltare al elevilor, mediul din care provin, ce lacune au, ce greutăți întâmpină profesorii.
În săptamâna “Școala altfel” clasa a VIII – a C a efectuat o vizită la Clubul sportiv ,,Concordia” -
București pentru a se familiariza cu specificul unei instituții cu program sportiv. Au legat prietenii cu viitorii
colegi sportivi, au desfășurat antrenamente comune, au vizitat sălile de sport, terenurile și curtea clubului.
La această activitate au participat și părinții, care au primit informații importante despre activitatea sportivă
de la antrenorii fiecarei secții sportive. Acțiunea s-a încheiat cu o minicompetiție ad-hoc. Aceste activități
i-au încântat foarte mult pe elevi și părinți și le-a stimulat dorința de a păși cât mai curând în lumea sportului.

BIBLIOGRAFIE
 Barau –Pescaru, Adina Parteneriat în educație: familia-școală-comunitate, ED. Aramis,
București, 2004
 Crețu, Elvira – Psihopedagogie școlară pentru înv. primar, Ed. Aramis, 1999
 Gutium I, Mămăligă M, Mumjiev G - Parteneriatul pas cu pas, Editura Fundaţia Internaţională
pentru sisteme Electorale, Chişinău, 2000
 Velea, Luciana și colaboratorii - Participarea elevilor în şcoală şi în comunitate, Ghid pentru
profesori şi elevi, Editura Agata, 2006
 Vlăsceanu, Gheorghe coord., Neculau, Adrian - Şcoala la răscruce. Schimbare şi continuitate în
curriculumul învăţământului obligatoriu. Studiu de impact, Editura Polirom, 2002.

284
 DEPARTE DE PĂRINŢI...
CINE ESTE RESPONSABIL DE EDUCAȚIA COPIIILOR LĂSAŢI ACASĂ?

PROF. ÎNV. PRIMAR NICA DAIANA – CRISTINA

PROF. ÎNV. PRIMAR CEAUŞOGLU ANELICE - ELEONORA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 4 RM. VÂLCEA
A devenit un adevărat laitmotiv al ultimelor două decenii faptul că învăţământului românesc i se
impune să se modifice în toate componentele sale – ca sistem, structură şi conţinut în sfera didacticii şi a
tehnologiei educaţionale.
Dificultăţile în aplicarea programelor de reformă în învăţământ se datorează faptului că nu au
deschidere spre multe dintre realităţile cotidiene ale României. Majoritatea hotărârilor la nivel parlamentar
sau guvernamental s-au luat spontan, sub presiunea solicitărilor stringente de moment.
În reconcepţia unui program educaţional, în România mileniului III, trebuie avut în vedere şi
fenomenul de migraţie a populaţiei spre zonele care oferă locuri de muncă în ţară dar, mai ales, în străinătate.
Clasele de elevi au în efective copii diferiţi atât din punct de vedere al experienţei educative pe care
o aduc în noul colectiv, dar şi ca apartenenţă la o naţionalitate, cetăţenie, etnie, religie diferită sau cu o
situaţie social - economică diversă.
Absenţa părinţilor din viaţa copiilor reprezintă o mare problemă pentru educaţie, o condiţionare vitală
a acţiunilor pentru formarea tinerelor generaţii.
Facilitarea comunicării cu părinţii şi o serie de activităţi de socializare, atât pe parcursul orelor de
şcoală dar şi prin activităţi extraşcolare, reprezintă scopul principal al muncii tuturor dascălilor care se
confruntă cu existenţa în cadrul colectivului lor de elevi a unuia sau mai multor copii ce au părinţi plecaţi
la muncă în alte localităţi sau în alte ţări.
Obiectivul principal al proiectului educațional este ca prin diferite mijloace să se realizeze apropierea
copiilor de părinţii aflaţi departe şi cu ajutorul profesorilor specializaţi în psihopedagogie – consilierul
şcolar, profesorii logopezi – să se instituie unele măsuri psihoigienice şi de ordin psihopedagogic şi
rezolvarea problemelor psiho – sociale, măcar pentru o parte dintre elevii care necesită un astfel de ajutor.
În România de astăzi, pe lângă copiii abandonaţi în orfelinate sau “uitaţi” pe străzi, se mai poate
delimita şi această categorie de copii abandonaţi – cei lăsaţi la rude (de obicei bunici) sau la o familie de
prieteni apropiaţi - pentru ca părinţii să poată pleca la muncă în străinătate. Visul e utopic…să asigure
copiilor „TOTUL”, într-o lume în care se dezvoltă exponenţial şi oferă atracţii noi zi de zi… dar dragostea,
liniştea unui cămin, sprijinul şi sfatul în exlorarea lumii care se deschide cu noi şi noi feţe… le pot cumpăra
oare părinţii cu aceşti bani?
Este o problemă foarte delicată care afectează evoluţia şi drumul unui copil spre propria devenire,
care de cele mai multe ori are o pantă descendentă. Rămaşi singuri, copiii îşi croiesc drumul după propriile
lor gânduri şi idei, în general cu o conduită afectată, datorită lipsei controlului din partea unui părinte sau
neimplicarea celor ce ar trebui să se ocupe de ei, ajungând să ignore chiar şi reguli simple de politeţe,
considerându-le absurde şi ipocrite.
Studiile de specialitate arată că un factor important în dezvoltarea multilaterală a personalităţii
copilului, până la vârsta tinereţii este părintele. Lipsa sprijinului şi îndemnului părintesc, lipsa acelui ideal
după care copiii îşi construiesc propria personalitate şi propriul tipar de viaţă sunt goluri care le afectează
viaţa zi de zi, prin aceasta şi nivelul lor de pregătire.
Consecinţe care derivă din despărţirea temporară a familiei:
1. copilul se simte abandonat, părăsit, dorul de părinţi îl face să se însingureze/izoleze;
2. devine irascibil, convins fiind că i s-a făcut o mare nedreptate;
3. îşi neglijează pregătirea pentru şcoală;
4. poate intra în grupuri periculoase;
5. simte nevoia să le arate colegilor că nu le este inferior şi încearcă să epateze prin diverse gesturi,
mai ales dacă părinţii îi trimit bani;
6. situaţia este şi mai gravă dacă traversează adolescenţa, la problemele specifice vârstei adăugându-
se şi problemele depărtării de părinţi;
285
 7. există cazuri extreme când copiii fug de la persoanele în grija cărora au fost lăsaţi;
8. lipsa afectivităţii parentale poate avea consecinţe pe termen lung, poate influenţa dezvoltarea
normală a copilului, atât din punct de vedere fizic dar mai ales psihic;
9. pot ajunge să fie supuşi unor abuzuri din partea adulţilor;
10. risc de consum de droguri;
11. lipsa posibilităţii de a se consulta cu cineva în luarea unor decizii importante;
12. copiii pot ajunge să aibă comportamente deviante sau neconcordante cu vârsta de copil;
13. de multe ori se întâmpla ca familia să se destrame, de aici decurgând o altă serie de efecte negative
asupra copilului;
14. unii părinţi se rezumă numai la gestul de a trimite bani din când în când, considerând că în acest
fel şi-au îndeplinit statutul de părinte;
15. se întâmplă ca familia la care rămâne copilul să fie interesată doar de avantajele materiale pe care
le are de pe urma acestuia, lăsând libertate totală copilului;
16. există cazuri şi mai grave, când aceşti copii sunt părăsiţi total.
Vârsta şcolară este determinată de investiţii psihice foarte mari, de o mare exercitare a
emoţionalităţii, de mari energii investigative şi nu în ultimul rând de un ochi critic, evaluator care nu scapă
nimic din jur.
Dacă părinţii sau cei apropiaţi nu sunt alături de copii în aceste momente când sunt antrenaţi în foarte
multe situaţii de viaţă pot să apară diverse probleme care să le afecteze viaţa ulterior:
a) copiii pot avea o percepţie greşită în legatură cu propria persoană sau cu alţii - crearea de imagini
deformate cu privire la propria persoană, cu privire la alte persoane sau la anumite situaţii (neîncredere în
sine şi în alţii, anxietate, timiditate);
b) incapacitatea de a aprecia corect consecinţele acţiunilor întreprinse: tema de a-şi asuma anumite
responsabilităţi sau tendinţa de a-şi asuma prea multe responsabilităţi;
c) diminuarea gradului de responsabilitate până la manifestarea comportamentelor inadecvate;
d) opţiuni în discordanţă cu posibilităţile care se concretizează în alegeri ce sunt fie sub, fie peste
posibilităţi - determină apariţia stării de insatisfacţie, inadaptare şcolară, eşec;
e) autoaprecierea - tendinţa de a se demobiliza, neîncrederea în sine, blazarea.
Toate aceste probleme generează o gamă afectivă protestatară, de disconfort cu tendinţă de
accentuare prin: plictiseală, opoziţie la tot ce e în jur, sentiment de amor propriu jignit, de ridicol faţă de cei
din jur, de culpabilitate (se formează datorită faptului că aude în discuţii că părinţii au plecat pentru el),
manifestări mimice, comportamentale, verbale care se asociază cu comportamente ironice, uneori jignitoare
în mod voit.
Vârsta şcolară, la care copilul ar trebui să atingă un nivel din ce în ce mai înalt de adaptare socială a
proceselor ideoafective se poate transforma într-o izolare taciturnă de cei din jur şi în acelaşi timp o
înstrăinare, cu o evoluţie ascendentă, de părinţi.
Un factor important în depăşirea acestor situaţii este înţelegerea pe care o poate arăta adultul faţă de
nevoile copilului:
Problema copilului: este afectat de duritatea lumii;
Atitudinea adultului: să caute, împreună cu copilul, ceea ce le aduce bucurie sufletească;

Problema copilului: se simte singur şi neînţeles;

Atitudinea adultului: să se străduiască să îl înţeleagă;
Problema copilului: are nevoie să se confeseze;
Atitudinea adultului: să îl asculte;

Problema copilului: este închis în el însuşi;

Atitudinea adultului: sa îi propună activităţi cu alţi copii;

Problema copilului: dă impresia că nu îl interezează nimic;

Atitudinea adultului: să-l ajute să-şi formuleze scopurile;

Problema copilului: crede că poate face ce vrea;

Atitudinea adultului: să-i explice limitele libertăţii sale.
286
 SOLUŢII:
S-au realizat şi se realizează campanii de conştientizare pentru părinţi, dezvoltarea serviciilor de
consiliere pentru persoanele care au grijă de copii, extinderea reţelei de consilieri şcolari şi a programelor
de tip „şcoală după şcoală”. Cu toate acestea trebuie să recunoaştem că lipsa părinţilor nu poate fi suplinită
de nimeni şi nimic. Ei sunt cei care pot face cu adevărat un copil fericit.

CONCLUZII:
Se recomandă a se evita plecarea ambilor părinţi în străinătate şi de asemenea, înainte de aceasta,
câteva întâlniri de consiliere psihologică care să stabilească relaţia dintre părinţi după plecare şi relaţia între
părintele plecat şi copil/copii, pentru a se evita apariţia de probleme în familie. Altfel, se creează la copii
sentimentul abandonului şi este posibil ca odată ajunşi la maturitate să-şi abandoneze şi ei copiii, ca un
protest şi ca o răzbunare împotriva propriilor părinţi.

BIBLIOGRAFIE:
1. Butnaru, Dan, Hardulea, Anca, Consiliere şi orientare şcolară, Ed. Spiru Haret, Iaşi, 1999
2. Mănoiu, F., Epureanu, V., Asistenţa socială în România, Editura All, Bucureşti, 1997
3. Mihăilescu, Ion, Familia în societăţile europene, Editura Universităţii din Bucureşti, 1999
4. Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de la A…la Z, Editura Ştiintifică, Bucureşti, 1991
5. Voinea, Maria, Psihologia familiei, Editura Universităţii din Bucureşti, 1996

287
 ROLUL EDUCAȚIEI ÎN FORMAREA PERSONALITĂȚII

PROF. DR. NICA ELENA LOREDANA

C. N. I MATEI BASARAB, RM. VÂLCEA
Rolul educației este de a forma ființa socială, de a-l socializa pe copil. În realitate, educația are un
caracter pluridimensional și o definiție adecvată trebuie să ia în considerare în egală măsură ambele
dimensiuni, astfel încât să poată orienta acțiunea educativă pentru a răspunde atât nevoilor individului, cât
și celor ale societății pentru care îl formăm.
Educaţia priveşte în acelaşi timp şi dezvoltarea socială a individului, capacitatea lui de a stabili
raporturi pozitive şi constructive cu alţii, însuşirea unor concepţii şi unui stil de comportare etic, asigurarea
integrării în mediul social proxim, în societatea la nivel naţional şi în societatea bazată pe relaţii
internaţionale. Iată de ce, vor fi întotdeauna necesare colectivităţile formate din oameni care să
îndeplinească funcţia de educatori şi oameni care învaţă. Aceste colectivităţi vor avea nevoie de locuri în
care să-şi desfăşoare activitatea lor, în acest sens, putându-se vorbi de necesitatea de a avea construcţii
şcolare bine dotate şi echipate, care să răspundă nevoilor pentru o lungă perioadă de timp.
Noul rol al educatorului constă în indicarea surselor de „extragere” a cunoştinţelor, a modului de
integrare activă a acestora, în aşa fel încât să devină deschizător de drum într-o lume din ce în ce mai
complexă. În cadrul unor asemenea raporturi de un tip cu totul nou pe care le va stabili cu elevii, profesorul
îşi va îmbogăţi propriile cunoştinţe, tehnica de formare, se va perfecţiona pe sine.
O principală carenţă a învăţământului, care persistă încă, se referă la concepţia pregătirii educatorilor.
Nu numai în optica tradiţională profesorul era pregătit odată pentru totdeauna, dar formaţia lui se limita la
un bagaj de cunoştinţe şi deprinderi orientat exclusiv către formarea intelectuală a elevilor. Într-o societate
cu valenţe educative ridicate, trebuie regândită concepţia formării educatorilor, precum şi reciclarea
adevărată a profesorilor.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de
protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc “cei șapte ani de
acasă”.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor șapte ani de acasă”
Este evident faptul că asigurarea accesului fiecărui copil la educaţie de calitate, inclusiv a copilului
cu CES, implică o pregătire profesională foarte bună a personalului didactic care trebuie să beneficieze de
o gamă variată de activităţi de formare pentru a înţelege filozofia incluziunii, a conştientiza importanţa
educaţiei incluzive pentru şcoală şi comunitate.
Rolul educativ al părinţilor a fost şi va fi o temă importantă pentru psihologie. Procesul educaţional
se confruntă cu problema capacităţii tinerilor de a deveni părinţi. O generaţie sănătoasă atât fizic cât şi
psihic, ia naştere în cadrul unui mediu familial plin de iubire, responsabilitate, spiritualitate, comunicare şi
care duc la o dezvoltare armonioasă a copiilor.
Procesul educării morale a copilului este de lungă durată, deşi începe încă din familie. Deprinderile
de comportare civilizată, atitudinile copilului faţă de alţii exprimă de fapt atmosfera morală în care el a fost
crescut în familie, sfaturile şi îndemnurile pe care le-a primit de la părinţi, exemplul personal pe care i l-au
dat prin atitudinile şi faptele lorde conduită. Unii părinţi nu înţeleg că adesea copilul este incorect nu pentru

288
că ar vrea să se abată de la reguli, ci pentru că nu ştie cum trebuie să se comporte, nu dispune de experienţa
morală necesară, nu cunoaşte cerinţele faţă de comportarea lui.
Problema educaţiei este abordată astăzi în strânsă legătură cu problematica lumii contemporane,
lume caracterizată prin importante transformări, prin cerinţe şi aspiraţii specifice, prin schimbări în toate
domeniile. Educaţia trebuie să se manifeste în permanenţă ca o acţiune unitară, coerentă, iar implicarea
acestui deziderat rezidă în strânsă legătură dintre familie şi mediul educational. „Școala este a doua casă,
dar prima școală este acasă!” Atunci când folosim expresia ,,cei șapte ani de acasă” ne referim de cele mai
multe ori la bunele maniere cu care copilul pornește pe lungul și anevoiosul drum al școlii și al vieții în
același timp.

BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
Vrăsmaş, E., A., (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti.

289
 ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAȚIA COPIILOR
STUDIU DE SPECIALITATE

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR, NICA MIHAELA CARMEN,

GRĂDINIȚA NR. 210 BUCUREȘTI
Problema educației este abordată astăzi în strânsă legătură cu problematica lumii contemporane, lume
caracterizată prin importante transformări, prin cerințe și aspirații specifice, prin schimbări în toate
domeniile.
Educația trebuie să se manifeste în permanență ca o acțiune unitară, coerentă, iar implicarea acestui
deziderat rezidă în strânsă legătură dintre familie și mediul educațional. Acest lucru impune ca părinții să
fie parteneri egali în educația copilului. „Meseria” de părinte este grea.
În condițiile unei atmosfere familiale echilibrate și prielnice dezvoltării copilului de vârsta preșcolară,
familia este în primul rând cadrul existenței biofizice, al acestei dezvoltări. Un anumit regim igienico-
sanitar necesar dezvoltării fizice sănătoase și armonioase înseamnă asigurarea unui program al zilei care să
respecte ore de somn, alimentare, activități, joc, plimbări.
Un judicios echilibru al acestora în raport cu disponibilitățile copilului preșcolar trebuie să evite
suprasolicitarea fizică și mai ales nervoasă a organismului foarte fragil. În răgazul de timp petrecut in
mijlocul familiei obiectivul principal trebuie să fie al păstrării sănătății fizice, al creșterii normale și mai
ales al călirii organismului prin mijloace ce trebuie bine cunoscute celor ce asigura securitatea fizică a
copilului.
Rolul cel mai important în educația fiecărui copil, alături de școală îl are familia. Din această micro
societate numită familie pornește tot: percepția asupra vieții, stilul de viață, credința, cât și moralitatea și
conduita. Astfel, mediul în care copilul va crește se va răsfrânge în mod iminent asupra dezvoltării sale
psihice.
Primii educatori cu ajutorul cărora se realizează educația sunt părinții. Importanța acestei educații, ca
și cea a școlii, se răsfrânge asupra tuturor laturilor personalității copilului, în funcție de particularitățile de
vârstă, dar de cele individuale ale acestuia. Trebuințele și dorințele copilului cresc pe măsură ce copilul se
dezvoltă.
De când copilul începe școala și până la finalizarea acesteia, trebuie menținută o relație strânsă cu
părinții în ceea ce privește dezvoltarea lui către viața de adult. Nu numai copilul, cât și părinții trec prin
diferite etape care îi supun la felurite încercări de ordin psihic, de aceea este benefică antrenarea părinților
în munca educativă a școlii.
Familia exercită o influență deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele noțiuni educative pe care
copilul le primește sunt cele din familie. In familie se conturează caractere. Atât părinții cât si educatorii in
timpul procesului de învățământ trebuie să intervină in numeroase situații pentru a corecta comportamentul
copilului.
Odată copilul ajuns la vârsta preșcolară familia împarte într-o bună măsură sarcina educării lui cu
dascălii si pedagogii din școală; cei din urmă vor fi chemați să șlefuiască ceea ce a realizat familia, să
completeze golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat pană la această vârstă și să-l ajute pe
copil, în înțelegerea și lămurirea unor probleme așa-zis ,,delicate ”, cum sunt cele legate de sentimentul de
dragoste, de viața sexuală, etc.
Îmbinarea eforturilor educative din familie și din școala este nu numai recomandabilă ci și obligatorie,
pentru că de multe ori pe măsură ce copiii evoluează, părinții au de înfruntat alte și alte probleme care se
ivesc la o altă categorie de vârstă și care se repetă la generațiile următoare.
Familia îndeplinește un rol important în dezvoltarea personalității copilului, prin modul în care
încearcă să îl educe și să îl formeze. Astfel, influențele familiei determină stima de sine, ajută la conturarea
unei imagini de sine a copilului, la dezvoltarea de aptitudini, la interiorizarea de valori şi modele
comportamentale.
Ca mediu social, familia reprezintă locul în care copilul este îngrijit, educat, educația în familie
precedând-o pe cea instituțională. Copilul, în primii ani de viață, este dependent de părinți, iar aceștia nu

290
trebuie să fie preocupați doar de latura fizică a îngrijirii lui, ci să aibă în vedere educația psihosocială,
corelând posibilitățile fizice cu cele psihice.
Educația în familie pune bazele dezvoltării psihice a copilului, iar educația sa la nivel psihic trebuie
să urmărească pas cu pas evoluția fizică, urmărindu-se concomitent educația intelectuală, morală în scopul
formării caracterului.
Cel mai important rol în evoluția psihică a copilului îl au exemplele pozitive din familie, deoarece la
această vârstă, rolul exemplului este foarte important.
De familie depinde dezvoltarea judicioasă a maturizării psihice a copilului.
Familia este primul grup de referința al copilului, cu care sunt comparate toate experiențele ulterioare.
În primii ani ai dezvoltării copilului, familia este esențiala pentru dezvoltarea copilului si este o sursa
primara de dragoste si afecțiune.
Familia este cea care ar trebui sa împlinească aproape toate nevoile de creștere si dezvoltare, atât
fiziologice, cat si psihologice ale copilului.

Bibliografie:
1. Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de A la Z, Mic dicționar al vieții de familie, Ed. Științifică,
București, 1991
2. 1991Osterrieth, P., Copilul si familia, Ed. Didactica si Pedagogica, București, 1973
3. Vincent, R., Cunoașterea copilului, Ed. Didactica si Pedagogica, București, 1972

291
 FAMILIA ȘI ȘCOALA, PARTENERI ÎN EDUCAȚIA COPILULUI

PROF. INV PRIMAR NICOLAE CRISTINA IOANA

SCOALA GIMNAZIALA NR. 1 POAIANA LACULUI, ARGES
Factorii de bază care ajută copilul în desăvârșirea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, sentimente. Rolul familiei este
important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Şcoala, alături de
familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ, personalitatea
copilului.
Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identităţii sale cu
familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele
educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ. Este nevoie a se dezvolta un nou concept
care să întărească schimbarea în relaţiile şcoală-familie. Acest concept este parteneriatul educaţional.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educaţional. Acesta presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative
între factorii educaţionali.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
*instituţiile educaţiei: familie, scoală si comunitate;
*agenţii educaţionali: copil, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme educaţionale;
*membrii ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării si dezvoltării copilului (medici, factori
de decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei);
*influentele educative exercitate la anumite momente asupra copilului;
*programele de creştere, îngrijire şi educare a copilului.
Părintii, copiii şi comunităţile se influentează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc părinţii
poate sprijini sau devia vieţile lor, poate determina multe dintre valorile lor. De asemenea, părinţii pot
influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii. Activitatea educativă ce se
realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi
de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare. Acţiunile care
implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii
lor, cât şi ale copiilor înşişi. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din
cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice), familia este cea care ar
trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în
funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare, asigurându-i copilului cele necesare
studiului.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,,cei şapte ani de acasă ’’. Uneori părinţii uită că
trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a
elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a
fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în
acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea
părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie. Între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care
se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl
interesează şi-l pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l
motiveze şi să-l ajute. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei
generaţii. Ea este factorul decisive şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii, să
ia parte activă la viaţa, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul

292
decisiv în formarea omului. Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât
mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi
familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este
vorba de interesul copilului.

293
 ROLUL FAMILIEI ȘI AL ȘCOLII ÎN EDUCAȚIA COPILULUI

PROF. NICOLESCU BIANCA

G. P. P. TIC-PITIC, MIOVENI

În această lume aflată într-o permanentă schimbare, părinții, cadrele didactice și comunitățile locale
se străduiesc să sprijine sistemele de îmbunătățire a educației cu scopul de a-i ajuta pe copii să se dezvolte.
Pentru ca acest lucru să se realizeze este nevoie de implicarea familiei în educație. Familia este prima școală
a viitorului cetățean, iar între cei doi factori educativi trebuie să existe o legătură permanentă care se poate
realiza prin diferite forme de colaborare care nu se cer neapărat spectaculoase, dar ele fac parte integrantă
din procesul educațional.
O relație majoră școală-familie are în vedere cunoașterea stării de sănătate a copilului și procesul de
învățare, echilibrul dintre efort și jocul ca divertisment, cauzele medicale care duc la dificultăți școlare,
cauzele rămânerii în urmă și influența lor asupra încrederii copilului în învățătură.
Prin întâlnirile cu părinții, prin dialogurile profesor-părinte se urmărește precizarea modului de
supraveghere a copilului, urmărirea metodelor de învățare, verificarea frecvenței la ore. Părinții pot susține
învățarea acasă prin implicarea în școlile în care studiază copiii lor, încurajându-i pe aceștia să participe la
lecții, susținându-le interesul pentru toate disciplinele și lărgindu-și propriile abilități parentale.
Deci, ca primi educatori ai copiilor lor, familiile trebuie să elaboreze un program zilnic pentru teme,
să fie disponibili să le răspundă la întrebări și să discute cu ei despre ceea ce și-au însușit, să citească
împreună, să păstreze legătura cu școala, să-i laude pe copii și să le aprecieze efortul, să-i încurajeze să
persevereze. Ei joacă un rol dominant în influențarea încrederii și motivației copilului de a deveni un individ
de succes.
Cadrele didactice trebuie să îi atragă pe părinți în jurul școlii și să devină colaboratori activi ai
dascălului, să cunoască scopul și sarcinile, metodele educative, să devină conștienți de răspunderea pe care
o au în fața societății.
Se pot folosi o varietate de forme și metode precum ședințele cu părinții, lectoratele cu părinții,
consultațiile și convorbirile în grup sau individuale, fișele psiho-pedagogice ale elevilor.
În cadrul ședințelor cu părinții, cadrele didactice trebuie să lege munca educativă a acestora de
sarcinile activității instructiv-educative din școală. De asemenea, trebuie să fie o preocupare de organizare
a muncii în familie, de alcătuire și respectare regimului zilnic, de atragerea părinților în supravegherea
timpului liber al elevilor. În acest sens, am dezbătut în cadrul unui lectorat tema Un regim de viață rațional.
În convorbirile cu părinții este foarte important tonul folosit de profesor. Dascălul nu trebuie să fie un
acuzator al copiilor pentru a nu declanșa în părinți reacția de apărător al acestora, fapt care face imposibilă
colaborarea cu familia. Părinții trebuie să simtă că li se întind o mână prietenească pentru ca prin eforturi
comune copilul lor să ajungă în rândul celor mai buni.
De asemenea, în cadrul activităților de consiliere, cât și în cadrul ședințelor cu părinții se dezbat teme
ca: Vă cunoașteți copilul?, Rolul mamei, Rolul tatălui, Meseria de a fi părinte, Frumusețea comportării,
Ziua mea de lucru, Copilul față în față cu părinții.
Deci, factorii care contribuie la formarea personalității tânărului sunt familia și școala. Astfel, familia
constituie cadrul social în care copilul, și apoi tânărul se află într-un riguros raport de dependență materială
și spirituală până în momentul în care, odată pregătit pentru profesie și muncă, își poate dobândi singur
mijloacele de existență, iar școala este principalul factor instructiv-educativ care pregătește tânărul pentru
viață, îi asigură un bogat bagaj de cunoștințe.

294
 Familia trebuie să se alăture eforturilor educative făcute de școală pentru că altfel ceea ce se clădește
cu ajutorul școlii se dărâmă în cadrul familiei, iar cel care suportă consecințele este copilul a cărui formare
și intruire va fi frânată.
Așadar, să reflectăm asupra apelului adresat de celebrul J. J. Rousseau: Educatori, învățați să vă
cunoașteți copiii!

Bibliografie
Pescaru-Băran, A. - Parteneriat în educație familie-școală-comunitate, Editura Aramis, București,
2004
Nicola, I. - Tratat de pedagogie școlară, Editura Aramis, București, 2003

295
 EDUCAȚIA DIN FAMILIE ȘI ȘCOALĂ

NICOLESCU GABRIELA-CORINA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”NAE A. GHICA”-RUCĂR-ARGEȘ
”Omul poate deveni om, numai prin educație. ”- Immanuel Kant

Din multitudinea factorilor care pot influența cursul existenței umane, educația are, fără doar și poate,
rolul primordial. Educația clădește piloni esențiali, iar lipsa ei naște monștri.
Procesul educațional nu trebuie nicidecum elogiat, căci nu acesta este scopul care ne interesează,
însă credem cu tărie că trebuie cultivat și îmbunătățit. De orice natură ar fi, acesta nu se poate produce decât
gradual, iar orice pas spre tot ce presupune o traiectorie ascendentă reprezintă fundația pe care se va înălța
viitorul.
Educația trebuie să se manifeste în permanență ca o acțiune unitară, iar implicarea acestui deziserat
rezidă în strânsă legătură dintre familie și mediul educațional. Acest lucru impune ca părinții să fie parteneri
egali în educația copilului.
Ca mediu social, familia reprezintă locul în care copilul este îngrijit, educat, educația în familie,
precedând-o pe cea instituțională. Copilul în primii ani de viață este dependent de părinți, iar aceștia nu
trebuie să fie preocupați doar de latura fizică a ăngrijirii lui, ci să aibă în vedere educația psihosocială,
corelând posibilitățile fizice cu cele psihice.
Influențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin
acțiuni mai mult sau mai puțin dirijate, fie indirect prin modele de conduită noferite de către membrii
familiei, precum și prin climatul psihosocial existent în familie.
Modelele de conduită oferite de părinți-pe care copiii le preiau prin imitație și învățare- precum și
climatul socioafectiv în care se exercită influențele educaționale (” cei șapte ani de acasă”)constituie primul
model social cu o influență hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepției lor despre viață, a
modului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale
In activitatea de educatie in familie un rol important il are,,climatul” care este rezultatul raporturilor
dintre membrii familiei. Aceste raporturi si carcaterul lor pot forma ,,climatul pozitiv”(favorabil) sau
,,climatul negativ”(nefavorabil) educatiei, adica formarea copilului ca cetatean, ca om.
Raporturile dintre parinti si copiii acestora sunt raporturi educative, cu repercursiuni asupra formarii
lor, lucru de care ar trebui sa fie constienti toti parintii. Atitidinile, comportamentul nostru, vorbele noastre,
ale parintilor influenteaza atitudinile, comportamentul si modul de a fi al copiilor.
Voi enumera cateva din posibile atitudini si comportamente ale parintilor si implicatiile lor in
formarea profilului moral al copilului.
*,,Familia severa”-in anumite limite imprima ordine, disciplina, seriozitate, asigura unitate si
echilibrul familiei. Severitatea este necesara in raporturile educationale din familie, dar cu masura. Ce s-ar
intampla in cazul in care parintii aplica copiilor pentru orice abatere pedepse corporale? Atunci copilul
creste timorat cu gandul pedepsei, ascunde greselile facute, simte nevoia sa minta, se indeparteaza afectiv
si efectiv de parinti si isi cauta intelegerea si afectivitatea in alta parte. Asa se nasc,,gastile “ si ,,bandele”
de minori. Mai grava este situatia cand parintii sunt impartiti in ,,tabere”: unul sever si unul indulgent.
Astfel se formeaza viitorul demagog, viitorul ipocrit, trasaturi de personaliate pe care nu si le doreste nici
un parinte pentru copilul sau.
*,,Familia permisiva” sta la polul opus al familiei severe, are un climat de ,,puf”. Asemenea copil va
fi neajutorat, un egoist, un meschin, caci in familie ii este permis orice, el are numai drepturi, in timp ce
parintii, doar datorii. Un asemenea copil se adapteaza si se incadreaza cu mari dificultati in colectivele de
scoala sau mai tarziu la locul de munca.
*,,Familia rigida” prejudiciaza maturizarea copiilor, generand lipsa de incredere in sine, teama de
nereusita si sanctiune. Invatatorul trebuie sa intervina, dupa ce cunoaste situatia reala, prin vizite la
domiciliu, discutii cu parintii (in particular, nu in sedinte) sugerandu-le cu discrete, tact si calm in ce mod
si sub ce forma se poate atenua si echilibra severitatea. Invatatorul trebuie sa fie postura sfatuitorului si nu
a judecatorului.

296
 *,,Familia libertina” creeaza o atmosfera lejera, prezentand riscul de a intarzia sau impedica
maturizarea sociala a copiilor datorita preocuparii excesive a unui parinte sau a ambilor pentru ei insisi.
Invatatorul trebuie sa intervina pentru a dezvolta siguranta de sine in sensul obtinerii unor rezultate bune la
invatatura, capacitatea de decizie, spiritul de independenta. Punerea ferma in garda a parintilor in legatura
cu pericolul evolutiei nefavorabile a copiilor este posibila si necesara.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, acea educaţie pe care copilul o primeşte în familie,
în şcoală şi de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare.
Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale
părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, acea educaţie pe care copilul o primeşte în familie,
în şcoală şi de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare.
Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale
părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii, să ia parte activă la
viaţa, să fie pregătit pentru muncă.
Dintre Factori care favorizează comunicarea familie-scoala menționăm:
• transmiterea informaţiilor de către învăţător/ diriginte într-o formă accesibilă părinţilor;
• evitarea analizării critice sau blamării părintelui;
• mediul ambiant de discuţie să fie plăcut;
• capacitatea învăţătorului de a mobiliza părinţii să comunice şi să le asculte problemele;
Așadar, implicarea părinților este importnată atât pentru copii cât și pentru școală, motiv pentru care
familia-şcoala trebuie să formeze un parteneriat care să reducă riscul pentru eşecul şcolar. În ceea ce priveşte
acţiunea educativă a familiei, ea este eficientă numai atunci când scopul său devine unul cu al şcolii, atunci
când între cei doi factori există o concordanţă, când obiectivele urmărite de acestea se subordonează
idealului educative.
Şcoala este extreme de important dar fără implicarea familiei în educarea copilului nu va da
randamentul dorit.

Bibliografie:
Dumbrăveanu L., 2006, Parteneriatul şcoală-familie, o provocare pentru şcoala românească,
Cronica Română
Cucoş, C., 2002, Pedagogie, EdituraPolirom, Iaşi

297
 PARTENERIATUL EDUCAȚIONAL
FUNDAMENTUL TEORETIC AL PARTENERIATELOR ȘCOALĂ –
FAMILIE - COMUNITATE

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR NICOLICEA CORNELIA MARIOARA

GRĂDINIȚA P. P. RIKI-PRIKI REȘIȚA
Prin parteneriat înțelegem punerea de acord a modalităților de realizare a obiectivelor și scopului bine
definit, existând permanent informarea reciprocă a școlii și a familiei cu privire la identificarea problemelor
ce privesc copilul.
Parteneriatul școală – familie – comunitate, poate influența atât randamentul școlar cât și
comportamentul prosocial al copiilor. În cazurile când această colaborare funcționează în parametri reduși,
apar dificultățile și barierele care împiedică colaborarea acestor factori, având efect negativ cu privire la
activitatea școlară și socială a copilului. Diminuarea colaborării școală – familie este influențată de diferiți
factori, dintre cei mai importanți fiind subiectivismul părinților sau o concepție personală despre educație
(Cucoș, 1994). Parteneriatul școală - familie – comunitate, este o latură a relaționării școală – comunitate
reprezentată de interacțiunea dintre școală și familie. Colaborarea cu comunitatea vizează dezvoltarea
comunității, problemele copiilor trebuie abordate social și nu individual organizând acțiuni la nivelul
comunității (Chioncel, 2007).
Primul factor educativ care își pune amprenta pe întreaga dezvoltare a personalității din viața copilului
este familia. Copilul beneficiază de primele valori sociale care sunt transmise de familie înainte de a ajunge
la educația instituționalizată. Școala este locul principal specializat „în pregătirea oamenilor pentru muncă
și viață”, iar principalii factorii care contribuie la atingerea obiectivelor în realizarea procesului educațional,
sunt: familia, școala, mediul social, mass-media și instituțiile culturale (Cucos, 2006, p. 15).
În realizarea parteneriatelor cu părinții, este important să-i privim pe părinți ca și participanți activi
care au o contribuție de valoare în educarea copiilor săi, să valorificăm informațiile primite, să urmărească
permanent progresul copiilor, să ia parte la adoptarea deciziilor de organizare a activităților extrașcolare
(Bistruceanu, 2005). Comunitatea reprezintă ,,o colectivitate socială distinctă care poate fi identificată la
diferite niveluri ale structurii sociale care angajează valori norme și obișnuințe cu semnificație pedagogică
directă și indirectă”. Școala reprezintă instituția specializată în proiectarea și realizarea activităților
educaționale în cadrul procesului de învățământ care exprimă deschiderea spre comunitate (Cucos, 2002,
pp. 60-61).
Instituția școlară. Parteneriat și implicare
Parteneriatul educațional este considerat o condiție de dezvoltare a instituțiilor socioeducative bazate
pe școală și comunitate, este un concept din punct de vedere al abordării curriculare a educației, care se
identifică cu nevoia cunoașterii, respectării și valorificării diversității, iar ca și atitudine în câmpul educație,
parteneriatul presupune acceptarea diferențelor și tolerarea opțiunilor diferite, egalizarea șanselor de
participare la o acțiune educativă comună și interacțiuni acceptate de toți partenerii. Parteneriatul
educațional este o forma de comunicare, cooperare și colaborare în sprijinul copilului la nivelul procesului
educațional (Vrăşmaş, 2002). În domeniul educației, parteneriatul factorilor sociali implicați trebuie să
corespundă unui set de valori fundamentale pe care partenerii le privesc drept valori comune. Astfel pentru
a realiza un parteneriat în domeniul educației este necesară schimbarea treptată a unor valori, principii,
atitudini, comportamente, la nivelul factorilor sociali cu putere de decizie, al resurselor umane implicate în
educație, al reprezentanților diferitelor instituții comunitare, al părinților și al copiilor care sunt cuprinși în
sistemul de învățământ (Bîrsan-Pescaru, 2004).
Necesitatea parteneriatului educațional în sprijinul calității în educație
Rolul parteneriatelor educaționale este de a cunoaște reciproc nevoile, atât ale copiilor, cât și ale
unității de învățământ, dar și implicarea ambelor părți de a satisface aceste nevoi, constituind ,,procesul de
colaborare dintre două sau mai multe părți, care acționează împreună pentru realizarea unor interese sau
scopuri comune”. Termenul de „parteneriat” este o asociere a doi sau mai mulți parteneri, iar în literatura
de specialitate, parteneriatul reprezintă ,,modalitatea, formală sau informală, prin care două sau mai multe
părți decid să acționeze împreună pentru atingerea unui scop comun” (Băran-Pescaru, 2004, pp. 21- 22).
298
 Parteneriatul educațional se pot organiza la nivel macro și microsocial prin derularea unor proiecte și
prin necesitatea desfășurării unor programe de formare continuă specifice învățământului preuniversitar
care includ reprezentanți din diferite categorii și instituții ale comunității, promovând valori comune
partenerilor implicați (Ionescu, Negreanu, 2006, p. 302). Parteneriatul educațional presupune abordarea
curriculară a educației, ce se poate desfășoară ca un fenomen social și pedagogic care vizează respectarea
și valorizarea diversității unicității fiecărei ființe umane și multiculturalității” (Vrăşmaş, 2002, p. 18).
Parteneriatele educaţionale promovează valorile general umane prin cooperare în diferite domenii ale
cunoaşterii sub diverse aspecte ale practicii şi vieţii individuale şi sociale, începând de la vârsta timpurie.

Bibliografie:
Băran-Pescaru, A. (2004). Parteneriat în Educație. București: Editura Aramis
Bistruceanu, C. (2005). Sociologia familiei. București: Editura Fundației ,,România de mâine”.
Chioncel, N., A. (2007). Educaţie – Cultură - Societate, Şcoală pentru comunitate. Editura
Universităţii din Oradea.
Cucoş, C. (2006). Pedagogie. Iaşi: Editura Polirom.
Cucoș, C. (1994). Raționalitatea activității instructiv-educative și proiectarea
pedagogică, în Psihopedagogie. Iași: Editura Lumen.
Vrășmaș, E., A. (2002). Parteneriatul educațional. București: Editura E. D.
*** M. C. T. S. (2008). Curriculum pentru învăţământul preşcolar 3-6/7 ani.

299
 PREOCUPĂRI ÎN ȚARA NOASTRĂ PRIVIND DEZVOLTAREA GÂNDIRII
CRITICE LA ELEVI

PROF. ÎNV. PRIMAR, NICORICI ANA -FELICIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „SIMION BĂRNUȚIU” ZALĂU
Scopul educației este acela de a schimba o minte goala cu una deschisă.
(Malcolm Forbes)

Sistemul de învâțământ din România este într-o continuă schimbare de ceva ani, profesorii încercând
să facă față acestor schimbări ce intervin în sistem și în societate. Lucru greu de realizat, deoarece modelele
pe care le-au avut profesorii în formarea lor inițială au dezvoltat un sistem de învățământ tradițional cu
calități deosebite, dar care nu mai răspund nevoilor societății.
Școala influențează viața socială cu influențe asupra celorlalte forme și dimensiune ale activității
umane. Reformele sociale nu pot ocoli schimbarea, modernizarea, eficientizarea obiectivelor, conținuturilor
și finalităților proceselor educaționale, esențiale pentru rețeaua școlară: comunicarea, gândirea critică,
luarea deciziilor, preluarea și utilizarea contextuală a unor informații complexe. Elevul trebuie șă fie direct
implicat în construirea propriului traseu educațional, iar profesorul trebuie să realizeze o relație de
organizator și mediator al experiențelor de învățare. Faptul că un număr tot mai mare de tineri au
posibilitatea să experimenteze și alte sisteme de învățământ din alte state, duce la compararea perspectivei
românești asupra educației cu cea tipic occidentală. Școala modernă trebiue să se apropie cât mai mult de
viață, asigurând o pregătire necesară unei societăți dinamice aflată într-o continuă dezvoltare.
Într-o școală și societate aflate într-o continuă miscare se constriesc și se promovează noi standarde
de performanță, se redimensionează și se reconstruiesc competențele profesiei de dacăl, dar și statutul de
elev. Reforma educațională, prin implementarea gândirii critice, permite dobândirea de către fiecare elev a
unor deprinderi și abilități prin care ulterior să poată realiza înțelegerea și producerea unor raționamente
autentice, devenind astfel participanți activi în viața comunității. Asfel se realizează trecerea de la modelele
tradiționale la cele moderne, primele fiind considerate, unele dintre ele, neadecvate, deoarece limitează
realizarea cunoașterii selective în contextul unei cercetări multiple. Tehnicile și strategiile de învățare
trebuie să depășească tendința de enciclopedism, epuizare a cunoașterii sau de simpla reproducere a unor
informații memorate. Pentru procesul învățării moderne se apeleză la alternative educaționale cum ar fi
inteligențele multiple și gândirea critică. Srategiile interactive îi învață pe elevi să gândească critic, eficient
și constructiv, relația dintre elev și profesor este situată pe orizontală, oferindu-i coplilului încredere în
forțele proprii.
Învățarea eficientă și gândirea critică se realizează atunci când profesorul apreciază diversitatea
ideilor și expriența elevilor, iar aceștia trebuie să confere un sens ideilor și informațiilor însușite.
Metodele moderne trebuie combinate cu cele tradiționale, în special cele care dezvoltă gândirea
critică, pentru a lucra „altfel” în folosul copiilor și al nostru. Se promovează astfel adevărata învățare, care
nu este activă, ci interactivă.
Gândirea critică declanșează procese cognitive complexe, care încep cu acumularea de infirmații și
se termină cu luarea de decizii. Gândirea critică este, în același timp, o modalitate cognitivă – de „a ști ce”
și un program de acțiune – de „a ști cum”. A gândi critic înseamnă: a analiza o situație, a le examina
implicațiile, a le pune la îndoială, a le compara cu alte puncte de vedere, construirea unei opinii, emiterea
unui raționament, a accepta erori, a avansa ipoteze, a definitiva propria atitudine în baza acestora.
Elevii care folosesc gândirea critică pot fi mai relaționali și reflexivi în fața provocărilor pe care le
întâlnesc în viața lor personală și școlară. Ei învață să-și definească nu numai cunoștințele, dar și nivelul de
ignoranță. Sarcinile de învățare cuprind cunoștințe, deprinderi, atitudini obiectivate în conținuturile ce
urmează să fie învățate. A învăța să citească critic un text înseamnă, în primul rând, să-l ajutăm să înțeleagă
ceea ce a citit și apoi să analizeze sau să interpreteze textul.
Exersarea la clasa de elevi a gândirii critice poate face învățarea mai agreabilă și stimulativă,
determinând elevii să se implice mai activ și eficient în procesul de predare-învățare. Gândirea și învățarea
critică devin funcționale doar atunci când are loc democretizarea procesului didactic, când elevii sunt
300
stimulați să gândească, când le sunt recunoscute personalitatea și contribuția fiecăruia la lecție și se
depășește sintagma „magister dixit” în favoarea parteneriatului educațional cu elevul.

Bibliografie:
1. Dumitru Logel – Sinteze de metodică a predării limbii și literaturii române în învățământul primar,
Pitești, Editura Carminis.
2. Nicu, A., 2007, –Strategii de formare a gândirii critice – București, Editura Didactică și
Pedagogică;
3. Oprea Crenguța- Lăcrimioara – Strategii didactice interactive - Editura Didactică și Pedagogică
București 2006;
4. Mihai Kramar-Psihologia stilurilor de gândire și acțiunea umană –Editura Polirom, 2002.

301
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

NICORUT ADELA TEODORA

Menirea educaţiei este aceea “ de a înălţa pe culmi mai nobile de viaţă – omul”. (Gentil, G. The
Reform of Education). Problema educaţiei este abordată astăzi în strânsă legătură cu problematica lumii
contemporane, lume caracterizată prin importante transformări, prin cerinţe şi aspiraţii specifice, prin
schimbări în toate domeniile.
Educaţia trebuie să se manifeste în permanenţă ca o acţiune unitară, coerentă, iar implicarea acestui
deziderat rezidă în strânsă legătură dintre familie şi mediul educaţional. Acest lucru impune ca părinţii să
fie parteneri egali în educaţia copilului. “Meseria” de părinte este grea.
În condiţiile unei atmosfere familiale echilibrate şi prielnice dezvoltării copilului de vârsta preşcolară,
familia este în primul rând cadrul existenţei biofizice, al acestei dezvoltări. Un anumit regim igienico –
sanitar necesar dezvoltării fizice sănătoase şi armonioase înseamnă asigurarea unui program al zilei care să
respecte ore de somn, alimentare, activităţi, joc, plimbări.
Un judicios echilibru al acestora în raport cu disponibilităţile copilului preşcolar trebuie să evite
suprasolicitarea fizică şi mai ales nervoasă a organismului foarte fragil. În răgazul de timp petrecut in
mijlocul familiei obiectivul principal trebuie să fie al păstrării sănătăţii fizice, al creşterii normale şi mai
ales al călirii organismului prin mijloace ce trebuie bine cunoscute celor ce asigura securitatea fizică a
copilului.
Un bun dobândit şi mult apreciat, câştigat de către copil în primul rând în familie este comportamentul
moral ca rezultat al unui sistem de cerinţe precise, categorice dublat de un permanent respect pentru copilul
care trebuie să se simtă iubit şi ocrotit. În accepţiunea cea mai largă a termenului, “copil bun” reprezintă în
fapt suma trăsăturilor pozitive structurate în dinamica comportamentului: sârguinţă, cinste, iniţiativă
creatoare, sociabilitate, politeţe, dispoziţie de colaborare etc., după cum părinte bun înseamnă: răbdare,
calm, înţelegere, un fond afectiv numit în termeni obişnuiţi, dragoste faţă de copil.
Cultivarea la preşcolar a dragostei de bine, de adevăr trebuie să se desfăşoare adaptat vârstei, ca un
sistem referenţial. De asemenea, trebuie avute în vedere şi unele circumstanţe particulare, printre care cele
mai de seamă sunt împrejurările concrete ale fiecărei măsuri sau acţiuni cu caracter educativ, considerarea
educaţiei ca un proces neîntrerupt, continuitatea fiindu-i asigurată prin influenţele pe care le exercită
coabitarea, deprinderile, obiceiurile şi întreaga comportare al tuturor membrilor grupului familial.
Cultivarea dragostei de bine, de adevăr are nevoie, mai ales, de acţiune şi nu de verbalism, de
activitate şi nu de dialog, de descoperirea virtuţilor de către copil şi nu de oferire a lor de către părinţi.
Binele ajunge la copilul mic, de cele mai multe ori, sub formula “e bine să faci aşa !” şi – mai ales – “nu e
bine ce faci !”. Dar, copilul se întreabă de fiecare dată “de ce nu este bine?” Curent, la această întrebare
părinţii răspund: “nu am timp să discut, aşa am zis, aşa faci, dacă nu faci aşa ai s-o păţeşti !”.
Apropierea copilului de bine (cu semnificaţia de normă de comportare şi nu de ordin ce trebuie
ascultat) constituie calea spre înţelegerea binelui cu participare şi cu satisfacţiile ce decurg. Interdicţia de a
nu se juca pe stradă sau pe trotuar cu mingea trebuie să fie înlocuită cu măsuri concrete evidente, creându-
se un alt loc, sau oferindu-i prilejul unor jocuri mai captivante cu participarea directă chiar a părinţilor.
Pentru a putea descoperi “binele” care mai târziu va deveni “principialitate, cinste, spirit de a-ţi ajuta
aproapele, criterii de evaluare a comportării” este necesar ca în grupul familial să existe un cod de conduită
bazat pe o egală respectare a normelor atât de către copii, cât şi de către părinţi. Respectiv, cerând copiilor
să acţioneze într-un anumit mod, părinţii să constituie modelul şi imboldul în acea direcţie şi nu factor
derutant.
Mobilizarea progresivă a efortului pentru a săvârşi fapte bune, de laudă, crearea sistematică a unor
condiţii favorabile dezvăluirii întregului potenţial spiritual reprezintă însăşi logica pedagogică în munca cu
preşcolarii. Participarea efectivă a părinţilor la necazurile copiilor, la evenimentele din viaţa acestora, le
dau liniştea şi siguranţa.
Nu frica, nu teama trebuie să-l determine pe copil la acţiune; e bine să li se explice natura greşelilor
săvârşite, gravitatea acestora şi nu să se apeleze la măsuri unilaterale de natură să producă blocaje psihice

302
şi dezadaptare socială. În directă legătură cu această ultimă precizare menţionăm că dragostea de adevăr nu
poate fi cultivată de către părinţii care instalează copiilor frica de pedeapsă.
De asemenea, să se ştie că drumul spre adevăr nu are trepte: este sau nu este adevăr, este ori nu este
minciună sfruntată. Nu există adevăruri mici şi adevăruri mari, după cum nu există minciună mică sau mare:
nu există domenii mărunte şi domenii mari în care se manifestă dragostea de adevăr ori înlocuirea acestuia
prin neadevăr.
Importantă pentru formarea copilului în sensul cultivării şi promovării adevărului este consecvenţa
între vorba şi fapta adultului, între cele teoretizate şi cele ce-i pot fi concret demonstrate. Aceluiaşi cadru
educaţional de familie îi sunt proprii şi cultivarea dragostei faţă de frumos, privită ca un aspect al pregătirii
bunului gust al copilului faţă de îmbrăcăminte, de ţinuta fizică, de cadru al locuinţei, precum şi ca frumuseţe
în comportare, în relaţiile cu cei din jur.
Dragostea de frumos a preşcolarului se va întâlni peste ani, cu ordinea, cu curăţenia, cu decenţa în
înfăţişarea fizică şi cu demnitatea în comportare, au floarea în ghiveciul căruia toarnă zilnic apa, cu grija
de a realiza numai lucruri de bună calitate, sub aspect fizic, dar şi spiritual. Familia şi căminul, convieţuirea
şi cadrul convieţuirii laolaltă a părinţilor cu copiii lor, reprezintă şcoala primilor ani ai copilului în care
trebuie să primească bazele temeinice ale viitoarei sale conştiinţe, ale tuturor trăsăturilor care-l vor defini
ca om integru în epoca maturităţii sale.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influenţează şi
modelează persoana umana. Unii merg chiar mai departe şi susţin că acţiunea ei asupra persoanei e atât de
mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale. Aceasta este cu deosebire cazul cercetărilor care
vin dinspre psihanaliza, psihologia socială şi sociologie susţinând că familia este: adevăratul laborator de
formare a persoanei.
Transformarea individului în persoană adică în “individ cu status social” este întâi de toate opera
familiei. Sunt două cauze care explică această influenţă a familiei asupra persoanei: una este legată de faptul
că acţiunea familiei se exercită mai de timpuriu iar a doua de acela că multă vreme familia e calea prin care
se canalizează oricare altă acţiune de socializare, ea fiind identică cu întreaga lume socială a copilului.
Una dintre caracteristicile fundamentale ale curbelor de învăţare este că toate urca foarte repede la
început şi apoi tot mai încet mai târziu, având deci o accelerare negativă. Aceasta înseamnă că eficacitatea
acţiunii mediului e foarte mare în primii ani, mică mai târziu şi foarte mică după 25-30 ani când totul devine
fix şi imuabil, deci familiei îi revine astfel privilegiul de a-şi exercita influenţa de la început.
Acest privilegiu este dublat de un al doilea: acţiunea familiei nu e numai cea mai timpurie dar multă
vreme e şi singura având pe deplin monopolul fiind singurul factor de socializare a copilului din perioada
preşcolară. Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui
influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ.
Legătura copilului cu familia este, din această cauză, extrem de puternică şi – din multe puncte de
vedere – de neînlocuit. Considerată în substanţialitatea efectelor pe care le produce, familia îndeplineşte
importante funcţiuni în procesul general al integrării copilului în mediul social, fapt ce se reflectă asupra
dezvoltării sale:
– creează o dependenţă absolută a copilului de membrii microgrupului familial: din punct de vedere
fizic, psihic, material;
– datorită profunzimii relaţiilor de tip afectiv, impactul emoţional pe care îl exercită este maxim;
– familia oferă primele modele comportamentale, creează primele obişnuinţe şi deprinderi (nu
întotdeauna bine conştientizate şi nici întotdeauna pozitive în conţinut);
– familia creează o anumită matrice existenţială, un stil comportamental care se imprimă asupra
întregii evoluţii a individului şi care va genera, de asemenea, rezistenţă la schimbările ulterioare care se
impun;
– influenţa educativă pe care o exercită familia este implicită, face parte integrantă din viaţă.
Educaţia copiilor se realizează atât prin intermediul procesului instructiv-educativ, cât şi în cadrul
activităţilor extraşcolare, un rol important fiind deţinut de familie.
Între factorii educaţiei, familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece, în
ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe în familie, unde se formează “ceea ce este mai valoros pe lume
– omul de caracter” –după cum spunea Loisel. Familia îşi aduce contribuţia în toate sectoarele educaţiei,
aici copilul făcându-şi “ucenicia” pentru viaţă, cea morală rămânând însă esenţială prin substanţa pe care i-
o imprimă familia.
303
 Atmosfera afectivă din familie are o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării psihice în mica copilărie.
În primii ani de viaţă copilul răspunde la tot ce se întâmplă în jur prin reacţii emotive care vor determina
direcţionarea activităţii şi aptitudinilor de mai târziu. Năzuinţele copilului se formează în mica copilărie
prin exemplul celor din jur.
În familie copilul învaţă limbajul şi comportamentul social, îşi formează aspiraţii şi idealuri,
convingeri şi aptitudini, sentimente, trăsături de voinţă şi caracter. Întotdeauna ambianţa, climatul din
familie influenţează, în raport cu natura sa, personalitatea copilului. Marele pedagog John Locke, convins
de puterea exemplului în familie, afirma: “Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ce nu vreţi să
imite”.
Zestrea de echilibru relaţional şi adaptativ pe care copilul o moşteneşte din tiparul reprezentat de
familia sa este cea mai sigură investiţie pe terenul viitoarei lui personalităţi asigurându-i detenta realizării
de sine şi a succesului în general. Din contră, dacă este crescut într-un climat tensionat, conflictual, instabil,
copilul se poate inhiba ba chiar se poate maturiza afectiv şi conjunctiv.
Urmarea este, fie o puternică motivaţie prosocială de evitare a tot ce se aseamănă cu cele trăite acasă,
fie într-o motivaţie antisocială ca expresie a nevoii de pedepsire a celor din jur, de răzbunare permanentă,
de ură, rezultat al frustrărilor afective acumulate în primii ani de viaţă. Încă de când copilul formulează
primele propoziţii simte nevoia să transmită părinţilor “evenimentele” din viaţa sa.
Dacă părintele va fi mereu ocupat, neatent, obosit, neavând dispoziţia sufletească nici timpul necesar
să îl asculte pe copil, firul comunicării se rupe iar copilul se va simţi neglijat, respins în aşteptările sale. Va
căuta răspunsuri în altă parte sau nu va mai căuta deloc. Numai fiind aproape de sufletul copilului,
pătrunzând în gând şi luând parte la preocupările acestuia, părintele devine confidentul, sfătuitorul, punctul
de rezistenţă şi încredere al copilului sporind şansele unei iubiri reciproce şi unui respect necondiţionat.
Iubirea unui părinte, adesea în exces şi inexplicabilă nu poate justifica erorile de comportament şi de
atitudine în raport cu copilul, mai ales că ele decurg din impasul relaţiilor părinte-copil, părinte cu el însuşi,
părinte cu partenerul de viaţă. Dacă într-o familie se cultivă nesăbuit dorinţele, pretenţiile copilului, dar se
neglijează dezvoltarea iniţiativei, implicării personale în activitate, echilibrul, apar grave disfuncţionalităţi
în relaţiile copiilor cu cei din jurul său, instalându-se unele trăsături de caracter, precum: egoism, lipsa de
sensibilitate si atenţie faţă de alţii.
Rolul părintelui în existenţa copilului este fundamental, dar numai în măsura în care el găseşte forţa
şi secretul de a lansa pe traiectoria vieţii un individ rezistent, puternic, adaptabil, echilibrat, bun şi, prin
aceasta, predispus la o anume fericire. Părintele nu are dreptul şi nu poate să se substituie copilului sau, pe
care trebuie să-l perceapă de la bun început ca pe o fiinţă autonomă, rolul său fiind acela de a-i facilita,
stimula şi consolida manifestarea autonomiei şi eficienţei sale umane.
Se spune că “profesia” de părinte este una din cele mai vechi profesii care se practică de către toţi
membrii comunităţii, însă puţini sunt cei care se străduiesc s-o înveţe sistematic, să-şi pună probleme şi să
încerce să le rezolve la nivelul perioadei actuale. Pentru o bună educaţie a copilului este necesară
conlucrarea familiei cu grădiniţa, iar apoi cu şcoala. Buna cunoaştere a ceea ce copilul trebuie să primească
şi primeşte concret din partea familiei, conjugată cu o muncă metodică pe baze ştiinţifice, din grădiniţă, în
condiţiile unei bune colaborări permanente dintre familie şi grădiniţă, al unei îndrumări suficiente a familiei
reprezintă pârghii de bază în munca de formare a preşcolarului.
Premisa de la care trebuie să pornească această colaborare este unitatea, comunicarea, continuitatea
şi competenţa în munca educativă. O cunoaştere suficientă a ambelor părţi este dată de o apropiere cu dublu
sens familie-grădiniţă, grădiniţă-familie, apropiere care să corespundă interesului celor două instituţii:
educaţia timpurie pentru viaţă a copiilor. Stabilirea unui program comun de educaţie în grădiniţă şi în
familie, fixarea unor sarcini ale educaţiei în familie care să susţină, să întărească şi să întregească munca
educativă din grădiniţă sunt condiţii de asigurare a unei unităţi de vederi a grădiniţei şi familiei.
De reţinut că: faptele de astăzi ale copiilor reprezintă o prefigurare certă a celor de mâine; deprinderile
şi convingerile “creionate” acum constituie baza modului de acţiune în viitor; atitudinile şi
comportamentele adulţilor cu care vin în contact (îndeosebi ale părinţilor) vor fi primele modele copiate cu
fidelitate de către copii. Prin pregătirea şi educarea copilului pentru viaţă, facem posibil ca orizontul specific
de năzuinţe să devină cotidian posibil. “Începeţi dar prin a vă cunoaşte copiii” (Jean Jacques Rousseau) se
află şi astăzi la temelia educaţiei.
Funcţia de părinte este o “meserie” şi, ca oricare meserie, ea trebuie învăţată. Noţiunea de părinte nu
poate exista separat de cea de copil/urmaş, după cum noţiunea de educator nu poate exista separat de cea
304
de educat. Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor în
viaţa copilului, să fie convinşi că educaţia ce trebuie dată copilului, pentru societatea actuală este diferită
de cele precedente, că societatea viitoare va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit
corespunzător.

Bibliografie
1. Giovanni Gentile, The Reform of Education, Forgotten Books, London, July 21, 2012;
2. John Locke, Some Thoughts Concerning Education and of the Conduct of the Understanding,,
October 1, 1996;
3. Jean Piaget, Science of Education and the Psychology of the Child, Viking Press, June 1970;
4. Jean Jacques Rousseau, Emile: His Educational Theories Selected from Emile. Julie and Other
Writings, Barron’s Educational Series, December 1, 1964;
5. Jerome Bruner, The Process of Education, Harvard University Press, January 31, 1976.

305
 ȘCOALA ȘI FAMILIA – PARTENERI ÎN EDUCAŢIA COPILULUI

PROF. ÎNV. PRIMAR NIDELEA MARIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „ACAD. MARIN VOICULESCU”, GIURGIU
Şcoala şi familia sunt factori esențiali care contribuie prin mijloace specifice în procesul de educare
a școlarilor.
Familia este prima şcoală a copilului. Ea este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului
şi de protecţia acestuia. Acţiunea ei pe întreaga perioadă a dezvoltării include şi toate laturile formării
personalităţii. Familia oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi
reguli de conduită, dar si climatul socioafectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale. Modelele de conduită
oferite de părinţi (pe care copiii le preiau prin imitaţie și învăţare), precum şi climatul socioafectiv în care
se exercită influenţele educaţionale, constituie primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra
copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu
diferite norme şi valori sociale.
Odată cu intrarea copilului în şcoală problemele muncii de educaţie devin mai complexe și odată cu
ele şi rolul familiei, şcoala constituind pentru copil un nou mediu căruia trebuie să i se adapteze şi care va
influenţa enorm dezvoltarea sa. Responsabilitatea școlii este una foarte mare. Ea este factorul decisiv pentru
formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să fie parte activă în propria viaţă, să fie pregătit
pentru muncă.
Fără sprijinul activ al părinţilor, şcoala nu poate realiza obiectivele educaţionale stabilite, oricât de
competenţi ar fi educatorii.
Chiar dacă o serie de sarcini educaţionale sunt preluate în mod special de şcoală, familia rămâne
implicată chiar şi în realizarea acestora, rămânându-i în acelaşi timp şi multe altele în care rolul principal îl
are în continuare. Părinţii trebuie să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa
copilului, să fie convinşi că educaţia dată copilului îl va ajuta să se adapteze indiferent de schimbările care
vor avea loc în viitor.
Deci, ca primi educatori ai copiilor lor, familiile trebuie să elaboreze un program zilnic pentru teme,
să fie disponibili să le răspundă la întrebări și să discute cu ei despre ceea ce și-au însușit, să citească
împreună, să păstreze legătura cu școala, să-i laude pe copii și să le aprecieze efortul, să-i încurajeze să
persevereze. Familia joacă un rol dominant în influențarea încrederii și motivației copilului de a deveni un
individ de succes.
În societatea modernă, familiile se confruntă cu solicitări ridicate, cu o competiţie crescută pentru
obţinerea atenţiei copiilor şi, uneori, din dorinţa de a le oferi siguranţa economică, petrec mai puţin timp cu
cei mici. Dacă mai există şi lipsă de comunicare între şcoală şi familie, situaţia devine mai complicată. De
aceea, şcolile încearcă să vină în întâmpinarea părinţilor prin organizarea unor activităţi comune, un rol
important avându-l lectoratele, deoarece prin intermediul acestora cadrele didactice îi pot îndruma pe
părinţi, îi pot face să înţeleagă rolul pe care îl are parteneriatul şcoală-familie în procesul de instruire a
copiilor.
Părinţii şi educatorii contribuie, în strânsă colaborare, la ridicarea nivelului instructiv educativ al
elevului integrat în colectiv. Reuşita acestei acţiuni presupune însă o cunoaştere specială a fiecărui copil.
El trebuie urmărit permanent, sub toate aspectele personalităţii lui.
Colaborarea sistematică şi permanentă a celor doi factori de instruire, familie - şcoală presupune
unitatea influenţelor educative şi continuitatea muncii de formare a copilului. Procesul de colaborare cu
părinţii asigură atingerea scopului educaţional. Pornind de la necesitatea cunoaşterii psihopedagogice a
copilului, şcoala impune colaborarea cu familia sub diferite aspecte. Urmărind aspectele comune, speciale
si diferenţiate pe care viaţa de elev o prezintă, părinţii pot completa, sprijini şi dezvolta personalitatea
copilului cu o singură condiţie - colaborarea cu şcoala.
Numai o colaborare perfectă între cei doi factori este de natură să determine o eficienţă maximă a
muncii educative. Desigur, în acest proces de colaborare, rolul conducător îl are şcoala. Ea poate să
orienteze, să ajute familia în sarcinile ce-i revin, să asigure o unitate de vedere şi de acţiune.

306
 Familia, oricâte merite şi preocupări valoroase ar avea în legatură cu educaţia copiilor, nu va obţine
rezultate pozitive decât în condiţiile în care acţioneaza împreună cu şcoala.
Familia trebuie să se alăture eforturilor educative făcute de școală pentru că altfel ceea ce se clădește
cu ajutorul școlii se dărâmă în cadrul familiei, iar cel care suportă consecințele este copilul a cărui formare
și instruire va fi frânată.
Reușita procesului educațional este urmarea colaborării eficiente între școală și familie. O educaţie
de calitate se realizează atunci când la procesul de formare a micilor şcolari participă în mod armonios toţi
factorii educaţionali.

Bibliografie:
1. Nicola, Ioan – Tratat de pedagogie şcolară, Ed. Aramis, Bucureşti, 2003
2. Şoitu, Laurenţiu – Pedagogia comunicării, Institutul European, Iaşi, 2001
3. Molan, Vasile – Managementul şcolar, Bucureşti, Editura Credis, 2003

307
 ROLUL EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

NISTOR CAMELIA ELENA

Familia este mediul în care venim pe lume, ne dezvoltăm şi la rândul nostru ne formăm o altă familie.
Este locul unde găsim înţelegere, linişte şi soluţii la problemele care ne frământă, cu condiţia ca în familie
să existe comunicare, respect şi iubire.
Educația este o activitate cu obiectivul de a pregăti oamenii ca element activ al vieții sociale.
Cuvântul educație derivă din substantivul „educatio”, care înseamnă creștere, hrănire, cultivare.
Prin definiţie, familia este nucleul elementar realizat prin căsătorie, care uneşte soţii şi pe descendenţii
acestora(copiii) prin raporturi strânse de ordin biologic, economic şi spiritual.
De-a lungul timpului viaţa în familie s-a schimbat, dar continuă să exercite o mare influenţă
asupravieţii private a copiilor şi tinerilor. Familiile asigură sentimentul siguranţei şi îi ajută să depăşească
obstacolele, inerentevieţii, este punctul lor de sprijin, educându-i să devină persoane responsabile, adaptate
timpului în care trăiesc. Acest nucleu aste determinat, în primul rând prin condiţiile economice, materiale,
de hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, de organizarea unui ritm al vieţii, de nivel cultural şi comportamental, de
integrarea socială care îşi pune desigur amprenta pe existenţa şi dezvoltarea copilului, a elevului, în mod
hotărâtor. Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunoştinţele
despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei
primite în familie. (Utilizarea în limbajul comun a expresiei: ("A avea cei şapte ani de acasă"). Educaţia în
familie, cei şapte ani de-acasă, influenţează puternic întreaga existenţă a individului, indifernt dacă el
recunoaşte sau nu. Părinţii sunt modele pe care copiii, conştient sau inconştient, le văd cu ochii minţii şi le
urmează.
Astăzi, relația familie-școală este o prioritate. Însă este nevoie de timp și de efort, întrucât problemele
comportamentale și de educație ale elevilor nu dispar după o singură intervenție. Uneori, atât familia, cât
și școala vor fi nevoite să lucreze împreună ani întregi pentru soluționarea problemelor comune și pentru a-
și oferi ajutor reciproc în vederea accelerării progresului școlar al copiilor.
Dacă interacțiunile dintre familie și școală sunt de calitate, cei care contribuie la stabilirea acestor
relații se vor simți mai puternic conectați, mai optimiști, mai respectați și mai pregătiți în ceea ce privește
ajutorul pe care îl pot oferi elevilor în procesul învățării.

308
 ROLUL FAMILIEI ÎN CREŞTEREA ŞI EDUCAŢIA COPILULUI

PROF. INV. PRESCOLAR, NISTOR VERONICA

LICEUL TEHNOLOGIC ,,ION CREANGA” PIPIRIG
JUD. NEAMT
• Educaţia copilului este cea mai profitabilă investiţie (în timp, atenţie, înţelegere, dragoste) pe care
o pot face părinţii pentru ei. Educația pozitivă a copilului presupune a aduce în relaţia părinte-copil căldura,
structura şi limite, înţelepciunea de a transforma orice situaţie cotidiană, cât ar fi de negativă, de
provocatoare, într-o lecţie de empatie, respect, înţelegere a nevoii care a creat acea situaţie. • „Cei şapte ani
de acasă” sunt opera părinţilor şi a mediului familial în care cresc copiii. Copilul învaţă în familie limbajul
culturii în care trăieşte, deprinde normele, atitudinile, valorile şi comportamentele necesare pentru a se
integra în societate. • Cercetările au demonstrat, că părinții au stiluri diferite de educație a copilului: mamele
tind mai mult spre precauţie, ele încurajează securitatea, echitatea; simplifică mesajele și vorbesc la nivelul
copilului; pun accent pe îngrijirea copilului, pe simpatie, grijă şi ajutor bazat pe relaţii și percep lumea din
jur în raport cu copiii lor. Taţii se exprimă mai sumar, direct și la obiect; adeseori încurajează copiii să
încerce, să testeze lucrurile; încurajează independenţa, concurenţa, pun accent pe dreptate şi îndatoriri
bazate pe reguli; tind să se joace cu copiii și să perceapă copiii lor în raport cu lumea din jur. Un lucru este
cert, că ambele abordări sunt necesare pentru maturizarea copilului. • Ceea ce nu știu tații despre implicarea
lor în creșterea și educația copilului, este că dincolo de ”oboseală”, ”nervi” și ”timp pierdut”, copiii lor au
multe beneficii, printre care: copiii Proiectul ,,Organizarea la distanță a educației parentale pentru familiile
cu copii de 0-7 ani”, 2020 2 sunt mai independenți și mai încrezători; au mai multe șanse de succes când
începe școala; au o stimă de sine mai înaltă, un nivel sporit al autonomiei și proactivitate în luarea deciziilor;
au capacitatea de a dezvolta competențe sociale mai devreme decât semenii lor, abilități de negociere și
rezolvare a conflctelor; spiritul de echipă etc.
ACȚIONAȚI/CE PUTEȚI FACE LA MODUL CONCRET? • Creați și mențineți în casă o atmosferă
calmă și stabilă, astfel încât fiecare părinte să înțeleagă responsabilitatea proprie în educația copilului. •
Aveţi grijă de copilul Dvs, dar şi de voi înşivă! Găsiți timp pentru relațiile cu partenerul/partenera și
sprijiniți-vă reciproc. Adoptați un comportament de urmat în raport cu copiii voștri. • Discutaţi și analizaţi
în familie toate obligațiunile și responsabilitățile distribuite în mod egal, între părinţi în primul rând, ulterior
între copii în funcție de vârsta acestora. • Stabiliţi o listă cu regulile familiei, preventiv discutate, inclusiv
cu copiii în vederea prevenirii unor dificultăți în realizarea rolurilor parentale. Asiguraţi-vă că și copiii le-
au înţeles, ei au nevoie să înțeleagă de ce trebuie să le respecte. • Adoptaţi decizii de comun acord și
promovați un mod unitar de educaţie în familie, respectându-l ambii părinţi (ex: „Dacă mama zice copilului,
că după ce îți strângi jucăriile, te poți uita la desene animate”, tata trebuie să mențină aceeași poziție”). •
Încurajaţi toţi membrii familiei (mama/tata, fraţi/surori) să participe în activități ce țin de de îngrijirea
copilului (baie, îmbrăcare, hrănire, adormire, plimbare, exercții fizice); activități educaționale/creative de
joc, citirea poveștilor, discuții în familie, învăţarea unor lucruri în comun; distribuirea anumitor sarcinilor
casnice etc. • Organizaţi evenimente de familie în comun, în așa mod ca fiecare membru al familiei să fie
responsabil de o anumită sarcină, iar ulterior analizați activitatea și stabiliți punctele forte și cele
vulnerabile. • Încercați să aveți așteptări realiste de la copiii voștri, care vă vor ajuta să abordați constructiv
comportamentele nedorite (plâns excesiv, colici, isterici, tulburări de somn, tulburări alimentare etc. ). •
Participaţi la tot ceea ce realizează copilul. Implicați-vă în activităţile lui, dar nu uitaţi să-i oferiţi
independenţă şi libertate. Anunţaţi-l că vreţi să faceţi ceva împreună, cereţi-i opinia lui, astfel va învăţa să
vă ceară părerea atunci când va avea nevoie. • Distrați-vă cu copilul, bucurați-vă împreună. Găsiți timp
pentru a petrece timpul liber. Sacrificați alte ocupații și fiți alături de copil. • Participaţi la activităţile
preferate ale copilului Dvs: desenaţi pe asfalt, înscenaţi istorioare sau studiaţi gândacii care se târăsc prin
praf etc. • Plasați-vă la același nivel cu copilul când discutați (vă puteți apleca, așeza pe covor, coborî în
genunchi; îl puteți lua pe copil pe genunchii Dvs, în brațe etc. ). Uitați-vă în ochii copilului atunci când îi
vorbiți, mențineți contactul vizual cu el, atunci când vă comunică ceva. • Lăudaţi copilul pentru eforturile
depuse, mai cu seamă atunci când nu îşi atinge scopul; învăţaţi-l cât este de important să facă tot ce depinde
de el (ex: ”Îmi place cum ai aranjat în cameră. Ai reușit să găsești loc pentru fiecare lucru și le-ar ordonat
309
perfect”). Proiectul ,,Organizarea la distanță a educației parentale pentru familiile cu copii de 0-7 ani”, 2020
3 • Creați o boxă a bunătății - scrieți pe foițe toate faptele de bunătate pe care le faceți Dvs și copiii voștri
(de ex: vă ajută la treburile casnice, împart o jucărie cu fratele sau sora, fac o poză pentru un prieten etc. ).
Apoi, extrageți periodic din cutie câte o foiță și citiți-o cu voce tare împreună cu familia. • Alcătuiţi un colaj
despre familia Dvs. Alegeţi fotografii mai vechi de familie şi alte imagini ale lucrurilor preferate cum ar fi
animale, sporturi, mâncăruri şi lipiți-le pe un carton. Veți obține astfel un "panou de onoare" al familiei
Dvs. • Creați un tabel de sentimente sau folosiți stickere sau imagini pentru a vă ajuta copilul să exprime în
cuvinte cum se simte în fiecare zi. Folosiți cărți de poveşti și imagini pentru a discuta despre emoții precum
furia, frica și anxietatea. • Străduiți-vă să nu comparați copilul Dvs cu fratele/sora, alți copii, sau să criticați
intelegența copilului, neajunsurile fizice. A aminti copilului despre unele neajunsuri, ar însemna să întăriţi
la el un complex de inferioritate. • Folosiţi ”Nu” doar în situații când vă exprimaţi dorințe, bucuriii,
neplăceri, atunci când este cazul şi asta fără a jigni sau supăra copilul. Folosiţi exprimări care ar duce la
evitarea supărărilor, conflictelor, neînțelegerilor dintre părinte și copil (de ex: „Mi-ar face plăcere să te aud
vorbind mai încet!” în loc de „Nu mai ţipa atâta!” • Fiţi oneşti cu copilul Dvs, admiteţi greşelile Dvs şi
învăţaţi-l pe copil cât este de important să îţi asumi responsabilitatea şi să recunoşti greşelile. • Evitați să
comparați sentimentele Dvs din trecut cu problema copilului Dvs. Nu ajută să îi spuneți: “Ei bine, când mă
simțeam rău, eu reușeam să mă adun și să trec peste orice problemă”. Experiențele și sentimentele trăite de
oameni diferiți nu pot fi comparate. • Încurajați copilul să-și dezvolte hobby-uri și interesele care îi provoacă
satisfacție. • Iniţiaţi discuţii cu copilul dvs despre ceea ce ar vrea să devină când va creşte mare şi organizaţi
excursii tematice. • Disciplinați copilul cu dragoste, copilul are nevoie de ghidare și disciplină, nu prin
intermediul pedepselor, ci prin intermediul unor limite rezonabile. • Folosiţi regulile pentru a-i ajuta
copilului să se autodisciplineze; stabiliţi limite şi încurajaţi copilul să aibă o părere bună despre sine. • Fiţi
consecvent în ceea ce faceți oferind ca și exemplu modul Dvs de a acționa, arătând copilului cea mai sigură
cale de a-l învăța ce să facă și cum să fie. • Niciodata să nu scuturați copilul în încercarea de a-l face să se
oprească. Dincolo de faptul ca îl veți speria, acest lucru îi poate produce leziuni grave și permanente la
nivel cerebral. • Încercaţi să fiţi relaxaţi în relaţia cu copilul şi nu lăsaţi ca povara grijilor să se instaleze
între voi. Nimic nu e mai trist pentru un copil decât să îşi vadă părinţii copleşiti de probleme pe care el nu
le înţelege şi care îl ţin departe de ei. Clipele pe care i le dăruiţi atunci când sunteţi împreună valorează
foarte mult pentru copil. • Evitaţi să ridicaţi vocea în momentul în care copilul e supărat şi foloseşte insulte
la adresa Dvs şi a celor din jur. • Fiţi un model pentru copil! Aceasta înseamnă să nu așteptaţi copilul să
“iasă pur şi simplu afară”, “să se joace cu copiii”, ci să aveti un rol implicit şi activ în modelare, stimulare,
recompensare si, mai ales, în a-i oferi ocazii variate de exersare a pasiunii, a preferinţelor. Proiectul
,,Organizarea la distanță a educației parentale pentru familiile cu copii de 0-7 ani”, 2020 4 • Evitaţi
extremele, păstraţi-vă echilibrul şi „caracterul vostru raţional să fie cunoscut de toţi“, inclusiv de copiii
voştri. • Nu lăsa-ţi pe mâine ceea ce puteţi face azi. Priviţi la copil azi, mâine s-ar putea întâmpla ca el să
nu mai caute privirea Dvs. • Dezvoltați și consolidați zilnic abilităţile Dvs de părinte, pentru a percepe
copilul în mod realist; de a interacţiona pozitiv cu copilul; de a răspunde nevoilor copilului și de a pune în
prim-plan nevoile acestuia înaintea celor personale. • Atunci când vă confruntați cu comportamente
nedorite, faceți pauze scurte, folosiți momentele de liniște pentru a vă relaxa și a vă odihni (redirecționați
atenția, acordați atenție lucrurilor pozitive, reorganizați mediul, faceţi o scurtă plimbare, respirați adânc şi
spălaţi-vă pe faţă cu apa rece etc. )

310
 IMPORTANŢA EDUCAŢIEI IN FAMILIE ȘI ÎN GRĂDINIȚĂ

PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR NIȚĂ RODICA

GRĂDINIȚA NR. 1 MĂGURELE
„Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o conduc și răspund de
ea în fața societății, a fericirii lor și a vieți copiilor. ” (A.S. Makarenk)

Rolul familiei în educația copiilor este esențial. Familia reprezintă matricea primordială a culturii
omeneşti, Aici se trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente ale sufletului personal; aici începe copilul
să iubească (pe cine şi cum?), să creadă (în ce?) şi să sacrifice (cui şi ce?); aici se alcătuiesc primele temelii
ale caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui
viitoare; aici devine copilul un om mic, din care mai apoi se dezvoltă o mare personalitate.. În familie se
învaţă pentru prima dată ce este lumea, ce este bine și ce este rău. „Cei șapte ani de acasă" este o expresie
care exprimă educația unei persoane. Spunem despre cineva că are „cei șapte ani de acasă” atunci când îi
apreciem manierele și modalitatea respectuoasă de a-i trata pe cei din jurul său.
Părinţii trebuie să se străduiască să dea dovadă de o moralitate ireproşabilă, de integritate şi educaţie
aleasă, fiind formatorii unei generaţii, ca astfel copiii să-i poată urma avându-i ca model. În educaţia
copiilor, mai întâi de toate trebuie să ne educăm noi înşine.
Direcţia spre care va merge copilul se trasează încă din familie, locul unde se va forma idealul său.
Acesta se formează din copilărie până la adoleşcenţă. Astfel, „când relaţiile dintre părinţi au fost
armonioase, idealul adolescentului include un model care le seamănă.
Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la
maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce.
Educaţia şi-a multiplicat necontenit formele de organizare, odată cu evoluţia societăţii, în care rolul
său a devenit din ce în ce mai important. Factorilor educativi tradiţionali, familia şi şcoală, li s-au adăugat
alţii noi, precum biserica, instituţiile de cultură, mass-media, diferite centre de agrement, adică toţi aceia
care asigură educaţia non-formală. Nu este posibilă în zilele noastre o existenţă izolată, în afara comunităţii,
cu binele şi relele acesteia, deci o educaţie concepută şi derulată exclusiv în cadrul familiei, fără aportul
calificat comunității al şcolii. Acţiunea concentrată a factorilor educativi este un deziderat important, pe
care şcoala şi grădiniţa trebuie să-l conştientizeze şi să-l concretizeze.
Personalul specializat al grădiniţei şi al şcolii ar trebui să orienteze familia pentru ca aceasta să-şi
sporească rolul în formarea personalităţii copilului.
Relaţia dintre familie şi grădiniţă ar trebui să fie o prioritate pe lista parteneriatelor educaţionale. Dacă
familia va fi implicată de la început în programul educativ, ea va percepe corect importanţa colaborării cu
grădiniţa, beneficiile acestei colaborări, iar implicarea sa în activitatea grădiniţei va fi conştientă, interesată
şi reciproc avantajoasă.
Parteneriatul educativ grădiniţă-familie trebuie iniţiat de instituţia preşcolară, ce are autoritatea
socială şi legală de a se ocupa de educarea copiilor, având, în acelaşi timp, şi calitatea -dată de pregătirea
psiho-pedagogică a personalului didactic- de a aprecia care sunt nevoile, posibilităţile copilului, raportate
la cerinţele societăţii.
Termenul de „parteneriat” se bazează pe premisa că partenerii au un fundament comun de acţiune şi
un principiu al reciprocităţii, ceea ce le permite să-şi unească eforturile spre atingerea unui ţel comun.
Colaborarea părinţi-educatoare presupune construirea unei relaţii clădite pe unificarea unui sistem de valori
şi cerinţe adresate copilului.
Parteneriatul intre gradinită si familie este terenul unor relații educative din care fiecare este
beneficiar: copil, părinte, educator. Fiecare poate să învețe de la celălalt și să se simtă valorizat și important.
Activitatea educativă din grădiniță nu poate fi izolată, separată de alte influențe educative ce se exercită
asupra copilului și mai ales, nu poate face abstracție de acestea.
Grădinița și familia sunt doi factori primordiali în educația copiilor când se fac primii pași în viață.
Acum se pun bazele unei personalități care mai târziu va fi parte integrantă a unei societăți a cărei cerințe
se diversifică în permanență.

311
 Grădinița trebuie să găsească o punte de legătură cu familia, prezentând părinților noi căi spre
educație în beneficiul copiilor.
Căldura raporturilor dintre părinţi şi educatoare, încrederea şi respectul reciproc se stabilesc prin
schimbul de informaţii - pentru care trebuie să găsim întotdeauna timpul necesar. Astfel, educatoarea poate
ajuta familia în cel mai simplu şi natural mod să urmeze calea justă în raporturile cu copilul său, să prevină
îndepărtarea lui sufletească, să înlăture eventualele carenţe educative. Complexitatea problemelor lumii
contemporane cere deschiderea şi flexibilizarea raporturilor în parteneriatul educaţional. Implicarea, ca
agenţi ai educaţiei, a diferitelor instituţii şi persoane din comunitate dezvoltă în prezent o imagine complexă
şi dinamică a influenţelor educaţionale. Grădiniţa, fiind puntea de legătură cu familia, are şi menirea de a
asigura părinţilor asistenţă de specialitate, informându-i asupra etapelor de evoluţie a copiilor şi venind în
sprijinul celor ce întâmpină dificultăţi în înţelegerea rolului de părinţi şi în îndeplinirea cu succes a educării
copiilor.
„A educa înseamnă a înălța. A înălța copilul până la starea de om”, precizând că „Educația nu
creează omul, ea îl ajută să se creeze” (M. Debesse).

Bibliografie:
 Andrei Cosmovici, (1996), Psihologie generală, Ed. Polirom, Iaşi

 Băran, Adina, (2004), Parteneriat în educaţie: familie – şcoală – comunitate, Editura Aramis
Print, Bucureşti
 Bunescu, G., Alecu, G., Badea, D., (1997), Educaţia părinţilor. Strategii şi programe, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
 Dumitrana, Magdalena, (2000), Copilul, familia şi grădiniţa, Editura Compania, Bucureşti

312
 ROLUL PĂRINȚILOR ÎN EDUCAȚIA ȘCOLARĂ

PROFESOR NIṬU MIRELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ PUIEȘTI
Familia este un grup social format din tată, mamă și copii. Este, ca și școala, biserica, asociaṭiile și
alte grupuri, cadru în care are loc socializarea, instrucṭia și educaṭia copiilor. Părinṭii, ca genitori și primi
educatori pentru copiii lor, au un rol fundamental în reușita școlară a celor din urmă.
Nu toate familiile au aceleași mijloace, posibilităṭi și oportunităṭi, aceleași dificultăṭi și probleme,
aceleași experienṭe; ele nu trăiesc în aceleași condiṭii și contexte, nu trăiesc aceleași situaṭii și nici nu au
același trecut. Sunt diferite, dar cele mai multe caută, într-o manieră sau alta, să favorizeze succesul copiilor
la școala și, mai târziu, în lumea muncii și acest lucru se întâmplă deoarece copilul reprezintă coroana,
subiectul de onoare pentru părinṭi. Când se spune despre un copil ,,Al cui fiu este acest copil cuminte și
inteligent?” se acordă meritul, onoarea tatălui său, nicidecum copilului.
Părinṭii pot să adopte, faṭă de situaṭia și parcursul școlar al copilului, reacṭii diverse care pot să meargă
de la felicitări sau încurajări, la sancṭiuni sau dezaprobări. Aceste reacṭii pot avea consecinṭe în viaṭa de
școlar a copilului. Aceștia pot să adopte la rândul lor atitudini de încredere sau neîncredere, după caz. Modul
în care părinṭii se ocupă de studiile copiilor lor poate influenṭa favorabil sau nefavorabil traseul educaṭional
al acestora din urmă. Cum pot părinṭii să-și ajute copiii pentru a reuși la școală? Cum pot favoriza munca
și succesul lor? Care este rolul lor?
Rolul părinṭilor și al dascălilor în educaṭie se completează. Nici unul, nici celălalt nu sunt suficienṭi
pentru a asigura dezvoltarea deplină a copilului pe toate planurile. Mulṭi părinṭi, de când termină înscrierea
copilului, nu se mai ocupă de rest. Nu așteaptă decât rezultate, fără să încerce să afle cum sunt educaṭi copiii
lor, fără să cunoască calea și eforturile pe care le adoptă și le depun pentru a obṭine aceste rezultate. Altora
nu le pasă nici măcar de aceste rezultate. Părinṭii au un rol de jucat în viaṭa școlară a copiilor. Este vorba
despre a-i ajuta să găsească motivaṭia profundă să evolueze până ating o autonomie fizică, materială,
psihică, intelectuală și spirituală, cu alte cuvinte, de a-i ajuta să atingă împlinirea de sine și să-i
conștientizeze că acṭiunile lor, oricare ar fi, pot contribui la formarea condiṭiilor de viaṭă pentru ei și chiar
pentru familie, societate, ṭară. Cum reușesc părinṭii să joace acest rol?
Atenṭia, afecṭiunea, pacea, căldura, armonia, dragostea în familie sunt primele elemente de oferit
copilului. Trebuie evitate excesele. Multe eșecuri se explică printr-o absenṭă sau ruptură a acestui echilibru
afectiv. Când această condiṭie afectivă nu există, copilul nu se simte în siguranṭă. În acest caz, capacităṭile
pe care copilul ar trebui să le mobilizeze pentru studiile sale, el le utilizează mai degrabă să-și rezolve
problemele afective și încearcă să-și asigure securitatea afectivă. Disputele frecvente, certurile,
dezacordurile manifestate, iresponsabilitatea părinṭilor, separările, mutările în timpul anului, schimbarea
ritmului de viaṭă pot dezechilibra copilul având ca efect amânarea învăṭării și a studiilor. În aceste condiṭii,
eșecul este un strigăt de ajutor, mijloc de a atrage atenṭia, de a indica și a reaminti că el, copilul, există.
Doar privirile părinṭilor, atenṭia, consideraṭia și dragostea întăresc sentimentul de identitate al copilului. De
fapt, cea mai mare nevoie a lui nu se referă la mijloacele materiale și financiare ci, la afecṭiune, considerare,
stimă, atenṭie și dragoste. Când simte toate aceste elemente, capătă valoare, simte că există, că este o
persoană ca și ceilalṭi. Atunci când sentimentul de respingere și indiferenṭă provine din familie, copilul
dezvoltă o părere proastă despre sine și o stimă scăzută.
Când atenṭia și afecṭiunea nu există, nu există nici echilibrul necesar dezvoltării copilului. Astfel,
mulṭi copii aflaṭi în această situaṭie își orientează energia pe care ar trebui să o mobilizeze în cadrul școlii,
către alte domenii precum sex, alcool, banditism, sport, exod rural, pentru a fi văzuṭi, pentru a arăta că
există. Din acest punct de vedere, o recunoaștere, o aprobare, o disponibilitate a părinṭilor, mai ales a tatălui,
pot duce la conștientizarea de sine, la voinṭă, interes, dorinṭă de a învăṭa și de a reuși. Cea mai bună învăṭare
are loc în armonie, dar mai presus de toate, într-un echilibru afectiv.

313
 IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE-ACASĂ

PROF. NOJE LENUȚA ADINA

LICEUL TEORETIC NR. 1 BRATCA

,,Te plângi că fiul tău este neascultător? Cu ușurință ai fi putut, pe vremea când era încă mic, să îl fi
îndreptat, să îl fi obișnuit cu ordinea, să în fi învățat să fie conștiincios în îndatoririle sale, să vindeci boala
sufletului său. Când pământul era încă bun pentru a fi cultivat, atunci trebuia să smulgi buruienile, mai
înainte de a fi apucat să prindă rădăcini adânci. Neglijența ta este de vină, pentru că acum patimile fiului
tău sunt foarte puternic statornicite în inima sa !”( Sfîntul Ioan Gură de Aur)

Nici un părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală,
pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Construcţia celor „7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de parteneri.
Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi, de ce anume
ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi. Ce ştim să facem şi ce putem face fiecare,
pentru a reuşi să facem împreună.
Rolul părinţilor este acela de a fi educatorii copilului lor. Unde şi când se termină rolul de educator
al părinţilor? Când învăţăm, când relaţionăm, când iubim? Avem de învăţat de la copilul nostru? Când
putem spune: “iartă-mă“!, „am greşit“? Ştim oare totul despre copilul nostru? Dar despre noi, ca părinţi?
Ni se poate întampla şi nouă, părinţilor, să fim în dificultate: ce hotarâri luăm, cât trebuie să îi ocupăm
timpul copilului nostru, cum determinăm nevoia de ajutor a copilului şi când îl lăsăm să îşi gestioneze
singur eşecurile şi bucuriile? Gădiniţa şi educatorii ne pot susţine în devenirea noastră ca părinţi? Avem
nevoie de ajutor, dar nu ştim cui să ne adresăm?
A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al
societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod traditional, un copil „bine crescut”
regăsim:
- Salutul
- Comportamentul în public
- Comportamentul cu prietenii
- Înţelegerea normelor sociale
- Manierele la masă
- Recunoaşterea greşelilor
- Tact şi toleranţă.
Cei șapte ani de acasă nu se referă doar la acele semne exterioare de respect caracterizate drept
politețe, ci la o întreagă suită de obiceiuri sănătoase pe care, dacă un copil le va deprinde acum, le va
practica ulterior pe parcursul întregii sale vieți.
Copilul trebuie educat şi învăţat de mic în aşa fel încât să fie mai bun pentru ceilalţi. Neştiind să-i
educi de mici, copiii ajung să facă atâtea şi atâtea lucruri rele. Un rol important îl are şi credinţa în
Dumnezeu. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii în primul rând să meargă la biserică, de mici.

BIBLIOGRAFIE:
www.desprecopii.com
www.didactic.ro
www.google.com

314
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE
PARTENERIATUL FAMILIE – ȘCOALĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR, NUCĂ NICOLETA

Familia reprezintă instituția de bază a societății. Familia este cea care oferă membrilor acesteia,
siguranță, protecție și reguli, dar și satisfice trebuințele elementare ale copilului. Părinții reprezintă modele
pe care copiii, voit sau nu, le copiază.
Pentru o dezvoltare armonioasă a personalității sale, copilul ar trebui să crească într-un mediu în care
să existe o atmosferă de dragoste, fericire și înțelegere.
Educația începe în familie și se continuă la școală, și influențează foarte mult întreaga existență a
copilului. Atât școala cât și familia reprezintă piesele de rezistență ale educației, contribuind la formarea
copilului. Acasă, mai exact în familie este locul unde copilul se dezvoltă ca individ, oferind primele modele
comportamentale, este locul unde se creează deprinderi. Părintele are un rol fundamental în existența
copilului. Este cel care găsește forța și priceperea de a forma și modela caractere puternice, adaptabile și
echilibrate.
Se știe că pentru o bună educație a copilului, este important să existe un parteneriat al familiei cu
școala. Familia este cea care trebuie să sprijine constant activitatea educativă a școlii. Aceasta nu se
limitează numai la predarea cunoțtințelor de cultură general, ci are rolul de a forma viitorul cetățean capabil
de a aplica posibilitățile de care dispune.
S-a constatat că implicarea familiei în viața școlii are efecte benefice pentru copil, acesta având
rezultate mult mai bune la învățătură, precum și comportamentale. Copilul învață în familie regulile morale,
iar școala completează noțiunile de învățare cognitivă.
Implicarea părinților în educația copiilor are efecte pozitive nu doar pentru rezultatele cognitive, cât
și pentru dezvoltarea psihică a acestora. Cadrul didactic este necesar să cunoască care sunt valorile și
atitudinile față de școală pe care fiecare familie le are. Tot cadrul didactic trebuie să găsească pârghii prin
care părinții pot fi motivați pentru a practica rolul de parteneri în actul educativ. Dascălul și părintele trebuie
să ajute copilul să își assume responsabilitatea actelor sale. Copilul își va dezvolta potențialul nativ atunci
când școala va reuși să îl identifice correct și se va implica în modelarea influențelor care nu aparțin orelor
de curs.
Parteneriatul familie – școală constă în conlucrarea celor doi factori în vederea coordonării acțiunilor,
astfel încât obiectivele, metodele și formele de evaluare a activității să fie commune. Părintele împreună cu
cadrul didactic trebuie să aleagî împreună calea cea mai bună pentru copil.
Pentru identificarea unor soluții optime privind problemele educative ale familiei, părintele este cel
care trebuie văzut ca un partener care se implică activ și valoros. Școala trebuie să permită părinților să se
implice în luarea unor decizii referitoare la activitățile extrașcolare, la stabilirea disciplinelor opționale,
astfel responsabilitatea pentru evoluția copilului să fie împărțită între familie și școală. Părintele trebuie să
arate disponibilitate pentru implicarea în viața școlii.
Principalul obiectiv al parteneriatului familie – școală, este obținerea succesului școlar. Colaborarea
familiei cu școala ajută cadrele didactice să planifice o intervenție educațională comună imediată în cazul
identificării unor cazuri de eșec școlar. Astfel, numai așa cele două părți vor reuși să găsească soluții optime
pentru rezolvarea problemelor.

315
 ROLUL FAMILIEI ȘI AL ȘCOLII ÎN EDUCAȚIA COPIILOR

NYIRO IBOLYA

Creșterea unui copil este un drept și o datorie a familiei.

Grădinița îndeplinește un rol suplimentar și de ajutor, acceptând că factorul decisiv în educației al

copilului este familia. Considerăm educația preșcolară ca o tranziție între educația de familie și cea școlară.

În dezvoltarea personalității copilului, influențele educaționale din familia acestuia sunt decisive.

Obiceiurile și formele de comportament formate corespunzător facilitează integrarea copilului în

comunitatea grădiniței. Educația de grădiniță, alături de educația familiei, servește pe lângă aceasta și

dezvoltării copilului.

Pentru a promova dezvoltarea copiilor este importantă implicarea familiilor în viața grădiniței. De

aceea este foarte important să cunoaștem obiceiurile educaționale ale familiilor și să le aducem mai aproape

de obiceiurile educaționale ale grădinițelor.

Relația dintre familie și grădiniță este sursa efectelor pedagogice. O condiție fundamentală este

respectul și încrederea reciprocă.

Sarcina noastră principală este să stabilim o relație personală cu părinții.

Profesorii de grădiniță se consultă zilnic cu părinții. În acest fel, sunt asigurate condițiile unui dialog

continuu.

Ajutăm profesional părinții în creșterea copiilor lor, promovând astfel creșterea simțului

responsabilității lor față de copiii lor.

Folosim diverse forme si metode de contact, precum intalniri cu parintii, prelegeri cu parintii,

consultatii si discutii de grup sau individuale, si fise psihopedagogice pentru copii.

Scopul și sarcinile coeducației este de a putea da o mână de ajutor copilului și familiei.

Să creăm un sistem de relații umane din care copilul, familia și profesorii de grădiniță să poată trage

deopotrivă.

316
 IMPORTANȚA FAMILIEI ÎN EDUCAȚIE

PROF. ÎNV. PRIMAR, OANȚĂ IONELA-CRISTINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ CĂLINEȘTI, JUDEȚUL TELEORMAN
La nivel mondial, se așteaptă ca părinții să-și sprijine copiii să „navigheze” pe cele mai înalte valuri
ale societății, să-i ajute să fie autonomi, fericiți, responsabili, încrezători și altruiști. Și totuși, singura
pregătire pe care o primesc părinții este fie să reproducă ceea ce au învățat de la propriii părinți, fie să
răspundă intuitiv provocărilor imprevizibile ale vieții de zi cu zi, provocări care nu existau atunci când erau
ei înșiși copii.
A fi părinte este poate cea mai complexă meserie din lume. Poate fi o experiență provocatoare, dar
plină de bucurie. În zilele noastre, părinții sunt înconjurați de multiple întrebări cu privire la viața de zi cu
zi, sănătatea, educația și viitorul copiilor lor.
Educația este un proces care începe întotdeauna acasă și, la momentul potrivit, se finalizează în școli.
Din acest motiv, devine esențial ca părinții să fie implicați și interesați de dezvoltarea academică a copiilor
lor. Nu este vorba doar de a-i învăța să citească și să scrie, ci mult mai mult decât atât.
Atunci când părinții sunt implicați în viața școlară a copiilor lor, elevii au la domiciliu sprijinul și
cunoștințele de care au nevoie nu numai pentru a-și termina sarcinile didactice, ci și pentru a dezvolta o
dragoste de învățare pe tot parcursul vieții. De aceea, odată ce copiii încep să studieze, participarea părinților
la actul educațional devine esențială pentru ca procesul de predare-învățare să decurgă fără probleme.
Copilul va avea întotdeauna nevoie de sprijinul părintelui. Nu doar pentru a-i încuraja să învețe, ci și, în
cele mai multe cazuri, pentru a-i ajuta cu temele.
Acum că am recunoscut și explicat importanța familiei în educație, este timpul să vorbim despre
modul în care aceasta influențează educația. Căci, după cum vă puteți imagina, familia influențează educația
în mare măsură și în multe feluri. Unele dintre cele mai importante sunt următoarele:
- cu cât familia este mai implicată în educația copilului, cu atât performanța școlară a acestuia va fi
mai bună. Având o familie care îl sprijină și îl încurajează în studiu, îi va spori efortul academic. Așadar,
părintele trebuie să se asigure că îl însoțește și îl susține în orice moment.
- când există o relație stabilă între cadru didactic, părinte și elev, totul se îmbunătățește. Unul dintre
aspectele care se vor îmbunătăți cel mai mult este comportamentul elevului, atât acasă, cât și la școală.
Îmbunătățindu-și comportamentul, copiii vor perfecționa, fără îndoială, multe alte aspecte ale vieții lor de
zi cu zi.
- cu cât există mai multă comunicare între familie, elev și cadru didactic, cu atât performanța
cadrului didactic va fi mai bună. Un cadru didactic va trebui întotdeauna să cunoască nevoile elevilor săi
pentru a-și organiza cursurile în mod corect și astfel, ne asigurăm că toate cunoștințele sunt dobândite de
către elevi în cel mai bun mod posibil.
- în unele școli, nivelul de absenteism continuă să crească zi de zi. Sunt mulți elevi din diferite etape
academice care sunt demotivați de ideea de educație și preferă să lipsească de la clasă. În toate acele școli
în care există implicarea familiei, se reduce semnificativ nivelul de absenteism.

Profesorii care se concentrează pe implicarea părinților, văd adesea o schimbare profundă în sălile de
clasă. Cu cât părinții sunt mai implicați în educația copiilor lor, cu atât motivația, comportamentul și
rezultatele întregii clase devin mai bune.
În cele din urmă, deși poate că nu pare, influența familiei este benefică pentru copiii de toate vârstele
și toate nivelurile de învățare. Chiar și atunci când sunt deja la facultate, este esențial să se bazeze în
continuare pe sprijinul familiei pentru a-i ajuta să-și atingă toate obiectivele academice și nu numai.

317
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE
PARTENERIATUL FAMILIE – ȘCOALĂ

P. Î. P. IULIANA OBADĂ
ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 13 BOTOȘANI
Despre „cei șapte ani de acasă” s-au scris nenumărate articole și s-au realizat numeroase emisiuni
pe întreaga planetă. Este plin internetul de exemple de comportamente dezirabile ale copiilor ce aparțin
diferitelor culturi existente în această lume, comportamente puse pe seama educației primite în familie
sau/și a școlii, reprezentanta statului.
Se confirmă astfel faptul că este recunoscută importanța colaborării dintre familie, școală și
comunitate în ceea ce privește formarea caracterului copiilor și a competențelor necesare unei bune integrări
în societatea actuală. Acestea din urmă sunt de natură cognitivă, tehnologică, operațională, etică,
motivațională, social, dar și comportamentală. Trebuind dezvoltate atât de multe fațete ale vieții elevilor,
necesitatea apariției unui parteneriat între familie și școală este justificată din plin.
Copiii au nevoie să se formeze ca și personalități capabile de adaptare în societatea actuală, aflată în
continuă mișcare și transformare. Parteneriatul dintre cele două părți se face în interesul copilului, având la
bază principii metodologice recomandate de specialiști, cum ar fi:
- cooperarea;
- colaborarea;
- implicarea;
- pragmatismul;
- optimizarea.
La noi în țară, pentru a se clarifica așteptările statului în ceea ce privește educația școlară, la începutul
ciclului primar este încheiat un contract de parteneriat între școală și părinții copilului, în care sunt
prezentate succinct drepturile și obligațiile fiecărei părți implicate în procesul educațional. Modul în care
sunt îndeplinite cerințele educaționale depinde în mare măsură de metodele concrete de implicare,
colaborare, cooperare dintre cadrele didactice și părinți.
Din proprie experiență, consider că, în primul an de studiu (clasa pregătitoare), interesul părinților
este foarte ridicat în ceea ce privește activitatea școlară a copiilor. De cealaltă parte, cadrul didactic are
nevoie de cât mai multe informații despre copil, pentru a-i facilita acestuia adaptarea la normele și cerințele
școlare. Pe lângă ședințele lunare, în care se discută problemele generale ale clasei, ora săptămânală de
consiliere este ocazia perfectă de întărire a legăturii necesare formării și dezvoltării unui parteneriat benefic.
Activitățile desfășurate cu ocazia sărbătorilor (Crăciun, Paște, 1 Decembrie etc. ), spectacolele,
excursiile, 100 de zile de școală, zilele de naștere, voluntariatul etc., permit cadrelor didactice să îi integreze
pe părinți în viața școlară a copiilor lor, să le ofere încredere acestora și să cunoască persoana care, alături
de dânșii, vor modela tot ceea ce au mai drag: copiii.
„Ca să reușești în viață, alături de studii și diplome, îți trebuie școala vieții”(Victor Duță). Așadar,
succesul în educația unui copil apare dacă se dezvoltă relații armonioase, respectuoase, pozitive, între
principalii parteneri responsabili: școala și familia.

318
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

PROF. ÎNV. PREȘC. OBREJA MAGDALENA

GPN CAPU CÂMPULUI, JUD. SUCEAVA
,, Copiii spun ceea ce aud și fac ceea ce văd. Părinții se pot vedea în copiii lor, ca într-o oglindă,
pe ei înșiși!”( Jurnalul unei mame)

Un vechi proverb englezesc spune: ,, Politețea nu costă nimic și cumpără orice!”. Felul în care ne
prezentăm, cum vorbim, cum reacționăm în toate împrejurările, ne dezvăluie mentalitatea, educația, cultura,
caracterul.
Deseori, un gest considerat nepotrivit în comportamentul unei persoane, determină folosirea
expresiei „îi lipsesc cei şapte ani de acasă“ Dar, ce se înţelege de fapt, prin această expresie „îi lipsesc cei
şapte ani de acasă“? Care este rolul acestei perioade de formare, până la 7 ani, în viaţa noastră de mai târziu?
Cei 7 ani de acasă reprezintă oglinda educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
existenței lor. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Așa cum procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă
a copilului, ca un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare etapă de
dezvoltare din viaţa acestuia.
Primele elemente ale comportamentului civilizat şi de bună creştere sunt oferite copiilor în familie
prin purtarea părinţilor şi mai apoi prin sfaturi şi educaţie. Treptat, cei mici vor deprinde reguli de bună
purtare şi mai apoi bunele maniere atât de necesare convieţuirii în societate, puterea exemplului personal
al părinţilor în însușirea unui omportament civilizat, fiind esenţială în primii ani de viaţă ai copilului.
Cei 7 ani de-acasă sunt cheia către succesul social al copilului. Educaţia acestuia constă în ceea ce el
trăieşte în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor, care-i vor servi de model, şi mesajul din spatele frazelor
care i se spun. Că aceștia trebuie să înveţe cum să se comporte cu ceilalţi, este răspunderea părinților, de a-
i obişnui de mici cu bunele maniere.
Pentru că primii șapte ani sunt esențiali în formarea caracterului său, copilul trebuie ajutat să deprindă
obiceiuri sănătoase și maniere elegante. Micuțul învață care sunt principiile și valorile după care va trebui
să se ghideze în viață, în situații dintre cele mai diverse, descoperă cum sa aibă grijă de corpul și de lucrurile
lui, ce este recomandat să mănânce, cum să își ajute părinții și cum să se bucure de încrederea și aprecierea
oamenilor cu care interacționează.
Tot ceea ce se omite sau se greşeşte acum în educaţie este în dauna copilului. Completarea lipsurilor
educative ale primilor ani este posibilă, dar se va face mult mai anevoios, într-un moment în care copilul
trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el.
Bunele maniere sunt cartea noastră de vizită. Felul în care ne comportăm are o puternică influență
asupra relațiilor cu familia, prietenii, colegii, și, în cele din urmă, de acest lucru depinde dacă avem sau nu
succes în viață. Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil
în prezenţa celorlalţi decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de
a-l obişnui cu bunele maniere este să fim noi, părinţii, un bun model pentru ei, începând prin a-i învăța
lucruri simple încă de la vârstă fragedă: să salute, să spună „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”.
Dacă în trecut se punea mare preţ pe politeţe, acum părinţii sunt sfătuiţi să-şi înveţe copiii să-şi asume
responsabilităţi. Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte dintre
abilităţile pe care un copil trebuie să şi le însuşească în cei 7 ani de acasă, părinţii fiind adevărate modele.
Dacă micuţii sunt crescuţi de bone sau bunici, comportamentul acestora trebuie să coincidă cu al părinţilor,
în caz contrar, copiii riscând să fie bulversaţi şi să testeze diverse atitudini în funcţie de conjunctură.
Dacă, cu 30-40 de ani în urmă se punea preţ pe regulile de politeţe, astăzi sunt valorizate vigilenţa şi
iniţiativele. Educaţia primită în prezent de copii în cei 7 ani de acasă diferă de cea primită acum 30 de ani,
și psihologii susţin că este o evoluţie firească şi o adaptare la contextul sociocultural. Astăzi, „valorile s-au
schimbat; sunt valorizate vigilenţa şi iniţiativele. Acum e important să fii primul pentru că resursele sunt
limitate“, explică psihologul Bogdana Bursuc.

319
 De asemenea libera exprimare este un comportament mult încurajat în prezent. Copilul, are acces la
o cantitate mai mare de informaţie, și gradul de socializare este la fel de mare. În primii 7 ani de viaţă,
copilul ar trebui să-şi însuşească o serie de abilităţi sociale şi emoţionale. Abilităţile sociale presupun ca
micuţii să înveţe să-și ajute semenii fără să aştepte recompensă, să-i asculte şi să rezolve conflictele într-un
mod pozitiv, fără să se răzbune. În plus, copiii trebuie să înveţe să-şi împartă experienţele şi jucăriile cu
alţii.
La fel de importante sunt şi abilităţile emoţionale. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii cum să-şi
exprime emoţii precum furia sau frica; să-şi exprime furia prin cuvinte de genul «sunt furios» şi apoi să
motiveze. Furia nu trebuie exprimată prin acţiuni; nu se va încuraja copiilor atitudinile nepotrivite, pentru
că atunci când un copil vede că obţine ceva prin faptul că este nepoliticos, că nu cedează locul cuiva sau că
se bagă în faţă la rând, va considera acest comportament ca fiind util pentru nevoile lui.
De asemenea, părinţii trebuie să fie atenţi la nevoile de afecţiune ale copilului. Dacă au nevoie de
atenţie şi nu o primesc atunci când sunt cuminţi, vor începe să fie obraznici pentru a atrage atenţia.
Asumarea responsabilităţilor este bine să înceapă învățându-i pe copii să-şi strângă singuri jucăriile sau
dându-le sarcini simple precum, să ajute la aşezarea mesei.
Copilul nu trebuie însă, ocrotit exagerat. El va fi lăsat sa zburde nestingherit, să se joace, să-și
inventeze jocurile pentru a nu-i stânjeni posibilitățile de formare și împlinire a personalității și pentru a nu-
i îngrădi experiența de viață. Activitatea lui va fi supravegheată dirijat fără însă a-l dădăci la tot pasul.

320
 MANAGEMENTUL COMUNICĂRII ÎN RELAŢIA ŞCOALĂ-FAMILIE

OCHIAN ADRIANA-STELA,
ȘCOALA GIMNAZILĂ NR. 1 DEJ, JUD. CLUJ
În lucrarea Management educațional pentru directorii unităților de învățământ, Mariana Dragomir
precizează faptul că, în relația cu școala, părintele parcurge șapte pași:
a) părintele „învață“ – se informează asupra modului de conducere și organizare a procesului
instructiv-educativ;
b) părintele ajută – sprijină școala în realizarea unor proiecte și activități;
c) părintele devine un suport al imaginii pozitive despre școală – înțelege importanța școlii în
formarea copilului său și are o atitudine pozitivă față de școală;
d) părintele devine o sursă de informație complementară – furnizează dirigintelui sau învățătorului
informații despre comportamentul copilului în familie, despre problemele afective și de sănătate ale
acestuia;
e) părintele devine o sursă educațională – contribuie la educația propriului copil, îl ajută și îl sprijină
în activitatea zilnică de acumulare de cunoștințe;
f) părintele ca profesor – oferă cadre de referință pentru raportarea valorică a copiilor săi;
g) părintele – inițiator al schimbărilor din școală – are dreptul și chiar obligația să solicite adaptarea
școlii la cerințele societății actuale – părintele poate să propună unele schimbări care să contribuie la
dezvoltarea individuală sau colectivă a copilului.
Implicarea familiei în activitatea școlară a copiilor se desfășoară pe două coordonate:
a) relație părinte-copil: controlul frecvenței, al rezultatelor școlare, al temelor, ajutor în îndeplinirea
sarcinilor, suport moral și material;
b) relația familie-școală: contactul direct cu învățătorul sau profesorii clasei sub forma unor reuniuni
de informare a părinților cu privire la documentele privind partea de curriculum (Planul cadru pentru
învățământul obligatoriu, Programele școlare, Ghidurile de evaluare), consultarea părinților la stabilirea
disciplinei opționale, alcătuirea schemelor orare ale clasei și programului extrașcolar al elevilor; activarea
asociativă a părinților prin Comitetul de părinți etc. Pentru ca această colaborare „ideală“ să se realizeze
trebuie să existe voința colaborării și factorii educaționali implicați să se considere parteneri, în adevăratul
sens al cuvântului.
În concluzie, școlile trebuie să planifice și să implementeze programe de parteneriat, pentru a
amplifica implicarea părinților. Scopul educației este de a forma un om cu o gândire liberă, creativ și
sociabil. Un proverb spune: „O vorbă bună rostită la timp înviorează sufletul copilului, precum și ploaia
bună, căzută la timp potrivit, înviorează câmpul“.
Legislațiile și proiectele de reformă educațională ale anilor ’90 au definit în majoritatea țărilor noi
legi referitoare la participarea parentală în sistemele educaționale. Autonomia școlilor și participarea
părinților la gestiunea lor se afla în centrul dezbaterilor și legislațiilor actuale.
S-au identificat trei etape în evoluția relației familie-școală:
1. Etapa școlii autosuficiente, în care școala este considerată o instituție închisă, care nu influențează
mediul familial și nu se lasă influențată de el.
Caracteristicile etapei sunt:
• contactele cu părinții sunt rare, formale;
• părinții acceptă ideea că nu au nimic de văzut despre ceea ce se întâmplă în școală;
• administrația alege școala pentru copii;
• părinții nu participă la consiliile de administrație școlară, asociațiile de părinți nu sunt încurajate;
• formarea profesorilor neglijează relația dintre familie și școală.
2. Etapa de incertitudine profesională în care profesorii încep să recunoască influența factorilor
familiali asupra rezultatelor școlare, dar părinții continuă să creadă că școala este autosuficientă.
Caracteristicile etapei sunt:
· tendința de a crește acuzarea familiei pentru proastele rezultate școlare; administrația școlară are
tendința de a conserva atitudinea din etapa anterioară;
• contactele formale, de rutină cu părinții continuă;

321
 • apar experiențe localizate privind comunicarea cu părinții;
• apar organizațiile voluntare de părinți;
• se constituie consilii de gestiune școlară, în care participarea părinților are un rol minor,
nedecizional;
• formarea profesorilor abordează relația familie-școală ca pe o problemă de importanță secundară.
3. Etapa de dezvoltare a încrederii mutuale: părinții și profesorii descoperă împreună că neîncrederea
este puțin câte puțin înlocuită cu încrederea unora față de alții.
Caracteristicile etapei sunt:
· relația cu familiile este din ce în ce mai încurajată de școală;
• consiliul școlar include reprezentanți ai asociațiilor părinților, cu rol decizional în toate problemele
educaționale;
• organizațiile de părinți sunt acceptate și încurajate în activitatea școlară;
• profesori specializați, consilieri, tratează problemele excepționale ale colaborării cu familiile;
• formarea profesorilor abordează problema relației cu familia, ca una din problemele importante;
• se organizează cursuri pentru profesori și părinți. (Bunescu, G, Alecu, G, Badea, D, 1997, p. 21)
Există două teorii importante privind relația școală-familie:
1. Teoria profesionalismului care consideră ca un element esențial serviciul făcut altora, fără a gândi
la avantaje personale; criteriile acestei teorii sunt: competența, servirea clienților, un cod de etică
profesională;
2. Teoria schimbului care consideră acțiunea umană în funcție de un câștig personal; se consideră
privilegii tradiționale ale profesorilor: un grad de autonomie, un salariu asigurat, o competiție restrânsă.
(Bunescu, G, Alecu, G, Badea, D, 1997, p. 20, apud Macbeth, Al., 1984)
Astăzi sunt foarte clare avantajele aplicării teoriei profesionalismului în școli. O școală modernă și
eficientă nu poate decât să se bazeze pe competența managerului, a profesorilor și a întregului personal și
este foarte atentă la satisfacerea clienților săi.
Complexitatea sporită a societății actuale a dus la diferențierea factorilor educativi, la specializarea
lor. S-ar putea crede că această specializare are drept rezultat, automat, dezvoltarea armonioasă a copilului,
indiferent de calitatea intersectării acțiunilor și măsurilor luate. Lucrurile sunt, totuși, diferite. Considerarea
individuală a acestora nu are relevanță. Efectele generale asupra copilului sunt rezultatul cumulat al
educației din familie, de la școală, al influenței mediului și comunității.
Un Raport asupra relațiilor dintre școală și familie în țările Comunității Europene (Macbeth, Al.,
1984, apud http: //www. 1educat. ro/resurse/ise/educatia_parintilor. html), enumeră patru motive pentru
care școala și familia se străduiesc să stabilească legături între ele:
· părinții sunt juridic responsabili de educația copiilor lor, legislația reflectă astfel libertatea părinților
de a-și crește copiii așa cum doresc; există diferențe între țări privind măsura în care părinții pot alege între
diferitele școli și cursuri pe care să le urmeze copiii lor; măsura în care părinții trebuie consultați de
responsabilii școlari etc.;
· învățamântul nu este decât o parte din educația copilului; o bună parte a educației se petrece în afara
școlii;
• cercetările pun în evidență influența atitudinii parentale asupra rezultatelor școlare ale elevilor, în
special asupra motivațiilor învățării, precum și faptul că unele comportamente ale părinților pot fi favorizate
datorită dialogului cu școala;
• grupurile sociale implicate în instituția școlară, în special părinții și profesorii, au dreptul să
influențeze gestiunea școlară.
Un rol deosebit, atât pentru colaborarea familie-școală și participarea la gestiunea școlii, cât și pentru
educația părinților îl au asociațiile de părinți, a căror finalitate este, în principiu, protecția copilului prin
educație. Se pot deosebi asociațiile de părinți și după scopurile lor, astfel: ca grup de susținere a școlii, în
probleme needucaționale; ca grup de cooperare care consideră educația ca un proces comun în care părinții
și profesorii sunt parteneri, care decid împreună viitoarele programe; ca grup de apărare a intereselor care
consideră că părinții au interese ce trebuie promovate în raport cu interesele altor grupuri.
Sintetizând, putem spune că rolul familiei actuale, privită separat, dar și în contextul parteneriatului
cu școala constă în:
• asigurarea unui climat sigur, propice dezvoltării fizice și emoționale a copilului;
• oferirea unei baze disciplinare (“cei 7 ani de-acasa”);
322
 • asigurarea unei baze de valori solide, pe baza cărora să poată opera și școala;
• extrapolarea în mediul familial a cunoștințelor dobândite la școală;
• crearea unei continuități între cunoștințele acumulate la școală și prin acțiunile întreprinse cu copiii
la nivelul comunității;
• modelarea copiilor în spiritul toleranței, a acceptării diferențelor.
Totodată, rolul școlii în societatea secolului XXI se concretizează în:
• oferirea unui cadru stabil, nediscriminatoriu, nonabuziv de învățare;
• asigurarea unei bune pregătiri prin personal format, specializat;
• stabilirea continuității dintre cunoștințe și aplicarea lor (rolul școlii fiind acela de a pregăti elevii
pentru a se adapta mai bine realității, nu numai unei realități abstracte);
• surprinderea problemelor/dificultăților de învățare/adaptare ale elevilor și acordare de sprijin în
soluționarea lor.
În aceste condiții, nu trebuie să uităm nicio clipă că “Dezvoltarea sistemului școlar multiplică
modelele oferite copilului, constituindu- se în repere pentru familie, și nu în motive de demisie parentală
din rolurile educative.” (Bonchiș, 2011, p. 130)
În aceste condiții, soluțiile care au relevanță pentru înfăptuirea, consolidarea și menținerea pe termen
cât mai lung a unui astfel de parteneriat ar putea fi cele enumerate mai jos:
1. O mai mare implicare a fiecăreia dintre părti - prin asumarea reponsabilităților aferente. Probleme
sunt și vor fi întotdeauna de fiecare parte, însa miza este mare, anume formarea copiilor, și nu ne putem
permite să o plasăm în continuu de la unii la alții.
2. Sporirea transparenței - de obicei, schimburile de informații se fac la nivel restrâns. Doar dacă
luăm în discuție din nou învățământul integrat, este important ca părinții să aibă cunoștință de noile strategii
didactice.
3. Oferirea de modele de implementare a unor astfel de metodologii care au avut succes și asigurarea
perfecționării unor specialiști care să ghideze procesul.
4. Realizarea de parteneriate între școli, pentru schimburi de experiență, precum și de parteneriate
între diferite insituții și școală.
5. Organizarea de lectorate cu părinții, pe diferite teme, atât la nivelul comunitățiiț cât și la nivelul
școlii.
6. Promovarea schimbărilor vizate prin afișe, realizarea de documentare, spoturi etc.
7. Gândirea schimbărilor în pași, cu acordarea unui timp de grație pentru adaptare la noile norme.
8. Asigurarea unei informări solide și transparente, accesul la informație trebuind să fie facil, deschis.
În condițiile respectării acestor deziderate, cu sigurață ca integrarea școlară a copiilor va fi mai facilă
și de mai mare success, iar cei doi parteneri, școala și familia vor culege roadele acestei colaborari.
Important este ca fiecare dintre ei să depuna toate eforturile, dragostea și profesionalismul și să se implice
cu încredere și bune intenții în derularea lui.

BIBLIOGRAFIE
1. Agabrian, Mircea, Millea, Vlad (2005), Parteneriate școală-familie-comunitate. Studiu de caz,
Institutul European, Iași;
2. Baran-Pescaru, A. (2004), Parteneriat în educație: familie-școală-comunitate, Editura Aramis,
București;
3. Bonchiș, Elena, Familia și rolul ei în educarea copilului, Editura Polirom, București, 2011
4. Bunescu, G, Alecu, G, Badea, D, Educația părinților, Strategii și programe, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1997
5. Cucoș, Constantin (2009), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice,
Editura Polirom, Iași;
Sitografie:
1. http: //www.1educat.ro/resurse/ise/educatia_parintilor.html
2. http: //www.psyvolution.ro/342-legatura-scoala-%E2%80%93-fmilie-%E2%80%93-comunitate-
factor-hotarator-in-asigurarea-reusitei-scolare
3. http: //fatitimp.blogspot.ro/2013/01/dezvoltarea-copilului-rolulfamiliei.html)
4. http: //www.asociatia-profesorilor.ro/relatia-scoala-comunitate.html
5. https: //genesis.ro/ro/revista-didactica-genesis
323
 IMPORTANȚA PARTENERIATULUI ȘCOALĂ- FAMILIE

PROF. PT. ÎNV. PRIMAR, LILIANA OLA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 IP, JUD. SĂLAJ
Educația de calitate este rezultatul unui effort colectiv al cadrelor didactice, fiecare contri-buind
individual asupra imaginii de ansamblu a instituției școlare. Responsabilitatea aceasta este în mâinile
noastre, deoarece această imagine pozitivă se crează greu și se poate pierde rapid. Pro-movarea imaginii
positive a institutției școlare se realizează prin activitate susținută și publicarea tuturor reușitelor, Internetul
devenind cel mai utilizat mod de a face accesibile rezultatele și produsele activităților. Cu ajutorul unui site,
a unui email sau a unei platforme, nu doar că putem ține la current părinții cu ce se întâmplă în școală, dar
putem promova activitățile și, implicit, școala în cadrul căreia acestea se desfășoară, mai ales prin proiecte
educative.
Implicarea familiei este o parte importantă pentru calitatea educației, pentru un mediu si- gur de
învățare și de achiziții ale elevilor. Indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinții sunt
parteneri în educația copiilor lor, rezultatele determină performanța elevilor, o mai bună frecventare a școlii,
scăderea fenomenului delincvenței. Toți părinții doresc cea mai bună educație pentru copiii lor, dar mulți
nu știu cum să procedeze. Majoritatea cadrelor didac- tice simt că implicarea părinților este o parte vitală a
succeselor, dar mulți nu știu cum să-i im-plice pe aceștia.
Școlile trebuie să încurajeze și să promoveze implicarea părinților. De modul în care aces-tea știu să-
i încurajeze pe părinți să se implice depinde de participarea sau nu a acestora în acțiu-nile comune cu școala.
Școlile trebuie să conștientizeze părinții să le fie parteneri și să le devină parteneri și să poată lua împreună
decizii cu privire la educația copiilor lor.
Parteneriatul școală- familie, pentru a fi efficient, trebuie să vizeze acțiuni commune ale cadrelor
didactice și părinților, cum ar fi:
- luarea deeciziilor;
- acordarea sprijinului:
- predarea:
- studiul:
- comunicarea.
În ultimii ani se pune accent și pe un angajament clar între părinți și școală, în baza unui Contract
Educațional individual privind educația copilului. Scopul contractului are ca principiu asigurarea condițiilor
optime de derulare a procesului de învățământ, prin implicarea și respon -sabilizarea părților în educația
beneficiarilor direcți ai educație- elevii. Ar trebui să se țină cont de următoarele:
- Școala are responsabilitatea cea mai importantă în procesul instructive- educative.
- Părintele este o persoană responsabilăpentru educarea și comportamentul copilului pentru
colaborarea cu școala spre beneficiul copilului.
- Elevul este și el responsabil pentru propria educație.
Contractul Educațional dintre familie și școală se consider ca un sistem de îndatoriri reciproce în
colaborarea părinților cu școala pentru a educa și forma copilul.

BIBLIOGRAFIE:
Agrabian, M. & Milea, V., Parteneriate școală-familie-comunitate, Iași 2005, Institutul European

324
 ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAȚIE
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!

PROF. ITINERANT OLAR ANGELA

CENTRUL ȘCOLAR DE EDUCAȚIE INCLUZIVĂ ”ORIZONT ” ORADEA
STRUCTURĂ C. S. E. I. NR. 1 TILEAGD
Părinții sunt primii educatori din viața copilului, educația primită de aceștia până la șapte ani, fiind
determinată pentru dezvoltarea sa ulterioară, fiind, în primul rând cadrul existenței biofizice al dezvoltării
copilului, principalul obiectiv al familiei trebuie să fie, păstrarea sănătății, creșterea normală și călirea
organismului. Un anumit regim igienico-sanitar necesar dezvoltării fizice armonioase, înseamnă asigurarea
unui program zilnic care btrebuie să respecte orele de somn, activitate, joc, plimbare, masă. Dar copilul nu
are nevoie numai de adăpost, hrană și haine, familia și căminul reprezintă pentru copil ”școala primilor ani”
în care se pun bazele viitoarei sale conștiițe, ale tuturor trăsăturilor care îl vor defini ca om, ca persoană cu
statut social. Creșterea și educația copilului, ceea ce înseamnă ”bun” pentru el, se află într-o dinamică
permanentă de la o cultură la alta de la o perioadă la alta. Părinții trebuie să devină conștienți de influența
pe care o exercită în viața copilului, să cunoască că educația dată propriului copil este diferită de cele
precedente, că societatea viitoare va fi diferită de celelalte, iar copilul trebuie pregătit corespunzător.
Niciun părinte nu-și dorește ca odrasla lor să dea dovadă de proastă creștere, acasă sau în societate.
Și evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial și până la conduita celui mic la școală, pe terenul
de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Începând cu primii ani de viață, copilul preia de la părinți gesturi, atitudini, limbajul, exemple de
comportament pozitive ca: sârguința, cinstea, politețea, sociabilitatea, dispoziția de colaborare. Toate
acestea cer calm, înțelegere, răbdare, dragoste față de copil. Nu frica, nu teama trebuie să-l determine pe
copil să facă fapte bune. Pentru a descoperi binele trebuie să existe un cod de conduită bazat pe egala
respectare atât de copil cât și de părinți.
Acest mediu este cel în care copilul depinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin
imitare decât printr-un comportament conștient, iar vârsta primei copilării este esențială în conturarea și
achiziția normelor unui comportament conștient, iar vârsta primei copilării este esențială în conturarea și
achiziția normelor unui comportament social corect. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât
să confirme și să consolideze normele deja desprinse din familie. Orice experieță de viață, orice relație
afectivă vor fi resimțite în funcție de bazele oferite de familie. Familia reprezintă pentru copil, structura
socio-afectivă de bază, principala structură protectoare absolute necesară existenței lui. Educația este un
proces continu care se desfășoară treptat și care trebuie să țină pasul cu fiecare etapă de dezvoltare din viața
copilului. Tot ceea ce se omite sau se greșește în educație este în dauna copilului. Practica arată că
majoritatea copiilor se adaptează relativ ușor la viața școlară. Totuși există și copii care se adaptează
anevoios, tulburând activitatea clasei prin purtarea lor nepotrivită sau prin neputința lor de a ține pasul cu
ceilalți copii la învățătură. Această situație este în mare măsură rezultatul unor greșeli educative din primii
ani de viață a acestor copii. Este adevărat că nu prea mai există cei șapte ani de acasă, deoarece copiii sunt
incluși în diverse forme educaționale încă de la vârste mult mai fragede rămâne ideea de la baza acestei
expresii: normele de conduită se învăță în familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să
confirme și să consolideze normele deja desprinse din familie.
Familia reprezintă pentru copil, structura socio-afectivă de bază, principala structură protectoare
absolute necesară existenței lui.

325
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „DR. AUREL VLAD” ORĂȘTIE

PROF. CAMELIA-MARIA OLAR
Educația este esențială atât în familie, cât și la școală. Aceasta oferă oportunități de dezvoltare și de
a învăța cum să se comporte în societate. În familie, educația ajută la crearea unei legături între părinți și
copii. În plus, educația ajută copiii să înțeleagă concepte cum ar fi respectul, responsabilitatea și bunătatea.
Acestea sunt abilități esențiale pe care copiii trebuie să le învețe pentru a avea succes în viață.
Familiile ne sporesc încrederea și ne fac să ne simțim iubiți. Ei sunt stâlpii puterii noastre, care nu
cad niciodată, în schimb, ne țin puternici, astfel încât să devenim oameni mai buni. Învățăm valorile
dragostei, respectului, credinței, speranței, grijii, culturilor, eticii, tradițiilor și tot ceea ce ne privește prin
familiile noastre.
Importanța educației în familie și la școală este esențială pentru că ne educă pentru a deveni oameni
responsabili și de succes. Educația primită acasă și la școală ne ajuta să ne dezvoltam abilitățile și
cunoștințele necesare pentru a construi o viață bună și sigură. Educația oferită în familie ne ajuta să ne
dezvoltăm abilitățile sociale și morale, precum și să ne dezvoltăm abilitățile de a ne face prieteni, de a ne
dezvolta relațiile și de a ne face auziți. În plus, educația oferită de părinți ne ajută să ne dezvoltăm principiile
și valorile morale, precum și să ne dezvoltăm abilitățile de a lua decizii bune. La școală, educația ne ajută
să ne dezvoltăm cunoștințele și abilitățile necesare pentru a obține rezultate academice. În plus, educația
oferită la școală ne ajută să ne dezvoltăm abilitățile de comunicare și gândire critică, să ne dezvoltăm
aptitudinile personale și să ne dezvoltăm abilitățile de a lucra în echipă.
Educația este crucială pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor. Ea le oferă cunoștințele și aptitudinile
necesare pentru a se adapta și a se simți bine în societate. Educația în familie și la școală le oferă copiilor o
platformă esențială prin care își pot dezvolta abilitățile și acumula cunoștințe.
La nivel familial, educația poate ajuta copiii să înțeleagă și să se adapteze comportamentelor sociale
și normelor morale. De asemenea, este esențială pentru dezvoltarea unor relații sănătoase și empatice cu
membrii familiei, inclusiv cu părinții. La școală, educația completează ceea ce copiii învață acasă. Aceștia
învață cunoștințe și abilități noi, precum și abilități de comunicare și de socializare. Acestea îi ajută să se
dezvolte ca persoane, să se adapteze mediului și să devină membri activi ai comunității. Învățarea la școală
le oferă copiilor instrumentele necesare pentru a face față provocărilor vieții și pentru a se bucura de
succesul viitor. Educația joacă un rol vital în dezvoltarea copiilor. Ea ii ajută să se dezvolte emoțional și
intelectual, să se adapteze mediului și să devină membri responsabili ai societății. Educația în familie și la
școală sunt esențiale pentru dezvoltarea copiilor și formarea lor ca adulți responsabili și activi.
În concluzie, educația primită în familie și la școală joacă un rol esențial în dezvoltarea noastră ca
persoane, deoarece ne ajută să ne dezvoltăm și să ne pregătim pentru viață.

326
 DISCIPLINAREA POZITIVĂ- METODĂ DE ÎNVĂȚARE

PROF. ÎNV. PRIMAR OLTEAN TEODORA- CRISTINA

ȘC. GIMN. ,,ALEXANDRU CEUȘIANU”, REGHIN, MUREȘ
Sintagma de disciplinare pozitivă este folosită cu precădere de psihologia școlară și educațională
pentru a defini pricipiile și metodele prin care orice adult poate să-l învețe și să mențină la copil compor-
tamente dezirabile, dar și să reducă sau chiar să elimine comportamente nedorite, problematice. Practic,
prin disciplinare pozitivă nu ne referim la metode coercitive, de folosire a autorității sau de supunere a
copilului la regulile impuse de adult, ci la un proces de învățare și de control comportamental. Pe scurt,
înlocuim pedeapsa, care oricum este puțin eficientă și pe termen scurt, cu metode de educare eficiente,
adică disciplinăm pozitiv.
Beneficiile unui asemenea demers sunt nenumărate și pe termen lung, deoarece îl ajută pe copil să
învețe, să crească și să se dezvolte într-un mod echilibrat și sănătos din punct de vedere comportamental,
emoțional și social. Odată ce familia deține și stăpânește aceste metode de educare, rezultatele nu vor înceta
să apară. Copilul va învăța să-și asume responsabilitatea propriului comportament și va cunoaște ce
înseamnă autocontrolul și autodisciplina.
Unul dintre principiile de bază ale învățării unor metode eficiente de disciplinare este faptul că adultul
trebuie să se concentreze pe comportament și nu pe copil. Putem astfel să înlocuim afirmația,, ești copil
rău”, de altfel foarte des întâlnită, cu descrierea exactă și specifică a comportamentului indezirabil, de
exemplu ,,mă deranjează faptul că strigi în magazin”, ,,mă deranjează faptul că vorbești în timpul orei și nu
ești atent”.
Un alt principiu al disciplinării este acela de a-l ajuta pe adult să creeze contexte și oportunități de
învățare de către copil a comportamentelor dezirabile, positive. După cum știm, copilul dobândește pe
parcursul evoluției sale comportamente pe care le învață prin observarea celor din jur, iar apoi prin imitarea
acestora. Acțiunile sociale, cum ar fi integrarea într-un grup, respectarea unor norme sau rezolvarea unor
conflicte, se bazează pe același proces de educare ghidat, prin repetiție și prin oferirea de întăriri. Acesta
este cel de-al treilea principiu de bază al disciplinării positive, și anume focalizarea pe aspectele positive
ale unui comportament. Oferind permanent explicații verbale copilului cu ce anume a făcut bine, nu facem
altceva decât să întărim acel comportament și să recompensăm copilul, prin dezvoltarea încrederii în sine.
Educarea pozitivă este instrumental cel mai valoros, atât al unui părinte în disciplinarea propriului
copil, cât și al unui dascăl în disciplinarea elevilor. În acest scop există materiale cu sfaturi practice pentru
părinți și cărți de specialitate pentru profesori.
Pentru valorificarea optimă a tehnicilor se recomandă participarea părinților la sesiuni structurate de
training sub supervizarea specialiștilor în psihologia copilului, precum și înscrierea cadrelor didactice la
programe de formare continuă.
Calitatea educaţiei şi succesul şcolar necesită abordarea de strategii și practici variate privind relaţiile
de colaborare dintre şcoală, familie şi comunitate. Unitatea școlară, centrată pe elevi și, totodată,
responsabilă pentru educaţia formală a copiilor/ elevilor, trebuie să aibă în vedere crearea unor astfel de
parteneriate, pentru a ajuta elevii să aibă succes la şcoală şi mai târziu, în viaţă. Atunci când părinţii, elevii
şi ceilalţi membrii ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor
o comunitate de suport care începe să funcţioneze.

327
 ACTIVITĂȚILE EXTRACURRICULARE
-MIJLOC DE CUNOAȘTERE A COMUNITĂȚII

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR OLTEANU ELENA MĂDĂLINA,

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,ANDREI NICOLESCU-PĂCUREŢI", PRAHOVA
STRUCTURĂ: GRĂDINIȚA CU P. N. PĂCUREȚI
În cadrul activităţilor extracurriculare, cu o deosebită influenţă formativă sunt incluse toate formele
de acţiuni care se realizează în afara programului propriu-zis: plimbări, ieşiri în natură, excursii, tabere,
serbări cu diferite ocazii, concursuri între grupele aceleiaşi grădiniţe sau între grădiniţe, parteneriate pe
diferite teme etc.
La vârsta preşcolară, copiii sunt foarte receptivi la ce li se arată cu ajutorul imaginilor sau a
substitutelor (prezenţa concretului în orice tip de activitate este absolut indispensabilă). Rolul educatoarei
(dar şi al familiei) este acela de a oferi în mod gradat şi în acord cu particularităţile de vârstă cunoştinţele
necesare care motivează conduitele şi normele eco-civice, de a crea şi de a organiza activităţi educative
stimulative.
În cadrul activităţilor organizate în mijlocul naturii şi al vieţii sociale, preşcolarii se confruntă cu
realitatea printr-o percepere activă, investigatoare, prin acţiuni directe asupra obiectelor, fenomenelor din
mediul înconjurător, a unor zone geografice şi locuri istorice. Ei dobândesc o mare cantitate de informaţii
despre animale, despre muncă şi viaţa omului în diferite contexte (în funcţie de: mediul rural-urban,
derularea anotimpurilor, meserii etc. ). Îşi formează reprezentări simple despre structura şi condiţiile de
viaţă ale unor plante şi animale, despre legi, obiective ale succesiunii anotimpurilor, despre frumuseţile şi
bogăţiile ţării, despre trecutul istoric al poporului român (chiar dacă e puţin prematur pentru nivelul lor de
dezvoltare intelecuală). În cadrul acţiunilor şi implicit al activităţilor în aer liber, preşcolarii îşi pot forma
sentimentul de respect şi dragoste pentru natură, pentru muncă, om şi realizările sale; copilul care a învăţat
să admire natura, parcul cu florile, să asculte susurul unui izvor, să observe munca depusă de unele insecte
pentru a-şi asigura proviziile, acel copil va deveni prietenul şi protectorul naturii şi un mare admirator al
animalelor, manifestând nemărginită afecţiune faţă de ele.
În realizarea activităţilor extracurriculare, am antrenat cei trei factori implicaţi în actul educaţional:
copiii (prin responsabilităţi asumate atât individual, cât şi în grup), familiile (prin susţinere morală,
financiară şi uneori implicare în organizarea activităţilor), grădiniţa/școală (prin obţinerea avizelor
necesare deplasării, elaborarea strategiilor didactice, realizarea unităţii dintre cei trei factori şi finalizarea
activităţii întreprinse).
Fie că se desfăşoară în sala de grupă, în aer liber sau în alte instituţii (locaţii) o activitate
extracurriculară implică atat respectarea etapelor de proiectare, organizare, desfăşurare, evaluare, cât şi
diseminarea rezultatelor ei pozitive.
În realizarea activităţilor extracurriculare am avut în vedere respectarea următoarelor etape:
- planificarea activităţii (stabilirea datei, obţinerea avizelor, anunţarea scopului propus, pregătirea
materialelor necesare etc. );
- în preziua deplasării: enunţarea obiectivelor urmărite, discutarea regulamentelor, anunţarea
programului zilei urmatoare;
- culegerea de informaţii (pe tot parcursul activităţii);
- prelucrarea datelor (sistematizarea);
- notarea observaţiilor (jurnalul de călătorie).
Acest tip de activităţi îi antrenează pe copii în procesul de învăţare, îi apropie de grădiniţă, îi
determină să o îndrăgească. Uneori chiar ei propun, cer, aşteaptă şi se implică în realizarea acestui gen de
activitate.
Desfăşurându-se într-un cadru nou stârnesc interes, produc bucurie, aceste activităţi extracurriculare
facilitează acumularea de cunoştinţe, chiar dacă cer efort suplimentar. Mediul de acţiune fiind deosebit, iar
tehnicile de instruire altele, contribuie la dezvoltarea spiritului de observaţie, îmbunătăţesc memoria vizuală
şi auditivă, formează gândirea operatorie a copilului.

328
 Participarea efectivă şi totală în activitate “angajează” şi copiii timizi, îi temperează pe cei impulsive,
stimulează cutentul de influenţe reciproce, dezvoltă spiritual de cooperare, contribuie la formarea
colectivului de copii.
În cadrul acestor activităţi se supun de bunăvoie regulilor, îşi asumă responsabilităţi, copiii se
autodisciplinează. Cadrul didactic are posibilităţi deosebite şi variate să-şi cunoască copiii, să le influenţeze
dezvoltarea, să realizeze mai uşor şi mai frumos obiectivul principal al învăţământului preşcolar, pregătirea
copilului pentru viaţă.
Activităţile extraşcolare au un larg caracter interdisciplinar, oferind cele mai eficiente şi oportune
modalităţi de valorificare a achiziţiilor dobândite în cadrul procesului instructiv-educativ, favorizând
transferul de cunoştinţe şi dezvoltarea creativităţii, promovând totodată şi aspecte legate de protejarea
mediului înconjurător şi patrimoniului local. Astfel de activităţi oferă numeroase prilejuri de afirmare a
elevilor, de dezvoltare a personalităţii acestora dar şi de ocrotire şi promovare a spaţiului natural şi cultural
în care trăiesc. De asemenea, dezvoltă un comportament motivat, civilizat, cultivă sentimente de preţuire,
toleranţă, caritate şi respect faţă de oameni şi mediul în care trăiesc.
O bogată experienţă didactică ce se acumulează cu fiecare generaţie de dascăli poate oferi numeroase
sugestii şi idei ce pot fi valorificate în practica şcolară. Orice cadru didactic preocupat de optimizarea şi
eficientizarea activităţii sale este interesat de identificarea unor demersuri didactice inedite care au fost
aplicate cu succes, contribuind astfel la sporirea randamentului şcolar al elevilor.

Cernea Maria – “Contribuţia activităţilor extracurriculare la optimizarea procesului de învăţământ, în

învăţământul primar”, Ed. Discipol, 2000, Bucureşti

329
 ROLUL FAMILIEI IN EDUCATIA COPIILOR

PROF. OLTEANU ILEANA ALINA

SC. GIMN,,ELENA FARAGO, JUD. DOLJ
In educarea ,,puiului de om”, parintii, educatorii, scoala si societatea, in general, sunt mijloace
importante de educatie si instructie.
Printre problemele importante ale invatamantului in aceasta etapa de schimbare si modernizare
rapida se gaseste si cea vizand parteneriatul cu alti factori educationali, intre care familia ocupa un loc
privilegiat. Familia, prima scoala a vietii este cea care ofera copiilor primele cunostinte, primele deprinderi
dar si primele modele comportamentale, echivalentul psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului socio-
familial.
Ca prima veriga a sistemului educativ familia are responsabilitati clare si diverse.
Intrebarea care se pune este, daca familia de astazi are timp pentru indeplinirea responsabilitatilor
educative, daca este pregatita sa activeze constant ca un factor educativ.
Realitatea ne-a dovedit ca nu toate familiile sunt dispuse sa-si indeplineasca consecvent
responsabilitatile educative fata de copii, acuzand lipsa de timp, grijile vietii zilnice, minimalizand rolul de
factor educativ. Alte familii, desi doresc sa asigure educatia corespunzatoare copiilor le lipsesc pregatirea
psihopedagogica, experienta.
Factorii care influenteaza azi mediul educativ sunt: noua conceptie care se cristalizeaza asupra
educatiei ca serviciul social si extinderea mass-media(T. V). Parintii trebuie sa-si intareasca fundamentarea
relatiilor pe baza dragostei lor fata de proprii copii si pe dorinta lor ca acestia sa aiba performante si succes
in viata. Aceasta nu se poate realiza daca parintii nu cunosc personalitatea propriului copil. Educatia
copilului este factorul principal care dezvolta personalitatea lui. In educatia copiilor trebuie sa existe intre
parinti intelegere si acord in diferite probleme si de aici decurg normal si celelalte.
In activitatea de educatie in familie un rol important il are,,climatul” care este rezultatul raporturilor
dintre membrii familiei. Aceste raporturi si carcaterul lor pot forma ,,climatul pozitiv”(favorabil) sau
,,climatul negativ”(nefavorabil) educatiei, adica formarea copilului ca cetatean, ca om.
Raporturile dintre parinti si copiii acestora sunt raporturi educative, cu repercursiuni asupra formarii
lor, lucru de care ar trebui sa fie constienti toti parintii. Atitidinile, comportamentul nostru, vorbele noastre,
ale parintilor influenteaza atitudinile, comportamentul si modul de a fi al copiilor.
Voi enumera cateva din posibile atitudini si comportamente ale parintilor si implicatiile lor in
formarea profilului moral al copilului.
*,,Familia severa”-in anumite limite imprima ordine, disciplina, seriozitate, asigura unitate si
echilibrul familiei. Severitatea este necesara in raporturile educationale din familie, dar cu masura. Ce s-ar
intampla in cazul in care parintii aplica copiilor pentru orice abatere pedepse corporale? Atunci copilul
creste timorat cu gandul pedepsei, ascunde greselile facute, simte nevoia sa minta, se indeparteaza afectiv
si efectiv de parinti si isi cauta intelegerea si afectivitatea in alta parte. Asa se nasc,,gastile “ si ,,bandele”
de minori. Mai grava este situatia cand parintii sunt impartiti in ,,tabere”: unul sever si unul indulgent.
Astfel se formeaza viitorul demagog, viitorul ipocrit, trasaturi de personaliate pe care nu si le doreste nici
un parinte pentru copilul sau.
*,,Familia permisiva” sta la polul opus al familiei severe, are un climat de ,,puf”. Asemenea copil va
fi neajutorat, un egoist, un meschin, caci in familie ii este permis orice, el are numai drepturi, in timp ce
parintii, doar datorii. Un asemenea copil se adapteaza si se incadreaza cu mari dificultati in colectivele de
scoala sau mai tarziu la locul de munca.
*,,Familia rigida” prejudiciaza maturizarea copiilor, generand lipsa de incredere in sine, teama de
nereusita si sanctiune. Invatatorul trebuie sa intervina, dupa ce cunoaste situatia reala, prin vizite la
domiciliu, discutii cu parintii (in particular, nu in sedinte) sugerandu-le cu discrete, tact si calm in ce mod
si sub ce forma se poate atenua si echilibra severitatea. Invatatorul trebuie sa fie postura sfatuitorului si nu
a judecatorului.
*,,Familia libertina” creeaza o atmosfera lejera, prezentand riscul de a intarzia sau impedica
maturizarea sociala a copiilor datorita preocuparii excesive a unui parinte sau a ambilor pentru ei insisi.

330
Invatatorul trebuie sa intervina pentru a dezvolta siguranta de sine in sensul obtinerii unor rezultate bune la
invatatura, capacitatea de decizie, spiritul de independenta. Punerea ferma in garda a parintilor in legatura
cu pericolul evolutiei nefavorabile a copiilor este posibila si necesara.
Parintii trebuie sa inteleaga bine relatie dintre fapta si masura ei educationala. In climatul educational
sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea si blandetea, afectivitatea si sobrietatea, larghetea si
strictetea) toate insa cu masura si la timp, orice exces fiind pagubitor in sfera formarii umane.
Un proverb spune: ,,O vorba buna rostita la timp, invioreaza sufletul copilului, precum si ploaia
buna, cazuta la timp potrivit, invioreaza campul”

BIBLIOGRAFIE: Colectia revistelor,,Tribuna Invatamantului, anii 2004-2005

331
 ȘCOALA ȘI FAMILIA – FACTORI DETERMINANȚI AI EDUCAȚIEI

PROF. ÎNV. PRIMAR, OMILESCU MIRELA-COSMINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”AUREL VLAICU” ARAD
Copilul își trăiește primele experiențe de viață în familie, alături toți ceilalți membri ai acesteia. Pe
parcursul vieții, va interacționa cu alte grupuri sociale, fiecare având un grad de influență mai mică sau mai
mare în dezvoltarea și formarea acestuia ca individ. Familia, alături de mediul școlar, este cel mai important
grup pentru copil, influențând și modelând caracterul acestuia încă de timpuriu. Între factorii educaţiei,
familia a fost şi este considerată un element primordial deoarece, în ordinea firească a
lucrurilor, în acest mediu sunt puse bazele educaţiei.
Modul în care este învățat copilul să se comporte cu ceilalți, să socializeze, să își exprime
sentimentele, trăirile, în special emoțiile negative și frustrările, constituie temelia pe care se vor sedimenta
ulterior și celelalte elemente care vor contribui la formarea lui ca ființă socială. Iar acest fundament începe
să se creioneze în interiorul familiei.
Cea mai bună modalitate de a educa un copil în mediul familial o constituie exemplul personal al
fiecarui membru, proces derulat zilnic și care începe încă de la o vârstă fragedă. Familia este cea care oferă
primele modele comportamentale, creează primele obișnuințe și deprinderi. Familia crează o anumită
matrice existențială, un stil comportamental care se imprimă asupra întregii evoluții a individului și care va
genera reziliența la schimbările ulterioare.
Un copil educat, în sensul de copil manierat, cuviincios, politicos, va gestiona cu succes relațiile
sociale și se va simți mai confortabil în mediul relațional în comparație cu unul căruia îi lipsesc aceste
calități. Părinții trebuie să conștientizeze permanent influența majoră pe care o exercită asupra copilului, să
fie convinși că educația începe și se continuă în familie și că, odată cu intrarea copilului în sistemul de
învățământ, rolul familiei nu se încheie ci continuă în paralel cu cel al școlii.
Grădinița, și ulterior școala, vin să completeze acest proces educativ început în famile. Astfel, este
necesară dezvoltarea și armonizarea unor parteneriate familie - mediu educațional, acestea având influențe
benefice asupra personalității copilului, în ansamblul ei. Dezvoltarea și menținerea acestor parteneriate nu
sunt întotdeauna ușoare, presupunând uneori eforturi din partea membrilor implicați, însă cu dedicare,
interes și implicare activă și permanentă din partea tuturor, rezultatele obținute vor fi semnificative și în
beneficiul copilului.
Este necesar ca părinții să-și gestioneze eficient timpul petrecut în preajma copiilor, deoarece în cei
„șapte ani de acasă” se formează deprinderi fundamentale absolut necesare și utile în formarea copilului ca
ființă socială complexă, capabilă de adaptare la o societate aflată într-o evoluție continuă și din ce în ce mai
rapidă.
În concluzie, educația copiilor se realizează atât prin intermediul procesului instructiv-educativ în
grădiniță și școală, cât și în familie.

Surse bibliografice:
• Cucoş, Constantin, Timp şi temporalitate în educaţie. Elemente pentru un management al timpului
şcolar, Iaşi, Editura Polirom, 2002;
• Sălăvăstru, Dorina, Psihologia educației, Iași, Editura Polirom, 2004;
• https: //edict. ro/familia-si-scoala-parteneri-in-educatia-copilului/

332
 CUM AJUTĂM COPIII SĂ ÎNVEŢE

ONACI ANA – MARIANA

LICEUL DE ARTĂ ”IOAN SIMA” ZALĂU
Acestă întrebare mi-a fost adresată de-a lungul anilor de părinţi interesaţi de soarta copiilor lor.
Aceeaşi întrebare mi-am pus-o şi eu atunci când copiii mei au ajuns şcolari. Am selectat câteva idei care
sper sa fie de ajutor părinţilor şi colegilor mei, care sunt şi ei părinţi.
1) Respectaţi-le alegerile în materie de lectură şi în orice altceva îi interesează, chiar dacă este
vorba despre muzică rock sau sporturi violente! Cea mai mare greşeală a părinţilor este aceea de a privi
cu dispreţ alegerea făcută de copii în materie de cărţi. În cazul în care copiii nu ţin seama de recomandările
părinţilor, poate o bunică sau o mătuşă preferată vor avea mai mult succes; rugaţi-le să le ofere în dar
copiilor diverse cărţi. Abonaţi-i la o revistă care este interesantă în opinia lor.
2) Urmăriţi modul lor de a învăţa! Majoritatea copiilor învaţă într-un mod combinat, dar au una
sau două preferinţe. Unii sunt concreţi, alţii învaţă scriind, unii spun cu voce tare ceea ce învaţă. Am
observat copii care jucându-se ”De-a şcoala” învăţau foarte bine adunarea şi scăderea numerelor până la
20; am cunoscut elevi care au învăţat tabla înmulţirii cântând sau pe degete. Ca părinte, trebuie să observaţi
stilul în care învaţă şi să-l încurajaţi.
3) Întrebaţi-l ce anume învaţă! Se poate să fi uitat (sau poate n-aţi învăţat niciodată) multe subiecte
pe care le studiază copilul dumneavoastră. Manifestaţi interes faţă de lucrările pe care le aduce acasă. Dacă
un copil vede că daţi importanţă acestor lucruri, ele vor deveni importante şi pentru el. Arătându-vă interesul
faţă de ideile şi întrebările lui, îi puteţi transmie entuziasmul pentru învăţătură. Astfel de conversaţii le
puteţi purta la ora mesei, în timp ce spălaţi vase, la o plimbare, în drum spre şcoală, înainte de culcare.
Încurajaţi conversaţia folosind întrebări solicitante, la care să nu aşteptaţi răspunsul monosilabic: ,,Da’’,
,,Nu’’, ,,Bun’’. De exemplu: ”Această carte este una dintre preferatele tale? Ce are special?”. La fel de
important este adresarea unei întrebări corecte, ascultarea răspunsului complet fără a-i întrerupe, argumenta
sau judeca ceea ce spun. Când procedăm astfel, le dăm încredere, le întărim respectul faţă de ei înşişi şi îi
învăţăm să gândească. În plus, dacă le daţi timp destul să-şi exprime gândurile vor fi mult mai încrezători
să o facă şi în clasă.
4) Fiţi dumneavoastră înşivă elev! Dacă copilul vă vede descoperind ceva nou, o carte sau o reţetă,
va dobândi şi el această capacitate. Dacă vă pune o întrebare şi nu cunoaşteţi răspunsul, faceţi-vă timp să îl
găsiţi. Pe de altă parte, dacă dumneavoastră încercaţi ceva nou şi consideraţi că e dificil, lăsaţi-l să vadă că
treceţi cu calm pentru momente de frustrare. Învăţaţi cu copilul dumneavoastră ceva nou: luaţi lecţii de
patinaj, de desen, de tenis şi vă veţi aminti cum este să fii începător şi să te lupţi cu ceva nou.
5) Şi lectura unui ziar sau reviste este interesantă! Părinţii tind să considere că lectura ziarelor sau
revistelor este o activitate destinată adulţilor. Dimpotrivă, articolele din ziare sau reviste pot oferi o bază de
discuţii asupra evenimentelor curente şi le dă copiilor şansa să-şi formeze propria opinie despre ceea ce se
întâmplă. Pe măsură ce copilul răsfoieşte ziarul, citiţi împreună despre lansarea unei rachete, o campanie
de curăţare a naturii, progresele echipei favorite de fotbal, etc. Scoateţi articolele pe care credeţi că copilul
le va găsi interesante şi puneţi-le pe biroul lui.
6) Amintiţi-vă de importanţa jocului! Jocul reprezintă pentru copii munca. Atunci când copii
discută ce şi unde să se joace sau pun la punct regulile unui joc, ei aplică efectiv toate elementele necesare
pentru a învăţa: pun întrebări, cer un sfat, dau ajutor, îşi argumentează punctul de vedere. Dezvoltarea
socială a unui copil are un efect puternic asupra progresului lui la învăţătură. Copiii care se joacă, care sunt
relaxaţi şi nestânjeniţi, care pot avea încredere în alţi oameni şi stabilesc legături cu ei, se vor integra mai
uşor în clasă şi vor învăţa.
7) Iubirea nu este un obiect de târguială! Atunci când un copil face un lucru groaznic acasă sau la
şcoală, şi cu toţii ştim că ei fac lucruri groaznice, este important să spuneţi: ”Ceea ce ai făcut nu este bine,
dar eu tot te iubesc”. Ca părinte, trebuie să le oferiţi copiilor sprijin solid, neclintit, în aşa fel încât să fie
pregătiţi pentru a lupta cu o lume dificilă. Copiii trebuie să aibă posibilitatea să vă spună: ”Am o problemă.
Mă poţi ajuta?”. Dacă nu sunt ajutaţi, sunt supuşi eşecului sau riscă să înţeleagă greşit o competiţie atunci
când aceasta devine dură. Petreceţi cât mai mult timp cu copilul dumneavoastră şi ajutaţi-l să capete

333
încredere în el însuşi. Adesea îi învăţăm că este importantă capacitatea lor de a învăţa, dar omitem să le
vorbim despre trudă şi speranţă. Copiii vor căpăta mai multă încredere în capacitatea lor de a duce la bun
sfârşit o trebă începută, dacă îi veţi sprijini mult şi îi veţi încuraja să lucreze şi cu mai multă sârguinţă.
8) Rezervaţi-vă timp reparaţiilor! Copiii, în special preşcolarii şi şcolarii mici, sunt fascinaţi de
mecanica obiectelor, de ceea ce se întâmplă în jurul lor zilnic. Folosiţi această curiozitate naturală şi
învăţaţi-i o lecţie preţioasă. Desfaceţi un obiect şi arătaţi-le cum funcţionează. Puteţi să le arătaţi, pur şi
simplu, o jucărie stricată, obiecte casnice de valoare mică. Sau mergeţi în grădină şi arătaţi-le o floare, o
ghindă, un cuib de păsărele şi descoperiţi cum apar pe lume.
9) Limitaţi orele de şedere în faţa televizorului, telefonului sau calculatorului! Copiii care petrec
multe ore în faţa ecranului îşi folosesc mai puţin imaginaţia în cadrul jocurilor. Dacă nu stau mult timp în
faţa televizorului, telefonului sau a calculatorului, pot găsi altceva care să le stârnească curiozitatea, cum ar
fi o carte, un sport.
10) Nu lăsaţi educaţia numai pe seama sistemului educaţional! Întrebaţi-vă copilul ce a făcut la
şcoală în fiecare zi. Ascultaţi cu atenţie ce vă spune. Sărbătoriţi rezultatele bune. Fiţi alături de el şi
încurajaţi-l când are un eşec. Vorbiţi-i despre opţiunile pe care le poate avea şi puneţi accent pe calităţile
lui. Este important pentru copil să ştie că părinţii îşi pun mari speranţe îl el. Obiectivele înalte, greu de atins,
îi dă o imagine asupra viitorului. Fiţi activi în cadrul activităţilor iniţiate de şcoală. Deveniţi partenerul
profesorului în educarea copilului dumneavoastră. Un copil este cu atât mai bun la şcoală cu cât părintele
se implică mai multe în activitatea lui. Aşa cum le spuneam şi elevilor mei, părinţii nu intră în viitor, ci
creează viitorul, cu multă trudă. Ceea ce înseamnă că profesorul trebuie să predea, elevul trebuie să înveţe,
iar părinţii trebuie să îşi manifeste interesul activ faţă de ceea ce învaţă copiii lor, faţă de întreaga lor
activitate.

Bibliografie
1. Ancuţa, P. - Introducere în psihologie, Timişoara, Editura ,,Excelsior’’, 2000
2. ***-Revista Interferenţe Didactice, NR. 3, Bacău, Editura Corgal Press, 2008

334
 ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAȚIA COPILULUI

PROF. ONIȘOR ANDREA

LICEUL TEORETIC „SAMUIL MICU”
SĂRMAȘU, JUDEȚUL MUREȘ
Educaţia trebuie să se manifeste în permanenţă ca o acţiune unitară, coerentă, iar implicarea acestui
deziderat rezidă în strânsă legătură dintre familie şi mediul educaţional. Acest lucru impune ca părinţii să
fie parteneri egali în educaţia copilului. În condiţiile unei atmosfere familiale echilibrate şi prielnice
dezvoltării copilului, familia este în primul rând cadrul existenţei biofizice, al acestei dezvoltări. Un anumit
regim igienico – sanitar necesar dezvoltării fizice sănătoase şi armonioase înseamnă asigurarea unui
program al zilei care să respecte ore de somn, alimentare, activităţi, joc, plimbări.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influenţează şi
modelează persoana umana. Unii merg chiar mai departe şi susţin că acţiunea ei asupra persoanei e atât de
mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale. Aceasta este cu deosebire cazul cercetărilor care
vin dinspre psihanaliza, psihologia socială şi sociologie susţinând că familia este: adevăratul laborator de
formare a persoanei.
Pentru a putea descoperi „binele” care mai târziu va deveni „principialitate, cinste, spirit de a-ţi ajuta
aproapele, criterii de evaluare a comportării” este necesar ca în grupul familial să existe un cod de conduită
bazat pe o egală respectare a normelor atât de către copii, cât şi de către părinţi. Respectiv, cerând copiilor
să acţioneze într-un anumit mod, părinţii să constituie modelul şi imboldul în acea direcţie şi nu factor
derutant. Mobilizarea progresivă a efortului pentru a săvârşi fapte bune, de laudă, crearea sistematică a unor
condiţii favorabile dezvăluirii întregului potenţial spiritual reprezintă însăşi logica pedagogică în munca cu
preşcolarii. Participarea efectivă a părinţilor la necazurile copiilor, la evenimentele din viaţa acestora, le
dau liniştea şi siguranţa.
Importantă pentru formarea copilului în sensul cultivării şi promovării adevărului este consecvenţa
între vorba şi fapta adultului, între cele teoretizate şi cele ce-i pot fi concret demonstrate. Aceluiaşi cadru
educaţional de familie îi sunt proprii şi cultivarea dragostei faţă de frumos, privită ca un aspect al pregătirii
bunului gust al copilului faţă de îmbrăcăminte, de ţinuta fizică, de cadru al locuinţei, precum şi ca frumuseţe
în comportare, în relaţiile cu cei din jur.
Familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul
va obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare,
asigurându-i copilului cele necesare studiului. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de
comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,,cei şapte ani
de acasă’’. Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc
decât dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Se întâmplă totuşi
ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai
ceea ce are nevoie copilul în acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei,
renunţarea la intervenţii din partea părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie. Între familie şi şcoală trebuie să
existe o permanentă colaborare care se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi consultatii cu părinţii.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul şi şcolarul.
Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează şi-l
pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l
ajute.

Bibliografie
1. Giovanni Gentile, The Reform of Education, Forgotten Books, London, July 21, 2012;
2. John Locke, Some Thoughts Concerning Education and of the Conduct of the Understanding,,
October 1, 1996;
3. M. GOLU, Dinamica personalitatii, Ed. Geneze Bucuresti 1993.
4. R. VINCENT, Cunoașterea copilului, EDP Bucuresti 1972.
335
 EFECTELE PLECĂRII PĂRINȚILOR ASUPRA COPIILOR RĂMAȘI ÎN
ROMÂNIA

ONOFREI CORNELIA
Studiul ”Efectele plecării părinților asupra copiilor rămași în România” își propune să aducă în atenția
tuturor efectele pe care fenomenul le are asupra dezoltării armonioase a copilului.
Fenomenul migrației este unul dintre cele mai actuale fenomene cu care se confruntă atât țara noastră
cât și lumea întreagă. Fiind singura cale de a scăpa de sărăcie sau de a putea obține un câștig mai mare, tot
mai mulți români aleg să părăsească țara pentru a-și căuta un loc de muncă în străinătate. Potrivit studiilor,
persoanele care decid să migreze au vârsta cuprinsă între 20 și 39 de ani. Dintre aceste persoane, majoritatea
au deja întemeiată o familie și chiar copii. Ei decid să îi lase pe cei mici cu unul dintre părinți, în grija
bunicilor sau a rudelor.
Prin acest studiu, am dorit să identificăm care sunt efectele pe care migrația părinților le are asupra
copiilor lăsați singuri acasă. Pentru aceasta am folosit ca intrument al cercetării chestionarul care a fost
aplicat pe un număr de 120 de copii cu vârsta cuprinsă între 11 și 13 ani. Dintre aceștia, aproximativ 60%
au menționat că au unul sau ambii părinți plecați peste hotarele țării.
În urma analizelor realizate cu ajutorul programului IBM SPSS, am identificat dacă fenomenul
migrației are efecte asupra copiilor. Datorită corelațiilor și aplicării testului pentru eșantioane independente
am constatat că există diferențe între copiii cu părinții plecați în străinătate și cei care au ambii părinți lângă
ei. Efectele provocate de acest fenomen țin de efectele psihice. Chiar dacă uneori situația financiară se
îmbunățește, copilul este lipsit de sprijinul părinților, de susținerea emoțională și de afectivitate. Lipsa
tuturor acestor lucruri are un efect și asupra rezultatelor școlare.
Prin acest studiu se pune accent pe principalele efecte psihice și anume: anxietate, lipsa afectivității
și susținerea emoțională, suportul social, agresivitate, lipsa încrederii. Familia este cadrul în care copilul
are parte de îngrijire și se poate dezvolta corect. Plecarea în alte țări a unuia sau a ambilor părinți duce la
crearea unor sincope în viața copilului. El este nevoit să se adapteze noii situații și să facă față provocărilor
ieșite în cale.
Consecințele sunt destul de variate și depinde de vârsta copilului dar și de perioada de timp de când
părintele este plecat la muncă în străinătate. El este lipsit de afectivitate, dragostea de părinte fiind de
neînlocuit. Din această cauză, copilul devine izolat, se simte deprimat și comunică din ce în ce mai greu cu
cei din jur. Lipsa atașamentului reprezintă o consecință a fenomenului. Fiind privat de afectivitate, copilul
prezintă un atașament fals, de aceea sentimentele lui față de părinți sunt nesigure și crede că lumea întreagă
este neînțelegătoare și răutăcioasă. El nu poate avea încredere în cei din jur și ajunge să îi iubească foarte
greu, de aceea nu poate stabili relații cu oricine.
Fenomenul migrației aduce după sine și consecințe pozitive legate de situația economică. Familiile
au parte de o situație materială mai bună, iar copiii intră în posesia unor bunuri precum telefoane mobile,
calculator, articole vestimentare la modă și bani. Dincolo de aceste bunuri, copilul suferă de depresie,
anxietate și devine foarte sensibil. Nefiind supravegheat de un părinte, iar rudele sau bunicii neputând să
manifeste autoritate față de copil, el manifestă uneori un comportament agresiv și intră în anturaje
nepotrivite. Poate începe să consume alcool sau droguri, iar în cel mai nefericit caz, ajunge să aibă probleme
cu autoritățile locale.
Conform legii, atunci când părintele ia decizia de a pleca într-o țară străină pentru a-și găsi un loc de
muncă, el trebuie să anunțe autoritățile locale, pentru ca un asistent social să aibă în vedere copiii lăsați
singuri acasă. Această categorie de copii este expusă cel mai ușor riscurilor, de aceea ei ar trebui mereu
supravegheați.
În decursul anului școlar, cadrul didactic are un rol important asupra copilului. Acesta nu doar
transmite informații legate de materiile studiate, ci are rol și în dezvoltarea psihică a elevului. Fiind mai tot
timpul în preajma copiilor, el poate observa cel mai ușor când un elev are o problemă și poate discuta cu
acesta. Învățătoarea înțelege situația specială în care se află elevii ei, de aceea încearcă să le acorde mai
multă atenție stării lor emoționale și să îi ajute să depășească momentele dificile. Atunci când cadrul

336
didactic nu reușește să rezolve singur problema elevului poate apela la un consilier sau poate vorbi cu
adultul în grija căruia se află pentru a putea găsi împreună o rezolvare.
Consider că în fiecare școală ar trebui să existe un program destinat copiilor care au părinții plecați
la muncă în străinătate. De asemenea o colaborare între școală și organele abilitate pentru protecția copilului
ar ajuta la identificarea tuturor copiilor care se află în această situație și la integrarea acestora în programele
stabilite.
Fiecare școală ar trebui să aibă un psiholog, care să asigure consilierea copiilor cu părinții plecați în
străinătate. Este important ca elevii să fie supravegheați și să învețe cum ar putea trece mai ușor peste
trauma provocată de plecarea părinților la muncă. De obicei, unii dintre elevi maschează foarte bine
dificultățile pe care le au și devin retrași. Comunică doar cu persoanele în care au încredere și nu vor să
împărtășească situația prin care trec cu ceilalți din jurul lor. Psihologul trebuie să ofere suport și consultanță
pentru a deveni o persoană de încredere.
La nivelul școlii se pot organiza activități educative și extrașcolare, care să îi implice atât pe copiii
care locuiesc împreună cu părinții lor, cât și pe cei ai căror părinți sunt plecați peste hotare. În cadrul acestor
activități copilul se poate implica, iar fiecare este egal cu celălalt, fără a se crea diferențe. De asemenea
activitățile extrașcolare îl ajută pe copil să își petreacă timpul liber într-un ambient plăcut și relaxant. Se
pot organiza cluburi de lectură, dans și se pot viziona filme împreună. În cadrul activităților extrașcolare se
pot organiza ateliere de creație, în care elevii pot realiza diferite lucrări practice pe care ulterior le pot trimite
părinților în străinătate, sau pot desfășura acțiuni caritabile, învățând astfel să îi ajute și pe alți copii care au
nevoie de un sprijin. Elevii se pot înscrie în competiții sportive cum ar fi cele de fotbal, handbal, competiții
care dezvoltă cooperarea. Copiii se pot implica în activități de dezvoltare a comportamentului prosocial, în
activități de informare și conștientizare pentru a se preveni delicvența juvenilă și traficul de copii.
Participarea la aceste activități îi face pe elevi să își creeze față de școală o atitudine pozitivă.
Participând împreună la aceste activități li se oferă copiilor posibilitatea de a comunica, de a crea
relații, de a se distra, uitând de problemele care îi apasă. Un ajutor potrivit pentru elevi ar fi și implicarea
în activitatea unor centre de zi, în care ei pot să rămână după program pentru a-și rezolva temele și pentru
a putea fi sprijiniți de un profesor coordonator, în învățare. De un real sprijin ar fi un astfel de program
pentru elevii care au rămas în urmă la învățătură și ar avea nevoie de un program de recuperare. Prin aceste
centre se urmărește scăderea abandonului școlar, iar pentru copiii din anii terminali se pot organiza unele
activități de orientare a carierei și de pregătire intensă pentru examenele ce urmează.
Existența acestor activități educative și a centrelor de zi au un impact pozitiv asupra copiilor ai căror
părinți sunt plecați. Motivația și interesul pentru școală crește și astfel copiii își creează o imagine diferită
asupra instituției, găsind un sprijin în fiecare membru al ei.
Pentru a putea preveni efectele provocate de acest fenomen, s-ar putea desfășura campanii de
informare a părinților despre riscurile la care sunt expuși copiii, după plecarea lor în străinătate. Se pot
realiza și servicii de informare și consiliere pentru persoanele în grija cărora rămân copiii, atunci când au
ambii părinți plecați.
În urma acestui studiu e important să conștientizăm care sunt efectele produse de fenomenul migrației
și să învățăm cum i-am putea ajuta pe acei copii care au părinții plecați să depășească această perioadă din
viața lor.
Așadar, scopul principal al acestui studiu a fost acela de a afla care este situația copiilor cu părinții
plecați, dar și impactul pe care fenomenul migrației îl are asupra dezvoltării stării emoționale pozitive a
acestora. Studiul prezintă și câteva propuneri pentru activități educative prin care se dorește reducerea
efectelor psihice produse de acest fenomen care a devenit atât de complex.

337
 IMPORTANȚA COLABORĂRII DINTRE GRĂDINIȚĂ ȘI FAMILIE
- STUDIU DE SPECIALITATE –

PROF. ÎNV. PREȘ. OPREA ANDREEA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ “EMIL ATANASIU” GAROAFA
Idealul educațional constă în formarea și dezvoltarea integrală a personalității din perspectiva
exigențelor culturale, axiologice, social-economice, științifice și politice ale societății democratice pentru
asumarea unui ansamblu de valori necesare propriei dezvoltări, realizării personale și integrării sociale și
profesionale într-o societate a cunoașterii, în contextul valorilor europene și general-umane. După cum bine
se știe, familia reprezintă factorul primordial în educarea unui copil și educația începe în familie, de aceea
legătura dintre gărdiniță și mediul familial va trebui să se întrepătrundă.
La etapa actuală se comunică mult şi la toate nivelurile despre educaţie, în procesul educaţional sunt
antrenaţi diferiţi factori: familia, grădiniţa, şcoala, comunitatea etc. Contribuţia acestora este foarte
valoroasă, însă ponderea cea mai mare a inluenţelor le revine părinţilor, familiei în întregime. Influenţa ei
are o putere considerabil mai mare decât suma influenţelor fiecăruia dintre membrii acesteia.
Familia are un rol esențial în educația copilului. Familia este nucleul în care copilul se formează ca
om. Ea are un rol decisiv în ceea ce privește viitorul social și spiritual al copilului pentru că știm că „există
evenimente care-și pun pecetea asupra mentalității individului” respectiv a copilului.
Comportamentele copiilor se învață prin observarea unor modele în familie sau societate: „ într-o
grădiniță o parte din preșcolari au asistat la un spectacol dat de un actor care tot timpul se comportă violent,
agresând o păpușă mare din plastic. Observându-se copiii în zilele următoare s-a constat că aceștia se
comportau mult mai agresiv cu jucăriile și păpușile lor, în comparație cu ceilalți care nu asistaseră la
spectacolul respectiv. După opt luni, 40% din lotul experimental imitau acte agresive din categoria celor
văzute la spectacol. Rezulta rolul important jucat de exemplul celor din jur. ” Toate acestea îl pot marca
profund, însă copilul va suferi mult mai puțin dacă „simte în el siguranță și dacă are încredere în părinți”.
Dar dacă vede atitudini nepotrivite „la un om în care are multă încredere, la părinți, frați, rudenii,
etc., atunci influența va fi mult mai mare asupra lui. Direcția spre care va merge copilul se trasează încă din
familie, locul unde se va forma idealul său. Acesta se formează din copilărie până la adolescență. Astfel,
„când relațiile dintre părinți au fost armonioase, idealul adolescentului include un model care le aseamănă.”
În cadrul organizat al grădiniţei, copilul nu doar ia parte la o serie de acivităţi specifice
învăţământului preşcolar, ci şi intră în contact cu mediul extern; evenimentul are un caracter predeterminat,
ceea ce-l deosebeşte de numeroşii simuli pe care copilul îi receptează din jur. Frecventarea grădiniţei
favorizează conturarea unui autenic comportament interrelaţional. Structura formală şi informală a grupului
de copii din grădiniţă generează un climat psihosocial în care fiecare copil este, în acelaşi timp, şi actor, şi
spectator. Parteneriatul şcoală–familie în zilele noastre primeşte noi valenţe. Scopul fundamental al acestei
colaborări este integrarea deplină a grădiniţei/şcolii în comunitate. Dacă până în prezent acest parteneriat
grădiniţă–şcoală–familie a fost dezvoltat unilateral, fiind de multe ori considerat „responsabilitatea”
grădiniţei/şcolii, acest lucru trebuie să se schimbe pe viitor.

BIBLIOGRAFIE
1. Cemortan S. Dimensiuni psihopedagogice ale socializării copiilor de vârstă impurie. Chişinău:
IŞE (Tipogr. „Cavaioli”), 2015.
2. Ciofu C. Interacţiunea părinţi–copii. Bucureşi: Editura Medicală Amaltea, 1998.
3. Dolean I. Meseria de părinte. Bucureşi: Editura Aramis, 2002.
4. Pascari V. Mâine vom și şcolari. Pentru educatori, învăţători şi părinţi. Chişinău: Editura Ruxanda,
1998.
5. Socoliuc N., Cojocaru V. Fundamente pentru o şiinţă a educaţiei copiilor de vârstă preşcolară.
Chişinău: Editura Cartea Moldovei, 2005.

338
 « IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA GRĂDINIȚĂ »

PROF. ÎNV. PREȘC. OPREA DANIELA

GRÂDINIȚA NR. 210 BUCUREȘTI, SECTOR 6
Vârsta de aur a copilariei, preșcolaritatea, este acea vârstă cand se fac achiziții psiho-comportamentale
fundamentale, lucru ce influențează în foarte mare măsură nivelul de adaptare și integrare a copilului în
fazele următoare ale evoluției și dezvoltării lui.
Educaţia trebuie să se manifeste în permanenţă ca o acţiune unitară, coerentă, iar implicarea acestui
deziderat rezidă în strânsa legătură dintre familie şi mediul educaţional. Acest lucru impune ca părinţii să
fie parteneri egali în educaţia copilului.
“Meseria” de părinte este grea. În condiţiile unei atmosfere familiale echilibrate şi prielnice dezvol-
tării copilului de vârsta preşcolară, familia este în primul rând cadrul existenţei biofizice, al acestei
dezvoltări. Un anumit regim igienico - sanitar necesar dezvoltării fizice sănătoase şi armonioase înseamnă
asigurarea unui program al zilei care să respecte ore de somn, alimentare, activităţi, joc, plimbări.
De-a lungul timpului petrecut in mijlocul familiei obiectivul principal trebuie să fie păstrarea sănătăţii
fizice, creşterea normală şi mai ales călirea organismului prin mijloace ce trebuie bine cunoscute celor ce
asigura securitatea fizică a copilului.
Un bun dobândit şi mult apreciat, câştigat de către copil în primul rând în familie este comportamentul
moral ca rezultat al unui sistem de cerinţe precise, categorice dublat de un permanent respect pentru copilul
care trebuie să se simtă iubit şi ocrotit.
În accepţiunea cea mai largă a termenului, "copil bun" reprezintă în fapt suma trăsăturilor pozitive
structurate în dinamica comportamentului: sârguinţă, cinste, iniţiativă creatoare, sociabilitate, politeţe,
dispoziţie de colaborare etc., după cum părinte bun înseamnă: răbdare, calm, înţelegere, un fond afectiv
numit în termeni obişnuiţi, dragoste faţă de copil.
Trebuie avute în vedere şi unele circumstanţe particulare, printre care cele mai de seamă sunt
împrejurările concrete ale fiecărei măsuri sau acţiuni cu caracter educativ, considerarea educaţiei ca un
proces neîntrerupt, continuitatea fiindu-i asigurată prin influenţele pe care le exercită coabitarea,
deprinderile, obiceiurile şi întreaga comportare a tuturor membrilor grupului familial. Cultivarea dragostei
de bine, de adevăr are nevoie, mai ales, de acţiune şi nu de verbalism, de activitate şi nu de dialog, de
descoperirea virtuţilor de către copil şi nu de oferire a lor de către părinţi.
Binele ajunge la copilul mic, de cele mai multe ori, sub formula "e bine să faci aşa !" şi - mai ales -
"nu e bine ce faci !". Dar, copilul se întreabă de fiecare dată "de ce nu este bine?". Curent, la această între-
bare părinţii răspund: "nu am timp să discut, aşa am zis, aşa faci, dacă nu faci aşa ai s-o păţeşti ! ".
Apropierea copilului de bine (cu semnificaţia de normă de comportare şi nu de ordin ce trebuie
ascultat) constituie calea spre înţelegerea binelui cu participare şi cu satisfacţiile ce decurg. Interdicţia de a
nu se juca pe stradă sau pe trotuar cu mingea trebuie să fie înlocuită cu măsuri concrete evidente, creându-
se un alt loc, sau oferindu-i prilejul unor jocuri mai captivante cu participarea directă chiar a părinţilor.
Aceluiaşi cadru educaţional de familie îi sunt proprii şi cultivarea dragostei faţă de frumos, privită ca
un aspect al pregătirii bunului gust al copilului faţă de îmbrăcăminte, de ţinuta fizică, de cadru al locuinţei,
precum şi ca frumuseţe în comportare, în relaţiile cu cei din jur. Dragostea de frumos a preşcolarului se va
întâlni peste ani, cu ordinea, cu curăţenia, cu decenţa în înfăţişarea fizică şi cu demnitatea în comportare,
au floarea în ghiveciul căruia toarnă zilnic apa, cu grija de a realiza numai lucruri de bună calitate, sub
aspect fizic, dar şi spiritual.
Familia şi căminul, convieţuirea şi cadrul convieţuirii laolaltă a părinţilor cu copiii lor, reprezintă
şcoala primilor ani ai copilului în care trebuie să primească bazele temeinice ale viitoarei sale conştiinţe,
ale tuturor trăsăturilor care-l vor defini ca om integru în epoca maturităţii sale.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influenţează şi
modelează persoana umana.
Educaţia copiilor se realizează atât prin intermediul procesului instructiv-educativ, cât şi în cadrul
activităţilor extraşcolare, un rol important fiind deţinut de familie. Între factorii educaţiei, familia a fost şi
este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece, în ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe

339
în familie, unde se formează "ceea ce este mai valoros pe lume – omul de caracter" – după cum spunea
Loisel. Familia îşi aduce contribuţia în toate sectoarele educaţiei, aici copilul făcându-şi "ucenicia" pentru
viaţă, cea morală rămânând însă esenţială prin substanţa pe care i-o imprimă familia.

340
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: OPRICĂ ILEANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ DRĂGOTEȘTI (G. P. N. DRĂGOTEȘTI)

Este adevărat că nu prea mai există cei șapte ani de acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse
forme educaționale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii normele de
conduită se învață din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să
consolideze normele deja deprinse din familie.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de
protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia. Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia
pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge
la şcoală. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie
să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de
acasă.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea
acel sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile
sale forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl
îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre
lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor
şi dorinţelor sale.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului, de conduită igienică
individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei elementare a indivizilor societăţii,
constituind bagajul educativ al „ celor șapte ani de acasă”. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate
activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la
autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În familie copilul începe să se
cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se
poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii
din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme.

341
 „Cei șapte ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume
– OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse
aptitudini şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii,
aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă
într-un univers pe care-l creează părinţii.
In concluzie, precizez importanța celor șapte ani de acasă prin faptul că aceștia sunt punctul de
plecare în educarea corectă a copilului și ,,cartea de vizită” care îl va însoți pentru tot restul vieții.

BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.

342
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 14, TIMIȘOARA

PROF. ÎNV. PREȘC. OPRIȘOR MĂDGĂLINA
Pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, psihologii spun că educația din primii
ani de acasă, de care cei mici au parte în familie definește în bună măsură viitorul adult. Încă de la naștere
fiecare etapă din viața copilului își pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice și intelectuale.
Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg de la sine, există factori care pot influența, această dezvoltare pe toate
palierele sale, iar o parte din acești factori țin strict de mediul familial și de felul în care cei care intră în
contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Este adevărat că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme
educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună
purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este
esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii
educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Cei 7 ani de acasa însemnă mai mult reguli de bun simț, igiena, respect, pe care un copil trebuie să le
învețe de la părinți, până să meargă la școală dar care desigur că parinții le tot repetă până se fac mari: să
spună adevărul, să nu fie agresiv, să nu vorbească urât, să se spele pe dinți seara și dimineața, să salute, să
fie atent când cineva îi vorbește, etc. Niciun părinte nu-şi doreşte ca, copilul său să dea dovadă de proastă
creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu
de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la
conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Cert este că educația trebuie
să existe, doar că fiecare copil are ritmul sau de evoluție, asa ca la 7 ani unii copii sunt mai manierați altii
mai putin. Înă nu este recomandat să mai facem comparații la vârsta de 7 ani.
Este important ca independența copiilor să fie stimulată, deoarece, dacă în mica copilărie e mereu
altcineva care să ia deciziile, copilul nu-si va putea afirma independența. El trebuie să-și poata evalua
obiectiv poziția în raport cu o situație - trebuie sa știe ce-i place, ce-i trebuie, ce poate fi un pericol, ce nu
vrea să facă. Trebuie să știe să își susțină părerile și să-și apere interesele fără a deranja pe cei din jur. Să
foloseasca un limbaj politicos, să exprime ceea ce simte, nu să evite să-și spuna parerea. Este important să
fie atent și implicat în ceea ce se întâmplă în jur, ca să poată evita situațiile cu potențial periculos, să poată
oferi un ajutor la timp cuiva. Să știe să piardă și automat, să-și focalizeze frustrarea spre ceva constructiv
dar și să câstige cu eleganță fără a-l umili pe cel care a pierdut.
Lucrurile astea se învață mai mult prin copierea părintilor și a altor educatori, mai degraba decât din
predici și povești. Așa ca e de maximă importanță ca adulții din jurul copilului să fie un exemplu pentru cei
mici. Această realitate aduce părinţilor o responsabilitate majoră deoarece de ei depinde ca adolescentul,
tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune
creşteri.
Iar această expresie „bună creştere” nu este un standard general. Ea are forma pe care părinţii i-o dau.
A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât
şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.

Bibliografie:
V. Coroi, M. Florescu, M. Ursache- 7 ani de acasă, Editura Medicală, București, 1968
Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
Roxana Geanta, Cei 7 ani de acasă, Editura. Galaxia copiilor, București, 2016
www.copilul.ro
www.scribd.ro

343
 MAMĂ, ÎȚI MULTUMESC!

PROF: OROS DANIELA, LTP BETEL, ORADEA

Cel mai frumos cuvânt și cel mai cald gând. E mama, care ne dă viața, care ne conduce prin viață.
Cea care pentru noi își pune viața în pericol fără să ezite.
Mulțumesc, draga mama, că ai ales să mă aduci la viață. Și că ai renunțat la tot ce erai tu și la ce ai
fi putut ajunge pentru a mă avea pe mine. Îți mulțumesc că m-ai crescut frumos, că ai știut să îmi imprimi
în suflet frumoase sentimente și lecții din viața ta. Ai reușit să faci asta, fiindcă îmi amintesc cuvintele tale
în cele mai neașteptate locuri și momente. Îți mulțumesc, iarăși, că mi-ai dăruit sufletul tău minunat și că
mi-ai împrumutat chipul tău frumos. Nopțile albe petrecute lângă mine, lacrimile pe care le-ai vărsat au
lăsat urme pe fața ta, dar tu ești mereu mama mea frumoasă. Și eu știu că fiecare cută de pe obrazul tău are
de spus o poveste a unui moment din viața mea.
Îți mulțumesc pentru răbdarea ta nemăsurată. Ai știut, deși eu nu am reușit să înțeleg nici acum în ce
fel, că vor fi momente când mă voi întoarce la tine. Așa că ai așteptat. Ți-ai așteptat copilul să dea cu capul
de pragul de sus, fiindcă se încăpățâna să nu îl vadă pe cel de jos. Dar ai știut, mami, că o să am nevoie de
un umăr puternic să mă sprijine. Că o să am nevoie de tine.
Îți mulțumesc pentru tot ce ai sacrificat de dragul meu: odihnă, sănătate, liniște, șanse la fericire. Nu
pot să îți răspund în niciun fel vrednic, pot doar să te iubesc.
Îți mulțumesc din nou, că ai devenit iarăși copil, pentru mine. Ca eu să pot găsi în tine tot ce aveam
nevoie.
Îți mulțumesc pentru că nu a fost vreo dorință copilărească sau vreun moft pe care eu să îl exprim și
tu să nu îl îndeplinești. Mi-ai ghicit chiar și dorințele pe care nu le verbalizam. Dar tu ai știut. Și mereu știi.
Îți mulțumesc că m-ai lăsat să cresc liber, că mi-ai respectat și îmi respecți mereu independența.
Îți mulțumesc pentru ce am devenit, pentru eforturile tale de a transforma copilul încăpățânat într-un
adult responsabil. Vreau să cred că ai reușit.
Vreau să îți mai mulțumesc, mămico, pentru timpul tău pe care mi-l dedici. Și pentru lumea ce ai
construit-o în jurul meu. M-ai așezat în centrul ei, și astfel, așa cum îmi spui, eu am devenit lumea ta.
Îți mulțumesc pentru zâmbetul cu care mă întâmpini la intrare. Și pentru îmbrățișările tale, ce mă fac
să uit de neajunsuri, neîmpliniri și suferințe. Îți mulțumesc pentru faptul că mă alinți chiar și acum, că mă
răsfeți ca pe un copil exact atunci când am cea mai mare nevoie de tandrețe. Pentru cănile fierbinți de ceai
și mâncarea adusă în pat atunci când mi-e prea greu să mă urnesc și să-mi așez masa.
Îți mulțumesc pentru cărțile pe care mi le-ai cumpărat în copilărie, deschizându-mi ochii spre o altă
lume, fiindcă eu am descoperit astfel că nimic nu îmi place mai mult decât a mă ghemui undeva cu o carte
lângă mine.
Îți mulțumesc, mami, pentru tot și toate!
Îți mulțumesc de mii de ori.
Și da, nu o spun prea des, dar te iubesc și eu. Într-un fel stângaci, poate.
În felul meu.
Pe care tu îl știi deja.

Mama-i cantec, mama-i dor,

Mama-i apa de izvor,
Mama-i floare, mama-i soare,
Mama-i dulce sarutar

Mama, un inger al tuturor. ..

Este blanda si frumoasa
Pe ai ei copii ii protejeaza
Mama, un inger al tuturor. ..

Te superi, dar ma vei ierta. ..

344
Dragostea ta, pe mine ma va proteja
Dragostea mea, pe tine te va bucura
Te superi, dar ma vei ierta. ..

Mama, esti doar a mea. ..

Pe veci iubita, in inima mea
Caci alta, nicicand nu voi mai avea
Mama, esti doar a mea !

Te iubesc, o stii si tu !
Te voi iubi cat o-i trai
Ma vei iubi, pe veci, al tau fiu voi fi

Te iubesc, o stii si tu!

Bibliografie:
Pentru cea mai buna mama din lume, Isobel Carlson, DPH, 2005

345
 ROLUL FAMILIEI ȘI AL ȘCOLII ÎN EDUCAȚIA COPIILOR

PROF. ÎNV. PREȘC. ORZAN MIHAELA GABRIELA

SCOALA GIMNAZIALĂ TICHILEȘTI
LOCALITATEA TICHILEȘTI
JUDEȚUL BRĂILA
În această lume aflată într-o permanentă schimbare, părinții, cadrele didactice și comunitățile locale
se străduiesc să sprijine sistemele de îmbunătățire a educației cu scopul de a-i ajuta pe copii să se dezvolte.
Pentru ca acest lucru să se realizeze este nevoie de implicarea familiei în educație. Familia este prima școală
a viitorului cetățean, iar între cei doi factori educativi trebuie să existe o legătură permanentă care se poate
realiza prin diferite forme de colaborare care nu se cer neapărat spectaculoase, dar ele fac parte integrantă
din procesul educațional.
O relație majoră școală-familie are în vedere cunoașterea stării de sănătate a copilului și procesul de
învățare, echilibrul dintre efort și jocul ca divertisment, cauzele medicale care duc la dificultăți școlare,
cauzele rămânerii în urmă și influența lor asupra încrederii copilului în învățătură.
S-a observat că există o strânsă legătură între randamentul superior al elevilor și prezența activă în
școală a părinților și invers. Sunt cazuri când elevii cu multiple posibilități evoluează lent deoarece familia
nu prezintă interes. Dezinteresul părinților față de notele copilului nu numai că atrofiază voința acestuia,
dar îl și jignește. Sau, din cauza slabei exigențe manifestate de familie privind învățătura la unii elevi,
randamentul școlar este tot mai mult stopat de preocupări extrașcolare, își folosesc timpul liber în mod
haotic, televizorul și calculatorul se transformă, în prea mare măsură, în divertisment, controlul părinților
nu este eficace, iar aceștia sunt nemulțumiți pentru notele copiilor, dar rezultatele slabe la învățătură le pun
pe seama școlii. De asemenea, există și părinți care supraaglomerează copiii obligându-i să citească sau să
scrie cât mai mult, ceea ce determină un randament slab al memoriei, nervozitate, irascibilitate. Se întâlnesc
și cazuri când unii părinți sunt permanent nemulțumiți de situația copiilor la învățătură, deși aceștia au note
bune. Acești părinți nu știu să dea satisfacție copilului inspirându-i teamă, făcându-l să pară timorat la lecție.
Astfel, stabilirea unui acord deplin între cerințele școlii și ale familiei este o condiție fundamentală a bunelor
rezultate.
Prin întâlnirile cu părinții, prin dialogurile profesor-părinte se urmărește precizarea modului de
supraveghere a copilului, urmărirea metodelor de învățare, verificarea frecvenței la ore. Părinții pot susține
învățarea acasă prin implicarea în școlile în care studiază copiii lor, încurajându-i pe aceștia să participe la
lecții, susținându-le interesul pentru toate disciplinele și lărgindu-și propriile abilități parentale.
Deci, ca primi educatori ai copiilor lor, familiile trebuie să elaboreze un program zilnic pentru teme,
să fie disponibili să le răspundă la întrebări și să discute cu ei despre ceea ce și-au însușit, să citească
împreună, să păstreze legătura cu școala, să-i laude pe copii și să le aprecieze efortul, să-i încurajeze să
persevereze. Ei joacă un rol dominant în influențarea încrederii și motivației copilului de a deveni un individ
de succes.
Ca dirigintă, am urmărit să-i atrag pe părinți în jurul școlii și să devină colaboratori activi ai
dascălului, să cunoască scopul și sarcinile, metodele educative, să devină conștienți de răspunderea pe care
o au în fața societății.
Am folosit o varietate de forme și metode precum ședințele cu părinții, lectoratele cu părinții,
consultațiile și convorbirile în grup sau individuale, fișele psiho-pedagogice ale elevilor.
În cadrul ședințelor cu părinții, m-am străduit să leg munca educativă a acestora de sarcinile activității
instructiv-educative din școală. De asemenea, m-am ocupat de organizarea muncii în familie, de alcătuirea
și respectarea regimului zilnic, de atragerea părinților în supravegherea timpului liber al elevilor. În acest
sens, am dezbătut în cadrul unui lectorat tema Un regim de viață rațional.
În convorbirile cu părinții este foarte important tonul folosit de profesor. Nu am fost niciodată un
acuzator al elevilor pentru a nu declanșa în părinți reacția de apărător al acestora, fapt care face imposibilă
colaborarea cu familia. Am căutat ca părinții să vadă că le întind o mână prietenească pentru ca prin eforturi
comune copilul lor să ajungă în rândul celor mai buni.

346
 PARTENERIAT EDUCAȚIONAL GRĂDINIȚĂ - FAMILIE
"PARTENERI PENTRU BINELE COPIILOR"

IEPURAȘII
GRUPA MICĂ
COORDONATORI: OȚEL GEORGIANA - MIHAELA – PROF. ÎNV. PREȘC.
AN ŞCOLAR 2022-2023

ARGUMENT
Dupa cum bine se stie, familia reprezintă factorul primordial în educarea unui copil și educația începe
în familie, de aceea legătura dintre gradinită si mediul familial va trebui sa se întrepătrundă. Societatea în
care trăim este într-o permanentă schimbare si presupune că atât parinții, cât si educatoarele, să aibă în
vedere mijloacele pe care le folosesc pentru a putea colabora cât mai eficient cu copiii, ei fiind foarte
vulnerabili la această vârstă, influentele negative existând pretutindeni.
Parteneriatul dintre gradiniță si familie va duce la o educație solidă a copilului, iar prezența familiei
în cadrul gradiniței va fi liantul între copil și mediul necunoscut inițial. De asemenea, parteneriatul
presupune construirea unor relații pozitive între familie și grădiniță, o unificare de valori cu efect benefic
asupra copiilor.
Dacă familia va fi implicată de la început în programul educativ, ea va percepe corect importanța
colaborarii cu gradinița si beneficiile acestei colaborari, iar implicarea sa în activitatea gradiniței va fi
conștientă, interesantă și reciproc avantajoasă. Obiectivele educaționale pe care grădinița și le propune nu
pot fi realizate în totalitate fără sprijinul susținut al familiei, de aceea legătura dintre educatoare și părinți
trebuie să fie una foarte strânsă.
Prin intermediul acestui parteneriat educațional, părinții vor fi implicați permanent în activitatea
grădiniței. În acest fel vor cunoaște programul educativ la care participă copii, progresela făcute de aceștia,
dar și percepția pe care o are grădinița despre calitățile și nevoile copiilor.
SCOP
• Dezvoltarea unui parteneriat real, bazat pe sinceritate și respect, cu părinții;
• Stabilirea unor principii de bază ce trebuie respectate în formarea personalităţii copiilor, precum
şi a unor procedee de corectare a unor devieri comportamentale;
• Implicarea și participarea efectivă a părinților în activitățile de la grupă cât și în cele
extracurriculare.
OBIECTIVE
• Cunoaşterea individuală a copiilor, urmărind manifestarea lor în familie şi grădiniţă;
• Formarea părinților în spiritul ideei de parteneri egali ai educatoarei în educarea copiilor;
• Formarea unei concepții sănătoase despre grădiniță și rolul acesteia în viața copilului;

347
 • Iniţierea unor acţiuni comune prin contactul direct al grupului de părinţi cu persoane abilitate să
desfăşoare un proces educaţional;
• dezbateri pe teme date;
• Valorificarea unor experienţe personale;
• Exprimarea opiniei participanţilor cu privire la acţiunile întreprinse în cadrul acestui parteneriat.
• Găsirea unor soluţii comune în educaţie;
PĂRŢI IMPLICATE
• Copii, părinţi, bunici, educatoare, profesor psiholog, anturajul social al copilului.
OBLIGAŢIILE PĂRŢILOR
Grădiniţa:
• Pune la dispoziţie partenerilor informaţii privind activităţile desfăşurate în grădiniţă;
• Facilitează includerea părinţilor la diferite manifestări organizate de grădiniţă cu prilejul unor
evenimente;
• Susţine informarea părinţilor prin realizarea unor lectorate cu părinţii şi broşuri informative despre
importanţa rolului lor în dezvoltarea copilului;
• Evaluează rezultatele activităţilor desfăşurate împreună cu părinţii;
Părinţii:
• Sprijină grădiniţa în toate activităţile întreprinse;
• Evaluează rezultatele activităţilor desfăşurate;
• Participă activ în cadrul parteneriatului grădiniță-familie;
OBLIGAŢII COMUNE
• pregătirea şi asigurarea materialului de lucru (fişe, chestionare, cărţi, etc. )
• implicarea directă în cadrul activităţilor desfăşurateşi găsirea unor soluţii în scopul rezolvării
situaţiilor de natură educaţională.
DURATA
• un an şcolar: 2022-2023
GRUP ŢINTĂ
• educatoare, profesor psiholog, copii preșcolari, părinţii copiilor.
RESURSE UMANE
• cadre didactice;
• părinţii preşcolarilor;
• preşcolarii;
• specialişti (psiholog școlar);
• asistent medical.
RESURSE MATERIALE
• Broşuri informative pentru părinţi şi educatoare, cărţi și reviste de specialitate, videoproiector,
CD-uri, aparat foto.
RESURSE FINANCIARE
Susținerea financiară benevolă din partea părinților și a altor sponsori, cadrele didactice implicate în
proiect, autofinanțare.

CALENDARUL ACTIVITĂŢILOR PE PERIOADA

DERULĂRII PARTENERIATULUI

PERIOADA TEMA CONŢINUTURI MODALITĂŢI RESPONSABILITĂŢI

DE
REALIZARE
Octombrie Prima întâlnire - informarea părinţilor - întâlnire cu - dirijarea întâlnirii;
2022 asupra necesităţii partenerii expunerea temelor;
iniţierii acestui implicaţi; - propuneri;
parteneriat; - distribuirea unor fişe de
- stabilirea temelor ce observare a copilului
vor fi dezbătute pe pentru părinţi.

348
 parcursul derulării
parteneriatului.
Noiembrie „Doresc să fiu - părintele va realiza o -activitate - coordonarea activităţii
2022 un părinte mai caracterizare a copilului informativă şi monitorizarea ei;
bun. ” său, o prezentare a - dezbatere - consilierea unor
mediului educaţional din - relatări; probleme de natură
familie; - expuneri; comportamentală.
- prezentarea temei care
urmează
Decembrie „Cu ce -Activitate practică - întâlnire cu - desfășurarea unei
2022 împodobil desfățurată împreună cu partenerii activități interactive
braduțul - părinții; implicaţi; - dirijarea întâlniri
ornamente” - decorare bradului din - lectorate cu
grupă; părinții.

Ianuarie ,,Care sunt - explicarea termenilor - dezbateri; - dirijarea întâlnirii;

2023 nevoile prin raportare la - prezentarea - desfăşurarea unei
esențiale ale domeniul psihologic; unor materiale activităţi interactive.
copilului și - evidenţierea raportului suport; - stimularea permanentă
cum poți să le cauză – efect; -lectorat cu a comunicării;
satisfaci. ” - prezentarea şi părinţii - valorificarea unor
recomandarea unor aspecte pozitive prin
publicaţii de specialitate. raportare la cazuri
concrete.
Februarie ,,Copilul -lămuriri ale temei – -citirea unor -întalnirea cu consilierul
2023 hiperactiv” discuții; referate pe tema grădiniței
-prezentarea unor propusă -masa rotundă
referate specifice temei -chestionar dat -lectorate
propuse; părinţilor pe -expuneri
-întâlnirea cu consilierul tema: ”Copilul
grădiniței pentru mai meu”
multe lămuriri.

Martie „Cum - precizarea unor tehnici - prezentarea - prezentarea unor

2023 prevenim/ de comunicare eficientă unor materiale materiale ajutătoare;
rezolvăm cele cu copilul preşcolar şi suport; - stabilirea unor
mai frecvente importanţa respectării -lectorat cu concluzii;
comportamente regulilor stabilite de părinţii - prezentarea temei
negative ale ambii părinţi. următoare.
copiilor?. ”

Aprilie „O zi alături de - prezentare filmuleț - dezbateri - prezentarea unor

2023 familie. Arată- - descoperire emoții în - prezentarea materiale ajutătoare;
mi ce simți!” diferite activități zilnice- unor materiale - stabilirea unor
dezvoltarea inteligenței sugestive concluzii;
emoționale. - lectorate cu
părinții
Mai „Cum - împărtăşirea -lectorat cu - impresii;
2023 procedăm ca să experienţelor parentale; părinţii - sugestii;
avem un copil - masă rotundă în cadrul - întâlnire - propuneri;
fericit care se căreia se vor preciza realizată cu - concluzii.
dezvoltă concluziile şi se vor partenerii
echilibrat. “

349
 Concluzii stabili proiectele implicaţi în
finale: am viitoare. proiect.
reuşit
împreună!
IMPLEMENTAREA PROIECTULUI
Cu ocazia desfăşurării şedinţei cu părinţii, am pregătit un material, vizând câteva particularităţi de
vârstă ale copilului preșcolar. Părinţii au ascultat cu interes expunerea şi şi-au exprimat dorinţa de a organiza
întâlniri pe teme similare. Împreună cu profesorul psiholog al unităţii noastre am realizat o planificare
orientativă a temelor desfăşurate pe parcursul parteneriatului, mizând pe cunoaşterea şi educarea copiilor
prin influenţa pozitivă a celor doi factori educaţionali: grădiniţa şi familia.
MONITORIZAREA ŞI EVALUAREA PROIECTULUI
Întâlnirile se vor desfăşura conform planificării, durata unei şedinţe este de aproximativ o oră, timp
în care se vor transmite informaţii şi se vor împărtăşi experienţe proprii. La finalul întâlnirilor se va prezenta
tema următoare pentru a oferi părinţilor posibilitatea de a medita şi de a aduna informaţii din sfera cotidiană,
din experienţele personale.
Se va pune accent pe organizarea interactivă a activităţilor. Se vor oferi chestionare, fişe de evaluare
pentru copii şi de autoevaluare pentru părinţi şi se vor pune la dispoziţie publicaţii de specialitate. Totodată
se vor realiza evaluări pe parcursul întâlnirilor şi la finalul acestora.
DISEMINAREA REZULTATELOR
• Vom realiza un videoclip cu imagini din timpul întâlnirilor, popularizând în cadrul grădiniţei
experienţele pozitive;
• Raportul de activitate, va fi prezentat în cadrul lectoratelor cu părinţii, a comisiilor metodice
desfăşurate în grădiniţă, a sesiunilor de comunicări şi simpozioane.
FINALIZAREA PARTENERIATULUI
Părţile implicate în parteneriat vor concluziona întreaga activitate desfăşurată pe parcursul anului
şcolar 2022-2023 şi se vor face cunoscute aspectele pozitive evidenţiate în cadrul întâlnirilor.

BIBLIOGRAFIE
• Curriculum pentru educația timpurie, 2019;
• DOLEAN I., Meseria de părinte, Editura Motiv, Cluj-Napoca, 2001;
• BOCOŞ M., Instruirea interactivă. Repere pentru reflecţie şi acţiune, Ediţia a II-a, revăzută,
Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj- Napoca, 2002.

350
 IMPORTANȚA CELOR SAPTE ANI DE ACASĂ

PROF. ÎNV. PĂCURAR ANDREEA ALEXANDRA

GRĂDINIŢA CU P. P. ”ALBINUŢA” CLUJ-NAPOCA
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are
cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care
se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de
protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea acel
sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile sale
forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume
şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-
l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi
dorinţelor sale.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului
acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi,
abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În
familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi
însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii
din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme.
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini
şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne
comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers
pe care-l creează părinţii.

351
 CULTIVAREA RELAȚIEI GRĂDINIŢĂ-FAMILIE
ANALIZA SWOT

PĂDURARU ANGELA
OBIECTIVELE RELAȚIEI GRĂDINIȚĂ-FAMILIE SUNT:
-Să optimizăm comunicarea dintre grădiniţă și familie.
-Să optimizăm comunicarea dintre copii şi cadre didactice, dintre copii şi ceilalţi membri ai familiei.
-Să identificăm aspectele funcţionale şi disfuncţionale în relaţia dintre copii şi părinţii acestora.
-Să descoperim modalităţi de disciplinare pozitivă.
-Să aplicăm regulile ascultării active.
-Să primim şi să oferim feed-back.
-Să creăm o atmosferă de încredere, căldură şi deschidere.
-Să creştem gradul de implicare a părinţilor în toate activităţile şcolare şi extraşcolare.
-Să schimbăm mentalităţile neadecvate ale unor părinţi faţă de şcoală.

Plecând de la aceste obiective am realizat Analiza Swot a relației Grădiniță Familie, identificând pe
rând puncte tari, puncte slabe, oportunități și amenințări.

PUNCTE TARI PUNCTE SLABE

- Existenţa unui număr mic de preşcolari în grupă
permite o observare mai bună a acestora de către
educatoare.
-Existenţa personalului didactic calificat şi titular
permite realizarea unui învăţământ de calitate, dar
şi creşterea încrederii părinţilor în instituţiile
şcolare.
-Relaţiile interpersonale(educatoare –preşcolar,
educatori –părinţi) favorizează un climat deschis şi
stimulativ.
-Tinereţea părinţilor acestor preşcolari crează
premise pentru realizarea unui parteneriat eficient
grădiniţă-familie.
-Nivelul bun de cultură şi instruire al unor părinţi
ai acestor copii ajută la o mai bună înţelegere a
demersului declanşat de cadrul didactic.
-Dorinţa cadrelor didactice de a consilia părinţii în
problemele care îi preocupă pe aceştia, dar şi în
probleme pe care aceştia nu le sesizează.
- Preşcolari cu probleme de stabilitate emoţională.
-Familia nu se implică suficient în educarea
copiilor.
-Existenţa unor familii monoparentale sau a unor
părinţi plecaţi în străinătate, copiii fiind lăsaţi în
grija bunicilor sau a unor rude.
-Nivelul scăzut de cultură şi instruire a unor părinţi.
-Starea materială precară a unor familii.
-Absentarea nemotivată a părinţilor unor copii atât
de la şedinţele cu părinţii cât şi de la activităţile
extraşcolare organizate în grădiniță.
-Neimplicarea unor părinţi în activităţi desfăşurate
la nivelul grădiniței, comunei.
-Necunoaşterea de către părinţi a preocupărilor,
dorinţelor, aptitudinilor propiilor copii.
-Refuzul categoric al unor părinţi de a accepta
ideea că au un copil cu diferite probleme fizice sau
psihice.
-Necunoaşterea de către unii părinţi a programului
de lucru al copiilor, a grupului de prieteni.
-Lipsa de comunicare a părinţilor cu copiii, dar şi
cu partenerii lor de viaţă sau cu cadrele didactice,
care poate avea repercursiuni asupra dezvoltării
ulterioare a copiilor.
-Părinţii sunt prea ocupaţi şi pierd din vedere
comunicarea cu copiii lor şi cu cadreledidactice.
-Vizitele cadrelor didactice din ce in ce mai rare la
domiciliile preşcolarilor.

352
 -Cadre didactice care nu cunosc bine situaţia
tuturor copiilor lor, starea lor de sănătate, relaţiile
din familie, starea materială.
OPORTUNITĂȚI AMENINȚĂRI

- Posibilitatea creşterii randamentului şcolar prin -Creşterea instabilităţii emoţionale şi lipsa de

implicarea tuturor factorilor educaţionali în comunicare a preşcolarilor cu părinţii, educatorii şi
procesul instructiv –educativ. colegii.
-Creşterea de oferte educaţionale prin curriculum -Izolarea copiilor cu probleme comportamentale de
la decizia şcolii. către colegii de grupă.
-Diversificarea activităţilor extraşcolare şi
implicarea părinţilor alături de preșcolari şi dascăli
în desfăşurarea şi pregătirea acestora.
-Consilierea părinţilor de către dascăli, pentru
cunoaşterea copiilor şi înţelegerea problemelor
dintre părinţi şi copii.
-Dezvoltarea personalităţii complexe a copiilor
prin implicarea acestora în proiecte educaţionale
diferite, concursuri, festivaluri.
-Contactul permanent al instituţiilor şcolare cu
colectivele de părinţi şi alţi factori educaţionali din
comunitate.
-Realizarea de parteneriate eficiente intre
instituţiile educaţionale şi familie

353
 Parteneriatul școală – familie

Prof. înv. primar Pahonțu Profira Steluța

Școala Gimnazială NR. 12 ”B. P. Hasdeu” Constanța

Parteneriatul şcoală-familie este o formă a parteneriatului pedagogic, noţiune recent introdusă în

domeniul educaţiei care „reflectă mutaţiile îNR.egistrate la nivelul relaţiilor existente între instituţiile
implicate direct şi/sau indirect în proiectarea şi realizarea obiectivelor sistemului de învăţământ: şcoala,
familia, comunitatea locală, agenţii sociali (economici, culturali, politici, religioşi etc. ), factori de asistenţă
socială etc. ”(Cristea, S., 2000)
Parteneriatul pedagogic între şcoală şi familie implică părinţii şi personalul şcolii sau instituţia
familiei şi cea a şcolii prin reprezentanţii pe care fiecare şi-i delegă pentru a-şi face cunoscute interesele şi
nevoile, drepturile şi responsabilităţile, pentru a negocia în procesul luării deciziilor cu privire la tot ce ţine
de educaţie.
Familia constituie mediul bioereditar, psihic, moral, social şi cultural în care copilul vine pe lume şi
primeşte orientările de început ale formării personalităţii sale; este ”spaţiul primei socializări a copilului”
fiind importantă pentru organizarea proceselor de educaţie şi instrucţie(…) hotărâtoare pentru succesele şi
interesele individului, pentru apariţia sentimentului propriei valori, a identităţii, a motivaţiei”. (Shaub, H.,
Zenke, K.,)
Afirmaţia că ”familia constituie prima şcoală a omenirii” este un adevăr pe care nimeni nu-l mai
contestă astăzi. Educaţia în familie este ”fundamentul educării copilului. Părinţii rămân primii şi cei mai
importanţi educatori ai copiilor, mai întâi pentru că îi influenţează moral de la cea mai fragedă vârstă şi apoi
pentru că au asupra lor autoritatea incomparabilă a iubirii părinteşti, căreia copiii îi răspund cu iubire filială.
” (Moisin, A., 2001)
Astfel, influenţa familiei este hotărâtoare în formarea profilului personalităţii, trasând primele
contururi peste care vor veni să se suprapună celelalte influenţe. Fiind un mediu prin excelenţă afectiv,
familia constituie ”o veritabilă şcoală a sentimentelor” (Bătrânu, E. 1980), dar cea mai importantă influenţă
rămâne pregătirea individului pentru integrarea socială, de experienţa trăită în familie depinzând atitudinea
individului faţă de ceilalţi oameni.
Prin organizare, conţinut şi funcţionare, şcoala se constituie ca „instituţia specializată în realizarea
actului de educaţie conform obiectivelor pedagogice ale procesului de învăţământ, stabilite la nivel de
politică a educaţiei. ”(Cristea, S., 2000) Şcoala îşi îndeplineşte funcţia esenţială în desfăşurarea procesului
educativ prin toate componentele ei structurale, precum şi prin multitudinea de forme şi modalităţi de
acţiune educativă pe care le organizează şi desfăşoară, conducându-se după principii, reguli şi norme
stabilite în procesul evoluţiei ei şi având în vedere obiective care decurg din aşteptările societăţii faţă de ea.
În procesul instructiv-educativ nu se urmăreşte doar înzestrarea elevului cu un anumit volum de cunoştinţe,
ci şi exersarea şi dezvoltarea proceselor cognitive, formarea comportamentului verbal, formarea intereselor
şi motivaţiilor. De asemenea procesul instructiv contribuie la educarea unor comportamente utile în viaţa
socială şi profesională.
Într-un Raport asupra relaţiei şcoală-familie în ţările Comunităţii Europene (Macbeth, Al. şi
colaboratorii-„L’enfant entre l’école et sa famille”, 1984) sunt enumerate patru motive pentru care şcoala
şi familia converg în nevoia de a stabili legături între ele:
a)”părinţii sunt juridic responsabili de educaţia părinţilor de a-şi creşte copiii aşa cum doresc; există
întrebări privind măsura în care părinţii pot alege între diferitele şcoli şi cursuri pe care să le urmeze copiii
lor, ori măsura în care părinţii trebuie consultaţi de responsabilii şcolari;
b)”învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului; o bună parte a educaţiei se petrece în
afara şcolii;”
c)”cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, în
special asupra motivaţiilor învăţării, precum şi faptul că unele comportamente ale părinţilor pot fi favorizate
prin dialog cu şcoala;”
d)”grupurile sociale implicate în instituţia şcolară (în special părinţii şi profesorii) au dreptul să
influenţeze gestiunea şcolii”. (Bunescu, Gh., 1997)

354
 Din perspectiva instituţiei şcolare şi a reprezentanţilor săi (cadre didactice sau administratori),
legătura cu familiile elevilor apare tot mai mult ca o necesitate, dat fiind faptul că există o corelaţie
semnificativă între reuşita şcolară a copiilor şi participarea părinţilor la acţiunile organizate pentru ei.
Participarea părinţilor la activităţile şcolare, la luarea deciziilor în cadrul asociaţiilor de părinţi poate
conduce la repunerea în discuţie a oportunităţii unor metode şi a unor obiective şi conţinuturi şcolare. O
realitate ce vine în sprijinul susţinerii necesităţii parteneriatului şcoală-familie o constituie existenţa copiilor
cu nevoi educaţionale speciale: copiii cu disponibilităţi aptitudinale înalte şi cei cu deficienţe a căror
educare necesită eforturi sporite atât din partea şcolii, cât şi a părinţilor. Cu atât mai mult, colaborarea celor
doi factori educaţionali trebuie să răspundă unor exigenţe sporite ce ţin, printre altele, de principiile
educaţiei diferenţiate, respectiv ale educaţiei integrate.
Parteneriatul şcoală-familie se concretizează într-o serie de obiective specifice, ca direcţii
principale de acţiune a şcolii în colaborarea cu familia, „cu şi pentru părinţi” în beneficiul muncii de educare
a copilului pe care cele două instanţe o realizează. (Cosma, T., 2001)
1. Implicarea părinţilor în activităţi educative desfăşurate de şcoală, în cadrul unor relaţii de
parteneriat şi coparticipare voluntară, nu doar cu rol informativ sau consultativ, ci şi decizional;
2. Stimularea motivaţiei de participare a părinţilor la acţiunile iniţiate de şcoală în vederea dezvoltării
personalităţii lor prin educaţie şi a creşterii calităţii educaţiei copilului în familie;
3. Sprijinirea înfiinţării şi activităţii unor organisme instituţionalizate care să reprezinte interesele
părinţilor la toate nivelele de decizie privind educaţia copiilor;
4. Schimbarea mentalităţii părinţilor indiferenţi faţă de educaţie, a percepţiei privind importanţa
educaţiei;
5. Modificarea mentalităţii profesorilor care nu consideră cooperarea cu părinţii ca făcând parte din
datoria lor profesională;formarea de competenţe pentru parteneriat şi cooperare;
6. Pregătirea părinţilor pentru participarea la luarea deciziilor privind creşterea şi educaţia copilului;
7. Iniţierea şi abilitarea părinţilor în utilizarea procedeelor educative adecvate particularităţilor
individuale şi de vârstă ale copiilor; dezvoltarea aptitudinilor parentale şi a competenţelor pedagogice;
8. Cunoaşterea comportamentului educaţional al părinţilor şi a climatului familial;
9. Adaptarea ofertei de educaţie a şcolii la nevoile şi interesele concrete ale părinţilor în contextul
comunităţii în care fiinţează;
10. Asistarea psihologică a familiilor în care apar situaţii de criză în educaţia copilului sau care au
copii greu educabili (cu nevoi educaţionale speciale: copiii înalt abilitaţi şi cei cu deficienţe).
Preocuparea pentru fixarea unor obiective ale parteneriatului şcoală-familie depăşeşte graniţele ţării
noastre. În Enciclopedia Internaţională a Educaţiei apar menţionate următoarele obiective ale stabilirii şi
menţinerii de bune relaţii cu părinţii:
-promovarea motivaţiei pentru realizarea academică a copiilor;
-sprijinirea părinţilor prin punerea lor în legătură cu alte resurse comunitare, adunând părinţii ai căror
copii au nevoi educaţionale speciale similare;
-încurajarea părinţilor spre a-şi îmbunătăţi calitatea propriei pregătiri sau a lua alte măsuri pentru
îmbunătăţirea calităţii vieţii.
Forme de realizare a parteneriatului şcoală-familie
În procesul de colaborare a şcolii cu familia, rolul conducător îl are şcoala, ea urmărind să antreneze
cât mai intens familia, în mod direct pe părinţii elevilor, în acţiuni comune pentru educarea unitară a elevilor,
în sprijinirea procesului instructiv-educativ. Atragerea părinţilor ca parteneri ai şcolii în munca educativă,
participarea democratică a acestora la luarea deciziilor privind educaţia copiilor lor, privind instituţia căreia
îşi încredinţează copiii, precum şi pregătirea lor pentru a-şi juca rolul în cadrul parteneriatului cu şcoala
sunt atribuţii ale şcolii ce pot fi îndeplinite prin diversele forme de colaborare cu familia.
Traian Cosma menţionează următoarele forme de colaborare între şcoală şi familie:
a)întâlniri programate de diriginţi (cu toţi părinţii clasei, cu un grup de părinţi, cu părinţii unui singur
copil);
b)întâlniri întâmplătoare (în pauze, la terminarea orelor, pe stradă, etc. );
c)convorbiri telefonice;
d)corespondenţă;
e)vizite la domiciliu;

355
 f)activităţi nonformale (excursii, acţiuni sportive, cercuri, concursuri, serbări, aniversări, momente
festive etc;)
g)consultanţă la cererea părinţilor. (Cosma T., 2001)
Acelaşi autor propune şi o tipologie a întâlnirilor colective cu părinţii, pe care le consideră ”cea mai
profitabilă şi democratică formă de colaborare a dirigintelui cu familiile elevilor săi, (…)un moment optim
de conştientizare şi de mobilizare a părinţilor în direcţia unui parteneriat real, (…) prilejuri de autoevaluare
şi de sporire a competenţelor educative ale părinţilor, de informare pedagogică avizată, deci de înţelegere a
complexităţii fenomenului instructiv-educativ şi a poziţiei pe care o ocupă în acest proces. ”
Astfel, a) după gradul de incidenţă al factorilor de oportunitate se deosebesc: întâlniri programate de
diriginte (ordinare) şi întâlniri întâmplătoare (în pauze, la terminarea orelor, pestradă etc. ); întâlniri
extraordinare sau speciale (în situaţii deosebite);
b) după conţinut şi obiective: întâlniri de analiză a activităţii şcolare (de bilanţ); întâlniri
organizatorice; întâlniri festive; întâlniri de negociere între administraţia şcolii/consiliul profesorilor clasei
şi părinţi; întâlniri de informare şi formare a părinţilor (educative); consultaţii (cu dirigintele, cu consiliul
şcolii etc.)
c)după structura grupului participant: întâlniri propriu-zise (cu participarea dirigintelui şi a părinţilor
invitaţi); întâlniri cu părinţii şi elevii clasei; întâlniri cu părinţii şi profesori aceleiaşi clase; întâlniri cu
părinţii, profesorii şi diriginţii claselor paralele; întâlniri cu toţi părinţii, cu un grup de părinţi, cu părinţii
unui elev, cu unul dintre părinţii unui elev.
c)după cadrul (prilejul) de desfăşurare: întâlniri stabilite de clasă (şcoală), în special tematice; întâlniri
cu prilejul unor acţiuni şi manifestări informale cu caracter divers (excursii, vizite, serbări, aniversări,
activităţi sportive, examene, cercuri tematice, acţiuni de gospodărire etc. ); întâlniri în cadrul lectoratelor
pe şcoală (episodice).
Alături de exigenţele funcţionale pentru asigurarea eficienţei întâlnirilor cu părinţii sunt prezentate şi
următoarele metode, frecvent abordate: ”dialogul / dezbaterea, discuţia liberă (seminarul); proiecţiile video
(filme, grafice); expunerea (prelegerea, explicaţia) lectura; întâlnirile pe grupe de părinţi; prelegerea;
referatul; observarea; excursia, vizita; discuţiile individuale; studiul după caz; masa rotundă şi alte metode
activ-participative (problematizarea, brainstormingul, prelegerea-dezbaterea, conversaţia euristică) sau
neparticipative (prelegerea magistrală, informarea) specifice psihologiei adultului. Folosirea, cu prioritate,
a metodelor activ- participative ”garantează caracterul formativ al întâlnirilor” prin situaţii vii,
problematice, deschise pe care le provoacă.
Se cunosc următoarele forme mai importante de organizare instituţionalizată a colaborării
şcoală-familie, de parteneriat şcoală-familie:
 Asociaţia de părinţi este o formă de organizare a părinţilor care are personalitate juridică şi o mare
putere de reprezentare la nivel decizional.
 Consiliul de administraţie şcolară, care cuprinde şi reprezentanţi ai părinţilor, presupune
implicarea democratică a părinţilor la gestiunea şcolii. Reprezentanţii părinţilor sunt delegaţi (pot fi
delegaţi) de asociaţia de părinţi sau de consiliul reprezentativ al părinților pe școală, ceea ce le dă un statut
legal suplimentar şi un plus de autoritate. Rolul părinţilor nu este doar de a fi informaţi, cel mult, consultaţi;
implicarea lor presupune un rol decizional şi de control.
 Comitetele de părinţi pe clase şi şcoli. În şcoli, părinţii se organizează în comitete de părinţi. În
aceste comitete sunt alese anumite persoane care să le reprezinte interesele, la nivelul clasei şi la
nivelulşcolii. Comitetele de părinţi sunt forme de organizare formală, fără a avea statut juridic. Rolul lor
constă, de obicei, în a-i activa pe ceilalţi părinţi, prin organizarea unor acţiuni în care să fie implicaţi cât
mai mulţi: vizite la teatru, serbări, excursii, activităţi cultural-sportive, organizarea unor aniversări şi
sărbători, etc.
Modalități practice de eficientizare a comunicării școală – familie
Am aplicat în acest an școlar un instrument de comunicare cu părinții cu privire la progresul
individual al elevilor. Fiecare test de evaluare sumativă este însoțit de o fișă de observare a competențelor
elevului în care se regăsesc competențele urmărite, gradul de realizare și recomandări.
Test de evaluare Comunicare în limba română
Unitatea tematică ”Toamnă, doamnă ruginie”
Citește cu atenție textul:

356
 Dumbrava minunată
după Mihail Sadoveanu
Lizuca și Patrocle au plecat la bunici.
Au ajuns într-o pădure, lângă o scorbură de răchită bătrână. Patrocle intră în scorbură și se
ghemui lângă fetiță.
— Patrocle, eu cred că nouă nu trebuie să ne fie teamă de mama pădurii! Știi de ce mă tem eu?
— De ce te temi? întrebă Patrocle.
— De bursuc. Am auzit că e tare rău.
— N-are decât să vină! Am eu ac de cojocul lui! mormăi cățelul.
Vocabular:
răchită = salcie cu ramuri subțiri și elastice, folosite pentru împletit coșuri
a avea ac de cojocul cuiva = a putea să îl oprească sau să îl pedepsească
1. Completează enunțurile:
Titlul textului este _______________________________________________
Autorul textului se numește ________________________________________
Personajele textului sunt __________________ și ______________________
Textul are _____________ alineate.
2. Formulează răspunsurile la întrebări:
a. Unde au plecat Lizuca și Patrocle?
b. Unde au ajuns Lizuca și Patrocle?
c. Unde se ghemui Patrocle?
d. De cine nu trebuie să le fie teamă celor doi?
e. De cine se teme Lizuca?
3. Numerotează întâmplările din text în ordinea în care s-au petrecut:
.. .. ... Patrocle spune că îl va opri și îl va pedepsi pe bursuc.
.. .. ... Lizuca și Patrocle pleacă la bunici.
.. .. ... Lizuca mărturisește că îi este frică de bursuc.
.. .. ... Cei doi se ascund în scorbură.
4. Completează cuvintele cu î sau â:
rom__n m__ncare hotăr__
___nainte cobor___ re__nceput
hotăr__t ___ntrebare ne___nvățat
5. a. Alcătuiește câte o propoziție folosind cuvintele: ciuboțele, ogar.
5. b. Alcătuiește două propoziţii cu cele două înţelesuri ale cuvântului „galbeni”.
6. Scrie semnele de punctuație acolo unde sunt necesare.
Petre a găsit o cutie cu culori
Ale cui sunt culorile
Ale lui Barbu
Şi el unde este
A plecat acasă
7. Completează dialogul:
Andrei se întoarce de la şcoală. El se întâlneşte cu George.
—Salut, Andrei!
_____________________________________________
— De unde vii? îl întreabă George.
_____________________________________________
— Când poți să vii la mine ca să ne jucăm?
_____________________________________________

Fișă de observare a competențelor

CLASA a II-a B
Disciplina: Comunicare în limba română

357
 Test de evaluare Unitatea tematică ”Toamnă, doamnă ruginie”
Data: 19. 10. 2022
Numele și prenumele elevului: ________________________________
Numele și semnătura părintelui: ________________________________
NR. crt. Competențe specifice Competență în Competență care Competență
curs de formare necesită dovedită
consolidare
1. Citește cerințele corect,
conștient și în ritm adecvat.
2. Scrie caligrafic, ordonat pe
liniatura tip II, respectând
forma și înălțimea literelor
mari și mici de mână.
3. În cuvinte:
-scrie semnele diacritice pentru
literele ă, â, î, ș, ț;
-scrie corect grupurile de litere;
-scrie toate literele (fără
omisiuni, adăugiri, inversiuni).
4. În propoziții:
-scrie primul cuvânt cu literă
inițială mare;
-scrie semnele de punctuație:
punctul, semnul întrebării sau
semnul exclamării.
5. Citește corect și conștient un
text.
6. Identifică elementele textului:
titlu, autor, alineate.
7. Identifică personajele textului
literar narativ.
8. Formulează răspunsuri corecte
și complete la întrebările
referitoare la conținutul
textului.
9. Ordonează ideile principale
pentru a reda succesiunea
întâmplărilor din textul citit.
10. Utilizează corect literele â, î în
scrierea cuvintelor.
11. Integrează cuvinte date în
enunțuri corecte, logice.
12. Redă sensurile unui cuvânt în
propoziții formulate corect și
logic.
13. Scrie în textul dat semnele de
punctuație: linia de dialog,
punctul, semnul întrebării și
semnul exclamării.
14. Completează un dialog cu
replici adecvate.

Observații/Recomandări: _______________________________________________

358
 Evaluare sumativă
Matematică și explorarea mediului
Adunarea numerelor naturale în concentrul 0 - 1000 cu trecere peste ordin

1. Calculează:
156 + 239 =____ 384 + 475 =____ 578 + 255 = _____
438 + 212 =____ 267 + 172 =____ 398 + 437 = _____
523 + 164 + 108 + 347 + 426 + 589 +
282 437 592 375 426 270

2. Află:
a)suma numerelor 237 şi 149: ___________________________________
b)numărul cu 153 mai mare decât 662: ______________________________
c)suma vecinilor numărului 489: _________________________________

3. a)Află numărul cu 182 mai mare decât suma numerelor 143 şi 169.
3. b)Află numărul cu 300 mai mic decât suma NR. 346 şi 285.
3. c) Un termen al adunării este 286, al doilea termen este cu 128 mai mare. Care este suma
celor doi termeni?

4. Din suma numerelor 478 şi 438 scade suma numerelor 312 şi 188.

5. La o florărie s-au adus 298 de trandafiri și cu 120 mai puține garoafe, iar orhidee cât
trandafiri și garoafe la un loc.
Câte flori s-au adus în total ?

Fișă de observare a competențelor

CLASA a II-a B
Disciplina: Matematică și explorarea mediului
Test de evaluare Adunarea și numerelor naturale în concentrul 0 - 1000 cu trecere peste ordin
Data: 12. 01. 2023
Numele și prenumele elevului: ________________________________
Numele și semnătura părintelui: ________________________________

NR. crt. Competențe specifice Competență în Competență care Competență

curs de formare necesită dovedită
consolidare
1. Citește cerințele corect,
conștient și în ritm
adecvat.
2. Efectuează adunări cu
numere naturale în
concentrul 0 - 1000 fără
trecere peste ordin.
3. Efectuează adunări cu
numere naturale în
concentrul 0 - 1000 cu
trecere peste ordin.
4. Efectuează scăderi cu
numere naturale în

359
 concentrul 0 - 1000 fără
trecere peste ordin.
5. Efectuează scăderi cu
numere naturale în
concentrul 0 - 1000 cu
trecere peste ordin.
6. Află numărul
necunoscut dintr-o
adunare.
7. Află numărul
necunoscut dintr-o
scădere.
8. Transpune expresii
matematice din enunț în
operații matematice de
adunare sau de scădere.
9. Rezolvă corect probleme
care presupun o operație
matematică.
10. Rezolvă corect probleme
care presupun două
operații matematice.
11. Rezolvă corect probleme
care presupun mai multe
operații matematice.
12. Scrie ce reprezintă
numărul aflat în
rezolvarea problemei și
răspunsul problemei.

Observații: ______________________________________________________
_____________________________________________________________________

Bibliografie:
Cristea S., Dicţionar de pedagogie, Bucureşti: Grupul Editorial Litera, 2000
Cristea S., Pedagogie generală. Managementul educaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1996
Gheorghe Bunescu, Educația părinților. Strategii și programe, Bucureşti, Editura Didactica și
Pedagogica, 1997
Moisin, A., Arta educării copiilor şi adolescenţilor în familie şi în şcoală, Sibiu, Imago, 2011
Traian Cosma, Ședințele cu părinții în gimnaziu, idei - suport pentru diriginți, Iaşi, Editura Polirom,
2001
https: //pdfcoffee. com/parteneriatul-scoala-familie-pdf-free. html

360
 ROLUL FAMILIEI ÎN CREŞTEREA ŞI EDUCAREA COPILULUI
STUDIU DE SPECIALITATE

PALADE EULALIA LAVINIA, PROF. ÎNVĂŢ. PREŞC.

GRĂDINIŢA CU P. P. NR. 3, DROBETA TURNU SEVERIN, MEHEDINŢI
. Un pericol foarte mare care ameninţă astăzi sute şi mii de familii din România este emigratia. Valuri
de români îşi părăsesc familiile şi să iau drumul pribegiei, în cautarea unui loc de muncă. Fără îndoială că
cea mai gravă faţă a emigraţiei îi afectează pe cei rămaşi, iar primele victime ale fenomenului sunt copiii,
a căror fragilitate emoţională îi expune la riscuri mari. Ca şi o plantă copilul creşte diferit în funcţie de
hrană, lumină, ambianţa favorabilă sau defavorabilă a mediului familial. Copilul are nevoie să fie ajutat,
apărat, călăuzit, are nevoie să se simtă important pentru cei pe care îi iubeşte. Cel mai bun model parental
se dovedeşte a fi acela care oferă copilului dragoste, înţelegere şi permisivitate astfel încât să-i dezvolte
iniţiativa, curajul de a-şi exprima opiniile şi posibilitatea de a-şi dobândi independenţa. . A fi părinte este
ceva înnăscut, acest sentiment aflându-se în noi în stare latentă. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră
părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie
copilul în acel moment
Cea mai mare dorinţă a tuturor copiilor este de a li se da atenţie, de a desfăşura activităţi împreună
cu părinţii. In acelaşi timp, pentru majoritatea părinţilor, a ajunge să-i înţeleagă pe copii, reprezintă o lucrare
de o viaţă întreagă, pentru că fiecare copil este diferit într-un mod unic.
S-a vorbit mult despre aceasta categorie de copii, considerata ca fiind in situatie de risc, o categorie
defavorizata si vulnerabila. Trebuie de la inceput facuta o observatie: exista, de fapt, doua grupuri: copii
care au avut sansa sa fie lasati in grija unor persoane responsabile, constiente de sarcinile care le revin si
copii aproape abandonati, lasati in grija unor persoane incapabile sa faca fata situatiei. . Iata cazul copilului
B. Andrei. Este lasat in grija bunicii, o persoana responsabila, afectuoasa, care isi dedica tot timpul ingrijirii
nepotului. Acesta beneficiaza de conditii de viata si invatare optime, este bine educat, are o comportare
civilizata si rezultate scolare bune. Cu siguranta, ii lipseste mama. Vorbeste cu ea aproape zilnic, cu toate
acestea, daca este intrebat ce isi doreste cel mai mult, raspunsul lui este intotdeauna acelasi: sa vina mama.
Decizia acesteia de a munci in strainatate a fost o decizie buna, altfel, familia monoparentala nu i-ar fi putut
oferi copilului un trai decent. Chiar daca mama nu este in permanenta langa el, incearca sa vina cat mai des
si pastreaza o stransa legatura cu copilul. Acesta este un caz fericit. . . Din pacate exista si celalalt grup, al
copiilor lasati acasa in grija unor persoane care, fie nu sunt interesate, fie nu au autoritatea necesara, pentru
a suplini lipsa parintilor. Descrierea cazului. B. R. este înscrisa la gradinita in grupa mijlocie. Ridică
probleme bunicilor acasă şi educatoarelor la gradinită. Locuieşte împreună cu bunicii din partea tatalui şi
este crescuta de aceştia de la cinci luni cand a fost adusa de mama ei din Italia. Tatăl este in penitenciar
pentru multi ani. Mama este plecată acum la muncă în Italia fiindcă nu se descurcă cu banii. Aşa că bunicii
sunt cei care o îngrijesc şi se preocupă de educatia copilului în cea mai mare parte a timpului. Bunica e cea
care îi ia apărarea mereu, nu-i refuză nimic niciodată copilului, însă şi aceasta este destul de bolnava in
ultimul timp. Fetita se simte abandonata, parasita, dorul de parinti o face sa se izoleze. Devine uneori
irascibila, refuza sa duca la bun sfarsit sarcinile de lucru, plange, refuza mancarea, are perioade cand intra
in conflict cu colegii, nu respecta regulile grupului. Analiza cazului Subiectul prezintă tulburări de
comportament, perturbă permanent activităţile, încalcă frecvent regulile clasei, are dificultăţi în menţinerea
şi stabilirea relaţiilor interpersonale.  manifestări frecvente: loviri ale colegilor, injurii, refuzul de a realiza
o sarcină şi chiar de a vorbi  se integrează greu în grup  nu lucrează în echipă şi nu e acceptata de grup
Bariere în calea învăţării  nu se implică în activităţile şcolare  diminuarea activităţii intelectuale ca
urmare a unui consum nervos rapid  frecvenţa şcolară, de cele mai multe ori slabă, generează acumularea
unor lacune  sarcinile şcolare le consideră ca pe o pedeapsă Factorii psihosociali care au cauzat
comportamentul deviant al copilului . Lipsa de afecţiune a părinţilor . Agresivitatea verbală a bunicului în
prezenţa fetitei . Modelul negativ oferit de cei doi parinti Strategii şi intervenţii  sunt importante atât
identificarea cât şi intervenţia precoce  stabilirea clară a regulilor şi aplicarea lor  antrenarea copilului
în activităţi care să permită afirmarea sa  stimularea şi încurajarea comportamentelor adecvate, includerea

361
fetitei în activităţile extraşcolare (activitati sportive, centre de pictură)  motivaţia pozitivă (formulări de
tipul: „dacă vei realiza. .. vei obţine. ... ”)  recompensa pentru cel mai mic progres în evoluţia pozitivă a
comportamentului Ajutor şi intervenţii ale unor persoane specializate  consultarea psihologului, terapie
psihologică cu implicarea tuturor factorilor educaţionali (familie, cadre didactice etc.)  consiliere
individuală sau de grup  programe de psihoterapie pentru tulburări emoţionale şi de comportament
(tehnici derelaxare); METODE SI MIJLOACE DE REALIZARE: Metoda modelării  modelarea se
bazează pe puterea exemplului, pe învăţarea socială. Esenţa metodei constă în îndepărtarea conduitelor
negative dobândite prin imitaţie şi plasarea copilului sub influenţa unor modele pozitive (părinţi,
educatoare, colegi) Metoda întăririlor  creşte frecvenţa de apariţie a comportamentului adecvat;  pentru
fiecare comportament adecvat am administrat întărirea potrivită Extincţia comportamentului dezadaptativ
 prin înlăturarea întăririlor unui comportament neadecvat, reducem frecvenţa acelui comportament; 
când fetita răspundea neîntrebaat, o ignoram şi repetam întrebarea. În cazul în care răspundea când era
întrebata, întăream acest comportament.

„TIME-OUT” (TEHNICA IZOLĂRII)

 prin izolarea temporară de activitatea aflată în desfăşurare;
 time-out-ul era redus temporal, iar fetita cunoşte durata acestuia;
REZULTATE OBŢINUTE ÎN URMA IMPLEMENTĂRII PLANULUI DE INTERVENŢIE:
- Se reduce frecvenţa apariţiei comportamentului neadecvat;
- Se conformează regulilor de grup;
- Respectă persoanele din grup la gradinita şi acasă;
- Recompensele duc la creşterea încrederii în sine, stima de sine pozitivă;
- Stă la măsută, respectând regulile de comportament adecvate.

362
 ROLUL FAMILIEI ÎN ACTIVITATEA DE ÎNVĂȚARE

PROF. PALOȘ CLAUDIA DANIELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”CONSTANTIN NEGREANU”
DROBETA TURNU SEVERIN, MEHEDINȚI
Familia reprezintă principalul factor al parteneriatului şcoală – comunitate locală.
Pe de o parte, familia este un factor de educație informală, pe de altă parte aceasta are obligații şi
drepturi care decurg din statutul de elevi ai copiilor în sistemul formal de educație.
Implicarea familiei în parteneriatul şcolii este condiționată de gradul de interes al familiei față de
şcoală. Acesta este crescut dacă familiile au copii care frecventează şcoala. Cu cât şcoala reprezintă o
valoare a familiei, cu atât gradul de implicare al familiei este mai mare. Se constată că acei copii care sunt
sprijiniți de părinți, care au în familie atitudini pro-şcoală adecvate obțin performanțe şcolare ridicate şi au
un grad de aspirație ridicat față de nivelul de şcolarizare pe care doresc să-l atingă.
Pentru a putea descoperi “binele” care mai târziu va deveni “principialitate, cinste, spirit de a-ţi ajuta
aproapele, criterii de evaluare a comportării” este necesar ca în grupul familial să existe un cod de conduită
bazat pe o egală respectare a normelor atât de către copii, cât şi de către părinţi. Respectiv, cerând copiilor
să acţioneze într-un anumit mod, părinţii să constituie modelul şi imboldul în acea direcţie şi nu factor
derutant.
Există două teorii importante privind relația şcoală-familie:
- teoria profesionalismului care consideră ca un element esențial serviciul făcut altora, fără a gândi la
avantaje personale; criteriile acestei teorii sunt: competența, servirea clienților, un cod de etică profesională;
- teoria schimbului care consideră acțiunea umană în funcție de un câştig personal; se consideră
privilegii tradiționale ale profesorilor: un grad de autonomie, un salariu asigurat, o competiție restrânsa.
Din această perspectivă câştigurile profesorului din parteneriatul şcoală – familie sunt: un statut
valorizator în ochii societății; cooperarea cu familia poate fi un test profesional şi poate fi considerată ca
făcând parte din datoria profesională a profesorului (părinții sunt clienți ai şcolii); eficacitatea
învățământului poate fi ameliorată prin cooperarea între şcoală şi familie; părinții sunt responsabili legali
de educația copiilor lor şi pot avea exigente de a evalua rezultatele activității şcolare.
În ceea ce priveşte relația dintre unitățile școlare şi părinți cele mai frecvente forme de organizare a
acestei relații sunt:
- ședințele cu părinții;
- discuții individuale între cadrele didactice şi părinți;
- organizarea unor întâlniri cu părinții;
- implicarea părinților în manifestări culturale ale şcolii şi activități recreative;
- voluntariatul;
- asociațiile de părinți.
Asociațiile de părinți pot realiza parteneriate cu unitățile de învățământ, organizații
nonguvernamentale cu competențe în domeniu pentru organizarea şi funcționarea programelor „Școala
după școală” prin care se pot oferi „activități educative, recreative, de timp liber, pentru consolidarea
competențelor dobândite sau de accelerare a învățării, precum și activități de învățare remedială. ” Ca sprijin
oferit copiilor şi familiilor acestora, statul poate finanța programul „Școala după școală” pentru copiii și
elevii din grupurile dezavantajate, potrivit legii. (Art. 58).
Reprezentanții părinților fac parte şi din conducerea unităților de învățământ, fiind membri cu
drepturi depline în Consiliului de administrație (2 – 3 părinți, în funcție de numărul total de membri).
Un raport asupra relațiilor dintre şcoală şi familie în țările Comunității Europene, enumeră motivele
pentru care şcoala şi familia se străduiesc să stabilească legături între ele:
- părinții sunt juridic responsabili de educația copiilor lor;
- învățământul nu este decât o parte din educația copilului; o bună parte a educației se petrece în afara
şcolii;

363
 - atitudinea părinților se răsfrânge asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, în special asupra
motivațiilor învățării;
- grupurile sociale implicate în instituția şcolară (în special părinții şi profesorii) au dreptul să
influențeze gestiunea şcolară.
Obstacole în relația şcoală-familie
- responsabilitatea statului şi a familiei privind educația copiilor;
- libertatea de alegere a şcolii de către părinți sau unicitatea învățământului;
- impactul mediului familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului;
- randamentul pedagogic şi datoria parentală;
- participarea părinților la gestionarea şi procesul decizional din instituția şcolară.
Parteneriatul şcoală – familie poate lua forma unor servicii dezvoltate de către şcoală şi de care
familiile elevilor să beneficieze. Acestea pot fi organizate exclusiv de către şcoală sau în parteneriat cu alte
organizații /instituții.
Aceste servicii pot fi: centre de consiliere; centre de sănătate, de practicare a diverselor sporturi;
centre pentru supravegherea copiilor la teme după orele de curs (after-school) care pot avea şi alte servicii
incluse: predarea limbilor străine, sport, mini-excursii, teatre, spectacole, vizite în diverse locuri etc.; centre
de voluntariat; cluburi; cantine; semiinternate etc.
Intervenția şcolii pentru sprijinirea educativă a elevilor defavorizați presupune:
- asigurarea programelor de intervenție timpurie – intervenția timpurie creează condițiile necesare
pentru succesul copilului în şcoala primară şi după aceasta. Toți copiii preşcolari ar trebui să primească
îngrijirea şi sprijinul de care au nevoie pentru a intra în şcoală apți să învețe – mai exact o stare bună a
sănătății, medii educative sănătoase şi experiențe care să le îmbunătățească dezvoltarea.
- furnizarea educației compensatorii - în multe țări din lume, un număr de programe oferă copiilor
din familii cu venituri scăzute oportunități educaționale suplimentare, pe lângă cele oferite de programul
şcolar standard. Aceste programe educaționale compensatorii încearcă să compenseze factori educaționali
importanți care pot lipsi din viața tinerilor.
- asigurarea programele suplimentare înainte şi după orele de şcoală - uneori şcolile oferă programe,
după orele de şcoală, pentru elevi care: se pregătesc pentru concursuri/ examene, sau au risc de eşec şcolar,
riscând corigențe şi chiar repetenția etc. Activitățile programate în timpul şi după orele de şcoală
promovează reuşitele şcolare şi încearcă să îmbunătățească respectul de sine, capacitatea decizională a
copiilor precum şi nivelul cunoştințelor privind stilurile de viață sănătoase şi nesănătoase.
- asigurarea îndrumătorilor şi meditatorilor - unele programe încearcă să îmbunătățească succesul şi
respectul de sine al elevilor în dificultate prin folosirea meditatorilor şi a programelor de îndrumare –
eforturi pentru pentru a modela comportamentul potrivit în situații individuale.
- utilizarea stimulentelor şi a descurajărilor - alte tactici folosite pentru încurajarea școlară a copiilor
defavorizați social-economic includ programele de stimulente. Aceste programe oferă stimulente exterioare
– recompense pentru prezență deosebită şi note bune.
Indiferent de statutul economic, etnic sau cultural al familiei, implicarea părinţilor în educaţia copiilor
conduce la îmbunătăţirea performanţelor şcolare şi a prezenţei la cursuri, precum şi la reducerea ratei
abandonului şcolar şi a delicvenţei. Părinţii şi familia au un impact puternic asupra educaţiei tinerilor. Copiii
ai căror părinţi le ascultă problemele, îi sprijină în efectuarea temelor, se implică, transformând experienţele
de zi cu zi ale copilului în oportunităţi de învăţare, sau îi îndrumă cu ajutorul materialelor şi instrucţiunilor
oferite de dascăli, obţin rezultate şcolare impresionante.

BIBLIOGRAFIE:
Baban, A. (coordonator), Consiliere educațională. Ghid metodologic pentru orele de dirigenție și
consiliere. Editura PSINET, Cluj-Napoca, 2003
1. Nicola, I., Tratat de pedagogie școlară. Editura Aramis, București, 2003
2. Voiculescu, F., Analiza resurse- nevoi și management strategic ȋn ȋnvățământ. Editura Aramis,
București, 2014
3. *** TRIBUNA INVĂŢĂMÂNTULUI, Revistă naţională de informaţie şi atitudine, NR. 1015-
1016, 7-20 septembrie 2019

364
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

PROFESOR ÎNV. PRIMAR: PANĂ ECATERINA-ALEXANDRA

ȘCOALA PRIMARĂ DIN POIANA VĂRBILĂU
MARTIE 2023
A educa este o vocație

Ne naștem profesori, educatori sau ȋnvățători. Respirăm, trăim pentru această vocație, ne curge prin
vene această meserie care ne matchează ȋntreaga existență. Noi suntem definiția educației, susținătorii
evoluției individului, promotorii conceptului de învățare pe tot parcursul vieții.
Consider că ne este decis destinul cu mult ȋnainte să pășim pe acest Pământ. Altfel, cum s-ar putea
explica: empatia, iubirea pentru copii, pentru cunoaștere, căldura, emoția, capacitatea de a ȋnțelege ființă
umană și de a o ajuta fără a-i cere ceva ȋn schimb? Cu toate aceste calități, alături de stilul, personalitatea
care emană liniște, echilibru, mângâiere, dacălul devine actor al schimbării, centrul universului cunoașterii,
oaza evoluției omenirii, sursa de inspirație și modelul demn de urmat cu care cu toții luăm contact.
Creștem înconjurați de ființe umane, iubim socializarea. În permanență ne educăm și îi educăm pe
toți cei din jurul nostru. În orice împrejurare dascălul sprijină, explică, destăinuie tainele comunicării, ale
matematicii sau a limbilor străine și devine oaza de cunoaștere a tuturor cunoscuților săi, iar când realizează
că acesta este rolul său ȋn viață urmează cursul firesc al lucrurilor și aprofundează cunoștințele pe care le
are, acumulează mii de cunoștințe, își însușește tot felul de metode atractive, devine cea mai bună variantă
a sa, actorul principal, pionul shimbării.
Întotdeauna te educi și îi educi pe cei din jur, ai grijă să nu îi înveți pe copii doar cunoștințe, ci și
lucruri practice de care se vor folosi întreaga viață. Îi înveți cum să se poarte în societate, cum să comunice
cu cei din jur, bunele maniere, consecințele discriminării, deprinderea de aptitudini și îi ajuți să își
descoperire și să fructifice talentele pe care fiecare le are, îi susți și îi îndrumi în alegerea unei meserii care
să le aducă satisfacții, le sădești încrederea în sine, îi ajuți să își perfecționeze calitățile pe care copiii le au,
le creezi o stare de bine în interiorul clădirii impunătoare, pentru că acesta este rolul școlii cu adevărat
asupra educației unui copil.
Iar când ai parte de susținere și ajutor, lucruri bune se ȋntâmplă, se ȋnfăptuiesc minuni și se dezvolta
oameni frumoși, educați, cu un viitor plin de oportunități și idealuri ȋnfăptuite, iar societatea noastră are
nevoie de asta.
Nucleul comunității noastre sunt, bineȋnțeles, elevii. Totul este despre ei, despre bunăstarea lor,
despre cum putem să devenim dascălii de care ei au nevoie. Veghem asupra dezvoltării lor armonioase și ȋi
ȋnvățăm despre cum să fie capabili să relaționeze, să-și descopere talentele, pasiunile, să ȋnțeleagă cât mai
corect informațiile, să fie pregătiți pentru viitor, să ȋnvețe să ȋnvețe, pentru că până la urmă despre asta e
totul, acesta este ȋn esență rolul școlii.
Bineȋnțeles că răspunzători pentru starea de bine suntem noi, ȋnvățătorii, dar un rol primordial îl au
și părinții, „cei șapte ani de acasă”, bagajul pe care îl oferă fiecare părinte pruncului său. Aceștia le asigură
dezvoltarea morală și fizică a copilului, le dirijează viața afectivă și, cel mai important, îi ajută în formarea
gândirii.
A fi un părinte este o vocație, în sufletul fiecărei ființe este plantat acest sentiment, această capacitate.
Într-adevăr, acest rol de ,,mamă” sau ,,tată” nu vine cu un manual de instrucțiuni, dar prin dorință, iubire
și perseverență se poate modela cel mai bun părinte pentru copilul său. Un părinte bun devine stâlpul de
care micuțul evoie să se sprijine la nevoie, cârma care îl aduce întotdeauna pe drumul cel bun, umărul pe
care să plângă și mâna care să îl ridice atunci când totul pare pierdut.
Ei își pun amprenta, își lasă o bucățică din sufletul său în creșterea fiecărui copil, iar dacă intențiile
ni sunt bune, sămânța va rodi un un tânăr sortit eșecului.
Așadar, părinții conturează personalitatea fragedului elev. Dacă aceștia sunt deschiși, cooperează, îi
sprijină ȋn procesul ȋnvățării și le oferă suportul necesar, ȋncrederea, dar și motivația de care ei cu adevărat
au nevoie pentru a învățat, pentru a se descurca în viață.

365
 Părinții le dezvoltă copiilor deprinderi de politețe, curățenie, îngrijire, disciplină, iar pentru ca acestea
să fie îndeplinite este nevoie de multă răbdare, severitate, toleranță și timp. Acesta educație primită din
partea familiei determină succesul sau insuccesul unui individ.
O educație bună mărește considerabil șansele copiilor de a deveni oameni de succes, iar dezinteresul
părintelui, exemplul negativ, ignoranța acestuia distrug încrederea copilului în toți cei din jur și îl transformă
într-un adult superficial, toxic, cu un comportament agresiv, neatent la nevoia celor din jur, izolat, total
deconectat de realitatea cotidiană, tânjind după atenția celor din jur.
Triada părinte-elev-profesor este cheia evoluției, a învățării benefice, a succesului individului, a unui
viitor care sună bine cu adevărat.
Voi concluziona această lucrare prin prezentarea unui citat care îmi place foarte mult și care reflectă
concluzia studiului nostru referitoare la educația pe care fiecare tânăr o primește din partea familiei: „Nu
cunoaștem dragostea unui părinte până când nu devenim și noi părinți”. (HeNR.y Ward Beecher)

366
 STUDIU DE SPECIALITATE:
LIMBA ROMÂNĂ ȘI LITERATURA ROMÂNĂ ȘI CEI 7 ANI DE ACASĂ

PROF. ANCA-GIORGIANA PANDURU,

LICEUL TEHNOLOGIC BAIA DE FIER, GORJ

Grație tehnologiilor, școala este un centru de informație de ultimă oră de pe întreg globul pământesc.
Dar, pentru a se încadra cu succes într-o lume în schimbare, elevii au nevoie de abilitatea de a selecta
informațiile, de a decide ce este sau nu este important, de a respinge datele irelevante sau false, de a da sens
critic, creativ sau productiv acelei părți din universul informațional cu care se vor confrunta. Pentru a
manevra bine informația, elevul trebuie să știe să aplice operații de gândire, să învețe în mod critic, să trieze
eficient datele, să le ofere sensuri care, la rândul lor, vor fi materializate în anumite comportamente sau
produse.
La orele de limba și literatura română obișnuiesc ca elevii să identifice, să proceseze, să însușească
și să utilizeze informații și idei, să perceapă corect și profund textul sau opera literară, adică le formez
abilitatea de analiză și gândire critică, dar și de educație pentru viață, prin exemplele de personaje și / sau
situații întâlnite. Nu trebuie uitat că elevul are nevoie de a cunoaște oricare realitate pe care o întâlnește și
are capacitatea de a o înțelege. Nicio întrebare a sa nu trebuie să rămână fără răspuns logic, exact, care să-
l satisfacă și să-i ofere posibilitatea de a-și crea un bagaj cultural. Mai mult decat atât, trebuie ca noi,
profesorii, să transformăm dorința de cunoaștere a elevului într-un joc în care acesta să se simtă recompensat
când pune întrebări și încearcă să-și răspundă gândind singur.
Cartea, un aliat de nadejde: este extrem de important să-i educăm elevului gustul pentru lectură și
chiar respectul pentru inteligența celor care scriu cărți. El trebuie să înțeleagă, încă de la o vârstă fragedă,
că tot ceea ce vrea să știe se află în cărți și că oamenii care citesc mult și care scriu cărți sunt cei care vor
să ne învețe cum să ne autoeducăm, cum să dăm un nou sens vieții. Mai mult, elevul trebuie să considere
cărțile ca pe un privilegiu, la care oamenii nu au avut acces multă vreme, pentru că nu aflasera că acesta
este secretul către orice reușită. Nu în ultimul rând, timpul acordat informării, discuțiilor și întrebărilor nu
trebuie să știrbească din timpul de joacă, aspect la fel de important pentru dezvoltarea inteligenței.
Odată cu educarea rațiunii, a felului de a gândi, elevul trebuie să aibă o definiție clară a Binelui și a
Răului. Orice aspect legat de moralitate trebuie să aibă un reper al Binelui, exemplificat prin modele. Pentru
oricare întărire a ideilor morale, elevului trebuie să i se asocieze unele calități umane și cu modele preferate
de acesta din lumea cărților.
De asemenea, putem promova un model de erou negativ din cărți, pe care elevul, poate, îl admiră în
secret. Atribuirea unor calități morale ascunse acestui erou negativ va transfera nevoia copilului de a-și
copia modelul, eliminând, pe rând, elementele negative care-i plac la acel erou.
Dimpotrivă, denigrarea în scop educativ a unor eroi de basm sau chiar și film negativi poate conduce
la adulația acelor eroi, datorită reflexului de protest sau a crizei de personalitate, efectului de victimizare a
eroului ponegrit. Elevul trebuie să înțeleagă singur că poate fi un erou puternic, ca și cei îndrăgiți, numai
dacă are respect pentru cei din jur, e capabil să fie fidel celor care-l îndrăgesc și nu poate fi ademenit să fie
altfel.
Un copil care a înțeles foarte bine ce înseamnă moralitatea, de obicei, va fi extrem de receptiv în a
învăța să se poarte cu bun-simț și politicos. Există însă cazuri în care copilul învață să mimeze bunul-simț,
respectand strict unele reguli de conviețuire, descoperind că acest lucru îi oferă avantaje.

367
 Parcurgerea unei cărți bune reprezintă un beneficiu spiritual excepțional pentru tânărul aflat în
formare. Operele literare oferă o bogăție culturală pe care elevii o pot valorifica pe parcursul vieții, deoarece
educația se continuă și după anii de școală.
În concluzie, mediul școlar are un rol important în dezvoltarea spirituală şi fizică a elevului,
pregătindu-l pentru profesia pe care o va urma, formând şi consolidând ansamblul de cunoştinte pe care
individul îl duce cu el mai departe. Astfel, cititorii de cărţi se dezvoltă pe băncile şcolii, iar menirea cadrelor
didactice e să cultive pasiunea pentru lectură în sufletul micilor cititori, astfel încât să le ofere acestora o
,,educație pentru viață” de calitate.

Bibliografie
https: //iteach. ro/experientedidactice/educatie-prin-lectura-in-gimnaziu.
Joiţa, Elena (coordonator), Ilie, V., Vlad, M., Frăsineanu, E., Pedagogie şi elemente de psihologie
şcolară, Editura Arves, 2003.
Marinescu, Valeriu, Predarea-învăţarea limbii şi literaturii române în gimnaziu şi în liceu, Editura
Fundației România de Mâine, 2007.

368
 STUDIUL DE SPECIALITATE
EDUCATIA FIZICA ȘI CEI 7 ANI DE ACASĂ

PROF. PANDURU ION DANIEL

LICEUL TEHNOLOGIC BAIA DE FIER

Practicarea sportului în familie este foarte benefică atât pentru copii, cât si pentru adulți. Pe lângă
promovarea obiceiurilor sănătoase, sportul ne permite să ne cunoaștem copiii și să transmitem multe valori.
Practicarea sportului în familie este una dintre cele mai bune activități de care se pot bucura părinții alături
de copiii lor. Pe lângă beneficiile activității fizice în sine, atât pentru copii, cât și pentru adulți, sportul va
promova timpul de calitate pentru a învăța valori și pentru a ne cunoaște mai bine. În plus, este o modalitate
excelentă de a încuraja un stil de viață sănătos si de a va ajuta să rămâneți activi fizic, să vă bucurați de aer
liber și chiar să socializați cu alte familii. Cu toate acestea, când ne gândim să facem lucruri în familie,
rareori ne gândim să facem sport. Dar beneficiile sunt atat de multe încât merită luate în considerare.
Activitatea fizică are multe beneficii pentru sănătate, atât fizice, și psihice, la toate vârstele. Dar de ce să-l
practici în familie? La sfârșitul zilei, cu siguranța fiecare obtine mult mai mult din sport facandu-l pe cont
propriu. Despre asta nu exista nicio indoiala. Dar beneficiile de a practica sport in familie depasesc cu mult
ceea ce poate obtine fiecare individ. Pentru ca atunci cand facem sport in familie, cel mai important lucru
nu este sportul in sine, ci timpul pe care il petrecem alaturi de cei dragi. Tinand cont de acest lucru,
principalele beneficii ale sportului in familie sunt urmatoarele. Un stil de viata sedentar si obezitatea
infantila sunt doua probleme foarte grave care ne pot afecta copiii. Daca ca parinti nu promovam obiceiuri
bune, inclusiv activitatea fizica, nu ne putem astepta sa le adopte. Trebuie sa dai un exemplu. Nu este
intotdeauna suficient sa ii inscriem la activitati sportive sau sa le aratam ca facem exercitii in vreun fel.
Pentru copii, nu exista o modalitate mai buna de a intelege ca sportul este pozitiv decat sa te distrezi
bucurandu-te de el in familie. In plus, practicarea sportului in familie este o modalitate buna de a le arata
copiilor ca exista alternative la televizor, jocuri video si alte activitati sedentare. Si o modalitate buna pentru
ei de a creste crezand ca, ca adulti, vor putea avea o viata plina, cu timp pentru distractie. In acest sens,
sportul in familie ajuta la insuflarea copiilor obiceiurile normale si sanatoase pe care trebuie sa le pastreze,
precum sa faca din activitatea fizica o prioritate. Daca vad ca parintii isi fac timpul in familie si isi fac
exercitii impreuna, este mai probabil sa faca acelasi lucru atunci cand sunt mai mari. Multe familii au putin
timp de petrecut impreuna fara stresul programelor, treburilor si responsabilitatilor. Si cand este timpul sa
creati o legatura cu familia, se face adesea vizionarea de filme sau jucand jocuri pentru a va relaxa. Cu toate
acestea, adesea nu include conversatia sau munca in echipa. Activitatea fizica si sportul de familie
favorizeaza un mediu de lucru in echipa si comunicare, doua abilitati care sunt importante pentru
dezvoltarea copilului. Prin sporturile de familie promovam oportunitatea de a vorbi si de a lucra impreuna.
In plus, practicarea sportului in familie este o oportunitate mai mare de a ne cunoaste. Cand vizionati un
film sau jucati un joc in familie, membrii adesea nu se implica sau nu se uita unul la actiunile celuilalt. Cu
toate acestea, in activitatea sportiva, se acorda multa atentie modului in care actioneaza si reactioneaza
fiecare, ce il motiveaza, cum lucreaza in echipa. In calitate de parinti, acest lucru ne ofera oportunitatea de
a incuraja un comportament bun si de a corecta obiceiurile proaste care se pot forma ca parte a dezvoltarii
naturale, precum si de a reflecta asupra propriilor noastre atitudini si convingeri si asupra modului in care
le transmitem copiilor nostri. Acasa, impreuna cu familia, copiii invata multe dintre abilitatile de care au
nevoie pentru viata, precum munca in echipa. De fapt, indiferent cat de mult ai munci la el la scoala sau
cand faci sport cu semenii tai, daca nu il incurajezi acasa, lucrul in echipa probabil ca nu va deveni un obicei
de viata. Exercitarea in familie incurajeaza munca in echipa pentru a atinge un obiectiv comun. Acest lucru,

369
pe langa intarirea legaturilor de familie, ajuta si la invatarea importantei stabilirii obiectivelor si a realizarii,
atat ca individ, cat si ca echipa. Pe de alta parte, promovarea muncii in echipa prin sport ajuta la asezarea
bazelor pentru realizarea altor tipuri de obiective care trebuie stabilite ca familie, fie pentru realizarea
comuna, fie pentru a sprijini unul dintre membrii acesteia in atingerea propriilor obiective. Pe scurt, din
moment ce avem putin timp sa fim impreuna si in familie cu copiii nostri si, de obicei, si putine oportunitati
de a face miscare, nu este o solutie grozava sa facem miscare toti impreuna, in aer liber si fara altceva la ce
sa ne gandim?? Daca nu stii cu ce sa te joci, nu-ti face griji, cu siguranta copiii tai vor sti.

370
 STUDIUL DE SPECIALITATE
EDUCATIA FIZICA ȘI CEI 7 ANI DE ACASĂ

PROF. PANDURU OVIDIU DUMITRU

LICEUL TEHNOLOGIC BAIA DE FIER
În “cei 7 ani de acasa”, pe langa educatia intelectuală și cea afectivă, parintii trebuie sa le predea
copiilor, in functie de varsta, lectia despre sport.
Sportul trebuie sa faca parte din viata celui mic inca din viata intrauterina, cand prin exercitiile fizice
ale mamei, el poate descoperi dragostea pentru miscare.
Pentru o viata sanatoasa si o dezvoltarea armonioasa, atat in plan fizic cat si psihic a copilului, este
esential, ca pe langa o alimentatie echilibrata, cel mic sa practice si sa indrageasca sportul- adaptat varstei
si constitutiei sale.
“Prin sport, copilul isi dezvolta responsabilitatea, disciplina, spiritul competitiv, respectul fata de
ceilalti si fata de munca, rabdarea, flexibilitatea, perseverenta, orientarea pozitiva catre ceilalti, formandu-
si un caracter frumos si echilibrat. ”(Andreea Petrea, psihopedagog si psihoterapeut).
Practicarea unui sport individual sau de echipa in copilarie, are ca rezultat la varsta adulta, construirea
unei imagini pozitive si cresterea stimei de sine, formarea unui caracter puternic, capabil sa reactioneze
constructiv la esec, prin cautarea unor solutii proactive si creative.
La varste mici trebuie practicate sporturi individuale in care sa nu ii fie afectata increderea in sine,
prin trairea unui sentiment de pierdere a unei ,,jucarii’’, iar bucuria sa se manifeste deplin prin spiritul ludic
al jocului.
Descoperirea celui mai potrivit sport pentru copilul tau este o misiune dificila, in care trebuie sa dai
dovada de multa rabdare si intelegere, astfel incat alegerea sa coincida cu dorintele si nevoile salereale de
dezvoltare, in plan fizic si emotional. S-ar putea sa treci prin mai multe incercari, dar important este sa nu
abandonezi ,,lupta pentru sport’’, daca vrei sa ii educi ambitia de a performa si sa ii construieti o mentalitate
de invingator, care sa ii spulbere teama de esec, indiferent de situatiile traversate la varsta adulta.
Copilul nu trebuie sa perceapa sportul ca pe o obligativitate ci ca pe o placere, ca pe o activitate
zilnica, necesara pentru o viata sanatoasa si longeviva.
Parintii sunt primii profesori de educatie fizica si sport din existenta copiilor lor. De ei depinde daca
acestia, la varsta adulta, vor alege sa deschida o ,,fereastra’’ spre sanatate in timpul lor liber sau sa inchida
o usa pentru a trai dependenti de tehnologia moderna, condamnati la o viata bolnavicioasa si sedentara,
lipsita de bucuria de a trai alaturi de semeni.
Prin practicarea sportului se numara si urmatoarele beneficii pentru copii:
– imbunatatirea conditiei fizice;
– corectarea si prevenirea deficientelor fizice;
– dezvoltarea armonioasa (,,Mens sana in corpore sano’’);
– stimulent pentru celelalte activitati zilnice;
– socializare si buna-dispozitie (prin cresterea productiei de endorfine – ,,hormonii fericirii’’);
– autoeducarea spiritului voluntar priNR.espectarea disciplinei si regulilor jocului;
– cresterea randamentului scolar (o mai buna oxigenare a creierului creste capacitatea de intelegere
si memorare, dezvolta puterea de concentrare si atentie); etc.

371
 EDUCAȚIA- O RESPONSABILITATE COMUNĂ A FAMILIEI ȘI ȘCOLII

PROFESOR ÎNV. PRIMAR PANFILOIU MARINELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ SLIVILEȘTI, GORJ
Educația în familie este foarte importantă pentru formarea noastră ca indivizi. De la naștere, părinții
ne învață cum să comunicăm, cum să ne exprimăm și cum să interacționăm cu ceilalți. De asemenea, ne
învață despre valorile și principiile morale care ne ghidează comportamentul în societate. Educația în
familie este o componenta esențială a formării noastre ca indivizi, iar aceasta educație poate fi transmisă
prin modelele de comportament pe care parinții le adoptă. Copiii invață prin imitație, astfel încât,
comportamentul părinților poate avea o influență puternică asupra dezvoltării lor socio-emoționale.
In plus, educația în familie ne ajută să dezvoltăm abilități esențiale precum încrederea în sine,
responsabilitatea și independența. Părinții care ofera copiilor oportunitati de a-si dezvolta abilitatile si de a-
si asuma responsabilitati, ii ajuta sa se simta confortabil cu ei insisi si sa se dezvolte intr-un mod sanat
Educatia scolara are un rol esential in dezvoltarea noastra, oferindu-ne oportunitati de a invata si de
a ne dezvolta in diferite domenii. Cursurile si activitatile extracurriculare din scoala sunt proiectate pentru
a ne ajuta sa ne dezvoltam abilitatile de baza, cum ar fi gandirea critica, creativitatea si abilitatile de
comunicare. Mai mult decat atat, educatia scolara ne ofera oportunitati pentru a ne dezvolta interesele si
pasiunile personale, prin implicarea in proiecte si activitati care ne plac.
Un alt aspect important al educatiei scolare este dezvoltarea abilitatilor de colaborare si lucrul in
echipa. Prin implicarea in proiecte de grup si activitati extracurriculare, elevii invata cum sa lucreze
impreuna si cum sa-si imbunatateasca abilitatile de comunicare s
Atunci cand parintii sunt implicati activ in educatia copiilor lor, acestia au mai multe sanse de a avea
succes in viata si de a-si atinge potentialul maxim. Parintii pot sa fie un sprijin important pentru copiii lor,
oferindu-le suport emotional si incurajandu-i sa-si urmeze pasiunile si interesele. In plus, atunci cand
parintii sunt implicati in educatia copiilor lor, acestia devin mai interesati si motivati sa invete, ceea ce
poate duce la performante academice mai bune.
De asemenea, profesorii si parintii pot sa lucreze impreuna pentru a identifica si aborda problemele
copiilor in mod eficient. Cand exista o comunicare deschisa si transparenta intre profesori si parinti, acestia
pot sa lucreze impreuna pentru a gasi solutii la problemele copiilor si sa asigure o educatie personalizata
pentru fiecare elev.
Colaborarea dintre familia si scoala poate include si implicarea parintilor in activitatile scolare si in
organizarea evenimentelor, cum ar fi serbarile, excursiile si competitile sportive. Aceste activitati pot sa
ofere o oportunitate pentru parinti de a se implica in educatia copiilor lor si de a construi o relatie mai
puternica cu profesorii si cu ceilalti parinti.
Deasemena, colaborarea dintre familia si scoala este esentiala pentru asigurarea unei educatii de
calitate. Cand parintii si profesorii lucreaza impreuna, elevii au mai multe sanse de a avea succes si de a-si
atinge potentialul maxim. Comunicarea deschisa si transparenta intre familia si scoala, implicarea activa a
parintilor in educatia copiilor si colaborarea dintre profesori si parinti pentru a oferi suportul necesar
elevilor sunt doar cateva exemple de moduri in care familia si scoala pot lucra impreuna pentru a asigura o
educatie de calitate.
In concluzie, educatia in familie si la scoala este de o importanta cruciala pentru dezvoltarea
armonioasa a copiilor si tinerilor. Parintii si profesorii trebuie sa lucreze impreuna pentru a asigura un mediu
de invatare favorabil, care sa permita elevilor sa-si dezvolte abilitatile si sa-si atinga potentialul maxim.
Desi colaborarea dintre familia si scoala poate fi benefica, exista si numeroase dificultati in
implementarea unei educatii de calitate. Uneori, parintii sunt prea ocupati cu munca sau alte responsabilitati
pentru a se implica in educatia copiilor lor. De asemenea, comunicarea ineficienta intre parinti si profesori,
lipsa resurselor financiare sau problemele sociale pot afecta procesul de invatare al elevilor.
In final, educatia in familie si la scoala este o responsabilitate importanta, care necesita o colaborare
stransa si o abordare holistica. Prin colaborarea si comunicarea eficienta intre parinti, profesori si
autoritatile scolare, putem asigura o educatie de calitate pentru copiii si tinerii nostri, care sa le permita sa-
si atinga potentialul maxim si sa aiba succes in viata.

372
 ROLUL PĂRINȚILOR ȘI AL ȘCOLII ÎN EDUCAȚIA COPIILOR

PROF. ANCA PARASCHIVESCU

ȘCOALA PROFESIONALĂ GERMANĂ ,,KRONSTADT", BRAȘOV
În zilele noastre, se discută din ce în ce mai des despre conceptul de educație, fie că ne referim la
educația copiilor de vârstă preșcolară, fie că vorbim despre elevi din învățământul primar, gimnazial sau
liceal. Pentru ca procesul educațional să fie eficient, este importantă, încă de la vârste fragede, colaborarea
dintre elevi, părinți și profesori.
Fiecare elev are lumea sa proprie, interioară, dar lumea înconjurătoare reprezintă un alt univers
pentru el în care trebuie să se adapteze și să facă față cerințelor în continuă schimbare. În primii ani de
viață, familia are un rol hotărâtor în ceea ce privește parcursul copilului. Mediul în care trăiește și se
dezvoltă atât fizic, dar și emoțional, modelele din jurul său, valorile insuflate de familie, toate acestea
reprezintă baza educației unui tânăr care se află la început de drum. ,,Cei șapte ani de acasă" sunt ceea ce
părinții pot oferi copiilor lor încă din primii ani de viață.
În egală măsură, școala are un rol decisiv în dezvoltarea unui tânăr care încearcă să se integreze în
societate și să devină un adult pregătit pentru viață, capabil să facă față unei lumi care progresează în ritm
alert. Acesta este motivul pentru care rolul profesorului este hotărâtor, cadrul didactic fiind unul dintre
factorii majori care determină integrarea elevului și atragerea acestuia spre universul formării lui.
Pentru ca un elev să devină un adult pregătit pentru viață, capabil să se integreze în societatea în care
trăiește, relația dintre familie și școală este esențială. Se poate vorbi, astfel, despre un parteneriat în care
fiecare conștientizează locul pe care îl ocupă. Elevii generațiilor prezente necesită o atenție deosebită,
deoarece sistemul de învățământ se schimbă în mod constant, iar ei trebuie învățați să facă față acestor
schimbări. Familia și profesorul trebuie să-și adapteze în permanență atitudinea în funcție de nevoile și
interesele elevilor, dar și de cerințele societății, de aceea trebuie să existe o colaborare foarte bună între
familie și școală. Nu puține sunt cazurile în care o colaborare eficientă dintre elev, părinți și profesor poate
reduce abandonul școlar, îmbunătățirea situației la învățătură, schimbarea comportamentului unui elev în
mod pozitiv etc.
Prin urmare, rolul familiei și al școlii în formarea unui tânăr este esențial, ambele având misiunea de
a aprecia elevul ca individ, de a-l stimula print-o atitudine de respect și așteptări înalte, de a-l ajuta să își
stabilească propriul plan de acțiune, realizându-și, astfel, propriile idealuri, dar și integrarea cât mai
eficientă în societatea în care trăiește.

373
 FAMILIA ȘI ȘCOALA, PARTENERI ÎN EDUCAŢIA COPILULUI

PROF. INV. PRIMAR PȂRLOG FLORICA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,MIHAI VELICIU” ȘEPREUȘ
JUD. ARAD

Familia alături de școală exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Sunt doi factori
principali care influențează educația. O mare parte dintre cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile
igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei primite în familie.
Familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de
observaţie, memoria şi gândirea.
Fiecare studiu ce are ca obiectiv educaţia arată că familia şi şcoala constituie mediile socio-culturale,
care modelează fiinţa umană de-a lungul întregii vieţi. Şcoala şi familia rămân principalele socluri de
formare a personalităţii sociale şi culturale, prima, prin pregătire temeinic organizată, după programe, cu
cadre specializate şi în perioade de timp bine definite, a doua, prin procesul real al vieţii de zi cu zi, în care
copilul, învaţă regulile primare de viaţă, deprinderea de a vorbi, de a se comporta faţă de cei din jur şi de a-
i aprecia.
Amprenta educativăa familiei, mai ales în prima parte a vieţii copilului, este decisivă şi consolidează
eforturile educative ale şcolii, numai atunci când conlucrează continuu şi consistent, în acţiunice se
completează, mobilizând în aceeaşi măsură elevii, ca subiecţi activi ai procesului educativ. Studiile de
specialitate pledează tot mai mult pentru strânsa legătută dintre şcoalăşi familie, şi invers, părinţii fiind
recunoscuţi ca adevăraţii „strategi” ai acţiunii educative ale cărei mize sunt complexe [Stănciulescu, 1997,
p. 172].
Scopurile, ţelurilepărinţilor sunt multiple şi cu destinaţii bine definite: în primul rând, cele de ordin
instrumental, ei fiind preocupaţi de standardul viitor de viaţă al copiilor lor, de obţinerea unui venit cât mai
înalt; de ordin profesional, pentru realizarea unui statut social superior, care să le asigure putere, venituri,
acces la resurse, capacitate de decizie; de ordin afectiv, în sensul deprinderii copiilor de a trăi pozitiv
experienţa de şcolari; de ordin cultural, prin idealuri, modele culturale, de personalităţi, care le
potinfluenţaşi ghida viaţa.
Elevul zilelor noastre, datorită posibilităţilor de informare fără precedent, devine tot mai mult o parte
activă a procesului educativ familial, adeseori modelându-l din interior, oferindu-i noi direcţii de evoluţie,
dar şi a celui şcolar, solicitând schimbări în conţinutul programelor, în răspunsuri adresate factorilor
educativi, care trebuie să fie pregătiţi să conducă un dialog pertinent şi valabil pentru ambele părţi.
Copiii sau elevii constituie conexiunea dintre familie şişcoală, ca mediatori între părinţişi profesori,
aflaţi la intersecţia dintre cele două influenţe sau segmente ale adulţilor cu funcţie educativă.
În acest fel, copiii, elevii devin ei înşişi contribuitori la autoformarea şiconstrucţia propriei
personalităţii, contribuţie care asigură, fără îndoială, o reuşitămai mare procesului educativ.
Părinţii sunt, desigur, primii responsabili de buna sau proasta educaţie a copilului, la vârsta când el,
din punct de vedere fizic şi psihic, are cea mai mare plasticitate, ceea ce face ca tot ei să fie primii atenţionaţi
de modul cum se comportă la şcoală. Acest comportament, cu rădăcini în viaţa de familie, se reflectă apoi
în şcoalăşi în societate.
Antropologia culturală şi sociologia culturii afirmă că familia constituie prima formă de comunitate
umană în care învaţă copilul cele dintâi reguli de comportare în viaţă.. Antrenarea lor la însuşirea temeinică
a cunoştinţelor, prin procesul instructiv, şi la modelarea trăsăturilor propriei personalităţi, din perspectivă
umană, morală, civică, prin procesul educativ din familie şişcoală, dar şi prin autoeducaţie în afara lor,

374
 constituie pârghia fundamentală prin care se poate îmbunătăţi calitatea întregului proces de învăţământ. În
acest fel, şcoalaşi familia se pot transforma în structuri dinamice, coordonatoare ale unei mase mari de
colaboratori: copiii, elevii, asupra cărora trebuie să vegheze pentru buna lor încadrare în sistemul
obligaţiilor, îndatoririlor şi disciplinei şcolare, pentru creştereacalităţiiactivităţii educative şi a produsului
uman final,, viitorii cetăţeni.

BIBLIOGRAFIE
1. MARIA COBIANU-BĂCANU, PETRUŞ ALEXANDRU, OZANA CUCU OANCEA, Cultura,
identitatea naţionalăşieducaţia în dezvoltarea durabilă a societăţiiromâneşti, Bucureşti, Editura
Paralela 45, 2002.
2. MARIA COBIANU-BĂCANU, PETRUŞ ALEXANDRESCU, ELENA COBIANU, Adolescenţii,
primăvara Europei, Bucureşti, Editura Aroun, 2004.

375
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI ÎN ȘCOALĂ

PROF. PÂRTOACĂ IOANA MONICA

LICEUL TEHNOLOGIC „CAROL I”, VALEA DOFTANEI
Problema educaţiei reprezintă nu numai una dintre problemele actuale cu care se confruntă umanitatea
ci, totodată, una dintre problemele care a stat întotdeuna în centrul preocupărilor filosofice şi culturale. Ce
este educaţia?, care sunt scopurile ei?, ce însemnă a fi un om educat?, cum se realizează o educaţie eficientă?
- iată câteva dintre întrebările fundamentale pe care omul şi le-a pus de –a lungul timpului în legătură cu
educaţia.
Definită, de pildă, ca o „asimilare a unui set clar de valori şi cunoştinţe”, ca „socializare” sau ca „un
eveniment”, educaţia reprezintă un demers aplicabil doar speciei umane. Ea se realizează în perspectiva
unui ideal de personalitate umană, în acord cu reperele culturale şi istorice bine determinate.
Problemele ridicate de educaţie s-au diversificat şi complicat odată cu evoluţia societăţii şi cu noile
revoluţii din domenniul tehnicii şi ştiinţei. Trăim într-o epocă a vitezei, a tehnologiei şi a informaţiei, o
epocă în care şcoala şi implicit educaţia par a fi depăşite de realitatea socială în care sunt încadrate, cu atât
mai mult cu cât evoluţia lor este mult mai lentă decât evoluţia societăţii. În acest context, buna colaborare
între școală și familie este esențială în vederea formării unei personalități armonioase, caracterizate printr-
un grad mare de deschidere către nou și de acceptare a celuilalt.
E ştiut faptul că familia reprezintă factorul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi destinul
copilului, prin securizare materială, dragoste şi educaţie. Ea are menirea de a-l introduce pe copil în valorile
grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor conduite sau de interiorizare a unor stări de spirit
elementare. Relaţia dintre părinţi şi copii reprezintă una dintre legăturile fundamentale din viaţa individului,
având un rol hotărâtor pentru dezvoltarea sa ulterioară. Încă din primele momente de viaţă, copilul are
nevoie de prezenţa mamei, atât pentru satisfacerea nevoilor de ordin biologic, cât şi pentru confortul psiho-
afectiv şi pentru adaptarea la viaţa socială.
Familia îl inserează pe copil în civilizaţie mai mult prin latura expresivă strict exemplificativă şi mai
puţin prin latura teoretică. În mediul familial, conduitele copilului se formează îndeosebi prin mimetism.
În familie, copilul învață primele noțiuni elementare despre universul înconjurător (numele plantelor, ale
animalelor, cifrele, literele etc), dar și primele deprinderi de comportment (respectul, politețea, cinstea,
sinceritatea etc. ). Toate acestea vor fi ulterior aprofundate prin educația oferită de școală.
Totodată, relația dintre părinţii şi copii reprezintă o relaţie complexă care are o influenţă majoră atât
pentru dezvoltarea personalităţii copilului, cât şi pentru evoluţia lui şcolară. Din ppcate, părinţii pot
influenţa nu doar pozitiv, ci și negativ reuşita şcolară a copilului, pe de-o parte prin dezvoltarea unui climat
familial inadecvat, iar pe de alta, prin lipsa de interes în ceea ce priveşte viaţa şcolară a copilului. Pentru
consolidarea relaţiei cu copiii, dar şi pentru sporirea şanselor de reuşită şcolară, părinţii trebuie să acorde o
atenţie deosebită calităţii timpului petrecut alături de copii, să încerce să-i implice pe aceştia în viaţa
familială prin atribuirea unor responsabilităţi care să le dezvolte spiritul de cooperare, să manifeste interes
pentru problemele şi incertitudinile copiilor. În ceea ce priveşte implicarea în viaţa de elev a copiilor, sunt
necesare cunoaşterea profesorilor şi a colegilor, sprijinirea în vederea efectuării temelor, dar şi o atenţie
deosebită acordată modului de atribuire a pedepselor şi recompenselor.
Instituția școlară este principalul factor instructiv-educativ care pregătește tânărul pentru viață, îi
asigură un bogat bagaj de cunoștințe, deprinderi și abilități. Implicarea familiei în viața școlii, comunicarea
eficientă între învățător/ ditiginte și părinți influențează în mod pozitiv parcursul școlar și comportamentul
elevilor. Această colaborare școală- familie, nu presupune doar informarea periodică a părinților cu privire
la situația școlară și disciplinară a elevilor, ci implică un parteneriat autentic, bazat pe implicarea activă a
familiei în procesul instructv- educativ. Astfel, pe lângă participarea părinților la ședințe și consultații
individuale, este important ca aceștia să participe și la alte activități din viața școlii și implicit a elevilor.
Orele de dirigenție la care sunt invitați și părinții, lectoratele pe teme de interes general (ex. Știu ce
face copilul meu în timpul liber?, Internetul și capcanele sale, Responsabilitățile celor mici în familie etc.
), consilierea phihologică a părinților care întâmpnă probleme în comunicarea cu proprii copii sunt tot atâtea

376
metode prin care părinții pot conștientiza rolul pe care ei îl au în educarea copiilor și dincolo de pereții
propriei case.
De o importanță deosebită sunt și activitățile extrașcolare realizate în parteneriat cu părinții.
Participarea acestora la serbările școlare, organizarea de excursii în colaborare cu învățătorul/ profesorul
diriginte, desfășurarea de expoziții/ târguri/ ateliere de lucru sunt doar câteva dintre modalitățile prin care
familia poate fi implicată în viața școlară, încurajând copiii să-și asume diferite responsabilităţi, să
descopere propriile aspiraţii spre formarea şcolară și profesională, să colaboreze cu cei din jur într-un mod
eficient.
Școala și familia nu sunt, așadar, două entități aflate în concurență, ci, din contră, reprezintă două
instituții care trebuie să se sprijine reciproc pentru a asigura o educație de calitate viitorilor cetățeni.
Profesorii continuă ceea ce părinții au început în “cei șapte ani de acasă”, iar părinții au datoria de a spijini
eforturile educatorilor în formarea personală și profesională a elevilor. Numai în acest mod educația își va
atinge scopul - ”pregătirea unor oameni care să acţioneze şi să gândească independent şi care, în acelaşi
timp, să vadă în slujirea comunităţii realizarea supremă a vieţii lor” (Albert Einstein).

Bibliografie:
1. Ionescu Mihaela, Negreanu Elisabeta, (2006), Educaţia în familie. Repere şi practci actuale., Ed.
Cartea Universitară, Bucureşti;
2. Pânişoară Ion-Ovidiu, (2008), Comunicarea eficientă, Ed. Polirom, Iaşi;
3. Stănciulescu, Elisabeta, (1997), Sociologia educaţiei familiei, Ed. Polirom, Iaşi.

377
 COLABORAREA FAMILIE – ŞCOALĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR: PÂRVU CRISTIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ TEASC, JUDEȚUL DOLJ
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la
viaţă, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în
formarea omului. Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele
vieţii sociale. Procesul de educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în mod
special pentru a sigura reuşita şcolară.
Fără sprijinul activ al părinţilor, şcoala nu poate realiza obiectivele educaţionale stabilite, oricât de
competenţi ar fi educatorii.
Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa
copilului, să fie convinşi că educaţia dată copilului, pentru societatea actuală este diferită de cele precedente,
că societatea actuală va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit corespunzător.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în
şcoală şi de la comunitate.
Aspiraţiile, rezultatele şi sprijinul social şi familial constituie trei aspecte ale unei interacţiuni
dinamice între copilul individual şi cercul său imediat.
Implicarea părinţilor joacă un rol semnificativ în cadrul intervenţiei şcolare.
Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale
părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi.
Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui
influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de
puternică şi de neînlocuit.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte despre cunoştinţele
despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei
primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic,
intelectual, moral estetic, ş. a.. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din
cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiectelor casnice), familia este cea care
ar trebuie să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare
în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure copilului
cele necesare studiului, trebuie să-şi ajute copilul la învăţătură. Acest ajutor trebuie însă limitat la o
îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să se efectueze tema copilului. Cu timpul părinţii se vor limita la
controlarea temei de acasă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să
nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să ajungă să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri
încredinţate. Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei expresii „a avea cei şapte ani de-acasă”.
Un elev fără „cei şapte ani de acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult. Aici trebuie reamintit
că, în general, elevii nu primesc în cadrul şcolii nici un exemplu sau sfat negativ, toate acestea influenţându-
l în afara şcolii. Din cele 24 de ore ale unei zile, elevul este la şcoală 5 – 6 ore, de restul timpului fiind
responsabilă familia elevului. Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi
unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor
acestuia. A fi părinte este ceva înnăscut, acest sentiment aflându-se în noi în stare latentă. Se întâmplă totuşi
ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai
ceea ce are nevoie copilul în acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei,
renunţarea la intervenţii din partea părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu
şcoala este orientarea şcolară şi profesională. Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei
şcoli sau unei profesii pentru fiul sau fiica lor. Dar, de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai

378
sursele greşelilor lor deoarece acestea nu ţin loc de competenţă şi de pricepere. Greşelile părinţilor decurg
uneori şi din prea marea dragoste pe care o poartă copiilor.
De aceea între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate realiza prin
vizite reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii.
Un parteneriat familie-şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru.
Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează
şi-l pasioneză, iar parinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l
ajute.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la
viaţă, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în
formarea omului. Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele
vieţii sociale. Procesul de educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în mod
special pentru acest lucru.
Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a
stimula calitatea de om.

BIBLIOGRAFIE:
1. Cerghit, I.; Radu, I. T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., „ Didactica”, manual pentru clasa a X-a, şcoli
normale, E. D. P., R. A., 1997;
2. Kant, Im., Tratat de pedagogie. Iaşi, Editura Agora, 1992.
3. Nica, I, Ţopa, L., Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974;
4. Nicola, I., „ Pedagogie”, E. D. P., R. A., Bucureşti, 1992;
5. *** - „ Tribuna învăţământului”, 2000.
6. Revista Învăţământului preşcolar, 3-4/ 2005.

379
 IMPORTANTA EDUCATIEI IN FAMILIE SI LA SCOALA

PROF. PARVU ELENA-DIANA

În această lume aflată într-o permanentă schimbare, părinții, cadrele didactice și comunitățile locale
se străduiesc să sprijine sistemele de îmbunătățire a educației cu scopul de a-i ajuta pe copii să se dezvolte.
Pentru ca acest lucru să se realizeze este nevoie de implicarea familiei în educație. Familia este prima școală
a viitorului cetățean, iar între cei doi factori educativi trebuie să existe o legătură permanentă care se poate
realiza prin diferite forme de colaborare care nu se cer neapărat spectaculoase, dar ele fac parte integrantă
din procesul educațional.
O relație majoră școală-familie are în vedere cunoașterea stării de sănătate a copilului și procesul de
învățare, echilibrul dintre efort și jocul ca divertisment, cauzele medicale care duc la dificultăți școlare,
cauzele rămânerii în urmă și influența lor asupra încrederii copilului în învățătură. Cauzele unor eșecuri
școlare sunt multiple, dar școala are sarcina de a le depista și de a interveni, uneori, când este cazul, în
situațiile delicate. Un sfat la timp, o îndrumare competentă, vizita la domiciliu sunt mijloace care pot da
rezultate favorabile în creșterea randamentului școlar.
S-a observat că există o strânsă legătură între randamentul superior al elevilor și prezența activă în
școală a părinților și invers. Sunt cazuri când elevii cu multiple posibilități evoluează lent deoarece familia
nu prezintă interes. Dezinteresul părinților față de notele copilului nu numai că atrofiază voința acestuia,
dar îl și jignește. Sau, din cauza slabei exigențe manifestate de familie privind învățătura la unii elevi,
randamentul școlar este tot mai mult stopat de preocupări extrașcolare, își folosesc timpul liber în mod
haotic, televizorul și calculatorul se transformă, în prea mare măsură, în divertisment, controlul părinților
nu este eficace, iar aceștia sunt nemulțumiți pentru notele copiilor, dar rezultatele slabe la învățătură le pun
pe seama școlii. De asemenea, există și părinți care supraaglomerează copiii obligându-i să citească sau să
scrie cât mai mult, ceea ce determină un randament slab al memoriei, nervozitate, irascibilitate. Se întâlnesc
și cazuri când unii părinți sunt permanent nemulțumiți de situația copiilor la învățătură, deși aceștia au note
bune. Acești părinți nu știu să dea satisfacție copilului inspirându-i teamă, făcându-l să pară timorat la lecție.
Astfel, stabilirea unui acord deplin între cerințele școlii și ale familiei este o condiție fundamentală a bunelor
rezultate.
Prin întâlnirile cu părinții, prin dialogurile profesor-părinte se urmărește precizarea modului de
supraveghere a copilului, urmărirea metodelor de învățare, verificarea frecvenței la ore. Părinții pot susține
învățarea acasă prin implicarea în școlile în care studiază copiii lor, încurajându-i pe aceștia să participe la
lecții, susținându-le interesul pentru toate disciplinele și lărgindu-și propriile abilități parentale.
Deci, ca primi educatori ai copiilor lor, familiile trebuie să elaboreze un program zilnic pentru teme,
să fie disponibili să le răspundă la întrebări și să discute cu ei despre ceea ce și-au însușit, să citească
împreună, să păstreze legătura cu școala, să-i laude pe copii și să le aprecieze efortul, să-i încurajeze să
persevereze. Ei joacă un rol dominant în influențarea încrederii și motivației copilului de a deveni un individ
de succes.
Ca dirigintă, am urmărit să-i atrag pe părinți în jurul școlii și să devină colaboratori activi ai
dascălului, să cunoască scopul și sarcinile, metodele educative, să devină conștienți de răspunderea pe care
o au în fața societății.
Am folosit o varietate de forme și metode precum ședințele cu părinții, lectoratele cu părinții,
consultațiile și convorbirile în grup sau individuale, fișele psiho-pedagogice ale elevilor.
În convorbirile cu părinții este foarte important tonul folosit de profesor. Nu am fost niciodată un
acuzator al elevilor pentru a nu declanșa în părinți reacția de apărător al acestora, fapt care face imposibilă
colaborarea cu familia. Am căutat ca părinții să vadă că le întind o mână prietenească pentru ca prin eforturi
comune copilul lor să ajungă în rândul celor mai buni.
Deci, factorii care contribuie la formarea personalității tânărului sunt familia și școala. Astfel, familia
constituie cadrul social în care copilul, și apoi tânărul se află într-un riguros raport de dependență materială
și spirituală până în momentul în care, odată pregătit pentru profesie și muncă, își poate dobândi singur
mijloacele de existență, iar școala este principalul factor instructiv-educativ care pregătește tânărul pentru
viață, îi asigură un bogat bagaj de cunoștințe.

380
 Familia trebuie să se alăture eforturilor educative făcute de școală pentru că altfel ceea ce se clădește
cu ajutorul școlii se dărâmă în cadrul familiei, iar cel care suportă consecințele este copilul a cărui formare
și intruire va fi frânată.
Cei şapte ani de acasă
Mai presus de formarea unor competențe de calcul matematic și analiză a unui text, principiile din
spatele instituției în care învață copiii noștri ar trebui să fie cunoscute și folosite ca etalon în evaluarea
performanțelor școlilor și cadrelor didactice, deoarece ele se axează și pe formarea unei conduite de viață,
atât de necesară. Nicolae Steinhardt scrie: „Încep să-mi dau seama că numai caracterul importă.
Convingerea politică, păreri filosofice, originea socială, credința religioasă nu sunt decât accidente: doar
caracterul rămâne după filtrările produse de anii de pușcărie, ori de viață”.
Închei spunând că poți să finalizezi patru facultăți și să ai la activ trei doctorate. Nu sunt atât de
relevante ca cei șapte ani de acasă, ca a ști să te respecți pe tine și pe cei din jur, nu sunt atât de relevante
ca a te purta cu demnitate, conform principiilor și valorilor tale, ca a avea o identitate stabilă și un simț al
coerenței în acțiunile tale.

381
 INTEGRAREA COPILULUI DIN MEDIUL FAMILIAL IN ACTIVITATEA
CURRICULARA DIN GRADINITA

GRADINITA NR. 196, SECTOR 3, BUCURESTI

PROF. INV. PRESC. PÂRVU MIRELA
Un aspect pe care îl au în vedere părinţii în educarea copilului de vârstă mică până la trei ani şi
ulterior se referă la problemele de integrare ale acestuia în relaţiile cu cei din jur. Lipsa integrării are ca
rezultat un copil izolat, cu uşoare tendințe de egoism. Aşa se explică faptul că, atunci când copilul ajunge
pentru prima dată la grădiniţă, cerinţele noi şi diferite ale mediului grădiniţei faţă de familie îl solicită la o
continuă adaptare a comportamentului.
Adaptarea, după cum este ştiut, reprezintă condiţia vieţii. J. Piaget (1980) explică adaptarea ca un
schimb permanent între organism şi mediul înconjurător în scopul rămânerii în acord cu acesta şi pentru
menţinerea echilibrului interior. Adaptarea de tip psihologic presupune atât acumularea de cunoştinţe şi
valori noi dar şi renunţarea la acele valori şi atitudini personale care nu sunt acceptate de societate. Esenţial
pentru adaptarea şcolară este ajustarea procesului de educaţie şi a caracteristicilor de personalitate ale
copilului în acelaşi timp.
Un copil este adaptat atunci când realizează în mod egal atât adaptarea pedagogică sau instrucţională,
cât şi adaptarea relaţională. Adaptarea relaţională presupune capacitatea copilului de a relaţiona cu cadrele
didactice şi colegii, de a interioriza normele şcolare şi valorile sociale acceptate.
Inadaptarea – potrivit perspectivei piagetiene se referă la incapacitatea persoanei de a realiza
echilibrat procesele de asimilare şi acomodare. Comportamentul inadaptat are întotdeauna caracter
individualizat din perspectiva psihologică. În sfera activităţii instituţionalizate a grădiniţei, devierile de
comportament sunt recunoscute ca atitudini de inadaptare la mediul acesteia, constituind o latură al
inadaptării sociale.
Starea care se instalează vizează atât conflictul elevului cu sine cât şi cu mediul instituţionalizat al
grădiniţei. Acesta prezintă un deficit în plan relaţional-acţional prin care ignoră în conduita sa, cerinţele
impuse de statutul său. Izolarea este grea pentru copiii care nu pot stabili legături cu colegii lor din lipsa
abilităţilor sociale.
Pentru ca integrarea în grup a copilului să se facă cât mai bine este necesar ca acesta să aibă abilităţi
relaţionale de bază. Competenţele sociale de bază la preşcolari care sunt descrise în literatura de specialitate
se referă la iniţierea şi menţinerea unei relaţii şi integrarea într-un grup care se dovedesc a fi benefice
copilului atât pe termen lung şi scurt. Ele se referă la: prieteni mai mulţi, relaţii interpersonale sănătoase,
încredere în sine, sănătate emoţională, rezultate bune în activităţile de învăţare.
Comportamentele sociale se exersează în cadrul relaţiilor pe care copilul le stabileşte cu persoanele
importante din viaţa lui. Acestea se pot dobândi în cea mai mare parte în familie prin intermediul
interacţiunilor zilnice. Copiii învaţă de la părinţi cum să-şi gestioneze emoţiile intense, cum să adopte un
comportament adecvat în diverse situaţii contextuale. Rolul principal al familiei este acela de a oferi modele
şi de a modela comportamentele copiilor. „Un copil crescut în respect, va fi respectat de ceilalţi. Un copil
crescut în răbdare va şti să se arate răbdător, un copil crescut în empatie va şti să se pună în locul altuia”
(Beliveanu M., 2005, p. 90). În cadrul mediului instituţionalizat al grădiniţei sunt cunoscute şi necesare
următoarele abilităţi relaţionale şi sociale, după cum menţionează autorul citat:
Partajul – constă în a da şi a cere înainte de a lua;
Empatia – presupune capacitatea de a se pune în locul altcuiva;
Cooperarea – reprezintă abilitatea de a lucra împreună cu alţii;
Colaborarea – se referă la ajutorul reciproc în urmărirea unui scop;
Respectul de sine şi pentru alţii – presupune capacitatea de exprimare a propriilor păreri concomitent
cu ascultarea părerilor celorlalţi;
Dialogul – duce la rezolvarea conflictelor pe cale amiabilă prin cuvinte şi nu prin bătaie.
Activitatea în grup trebuie înţeleasă de către copil ca antrenare şi oprire atunci când este necesar, în
sensul că libertatea personală se opreşte acolo unde începe libertatea celuilalt. Lipsa acestor abilităţi

382
relaţionale conduc la distanţarea de grup. Dobândirea lor în timp necesită refacerea imaginii în grup. Astfel,
socializarea constă într-un proces complex de devenire a omului ca fiinţă sociala, de însuşire a unor norme,
valori si roluri sociale. În cadrul acestui proces el este pregătit pentru viaţa socială, pentru asumarea unor
roluri şi responsabilităţi sociale. Copilul ia cunoştinţă, prin intermediul diferitelor roluri pe care este chemat
sa le exercite, de principiile de organizare ale societăţii.

https: //iteach. ro/experientedidactice/rolul-familiei-in-integrarea-copilului-in-relatiile-cu-cei-din-

jurul-sau

383
 IMPORTANŢA EDUCAŢIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

PĂSĂRESCU NICOLETA
Educația aduce cu sine multe beneficii, atât pentru individ, cât și pentru societate – îmbunătățește
perspectivele de carieră, stimulează economia și chiar poate extinde durata de viață. Mai mult, potrivit
studiilor, educația poate face oamenii mai fericiți! De aceea, este absolut esențial ca educația, indiferent de
natura sa, să fie aplicată încă din primele luni de viață ale copilului tău.
Educația în familie este deosebit de important deoarece familia este locul în care copiii primesc
rădăcini pentru a crește și aripi pentru a zbura mai departe. În familie se învaţă pentru prima dată ce este
lumea, ce este bine și ce este rău. „Ceișapteani de acasă" este o expresie care exprimă educația unei
persoane.
Familia reprezintă o instituție sacră, la care iau parte părinți și copii, un refugiu înfața singurătății,
devenind un spațiu atât al perpetuării valorilor, cât și al transmiteriilor din generație în generație. Una dintre
cele mai puternice legături interumane este, cu siguranță, cea dintre o mamă și copilul său.
Familia are un rol esenţial în educaţia copilului, este nucleul în care copilul se formează ca om. Ea
are un rol decisiv în ceea ce priveşte viitorul social şi spiritual al copilului. Părinţii trebuie să se străduiască
să dea dovadă de o moralitate ireproşabilă, de integritate şi educaţie aleasă, fiind formatorii unei generaţii,
ca astfelcopiii să-i poată urma avându-i ca model.
În educaţia copiilor, mai întâi de toate trebuie să ne educăm noi înşine. Evident, căldura din familie
educă mult mai bine decât orice cuvinte, şi, dimpotrivă, cuvintele noastre ale părinţilor obţin exact efectul
contrar. Educaţia începe din momentul conceperii copilului. Încă din pântece mama va avea toată grija să-
i transmit copilului sentimente de linişte şi afecţiune, dar şi o alimentaţie sănătoasă, acestea având un rol
important în formarea lui, fiind climatul în care se dezvoltă.
Direcţia spre care va merge copilul se trasează încă din familie, locul unde se va forma idealul său.
Acesta se formează din copilărie până la adolescenţă.
Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la
maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce.
Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte
cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul tinerilor
(şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familial corecte, sănătoase.
Principala condiţie ca un copil să primească o educaţie corectă o reprezintă capacitatea părinţilor de
a o face, şi în acelaşi timp, intensitatea şi sinceritatea iubirii părinţilor.
Școala servește la o serie de scopuri, printre care cel de a construi încrederea învățândcopiii
importanța lucrului în echipă și a colaborării cu ceilalți.
Școala ajută tinerii să-și ghideze, totuși, stabilirea unei rutine zilnice, care este extrem de importantă
pe măsură ce îi direcționăm spre locul de muncă și spre a deveni membri productivi ai societății. Elevilor
li se oferă acces la idei noi, inclusiv știință și limbă, și li se oferă posibilitatea de a afla mai multe despre
culturile mondiale, geografie și istoria personal.
Există multe tipuri de școli disponibile, de la cele private la cele publice. Academiile online și o serie
de programe școlare publice și private oferă și învățarea bazată pe internet. Oricare ar fi alegerea,
școlarizarea unei persoane este întotdeauna mai eficientă, cu o întărire pozitivă din partea părinților sau a
tutorilor.

384
 ,,COPII FERICIȚI, PĂRINȚI MULȚUMIȚI”
(PROIECT EDUCATIV)

AUTOR: PROF. PAȘCA ADELA-ANA

A. DENUMIREA PROIECTULUI
a)Titlu: ”Copii fericiți, părinți mulțumiți”
b)Domeniul si tipul de educatie in care se incadreaza:
-Educatie pentru societate
c)Tipul de proiect:
-local
B. APLICANTUL
Coordonate de contact:
Responsabil:
Coordonator:
Echipa de proiect:
C. CONTEXT
Considerăm că nevoia de rezolvare a unor situații problematice existente în dezvoltarea preșcolarilor,
dar și din perspectiva părinților care solicită o educație de calitate pentru copiilor lor, este necesară crearea
unei legături permanente grădiniță-familie.
D. DESCRIEREA PROIECTULUI
Scop:
-Eficientizarea relației grădiniță-familie, printr-o colaborare responsabilă între aceste două părți, în
vederea implicării, cât mai active, a familiei în procesul de formare a personalității preșcolarului.
Obiective:
- Să conştientizeze rolul grădiniţei în viaţa copilului precum și a procesului instructiv-educativ;
- Să participe activ alături de cadrele didactice în cadrul activitaţilor extracurriculare;
- Să se formeze în educaţia copilului preşcolar ca responsabil şi partener egal;
-Să dobândească forme moderne de educaţie pe care să le utilizeze în educarea copilului.
Grup tinta:
-direct: - familiile copiilor de la G. P. P.
-educatoarele
-îngrijitoarele
-indirect: -comunitatea locală

Modalități de realizare:
-Ședințe cu părinții
-Lectorate pe diverse teme
-Activități demonstrative
-Expoziții cu lucrările copiilor
-Serbări tematice
Durata: an școlar

385
 PLANIFICAREA ACTIVITĂŢILOR
NR. Tema şi Modalităţi de
Crt. Perioada Conţinutul activităţii realizare Participanţi

1. Septembrie ,,Grădiniţa noastră, casa -broşuri; -educatoare

copiilor d-voastră: acţiuni
organizatorice( precizarea -chestionare; -părinţi
obiectivelor, completarea de -oferte
chestionare privind educaţionale;
informaţii despre copii)

2. Octombrie ,,Copilul disciplinat, -pliante; -educatoare

bucuria
părinţilor!’’(referat), -broşuri; -părinţi
discuţii libere -prezentare
power-point;
3. Noiembrie ,,Spune, NU, violenţei în -prezentare -educatoare
familie și în colectivitățile power-point;
de copii!’’(discuţii libere) -îngrijitoare
-broşuri
-părinţi
-consilier educativ
4. Decembrie ,,Pot să dau o mână de -discuţii libere; -educatoare
ajutor?’’(discuţii despre
serbare) -copii

-,,Vine, vine Moş -părinţi

Crăciun!’’(serbare) -program artistic; -bunici
-invitaţi
5. Ianuarie ,,Ne întrebaţi, vă -materiale -educatoare
răspundem! -informarea necesare pt.
părinţilor cu privie la activitate; -îngrijitoare
progresele îNR.egistrate -copii
-Activitate demonstrativă -părinţi

6. Februarie ,,Vă cunoaşteţi cu adevărat -chestionare; -educatoare

copilul?”(chestionare)
-broşuri; -părinţi
-copii
,,Alături de copilul
meu!”(implicarea părinţilor în
acivităţile extracurriculare) -procurarea de
materiale şi
fonduri;

386
 7. Martie ,,Expoziție de mărţişoare” -mărţişoare, -educatoare
(expoziție de mărţişoare felicitări;
confecţionate de copii) -îngrijitoare

,,E ziua ta -copii

măicuţă!”(activitate comună -program artistic; -părinţi
cu mamele) -activitate
practic- -invitaţi
gospodărească; -presa
8. Aprilie ,, Ce înseamnă să iubeşti?’’ -discuţii libere; -educatoare
(poezie)
-copii
-părinţi
,,Hai să ne
distrăm!’’(activităţi -materiale
distractive în grădiniţă) implicate în
activitate;
9. Mai ,,Viaţa de familie-o şansă -vizite la -educatoare
acordată copilului!” domiciliul
(culegere de informaţii despre copiilor; -copii
copii)
-activitate de -părinţi
consiliere pentru
părinți;
10. Iunie ,,Adio grădiniţă!’’(activitate -program artistic; -educatoare
în diferite locații cu
participarea părinților) -îngrijitoare
-pliante; -copii

,,Sfaturi pentru -broşuri; -părinţi

vacanţă!’’(prezentarea de -invitaţi
programe educaţionale
desfăşurate în perioada -presa
vacanţei

F. EVALUARE-CALITATE
Evaluare interna: -albume cu fotografii din timpul desfășurării proiectului;
-prezentarea unui film video cu momente din desfășurarea proiectului;
-observația, chestionarea și aprecieri verbale.
Evaluarea externă: -comunitatea locală.
G. MONITORIZAREA PROIECTULUI
Activitatea de monitorizare se va face lunar, după fiecare activitate, de către educatoare, în scris.
Monitorizarea va cuprinde modalitatea desfăşurării activităţilor, locul, persoanele implicate, impactul
asupra celor cuprinși în proiect. Se vor realiza fotografii din timpul activităților, vor fi publicate şi
mediatizate
H. REZULTATE
-Întărirea relației dintre educatoare și părinți;
- Implicarea unui număr cât mai mare de părinţi;
- Realizarea unui album foto cu fotografii ce surprind activităţi din derularea proiectului și expunerea
acestora în sala de grupă.

387
 I. DISEMINAREA PROIECTULUI
Proiectul educativ ,,Copii fericiți, părinți mulțumiți” va demonstra cât de importantă este relația
grădiniță- familie și care sunt efectele acesteia.
Astfel părinții, vor învăța alături de educatoare să dobândească diferite forme moderne de educație
pe care să le utilizeze în educarea copilului, să fie mai atenți la ceea ce-și însușec copiii la grădiniță, să se
mobilizeze în rezolvarea de probleme ce țin de nevoile grădiniței.
J. IMPACTUL PROIECTULUI
Acest proiect are ca ţintă directă părintele, informarea și formarea acestuia cu privire la cunoașterea
copilului, la rolul grădiniței în viața acestuia.
Prin acţiunile propuse în cadrul proiectului ,,Copii fericiți, părinți mulțumiți”, părinţii vor fi captaţi
să participe ca parteneri în procesul educativ, având acces astfel la informaţii despre valorile promovate în
instituţiile specializate în educaţia celor mici, formându-i ca beneficiari direcţi ai achiziţiilor de ordin
educaţional al propriilor copii. Participarea activă la actul învăţării va duce la creşterea gradului de
implicare şi responsabilitate din partea părinţilor în adoptarea deciziilor, în recunoaşterea şi valorificarea
informaţiilor despre copii. Prin acţiuni practice, concrete părinţii vor înţelege importanţa colaborării cu
grădiniţa, cu educatoarele, formându-şi astfel deprinderea de a se interesa şi a sprijini activităţile pe care
copilul le desfăşoară în grădiniţă, se vor implica mai activ în derularea lor, îmbunătăţindu-şi astfel relaţia
copil – părinte – grădiniţă.
Familia şi grădiniţa vor fi mai deschise practicării atitudinilor şi comportamentelor democratice şi
vor colabora în scopul dezvoltării armonioase a copiilor de azi, adulţii de mâine.
Educatoarele vor reuşi să transmită mesajul lor către copii, cât şi să-i stimuleze în a acorda mai multă
importanţă propriei persoane. De altfel şi educatoarele au posibilitatea astfel de a se documenta şi informa
în vederea îmbunătăţirii procesului instructiv-educativ din grădiniţă.
K. SUSTENABILITATEA PROIECTULUI
- favorizarea creării de către educatoare a unui mediu educaţional care să motiveze copilul şi familia,
în procesul de instruire;
- asigurarea aplicării în practică a cunoştinţelor dobândite prin activităţi, cursuri, schimburi de
experienţă, diseminarea experienţelor pozitive dobândite în urma derulării proiectului;
- realizarea unei legături mai strânse şi eficiente între educatoare, familie şi comunitate, în vederea
realizării unei educaţii corespunzătoare.
L. BUGETUL PROIECTULUI
Surse de finantare: -fonduri proprii
-finantarea proiectului este susținuta simbolic de părinții copiilor

388
 ROLUL ȘI IMPORTANȚA FAMILIEI ÎN EDUCAȚIA ELEVILOR NOȘTRI

PROF. PASCU LAURA ANDREEA

CLUBUL COPIILOR SALONTA, BIHOR
Se spune că școala este oglinda societății și a familiei, iar cel mai bun indicator pentru succesul școlar
al elevilor depinde de gradul de implicare al familiei în învățarea acasă, dar și la școală a copilului lor.

Copiii învață cel mai bine atunci când adulții importanți

din viața lor: profesori, părinți și alți membri ai familiei și ai
comunității lucrează împreună pentru a-i încuraja și a-i sprijini.
Acest fapt de bază ar trebui să fie un principiu călăuzitor atunci
când ne gândim la modul în care ar trebui să fie organizate
școlile și care ar trebui să fie modul în care le predăm copiilor
la școală.

Școlile nu pot aborda singure toate nevoile de dezvoltare ale unui copil, implicarea semnificativă a
părinților și sprijinul din partea comunității fiind esențiale pentru un parcurs armonios pe calea cunoașterii
și a pregătirii profesionale. Necesitatea unui parteneriat puternic între școli și familii pentru a educa copiii
poate părea de bun simț, dar acest lucru, în vremuri mai simple era o relație firească și ușor de întreținut.
Profesorii și părinții au fost adesea vecini și au găsit multe ocazii pentru a discuta despre progresul unui
copil, iar copiii au auzit aceleași mesaje de la profesori și de la părinți și au înșeles că se așteaptă să se
respecte aceleași standarde acasă și la școală.
Din păcate, în zilele noastre parcă părinții tind să țină tot mai puțin legătura cu profesorii copiilor lor,
apelând la aceștia pentru informații doar atunci când elevul are un eșec sau părintele este nemulțumit de
modul în care profesorul i-a evaluat și notat copilul.
Atunci când familiile sunt implicate în viața de școală a copilului lor, copiii dezvoltă o dragoste
pentru învățare care le va extinde baza de cunoștințe. Totodată, atunci când profesorii se concentrează pe
relațiile de familie ei văd adesea schimbări la copiii ce îi are în clasă. Cu cât profesorii implică mai mult
părinții, cu atât crește motivația elevilor săi, comportamentele pozitive și implicit notele mari.
Un exemplu concret de bune practici în relație elev – părinți – profesori se poate oberva în instituția
în care îmi desfășor activitatea de peste trei ani: Clubul Copiilor Salonta. Relația deschisă și de colaborare
între noi, cadrele didactice și părinții elevilor ce ne trec pașii a reușit să contureze cu succes o comunitate
unită în care elevii se simt ,,prieteni” cu profesorii lor, iar părinții sunt sprijinul nostru în actul activităților
extrașcolare derulate la club. Ghidați de părinți, dar și de propriile pasiuni copiii din oraș frecventează
cercurile puse la dispoziție de profesori calificați, ajung să își facă noi prieteni din afara clasei de la școală,
învață lucruri noi și au ocazia să participe la o multitudine de concursuri ce le aduc recunoaștere pentru
meritele lor. De amintit este aici și implicarea comunității locale ce ne-a sprijinit de la bun început prin
promovare, dar și sponsorizare atunci când a fost nevoie să premiem elevii.
În concluzie, implicarea părinților în actul educativ are efecte primare indirecte asupra imaginii de
sine a copilului care persoană care învață și care întărește așteptările înalte ale părinților. Tipologia acestor
beneficii include: pentru copii – adaptare și implicare școlară, atitudini și comportament bine conturate,
performanță academică; pentru părinți – relații mai bune cu proprii copii, atitudine pozitivă față de școală;
389
pentru profesori – motivație crescută pentru îmbunătățirea metodelor educative aplicate la clasă; pentru
comunitate – sprijin crescut și viitori cetățeni educați și pregătiți pentru relațiile sociale.

Bibliografie:
• Marin Diana-Crina și colab., (2021), Parteneriatul educațional școală-familie, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj Napoca
• Maria Luisa Di Pietro, (2019), Bioetica, educaţia şi familia, Editura Sapientia, Iași
• https: //youthfirstinc.org/the-importance-of-family-involvement-at-school/ accesat la 19. 02. 2023

390
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ!

PROF. ÎNV. PRIMAR PĂSULĂ SVETLANA KAROLINA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ DENTA, TIMIŞ
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la IMITAŢIE şi ÎNVĂŢARE, după modelul dat de
părinţi. Educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, în primii 7 ani de viaţă, îşi pune amprenta pentru
întreaga viaţă.
Primii mentori ai copiilor sunt părinţii care le furnizează primele informaţii, învăţături despre lucruri,
fenomene din natură şi societate, primele sfaturi, norme şi reguli de conduită.
Începând cu primii ani de viaţă, copilul preia de la părinţi gesturi, atitudini, limbajul, exemple de
comportament positive (sarguinţa, cinstea, politeţea, sociabilitatea, initiative creatoare etc). Toate acestea
cer calm, înţelegere, răbdare, dragoste faţă de copil. Nu frica, nu teama trebuie să-l determine pe copil să
facă fapte bune.
Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire, rutine alimentare,
programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece timpul acasă sau
în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii împreună cu
copilul, copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi structurează
personalitatea.
Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil care ştie să salute, să rostească
acele cuvinte pe care noi, dascălii, le numim „magice”, şi-anume: „mulţumesc”, „te rog”, „iartă-mă”, etc.,
care se comportă politicos cu cei de vârsta lui, dar mai cu seamă cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în diferite medii ale
societăţii. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur, decât unul căruia îi
lipsesc cei 7 ani de acasă.
Printre principalele aspecte care alcătuiesc „tabloul, unui copil „bine crescut” se regăsesc:
• Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări, îşi aşteaptă rândul
fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
• Comportamentul cu prietenii.
Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care îi
pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege
şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
• Înţelegerea normelor sociale.
Prin imitaţie şi practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se
face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în
care trăim.
• Recunoaşterea greşelilor.
„Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o
audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea
exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
• Tact şi toleranţă.
Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de
dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi.
În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului, de conduită igienică
individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei elementare a indivizilor societăţii,
constituind bagajul educativ al „celor 7 ani de acasă”.
Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună
consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială,
sănătatea, igiena şi protecţia lui.
În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor
şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult, ca om pentru viitor.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente
şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea
391
achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente,
atitudini, limbaj, etc.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

392
 ÎMPREUNĂ SUNTEM O MARE FAMILIE

PROF. INV. PREȘCOLAR PATENTASU VERONICA IONELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 OINACU
Între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate realiza prin vizite
reciproce, şedinţe şi consultații cu părinţii.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toți cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul şi şcolarul.
Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează şi-l
pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe preşcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l
ajute.
Cultivarea la preşcolar a dragostei de bine, de adevăr trebuie să se desfăşoare adaptat vârstei, ca un
sistem referenţial. De asemenea, trebuie avute în vedere şi unele circumstanţe particulare, printre care cele
mai de seamă sunt împrejurările concrete ale fiecărei măsuri sau acţiuni cu caracter educativ, considerarea
educaţiei ca un proces neîntrerupt, continuitatea fiindu-i asigurată prin influenţele pe care le exercită
coabitarea, deprinderile, obiceiurile şi întreaga comportare al tuturor membrilor grupului familial.
Cultivarea dragostei de bine, de adevăr are nevoie, mai ales, de acţiune şi nu de verbalism, de
activitate şi nu de dialog, de descoperirea virtuţilor de către copil şi nu de oferire a lor de către părinţi.
Binele ajunge la copilul mic, de cele mai multe ori, sub formula “e bine să faci aşa !” şi – mai ales – “nu e
bine ce faci !”. Dar, copilul se întreabă de fiecare dată “de ce nu este bine?” Curent, la această întrebare
părinţii răspund: “nu am timp să discut, aşa am zis, aşa faci, dacă nu faci aşa ai s-o păţeşti !”.
Nu frica, nu teama trebuie să-l determine pe copil la acţiune; e bine să li se explice natura greşelilor
săvârşite, gravitatea acestora şi nu să se apeleze la măsuri unilaterale de natură să producă blocaje psihice
şi dezadaptare socială. În directă legătură cu această ultimă precizare menţionăm că dragostea de adevăr nu
poate fi cultivată de către părinţii care instalează copiilor frica de pedeapsă.
Părinţii trebuie să vadă în şcoală un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin
atitudinea nepărtinitoare afișată.
EXEMPLE DE BUNE PRACTICI
Anul acesta am gândit ca activitatea de Ziua Internațională a Femeii să fie o împletire de acțiuni
mamă-copil, finalizate cu realizarea unei rame foto de primăvară.
În cadrul activității mamele au lucrat împreună cu preșcolarii, au urmărit un filmuleț proiectat pe
tablă, apoi au servit o cafea și o clătită împreună cu preșcolarii. Imaginile de mai jos pot vorbi de la sine.

393
 „FIZICOMANIA!?”

PROFESOR ROXANA – GABRIELA PĂTRĂUCEANU

Motto:
„Lucrul important este să continui să-ți pui întrebări. Curiozitatea are rațiunea de a fi. Oamenii sunt
copleșiți atunci când contemplă misterele eternității, ale vieții, ale structurii uimitoare a realității. Ar fi de
ajuns dacă fiecare dintre noi ar încerca să înțeleagă câte puțin din aceste mistere în fiecare zi. (Albert
Einstein)
De ce o revistă școlară „Fizicomania !? ” ?
- Pentru că ne dorim o carte de vizită a elevilor care studiază fizica la Școala Gimnazială „Vasile
Alecsandri ” Roman, județul Neamț.
- Pentru că dorim să mediatizăm activitățile pe care le desfășurăm în școala nostră din pasiune pentru
studiul fizicii și al aplicațiilor ei în viața de zi cu zi.
- Pentru că elevi și profesor ne regăsim în ea și este o modalitate frumoasă de a ne face înțelese
preocupările, de a ne alege modele și de a ne apropia interesele.
Revista a apărut, cu numărul 1, în anul 2000 și a fost realizată de elevii pasionați de fizică și de
literatură, ca un mod de exprimare al generațiilor de la începutul mileniului al III -lea.
Entuziasmul și bucuria de a învăța au făcut ca revista să existe în timp cu apariții periodice și
ocazionale.
Numerele care au apărut în anii școlari post pandemici reflectă activități desfășurate online și fizic
din mai multe proiecte naționale și internationale:
1. Proiectul european ERASMUS + intitulat „European Scholar Congress on Environmental Issues ”
desfășurat în perioada 2018 – 2021;
2. Proiectul județean „De la becul electric cu incandescență la becul electric cu LED albastru ”;
3. Participarea la proiectul UNESCO International Day of Light edițiile 2019, 2020, 2021, 2022.
4. „Ziua Internațională a Femeii și Fetelor în Știință ” 11 februarie 2023 – 8 martie 2023 – Programul
Uniunii Astronomice Internaționale.
Elevii sunt stimulați să gândească critic, să-și pună întrebări, să caute răspunsuri, să depășească
obstacolele și să facă cunoscute rezultatele muncii lor.

394
 STUDIU DE CAZ – DESCRIEREA MODULUI DE REZOLVARE A UNUI
CONFLICT

PĂUN IULIANA, ȘCOLA GIMNAZIALĂ NR. 194, BUCUREȘTI

Elev: H. G; 13 ani; clasa VI; Școala Gimnazială X ; București

1. Contextul problemei
Elevul face parte dintr-o clasă cu copii silitori, cu rezultate bune și foarte bune. Problema majoră a
acestuia este legată de accesele de violență verbală faţă de profesori și de colegii de clasă. Încă de la
începutul clasei a VI-a când a venit în această clasă, în urma repetenției s-a dovedit a fi foarte activ în
crearea de situaţii conflictuale, perturbând activitățile didactice prin comportament ostil și sfidător faţă de
profesori. Atrage în permanență atenţia prin limbaj neadecvat și gesturi, dorind prin acest comportament să
fie remarcat și să braveze prin conduita sa. Sarcinile şcolare le consideră ca pe o pedeapsă, profesorul fiind
pentru el un adversar. În ceea ce priveşte situaţia la învăţătură, trebuie să spun că este un elev care a rămas
repetent datorită neprezentării la corijențe, dar si nota la purtare a avut-o scăzută.
2. Problema
Starea conflictuală s-a produs la începutul anului şcolar şi s-a accentuat din ce în ce mai mult, fiind
recunoscută de profesori, elevi şi de părinți. Elevul întrerupe frecvent ora, nu respectă regulile clasei şi
vorbeşte urât cu cei din jur. Explicația rezidă în lipsa de timp și afecţiune a părinţilor precum și anturajul
acestuia.
3. Identificarea problemei
De la vârsta de 10 ani copilul locuieşte împreună cu mama şi bunicii din partea acesteia. Tatăl lui a
plecat în Spania şi mama lui s-a mutat cu serviciul la Ploiești, fiind în cea mai mare parte a timpului cu
bunica. Rezultă faptul că H. G. se simte lipsit de afecţiune și neglijat de ambii părinți. Părinții încearcă să
suplinească acest aspect oferindu-i sume importante de bani și necontrolându-i programul. Problema legată
de comportamentul agresiv al acestuia a fost adusă la cunoștința dirigintelui de către colegii de clasă, de
unii părinți și profesori.
4. Ce simt personajele implicate în conflict?
H. G. este ostil față de colegii săi. manifestă un comportament teribilist, iar aceștia la rândul lor sunt
furioşi şi frustraţi de situaţia respectivă.
5. Scop
• diminuarea comportamentului impulsiv şi opoziţionist manifestat în cadrul şcolii;
• stimularea înclinațiilor elevului spre activitățile practice, sportive;
• formarea deprinderii de a vorbi numai în contextul temei abordate și să răspundă doar atunci când
este întrebat.
6. Obiectivele urmărite se referă la:
• identificarea cauzelor ce au generat conflictul;
• alegerea unor metode şi strategii care să rezolve, dar mai ales să prevină astfel de situaţii;
• îmbunătăţirea climatului şcolar pentru a împiedica escladarea conflictului;
• schimbarea comportamentală a elevului implicat în conflictul şcolar.
7. Propuneri pentru rezolvarea conflictului:
• stabilirea clară a regulilor şi aplicarea lor;
• antrenarea copilului în activităţi care să permită afirmarea sa;
• stimularea şi încurajarea comportamentelor adecvate prin includerea elevului în activităţile
extraşcolare (activităţi sportive, cerc de dezbateri);
• motivaţia pozitivă (formulări de tipul: „dacă vei realiza … vei obţine …”);
• recompensarea celui mai mic progres în evoluţia pozitivă a comportamentului;
• antrenarea părţilor în conflict în proiecte comune;
• discuţii pentru aflarea surselor de manifestare agresivă cu elevul, separat de clasă, cu profesorii
din primar;

395
 • sesizarea familiei şi stabilirea unor şedinţe de consiliere în comun cu aceasta pentru îmbunătăţirea
stimei de sine;
• obţinerea susţinerii din partea mamei.
8. Elaborarea unui plan de acţiune
Se va face pe două paliere:
a) Includerea elevului şi a familiei într-un program de consiliere şcolară pentru îmbunăţăţirea stimei
de sine şi a abilităţilor de comunicare în cadrul unui grup;
b) În cadrul orelor de consiliere/dirigenţie se stabileşte de exemplu câte o săptămână tematică:
săptamâna prieteniei, a voluntariatului, săptămâna ,,Spune NU… astfel încât ceilalţi să nu se simtă jigniţi”;
săptămâna ,,Cel mai bun ascultător”, săptămâna ,,Vreau să-ţi exprimi părerea…”, Hobyul meu etc. În cadrul
acestor săptămâni tematice elevii vor învăţa să diferenţieze comportamentele pasive şi agresive în
comunicare, să conştientizeze dezavantajele asociate acestor comportamente și s-a descoperit că îi place să
deseneze și chiar o face într-un mod foarte bun, ceea ce l-a făcut să atragă simpatia și aprecierea colegilor
astfel simțindu-se că este cel mai bun în acest domeniu și a crescut stime de sine.
9. Modalităţi de rezolvare
Ca metode s-au aplicat:
• metoda modificărilor de comportament – întărirea unui comportament se datorează
consecinţelor pozitive sau negative pe care le are; întărirea, prin confirmare, a unui comportament pozitiv
duce la repetare, iar lipsa de întărire a celor negative va determina suprimarea lor, ambele situaţii
determinând modificări comportamentale;
• metoda time-out (tehnica izolării) – când elevul răspundea neîntrebat, îl ignoram şi repetam
întrebarea. În cazul în care răspundea când era întrebat, întăream acest comportament;
• metoda Canter – profesorul se manifestă pozitiv în toate situaţiile, ajută elevii să conştientizeze
scopurile şi cerinţele de rezolvare şi, mai ales, normele disciplinare, de participare, utilizând stimulările.
10. Rezultate obtinute
• se reduce frecvenţa apariţiei comportamentului neadecvat;
• se conformează regulilor de grup;
• respectă persoanele din grup şi la şcoală şi acasă;
• recompensele duc la creşterea stimei de sine;
• conştientizează că întrebarea nu este numai pentru el;
11. Evaluarea planului de intervenţie
În urma intervenției pe care am avut-o în cadrul derulării acestui conflict am constatat că cel mai mare
impact l-a avut asupra elevilor abordarea de tip VICTORIE-VICTORIE, a reușit să inducă fiecărui elev
senzația că el este cel care a avut dreptate și fiecare a ieșit victorios. Părțile au ajuns la concluzia că dialogul
sincer şi deschis este cea mai bună cale de rezolvare a problemelor, eliminându-se în acest fel neajunsurile
provocate de cuvintele jignitoare adresate în trecut. Părinţii au început să acorde mai mult interes educaţiei
copiilor lor. Acum, copiii sunt mult mai apropiați unii faţă de alții, relaţiile lor s-au consolidat, comunică
mai mult şi sunt mai toleranţi, elevul făcându-și chiar prieteni printer colegii de clasă.

396
 MAICA DOMNULUI- MODELUL MAMEI CREȘTINE

PROF. PĂUN JENICA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „GHEORGHE POALELUNGI”,
COM. MĂSTĂCANI, JUD. GALAȚI

„Creșteți pe copii în învățătura și în povața Domnului” (Efeseni 6, 4). Maica Domnului a urmat
întocmai acest îndemn, sub care a fost ea însuși crescută de părinții săi, iar apoi în sânul Bisericii. Când
mama își crește și educă copiii după povața Mântuitorului înseamnă că îi iubește și îi pregătește să fie
oameni de viitor.
Fecioara Maria nu este o zeiță, ci este modelul femeii, fecioarei și mamei. A devenit „arhetipul” femeii
creștine și destinul tuturor femeilor creștine care își vor îndeplini menirea, dacă o vor urma pe Maica
Domnului.
Pentru că și-a iubit Fiul mai mult decât propria ei viață, L-a urmat pretutindeni, smerită, fără să iasă în
evidență în vreun fel. Nu L-a părăsit nicio clipă, nici pe Golgota, când Domnul Iisus Hristos a fost răstignit și
mulți s-au lepădat de El.
În contrast cu această lume înstrăinată de Dumnezeu se arată smerit chipul femeilor credincioase, ce
poartă tainic în suflet icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în brațe. Deși locul Maicii Domnului în
Sfânta Scriptură pare mai degrabă unul modest, statura ei duhovnicească atinge culmi cerești.
Educația copilului începe în familie, nu în zadar spunem „Cei șapte ani de acasă!”. De aceea mama,
are un rol important în această educație, pentru că în primii ani din viață copilul este aproape dependent de
ea. Bazele educației se pun în familie, care mai este numită și Biserica de acasă. Astfel, copilul este
direcționat de mamă, către lucrurile bune ale vieții și către învățătura desăvârșită, lăsată nouă de Fiul lui
Dumnezeu.
Dar, educația este consolidată la școală de către educatorii prezenți în viața copilului. Această educație,
de cele mai multe ori este decisivă pentru viitorul copilului. Ea lasă urme și de cele mai multe ori, ne place
să credem, că lasă urme pozitive. Școala și familia ar trebui să fie un parteneriat continuu de dragul creșterii
și educării unor „stâlpi solizi” ai societății. De aceea îi numim pe copii „viitorul nostru”.
Părintele Dumitru Stăniloae spunea despre Maica Domnului: „Avem în cer o inimă de mamă, inimă
care s-a topit cel mai mult pentru Fiul ei și a bătut și bate ea însăși la inima Lui pentru cauza Lui, care e
mântuirea noastră, căci mântuirea nu e o chestiune de justiție, ci de iubire între Dumnezeu și oameni. ”
Pentru noi Maica Domnului a fost și va fi un model de inspirație creștină în creșterea și educarea
copiilor, așa cum a făcut ea cu Domnul Iisus Hristos. Maica Domnului este un dar preafrumos pe care l-a
făcut Dumnezeu omenirii, deoarece Ea a participat nemijlocit la refacerea legăturii oamenilor cu
Dumnezeu!

397
 INFLUENŢA CLIMATULUI FAMILIAL ÎN REUŞITA ŞCOLARĂ

PROF. PĂUN MARINELA ROXANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 194
Cercetările au arătat că unul dintre cei mai importanți factori care determină evoluția personalității
copilului este familia; timpul petrecut ân familie marchează profund personalitatea acestuia.
A fi parinte nu este ușor mai ales cand copilul tău ajunge la vârsta școlarității mici. Pentru a-și putea
susține copilul din punct de vedere afectiv părinții trebuie să se informeze, să se pregătească în acest sens.
Astăzi există numeroase și diverse mijloace de informare: cărți, site-uri, reviste, cursuri de consiliere, alți
părinți care au trecut deja prin această etapă și chiar cadre didactice care pot oferi informații, sfaturi, soluții
pentru problemele întâmpinate.
Familia are rolul de a asigura securitatea afectivă, dezvoltarea comunicării socio-familiale și a
deprinderii de a respecta normele și regulile societății sau a instituției în care se află. Climatul familial poate
influenta comportamentul, atitudinile elevului pozitiv sau negativ. Modelul părinților și al interrelațiilor din
familie impregnează succesul școlar al copilului. Familia oferă copilului premisele unei socializări efective
și eficiente prin promovarea unor comportamente și atitudini ca: compromisul, considerația, comunicarea,
cooperarea.
Un mediu nefavorabil dezvoltării normale a copilului poate fi definit prin apariția frecventă a
divergenţelor cu privire la educaţia copilului, lipsa de afecţiune, a viciilor sau neînţelegerilor dintre soți, a
actelor de violenţă şi o integrare slabă a familiei în viaţa social. Apartenența la un astfel de mediu îl va
determina pe elev să-și piardă încrederea în forțele proprii, să devină retrași, timizi, anxioși sau, dimpotrivă,
neascultători, agitați, violenți. Copilul trebuie sa simtă ca părinții lui sunt interesați de ceea ce i se întâmplă,
că se implică în problemele sale și îl ajută să le rezolve, că îl sprijină pentru a evolua în planul cunoașterii
și al personalității, dar are nevoie și de un model de disciplină și exigență, pentru a nu crede că libertatea
lui este deplină. Părinții trebuie să știe când să fie indulgenți și când să fie exigenți, copilul nu trebuie lăsat
să ia toate deciziile singuri.
Divorțul părinților a fost catalogat de specialiști ca fiind un factor de risc major în ceea ce privește
reușita școlară a elevului, aceștia manifestând sentimente de confuzie, anxietate, frustrare, vinovăție, rușine
sau teamă (în funcție de vârstă, copilul poate manifesta teama de a nu îl pierde și pe celălalt părinte).
Trebuie subliniat faptul că proveniența unui elev dintr-o astfel de familie nu conduce în proporție de
100% la eșec școlar, așa cum nici un mediu favorabil nu poate asigura în proporție de 100% succesul școlar
al elevului.
Lipsa de comunicare sau comunicarea deficitară dintre copil și părinți se datorează și faptului că nici
părinții nu știu să comunice, lucru care îl afectează pe elev. Există părinți care își critic copilul într-un mod
exagerat; repetarea acestor critici poate determina elevul să creadă că ceea ce spune tatăl/mama sa este
adevărat. Spre exemplu: dacă tatăl spune că nu știe nimic, că nu este capabil să facă ceva, copilul va ajunge
să creadă că este adevărat ceea ce îi spune tatăl, chiar nu știe. Copilul sufera, fiecare critica, fiecare esec îi
întărește convingerea că ceva nu este in regula cu el, că el are o problemă și nu părintele.
Deși multe persoane dau vina pe situația financiară precară a familiei, deoarece nu își permit
achiziționarea unor accesorii, aparate sau amenajarea unei camere pentru studiu, consider că nu aceasta este
problema reală. Conside că nu lucrurile materiale fac diferența, ci afecțiunea manifestată în mii de feluri în
familie. Sunt tot atâtea exemple de copii fără posibilități materiale care au reușit să dobândească succesul
școlar, dar și copii care provin din familii cu o situație financiară bună sau chiar foarte bună care au eșuat
din punct de vedere școlar.
Nici clasa socială din care face parte nu contează atât de mult, deoarece afectivitatea provenită din
familie poate substitui diferența dintre aceste clase. Uneori, s-a spus că elevii din mediul rural sunt
defavorizați și că cei din mediul urban au mai multe posibilitati, dar elevii, care provin din ambele medii,
trebuie încurajați, motivați de către familii să depună un efort pentru a învăța. Acest efort nu trebuie să fie
perceput de către elev ca fiind un lucru dificil, ci trebuie transormat în plăcerea, dorința de a evolua, toate
acestea le poate face familia printr-un lucru care nu costă nimic, pentru care nu îți trebuie o anumita poziție
socială, pentru care nu contează tipul de familie sau locul în care trăiești, acest deosebit lucru care poate
schimba atâtea lucruri se numește afectivitate.
398
 IMPLICAREA FAMILIEI ÎN PROCESUL INSTRUCTIV- EDUCATIV

PROF. ÎNV. PRIMAR PAVEL KRISZTINA DORINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ˮSFÂNTUL GHEORGHEˮ,
SÂNGEORGIU DE MUREȘ
Într-o lume aflată într-o permanentă schimbare, părinții, cadrele didactice și comunitățile locale se
străduiesc să sprijine educația cu scopul de a-i ajuta pe copii să se dezvolte. Pentru ca acest lucru să se
realizeze este nevoie de implicarea familiei în educație. Familia este prima școală a viitorului cetățean, iar
între cei doi factori educativi trebuie să existe o legătură permanentă care se poate realiza prin diferite forme
de colaborare care fac parte integrantă din procesul educațional. Calitatea educaţiei şi succesul şcolar
necesită abordarea de strategii și practici variate privind relaţiile de colaborare dintre şcoală, familie şi
comunitate. Unitatea școlară, centrată pe elevi și, totodată, responsabilă pentru educaţia formală a copiilor,
trebuie să aibă în vedere crearea unor astfel de parteneriate, pentru a ajuta elevii să aibă succes la şcoală şi
mai târziu, în viaţă. Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membrii ai comunităţii se consideră unii pe alţii
parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze.
Societatea contemporană a adus o nouă percepţie a influenţei pe care o are familia asupra formării
personalităţii copilului. Cunoașterea familiei de către școală devine extrem de importantă și are în vedere
cunoașterea trăsăturilor, calităților, problemelor sale specifice, a valorilor si normelor pe care le
promovează, a avantajelor pe care le-ar putea avea.
Indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri în educaţia copiilor
lor, rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, scăderea fenomenului
delincvenţei.
Toţi părinţii doresc cea mai bună educaţie pentru copiii lor. Majoritatea părinţilor vor să se implice
mai mult în educaţia copiilor lor, dar mulţi nu ştiu cum să procedeze. Majoritatea cadrelor didactice simt
că implicarea părinţilor este o parte vitală a succeselor, dar mulţi nu ştiu cum să-i implice pe aceştia. Şcolile
trebuie să încurajeze şi să promoveze implicarea părinţilor. De modul în care şcolile ştiu să-i încurajeze pe
părinţi ca să se implice depinde participarea sau nu a acestora la acţiunile comune cu şcoala. Şcolile trebuie
să-i încurajeze pe părinţi să le devină parteneri şi să poată lua împreună decizii cu privire la educaţia copiilor
lor.
Părintii, elevii şi comunităţile se influentează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc părinţii
poate sprijini sau dimpotriva devia vieţile lor, poate forma multe dintre valorile lor. De asemenea, părinţii
pot influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii. Activitatea educativă care se
realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului.
Antrenarea părinţilor în realizarea acţiunilor educative specifice poate să se desfăşoare în următoarele
direcţii:
- activarea comitetului de părinţi prin implicarea în elaborarea, implementarea şi monitorizarea
planului de dezvoltare al şcolii;
- identificarea părinţilor voluntari care să sprijine derularea eficientă a acţiunilor educative;
- organizarea cabinetelor de consiliere pentru părinţi;
-implicarea părinţilor în activităţi administrative (amenajarea spaţiului de studiu, dotarea clasei, a
terenului de sport, etc.);
- antrenarea părinţilor în procesul instructiv-educativ;
- crearea a diverse mijloace de comunicare a părinţilor cu reprezentanţii şcolii (director, cadre
didactice)- cutia poştală a părintelui, şedinţele cu părinţii, lectoratele cu părinţii, activităţi culturale şi
artistice, cărţi, broşuri şi reviste cu caracter educativ, filme şi piese de teatru cu specific educativ, conferinţe,
dezbateri pe teme educative pentru părinţi şi cu părinţii;
- iniţierea unor programe de educaţie pentru părinţi, identificarea aşteptărilor părinţilor faţă de şcoală
şi a nevoilor de formare a acestora;
- stimularea părinţilor în asistarea copiilor.
În cadrul ședințelor cu părinții, putem aborda teme precum: ˮProgramul de muncă și de odihnă al
școlarului micˮ, ˮCe știu despre prietenii copilului meu?ˮ. La clasa pregătitoare, ședințele cu părinții iau

399
forma unor mese rotunde, având rol de formare și de îndrumare a acestora. Împreună cu aceștia
concluzionăm că: respectul, politețea, recunoașterea greșelilor, cultivarea dragostei pentru frumos, dreptate
și adevăr sunt trăsături la a căror formare familia își aduce contribuția. Cum realizăm aceste deziderate?
Prin exemplul personal, prin îndrumarea permanentă a comportamentului copilului, prin asigurarea unui
mediu familial adecvat, tact și afecțiune, control și sprijin în activitatea școlară.
Tot la început de clasa pregătitoare, putem aplica chestionare de cunoaștere a elevilor, de pe urma
cărora putem afla detalii despre situația copilului, eventualele boli de care suferă, dacă are toate condițiile
necesare pentru efectuarea temelor, etc. La final de an școlar, am aplicat un chestionar anonim privind
impresia părintelui după un an de școală, aspecte pozitive/negative. Răspunsurile oferite au constituit
material informațional și instrumente de reglare a activității desfășurate la clasă.
Împreună cu părinții, încurajăm elevii să aibă încredere în forțele proprii, îi sprijinim în însușirea cât
mai corectă a tehnicilor de învățare.
Ca o concluzie dedusă din rezultatele investigației prin chestionare și din discuțiile ulterioare, putem
afirma că majoritatea părinților înțeleg importanța pe care o are implicarea lor directă în viața copiilor, fie
prin stabilirea unui program zilnic, fie în efectuarea temelor, fie în medierea și rezolvarea conflictelor dintre
elevi sau prelungirea timpului petrecut în familie alături de ei.
Colaborarea dintre şcoală şi familie există doar dacă factorii educaţionali implicaţi se consideră
parteneri. Şcoala şi familia sunt, aşadar, cei doi factori importanţi, cei doi stâlpi de rezistenţă ai procesului
instructiv-educativ, iar între aceştia şi mediul extraşcolar sau extrafamilial, comunitatea - pendulează
copilul, obiect şi subiect al activităţii instructiv-educative.
O bună colaborare între şcoală şi familie este posibilă numai atunci când familia înţelege bine menirea
şcolii, iar şcoala consideră familia un aliat, un colaborator sincer, permanent, direct interesat în procesul
instructiv-educativ.

400
 COMUNICAREA ȘCOALĂ - FAMILIE

PROF. PERȚA GABRIELA-MIHAELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 4 RM. VÂLCEA
PROF. UDRESCU MIHAELA
ȘCOALA GIMN. BUDEȘTI, JUD. VÂLCEA
Şcoala are un rol primordial în colaborarea cu părinţii copiilor pentru asigurarea educaţiei acestora.
Educaţia este o acţiune la care îşi dau concursul şcoala, familia, comunitatea locală, întreaga societate,
motiv pentru care colaborarea între ele este absolut necesară. După cum se ştie, colaborarea presupune pe
lângă o unitate de vederi şi o coordonare a acţiunilor în vederea realizării unităţii - factorul coordonator al
colaborării fiind profesorul. Acest lucru decurge din logica lucrurilor, şcoala având rolul de a coordona
colaborarea tuturor factorilor educativi, deoarece dintre toţi, doar ea este singurul calificat pentru asemenea
acţiune. Şcoala trebuie înţeleasă ca o instituţie unde se comunică prin toate mijloacele, se învaţă şi se
realizează comunicarea, pentru orice nivel şi orice context social sau tematic.
Scopul comunicării în şcoală nu se rezumă la reuşita şcolară, ci urmăreşte reuşita umană în toate
condiţiile şi în toate momentele vieţii. În toate etapele vieții, dar cu precădere atunci când elevii noștri sunt
de vârstă gimnazială sau adolescenți se impune să fim atenți la dinamica și fluctuațiile vieții lor emoționale,
întrucât în funcție de semnul pozitiv sau negativ, de intensitatea sau de durata ei, comunicarea noastră intră
sau nu în criză, are sau nu efecte favorabile asupra activității lor de învățare.
Este necesar ca – pentru a se instrui – elevii noștri să fie pregătiți emoțional să asculte și să învețe.
Această pregătire presupune mai întâi, să creăm condiții ca ei să-și dezvăluie o parte din bagajul emoțional
cu care vin la orele noastre. Se știe că educația pentru o comunicare eficientă are drept scop fundamental
pregătirea pentru viața socială, pentru confruntările cu problemele lumii moderne, astfel spus, țintește spre
reușita umană. Însă, cu toate acestea se constată că școala cu precădere transmite cunoștințe, instruiește mai
mult decât educă și urmărește, mai ales, reușita școlară.
Atingerea obiectivelor esențiale ale comunicarii presupune ca educatorul să dețină multiple tipuri de
competențe printre care cele de comunicare, ce sunt definitorii.
Profesorul trebuie să fie capabil să aplice o serie de tehnici de comunicare eficientă:
- utilizarea unui limbaj bogat, ales si expresiv, simplu si concis, a unor expresii elegante şi clare;
- formularea de fraze echilibrate, adresate vioi, energic, vibrant, astfel încât copiii să înțeleagă, să
se simtă încurajați;
- exprimarea corectă din punct de vedere gramatical;
- reglarea intensității și a ritmului vorbirii;
- eliminarea expresiilor stereotipe, a cuvintelor parazite.
Cadrul didactic/diriginte/învățător este un arbitru care promovează şi corectează comunicarea în
acelaşi timp, modelul de orator este impus de context, de temă, de auditoriu, de parteneri. Profesorul este
acela care declanşează cu pricepere şi abilitate anumite motivaţii de trecere de la starea de absenţă la cea
de prezenţă în viaţa grupului, a societăţii. Comunicarea devine astfel eficientă, iar manifestarea elevului
devine liberă şi este favorizată de forţa lui de a comunica, de încrederea că este capabil să dea limpezime
şi frumuseţe unei idei, unei trăiri.
Profesorul trebuie să cunoască câteva cerinţe care să-i faciliteze munca în parteneriatul cu părinţii şi
să-i sporească. În ciuda unor diferenţe de ordin economic, sociocultural sau de altă natură, familia ca
instituţie socială, prezintă anumite însuşiri comune. Una dintre acestea este năzuinţa părinţilor de a-şi vedea
copiii mari, bine instruiţi şi bine formaţi pentru viaţă.
Obiectivele educaţionale ale familiei sunt integrate obiectivelor sistemului educaţional.
Unitatea de opinie dintre cele două instituţii - şcoală şi familie - nu poate fi realizată decât în
colaborare, bazată pe o comunicare eficientă în care cei doi parteneri îşi cunosc responsabilităţile. Pentru o
bună reuşită educaţională, familia trebuie să-şi asume rolul de colaborator activ al şcolii, să cunoască
cerinţele specifice şcolii, să creeze condiţiile necesare activităţii de învăţare continuă, precum şi controlul
îndeplinirii programului zilnic. Rolul familiei nu se rezumă numai la atât, ci ea trebuie să consolideze
deprinderile moral-civice, conduita civilizată, în relaţiile cu cei din jur, să creeze condiţiile necesare

401
dezvoltării aptitudinilor copilului lor etc. Din această perspectivă, rolul părinţilor faţă de copilul – elev se
schimbă, ei înşişi având nevoie de îndrumarea profesorului.
Activitatea de colaborare intră în sarcina fiecărui profesor (indiferent de vârsta elevilor săi), ca
obligaţie profesională şi morală, în acelaşi timp. În domeniul comunicării cu părinţii, punctul de plecare
este considerat a fi cunoaşterea prealabilă, deoarece componenta socio-culturală a părinţilor fiecărei
generaţii de copii, poate fi diversificată. În sens larg, tocmai schimbul de idei dintre profesor şi părinţi poate
fi echivalat cu educaţia părinţilor, iar produsul educaţional este avantajos, atât pentru şcoală, cât şi pentru
elevi şi părinţi.
Formele de colaborare a familiei cu şcoala sunt bine cunoscute şi fiecare profesor are libertatea de a
stabili acele modalităţi care se dovedesc a fi eficiente. Pentru a-i ajuta în cunoaşterea propriului copil,
părinţilor le sunt date chestionare sau sunt abordați și antrenați în discuții fie în timpul vizitelor la domiciliu,
fie în timpul ședințelor cu părinții ori în alte situații prielnce. Prin activităţile comune cu familia, profesorii
încearcă să colaboreze cu familia pentru a observa schimbările în bine ale copiilor, atât din punct de vedere
al performanţelor şcolare, cât şi din cel al implicării active în activităţile ce se desfăşoară cu ei.
Comunicarea dintre părinţi şi cadrele didactice nu se limitează numai la situaţia şcolară, ea vizează şi
politica şcolii în ceea ce priveşte elevii, diferite proceduri, activităţi comunitare, opţiuni educaţionale,
modalităţi în care familia poate ajuta şcoala. S-a constatat că este bine ca părinţii să fie înştiinţaţi şi când
copilul are o performanţă notabilă. Astfel, familia are oportunitatea de a privi mai încrezătoare informaţiile
despre şcolar şi, în urma unei astfel de abordări, este mai receptivă la sugestiile profesorului. În literatura
de specialitate se vehiculează ideea că părinţii trebuie să se implice ca profesori, elevi, susţinători şi avocaţi
ai copiilor lor.
Dascălul este cel care armonizează interesele şcolii cu satisfacţia, bucuriile elevilor realizate, înainte
de orice, prin reuşitele verbale, de comunicare în general. Pornind de la faptul că, de multe ori, în domeniul
comunicării, şcoala se rezumă la „a construi”, nu a educa, accentul trebuie pus pe libertatea individului,
bazată pe alegerea unei variante din mai multe. Suntem cu toţii conştienţi că obiectivele educaţionale nu
pot fi realizate decât prin eforturile conjugate ale tuturor factorilor, în special ale celor educativi: părinţi şi
profesori.
Cooperarea părinţilor cu şcoala presupune însă o ierarhizare a atribuţiilor, care impune recunoaşterea
de către părinţi a autorităţii şcolii, respectiv a profesorilor. Părinţii trebuie să fie conştienţi de faptul că
centrul de dirijare şi coordonare a tuturor tipurilor de activităţi şi măsuri ameliorative ale sistemului
educaţional este şcoala. Părinţii trebuie atraşi alături de şcoală prin forme variate de activitate,
determinându-i să adere la ideea de colaborare activă, acceptând rolul de factor răspunzător în devenirea
propriului copil, întrucât comunicarea interpersonală este atât sursa transformării individului în ceea ce
doreşte să fie, cât şi dovada devenirii.

Bibliografie:
1. G. Albu, Comunicarea interpersonală, 2008, Institutul European, Iaşi
2. Mitrofan & C. Ciupercă, Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, 1997, Editura
Press Mihaela SRL, Bucureşti

402
 ROLUL FAMILIEI ÎN CREȘTEREA ȘI EDUCAȚIA PREȘCOLARULUI

PROF: PERȚA LIVIA RAFILA

LICEUL TEHNOLOGIC GRIGORE C. MOISIL, TG. LĂPUȘ
GRĂDINIȚA CU P. N. BORCUT
Cuvântul de origine latină “comunicare” înseamnă “ a face comun”. Comunicarea umană se ocupă
de sensul informaţiei verbale, prezentată în forma orală sau scrisă şi de cel al informaţiei nonverbale,
reprezentată de paralimbaj, mişcările corpului şi folosirea spaţiului. Dicţionarul de psihologie oferă
următoarea definiţie „…comunicarea reprezintă o relaţie între indivizi: comunicarea este în primul rând o
percepţie. Ea implică transmiterea, intenţionată sau nu, de informaţii destinate să lămurească sau să
influenţeze un individ sau un grup de indivizi receptori” (Norbert Sillamy, 1996, pg. 53).
Factorul educativ prioritar este familia, deoarece educaţia începe din familie, aceasta fiind modelul
pe care copilul îl imită şi-l urmează. Pregătirea pentru viaţă este făcută în familie. Cu cât copilul este mai
mic, cu atât contribuţia familiei este cu atât mai mare şi scade pe măsură ce copilul crește. Aceasta oferă
mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai vieţii, se formează și se dezvoltă pentru viaţă,
reprezentând primul instrument de reglare a interacţiunilor dintre copil şi mediul social.
La vârsta preşcolară un factor educativ important este grădiniţa, care desfăşoară un amplu proces
instructiv-educativ şi are cadre cu pregătire profesională corespunzătoare.
Cadrul didactic trebuie să cunoască specificul fiecărui stadiu de dezvoltare a copilului,
disponibilităţile intelectuale precum şi particularităţile de vârstă a copilului. Cu multă răbdare, educatoarea
este cea care cultivă încrederea în propriile posibilităţi ale copiilor, integrând în jocuri şi activităţi toți copiii.
Grădiniţei îi revine rolul de partener în relaţiile ei cu familia iar acest rol derivă din faptul că este un serviciu
specializat, cu cadre pregătite pentru realizarea sarcinilor educaţiei copiilor. Grădiniţa nu poate face minuni,
iar educaţia dată în aceasta instituţie nu va avea rezultate bune, dacă nu se va sprijini şi nu va colabora cu
familiile copiilor.. Educatoarea poate ajuta familia în cel mai simplu şi natural mod să urmeze calea justă
în raporturile cu copilul său, să prevină îndepărtarea lui sufletească, să înlăture eventualele carenţe
educative.
Ocaziile pe care le are educatoarea pentru a comunica cu părinţii sunt: când părinţii aduc copiii la
grădiniţă; la sfârşitul programului, când părinţii îşi iau copiii de la grădiniţă; cu prilejul diferitelor
evenimente festive ce se organizează la nivelul grădiniţei: sărbători diverse, festivităţi de început de ciclu
ori la sfârşit de ciclu preşcolar;, lectorate cu părinţii, consultaţii pedagogice.
Comunicarea educatoare-părinte se poate organiza, fie individual prin consultaţii, cu fiecare familie,
fie în adunările organizate cu părinţii; se informează reciproc, ceea ce contribuie atât la buna desfăşurare a
procesului educaţional din grădiniţă, cât şi la o buna educaţie în familie. Un alt prilej de cunoaştere a
părinţilor, este participarea acestora la activitățile grupei dar şi un mod prin care aceştia sunt familiarizaţi
cu programul grupei, cu conţinutul şi metodele didactice, cu materialele didactice şi mijloacele necesare
desfăşurării activităţilor, cu modul de comunicare şi abordare a situaţiilor problematice, cu semnificaţia
respectului faţă de copil. Parteneriatul grădiniţă-familie se poate realiza şi prin întâlnirile formale cu toţi
părinţii desfăşurate în cadrul formal al negocierilor dintre administrarea grădiniţelor şi asociaţia părinţilor.
În cadrul acestor întâlniri părinţii trebuie implicaţi în luarea unor decizii menite să asigure securitatea
copiilor, stabilirea programului zilnic necesar pentru menținerea stării de sănătate al acestora.
Participarea părinţilor la excursii, vizite, serbări, aniversări. La serbare pot participa părinţi şi rude
ale copiilor. Lectoratele cu părinţii, organizate sistematic, au drept scop o vie propagandă pedagogică în
rândul comunităţii. Comitetul de părinţi al grupei, ales anual, constituie nucleul colaborării grădiniţei cu
familiile copiilor. Factorii de modelare a personalităţii umane trebuie să interacţioneze ca un tot unitar, sub
forma unui sistem bine închegat, pentru atingerea ţelului comun: educarea copilului. Pentru aceasta, este
nevoie de un schimb permanent de informaţii, de completare şi valorificare a influenţelor dirijate spre micul
preșcolar.

Bibliografie
1. Dumitrana, Magdalena, (2000), Copilul, familia şi grădiniţa, Editura Compania, Bucureşti
2. Mateiaş, Alexandra, (2003), Copiii preşcolari, educatoarele şi părinţii, Ghid de parteneriat şi
consiliere, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
403
 PROIECT DE CONSILIERE PENTRU PĂRINŢI
- SĂ ÎNŢELEGEM ŞI SĂ CONVIEŢUIM CU UN COPIL CU DIZABILITĂȚI–

PROF. PESCARI TATIANA-ANA,

CENTRUL ȘCOLAR PENTRU EDUCAȚIE INCLUZIVĂ, NR. 2,
TÂRGU MUREȘ
Argument:
Într-o societate în care natalitatea scade promiţător, iar cuplurile amână aducerea pe lume a unui copil
îşi fac apariția dizabilitățile, maladii care afectează un număr din ce în ce mai mare de copii.
Prin sintagma dizabilități, se înţelege o gamă extinsă de tulburări, în special, de ordin
neuropsihologic, ele având o bază neuroanatomică, deci biologică, dar şi psihologică, afecţiuni care au
substanţial numitor comun, revendicând origini apropiate şi manifestări similare. În cadrul adizabilitățitor
tulburăriam intră: Tulburările din spectrul autist, ADHD, Sindromul Down, precum şi Dizabilitățile
intelectuale, auditive, vizuale sau psihomotorii.
Familia în care se naște un copil cu deficiențe, este în pragul unor mari schimbări pe plan interfamiliar
și extrafamiliar. Apar greutati pe plan financiar, datorită faptului că în majoritatea familiilor una dintre
părinți este nevoit să renunțe la profesia sa, devenind asistentul personal a copilului. Familia este într-o
situație în care trebuie să se informeze, să-și însușească cunoștințe noi legate de boală copilului, având loc
o reformare al vieții familiare. Conflictele în cadrul familiei sunt tot mai multe, familia, de multe ori,
izolându-se. O altă problema majoră este relația copilului cu dizabilități cu surori/frați sănătoși, care,
datorită atenției sporite asupra copilului cu dizabilități, pot avea probleme sentimentale. Familia trece printr-
o mulțime de situații de criză, de la nașterea copilului cu deficiență, până la momentul acceptării sale că pe
un membru valoros al familiei. Pe plan sentimental familia este copleșită de o criză inimaginabilă: fiindcă
copilul cu dizabilitate necesită sprijin permanent din partea părinților, aria de responsabilități crește
considerabil.
În goana timpului, în stresul zilnic, părinţii îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp să se aplece asupra
nevoilor, sentimentelor, intereselor acestui tip de copii. De multe ori nu înţeleg de ce au un asemenea copil
sau pur şi simplu nu cunosc gama de comportamente şi manifestări pe care adizabilitățite afecţiuni le
suscită. Rolul de părinte al unui copil cu dizabilități este deseori stresant. Deși își iubesc copiii pot reacționa
la stres țipând la ei sau tratându-i în moduri în care nu ar trata niciodată pe alții. Părinții copiilor cu
dizabilități sunt confruntați mereu cu solicitări de schimbare a timpului, răbdării, energiei și imaginației lor.
Un rol foarte important al şcolii este acela de a sprijini familiile să aibă încredere în resursele proprii,
de a face faţă greutăţilor cu care ele se confruntă. Consider că informarea părinţilor despre efectele
propriilor comportamente asupra copilului, de către specialişti în domeniul educaţiei, poate contribui la
prevenirea efectelor negative ale acţiunilor educative. Familia este ambientul cel mai adecvat pentru
educarea, creșterea unui copil. Locul unde găsește persoane, în care poate să aibă încredere, care fac totul
posibil să-l ajute. De la ei învață și să se acomodeze situațiilor, cerințelor din partea mediului înconjurător.
Educarea unui copil poate însemna însă și responsabilități peste măsură pentru părinți, în care trebuie
sprijiniți, mai ales, dacă este vorba despre îngrijirea unui copil cu dizabilități.
Cadrele didactice ar trebui să îi ajute pe părințîi copiilor cu dizabilități să se îngrijească de ei înșiși
pentru a se îngriji mai bine de copiii lor. Când sunt relaxați, echilibrați și se simt bine le este mult mai ușor
să își vadă copiii că fiind oameni. Cadrele didactice trebuie să-i facă pe părinți să înțeleagă că au multe idei
pentru a relaționa cu copii lor în mod pozitiv și că pot să îi aprecieze mai mult. Ei sunt modele pentru copii
lor și prin ei învață să trăiască în armonie cu lumea.
Relația dintre parinti, cadre didactice si copii cu dizabilitati trebuie privită pozitiv. Cea mai mare
dorinţă a tuturor copiilor, indiferent dacă prezintă sau nu dizabilități este de a li se da atenţie, de a desfăşura
activităţi împreună cu părinţii. În acelaşi timp, pentru majoritatea părinţilor, a ajunge să-i înţeleagă pe copii,
reprezintă o lucrare de o viaţă întreagă, pentru că fiecare copil este diferit într-un mod unic.
Trebuie să existe un parteneriat cât mai strâns între părintii copiilor cu dizabilități și cadrele didacticie
bine pregătite și informate în legătură cu felul în care pot interveni pentru consilierea adizabilitățitora. Acest

404
lucru ajută la reducerea stresului pe care-l resimt familiile și micșorează riscul că părinții să-și manifeste
frustrările asupra copiilor lor. Trebuie redusă izolarea părinților punându-i în legătură cu alți părinți aflați
în situații similare, promovând o abordare pozitivă a creșterii și disciplinării copiilor. Măsurile întreprinse
trebuie să se adreseze în mod specific factorilor care contribuie la abuzare și neglijare, inclusiv lipsa
informațiilor și abilitatiilor că părinte sau caracterul nepotrivit al acstora, respectul scăzut față de sine însuși,
sentimentul de izolare, așteptările nerealiste și înțelegerea greșită a dezvoltării copilului și al rolului de
părinte.
Programele de intervenţie şi sprijin ar trebui să implice familiile la maximum. Ele ar trebui să fie
construite încât să satisfacă nevoile copilului în contextul larg al nevoilor familiei.
Părinţii ar trebui să fie recunoscuţi că fiind cei mai potriviţi în relatarea istoriei, comportamentului şi
nevoilor copiilor. Ei ar trebui să aibă aces total la toate informaţiile educaţionale și la ,,diagnosticele’’
copilului. Fiecare familie are potenţialul şi nevoile sale unice, care trebuie valorizate corespunzător de către
şcoală.
Situaţiile de non-colaborare dintre familie şi şcoală sunt frecvente. Ele sunt cauzate de motive diverse,
de percepţii diferite ale parinţilor cşi cadrelor didactice cu referire lavaloarea şcolii, a copiilor, etc.
Părinţii acestor copii au nevoie de a se întâlni cu alţi părinţi care au copii cu dizabilități, mai ales dacă
este vorba de probleme de acelaşi fel sau asemănătoare. Aceste grupuri le oferă şansa de a-şi comunica
informaţii de a da şi de a primi un suport emoţional, de a lucra cu o echipa cu interese comune în favoarea
copiilor. Funcţionarea unei echipe de sprijin este optimizată dacă ele cuprind şi părintele copilului cât şi
cadru didactic care predă la clasa respectivă. Modalităţile de organizare şi activităţile propuse pot fi foarte
diverse în funcţie de problematica şi potenţialul copiilor, a şcolii, a contextului comunitar. Important şi
esenţial în bună funcţionare a grupului este cultivarea sentimentului de comunitate.
Dintre obiectivele principale ale consilierii părinților copiilor cu dizabilități se pot identifica: crearea
şi menținerea unei funcţionări optime din punct de vedere somatic, fiziologic, mental, emoţional, social şi
spiritual; dezvoltarea cunoașterii de sine, controlul stresului, prevenția dispoziției afective negative, a
situatiilor de criză.
Consilierea părinților copiilor cu dizabilități facilitează adaptarea la factorii stresori, la sarcinile
cotidiene precum şi la îmbunătăţirea calităţii vieţii, fiind un model educaţional şi nu unul al dezvoltării, în
sensul că scopul consilierii este de a-i învăţa pe părinții copiilor cu dizabilități noi strategii
comportamentale, de a-şi valoriza potenţialul existent şi de a-şi dezvolta resursele adaptative; totodată
urmărește realizarea unei armonii între familie, şcoală, copil.
Denumirea Programului: SĂ ÎNŢELEGEM ŞI SĂ CONVIEŢUIM CU UN COPIL CU
DIZABILITĂȚI
Grup ţintă: părinţii elevilor din claselor Pregătitoare A, a III-a A și a IV-A A din cadrul Centrului
Şcolar pentru Educaţie Incluzivă, NR. 2, Târgu Mureş.
Scop: creşterea calităţii comunicării părinte-copil; diminuarea stresului convieţuirii cu un copil cu
dizabilități, înţelegerea simptomatologiei şi a tabloului comportamental al copiiilor cu dizabilități.
Obiective:
-sensibilizarea părinţilor cu privire la înţelegerea nevoilor copilului;
-dobândirea de către părinţi a capacităţii de a gestiona eficient timpul în favoarea copilului;
-identificare barierelor în comunicarea părinte – copil;
-informarea şi educarea părinţilor în vederea prevenirii conflictelor;
-sprijinirea părinţilor de toate vârstele şi toate categoriile sociale în demersul lor de îndrumare a
copiilor;
- informarea asupra tipurilor de dizabilități şi a modului de manifestare a acestora;
- prezentarea şi propunerea unor strategii şi a unor planuri de intervenţie personalizate;
- stabilirea unui orar zilnic pe care părinţii să îl desfăşoare alături de copii;
- propunerea unor strategii de diminuarea a comportamentelor disruptive;
- prezentarea unor filme cu evoluţia unor copii.
- realizarea cu părinţii a unor exerciţii de tipul terapiei recuperatorii pentru continuarea terapiei de
către părinţi acasă.
Durata: 10 întâlniri - 1 şedinţă/lunar;

405
 Tipuri de activităţi: întâlniri interactive; dezbateri; vizionări de filme educative; discuţii, prezentări
de materiale.
Metode şi tehnici: conversaţia, observarea, dezbaterea, expunerea, chestionarul; exerciţiul.
Evaluarea: interesul manifestat de părinţi pentru adizabilitățite activităţi; modificarea
comportamentului, a atitudinii, a rezultatelor şcolare îNR.egistrate de elevi ca o consecinţă a activităţilor
desfăşurate; diminuarea comportamentelor disruptive ale copiiilor, aprecierile părinţilor privind acţiunile
desfăşurate.
Bibliografie
1. Arcan, P., Ciumăgeanu, D., Copilul deficient mintal, ED. Facla, Timişoara, 1980.
2. Mitrofan, I., Mitrofan, N., Elemente de psihologia cuplului, Ed. Mihaela Press, Bucureşti, 1996.
3. Munteanu, A., Psihologia copilului şi a adolescentului, ED. Augusta, Timişoara, 2003.
4. Roşca, M., Psihologia deficienţilor mintali, EDP, Bucureşti, 1967.
5. Vrasmaș, E., Intervenția socioeducațională ca sprijin pentru părinți, Aramis Print, București, 2008.
Plan de acţiune:

ŞEDINŢA TEMA OBIECTIVE ACTIVITĂŢI

1. Ce ştiu despre -cunoaşterea tipurilor de -discuţii libere şi centrate;
dizabilități? dizabilități; -citirea orarului, a principalelor
-cunoaşterea unor laturi nevăzute obiective de referinţă din
ale personalităţii copilului; programă;
-acordarea de sprijin pentru -discutarea rezultatelor unor teste
gestionarea comportamentului de evaluare aplicate copiilor;
copilulu cu dizabilități; -completarea unor fişe de
observare a copilului;
2. Particularitățile -cunoaşterea particularităţilor de -Prezentare teoretică a diferitelor
proceselor psihice vârstă şi a etapelor de dezvoltare tipuri de dizabilități și a
la copiii cu a copiilor. particularitatilor proceselor
dizabilități -cunoaşterea proceselor psihice psihice
în contextul dizabilităților. - Discuții, pe baza caracteristicilor
individuale ale copiilor
- Cum să vă cunoaşteţi mai bine
copilul (metode, tehnici, sugestii)
- Jocuri de grup
3. Dificultățile de -cunoaşterea particularităţilor -Definiția dificultăților de învățare
învățare în dificultăților de învățare -Cauze posibile, clasificari,
contextul -acordarea de sprijin pentru simptome,
dizabilității diminuarea dificultăților de -Metode psihopedagogice de
intelectuale învățare; abordare
-Discuții pe cazuri concrete
4. Cum se comportă -cunoaşterea programului zilnic -prezentare material informativ cu
copilul meu? al copilului; diferite comportamente disruptive
-acordarea de sprijin pentru şi agresive;
gestionarea eficientă a timpului; -completarea unor fişe de
-cunoaşterea comportamentului observare a copilului;
copilului; -Ce am făcut bine? Ce am făcut
-monitorizarea şi prevenirea rău? (completarea unor fişe cu
comportamentelor disruptive şi analiza intervenţiei în consilierea
agresive; copilului);

5. Ce nevoi are -identificarea nevoilor social- -dezbateri;

copilul meu? emoţionale ale copiilor; -analiza unor probleme concrete;
-exerciţii de ascultare activă;
-exerciţii de autoanaliză;

406
 -dezvoltarea abilităţii de -exerciţii de interpretare a unor
interpretare a unor fapte cauze, fapte;
factori);
-dezvoltarea abilităţii de a
depista situaţiile de criză prin
care trec copiii;
6. Părinții - -acordarea de sprijin pentru -Prezentarea rolului părinților în
parteneri sau gestionarea comportamentului educația și dezvoltarea copilului;
spectatori în copilului cu dizabilități; -exerciţii de raportare a
educațtie? -stabilirea rolului părinților în aşteptărilor părinţilor şi
dezvoltarea copiiilor; posibilităţile reale ale copilului.
-Arta de a fi părinte; Calităţile unui
bun părinte.
-Joc de rol;
7. Copiii învață ceea -identificarea calităților unui -vizionarea unor filme educative;
ce trăiesc mediu familial sănătos; - dezbateri de tip masă rotundă: Ce
înseamnă un mediu familial
sănătos? (ordinea, organizarea,
atribuţile părinţilor, rolul tatălui în
viaţa copilului)
-Studii de caz
-desprinderea unor concluzii;
8. Cauze şi posibile -elaborarea unor planuri de -Care sunt cauzele şi posibilele
modalităţi de intervenţie personalizate pe care modalităţi de ameliorare a stărilor
ameliorare a părinţii să le desfăşoare acasă; şi comportamentelor indezirabile
stărilor şi - stabilirea unor strategii de ale copiilor (suptul degetului,
comportamentelor diminuare a comportamentelor muşcatul, rosul unghiilor,
indezirabile ale indezirabile; minciuna, ticurile nervoase,
copiilor bâlbâiala)
-Temă pentru acasă: -completarea
unor fişe de tip „Jurnal cu dublă
intrare”
Fapta Gânduri,
săvârşită sentimente,
intervenţii

9. Tehnici şi strategii -dezvoltarea capacităţii de Cum putem să dezvoltăm

de acţiune comunicare;
-elaborarea unei strategii de
planificare a timpului; Ce jucării
îi cumpărăm copilului?
- elaborarea unor planuri de
intervenţie personalizate pe care
părinţii să le desfăşoare acasă;
- stabilirea unor strategii de
diminuare a comportamentelor
agresive;
- stabilirea unor tehnici de
stimulare a copilului.
10. Rezultate obţinute -verificarea atingerii obiectivelor
fixate;
-efectuarea analizei SWOT;
competenţele sociale ale copiilor?
-învăţarea tehnicilor de rezolvare a
conflictelor;
-exerciţii de ascultare activă;
-studii de caz; prezentarea unor
cazuri în care copiii cu dizabilități
au asimiliat abilităţi benefice care
au condus la evoluţii
semnificative: efecte; posibilităţi
de intervenţie; posibilităţi de
prevenire;
-exerciţii de formulare a punctelor
tari şi a punctelor slabe în
program;

407
 -dezbateri pe marginea aplicării
programului;
-schimburi de experienţă între
părinţi;

408
 EDUCAṬIA IN FAMILIE

PROFESOR ÎNVĂŢĂMÂNT PRIMAR,

PETEA VOICHIŢA-ADRIANA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ PUI
JUDEŢUL HUNEDOARA

Rolul şcolii este acela de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele vieţii sociale.

Procesul de educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în mod special pentru

a asigura reuşita şcolară.

Un rol important ȋn educaţia copiilor ȋl are familia. De aceea parteneriatul şcoală- familie este eficient

ȋn educarea copiilor.

Familia, ,,prima şcoală a vieţii’’ este cea care oferă copiilor primele cunoştinte, primele deprinderi,

dar si primele modele comportamentale, echivalentul psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului socio-

familial. Ea exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunoştinţele despre

natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei primite

în familie. Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de

învăţare. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,

cinstea, sinceritatea, comunicarea, atitudinea, ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri încredinţate.

Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei expresii „a avea cei şapte ani de-acasă”.

Şcoala este instituţia în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este factorul

decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la viaţă, să fie

pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului.

Până la ȋnscrierea într-o unitate de învăţământ, rolul primordial în educaţie îl are familia. După aceea,

rolul mai mare îl are şcoala, dar nici acţiunea educativă a familiei nu este de neglijat.

Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activităţi ale şcolii cu

aceasta. În concluzie, cei doi factori educativi, familia şi şcoala, trebuie să aibă acelaşi scop – formarea

personalităţii umane integrale şi armonioase.

409
 IMPORTANŢA PARTENERIATULUI GRĂDINIŢĂ- FAMILIE

PROF. ÎNV. PREŞCOLAR PETICA MARCELA CORNELIA

GRĂDINIŢA P. P. “CURCUBEUL COPIILOR” ARAD

Antrenând familia ca partener în educaţie, grădiniţa asigură susţinerea optimă a învăţării copiilor şi a
nevoilor lor de dezvoltare. Conştientizarea părinţilor asupra rolului şi a importanţei educaţiei timpurii
reprezintă imperativul reformei învăţământului preşcolar. O colaborare de succes dintre grădiniţă şi familie
sporeşte înţelegerea şi sensibilitatea faţă de nevoile copilului, potenţând astfel reuşita integrării în ciclul
primar.
Activităţile desfăşurate împreună cu familiile copiilor şi în favoarea acestora constituie o parte
componentă a unui program eficient de educaţie timpurie. Prin aceste activităţi părinţii sunt sprijiniţi să îşi
cunoască copiii, să le identifice nevoile şi să sprijine dezvoltarea şi creşterea lor armonioasă. Altfel spus,
este o ipoteză de lucru, orice părinte îşi iubeşte copilul şi doreşte să-i ofere cât mai mult pentru o dezvoltare
armonioasă din toate punctele de vedere, dar nu întotdeauna găseşte mijloacele cele mai eficiente.
În cadrul parteneriatului grădiniţă- familie, consilierea părinţilor are un rol important în ceea ce
priveşte creşterea şi dezvoltarea copilului deoarece această activitate are ca scop acordarea unui sprijin
moral şi psihopedagogic pentru familiile preşcolarilor. Acestea sunt îndrumate şi încurajate pentru a-şi
exercita cu succes rolul în viaţa copiilor, în creşterea, îngrijirea şi educarea adecvată a acestora. Pentru
eficientizarea consilierii este necesar să fie aplicate următoarele principii:
- acceptarea şi comunicarea eficientă;
- confidenţialitatea;
- respectul individualităţii;
- sinceritatea;
- recunoaşterea propriilor limite;
- negocierea soluţiilor şi respectarea deciziilor beneficiarului;
- nediscriminarea.
Parteneriatul cu familia este absolut necesar, dat fiind faptul că părinţii sunt primii educatori ai
copilului, educatoarea valorificând şi continuând experienţa acumulată de copil în familie. Indiferent de
competenţele lor educaţionale, de situaţia lor materială şi socială, ei sunt extrem de importanţi pentru copii.
Existenţa unei bune colaborări cu familia a făcut ca şi în activitatea de predare online din perioada
pandemiei să avem bucuria de a beneficia de o deosebită implicare şi susţinere din partea părinţilor copiilor.
Deşi pentru toţi a fost o perioadă dificilă, am încercat să realizăm şi să le propunem diferite activităţi de
învăţare, interactive şi adaptate, astfel încât părinţii să le poată desfăşura acasă cu copiii. Ne-am bucurat să
observăm o deschidere foarte mare din partea mamelor care au realizat cele propuse şi ne-au trimis
permanent un feedback pozitiv. La mesajele audio-video sau filmuleţele cu diferite activităţi propuse şi
postate am primit nu doar fotografii cu copiii sau lucrările copiilor, ci şi diferite filmuleţe cu răspunsuri
drăguţe şi emoţionante. Am simţit în acea perioadă că se poate, dar mai ales ne-am dat seama că încrederea
acordată reciproc şi o bună relaţie de comunicare şi colaborare permanentă au ca finalitate un parteneriat
grădiniţă- familie eficient, deosebit de important în creşterea şi educarea copiilor.

410
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

PETRE ALINA

Educația este un fenomen social de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii
către generațiile de copii și tineri, în scopul pregătirii lor pentru integrarea în societate. Este baza pentru
evoluția umanității și susținerea culturii. Educația școlară, care cuprinde metodele tradiționale - de bază și
universitară, nu s-a schimbat prea mult de-a lungul timpului. Cu toate acestea, transformarea digitală a
modificat semnificativ felul în care este văzut acest proces. Educația înseamnă, însă, mult mai mult decât
instruire formală - aceasta poate începe încă de la naștere și se manifestă în toate mediile sociale în care
este prezent individul.
Învățarea formală este o formă de educare ce are loc, de obicei, în incinta unei instituții școlare (se
referă la cunoștințele academice de bază pe care un copil le învață într-un mod formal).
Educația informală se referă la modul în care persoanele învață în afara clasei. Un elev care face parte
dintr-un sistem educațional formal poate avea parte și de o educație informală (participarea la programe
„after school”, cursuri de limbi străine, tabere sau excursii, care îi ajută să-și descopere și alte abilități).
Școala este instituția socială în care se realizează educația organizată a tinerei generații. Ea este
factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societății, să ia parte activă la
viață, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învățământ este cel care conferă școlii rolul decisiv în
formarea omului. Misiunea școlii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerințele
vieții sociale. Procesul de educație din cadrul școlii este îndrumat și condus de persoane pregătite în mod
special pentru acest lucru. Menirea școlii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoștințe cât
mai mare, ci și de a le stimula calitatea de om.
Un alt factor care contribuie la educarea copiilor este familia. Rolul familiei este foarte important în
dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral, estetic. Ca prim factor educativ, familia
oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele uzuale (despre plante, animale, ocupațiile oamenilor,
obiectele casnice). Familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observație, memoria și gândirea
copiilor. Copilul obține rezultatele școlare în funcție de modul în care părinții se implică în procesul de
învățare. Atitudinea părinților trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să ajungă
să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi
de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea,
cumpătarea, grija față de lucrurile încredințate. Din cele 24 de ore ale unei zile, elevul este la școală 5-6
ore, de restul timpului fiind responsabilă familia elevului. Părinții trebuie să colaboreze cu profesorii,
deoarece și unii si alții doresc dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea și îmbogățirea cunoștințelor
acestuia. Această colaborare poate ajuta la identificarea nevoilor, obiectivelor și pot exista discuții despre
modul în care părinții pot contribui. Comunicarea cu familia oferă profesorului posibilitatea de a asculta
preocupările acestora și de a le explica mai multe despre educația celor mici.
Dezvoltarea personalității copilului și a formării lui în conformitate cu idealul social și cel personal
este influențată de diferențele de ordin economic, social, cultural care există între familii. Familia trebuie
să aibă disciplina ei, toate problemele vieții se pot rezolva mai ușor într-un climat de prietenie și de
înțelegere.

411
 IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ

PROF. PETRE RODICA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT ”RAZĂ DE SOARE”
URZICENI, IALOMIȚA
De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei șapte ani de-
acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme ori
reguli de politețe, în special.
Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini
acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioada de timp este considerată „culmea achizițiilor”, este
considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare
de acumulare de informațîi, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă între
toţi adulţîi care îl susţîn în demersul său de dezvoltare. Spirală relaţionară care se ţese în jurul copilului se
bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru fiecare dintre noi
este aceea de a putea observă progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care îi oferim şi, nu în
ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm scalele de dezvoltare, este
suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem unicitatea, personalitatea,
nevoile.
Copilul este pregătit să primească informațîi. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informațîi, de către cine și în ce mod. Se numesc „cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel
mai mult timp cu familia, în special până la vârstă de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra
lui. mpovărați de grijile cotidiene, părințîi acordă, din păcâte, din ce în ce mai puțîn timp educației copiilor,
comunicării cu ei, petrecerii unui timp de calitate în compania lor. Însă, unii părinți nu pierd prilejul de a le
face câte ,,o lecție” de morală copiilor atunci când greșesc sau când primesc note mici la școală. Alți părinți,
dimpotrivă, apelează la o protecție exagerată a copilului, ceea ce conduce la incapacitatea acestuia de a se
adapta la cerințele societățîi. Copilul, membru al unei familii mai mult sau mai puţîn numeroase, trebuie să
se adapteze noilor condiţii şi să acţioneze în conformitate cu ceea ce este de dorit din punct de vedere social,
atât pentru stabilitatea familiei sale cât şi pentru păstrarea echilibrului în plan psihic şi social. Familia poartă
cea mai mare responsabilitate pentru cum îşi educă copiii, dar multe dintre lucruri îi scapă de sub control,
deoarece acestea se învaţă din situaţiile concrete de viată.
Prin educaţie parentală părinţîi „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental. Fiecare părinte ar vrea că fiul său sau fiica
să să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul
familial şi până la conduită celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Că părinţi
trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când ne implicăm activ
în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în lumea lor, iar ei într-
a noastră. Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţîi, chiar dacă ulterior se va interveni
prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu. Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie,
trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor
acestui concept şi să ne aducem aminte adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil
(contactul cu adulţîi, obişnuinţele de îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil
(amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate
intervenţîi educative, ele devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează că
modele relaţionare în funcţie de care îşi structurează personalitatea.
În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să
facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le
respectă. Totodată, este important că amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă
să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţîi

412
trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţîi greşesc uneori, darămite
copiii.
Un copil respectuos și bine educat este întotdeauna oglindă părinților săi!

Bibliografie:
 https: //www.liloo.ro/blog/mai-este-de-actualitate-expresia-copilul-are-cei-7-ani-de-acasă
 https: //conil.ro/importantă-celor-șapte-ani-de-acasă/
 https: //www. itsybitsy. ro/cei-șapte-ani-de-acasă/

413
 ROLUL EDUCAȚIONAL AL FAMILIEI

PROF. PETRE VALERIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ TALPA, TELEORMAN
În istorie familia a fost definită în diferite feluri: "celula", "organismul", "stâlpul societăţii", iar
şcoala, ca "laboratorul" în care învăţăm tainele acestei lumi, se primesc noi cunoştinţe, se creează şi se
şlefuiesc solide caractere, se descoperă vocaţia fiecăruia, se pregăteşte viitorul nostru, pentru a duce o viaţă
demnă şi decentă.
Rolul educaţional al familiei se simte din primele momente ale vieţii. Mama este primul educator.
Copilul simte afinitatea maternă încă de timpuriu şi o răsplăteşte cu zâmbetul suav, pe care numai o
mama adevărată îl poate pătrunde în întreaga semnificaţie şi numai ei i se poate acorda în acest fel.
Contribuţia mamei în conturarea treptată a copilului, mai întâi ca persoană şi apoi ca personalitate în
devenire, nu poate fi suplinită pe deplin, în primii ani ai vieţii, de nici o altă sursă educaţională.
Meritul familiei este cu atât mai mare, cu cât reuşeşte să-i aducă o contribuţie mai valoroasă în
asigurarea fundamentării temeliei individualităţii copilului, încă din vârsta fragedă. Mediul familial oferă
primele ocazii de stabilire a unor relaţii sociale, de comunicare afectiva şi verbală cu cei din jur. Activitatea
din familie prezintă primul model care stimulează iniţiativa copilului în
acţiuni umane. Chiar şi când copilul rupe învelişul familial, desfăşurând activităţi şi în alte medii
sociale, famila continuă să exercite o influenţă deosebită, în mersul devenirii copilului.
Climatul familial de care beneficiază copilul îşi pune amprenta pe personalitatea sa. Unui climat
familial sănătos îi este proprie o coeziune spirituală trainică, cu adânci implicaţii pozitive în natura relaţiilor
din cadrul acestui grup social restrâns. Tot aşa precum climatul familial nesănătos este un mediu dăunător,
dezechilibrant, cu implicaţii nefaste mai ales asupra vieţii afective a copiilor.
Intervenţia educativă a părintelui vizează respectarea particularităţilor nu numai de vârsta, ci şi
individuale, ce se cer cunoscute. Şi nu numai cunoscute, ci ţinut seama de ele, în procesul formării şi
dezvoltării personalităţii copilului şi mai târziu a tânărului.
Din păcate, nu în toate familiile există acelaşi grad de preocupare în sprijinirea copiilor, în
dezvoltarea lor, existând familii, care lasă totul în grija şcolii, din convingerea, ca şcoala este cea care
răspunde de educaţie şi nimeni altcineva. Şi nu numai de educaţie, bineînţeles. Instrucţia este, de asemenea,
apanajul şcolii şi numai al şcolii. Fiecare copil este o investiţie pentru viitor, o investiţie pe care o face
familia lui şi deopotrivă, societatea căreia îi aparţine, motiv pentru care creşterea şi dezvoltarea lui este o
responsabilitate colectivă.
Mulţi părinţi cred că educaţia copilului se realizează în şcoală, însă aceasta nu este decât o
componentă, anume componenta formală. Familia, educaţia informală, are o contribuţie esenţială şi dacă
ne gândim cât timp petrece copilul la şcoală (4-6 ore zilnic), vedem că acasă el petrece de patru până la şase
ori mai mult. Marea problemă a şcolii de azi este disciplina, lipsa educaţiei familiale, lipsa minimului de
moralitate. Elevul intră în contact cu mediul şcolar după ce se confruntă relaţional cu societatea şi mediul
familial de provenienţă.
Mediul şcolar îi oferă copilului un prim mediu socializator de tip organizaţional:
• introduce în relaţiile copilului cu adultul o anumită distanţă socială;
• oferă copilului un cadru social, bazat pe anumite reguli de convieţuire cu ceilalţi;
• creează copilului posibilitatea de a se compara cu cei de vârsta lui;
• îl familiarizează pe copil cu microgrupul social în cadrul căruia învaţă să devină partener, să joace
unele roluri sociale;
• îl obişnuieşte pe copil cu programul orar, cu programul de viaţă, cu schimbarea mediului de
existenţă;
• stimulează dezvoltarea autonomiei personale şi a independenţei.
Dascălul este înainte de toate un exemplu atât în ceea ce priveşte volumul de informaţii, dar mai
alesîn ceea ce priveşte comportamentul. Munca şi personalitatea educativă a profesorului pot lăsa urme
frumoase în mintea şi comportarea tinerilor, oferindu-le prilejul de a-şi aminti cu plăcere, respect şi chiar

414
veneraţie de foştii dascăli, cu care pot menţine anumite legături spirituale pentru toată viaţa. Este plăcut să
auzi spunându-se: ,,A fost elevul meu, m-am mândrit şi mă mândresc cu el”. De asemenea este tot atât de
plăcut şi de dorit să auzi: ,,A fost profesorul meu. Am avut ce învăţa de la el. El mi-a deschis orizontul,
spiritul de iniţiativă, încredere şi dragoste pentru profesie. Îi sunt recunoscător”.
Se constată că unele familii manifestă totală încredere în rolul pe care şcoala îl are asupra dezvoltării
copilului, pe când altele sunt dezinteresate. Colaborarea între profesor şi părinţi, comunicarea permanent
între aceştia, cooperarea în momente dificile, facilitează de fapt, învăţarea şcolară.
Există o veşnică dispută între şcoală şi familie în educarea copilului şi în organizarea timpului său.
Aceasta capătă în zilele noastre o nouă dimensiune: şcoala şi părintele, deopotrivă, nu mai ştiu ce ar trebui
să fie. Extrem de puţini părinţi îşi aduc aminte de responsabilitatea pentru cum creşte, cum se dezvoltă
copilul personal. De copilul lor trebuie să se ocupe oricine altcineva: educatoarea, învăţătoarea, şcoala,
viaţa. În zilele noastre, părinţii au alte obligaţii, cum ar fi aceea de a face bani.
O educaţie părintească bazată pe convingere este mai grea şi de lungă durată, însă este mai fiabilă,
mai eficientă, mai plină de satisfacţii pe termen lung, atât pentru părinţi, cât şi pentru copii. Părinţii sunt
primii educatori, care au o mare responsabilitate socioumană şi a căror educaţie lasă amprente, uneori
pentrutoată viaţa. Pentru a reuşi mai bine în educaţia copiilor părinţii trebuie să se pregătească pentru a fi
educatori. De asemenea, ei trebuie să colaboreze cu şcoala direct şi prin Comitetul de părinţi, precum şi cu
specialişti din unităţile specializate sau organizaţiile nonguvernamentale care au şi preocupări în domeniul
educaţiei, luând în considerare ceea ce este util pentru educaţia copiilor lor. Există o serie de studii, axate
pe modul în care implicarea familiei influenţează succesul elevilor în şcoală.
Rezultatele sugerează că implicarea familiei contribuie la îmbunătăţirea rezultatelor, frecvenţei
şcolare şi o mai mare responsabilitate a elevilor pentru munca legată de şcoală.

BIBLIOGRAFIE:
1. Ioan Bontaş, Tratat de pedagogie, Bucureşti, Editura All, 2008;
2. Nicolae Mărgineanu, Conditia umană, Bucuresti, Editura Științifică, 1973;
3. Nicola Ioan, Pedagogie, Bucureşti, E. D. P., 1992;
4. Norman Goodman, Introducere în sociologie, Bucuresti, Editura Lider, 1992;
5. Victor Ţârcovnicu, Pedagogie generală, București, Editura Facla, 1975.

415
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ!

PROF. ÎNV. PREŞCOLAR PETREA DOINA

GRĂDINIŢA ,,SF. MARIA’’, BACĂU
,,Singurătatea învie calităţile celor pierduţi’’ Valeria Mahok

Zâmbetul – albul, cea mai deschisă culoare, reprezintă copilăria, puritatea, dreptatea, inocenţa.
Zâmbesc des doar oamenii deschişi, ce au sufletul curat, iar anume, zâmbetul, atrage orice om. De bună
seamă că cine are copii, cine şi i-a dorit cu ardoare, tot cu ardoare îşi doreşte pentru aceştia viaţă lungă şi
fericită şi-i creşte astfel, ca în viaţa ce le-a dăruit-o, griji şi lipsuri să fie cât mai puţine, iar bunăstarea şi
fericirea să le fie surori, din leagăn, pentru totdeauna.
Educaţia copiilor în anii petrecuţi cu precădere în familie este extrem de importantă, dar, din păcate,
copiii de astăzi nu prea mai au parte de părinţi, în adevăratul sens al cuvântului. Părinţii sunt foarte ocupaţi
şi astfel, deşi, teoretic, pentru fiecare părinte copilul său reprezintă prioritatea numărul unu, în realitate
lucrurile stau cu totul altfel. Răutăţile şi lipsa de educaţie a unui copil se vede mult mai devreme de vârsta
maturităţii, dar, la vârsta maturităţii copiii şi părinţii sunt surprinşi, pentru că îşi dau seama că nu se mai pot
îndrepta foarte multe sau este foarte greu de schimbat un anumit tip de comportament.
Adesea, când găsim un gest ca fiind nepotrivit în comportamentul unei persoane, recurgem la
expresia „îi lipsesc cei şapte ani de acasă!“
Ce înţelegem, de fapt, prin această expresie?
Care este rolul acestei perioade de formare, până la şapte ani, în viaţa noastră de mai târziu?
Cred că esenţial este să fim simpli cu copiii noştri, să îi învăţăm lucrurile fundamentale. Unui om
care nu are cei şapte ani de acasă îi lipseşte, în primul rând, credinţa în familie. Un rol important îl are şi
credinţa în Dumnezeu.
Cei şapte ani de acasă înseamnă socializarea primară care are loc în familie, înseamnă dobândirea
unui fundament pe care se clădeşte viitoarea personalitate a copilului. Educaţia copiilor în familie este
foarte importantă, dar, din păcate, astăzi nu se mai realizează aşa cum trebuie. Grijile de zi cu zi îi copleşesc
pe părinţi, aceştia muncind în cea mai mare parte a timpului, pentru a asigura un trai decent familiei. Toate
acestea se dovedesc a fi, până la urmă, în detrimentul copiilor. Copiii sunt, de la o vârstă fragedă, destul de
rebeli şi cei mai mulţi nu fac dovada unei educaţii straşnice, în familie. Aceasta este cauzată şi de faptul că
unii copii sunt făcuţi de părinţi mult prea tineri sau de părinţi maturi, mult prea ocupaţi. Nu putem vorbi de
educaţia copiilor dacă părinţii nu sunt educaţi.
Educaţia copiilor în primii ani de viaţă, pe care şi-i petrec mai ales în familie, este una de bază.
Caracterul fiecărui om se conturează, se formează în această perioadă. De aceea, mulţi dintre psihologi,
pedagogi şi specialişti au afirmat că, dincolo de pragul de la 0 la 7 ani, este foarte importantă, în dezvoltarea
caracterului copiilor, perioada de până la 4 ani. Copiii de astăzi sunt foarte agitaţi, nonconformişti. Cauza
acestei stări de lucru este educaţia nepotrivită şi timpul insuficient pe care părinţii îl acordă copiilor. Părinţii
angajează foarte repede bone pentru îngrijirea copiilor şi, astfel, educaţia îşi pierde adevăratul ei sens,
adevăratul ei înţeles. Părinţii trebuie să aibă mai clar trasate priorităţile şi atitudinile în cadrul familiei,
ţinând cont de riscurile pe care le presupune societatea de astăzi.
Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte
a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţă
ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun exemplu la
şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc.
Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.
Cei şapte ani de acasă înseamnă de fapt anii pe care
i-am petrecut până a pleca la şcoală, iar în cei şapte ani părinţii sunt, de cele mai multe ori, responsabili
pentru educaţia noastră. Cei şapte ani înseamnă educaţia primită acasă, educaţia dată de părinţi, mai exact
respectul pe care ar trebui să îl avem pentru semenii noştri. Din punctul meu de vedere, cei şapte ani de

416
acasă înseamnă şi respectul pe care îl avem faţă de noi. Dacă avem respect faţă de noi, avem respect şi faţă
de ceilalţi. Cei şapte ani înseamnă amintiri, sentimente, învăţăminte, dar şi tristeţe şi nemulţumire. Fiecare
dintre noi suntem mulţumiţi sau nemulţumiţi de realitate. Fără îndoială, fiecare află de la viaţă exact cât îşi
doreşte. De aceşti ani depinde de cum vei fi integrat în societate, cum vei fi agreat de cei din jur şi bineînţeles
îţi poţi ordona viaţa şi stilul de viaţă alături de cei dragi. La rândul tău, odată cu trecerea timpului, când vei
deveni mai înţelept, o să dai şi tu aceste sfaturi copiilor, nepoţilor şi celor dragi, ca şi ei să aibă la bază cei
şapte ani de acasă, să poată merge în viaţă deschis şi cu un viitor sigur.
Educaţia se face pentru copii, nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai târziu. Cei şapte ani
de acasă sunt vitali pentru copil în primul rând, pentru părinţi şi societate, în al doilea rând. Cred că esenţial
este să fim simpli cu copiii noştri, să îi învăţăm lucrurile fundamentale. Să facă deosebirea între bine şi rău,
frumos şi urât. Trebuie să învăţăm să dăm şi să primim mai târziu. Ne educăm copiii în primul rând pentru
binele lor, pentru a le da o şansă în plus, pentru a le face drumul în viaţă mai târziu. Oamenii uită că nu
suntem singuri în toată lupta noastră.
Înainte de a judeca o persoană şi de a-i pune o etichetă, trebuie să ne gândim ceva mai mult la ceea
ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ă de către ceilalţi.
„Este de o mie de ori mai bine să ai bun simţ fără educaţie decât să ai educaţie fără bun simţ!”
Robert G. Îngersoll

Bibliografie:
1. Vrăşmaş, E. A. (2002). Consilierea şi educaţia părinţilor. Bucureşti: Editura Aramis.
2. Păun, E. ; Iucu. R. (2002), Educaţia preşcolară în România. Bucureşti: Polirom
3. Ciofu, C. (1998). Interacţiunea părinţi-copii. Bucureşti: Editura Medicală Amaltea

417
 PARTENERIATUL ȘCOALĂ – FAMILIE

PROF. ÎNV. PRIMAR PETRESCU FLORENTINA – REBIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „DIACONU CORESI”,
LOC. FIENI, JUD. DÂMBOVIȚA
Studiile și cercetările contemporane atestă importanța majoră a mediului familial în dezvoltarea și
evoluția personalității copilului (în adaptarea și integrarea școlară și socială).
Pe de altă parte, sistemul educativ școlar reprezintă agentul cel mai semnificativ în pregătirea
copilului pentru viața socială și în corectarea disfuncționalităților/ erorilor educative parentale. Cu atât mai
mult, cu cât misiunea școlii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerințele
sociale.
Concomitent cu activitățile didactice propriu-zise, cadrul didactic are menirea și posibilitatea de a
contribui la dezvoltarea personalității elevului, ținând seama de particularitățile sale bio-psiho-individuale
și sociale; ereditatea, ca factor unic explicativ al personalității și comportamentului uman reprezintă o
concepție limitată, întrucât aspectele sociale dobândesc, în timp, pregnanță în cristalizarea și maturizarea
personalității.
Contribuția și intervenția educativă din partea școlii asupra părinților, pentru a-i ajuta în demersurile
lor educative - precum dezvoltarea responsabilității parentale, a atitudinilor și practicilor educative
parentale optime - reprezintă un obiectiv deosebit de important în cadrul relației/ parteneriatului școală
– familie.
Calitatea educației și succesul școlar necesită abordarea de strategii și practici variate privind relațiile
de colaborare dintre școală, familie și comunitate. Unitatea școlară, centrată pe elevi și, totodată,
responsabilă pentru educația formală a copiilor/ elevilor, trebuie să aibă în vedere crearea unor astfel de
parteneriate, pentru a ajuta elevii să aibă succes la școală și mai târziu, în viață. Atunci când părinții, elevii
și ceilalți membrii ai comunității se consideră unii pe alții parteneri în educație, se creează în jurul elevilor
o comunitate de suport care începe să funcționeze.
Parteneriatele reprezintă actual o componentă esențială în organizarea școlii și a clasei de elevi, și nu
doar o simplă activitate cu caracter opțional sau o problemă din sfera relațiilor publice. În țările dezvoltate,
cu deosebire pe continentul nord-american, parteneriatele școală - familie sunt esențiale în procesul de
educație a elevilor și în succesul lor la școală.
Familia contemporană este puternic influențată de schimbările majore din cadrul societății actuale,
cunoașterea și înțelegerea familiei în calitate de partener constant și autentic devenind o prioritate. Prezența
în cadrul diferitelor familii a elementelor tradiționale cu elemente moderne generate de noi realități socio-
economice determină o diversificare a familiilor și a situațiilor considerate anterior atipice. În acest context,
pentru a atrage familia, școala trebuie să ia act de aceste schimbări, prin atitudini și comportamente noi,
adecvate. Cunoașterea familiei de către școală devine extrem de importantă și are în vedere cunoașterea
trăsăturilor, calităților, problemelor sale specifice, a valorilor si normelor pe care le promovează, a
avantajelor pe care le-ar putea avea.
După cum arată Agabrian (2005), din parteneriatele școală - familie cei câștigați sunt, în esență, elevii.
Acestea acţionează în următoarele direcţii:
• ajută profesorii în munca lor;
• generează și perfecționează competențele şcolare ale elevilor;
• îmbunătăţesc programele de studiu şi climatul şcolar;
• dezvoltă abilităţile educaţionale ale părinţilor, creează un mediu de siguranță sporit în şcoli.
Demersurile / acțiunile din partea școlii, pentru depășirea dificultăților existente la nivelul relației
școală – familie, vizează:
o creșterea inițiativei și implicării managerilor școlari în sensibilizarea și atragerea familiei;
o elaborarea unor proiecte centrate pe parteneriatul cu părinții;
o transformarea comitetelor de părinți în structuri active și dinamice, cu rolul de interfață în relația
școală-părinți;

418
 o diseminarea unor informații clare cu privire la scoală, la activitățile și problemele sale;
o organizarea unor activități extrașcolare diverse în regim de parteneriat.
Studiile de specialitate au evidențiat următoarele:
- Implicarea familiei este o parte importantă pentru calitatea educației, pentru un mediu sigur de
învățare și de achiziții ale elevilor.
- Indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinții sunt parteneri în educația
copiilor lor, rezultatele determină performanța elevilor, o mai bună frecventare a școlii, scăderea
fenomenului delincvenței.
- Toți părinții doresc cea mai bună educație pentru copiii lor.
- Majoritatea părinților vor să se implice mai mult în educația copiilor lor, dar mulți nu știu cum să
procedeze.
- Majoritatea cadrelor didactice simt că implicarea părinților este o parte vitală a succeselor, dar
mulți nu știu cum să-i implice pe aceștia.
- Școlile trebuie să încurajeze și să promoveze implicarea părinților.
- De modul în care școlile știu să-i încurajeze pe părinți ca să se implice depinde participarea sau nu
a acestora la acțiunile comune cu școala.
- Școlile trebuie să-i încurajeze pe părinți să le devină parteneri și să poată lua împreună decizii cu
privire la educația copiilor lor.
Parteneriatul școală – familie, pentru a fi eficient, trebuie să vizeze dezvoltarea pe mai multe paliere
comune cadrelor didactice și părinților, și anume:
® Luarea deciziilor
® Acordarea sprijinului
® Predarea
® Studiul
® Comunicarea
În ultimii ani se pune accent și pe un angajament mutual clar stabilit între părinți și școală, în baza
unui contract educațional individual privind educația copilului. Scopul contractului are ca principiu
asigurarea condițiilor optime de derulare a procesului de învățământ, prin implicarea și responsabilizarea
părților în educația beneficiarilor direcți ai educației elevilor. Astfel:
® Școala are responsabilitatea cea mai importantă în procesul instructiv-educativ.
® Părintele este o persoană responsabilă pentru educarea și comportamentul copilului și pentru
colaborarea cu școala spre beneficiul copilului.
® Elevul este și el responsabil pentru propria educație.
Din momentul semnării acestuia, contractul educațional dintre familie și școală se consideră ca un
sistem de îndatoriri reciproce în colaborarea părinților cu școala pentru a educa și forma copilul.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
• Agabrian, M., & Milea V., (2005), Parteneriate școală-familie-comunitate, Iași: Institutul
European.

419
 ŞCOALA ŞI FAMILIA – PARTENERI ÎN EDUCAŢIA COPILULUI

PROF. ÎNV. PRIMAR: PETRICEANU LENUŢA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ RÂŞCA, JUD. SUCEAVA
Şcoala reprezintă principala instituţie de educare a tinerei generaţii, dar alături de aceasta, un rol
foarte important îl are familia, care reprezintă primul mediu educaţional şi, totodată, acel mediu fără de care
acţiunea şcolii nu ar avea succes.
Lumea se află în permanentă schimbare, părinţii şi cadrele didactice se străduiesc împreună să
încurajeze sistemele de îmbunătăţire a educaţiei, pentru a-i ajuta pe copii să se dezvolte. Deoarece părinţii
din societatea modernă sunt nevoiţi să lucreze înafara familiei şi, în ultimii ani, înafara graniţelor ţării,
timpul petrecut împreună cu copiii lor este tot mai limitat. Se observă o lipsă a comunicării între şcoli şi
familiile copiilor, dar, în acelaşi timp, părinţii îşi doresc foarte mult ca cei mici să reuşească şi vor să apeleze
la ajutorul şcolii, pentru a-şi atinge scopul. Astfel, şcolile trebuie să răspundă nevoilor părinţilor şi să le
ofere acestora sprijinul pentru ca ei să se poată implica în educarea copiilor.
Familiile trimit copiii la şcoală, acolo unde speră ca ei să dobândească instrumentele necesare pentru
a reuşi în viaţă. Şcolile preiau copiii şi-i trimit înapoi în familiile lor, acolo unde presupun că le va fi furnizat
sprijinul de care aceştia au nevoie pentru a creşte şi a învăţa.
Fiecare instituţie educaţională are un grup formal de legătură şcoală-familie, fie că este comitetul de
părinţi, consiliul părinţilor pe şcoală, asociaţia părinţilor, dar toţi lucrează pentru a crea o punte de legătură
între familie şi sistemul de învăţământ.
Relaţiile de parteneriat între familie şi şcoală reprezintă convingerea că cele două instituţii comunică
şi colaborează, iar cei care vor avea de câştigat vor fi numai copiii. Cercetările confirmă faptul că, atunci
când părinţii sunt parteneri alături de şcoală în educaţia copiilor lor, rezultatele elevilor la învăţătură sunt
mai bune, frecvenţa la şcoală este mai bună, rata abandonului şcolar este mai redusă.
Cadrele didactice împreună cu părinţii ar trebui:
- să aibă păreri bune şi să-i laude adesea pe copii;
- să stabilească obiceiuri bune de învăţare. Să-i ajute pe copii să îşi planifice activităţile şi să le
dezvolte interesul în diverse domenii;
- să se angajeze în discuţii unii cu alţii, fie personal, fie la telefon, pentru că, dacă apare o situaţie
dificilă, le va fi mai uşor s-o discute, dacă anterior au stabilit o relaţie bună;
- să discute personal, la telefon sau să trimită note scrise, când există probleme sau când apar aspecte
bune;
- să se aibă în vedere şi stabilirea de întâlniri în locuri convenabile ambelor părţi, dacă nu este posibil
să se vadă în şcoală;
- fiecare să elaboreze o listă de întrebări şi să o prezinte;
- nu trebuie să se uite că părinţii şi cadrul didactic au cea mai mare influenţă asupra tinerilor.
Atributele părinţilor care susţin parteneriatele includ: căldura, sensibilitatea, grija, abilitatea de a
asculta, consecvenţa, imaginea de sine pozitivă, spiritul eficient, competenţa personală, deprinderile
interpersonale eficiente, armonia familială, succesul în colaborări anterioare şi deschiderea faţă de ideile
altora. Părinţii care au o încredere în sine mai mare, au atitudini pozitive, atât în familie, cât şi în implicarea
de tip şcolar.
Atributele educatorilor, care par a influenţa pozitiv relaţiile cu copiii şi părinţii ar fi: deschiderea,
căldura, sensibilitatea, flexibilitatea, încrederea şi accesibilitatea. Din punctul de vedere al părinţilor,
caracteristicile dezirabile ale educatorilor ar fi: încrederea, căldura, apropierea, imaginea de sine pozitivă,
conducerea eficientă a clasei, centrarea pe copil, disciplina pozitivă, educaţia şi abilităţile de predare
eficientă, la care cercetătorii au adăugat: autoinstruire permanentă, angajare în dezvoltarea profesională şi
competenţă personală.
Dacă şi părinţii şi educatorii îndeplinesc aceste condiţii, ei pot crea parteneriate viabile, angajându-
se în activităţi comune de învăţare, sprijinindu-se unii pe alţii în îndeplinirea rolurilor cerute.

420
 Într-un parteneriat sunt esenţiale anumite elemente: evaluările de nevoi, prezentarea scopurilor,
acordarea de priorităţi unor activităţi, dezvoltarea de strategii, planuri de implementare şi instrumente de
evaluare. Succesul în parteneriate este influenţat de gradul în care strategiile sunt relaţionate cu nevoile şi
interesele părinţilor. Vizitele la domiciliu, conferinţele, sistemele de telecomunicaţii, implicarea în clasă,
participarea în luarea de decizii, programele de educaţie a părinţilor şi a adulţilor, activităţile de învăţare
acasă.
Reţeaua familie-şcoală constituie una din multiplele strategii care i-au angajat efectiv pe părinţi şi
educatori în dezvoltarea de roluri de colaborare.
Implicarea timpurie în educaţie a familiilor este întărită prin procesul de parteneriat. Eforturile reale
de colaborare sunt realizate de educatori şi părinţi dintr-o perspectivă centrată pe familie. O parte
semnificativă a acestui efort o constituie dezvoltarea unui curriculum, care să promoveze un proces de
învăţare împărtăşit de toţi: copii, părinţi, învăţători. Conţinutul ar trebui să se centreze pe elemente cum ar
fi: imagine de sine, socializare, înţelegeri multiculturale, relaţii pozitive şi empatice, disciplină adecvată şi
strategii de rezolvare de probleme în mod creativ.
Ritmul vieţii moderne este în schimbare. Perioada unei educaţii identice pentru toţi s-a încheiat.
Cadrele didactice trebuie să admită că parteneriatele şcoală-familie se integrează în procesul de învăţare,
determinând succesul acestora. Ei sunt liantul care menţine colaborarea.
Pentru a ajuta cât mai mulţi elevi să rămână în şcoală şi să atingă standardele impuse, şcoala trebuie
să ofere o gamă extinsă de experienţe de învăţare, din care copiii să le aleagă pe cele care au sens, din
punctul lor de vedere.
În concluzie, școlile trebuie să planifice și să implementeze programe de parteneriat, pentru a
amplifica implicarea părinților. Scopul educației este de a forma un om cu o gândire liberă, creativ și
sociabil. Un proverb spune: „O vorbă bună rostită la timp înviorează sufletul copilului, precum și ploaia
bună, căzută la timp potrivit, înviorează câmpul“.

Bibliografie:
1. Băran-Pescariu, Adina (2004) – Parteneriat în educaţie, Bucureşti, Editura Aramis;
2. Florea, Nicoleta-Adriana; Surlea, Cosmina-Florentina (2000) – Şcoala şi consilierea părinţilor,
Bucureşti, Editura Arves.

421
 PARTENERIATELE CU FAMILIA ȘI VALOAREA FORMATIVĂ A
ACESTORA

PROF. ÎNV. PREȘC: PETRICELE IOANA LUCIANA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 16 ALBA IULIA
Parteneriatul grădiniţă-familie se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi grădiniţă,
la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor, atunci când aceştia văd
educatoarea sfătuindu-se cu părinţii. Toţi părinţii au nevoie de informaţii de bază referitoare la copiii lor. Ei
trebuie informaţi despre scopul de bază al programului educativ la care participă copiii lor şi trebuie
implicaţi în luarea deciziilor. Părinţii trebuie să fie la curent cu progresele copilului lor, dar şi cu percepţia
pe care o are grădiniţa despre calităţile şi problemele copilului. Educatoarea va sugera acestora modul în
care îşi pot ajuta copiii acasă, căci sunt părinţi care oferă copiilor sprijin suplimentar în învăţare.
După cum informează autorii Adina Glava și Cătălin Glava, programele de educație timpurie
definesc parteneriatul cu părinții drept un principiu fundamental al organizării și funcționării instituției
preșcolare. Este realmente important ca scopul acestor factori educaționali să fie unul comun și să vizeze
copilul, existând o atitudine reciprocă deschisă. De asemenea este important să se aibă în vedere toate
influențele educative care interferează și acționează asupra copiilor, doar așa putem optimiza procesul
educativ. Educatoarea trebuie să fie familiarizată și să cunoască mediul familial al copilului fiind orientată
spre influențele educaționale exercitate de părinți și ținând cont și de experiența de viață și învățare a
copilului în familie. În acest fel se poate observa care sunt experiențele de viață pozitive ale copilului.
Educatoarea trebuie să cunoască condițiile de viață ale copilului în cadrul familiei:
• „condițiile de igienă asigurate, regimul alimentar, programul de somn, programul de distracție și
plimbare în aer liber;
• gradul de implicare a copiilor în activitățile gospodărești;
• implicarea părinților în activități cu valențe formative precum: lectura poveștilor, frecventarea cu
copiii a teatrului de păpuși etc. ;
• maniera de implicare a părinților în jocul copiilor, atitudinea acestora față de joc;
• natura relațiilor părinți-copii și a relațiilor cu frații, natura dominantă a relațiilor între părinți,
atmosfera emoțională a familiei, ușurința comunicării între membrii familiei;
• gradul de conștientizare din partea părinților a complexității anumitor dimensiuni de influență
educațională (ex.: educația morală);
• concepția părinților despre grădiniță și sarcinile acesteia”.
Toate aceste lucruri se pot realiza treptat dacă educatoarea vizitează familia acasă, iar în timp poate
să ofere anumite sfaturi care să contribuie la optimizarea mediului educațional. Vizitele în familie rămân o
modalitate foarte bună de a discuta cu părinții într-un cadru mai intim, mai puțin încorsetat, astfel încât
aceștia pot fi mai relaxați. Totuși implicarea educatoarei nu e suficientă întrucât și părinții trebuie să viziteze
grădinița cu scopul de a se familiariza cu obiectivele activității instructiv-formative oferite de documentele
curriculare și formulate de către educatoare. Prezența părinților la unele activități precum: serbări, vizite,
excursii etc., ori chiar implicarea în organizarea, desfășurarea și evaluarea lor, le dă posibilitatea acestora
să-și cunoască mai bine copiii, să observe dificultățile cu care se întâlnesc, ori să observe anumite atitudini
comportamentale. Educatoarea trebuie să colaboreze și să comunice constant cu părinții prin diverse
modalități de comunicare, astfel încât să le aducă la cunoștință atât aspectele negative cât și cele pozitive
din activitatea lor. Acest aspect are pentru părinți un efect motivant pentru sprijinirea copiilor și pentru
îmbunătățirea relației cu instituția de învățământ.
O altă perspectivă de colaborare a grădiniței cu familia, pe care o menționează autorii Adina Glava
și Cătălin Glava, implică informarea teoretică a părinților cu privire la problemele de psihopedagogie
preșcolară. Educatoarea poate să conceapă și oferi un program de consiliere individuală sau colectivă pe
anumite teme. În mod special, în cadrul acestor consultații individuale, părinții pot colabora cu educatoarea
și alți specialiști la realizarea unor planuri individuale de educație a propriilor copii, care să vizeze depășirea
dificultăților acestora în diverse arii de dezvoltare, sau, după caz, accelerarea dezvoltării, dacă potențialul

422
copilului o permite. Sugestiile din partea educatoarei pot fi prețioase pentru părinții care nu știu cum să
gestioneze anumite aspecte din dezvoltarea copilului.
O modalitate de informare teoretică a părinților se poate realiza în cadrul ședințelor cu părinții, ori a
dezbaterilor libere și a lectoratelor realizate pe diferite subiecte și desfășurate de educatoare ori alți
specialiști din domeniile vizate. În practica educațională curentă, relația părinților cu grădinița primește și
alte obiectivări. Într-un studiu recent asupra acestei problematici, educatoarele au amintit ca modalități de
implicare a părinților în activitatea grădiniței, activitățile de asigurare a întreținerii și reparării mobilierului,
alcătuirea de material didactic, asigurarea de sponsorizări, organizarea și desfășurarea împreună cu copiii
și/sau personalul grădiniței a unor acțiuni în comunitate: vizite la case de bătrâni, activități desfășurate la
centrele de plasament, casele de copii etc.. Aceste tipuri de activități sunt benefice pentru formarea copilului
ca un cetățean responsabil, dar mai ales din punct de vedere moral. Astfel de acțiuni sunt modelatoare pentru
personalitatea copiilor care învață în contexte de acest gen sau similare să empatizeze.
După cum menționează autoarea Liliana Stan, parteneriatul optim, eficient între părinți și profesori,
între familii și școli facilitează învățarea. Deciziile în cadrul unui parteneriat se iau de comun acord între
partenerii educaționali. Parteneriatul presupune scopuri și obiective comune, respect reciproc, comunicare
deschisă, confruntare cu problemele, dar și căutarea unor soluții.
Implicarea părinților în relația cu școala pentru a ameliora calitatea educației primite de copii se
realizează pe mai multe nivele:
• „asigurarea sănătății și securității copiilor, pregătirea pentru școală și asigurarea condițiilor
favorabile pentru sprijinirea progresului educațional;
• comunicarea dintre școală și familie despre progrmele școlii, progresul elevilor (prin anunțuri,
pliante, întâlniri cu părinți);
• participarea voluntară la activități educative, culturale, sportive organizate de școală, oferirea de
ajutor profesorilor, personalului administrativ și elevilor în situații variate;
• implicarea în activități de învățare desfășurate de elevi acasă;
• implicarea părinților în procesul de luare a deciziilor la școală (participarea la consiliul profesoral,
la grupuri de suport ale părinților);
• colaborarea părinților cu organizații din comunitate care au scopuri educațioanle, sprijină și
întăresc oportunitățile de învățare ale copiilor (programe și evenimente culturale, educație sanitară,
programe destinate prevenirii abuzului de substanțe etc.)”
Este absolut indispensabil ca părinții să se implice tot mai mult în educația copiilor, să se
familiarizeze cu activitatea școlară și să monitorizeze ceea ce face copilul la școală însă respectându-i
drepturile și libertatea. Un părinte responsabil se implică și încearcă să colaboreze cât mai eficient cu
cadrele didactice astfel încât copiii să beneficieze de condiții optime de dezvoltare.
Condiții ale eficienței parteneriatului
Calitatea parteneriatului educațional poate fi influențată de șase factori:
• mediul parteneriatului
• caracteristicile membrilor
• procesele desfășurate
• comunicarea între membri
• scopuri
• resurse
Beneficii ale parteneriatului educațional
Pentru instituțiile de învățământ:
• o bună comunicare între partenerii implicați;
• ameliorarea disciplinei;
• reducerea violenței;
• condiții mai bune de lucru;
• acceptarea diverselor categorii de elevi, implicit al familiilor lor;
• ameliorarea atitudinilor și relațiilor între profesori, elevi și familiile lor;
• intensificarea participării familiilor la evenimentele școlii
Pentru cadrele didactice principalele beneficii sunt:

423
 • experiențe de predare pozitive, mai mult suport și apreciere din partea familiilor;
• mai puține probleme de disciplină;
• elevi mai receptivi;
• scăderea stresului și frustrării;
• conștientizarea diversității familiilor și scăderea stereotipurilor;
• relații mai bune cu elevii;
Pentru părinți cele mai importante beneficii sunt:
• creșterea capacității de a spriini educația copiilor și de a lua unele decizii favorabile educării;
• relații mai apropiate între părinți și copii;
• mai mult sprijin din partea comunității;
• o mai eficientă comunicare între familie și unitate de învățământ;
• mai multe oportunități de a lucra cu profesorii;
• așteptări mai bune privind temele și învățarea acasă;
• acces mai larg la resursele școlii și ale comunității;
Pentru elevi, principalele beneficii sunt:
• ameliorarea rezultatelor școlare și a rezultatelor învățării;
• transformarea atitudinii față de școală, în una pozitivă;
• frecvență mai bună la școală;
• scăderea ratei abandonului;
• frecvență și calitate în realizarea temelor acasă;
• ameliorarea încrederii în sine;
• ameliorarea relațiilor în familie;
Parteneriatul între grădiniță și familie este de fapt o primă experiență relațională și de colaborare care
vizează părinții și persoanele profesioniste din domeniul educației. Totodată colaborarea grădiniței cu
comunitatea este importantă întrucât, mediul socio- cultural are multiple valențe formativ-educative, iar în
acest sens se implementează diverse proiecte educaționale. Grădinița este unul dintre prietenii comunitari
care marchează începutul traseului educațional al copilului. Între grădiniță și comunitate există o relație de
determinare și susținere reciprocă: grădinița are nevoie de sprijin și susținere directă din partea comunității
în rezolvarea unor probleme, pe de o parte, comunitatea încearcă să fie receptivă la tot ceea ce îi oferă
societatea și implicit, sistemul educațional.

Bibliografie:
• Glava, A., Glava, C. (2002). Introducere în pedagogia preșcolară. Cluj-Napoca, Editura Dacia.
• Stan, L. (2014). Pedagogia preșcolarității și școlarității mici. Iași: Editura Polirom.
• Stan, L. (2016). Educația timpurie. Probleme și soluții. Iași: Editura Polirom.

424
 FORME DE COLABORARE ÎNTRE GRĂDINIȚĂ ȘI FAMILIE

PROF. ÎNV. PREȘC. PETRICESCU VALENTINA-CORNELIA

GRĂDINIȚA P. P NR. 4 LUGOJ, TIMIȘ

Obiectivele educaţionale nu pot fi realizate decât prin eforturile conjugate ale tuturor factorilor, în
special ale factorilor activi: părinţi şi educatori oficiali.
Cooperarea părinţilor cu grădinița presupune însă o ierarhizare a atribuţiilor care impune
recunoaşterea de către părinţi a autorităţii grădiniței, respectiv a educatoarei. Centrul de dirijare şi
coordonare a tuturor tipurilor de activităţi şi măsuri ameliorative ale sistemului educaţional este grădinița.
Colaborarea dintre grădiniță şi familie se poate realiza sub mai multe forme:
1) Vizitarea familiei de către cadrele didactice
Relaţia părinte - copil este, de cele mai multe ori, prea încărcată emoţional şi, de aceea, riscă să fie
dominată de subiectivism (într-un sens pozitiv sau negativ).
Rezultatele vizitelor la domiciliu depind de modul cum sunt pregătite şi cum se desfăşoară. Înainte
de a vizita familia unui copil, cadrul didactic trebuie să se pregătească în acest sens.
Educatoarea se va gândi la situaţiile pe care le va propune părinţilor pentru înlăturarea eventualelor
deficienţe din comportarea copilului.
Părinţii sunt, de obicei, deschişi la sugestiile educatoarei atunci când sunt trataţi cu încredere, ca adulţi
responsabili. Sprijinindu-se reciproc, dascălii şi părinţi, pot forma un front unitar educativ, necesar măcar
pentru sănătatea sufletească a copiilor. În afară de aceasta, înseşi roadele educaţiei sunt bogate când între
factori există unitate, deoarece ea potenţează forţele educative, pe când lipsa de unitate le diminuează.
2) Vizitarea grădiniței de către părinţi.
Iniţiativa acestor vizite o pot avea fie părinţii, fie cadrele didactice. Spre a ajuta eficient pe copii,
părinţii trebuie să ţină legătura cu grădinița, spre a se informa despre seriozitatea muncii şi despre
comportare lor în grădiniță.
Alte modalităţi de conlucrare grădinițăă–familie sunt: adunările cu părinţii pot fi ţinute pe grupe şi pe
grădiniță. Pentru reuşita adunărilor cu părinţii, pe lângă alegerea şi pregătirea temelor ce vor fi prezentate,
se va acorda atenţie şi bunei lor organizări.
Grădinița poate folosi şi alte forme de îndrumare pedagogică a părinţilor cum ar fi: lectorate cu părinţii
pe teme pedagogice, consultaţii, amenajarea unor vitrine cu cărţi şi broşuri care tratează despre educaţia
copilului în familie, corespondenţa cu părinţii, etc.
Formarea personalităţii umane este rezultatul unui proces complex în care acţiunile şi influenţele
societăţii, ale instituţiilor (grădinița, alte instituţii cu vocaţie etică, culturale), grupurilor sociale (familia,
grupul de elevi) cărora le aparţine individul trebuie să se împletească cu eforturile proprii de autoformare
ale fiecărei persoane, inteprinse pe tot parcursul vieţii.
Cunoştinţele acumulate, abilităţile şi competenţele însuşite, trăsăturile de personalitate formate,
departe de a reprezenta un dar al naturii, sunt produsul acţiunilor şi influenţele exercitate de mediul social
de existenţă asupra individului, conjugate, într-o măsură variabilă cu eforturile de autoformare ale acestuia.
Educarea prin sine însusi se constituie ca o dimensiune necesară a unei educaţii permanente veritabile,
rar stimularea autoeducaţiei în perioada frecventării grădiniței reprezintă un imperativ al educaţiei în
societatea contemporană.

Bibliografie:
Durkheim E., Sociologie şi educaţie, Ed. D. P., Buc. 1976;
Ezechil L., Lăzărescu Păiş M., Laborator Preşcolar, ed. a – II – a, Ed. V. & I. Integral, Buc. 2002;
Radu I. T., Ezechiel L., Pedagogie – fundamente teoretice, ed a – II – a, Ed. V. & I. Integral, Buc.
2002.

425
 FAMILIA ȘI ȘCOALA-PARTENERI ÎN EDUCAȚIA COPILULUI

PROF. PETROVICI SILVIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ DOROBANȚU, TULCEA
Educația este darul cel mai de preț pe care un copil îl primește de la părintii săi. Acei 6-7 ani 'de
acasă' care vor rămane pentru totdeauna în sufletul și inima lui. Primele lectii de viață. Încă din primii ani
ai copilăriei este important să îi cultivăm copilului unele calitaăți esențiale pentru succesul din anii
maturității sale.
Părintele este partenerul-cheie în educația copiilor, iar rolul lui nu este doar acela de a face temele și
de a le corecta, ci şi de a-i ghida și de a le crea un climat favorabil, astfel încât aceștia să se dezvolte
armonios.
Cum să creați un astfel de climat? Ei bine, să știți că nu este indicat să adoptați modelul rigid și
autoritar. Cu toate acestea, în lipsa definirii unor repere rezultă două tipuri de personalități: fie tineri fără
autocontrol, agresivi, nemulțumiți, fie tineri care sunt anxioși și temători. În consecință, este important să-
i învățați pe copii elementele de bază ce țin de educație.
Factorii de bază care ajută copilul în desăvârșirea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, sentimente. Rolul familiei este
important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Şcoala, alături de
familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ, personalitatea
copilului.
Părintii, copiii şi comunităţile se influentează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc părinţii
poate sprijini sau devia vieţile lor, poate determina multe dintre valorile lor. De asemenea, părinţii pot
influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii. Activitatea educativă ce se
realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi
de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare. Acţiunile care
implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii
lor, cât şi ale copiilor înşişi. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din
cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice), familia este cea care ar
trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în
funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare, asigurându-i copilului cele necesare
studiului.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,,cei şapte ani de acasă ’’. Simpla incredere in altii
este fundatia felului in care copilul ii va trata pe cei din jur. Fara aceasta caracteristica copilul va intimpina
culmi dificil de depasit in procesul dezvoltarii.
În lipsa capacitatii de a avea incredee în ceilalti, copilului îi va fi greu să interacționeze cu ceilalți, să
se simtă stapân pe sine și să progreseze. Impărtașirea încrederii incepe imediat după ce copilul a fost născut.
Însă, important este să interacționezi cu copilul tău zilnic, vorbind cu el și privindu-l în ochi.
Pentru a-i creea un sentiment de siguranță încearcă să vă faceti ritualuri zilnice cum ar fi cititul unei
povești inainte de culcare. La vârsta preșcolară nevoile copilului devin mai complexe. Bineînțeles că încă
va fi nevoie să-l hranesti, să-l speli și să ai grija de el, dar va trebui deasemenea să-i admiri turnurile din
cuburi sau lego sau desenele.
Atenția pe care o acorzi acestui aspect nu pare să fie la fel de importantă ca gatitul cinei pentru el, de
exemplu, dar in realitate este. Copilul iți va spune, în felul său, ,,Am nevoie ca tu să-mi admiri creatia”. Tu,
ca părinte - este foarte important - să dai atenție semnalelor copilului și să-i satisfaci nevoile emoționale.
Rolul acesta al părintelui se transferă treptat școlii, cadrelor didactice.
Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc
decât dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Se întâmplă totuşi
ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai

426
ceea ce are nevoie copilul în acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei,
renunţarea la intervenţii din partea părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie. Între familie şi şcoală trebuie să
existe o permanentă colaborare care se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl
interesează şi-l pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l
motiveze şi să-l ajute. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei
generaţii. Ea este factorul decisive şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii, să
ia parte activă la viaţa, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul
decisiv în formarea omului. Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât
mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi
familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este
vorba de interesul copilului.
Implicarea părinţilor în problemele şcolii se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi
şcoală. Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu şcoala sunt eficiente ambilor factori. Dacă ne referim la
optimizarea comunicării între profesori şi părinţi, se iau în calcul:
• calitatea celor doi poli ai colaborării (profesori şi părinţi);
• percepţiile fiecăruia;
• atitudinile care îi caracterizează;
• caracteristicile instituţiei şcolare;
• caracteristicile familiei;
• modul de comunicare.
Implicarea părinţilor în rezolvarea problemelor şcolare şi în sprijinirea procesului instructiv-educativ
are o serie de motivaţii, dintre care enumerăm: părinţii îşi cunosc copiii şi doresc să îi descopere ca elevi,
părinţii au nevoie de informaţii referitoare la îndeplinirea rolului de elev de către copilul lor. Forme de
colaborare a părinţilor cu şcoala:
prezenţa la şedinţe şi lectorate ;
asistarea elevilor în efectuarea temelor ;
participarea la activităţi cultural- artistice şi sportive ;
organizarea unor expoziţii, serbări, excursii ;
organizarea unui colţ verde în şcoală ;
atragerea unor fonduri pentru şcoală ;
susţinerea bibliotecii prin donaţii de cărţi.
O comunicare optimă învăţător/ diriginte/ familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv asupra
copilului şi de a stopa comportamentele negative. De multe ori apar dificultăţi de comunicare şi de
dezvoltare a relaţiei şcoală- familie. De aceea trebuie cunoscuţi factorii care favorizeaza dar şi blochează o
comunicare eficientă. Lipsa de comunicare din partea uneia dintre ele afectează evoluţia elevului,
rezultatele şcolare şi natura comportamentului.
Factori care favorizează comunicarea:
transmiterea informaţiilor de către învăţător/ diriginte într-o formă accesibilă părinţilor ;
evitarea analizării critice sau blamării părintelui ;
mediul ambiant de discuţie să fie plăcut ;
capacitatea învăţătorului de a mobiliza părinţii să comunice şi să le asculte problemele
evitarea subiectelor care privesc elevii problemă, se fac discuţii individuale cu aceştia;
rezolvarea problemelor copiilor, implicarea în găsirea unor soluţii ;
sprijinirea, încurajarea părinţilor pentru a schimba atitudinea negativă a elevului.
Există două teorii importante privind relaţia şcoală- familie: teoria profesionalismului şi teoria
schimbului. Teoria profesionalismului consideră ca un element esenţial serviciul făcut altora, fără a se gândi
la avantaje personale, având drept criterii competenţa, un cod de etică profesională. Teoria schimbului
consideră acţiunea umană în funcţie de un câştig personal, un salariu asigurat, o competiţie restrânsă.
Cooperarea cu familia poate fi un test profesional şi poate fi considerată ca făcând parte din datoria

427
profesională a profesorului deoarece: părinţii sunt parteneri ai şcolii, eficacitatea învăţământului poate fi
ameliorată prin cooperarea între şcoală şi familie, părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor. Atât
părinţii, cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Influenţele pe care
familia le exercită asupra copilului sunt directe sau indirecte, determinând în mare măsură dezvoltarea
personalităţii acestuia. Modelul moral-civic propus de şcoală (comportament civilizat, demn, tolerant, bazat
pe cinste, corectitudine) găseşte un răspuns pozitiv în familiile unde aceste valori sunt puse la loc de cinste.
Părinţii trebuie să vadă în şcoală un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin
atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm. Asadar, e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile
problemă, din familiile copiilor, să dirijeze pe cât posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să
conştientizeze că relaţia de colaborare şcoală-familie este determinantă în educarea copiilor.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu
şcoala este orientarea şcolară şi profesională. Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei
şcoli pentru copilul lor. Dar, de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai sursele greşelilor lor
deoarece acestea nu ţin loc de competenţă.
Greşelile părinţilor decurg uneori şi din prea mare dragoste pe care o poartă copiilor.
De aceea, între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare. Un parteneriat familie – şcoală
este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest demers.
Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi şcolarul
nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează
şi îl pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să îl sustină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze. Şcoala
este factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii.
Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Misiunea şcolii
este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele vieţii sociale.
Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştiinţe cât mai mare, ci şi de a
stimula calitatea de om. Ora de dirigenţie este cea în care ne putem apleca asupra acestei laturi. În acestă
oră se urmăreşte valorificarea abilităţilor de interrelaţionare, de asumare a responsabilităţii, de descoperire
a propriilor aspiraţii spre formarea şcolară si profesională.
Se accentuează azi ideea de a sprijini părinţii şi nu de a-i substitui. Se identifică tot mai clar ideea
unor intervenţii asupra familiei şi deci, în primul rând, asupra părinţilor pentru a-i ajuta, forma și susține în
sarcinile lor educative.
„Niciodată familia nu a fost mai solicitată si rolul său nu a fost niciodată atât de mare ca azi” – Boutin
şi During, 1994.

BIBLIOGRAFIE:
1. Bunescu Ghe., Alecu G., Badea D. – Educaţia părinţilor. Strategii şi programe, E. D. P., Bucureşti, 1997;
2. Ecaterina Adina Vrasmas – Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, 2002;
3. Nica I., Ţopa L. – Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, E. D. P., Bucureşti, 1974;
4. Stoian M. – Abecedarul părinţilor, E. D. P., Bucureşti, 1972.

428
 EDUCAȚIA COPIILOR ESTE O MUNCĂ DE ECHIPĂ

PROF. ELISABETA PETRUȚ

CENTRUL ȘCOLAR PENTRU EDUCAȚIE INCLUZIVĂ, CLUJ-NAPOCA

„Educația este activitatea depusă de societate spre a pregăti pe om pentru viaţa socială”. V. Țârcovnicu

Părinții sunt primii educatori din viața fiecărui copil. În pedagogie se recunoaște acest fapt încă de la
Komenski, care, în prima sa carte de educație a copiilor consideră că educația pe care aceștia o primesc
până la vârsta de 6 ani, de la mama în principal, este determinantă pentru dezvoltarea ulterioară a acestora.
De asemenea, Muntean (2006), arată importanța complementarității rolurilor celor doi părinți, necesară încă
din primele săptămâni de viață ale copilului, ambii părinți trebuind să se implice în educația acestuia. Este
foarte important să fie supus copilul la stimuli și activități specifice perioadei de dezvoltare în care se află.
Odată cu creșterea acestuia, este foarte bine ca părinții să colaboreze cu creșa, mai apoi cu grădinița
deoarece acolo lucrează personal calificat care poate oferi real suport. Desigur, în familie se formează cele
mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, cumpătarea. Părinții
sunt un exemplu pentru copil așa cum vor fi de-a lungul timpului educatoarea, învățătoarea și profesorii.
S. Cristea acceptă că „a reduce educația la instruire înseamnă a limita omul doar la espectele cognitive
ale realității sale” (2, p. 196). Privind acestă afirmație putem deduce și afirma cu convingere că educația se
realizează și în afara școlii, în fiecare clipă, prin fiecare acțiune a noastră a adulților în fața copiilor și pentru
copii. Desigur, latura cognitivă este foarte importantă, dar nu ar trebui să primeze în detrimentul inteligenței
emoționale. De altfel, putem avea în vedere teoria inteligențelor multiple, astfel să încurajăm fiecare copil
să se dezvolte în direcția spre care are înclinații fără a pune presiune prea mare pe performanța de top în
toate domeniile. Cu cât colaborarea va fi mai strânsă între părinți-grădiniță-școală, cu atât vom putea ajuta
mai bine copiii să se dezvolte armonios atât intelectual cât și moral, social etc. Ne dorim cu toții o societate
educată, cu principii și valori, dar dacă noi nu le sădim copiilor de la cele mai mici vârste și perseverăm în
respectarea lor, cine să o facă? De multe ori blamăm sistemul educațional, societatea, statul, dar…uităm că
toate acestea suntem noi! Am vrea uneori să avem propriile reguli, să facem doar ce vrem…ca mai apoi să
ne plângem că nu am fost educați.
Haideți să lucrăm împreună, părinți, dascăli și elevi, să respectăm valorile și munca fiecăruia, noi
adulții să insuflăm copiilor și tinerilor adevărate valori, rigori atunci când este cazul și astfel vom construi
împreună o societate cu care să ne mândrim și care să fie dornică de afirmare, schimbare și evoluție pozitivă.
Cerghit spune foarte frumos că educaţia este expresia unei „dirijări a dezvoltării individului într-o
direcţie dorită, a unei modelări a omului în conformitate cu anumite scopuri dinainte stabilite, potrivit unei
voinţe sociale”. (1, p. 12)

Bibliografie:
1. Cerghit, I. (1988). Curs de pedagogie, Bucureşti: Tipografia Universităţii Bucureşti;
2. Cristea, S. (2000) - Dicţionar de pedagogie, Chişinău Bucureşti: Grupul editorial Litera, Litera
Internaţional
3. Muntean, A., (2006) - Psihologia dezvoltării umane, editura Polirom, Iași

429
 SOCIETATEA SE CONTRUIEȘTE PRIN EDUCAȚIE

PROF. IOAN PETRUȚ

LICEUL TEHNOLOGIC „CONSTANTIN BRÂNCUȘI” DEJ, JUD. CLUJ
„Dacă vrei să creşti copii de succes, învaţă-i valori morale înalte” (Robert Coles)
Educaţia reprezintă o componentă de bază a existenţei umane, o întâlnire între individ, societate şi
întreaga viaţă socială. S-au făcut multe cercetări şi studii asupra educaţiei, toate relevând importanţa
acesteia asupra fiecărui individ în particular şi a societăţii în general. „Educaţia este, în esenţa sa, o acţiune
umană şi socială de transformare şi modelare a naturii umane, acţiune ce se desfăşoară în direcţia facilitării
şi impulsionării evoluţiei individului spre stadiul de personalitate formată, autonomă, responsabilă,
conformă cu valorile promovate la un anumit moment în societate” (C. Stan, 2001, p. 83).
Familia constituie un factor esențial în educarea și dezvoltarea copilului. Aici se formează cele mai
importante deprinderi de comportament și valorile viitorului adult: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea,
cumpătarea. Părintele este un exemplu pentru copil, cum foarte adevărat spunem mereu „cei șapte ani de-
acasă”. Părinţilor le revine rolul primordial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora atât condițiile
materiale, cât şi un climat afectiv şi moral.
Pe această bază de acasă și în paralel în cadrul grădiniței, se dezvoltă mai departe la școală prin
„exploatarea” capacităților intelectuale în vederea acumulării de noi cunoștințe necesare fiecărui domeniu
de activitate spre care aspiră elevul ca viitor adult.
Ca parteneri, atât şcoala cât şi familia au anumite cerinţe una faţă de cealaltă. Prin urmare, profesorii
doresc din partea părinţilor: să ofere copiilor lor condiţii optime ca aceștia să se dezvolte;
să le ofere un mediu sigur, liniştit şi prielnic pentru a învăța; să insufle copiilor importanţa educaţiei
pentru viaţa de adult; să creeze un echilibru între activităţile şcolare şi cele casnice; să comunice deschis cu
profesorii; să-i înveţe pe copii auto-disciplina şi respectul faţă de alţii; să-i învețe pe copii cum să reziste
influențelor nefaste; să-şi accepte responsabilitatea de părinte fiind un bun exemplu; să susţină acțiunile
şcolii.
De asemenea, părinţii au şi ei așteptări privitoare la activitatea cadrelor didactice cum ar fi: să fie
receptivi la nevoile, interesele şi abilitățile copiilor; să comunice des şi deschis cu părinţii; să stabilească
cerinţe şcolare nepărtinitoare pentru toţi elevii; să manifeste dăruire în educarea copiilor; să-i trateze pe toţi
elevii corect; să intensifice disciplina pozitivă a copiilor; să ofere indicaţii cu privire la modul în care părinţii
îi pot ajuta pe copii să înveţe.
Este foarte important ca fiecare dintre părțile implicate să-și respecte responsabilitățile pe care le are
pentru a dezvoltata o societate educată din toate punctele de vedere. Asfel:
Şcoala are responsabilitatea cea mai importantă în procesul instructiv-educativ.
Părintele este persoana responsabilă pentru educarea şi comportamentul copilului şi pentru
colaborarea cu şcoala spre beneficiul copilului.
Elevul este și el responsabil pentru propria educaţie.
Este foarte important ca în colaborarea școală- familie să fie implicat și principalul beneficiar: elevul.
Mai ales în cadrul școlii noastre, nivel liceal, elevul poate și are dreptul să-și ia propriile decizii în
concordanță cu dorințele sale, respectarea regulamentelor școlare dar și morale.
Experienţa acumulată la catedră a arătat că o bună colaborare și susținere reciprocă, o atitudine
pozitivă și implicarea în educație sub toate formele ei, este atitudinea în beneficiul tuturor.
„Fiecare copil pe care îl educăm este un om pe care îl câştigăm” - V. Hugo

Bibliografie:
Agabrian, M., Milea V. (2005), Parteneriate şcoală-familie-comunitate, Ed. Institutul European, Iaşi;
Stan, C. (2001), Teoria educaţiei. Actualitate şi perspective, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca;
Vrășmaş, E. (2008), Intervenţia socio-educaţională ca sprijin pentru părinţi, Ed. Aramis, București.

430
 ŞCOALA ŞI FAMILIA- PARTENERI ÎN EDUCAŢIA COPILULUI

PROF. PICĂ COSTEL

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 3, MANGALIA, JUD. CONSTANȚA
Educaţia, sub toate formele ei, trebuie să găsească soluţii prin care omul să se adapteze rapid şi
eficient la societatea viitorului. Ea este cea care desăvârşeşte fiinţa umană şi pe care copilul o primeşte în
familie, în şcoală şi de la comunitate.
Acum, mai mult ca niciodată, se simte nevoia unui parteneriat educaţional în favoarea creşterii şi
educării adecvate a copiilor, deoarece, de modul în care îi vom creşte şi îi vom învăţa să se adapteze la
schimbările permanente din ziua de azi, dar şi de mâine, aşa vom asigura şi continuitatea culturii şi
civilizaţiei noastre umane.
Educaţia nu înseamnă numai pregătire şcolară, ea este eficientă atunci când plasează copilul în
centrul ei, ca parte activă şi motivată la propria ei devenire. Activitatea educativă ce se realizează în şcoală
nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului.
Aspiraţiile, rezultatele şi sprijinul social şi familial constituie trei aspecte ale unei interacţiuni
dinamice între copilul individual şi cercul său imediat. Studiile, dar şi realitatea însăşi, confirmă tot mai
mult importanţa familiei ca nucleu al vieţii sociale, în dezvoltarea individuală şi integrarea sa socială.
Unii părinţi văd şcoala ca pe un „laborator” în care copilul este supus unor „operaţii” ştiinţifice; alţii
văd şcoala ca pe o instituţie publică, ce are ca sarcină să aibă grijă de copii pentru câteve ore, iar numai un
procent scăzut fac aproape orice pentru ca al lor copil să primească cea mai bună educaţie.
Să nu uităm că familia este cea dintâi şcoală a copilului, iar contribuţia pe care o aduce la educarea
acestuia poate favoriza sau dimpotrivă poate frâna acţiunea educativă a şcolii. De aceea între şcoală şi
familie trebuie să existe o relaţie permanentă, familia având un rol important în acţiunea de învăţare a
copilului prin susţinerea, lărgirea şi adâncirea acţiunilor educative ale şcolii, iar şcoala se sprijină neîncetat
pe experienţa de viaţă a copiluluidobândită în familie şi în alte împrejurări ale vieţii sale.
Unitatea de acţiune a şcolii şi a familiei este o cerinţă de bază pentru buna educare a copiilor. Între
sarcinile pe care le pune şcoala în faţa copiilor şi cele pe care le pune familia trebuie să existe consecvenţă
şi unitate. Rolul conducător în educarea elevilor îl are şcoala, iar familia trebuie să spijine permanent
activitatea educativă a şcolii.
Toţi părinţii care se respectă şi îşi respectă copiii trebuie să apeleze la colaborarea cu şcoala, să caute
să cunoască tot mai bine atmosfera muncii din şcoală şi să încerce să o prelungească în familie.
Pentru a preveni apariţia unei manifestări de dezinteres din partea familiei faţă de şcoală, se impune
intensificarea eforturilor din partea cadrelor didactice pentru a-i atrage pe părinţi în procesul complex al
educaţiei. Această muncă este dificilă şi depinde foarte mult de puterea de convingere, de tactul pedagogic,
de integritatea şi competenţa lor profesională.
Momentul cheie a începerii acţiunii comune şcoală- familie este venirea copilului în clasa întâi.
Prima zi de şcoală a elevului de clasa întâi constituie un moment deosebit de important pentru viitoarele
relaţii între învăţător şi părinţi, prin crearea unei atmosfere de bună dispoziţie, prin aranjarea deosebită a
clasei, prin modul cum îşi poate atrage simpatia părinţilor şi a copiilor. El trebuie să cunoască bine mediul
familial educativ al elevului pentru că, în deplină unitate cu părinţii, să îi îndrume cu răbdare şi siguranţă
paşii micului elev. Este foarte important ca învăţătorul, să fie prietenul părinţilor, să-şi iubească elevii şi să
le dirijeze paşii spre cunoaştere cu dibăcie şi pricepere.
Mediul şcolar oferă copilului un cadru social bazat pe anumite reguli de convieţuire cu ceilalţi:
- îi crează posibilitatea de a se compara cu cei de vârsta lui, îl familiarizează cu microgrupul social în
cadrul căruia învaţă să devină partener, să joace unele roluri sociale;
- îl obişnuieşte pe copil cu programul orar, cu programul de viaţă, cu schimbarea mediului de
existenţă;
- îi oferă condiţii pentru a-şi exprima nemulţumirile, părerile, îngrijorările;
- îi oferă prlejul să cunoască învăţătorul şi învăţătorul părinţii;
- să se cunoască între ei şi să acţioneze în spirit de echipă;

431
 Totodată începe şi colaborarea cu familia în domeniul învăţării elevului, în domeniul
comportamentului, al dezvoltării fizice, intelectuale, morale şi estetice, al formării deprinderilor şi
priceperilor de muncă, igienică-sanitare, în domeniul activităţilor libere, angajării copilului în diferite
domenii de activitate în afară de clasă şi şcoală.
Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui
influenţă îi marchează dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de puternică şi de
neînlocuit. De aceea modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiiii le preiau prin imitaţie şi învăţare,
precum şi climatul socio-afectiv în care se exercită influenţele educaţionale constituie primul model social
cu o influenţă hotărâtoare asupra copilului privind formarea concepţiei lui despre viaţă, a modului de
comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Familia trebuie să înţeleagă că un copil nu este un televizor, o jucărie care poate fi reparată atunci
când se strică. Copilul are un suflet care trebuie dezvoltat din toate punctele de vedere, astfel încât să fie
capabil să răzbată în viaţă. Fiecare membru al familiei trebuie să devină sensibil la nevoile şi sentimentele
copiilor. Părinţii trebuie să petreacă mai mult timp cu copiii, să le acorde mai multă atenţie, să-i laude mai
des, să-i recompenseze, dar să le stabilească şi limite, să-i pedepsească. Între recompensă şi pedeapsă
trebuie să existe un echilibru. Părinţii trebuie să vadă din ce cauză a greşit copilul, să-l facă să înţeleagă
unde a greşit. Adulţii nu trebuie să-şi piardă controlul, să-şi descarce frustările zilnice asupra copiilor. O
astfel de descărcare nervoasă lasă urme adânci în personalitatea copilului.
Copiii pun în practică ce văd la televizor, în jurul lor şi în familie: violenţa, neglijenţa, dezinteresul,
răzbunarea.
Un alt factor frecvent este dezbinarea familiei copilului sau potenţialele scandaluri provocate de
alcool, droguri etc.
Marea problemă a şcolii de azi este disciplina, lipsa educaţiei familiale, lipsa minimului de
moralitate.
Cu părăre de rău, trebuie să spun că se constată în ultima vreme o depărtare a familiei de şcoală, o
scădere a interesului părinţilor pentru rezultatele şcolare. Părinţii sunt îngrijoraţi de viitorul copiilor dar, în
acelaşi timp nu mai au răbdare să le acorde atenţie. Acest lucru se constituie într-un semnal de alarmă care
m-a determinat să aflu care sunt adevăratele cauze ale acestui fenomen încat să pot remedia măcar o parte
dintre ele. Se impune o reconsiderare a relaţiei familie-şcoală. Aceasta nu trebuie redusă la simpla informare
a părinţilor, asupra rezultatelor la învăţătură. Şcoala trebuie să convingă familia ca ea să devină un
participant activ în procesul de instruire şi educare. Influenţele pe care familia le exercită asupra copilului
sunt directe sau indirecte determinând în mare măsură dezvoltarea personalităţii acestuia. Modelul moral-
civic propus de şcoală (un comportament civilizat, demn, tolerant, bazat pe cinste, corectitudine, prietenie)
găseşte un răspuns pozitiv în familiile unde aceste valori sunt puse la loc de cinste.

Bibliografie:
1. Cucoş, Constantin – Psihopedagogie – Ed Polirom, Iaşă, 1998
2. Vrajmaş, Ecaterina Adina – Consilierea şi educaţia părinţilor – Ed. Aramis, Bucureşti, 2002

432
 IMPORTANȚA PARTENERIATULUI GRĂDINIȚĂ- FAMILIE

PROF. PINTILEI LAVINIA ANDREEA

Misiunea educării tinerei generații a fost acordată grădiniței și școlii de către societarea mult prea
ocupată în care trăim de o bună bucată de vreme. Procesul de formare a tinerilor este activitatea comună a
mai multor factori educativi: grădiniță, şcoală, familie, organizaţii de copii şi tineret, comunitate şi instituţii
cultural-educative. Activitatea educativă a grădiței se integrează cu activitatea educativă exercitată în cadrul
familial.
Copilul, subiectul și obiectul educației, funcționează între pilonii de rezistență ai educației, adică
instituția de învățământ şi familie, și între comunitate, mediul extraşcolar şi extrafamilial. Buna integrare a
preșcolarului în activitatea susținută la nivelul grădiniței se datorează într-o foarte mare măsură colaborării
dintre aceste medii educaţionale și susținerii reciproce. Relaţiile de cooperare şi colaborare trebuie stabilite
de către grădiniță cu toate instituţiile sociale interesate în mod direct sau indirect de segmentul educaţiei
copilului de vârstă preşcolară. O participare activă a grădiniței la transmiterea succesiunii culturale,
ușurează învăţarea individuală sau de grup, făcând posibilă intervenția grupurilor şi colectivităţilor la viaţa
socială, concepția şi asumarea hotărârilor.
Rezolvarea problemelor este favorizată de un schimb echitabil de informații, iar interacţiunea socială
permite unui număr mare de oameni să ia parte la discuțiile care îi privesc în mod direct. Lumea în care
trăim este o lume a schimbărilor, valoarea educaţiei creşte în această lume, în societatea opţiunilor personale
şi sociale multiple, însemnată de o mulțime de schimbări, de naturi diferite. Educaţia este forțată să răspundă
luptelor unei lumi a societăţilor şi persoanelor în dezorientare, un univers în care se pierd ținte, mentori, iar
sistemele etice sunt aproape nule. România recurge la o noua redefinire a scopului social al educaţiei, în
conjunctura unui ” parteneriat pentru educaţie ”. Parteneriatul pentru educație se vrea a fi un dialog
deschis, clar, responsabil, între grădiniță şi familie.
Garanţia succesului privind acest parteneriat o reprezintă legătura invariabilă şi eficientă dintre
grădiniță, familie și comunitate. Legătura dintre acești parteneri este cu atât mai eficientă cu cât
comunicarea este mai deschisă, cooperarea este reală și directă, iar eforturile sunt distribuite în egală
măsură.
Grădinița şi familia pot să înlesnească, prin cooperarea lor fixă, realizarea unei armoni între schimbare
şi continuitate, între împlinirea personală şi cerinţele de ordin social, între specific şi global.
Dezvoltarea unui parteneriat cu familia şi centrarea interesului asupra copilului vor aduce în mod clar
beneficii în legătură cu performanţele și comportamentul dezvoltat de către acesta.
Într-un parteneriat adevărat, nevoile partenerului sunt tot atât de importante ca ale tale însuți. Cu
nimic mai puțin importante. Exact la fel de importante.
Paul Ferrini
Pedagogia actuală dezvoltă un nou ideal cu valoare de principiu – parteneriatul educaţional – ca
completare a principiului unităţii cerinţelor în educaţie; principiul necesită formarea unui grup pentru a
discuta obiectivele educaționale propuse.
Un sistem de management de înaltă calitate poate ajuta la asigurarea furnizării de servicii educaționale
pentru părinți, contribuind astfel la un parteneriat de calitate dintre şcoala şi familie.
Parteneriatul educaţional este un cuvânt cheie în pedagogia actuală, fiind deasemeneaonoțiune şi o
atitudine în câmpul educaţiei. Parteneriatul presupune următoarele atitudini:
• toleranța și acceptarea diferențelor și alegerilor partenerilor;
• nediferenţierea şanselor de participare într-o acţiune comună;
• activități cu care sunt de acord toţi partenerii;
• comunicare eficace între participanţi;
• colaborareîntre parteneri;
• cooperare între parteneri.
Copiii sunt unici, nici normali, nici anormali, sunt speciali, au particularități diferite, au trăiri diferite,
au sentimente diferite, au aptitudini diferite și nu în ultimul rând atitudini diferite. Fiecare copil este
purtătorul unor particularități ce nu pot fi numite defecte sau anormalități, ci sunt caracteristici ale

433
presonalității sale. Unicitatea fiecăruia vine din stilul de învățare, din trăsăturile sale, din ritmul său de
dezvoltare, din capacitățile lui, din competențe și comportamente. O importantă bogăție la nivel social o
reprezintă și amprenta culturală.
Parteneriatul educaţional reprezintă și o formă de comunicare, colaborare și cooperare în folosul
preșcolarului pentru întreg nivelul procesului de învățare. Parteneriatul urmărește și o unitate de cerinţe,
variante, decizii şi activități de învățare între toți factorii educaţionali, având loc alături de învățarea propriu-
zisă.
Realizarea parteneriatului educaţional se petrece între:
♦ grădiniță, familie şi comunitate;
♦ profesori, copii, părinţi, psihologi, consilieri, terapeuţi;
♦ persoane din comunitate care au o influenţă asupra creşterii, dezvoltării șieducării copilului;
♦ însemnările educative care au o influență asupra copiilor;
♦ forma luată de către educaţie în diferite perioade de timp.
Noțiunea de parteneriat educaţional deține valoarea de principiu în pedagogie şi este unextensie a
principiului unităţii cerinţelor în educaţie. Aceasta satisface nevoia de relaţii în raport cu obiectivele
educaţionale propuse. El se adresează în primul rând părinților și profesorilor și face referire la acțiuni
similare. Ceea ce hotărăște un părinte nu trebuie să fie negat, iar hotărârile acestora trebuie să fie în
conformitate cu măsurile luate de către școală. Familiile, școlile și comunitățile au toate un rol în educația
copiilor. Fiecare dintre aceste instituții sociale joacă un rol crucial în diferitele etape ale creșterii, dezvoltării
și maturizării umane. În lumea de astăzi, cu o dezvoltare rapidă și cu provocările cu care ne-am confruntat
în ultimii ani, pandemie, izolare, restricții, este clar că este necesar un parteneriat educațional de colaborare
între aceste instituții pentru a oferi o educație eficientă pentru indivizi și societate. Anumite discipline, în
special sociologia, care se ocupă de definirea relațiilor de putere, ezită să recunoască un parteneriat ca pe
un atare, considerându-l a fi o iluzie.
Grădinița nu poate înlocui familia, deși o bună perioadă de timp așa s-a considerat, deoarece familia
nu dispunea de resursele culturale adecvate pentru ceea ce propunea societatea. Pentru a aborda aceste
probleme de dezvoltare și educaționale, grădinița dezvoltă un set de structuri de sprijin care beneficiază atât
copilul, cât și familia.
Când vine vorba de interesele copilului, colaborarea dintre grădiniță și familie necesită o comunicare
publică, directă și eficientă, o unitate de convingeri și o unitate de acțiune. Pentru realizarea unui parteneriat
de calitate cu părinții este esențial ca:
o Părinții trebuie priviți ca parteneri activi care pot face o diferență reală în educația copiilor lor;
o Părinții trebuie să participe la adoptarea deciziilor legate de copil;
o Părinții trebuie să ofere informații corecte despre copiii lor;
o Aceste informații trebuie colectate;
o Responsabilitățile trebuie împărțite între părinți și profesori.
Parteneriatul educațional trebuie să răspundă unor cerințe specifice actualului context social pentru
a răspunde necesităților provocate de schimbarea socială, politică și ecomomică prin care trecem. Aceste
cerințe specifice ar fi următoarele:
♦ legarea permanentă la schimbarea social – economică;
♦ recunoaștereaşi promovarea setului de valori caracteristice democraţiei;
♦ crearea unui mediu educaţionalpotrivit pentru a facilita orientarea, dezvoltarea, integrarea copiilor;
♦ angajareaîntr-un rol activ în cadrul comunităţii;
♦ păstrarea deschisă a liniilor de comunicare cu familia;
♦ admitereaşi practicarea rolului de iniţiator în cadrul parteneriatului educaţional;
♦ atragerea părinților în activități educative;
♦ schimbarea mentalității sociale în raport cu parteneriatul educațional.
Pentru a promova un parteneriat educaţional centrat pe educaţia copilului, instituția de învățământ
trebuie să respecte acest principiu fundamental pentru orice educaţie de tip democratic.

434
 IMPORTANŢA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ

PROF. PÎRÎIANU LILIANA-DANIELA

CENTRUL ŞCOLAR PENTRU EDUCAŢIE INCLUZIVĂ BALŞ, OLT
Copilul înțelege și resimte tot ceea ce se intamplă în familie, conflicte, certuri, despărțiri. Sunt
semnificative pentru copil relațiile pozitive cu părinții sau, dimpotrivă atitudinile de renegare, de rejectare
a unora din părinți. Relațiile afectuoase dintre părinte și copil, cât și relațiile dintre părinți conduc la
structurarea pozitivă a personalității. Pentru a alege conduita educațională corectă, adecvată părintele
trebuie să își cunoască foarte bine copilul. Această cunoaștere trebuie să țină cont de părerea celorlalți, a
învățătorului, a psihologului și a medicului. Utile pentru activitatea educațională a părintelui sunt și
cunoștințele legate de caracteristicile de vârstă. Înainte de intrarea în școală copilul se caracterizează prin
instabilitate emoțională, predominand afectele. Dinamica sentimentelor este legată de creșterea gradelor de
conștiință a propriei activități și a relației cu ceilalți. Se dezvoltă propriile dorințe și aspirații. În această
perioadă are loc creșterea sensului moral-afectiv al conduitei generale, dezvoltarea sentimentelor și stărilor
afective legate de relațiile afective impuse de școală și aprecierea socială a acțiunilor lor. Tot în această
perioadă perioadă se dezvoltă sentimentele intelectuale.
Școala și activitatea de învățare, prin cerințele specifice determină modificari în toate planurile
activității psihice a copilului. În această perioadă, la nivelul personalității se structurează trebuințele,
interesele și atitudinile. Evoluția personalității se realizează concomitent cu dezvoltarea interrelațiilor
sociale și valorificarea noilor experiențe de viață.
Dezvoltarea intereselor sociale sunt determinate de viața socială, în general și de viața școlară, în
particular. Am văzut că relațiile defectuoase dintre părinți și copii au efecte negative (agresivitate,
hiperemotivitate, instabilitate, anxietate etc.), Toate acestea se răsfrâng negativ la nivelul întregii activități
școlare.
Armonizarea relațiilor părinte – copil, o viață de familie echilibrată și afectuoasă dezvoltă trăsături
de personalitate opuse celor enumerate mai sus: copilul are încredere în forțele proprii, se adaptează ușor
vieții școlare și dobandește un real echilibru emoțional. Rolul învățătorului este foarte important. El devine
model pentru școlar, este cel care îl face să înțeleagă mai repede și mai bine informațiile transmise. Modul
în care el apreciază școlarul (corectitudinea, lipsa favoritismului) dezvoltă la copii simțul propriei valori.
Dezvoltarea sociabilității școlarului mic se manifestă evident tot în activitatea școlară prin relațiile cu
ceilalți copii și se dezvoltă prin joc. Copiilor le plac jocurile cu subiect, cu roluri. Jocul devine mai bine
organizat, regulile sunt respectate mai riguros iar spre finalul acestei perioade sporeste caracterul competitiv
ale acestuia. Perioada școlarului mic se caracterizează, din punct de vedere social, prin apariția prieteniilor,
copiii devenind mai puțin dependenți de părinți și mai interesați de colegi, de prieteni. Prietenia se leagă
prin apariția unor interese și activități comune. Ei își dezvoltă comportamente asemănătoare, preferă același
gen de literatură, se exprimă asemănător, au aceleași păreri despre anumite persoane.

Bibliografie:
Ausubel D. Robinson F. (1981) Învățarea în școală, EDP București
Eysenk H. Eysenk M (1999) Descifrarea comportamentului uman, Ed. Teora București

435
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

PROF. PÎRLOG NICOLETA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”SFÂNTUL NICOLAE”,
COM. VÂNĂTORI, JUD. GALAȚI
Principalii factori care ajută copilul în desăvârşirea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Pentru o
colaborare între aceşti doi factori este nevoie de multă comunicare din partea lor. Părinţii nu au doar rol
biologic ci și obligaţia de a-i creşte, a-i îngriji, de a-i educa.
Nu numai şcoala are sarcina de a se ocupa de educaţia copilului, ţinând seama ca familia este cea
care-i oferă primele informaţii despre tot ce-l înconjoară, că de la ea primeşte copilul primele norme şi
reguli de conduită dar şi climatul social şi afectiv necesar dorinţelor sale, pecetea pe care părinţii o lasă
asupra structurii spirituale şi morale a personalităţii copiilor se menţine toată viaţa.
Analizând situaţiile în care se manifestă de multe ori educaţia în familiile copiilor, se pot identifica
mai multe tipuri de părinţi.
a. unii înţeleg să-şi adapteze stilul lor de educaţie cu al şcolii;
b. alţii nu conştientizează efectele negative ale metodelor aplicate în educaţie;
c. alţii refuză să admită ca relaţiile lor educaţionale cu copii sunt deficitare.
Şcoala, personalul didactic, are sarcina să identifice situaţiile
problematice, să comunice cu familia în favoarea elevilor şi mai ales să conştientizeze că relaţia de
colaborare şcoală – familie este benefică pentru obţinerea performanţelor şcolare.
Dăunătoare pentru copii este atitudinea unor părinţi care nu au obţinut
de la copii lor rezultatele dorite. Ei nu-îşi dau seama că aceste rezultate ţin de mai mulţi factori: nivelul
de inteligenţă, mediul şi starea de sănătate. Aceste neânţelegeri duc uneori la abandon şcolar.
Cazurile <<Copii în dificultate>> trebuie analizate îndeaproape de către cadrele didactice din şcoală.
Nu este deloc simplu să conduci spre maturitate o fiinţă umană, mai ales dacă ea este <<în dificultate>>.
Şcoala trebuie să creeze servicii care să facă faţă celor mai particulare situaţii (copii deficienţi, cei cu
tulburări de învăţare). Se impune în primul rând cunoaşterea profundă a particularităţilor psihologice şi
socio-culturale ale copilului în dificultate.
Acum trebuie să existe o colaborare sinceră între toţi cei implicaţi în procesul de educare al acestor
copii (cadre didactice, profesor de sprijin, consilier educaţional, părinţi, bunici, fraţi).
Ţinând cont de toate acestea trebuie să se caute modalităţi de iniţiere a unor activităţi comune pentru
a stabili contacte cu comunitatea.
Cadrul didactic are un rol foarte important în educaţia acestor elevi, astfel că el trebuie să ţină seama
de mai multe principii:
să menţină un climat optim în clasă;
să câştige respectul copilului;
să găsească cele mai eficiente metode de antrenare a copilului în rezolvarea unor responsabilităţi;
să creeze relaţii de încredere, afecţiune şi comunicare şi să elimine acele elemente care-i furnizează
elevului argumente pentru adoptarea unor conduite rebele;
relaţia cu părinţii să vizeze opiniilor şi convingerilor cu privire la procesul de integrare, motivaţiile
şi interesele acestora.
Raţiunea pentru care copiii în dificultate se integrează nu este aceea
de a-i face <<normali>> ci de a le insufla valori, comportamente şi aspiraţii specifice celorlalţi copii.
Iată câteva sfaturi pentru profesorul care are în clasă <<copii în dificultate>>:
să se asigure că este ascultat, auzit şi că i se înţelege mesajul transmis;
să dea indicaţii copiilor în timpul activităţilor dacă aceştia întimpină dificultăţi;
profesorul trebuie să aibă răbdare cu elevul dacă se bâlbâie, dacă are goluri în memorie;
să implice elevul în cât mai multe activităţi adecvate posibilităţilor lui;
să formuleze întrebări astfel încât toţi elevii să poată răspundă la ele;
să păstreze unitate de cerinţe de comportare pentru toţi copiii din clasă;

436
 să trateze copilul cu deficienţe la fel ca şi pe ceilalţi copii din clasă (în măsura posibilităţilor).
să menţină legătura cu părinţii copilului pentru a se sfătui cu ei şi pentru a-i informa despre
progresul copilului – ei sunt persoanele cele mai importante pentru a ajuta profesorul în eforturile depuse
în procesul educativ.
Profesorul trebuie să-i implice activ pe părinţi în activitatea şcolii, în organizarea activităţilor
extraşcolare.
Membrii familiei trebuie sprijiniţi să depăşească durerea şi frustrarea, să accepte problemele copiilor
şi să-i ajute la rândul lor pe aceştia. Părinţii trebuie învăţaţi să aibă răbdare şi să nu aplice abuzul (bătaia)
asupra copilului. Profesorul trebuie să evite folosirea cuvintelor negative atunci când vorbeşte cu un
asemenea copil. Cadrul didactic trebuie de asemenea să permită copiilor cu probleme să vorbească despre
ei înşişi, să-ţi exprime gândurile, dorinţele şi sentimentele.
E bine să fie implicaţi şi elevii fără dificultăţi în proiecte comune de activităţi. A creşte şi a educa un
copil este o operă care cere înainte de toate <<multă dragoste>> aceasta nu înseamnă că nu se impune şi
raţiune bazată pe cunoştinţe precise.
Ca şi o plantă copilul creşte diferit, în funcţie de ambianţa favorabilă sau defavorabilă a mediului
familial. Această ambianţă, acest climat, poate să-l ajute sau să-l împiedice să se dezvolte normal şi
răspunderea o poartă părinţii şi educatorii copilului. Copilul are nevoie să fie ajutat, apărat, călăuzit să se
simtă important pentru cei din jurul său.
Dacă pe acest drum al dezvoltării şi formării dezvoltării personalităţii sale, părinţii şi copilul lor vor
găsi sprijin din partea profesorilor mai târziu, peste ani efortul dascălului va fi răsplătit.

Bibliografie:
Popescu-Neveanu, P., Zlate, M., & Crețu, C. (1987). Psihologie școlară. București, Tipografia
Universității București.
Sincai Eugenia, Alexandru Gheorghe -"Școala și Familia" - Editura Gheorghe Alexandru, Craiova,
1993.

437
 ECHIPA GRĂDINIŢĂ – FAMILIE
PENTRU O EDUCAȚIE DE SUCCES

PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR PÎSLARU ANDREEA-CRISTINA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 8, CONSTANȚA
,,Un copil este ca o sămânță de floare…Cât de frumos va creşte, cât de frumos va rodi, depinde de
grădinarul care o va îngriji, de ce pământ şi de câtă lumină şi apă are, de cât e de ferită de frig, de furtună
şi de soare prea tare.
E atât de plăpândă… Cum ai putea s-o rupi ori să o calci în picioare, când e tot ce va mai rămâne
în urma ta?” (Irina Petrea)

Familia este prima colectivitate care își pune amprenta pe caracterul omului, cea dintâi școală ce pune
temelii viitoarei personalități. Primele valori sociale
sunt transmise copilului de către familie înainte ca acesta să beneficieze de educația instituționalizată.
Copilul este un dar prețios al lui Dumnezeu și fiecare părinte se simte responsabil de marea comoară
ce i-a fost încredințată.
În primele etape ale vieţii, responsabilitatea educării copilului revine familiei. Copiii sunt apoi înscrişi
în grădiniţă, instituţie care le asigură condiţiile necesare pentru dezvoltarea în concordanţă cu nevoile
individuale. Grădiniţa este un important mediu de socializare, îi ajută pe copii să interacţioneze cu alţi copii,
dar şi cu adulţi, şi le oferă acestora un mediu primitor, adecvat învăţării.
După familie, grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate. Această instituţie
îl aşază într-un cadru nou prin dimensiunile şi conţinutul său. Aici copilul ia cunoştinţă cu activităţi şi
obiecte care-i stimulează gustul pentru investigaţie şi acţiune, îl provoacă să se exprime şi îi propune,
incipient, angajarea în relaţiile sociale de grup.
Parteneriatul grădiniţă-familie se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi
grădiniţa, la o unificare a sistemului de valori care va avea un efect benefic asupra copiilor.
Ca parteneri în educație să fim convinși că nu educăm copiii doar atunci când vorbim cu el; doar
atunci când le oferim tot ce își doresc; doar atunci când realizăm, împreună, activități atractive. Îl educăm
în fiecare moment al vieţii noastre. Felul cum ne îmbrăcăm, cum vorbim cu alţi oameni şi despre alţi
oameni, cum ne bucurăm şi cum ne întristăm, cum ne purtăm cu prietenii şi cu cei care nu ne sunt prieteni;
toate acestea au pentru copil o mare însemnătate. Copiii urmează exemple de la un număr mare de persoane:
ei imită fraţii mai mari, pe prietenii de joacă, pe colegi, pe educatori. Prin jocul lor copiii imită activitatea
şi comportarea celor din jur; imită relaţiile care se stabilesc între oameni în cadrul vieţii de familie şi în
societate de aceea să ne străduim să investim tot ce avem ami bun în noi pentru binele acestor mici făpturi
care ne sunt încredințate spre a fi iubite, modelate și însoțite în viață.
Grădiniţa nu poate face minuni, iar educaţia dată în această instituţie nu va avea rezultate bune, dacă
nu se va sprijini şi nu va colabora cu familiile copiilor.
În concluzie, putem spune că reuşita privind devenirea umană a copilului depinde de o colaborare
prodigioasă dintre acești doi factori educaţionali de bază: grădiniţa şi familia. De aceea, în cadrul acestui
parteneriat coresponsabil dorim să descoperim cheia unităţii de acţiune ce deschide porţile succesului
educaţional.
Modelele educaţionale actuale pun în centru copilul şi trebuinţele sale, nevoile lui de dezvoltare şi în
acest scop participă numeroşi factori, dintre care cei cu importanţă semnificativă sunt şcoala, grădiniţa şi
familia. Important pentru dezvoltarea armonioasă a copilului este colaborarea eficientă între aceşti factori
educogeni.
Comunicarea şi deschiderea de ambele părţi, pentru a sprijini dezvoltarea şi buna educaţie a copilului,
aduc beneficii pe termen lung în dezvoltarea personalităţii acestuia. Necesitatea colaborării grădiniţă-
familie rezidă din obiectivul comun pe care îl au cei doi factori educaţionali: asigurarea unui sistem unitar
de cerinţe de instruire şi educare a preşcolarului. Nu vor exista rezultate pozitive ale actului educaţional
dacă nu există corelare perfectă între influenţele educative.

438
 Există două dimensiuni principale ale implicării reciproce a instituţiei de învăţământ şi familiei în
favoarea copilului: dimensiunea relaţiei copil - părinte şi dimensiunea relaţiei grădiniţă - familie.
Relaţia copil - părinte este direct influienţată de pretenţiile manifestate faţă de copil: acestea nu trebuie
să îi plaseze pe copii într-un rol cu prea multe constrângeri şi foarte putine situaţii de a se desfăşura liber,
activ, opţional, cu iniţiative proprii. Atribuţiile influienţează pozitiv personalitatea umană, numai atunci
când ele oferă posibilitaţi reale de afirmare, când angajează originalitatea şi individualitatea acestuia.
Dimensiunea relaţiei grădiniţă - familie, se referă la alegerea unităţii de învăţământ, la contactele
directe ale părinţilor cu cadrele didactice. Aceste contacte pot fi întâlniri colective dintre cadrele didactice
şi asociaţiile părinţilor, reuniunile de informare a părinţilor cu privire la diferite conţinuturi şi metode
şcolare.
Relaţia grădiniţă - familie nu se poate constitui fără asigurarea unei condiţii de bază, fundamentală:
cunoaşterea familiei de către educatoare, a caracteristicilor şi potenţialului ei educativ. Educatoarea trebuie
să cunoască mai multe aspecte ale vieţii de familie, deoarece aceasta o ajută în cunoaşterea şi înţelegerea
copiilor cu care va lucra.
Căldura raporturilor dintre părinţi şi educatoare, încrederea şi respectul reciproc se stabilesc prin
schimbul de informaţii - pentru care trebuie să găsim întotdeauna timpul necesar. Astfel, educatoarea poate
ajuta familia în cel mai simplu şi natural mod să urmeze calea justă în raporturile cu copilul său, să prevină
îndepărtarea lui sufletească, să înlăture eventualele carenţe educative.
Dragostea, familia, şcoala sunt esenţe indispensabile în viaţa fiecărui om. Ca primă veriga a
sistemului educativ, familia are responsabilităţi clare şi diverse. Este foarte importantă în educaţia din
copilarie deoarece individul ia primele impresii din mediul înconjurător, din familie.
Tot din mediul familial copilul absoarbe ca un burete conduitele şi obiceiurile celor din jur. Individul
va repeta şi va imita persoanele semnificative din viaţa sa, va avea aceleaşi păreri, idei, concepţii. Calitatea
educaţiei primate în familie depinde îndeosebi de nivelul de educaţie al părinţilor şi al familiei ce vine în
contact cu copilul, în special sub aspect moral şi comportamental.
Funcţia principal a familiei - educarea copiilor este deformată cu largi şi dramatice consecinţe, astăzi,
motivele fiind dintre cele mai diferite: lipsa timpului, situaţia financiară grea, violenţa, lipsa de comunicare.
Colacul de salvare este dragostea, care aduce cu sine comportare adecvata şi respect. Familia este unicul
loc unde omul se simte dorit, asteptat, iubit, drag şi scump pentru fiecare membru al ei, unde persoana ar
putea să se pronunţe sincer asupra tuturor problemelor, ar putea fi înţeleasă, susţinută, încurajată, unde s-ar
putea relaxa nu numai fizic ci şi
De la venirea în grădiniţa educatoarea întreprinde activităti de cunoaştere a copiilor şi familiilor
acestora. Studiază dosarele personale, chestionarele aplicate la început de an, organizează colectivul de
părinţi alegând comitetul de părinţi şi repartizează fiecăruia atribuţiile. Stabileşte un program de activităţi
cu familia, proiecteză întâlniri individuale şi colective, consultaţii, activităţi extracurriculare.
Participarea părinţilor la activităţile demonstrative a permis părinţilor să fie proprii evaluator ai
copilului şi posibilitatea de a-l aprecia ţinând seama de cerinţele educatoarei cât şi a colectivului din care
face parte.

BIBLIOGRAFIE:
• Băran, Adina, Parteneriat în educaţie: familie - şcoală - comunitate, Editura Aramis Print, Bucureşti
(2004),
• Dumitrana, Magdalena, Copilul, familia şi grădiniţa, Editura Compania, Bucureşti (2000),
• Dumitrana, Magdalena, Cum creşte un pui de om, Editura Compania, Bucureşti, (2011),
• Ezechil, L. ; Păişi-Lăzărescu, M. ; - "Laborator preşcolar"-Bucureşti, V & I Integral 2004

439
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE – PREMIZĂ PENTRU VIITOR

PROF. PLETEA MARIA,

COLEGIUL DE INDUSTRIE ALIMENTARĂ ”ELENA DOAMNA”, GALAȚI
Există o serie de factori care ajută copilul în dezvoltarea propriei educații, principalii fiind școala și
familia. Familiei are rolul de a forma priceperi, deprinderi de viață, a sentimentelor.
Rolul familiei este fundamental în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral
si estetic.
Școala, alături de familie, influențează, prin condițiile concrete în care se desfășoară procesul de
învățământ, personalitatea copilului.
Familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele uzuale (despre plante, animale, ocupațiile
oamenilor, obiecte casnice).
Familia are un rol important în dezvoltarea spiritul de observație, memoria și gândirea copiilor.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament:
respectul,
politețea,
cinstea,
sinceritatea,
decența în vorbire și atitudine, adică ,,cei șapte ani de acasă’’.
Un rolul pozitiv asupra copilului/elevului o reprezintă o comunicare optimă învățător/ diriginte/
familie care are ca scop stopare comportamentelor negative.
De multe ori apar dificultăți de comunicare și de dezvoltare a relației școală- familie.
Lipsa de comunicare din partea uneia dintre parți afectează evoluția elevului, rezultatele lui școlare
și natura comportamentului.
Influențele pe care familia le exercită asupra copilului sunt directe sau indirecte, determinând în mare
măsură dezvoltarea personalității acestuia.
Modelul moral-civic propus de școală (comportament civilizat, demn, tolerant, bazat pe cinste,
corectitudine) găsește un răspuns pozitiv în familiile unde aceste valori sunt puse la loc de cinste.
Acțiunile care implică părinții produc o schimbare în ambientul familiei și cresc aspirațiile, atât ale
părinților pentru copiii lor, cât și ale copiilor însăși.

Bibliografie:
https: //eduform.snsh.ro
https: //englezacopii. ro
https: //www. academia. edu

440
 ROLUL FAMILIEI ȘI ȘCOLII ÎN EDUCAREA COPIILOR

PROF. ÎNV. PREȘC. PLOSCARIU NICOLETA ȘTEFANIA

GRĂDINIȚA CU P. N. CHEIA, COM. MIHAI VITEAZU, JUD. CLUJ

Educația este foarte importantă în cadrul societății. Este baza pentru susținerea culturii, instruirea
individuală și pentru evoluția umanității. Educația școlară, care cuprinde metodele tradiționale – de bază și
universitară, nu s-a schimbat prea mult de-a lungul timpului. Cu toate acestea, transformarea digitală a
modificat semnificativ felul în care este văzut acest proces. Educația înseamnă, însă, mult mai mult decât
instruire formală – aceasta poate începe încă de la naștere și se manifestă în toate mediile sociale în care
este prezent individul.
Rolul familiei este fundamentalt în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral
si estetic. Şcoala, alături de familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de
învățământ, personalitatea copilului.
Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identităţii sale cu
familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele
educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ.
Este esential in zilele noastre sa se dezvolte un nou concept care să întărească schimbarea în relaţiile
şcoală-familie. Acest concept este parteneriatul educaţional.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educaţional. Familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria
şi gândirea copiilor. Copilul va obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în
procesul de învăţare, asigurându-i copilului cele necesare studiului. Tot în familie se formează cele mai
importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi
atitudine, adică ,,cei şapte ani de acasă’’. Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu profesorii,
deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea
cunoştinţelor acestuia. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul
lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în acel moment. De aici apar
conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea părinţilor care sunt depăşiţi
de situaţie. Între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate realiza prin vizite
reciproce, şedinţe şi consultatii cu părinţii.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul şi şcolarul.
Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează şi-l
pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l
ajute.

441
 Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii, să ia parte activă la
viaţa, să fie pregătit pentru muncă.
Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Menirea şcolii
nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi familie
presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de
interesul copilului.
Implicarea părinţilor în problemele şcolii presupune construirea unor relaţii pozitive între familie şi
şcoală.
Ora de dirigenţie este cea în care ne putem apleca asupra acestei laturi. În acestă oră se urmăreşte
valorificarea abilităţilor de interaționaree, de asumare a responsabilităţii, de descoperire a propriilor
aspiraţii spre formarea şcolară si profesională. Se accentuează azi ideea de a sprijini părinţii şi nu de a-i
substitui. Se identifică tot mai clar ideea unor intervenţii asupra familiei şi deci, în primul rând, asupra
părinţilor pentru a-i ajuta, forma și susține în sarcinile lor educative.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Bunescu Ghe., Alecu G., Badea D. – Educaţia părinţilor. Strategii şi programe, E. D. P., Bucureşti,
1997;
2. Ecaterina Adina Vrasmas – Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, 2002;
3. Nica I., Ţopa L. – Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, E. D. P., Bucureşti, 1974;
4. Stoian M. – Abecedarul părinţilor, E. D. P., Bucureşti, 1972.

442
 FAMILIA ȘI ROLUL EI ÎN FORMAREA EDUCAȚIEI

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: PLUTĂ ELENA-MĂDĂLINA

GRĂDINIȚA CU PROGRM PRELUNGIT ,,LUMEA COPIILOR”,
TÂRGU-JIU
Menirea educaţiei este aceea “ de a înălţa pe culmi mai nobile de viaţă – omul”. (Gentil, G. The
Reform of Education).
În condiţiile unei atmosfere familiale echilibrate şi prielnice dezvoltării copilului de vârsta
preşcolară, familia este în primul rând cadrul existenţei biofizice, al acestei dezvoltări.
Un judicios echilibru al acestora în raport cu disponibilităţile copilului preşcolar trebuie să evite
suprasolicitarea fizică şi mai ales nervoasă a organismului foarte fragil. În răgazul de timp petrecut in
mijlocul familiei obiectivul principal trebuie să fie al păstrării sănătăţii fizice, al creşterii normale şi mai
ales al călirii organismului prin mijloace ce trebuie bine cunoscute celor ce asigura securitatea fizică a
copilului.
Un bun dobândit şi mult apreciat, câştigat de către copil în primul rând în familie este
comportamentul moral ca rezultat al unui sistem de cerinţe precise, categorice dublat de un permanent
respect pentru copilul care trebuie să se simtă iubit şi ocrotit. În accepţiunea cea mai largă a termenului,
“copil bun” reprezintă în fapt suma trăsăturilor pozitive structurate în dinamica comportamentului:
sârguinţă, cinste, iniţiativă creatoare, sociabilitate, politeţe, dispoziţie de colaborare etc., după cum părinte
bun înseamnă: răbdare, calm, înţelegere, un fond afectiv numit în termeni obişnuiţi, dragoste faţă de copil.
Cultivarea la preşcolar a dragostei de bine, de adevăr trebuie să se desfăşoare adaptat vârstei, ca un
sistem referenţial. De asemenea, trebuie avute în vedere şi unele circumstanţe particulare, printre care cele
mai de seamă sunt împrejurările concrete ale fiecărei măsuri sau acţiuni cu caracter educativ, considerarea
educaţiei ca un proces neîntrerupt, continuitatea fiindu-i asigurată prin influenţele pe care le exercită
coabitarea, deprinderile, obiceiurile şi întreaga comportare al tuturor membrilor grupului familial.
Cultivarea dragostei de bine, de adevăr are nevoie, mai ales, de acţiune şi nu de verbalism, de
activitate şi nu de dialog, de descoperirea virtuţilor de către copil şi nu de oferire a lor de către părinţi.
Binele ajunge la copilul mic, de cele mai multe ori, sub formula “e bine să faci aşa !” şi – mai ales – “nu e
bine ce faci !”. Dar, copilul se întreabă de fiecare dată “de ce nu este bine?” Curent, la această întrebare
părinţii răspund: “nu am timp să discut, aşa am zis, aşa faci, dacă nu faci aşa ai s-o păţeşti !”.
Apropierea copilului de bine (cu semnificaţia de normă de comportare şi nu de ordin ce trebuie
ascultat) constituie calea spre înţelegerea binelui cu participare şi cu satisfacţiile ce decurg. Interdicţia de a
nu se juca pe stradă sau pe trotuar cu mingea trebuie să fie înlocuită cu măsuri concrete evidente, creându-
se un alt loc, sau oferindu-i prilejul unor jocuri mai captivante cu participarea directă chiar a părinţilor.
Care este rolul familei în formarea educației?
Pentru a putea descoperi “binele” care mai târziu va deveni “principialitate, cinste, spirit de a-ţi ajuta
aproapele, criterii de evaluare a comportării” este necesar ca în grupul familial să existe un cod de conduită
bazat pe o egală respectare a normelor atât de către copii, cât şi de către părinţi. Respectiv, cerând copiilor
să acţioneze într-un anumit mod, părinţii să constituie modelul şi imboldul în acea direcţie şi nu factor
derutant.
Mobilizarea progresivă a efortului pentru a săvârşi fapte bune, de laudă, crearea sistematică a unor
condiţii favorabile dezvăluirii întregului potenţial spiritual reprezintă însăşi logica pedagogică în munca cu
preşcolarii. Participarea efectivă a părinţilor la necazurile copiilor, la evenimentele din viaţa acestora, le
dau liniştea şi siguranţa.
Nu frica, nu teama trebuie să-l determine pe copil la acţiune; e bine să li se explice natura greşelilor
săvârşite, gravitatea acestora şi nu să se apeleze la măsuri unilaterale de natură să producă blocaje psihice
şi dezadaptare socială. În directă legătură cu această ultimă precizare menţionăm că dragostea de adevăr nu
poate fi cultivată de către părinţii care instalează copiilor frica de pedeapsă.
De asemenea, să se ştie că drumul spre adevăr nu are trepte: este sau nu este adevăr, este ori nu este
minciună sfruntată. Nu există adevăruri mici şi adevăruri mari, după cum nu există minciună mică sau mare:

443
nu există domenii mărunte şi domenii mari în care se manifestă dragostea de adevăr ori înlocuirea acestuia
prin neadevăr.
Importantă pentru formarea copilului în sensul cultivării şi promovării adevărului este consecvenţa
între vorba şi fapta adultului, între cele teoretizate şi cele ce-i pot fi concret demonstrate. Aceluiaşi cadru
educaţional de familie îi sunt proprii şi cultivarea dragostei faţă de frumos, privită ca un aspect al pregătirii
bunului gust al copilului faţă de îmbrăcăminte, de ţinuta fizică, de cadru al locuinţei, precum şi ca frumuseţe
în comportare, în relaţiile cu cei din jur.
Dragostea de frumos a preşcolarului se va întâlni peste ani, cu ordinea, cu curăţenia, cu decenţa în
înfăţişarea fizică şi cu demnitatea în comportare, au floarea în ghiveciul căruia toarnă zilnic apa, cu grija
de a realiza numai lucruri de bună calitate, sub aspect fizic, dar şi spiritual. Familia şi căminul, convieţuirea
şi cadrul convieţuirii laolaltă a părinţilor cu copiii lor, reprezintă şcoala primilor ani ai copilului în care
trebuie să primească bazele temeinice ale viitoarei sale conştiinţe, ale tuturor trăsăturilor care-l vor defini
ca om integru în epoca maturităţii sale.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influenţează şi
modelează persoana umana. Unii merg chiar mai departe şi susţin că acţiunea ei asupra persoanei e atât de
mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale. Aceasta este cu deosebire cazul cercetărilor care
vin dinspre psihanaliza, psihologia socială şi sociologie susţinând că familia este: adevăratul laborator de
formare a persoanei.
Acest privilegiu este dublat de un al doilea: acţiunea familiei nu e numai cea mai timpurie dar multă
vreme e şi singura având pe deplin monopolul fiind singurul factor de socializare a copilului din perioada
preşcolară. Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui
influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ.
Legătura copilului cu familia este, din această cauză, extrem de puternică şi – din multe puncte de
vedere – de neînlocuit. Considerată în substanţialitatea efectelor pe care le produce, familia îndeplineşte
importante funcţiuni în procesul general al integrării copilului în mediul social, fapt ce se reflectă asupra
dezvoltării sale:
– creează o dependenţă absolută a copilului de membrii microgrupului familial: din punct de vedere
fizic, psihic, material;
– datorită profunzimii relaţiilor de tip afectiv, impactul emoţional pe care îl exercită este maxim;
– familia oferă primele modele comportamentale, creează primele obişnuinţe şi deprinderi (nu
întotdeauna bine conştientizate şi nici întotdeauna pozitive în conţinut);
– familia creează o anumită matrice existenţială, un stil comportamental care se imprimă asupra
întregii evoluţii a individului şi care va genera, de asemenea, rezistenţă la schimbările ulterioare care se
impun;
– influenţa educativă pe care o exercită familia este implicită, face parte integrantă din viaţă.
Educaţia copiilor se realizează atât prin intermediul procesului instructiv-educativ, cât şi în cadrul
activităţilor extraşcolare, un rol important fiind deţinut de familie.
Cum poate contribui familia la formarea educației?
Între factorii educaţiei, familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece, în
ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe în familie, unde se formează “ceea ce este mai valoros pe lume
– omul de caracter” –după cum spunea Loisel. Familia îşi aduce contribuţia în toate sectoarele educaţiei,
aici copilul făcându-şi “ucenicia” pentru viaţă, cea morală rămânând însă esenţială prin substanţa pe care i-
o imprimă familia.
Atmosfera afectivă din familie are o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării psihice în mica copilărie.
În primii ani de viaţă copilul răspunde la tot ce se întâmplă în jur prin reacţii emotive care vor determina
direcţionarea activităţii şi aptitudinilor de mai târziu. Năzuinţele copilului se formează în mica copilărie
prin exemplul celor din jur.
În familie copilul învaţă limbajul şi comportamentul social, îşi formează aspiraţii şi idealuri,
convingeri şi aptitudini, sentimente, trăsături de voinţă şi caracter. Întotdeauna ambianţa, climatul din
familie influenţează, în raport cu natura sa, personalitatea copilului.
Iubirea unui părinte, adesea în exces şi inexplicabilă nu poate justifica erorile de comportament şi de
atitudine în raport cu copilul, mai ales că ele decurg din impasul relaţiilor părinte-copil, părinte cu el însuşi,
părinte cu partenerul de viaţă. Dacă într-o familie se cultivă nesăbuit dorinţele, pretenţiile copilului, dar se

444
neglijează dezvoltarea iniţiativei, implicării personale în activitate, echilibrul, apar grave disfuncţionalităţi
în relaţiile copiilor cu cei din jurul său, instalându-se unele trăsături de caracter, precum: egoism, lipsa de
sensibilitate si atenţie faţă de alţii.
Rolul părintelui în existenţa copilului este fundamental, dar numai în măsura în care el găseşte forţa
şi secretul de a lansa pe traiectoria vieţii un individ rezistent, puternic, adaptabil, echilibrat, bun şi, prin
aceasta, predispus la o anume fericire. Părintele nu are dreptul şi nu poate să se substituie copilului sau, pe
care trebuie să-l perceapă de la bun început ca pe o fiinţă autonomă, rolul său fiind acela de a-i facilita,
stimula şi consolida manifestarea autonomiei şi eficienţei sale umane.
Se spune că “profesia” de părinte este una din cele mai vechi profesii care se practică de către toţi
membrii comunităţii, însă puţini sunt cei care se străduiesc s-o înveţe sistematic, să-şi pună probleme şi să
încerce să le rezolve la nivelul perioadei actuale. Pentru o bună educaţie a copilului este necesară
conlucrarea familiei cu grădiniţa, iar apoi cu şcoala. Buna cunoaştere a ceea ce copilul trebuie să primească
şi primeşte concret din partea familiei, conjugată cu o muncă metodică pe baze ştiinţifice, din grădiniţă, în
condiţiile unei bune colaborări permanente dintre familie şi grădiniţă, al unei îndrumări suficiente a familiei
reprezintă pârghii de bază în munca de formare a preşcolarului.
Premisa de la care trebuie să pornească această colaborare este unitatea, comunicarea, continuitatea
şi competenţa în munca educativă. O cunoaştere suficientă a ambelor părţi este dată de o apropiere cu dublu
sens familie-grădiniţă, grădiniţă-familie, apropiere care să corespundă interesului celor două instituţii:
educaţia timpurie pentru viaţă a copiilor. Stabilirea unui program comun de educaţie în grădiniţă şi în
familie, fixarea unor sarcini ale educaţiei în familie care să susţină, să întărească şi să întregească munca
educativă din grădiniţă sunt condiţii de asigurare a unei unităţi de vederi a grădiniţei şi familiei.
Funcţia de părinte este o “meserie” şi, ca oricare meserie, ea trebuie învăţată. Noţiunea de părinte nu
poate exista separat de cea de copil/urmaş, după cum noţiunea de educator nu poate exista separat de cea
de educat. Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor în
viaţa copilului, să fie convinşi că educaţia ce trebuie dată copilului, pentru societatea actuală este diferită
de cele precedente, că societatea viitoare va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit
corespunzător.
Metode educaționale:
În scopul formării personalităţii copilului şi găsirii celor mai bune metode de educaţie, s-au organizat
consfătuiri, întâlniri cu specialişti: medici, psihologi, pedagogi, asistenţi sociali, profesori, părinţi,
învăţători, educatori. Au fost prezentate şi s-au dezbătut preocupările psihologilor şi recomandările lor
expuse în diferite lucrări: J. Piaget, J. Bruner, U. Şchiopu, E. Verza ş. a. m. d. În urma dezbaterilor s-au
stabilit zece reguli pe care trebuie să le aibă în vedere, deopotrivă, părinţii şi educatorii în vederea educării
copiilor:
• Să-ţi iubeşti copilul. Să te bucuri de el, să-l accepţi aşa cum este, să nu-l jigneşti, să nu-l umileşti,
să nu-l descurajezi, să nu-l pedepseşti pe nedrept, să nu-l lipseşti de încrederea ta, să-i dai prilej să te
iubească.
• Să-ţi protejezi copilul. Să-l aperi de primejdii fizice şi sufleteşti, la nevoie chiar prin sacrificarea
propriilor interese şi cu riscul propriei tale vieţi.
• Să fii bun exemplu pentru copilul tău. Să-i transmiţi valorile şi normele etice ale societăţii. Să-i
dovedeşti că trebuie să trăiască în dragoste şi armonie cu ai săi şi cu toţi cunoscuţii familiei. Să trăiască în
cinste, în adevăr, cu respectul bunurilor, convingerilor şi al sentimentelor altora. Să crească şi să simtă tot
timpul comuniunea “mamă – copil – tată”. Să-l obişnuieşti să participe la activitatea obştească.
• Să te joci cu copilul tău. Să-ţi faci timp pentru copilul tău, să vorbeşti cu el, să te joci cu el cum îi
place (jocurile lui), să iei în serios jocurile lui, să te familiarizezi cu lumea imaginilor lui.
• Să lucrezi cu copilul tău. Să-ţi ajuţi copilul când încearcă să participe la munca în casă ori în grădină.
Când copilul este mai mare, să-l obişnuieşti să participe la treburile zilnice din gospodărie şi pentru
gospodărie.
• Să laşi copilul să dobândească singur experienţe de viaţă, chiar dacă suferă. Copilul acceptă numai
experienţele pe care le face singur. Propriile tale experienţe sunt lipsite de valoare pentru copilul tău.
Trebuie să ai curajul să-i dai prilejul de a-şi acumula experienţele proprii, chiar dacă sunt legate de anumite
riscuri.

445
 • Să-i arăţi copilului posibilităţile şi limitele libertăţii umane. Să înfăţişezi copilului posibilităţile
extraordinare de desfăşurare ale omului, în conformitate cu înzestrarea şi talentele fiecăruia. Dar, în acelaşi
timp, să-i arăţi că orice om trebuie să recunoască anumite limite în faptele sale, chiar şi în familie, faţă de
părinţi. Ajută-l pe copil să recunoască şi să respecte aceste limite.
• Să-i oferi copilului trăiri cu valoare de amintire (călătorii, excursii, vacanţe, spectacole, serbări de
familie, manifestări sportive). În vederea educării copilului, sunt necesare şi importante anumite cunoştinţe
şi calităţi pe care părinţii trebuie să le dovedească, ca de exemplu: pricepere, simţul răspunderii, sănătate
fizica şi psihică etc.

Bibliografie
1. Giovanni Gentile, The Reform of Education, Forgotten Books, London, July 21, 2012;
2. John Locke, Some Thoughts Concerning Education and of the Conduct of the Understanding,,
October 1, 1996;
3. Jean Piaget, Science of Education and the Psychology of the Child, Viking Press, June 1970;
4. Jean Jacques Rousseau, Emile: His Educational Theories Selected from Emile. Julie and Other
Writings, Barron’s Educational Series, December 1, 1964;
5. Jerome Bruner, The Process of Education, Harvard University Press, January 31, 1976.

446
 EDUCAȚIA COPIILOR IN FAMILIE ŞI LA ȘCOALĂ

EDUCATOARE POENAR LUCIA MONICA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ VIOREL NIMIGEANU NIMIGEA DE JOS

Şcoala şi familia sunt cei doi piloni sprijin ai educaţiei, iar între aceştia şi comunitate, mediul
extraşcolar şi extrafamilial, evoluează copilul, obiect şi subiect al educaţiei. Dacă aceste medii educaţionale
se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna integrare a copilului în activitatea şcolară
şi pe plan general în viaţa socială. Şcoala trebuie să aibă contacte cu toate instituţiile sociale interesate direct
sau tangenţial de domeniul educaţiei copilului de vârstă şcolară şi să stabilească relaţii de cooperare şi
colaborare. Ea contribuie la transmiterea moştenirii culturale şi facilitează învăţarea individuală şi colectivă.
Totodată şcoala face posibilă participarea grupurilor şi colectivităţilor la viaţa publică, elaborarea şi luarea
deciziilor. Schimbul de informaţii favorizează interacţiunea socială şi permite unui număr mare de oameni
să ia parte activă la soluţionarea problemelor care îi privesc.
Rolul de educator nu se limitează doar la catedră și în clasă. A educa înseamnă folosirea unor metode
care să formeze elevilor atenția pentru munca independentă, să le dezvolte virtuți sociale. Modul cum
profesorul gândește și își exteriorizează gândurile reprezintă pentru elev un model metodologic care îl
însoțește în propriul lui fel de a gândi și de a se exprima. Elevii trebuie învățați din prima zi de școală să
gândească singuri, să știe să se folosească independent de o serie de repere și instrumente pentru
investigarea independentă a lumii.
Familiile au o influență majoră asupra performanței individului în școală și în viață. Cu cât școlile,
familiile și grupurile comunității lucrează împreună pentru a sprijini învățarea, cu atât copiii tind să aibă
rezultate mai bune, le place mai mult școala și stau mai mult timp aici. Școlile muncesc cu familiile pentru
a ajuta copiii să depășească cu bine momentele de tranziție. Copiii de toate vârstele au rezultate mai bune
când se acomodează bine în școală. Prin acomodare înțelegem că elevii se simt confortabil și respectați,
gândesc că locul lor e la școală și realizează că sunt sprijiniți de profesori.
Părinții joacă un rol esențial în susținerea procesului de învățare a elevului. Acest proces se intesifică
atunci când părinții sunt motivați și instruiți să ofere ajutor elevilor acasă. Cu cât se implică mai mult părinții
în acest proces, cu atât ei asigură cadrelor didactice un sistem valoros de sprijin și ajutor, creându-se astfel
o echipă care lucrează pentru succesul fiecărui copil.
Dacă părinții s-ar implica în procesul de învățare al copilului lor, atunci ei și-ar manifesta deschis
prețuirea pentru realizările lui. Fie că lucrează împreună pe computer sau participă la prezentarea
proiectelor la clasă, prin acțiunile lor, părinții comunică elevilor faptul că educația este importantă.
Scopul educației este susținerea realizării parteneriatului dintre școală și familie în vederea
îmbunătățirii performanțelor școlare ale elevului, de a-i motiva pe elevi să ajungă la liceu și Universitate,
să participe la activități extrașcolare, să aibă rezultate bune. Pentru a atinge acest scop trebuie satisfăcute
mai multe obiective: sprijinirea vizitelor în școală a familiilor și oportunitatea de a observa ce se întâmplă
în sălile de clasă, organizarea unor lectorate cu părinții, organizarea acțiunilor în colaborare cu alte instituții,
invitarea părinților la discuții susținute de specialiști.
Obiectivul principal al acţiunii educative este formarea personalităţii copilului, care este urmărit atât
în familie, cât şi în şcoală, astfel încât sarcinile şcolii şi ale familiei în materie de educaţie şi instrucţie se
împletesc şi se sprijină reciproc.
Relaţia şcoală-familie-comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine
de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a
conduitei favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio-moral, se urmărește
implicarea familiei şi a comunităţii prin parteneriate. Familia reprezintă elementul cheie în socializarea
copilului cu ceilalţi copii din clasă, fiind consultată cu privire la activităţile educative( extracurriculare) şi
cu privire la activităţile opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii.
Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se consideră parteneri în educaţie, în jurul elevilor
se formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele

447
reprezintă o componentă esenţială în organizarea și desfăşurarea activităţii în şcoală şi în clasele de elevi.
Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Un real PARTENERIAT între ȘCOALĂ şi FAMILIE nu este cel înscris pe o coală de hârtie semnat
de părinte şi profesor, este relaţia activă, de implicare şi de o parte şi de cealaltă, este bucuria şi tristeţea,
este succesul şi eşecul, este zbaterea şi rezultatul din care beneficiarul este COPILUL.

Bibliografie:
1. Bistriceanu, Corina, Bucureşti -2004, Sociologia familiei, Editura Fundaţiei România de Mâine
2. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
3. Robu, Maria, Bucureşti -2008, Empatia în educaţie, Didactica Publishing House

448
 ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAȚIA COPILULUI

PROF. INV. PRIMAR, CRISTINA POENARU

LICEUL TEHMOLOGIC IORGU VÂRNAV LITEANU LITENI,
JUD. SUCEAVA
Relația părinte-copil este fundamnetul educației primare. Prin ochii copilului, părinții sunt mostre
ale realității, uși prin care acesta descoperă regulile jocului hazardului, numit viață.
Părinții satisfac, nu doar nevoie fiziologice ale copiilor lor (cămin, mâncare, căldură), ci și pe cele
aflate pe treptele superioare 1, vorbind aici de: nevoia de siguranță (protecție), nevoia de stimă (premii și
distincții, alegerea traseului profesional, realizările școlare și extra-curriculare) și de nevoia de
autoîmplinire/autorealizare (aspirații aflate într-un viitor a cărui reper temporal este incert, dar la care se
tinde, de pildă, dorința de a cunoasște practici specifice unei culturi asiatice, doleanța de a învăța o nouă
limbă, iar exemplele pot continua). Așadar, încă din primele etape din ciclul de viață a pruncului și până la
vârsta adultă inclusiv, acesta este dependent de părinte; lipsa susțienerii morale, a afectivității, a unei
socializări proprice degradează relația, putând chiar să o anuleze definitiv, ceea ce va conduce, ulterior,
pentru copil, la goluri psihologice care pot rămâne in ipostaze irecuperabile.
Căminul, mediul din care provine un copil are, de asemenea, un impact puternic asupra
comportamentului verbal și non-verbal, dar și asupra mentalității. De aici provine și lozinca Cei 7 ani de
acasă. Valorile și normle insuflate de către părinți devin repere esențiale pentru copii. Un copil este asemeea
unui burete și absoarbe tot ceea ce vede și aude. Prin urmare, dacă se manifestă respect pentru o anumită
secțiune a societății (a da binețe bătrânilor, aruncă deșeurile la gunoi) sau se acordă un comportament
preferințial anumitor persoane (rude, prieteni), copilul își va creiona opiniile în mod similar. Cel mai bun
mod de a învăța un copil este de a conduce prin exemplu, teoria fără practică este absurdă și o caracteristică
a tipologiei lupului moralist.
În concluzie, educația ar trebui să fie premisa oricărei familii, întrucât dacă educație nu e, nimic nu
e. Contribuția sa în ceea ce privește creșterea și educarea generală a copilului, care este esențială pentru
formarea adecvată a personalității copiilor ca indivizi în societate, pregătesc indivizii în a duce o viață
independentă.

Fotografia generică a fost preluată de pe site-ul https: //wallpaperscraft.com/

1
Referință la piramida nevoilor lui Abraham Maslow.

449
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

POHOAȚĂ CLAUDIA
COLEGIUL TEHNIC DE INDUSTRIE ALIMENTARĂ SUCEAVA
“ Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele... „spunea marele povestitor
Ion Creangă. Pe mine mă încearcă un sentiment de nostalgie, de tristețe profundă pentru scurgerea
ireversibilă a timpului, un dor nemărginit pentru copilăria trăită pe acest ,,tărâm de basm” alături de familia
mea, unde am plâns și am râs, m-am bucurat și m-am întristat!
„Cei șapte ani de acasă”! Ce pot spune despre această perioadă a vieții în care am primit cea mai
bună educație, am învățat ce e bine și ce e rău, am fost încurajată și îndrumată pentru a mă descurca în
relațiile cu cei din jur! Îngerul care mi-a vegheat existența a fost mama. Cea care m-a ajutat să mă ridic
atunci când mă învățam să merg a fost mama. Tot ea a fost lângă mine atunci când învățam să scriu prima
literă. Aș putea spune că primul și principalul educator pentru un copil este mama. O mamă adevărată este
mai tare ca o piatră. Obosită, dar întotdeauna mergând înainte. Îngrijorată, dar mereu plină de speranță. Fără
răbdare, dar în același timp răbdătoare. Depășită de situație dar niciodată cedând. Extraordinară, deși mereu
în dubiu. Minunată, chiar dacă e mereu un haos. Cea care făurește vieți în fiecare zi.
Când vorbim despre ,,cei șapte ani de acasă” ne gândim la educația pe care o primește copilul de la
părinți, la formarea personalității și comportamentului acestuia până merge la școală. Copilul care are ,,cei
șapte ani de acasă” este un copil bine crescut, care știe să salute, să spună ,,mulțumesc”, ,,te rog”, care se
comportă cuviincios. Educația este cheia către adaptarea copilului în societate. Începând din primii ani de
viață, copilul preia de la cei din jur gesturi, atitudini, limbajul. Comportamentul copilului este oglinda
comportamentului părinților.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieții pentru educație, pentru formarea și instruirea
caracterului psiho-social.
Familia este cea care oferă copilului primele informații despre lume, primele norme și reguli de
conduită dar și climatul socio-afectiv necesar trebuințelor și dorințelor sale. Datoria părinţilor este de a-i
ajuta pe copii să înveţe cum trebuie să-şi pregătească lecţiile, cum să-şi organizeze munca, timpul, viaţa,
cum să-și dozeze energia, să-și descopere pasiunile, talentul și să le valorifice. Unii părinți sunt prea grijulii,
căutând să-i protejeze și să-i răsfețe mereu, riscând astfel să formeze copii lipsiți de inițiativă, fricoși, care
se vor adapta mai greu la regulile sociale, în afara casei, între colegi. Dacă, dimpotrivă, părinţii sunt foarte
severi, au o atitudine permanentă de duritate, copiii suferă. Ei sunt continuu lipsiţi de duioşie, de afecţiune,
trăiesc permanent cu teamă însuflet, stare care duce la apariţia unor tulburări ale dezvoltării psihice. Aceşti
copii vor deveni la rândul lor plini de asprime faţă de cei din jur, iar relaţiile lor sociale vor avea desuferit,
fiind întotdeauna lipsite de afecţiune.
Unii părinţi greşesc în educarea copiilor prin schimbarea frecventă a atitudinii: când sunt prea
îngăduitori, când sunt prea severi. Sunt puține familiile în care ambii părinţi sunt în acelaşi timp fie prea
aspri, fie prea blânzi. Adesea, tatăl şi mama pot avea atitudini diferite faţă de copil: unul prea sever, altul
protector, gata de a-l răsfăţa şi apăra faţă de excesele impuse de celălalt părinte. Frecvent, o astfel de situaţie
este creată prin diferenţa de atitudine între părinţi şi bunici, aceştia din urmă protejând copilul faţă de
cerinţele disciplinare ale părinţilor. În aceste cazuri copiii sunt nelămuriţi, nehotărâţi cu privire la ce este
bine şi ce este rău, având o comportare neechilibrată şi oscilantă, neputând înţelege ce atitudine să ia în
diferite ocazii, în familie sau în relaţiile cu străinii.
Modelele de conduită oferite de părinți, pe care copiii le preiau prin imitație și învățare și climatul
socio-afectiv, în care se exercită influențele educaționale, reprezintă primul model social cu o influență
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare și
relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă și afecțiune în concordanță cu etapa de
dezvoltare în care se află, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forțelor sale,
oferindu-i și cerându-i numai ce nu-i depășește capacitatea de înțelegere.

450
 În situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane, ne gândim că nu este
educat – nu are ,,cei șapte ani de acasă”. Această expresie definește bagajul de cunoștințe, deprinderi,
comportamente și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Se numesc ,,cei șapte ani de acasă”
deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia.
Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibilӑ, dar ea se face mai anevoios la vârsta
şcolarӑ, ȋntr-un moment ȋn care copilul trebuie sӑ facӑ oricum faţӑ unor cerinţe cu totul noi pentru el, cum
sunt ȋnvӑţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar. Atitudinea educatorilor presupune mult tact, rӑbdare şi o bunӑ
cunoaştere a posibilitӑţilor de manifestare ale copilului. La toate acestea trebuie adӑugatӑ multӑ dragoste
necondiţionatӑ atât din partea pӑrinţilor cât şi din partea educatorilor ȋn clӑdirea temeliei educaţiei copiilor.
Este cunoscut faptul că fiecare copil trece, în general, prin aceleaşi stadii de dezvoltare. Totuşi, fiecare
le depăşeşte în felul său şi în propriul său ritm, pe care este necesar să-l respectăm: nici să-l încetinim, nici
să-l accelerăm. Acest lucru nu înseamnă că trebuie să devenim spectatori la dezvoltarea copiilor noştri, ci
doar că intervenţia noastră trebuie să ţină seama de stadiul de dezvoltare al copilului, precum şi de
particularităţile sale individuale. Între stadiile de dezvoltare ale copilului nu există graniţe rigide.
În sânul unei familii trebuie cultivate respectul și politețea. Rădăcina bunelor maniere o reprezintă
respectul, iar rădăcina respectului este sensibilitatea. Copilul căruia îi pasă de ceilalți, de sentimentele
celorlalți, va deveni automat o persoană manierată. În acest fel politețea va fi mai creativă și practicată cu
entuziasm. Combinația informației cu practica zilnică va face posibilă formarea unei personalități
respectabile.
Cei șapte ani de acasă sunt esențiali în formarea caracterului unui copil, aceasta fiind perioada în care
deprinde obiceiuri sănătoase și maniere elegante.

451
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

PROF. POIANĂ ROXANA-SILVIA

Cei șapte ani de acasă” este o expresie care se referă la educația unei persoane. Spunem despre cineva
că are „cei șapte ani de acasă” atunci când îi apreciem manierele și modalitatea respectuoasă de a-i trata pe
cei din jurul său. Cei șapte ani de acasă au ajuns să reprezinte un cod moral pe care ar trebui să îl respecte
toți cei care trăiesc în societate. „Cei șapte ani de acasă” reprezintă educația pe care o acordă părinții
copilului lor. Acasă este locul unde copilul trebuie să învețe cum să se poarte în societate, să își respecte
semenii, care sunt actele acceptate și care sunt cele cărora nu trebuie să le dea curs. Peste învățăturile primite
de la părinți vor veni apoi cele de la educatori, învățători, profesori. Baza însă este făcută în sânul familiei.
La fel cum copilul învață de la părinți cum să mănânce sau să-și întrețină organismul, la fel învață și normele
sociale acceptate.
Această expresie se referă la anii care se vor oglindi în purtarea copilului în societate. Dacă acesta
vorbește urât cu semenii săi, îi jignește, sau, mai rău, îi agresează, interlocutorul sau, după caz, victima, va
spune despre un respectiv individ că îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Respectiva persoană va fi apoi evitată
sau, în cazuri extreme, expulzată din cercul social în care activa. Acești ani sunt esențiali în dezvoltarea
normală a unui individ în societate. Asta deoarece educația primită acasă reprezintă fundamentul
caracterului său. Dacă baza lipsește, următoarele noțiuni pe care le vor introduce profesorii, educatorii sau
învățătorii nu vor avea pe ce să se sprijine, iar persoana în cauză va întâmpina o serie de dificultăți în
societate.
Educația în familie este deosebit de importantă deoarece familia este locul în care copiii primesc
rădăcini pentru a crește și aripi pentru a zbura mai departe. În familie învățăm pentru prima dată ce este
lumea, ce este bine și ce este rău, iar familia rămâne mereu prezentă în formarea noastră din tot restul vieții.
Educația din familie este extrem de importantă deoarece fundația pentru educația pe care o vom primi
pe tot parcursul vieții noastre e pusă în primii ani din viață. Acești ani sunt esențiali în formarea caracterului
nostru, în insuflarea unui spirit just, generos, empatic, curios, deschis spre nou și rezistent la nereușite.
Toate aceste lucruri învățate din familie vor influența întreaga noastră viață, cea personală, cât și cea
profesională, cea spirituală, cât și cea socială.
Există anumite elemente de educație ce țin mai degrabă de formarea caracterului nostru, pe care nu
le întâlnim în vreun alt mediu decât cel al familiei. Școala este preocupată cu transmiterea de cunoștințe și
abilități, iar ulterior în viață majoritatea oportunităților de educare sunt destinate pregătirii noastre
profesionale. Familia este principalul loc în care primim educație emoțională, informații despre cum să
relaționăm cu ceilalți, dar și cu noi înșine.
Educația primită în familie este mai importantă decât putem spune în cuvinte. Deși trecem prin multe
medii și contexte de-a lungul vieții noastre, familia este cea în care ne începem și ne încheiem viața, iar
educația pe care ne-o oferă părinții, bunicii, frații și surorile mai mari are cel mai mare impact asupra noastră
ca oameni.
Societatea nu poate exista dacă la baza ei nu ar sta familia, această unitate sine-qua-non care constituie
nucleul unei comunități. Cu cât o familie este structurată mai bine, cu atât trăiește mai bine într-o societate
care, la rândul său, încearcă să îi satisfacă prioritățile și drepturile.
Noțiunea de familie a evoluat mult în timp și a îmbrăcat suficiente forme care să demonstreze că,
asemenea oricărei noțiuni, nici definiția acestui termen nu este bătută în cuie. Sensul primar al cuvântului
familie, provine din latinescul famulus, însemnând „sclav de casă” și în care familia, adică soția, copiii,
sclavii, sclavii eliberați și tot avutul erau proprietatea bărbatului (pater familias), între ei neexistând relații
emoționale. De-a lungul timpului au existat familia matriarhală, apoi cea patriarhală, familia tradițională,
familia contractualistă, familia comunitară, familia bazată pe drepturi sau familia bazată pe drepturi și
responsabilități relaționale, familia simplă, familia extinsă și familia monoparentală. Iată așadar o
multitudine de forme pe care noțiunea de familie le-a îmbrăcat de-a lungul timpului, făcând dificilă
încadrarea acestei noțiuni într-o formă fixă.
Dincolo însă de încercarea de a o defini în termeni greoi și formali, familia înseamnă însă simplu,
„acasă”. Locul cald și iubitor în care te simți cel mai bine, în care te așteaptă întotdeauna ființe dragi,
iubitoare și mereu înțelegătoare. Percepem noțiunea de familie nu prin ceea ce are rigid și protocolar în ea,

452
ca nucleu al societății, ci prin ceea ce înseamnă pentru fiecare dintre noi, în mod cu totul particular și
subiectiv. Familia este locul în care ne naștem și creștem, de care ne desprindem cu greu atunci când viața
ne cere să facem acest lucru și la care ne întoarcem mereu cu nerăbdare și cu drag. Este locul în care primim
primele lecții educative, în care deprindem legile esențiale ale comportamentului uman, după care ne vom
călăuzi întreaga viață, este locul în care învățăm cele mai importante valori ale caracterului uman, precum
bunătatea, iubirea, altruismul, dăruirea, toleranța și înțelegerea. Ajungem astfel la cuvintele înțelepte ale lui
Charles Colson, care concluziona: „Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima
comunitate de care se atașează un individ, cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia
este cea care stabilește valorile cele mai fundamentale ale unei societăți. ”.
„În familie trebuie să stăpânească: iubirea, voința zămislirii, ordinea, conștiința datoriei. Nu
plăcerea, ci bucuria pură, produsă de frumusețea idealului. ”, spunea Petre Țuțea. Dar poate că nu există
o familie ideală, așa cum nu există nici oameni ideali. Există doar familia pe care și-o creează fiecare, după
convingerile și credințele proprii, aplicând propriile legi despre care cred că funcționează cel mai bine. Nu
perfecțiunea contează, căci nimic nu este perfect, ci mulțumirea și fericirea de a trăi într-o familie caldă și
iubitoare. Puterea unei familii vine exact din relațiile de suflet care se stabilesc între membrii ei, în legăturile
profunde care se creează între aceștia, legături care rămân indestructibile atâta timp cât la baza bunei
funcționări a familiei sunt așezate iubirea, respectul, comunicarea și înțelegerea. Familiile sunt frumoase
atunci când cei care o formează sunt fericiți și liniștiți, împăcați cu ei înșiși, știind că au familia aproape,
gata oricând să își ofere sprijinul și să-și arate dragostea.
Familia suntem noi. Dacă este adevărat că familia ne formează, ne crește și ne educă, tot la fel de
adevărat este și faptul că avem puterea să o formăm la rândul nostru, aducând partea noastră de contribuție
la bunul mers al vieții de familie. Primim susținere și dragoste, oferind la rândul nostru susținere și dragoste.
Suntem rodul familiei din care provenim, dar, la rândul nostru, turnăm la rădăcina ei ceva din ființa noastră,
poate chiar tărie și forța de a merge mai departe.
De multe ori, viața ne poartă departe de familia iubită. Străbatem cu sufletul pârjolit de dor distanțe
lungi, în căutarea propriei noastre ființe, încercăm să ne descoperim în orice situație, ne reinventăm cu
fiecare ocazie, dar, oricâtă zare am străbate, inevitabil vine momentul mult așteptat când trebuie să ne
reîntoarcem la familia lăsată în urmă. Nu ne e greu și facem acest lucru cu inima ușoară. Plecăm în lume,
dar, dacă familia rămâne aproape, în suflet, chiar dacă se află la mii de kilometri distanță, nu ai cum să te
simți dezrădăcinat. Umbli prin viață mai ușor, căci viața nu este nimic altceva decât o lungă călătorie a cărei
destinație este acasă.

453
 COLABORAREA DINTRE FAMILIE ȘI SCOALĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR POJOGA CAMELIA

LICEUL TEHNOLOGIC DUILIU ZAMFIRESCU
DRAGALINA, CĂLĂRAȘI
Într-o lume aflată în schimbare permanentă, așa cum este lumea în care trăim, cadrele didactice
împreună cu părinții si comunitățile locale sprijină sistemul de educație pentru a-i ajuta pe copii să se
dezvolte. În realizarea acestui scop implicarea familiei este deosebit de importantă, deoarece familia este
prima ,,școală ˮ în care copilul, viitor elev apoi adult, se formează. Între factorul educativ ,,familieˮ și
factorul educativ ,,școalăˮ trebuie să existe o legătură permanentă, legătură ce se poate concretiza prin
diferite forme de colaborare. O relație majoră școală-familie are în vedere cunoașterea stării de sănătate a
copilului, echilibrul dintre efort și repaus, cauzele medicale care duc la dificultăți în învățare, cauzele
rămânerii în urmă și influența lor asupra încrederii copilului în forțele proprii.
Învățarea se poate realiza și pe baza unor parteneriate constructive între școală și familie în vederea
pregătirii copilului pentru viața de elev și pentru cea socială. Termenul ,,parteneriatˮ se referă la faptul că
cei implicați în educarea copiilor au obiective comune, acționează în același sens în interesul copiilor, au
abilități de ascultare și comunicare eficientă, au spirit de inițiativă, dețin valori și competențe care să permită
desfășurarea unor activități care să încurajeze reușita școlară.
Un parteneriat între școală și familie presupune în primul rând o relație deschisă între cadrul didactic
care predă la clasă și părinți. Ședințele cu părinții elevilor, lectoratele, orele de consiliere, comunicarea în
grup sau individuală trebuie să ofere posibilitatea ca părintele să adreseze întrebări pentru a clarifica
anumite situații, să își expună punctul de vedere, să își exprime dorințele sau îngrijorările și să participe la
luarea deciziilor. Astfel, părintii se vor simti implicați și responsabili în viața școlară și în educația copilului.
O implicare activă a părinților în procesul educativ are o legătură strânsă cu succesul școlar. Elevii
nu trebuie însă supraaglomerați deoarece acest lucru poate duce la nervozitate, irascibilitate și chiar la un
randament mai scăzut în ceea ce privește învățarea. Stabilirea unui acord între cerintele școlii și cele ale
familiei reprezintă o condiție fundamentală pentru obținererea unor bune rezultate școlare.
Mediul şcolar îi oferă copilului un prim mediu socializator de tip organizaţional:
-introduce în relaţiile copilului cu adultul o anumită distanţă socială;
-oferă copilului un cadru social, bazat pe anumite reguli de convieţuire cu ceilalţi;
-creează copilului posibilitatea de a se compara cu cei de vârsta lui;
-îl familiarizează pe copil cu microgrupul social în cadrul căruia învaţă să devină partener, să joace
unele roluri sociale;
-îl obişnuieşte pe copil cu programul orar, cu programul de viaţă, cu schimbarea mediului de existenţă;
-stimulează dezvoltarea autonomiei personale şi a independenţei.
Se constată că unele familii manifestă totală încredere în rolul pe care şcoala îl are asupra dezvoltării
copilului, pe când altele sunt dezinteresate.
Parteneriatele dintre şcoală şi familii pot ajuta profesorii în munca lor, pot perfecţiona abilităţile
şcolare ale elevilor, pot îmbunătăţi programele de studiu şi climatul şcolar, îmbunătăţesc abilităţile
educaţionale ale părinţilor și conectează familia cu viața școlii.
Un studiu realizat în ceea ce priveşte necesitatea colaborării şcoală–familie enumeră patru motive
pentru care şcoala şi familia se străduiesc să stabilească legături între ele:
1. părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor;
2. învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului; o bună parte a educaţiei se petrece în
afara şcolii;
3. cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, în
special asupra motivaţiilor învăţării, precum şi faptul că unele comportamente ale părinţilor pot fi favorizate
datorită dialogului cu şcoala;
4. grupurile sociale implicate în instituţia şcolară (în special părinţii şi profesorii) au dreptul să
influenţeze viața şcolară.

454
 Recunoaşterea a importanţei părinţilor în favorizarea succesului şcolar al tinerilor a determinat
autorităţile educative să susţină necesitatea întăririi legăturilor dintre părinţi şi şcoală. Dealtfel, în contextul
actual, aceste legături par a fi mai necesare ca niciodată. Într-adevăr, misiunea socială a şcolii depăşeşte tot
mai mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculum-ului şcolar având în vedere şi faptul că
mulţi părinţi sunt prea preocupaţi de problemele familiale, profesionale sau sociale pentru a putea urmări
evoluţia copiilor lor sau coerenţa dintre educaţia pe care copilul o primeşte în familie şi cea şcolară.
Atât părinţii cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Binefacerile
sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor, şi continuând cu
identificarea unor interese comune în beneficiul copiilor. În sfârşit, colaborarea este benefică şi pentru
şcoală, părinţii aducând deseori resurse suplimentare ce pot susţine rolul educativ al şcolii dar oferă şi un
cadru pentru o continuă reevaluare.
Educaţia, sub toate formele ei, e chemată să găsească soluţii prin care copilul să se adapteze rapid şi
eficient la societatea în care trăieşte. Oricât s-ar strădui, şcoala nu poate înlocui restul instituţiilor care au
misiunea de formare a cetăţenilor conştienţi, cu o conduită civilizată. Educaţia şcolarilor în şcoală nu are
sorţi de izbândă fără o colaborare strânsă cu alţi factori activi implicaţi în procesul instructiv-educativ. Între
aceştia, familia, considerată dintotdeauna celula de bază a societăţii şi "un soi de personalitate colectivă"
de a cărei armonie generală depinde dezvoltarea personalităţii copilului, are un rol foarte important în
ajutorul pe care trebuie să îl dea şcolii. Oricine lucrează în învăţământ observă cum familia nu mai poate
realiza astfel de temelie şubredă, şcoala nu poate construi certitudini. Formarea ca cetăţean se află sub
influenţa societăţii şi în special a familiei.
Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activităţi ale şcolii cu
aceasta (lectorate cu părinţii, şedinţe, consultaţii, vizite la domiciliul elevului, serbări şcolare). Părinţii
trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin atitudinea
nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm. Aşadar e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile problemă din
familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să conştientizeze
că relaţia de colaborare şcoala-familie este determinantă în educarea copiilor. Educaţia în familie devine
astfel un proces de pregătire pentru viaţă, prin întâmpinarea şi rezolvarea problemelor de viaţă.
În concluzie, trebuie spus că cei doi factori educativi, familia şi şcoala, trebuie să aibă acelaşi scop și
anume formarea personalităţii umane integrale şi armonioase.

BIBLIOGRAFIE:
Cerghit, I. ; Radu, I. T. ; Popescu, E. ; Vlăsceanu, L., „Didactica”, manual pentru clasa a X-a, şcoli
normale, E. D. P., R. A., 1997;
Kant, Im., Tratat de pedagogie. Iaşi, Editura Agora, 1992.
*** - „Tribuna învăţământului”, 2000.
Revista Învăţământului preşcolar, 3-4/ 2005.

455
 EDUCATIA SI FAMILIA
(STUDIU)

PROFESOR: MIRELA POLIZACHE

SCOALA GIMNAZIALA POTLOGI/
SCOALA GIMNAZIALA ,,SPIRU HARET,, BRANISTEA
Ca orice instituţie, şi sistemul familial îndeplineşte o serie de funcţii. De-a lungul timpului acestea s-
au manifestat în mod diferit, având nuanţe proprii şi intensităţi distincte. Din această perspectivă, există
două categorii de factori care au puterea de a modifica sau de a favoriza modificarea funcţionalităţii unei
familii:
• factori externi (exteriori familiei, dar care acţionează foarte puternic asupra ei);
• factori interni (interiori familiei şi care pot fi „incriminaţi” mai uşor atunci cand se pune problema
disfuncţiilor sistemului familial).
Mihăilescu (apud. Zamfir şi Vlăsceanu, 1993) susține punctul de vedere exprimat de antropologi,
potrivit căruia familia nucleară este universală şi are patru funcţii fundamentale pentru echilibrul vieţii
sociale umane: sexuală, economică, reproductivă şi educaţională. Fără realizarea primei şi celei de-a treia
funcţii, societatea umană ar intra în colaps, fără realizarea celei de-a doua funcţii viaţa speciei umane ar
înceta, iar fără a patra cultura s-ar sfarşi. Utilitatea socială a familiei nucleare îi conferă caracterul de
universalitate.
Indiferent de perspectiva din care este abordată, familia îndeplineşte un set complex de roluri.
După Turliuc (2004), cele mai importante funcţii ale familiei nucleare sunt:
• funcţia psihologică (de asigurare a suportului emoţional, a nevoilor de securitate, de protecţie,
incluzând şi ajutorul mutual bazat pe sentimentele de egalitate, de respect şi de dragoste între parteneri,
între părinţi şi copii, între fraţi şi surori);
• funcţia identitară (implicand asigurarea sentimentului apartenenţei şi al coeziunii, construcţia
identităţilor personale, statutare şi intime ale soţilor şi ale copiilor);
• funcţia economică (de asigurare a veniturilor necesare pentru satisfacerea nevoilor de bază ale
membrilor familiei – părinţi şi copii);
• funcţia sexuală (de satisfacere a cerinţelor şi nevoilor afectiv-sexuale ale partenerilor cuplului
conjugal);
• funcţia de reproducere (de asigurare a descendenţei şi a condiţiilor igienico-sanitare necesare
dezvoltării biologice normale a tuturor membrilor familiei);
• funcţia de socializare a copiilor (menită să asigure îngrijirea şi creşterea lor, procesul instructiv-
educativ familial şi condiţiile adecvate educaţiei şi pregătirii şcolare şi profesionale a copiilor).
• După Osterrieth (1973) familia joacă un rol foarte important în structurarea şi formarea
personalităţii copilului. Părinţii influenţează copiii prin concepţia lor despre lume şi viaţă, dar şi prin
comportamentele, temperamentele, atitudinile, dorinţele lor, gradul lor de toleranţă.
• Familia constituie factorul primordial al formării şi socializării copilului, este primul său
intermediar în relaţiile cu societatea şi tot ea constituie matricea care imprimă primele şi cele mai importante
trăsături caracteriale şi morale, atitudinile pe care copilul le adoptă în familie punând bazele conduitelor
viitoare.
• Ea reprezintă locul în care copilul învaţă regulile de comportartament, strategii de rezolvare a
problemelor practice, dobândeşte competenţe sociale de bază (negocierea, comunicarea, exprimarea
emoţională, controlul mâniei şi a agresivităţii, conduita asertivă, etc.), care îl vor ajuta pe tanărul şi adultul
de mai tarziu să se adapteze la rolurile familiale, profesionale şi sociale pe care comunitatea şi societatea
din care face parte le aşteaptă de la el.
Rolul familiei ca principal mediu de dezvoltare a personalităţii copilului este foarte important încă
din etapele timpurii ale evoluţiei sale şi continuă pană la sfărşitul adolescenţei, când această dezvoltare
ajunge la maturitate, căpătand un un caracter stabil. Diversitatea mediului familial ajută atât la socializarea
lui, prin descoperirea comportamentelor sociale fundamentale, de bază, dar şi la individualizarea acestuia,
oferindu-i posibilitatea de a se defini pe sine.

456
 Influenţa familiei asupra personalităţii copilului se exercită pe trei căi principale:
a. prin educaţie explicită, intenţională;
b. prin transmiterea unor modele de valori, de atitudini şi comportamente;
c. prin climatul familial.

Educaţia copilului în familie poate fi influențată de nivelul de instrucţie al părinţilor, de structura

familiei sau de unele caracteristici psihopatologice ale părinţilor etc. De asemenea, transmiterea familială
a valorilor poate fi diferită de la o familie la alta, în funcţie de statusul, credinţele, nivelul socio-economic
şi cultural al acesteia.
Astfel, educația reprezintă ,,un proces de sprijinire, dirijare și corectare a cursului dezvoltării
prielnice, factorul determinant, responsabil de calitatea, sensul și nivelul diferiților indicatori ai capacitații
copilului de a asimila și transfera ceea ce învață, ai dispoziției sale de a continua anumite comportamente
sau de a le abandona. ,,(Golu, 1983; apud. Stănciulescu, 1997).
În opinia lui Malinowski (1994), educația rămâne ,,una din nevoile fundamentale – alaturi de nevoia
de subzistență, de îNR.udire, de adăpost, de protecție, de activitate și de igienă – ale ființei umane de
pretutindeni și din totdeauna; familia reprezentând răspunsul cultural imediat al acestor nevoi.
,,(Malinowski, 1994; apud. Stănciulescu, 1997).

Bibliografie:
1. Mihăilescu, I. (1999) - Famila în societăţile europene, Editura Universităţii, Bucureşti.
2. Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1998) - Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Editura
Mihaela Press, Bucureşti.
3. Osterrieth, P. (1973) - Copilul şi familia (trad.), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
4. Stănciulescu, E. (1997) - Sociologia educaţiei familiale, Vol. I., Editura Polirom, Iaşi.

457
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

PROFESOR: DACIANA LAURA PONTA

LICEUL TEORETIC ,,JOZEF GREGOR TAJOVSKY”, NĂDLAC
Educația ca responsabilitate partajată înseamnă de fapt că părinții și familiile au cel mai direct și mai
puternic impact durabil asupra învățării și dezvoltării copiilor. Toți părinții și familiile trebuie să fie
recunoscute și sprijinite în mod corespunzător ca participanți la educarea copiilor lor, începând de la o
vârstă fragedă. Școlile și alte instituții de învățământ, părți interesate pot elabora măsuri care să ajute
familiile să stabilească acasă medii care încurajează învățarea și oferă informații și idei despre cum să ajuți
copiii la domiciliu cu temele și alte activități.
Implicarea părinților este un factor cheie pentru succesul educațional: o casă stimulatoare, mediul și
implicarea părinților sunt esențiale pentru învățarea și cogniția copilului, dezvoltarea socială și emoțională.
Cu toate acestea, relația dintre școală și părinți poate fi provocatoare. Pe de o parte, acest lucru se poate
datora experiențelor anterioare ale părinților, educaționale, culturale și socio-economice "cultură" și
"limbă". Pe de altă parte, acest lucru poate fi legat de percepția cadrelor didactice asupra părinților ca fiind
pasivi, oportuniști și cu lipsă de timp și de experiență.
Încrederea și cooperarea trebuie să se bazeze pe parteneriate eficiente de familie-școală, respect
reciproc și recunoașterea activelor și expertizei fiecăruia. Cultura încrederii și înțelegerii reciproce între
școli și familii este esenţială. O școală în care părinții din toate mediile și nivelurile educaționale se simt
bineveniți și sunt considerați ca o resursă pentru școli ar trebui promovată. Acest lucru se poate realiza, de
exemplu, prin oferirea de timp și spații pentru părinți să se întâlnească și să se sprijine reciproc, invitând
părinții să-și împărtășească abilitățile și expertiza ca voluntari în activitățile educaționale din sala de clasă
(de ex. la clasă, să ofere sprijin suplimentar persoanelor fizice, să conducă grupuri mici) sau în altele în
activitățile școlare (atât curriculare, cât și extra-curriculare). Unde este necesar, alte servicii, ONG-uri și
profesioniști (mediatori culturali, mentori, asistenți sociali, etc) pot fi implicati pentru a ajuta la construirea
relațiilor pozitive cu părinții, în special cei din medii mai dezavantajate și/sau cei care au avut experiențe
negative în trecut legate de școala. Evenimente culturale/festivaluri și activități de informare pot contribui
la dezvoltarea podurilor culturale pentru a ajunge la minoritarii etnici marginalizați. Participarea la luarea
deciziilor școlare și la viața școlară: participarea largă a părinților în deciziile privind problemele legate de
învățare, organizarea școlii și activităților școlare promovează transparența și ajustările la nevoile reale ale
comunității și creează un sentiment mai mare de responsabilitate partajată în ceea ce privește educația.
O concentrare proactivă asupra susținerii participării tuturor părinților la activitățile școlare este
necesară. Părinții marginalizați, în special, trebuie să fie ajutați să participe la procesul decizional școlar.
Rolul părinților în școală, organizarea, trebuie să fie clar stabilite. Implicarea părintească ar trebui să fie
integrată în procesele de evaluare și monitorizare școlară.
Conceptul de ,,familie" trebuie să fie extins pentru a include membrii familiei implicați în educația
copilului. Accesul părinților la informație: elevii și părinții lor, în special cei imigranți, ar trebui să aibă
posibilitatea de a accesa informații clare cu privire la sistemul educațional al țării și opțiunile școlare
disponibile; ei ar trebui sa aibă șansa de a înțelege implicațiile acestor alegeri pentru cei care învață și
opțiunile viitoare. Școala trebuie să furnizeze servicii de orientare și consiliere, servicii de asistență pentru
elevi și părinților lor.

458
 UNINDU-NE FORȚELE: ȘCOALĂ - COMUNITATE - FAMILIE
COPILUL SE BUCURĂ DE O DEZVOLTARE ARMONIOASĂ

PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR POP ADELA ELENA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „ZELK ZOLTÁN”,
STRUCTURĂ G. P. P. NR. 3, VALEA LUI MIHAI

Bill Beattie spunea că „scopul educației ar trebui să fie acela de a ne învăța cum să gândim, mai
degrabă decât ce să gândim, să ne ajute să ne îmbunătățim gândirea astfel încât să devenim capabili să
gândim pentru noi, mai degrabă decât să ne încărcăm memoria cu gândurile altor oameni. ”
Încă de la această premisă pornind vedem atât de frumos ilustrat contrastul educației copilului în
societate. Atât contextul mediului familal cât și contextul mediului școlar împletindu-se pot să urnească o
relație de colaborare pozitivă pentru a-i stârni copilului curiozitatea și contextul propice pentru a se declanșa
învățarea. Existând o comunicare bidirecțională, părinți și profesori, se construiește un parteneriat puternic
care să îi ofere copilului sprijinul de a-și accesa singur dorința și curiozitatea spre învățare.
Educația din cadrul învățământului din școli și educația din cadrul familiei poate fi vizualizată ca
fiind un proces ciclic care se influențează și intercondiționează reciproc. În primul rând părinții se încred
în sistemul educațional al școlilor cu dorința ca cei mici să acumuleze deprinderi și instrumente de care au
nevoie pentru a reuși în viață ca adult, iar cadrele didactice din școli transmit informații și exersează
deprinderi cu toți copiii, având la bază prezumpția că familia și părinții vor oferi copilului sprijinul și
siguranța necesară ca el să poată crește și învăța.
Așadar un copil se învârte în acest cerc continuu al educației, un cerc în care își împarte toate resursele
pentru a face față dezvoltării sale.
În majoritatea instituțiilor de învățământ regăsim adesea și consiliul reprezentativ al părinților care
sunt îndemnați să își aducă o implicare cât mai mare în procesul educativ din cadrul formal al școlii prin
diferite activități si parteneriate extracurriculare.
Prin această coloborare dintre familie - școală se pot promova parteneriate care vor crește implicarea
și participarea părinților în procesul de creștere socială, emoțională și academică a copilului, iar odată cu
acest lucru se conturează și convingerea conform căreia copiii se vor bucura de o dezvoltare optimă atunci
când cele două medii în care crește copilul comunică și colaborează în mod constant.
Cu toții știm că școlile sunt organizații responsabile pentru educația formală a copiilor și
adolescenților. Așadar putem considera că înstituțiile educaționale care îndeplinesc cu succes această
responsabilitate se consideră pe sine și elevii săi ca parte a sistemului social care include familia și
comunitatea.
O școală dedicată construirii de parteneriate puternice cu familiile și comunitățile sale păstrează pe
parcursul timpului o comunicare eficientă cu familia copiilor, luând mereu în seamă așteptările familiei
pentru educația copilului lor și astfel stabilindu-se tot ce este mai pozitiv pentru fiecare copil în parte.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate familie - școală este dorința de a ajuta
elevii să aibă parte de o integrare cu succes la școală, totodată cu multe reușite, iar mai târziu în viață să se

459
bucure la rândul lor de o colaborare eficientă ca viitori părinți. Atunci când părinții, elevii și alți membri ai
unei comunități se consideră reciproc parteneri în educație, începe să se sudeze relația și să funcționeze
colaborarea ca o rețea de sprijin pentru elevi.
Unitățile școlare sunt una dintre cheile bunăstării comunităților și a prosperității viitoare a națiunilor.
Sănătatea comunităților depinde în mare măsură de existența unui nucleu puternic și sudat în cadrul căreia
oamenii aparținători să își găsească motivația și dorința de a-și accesa diverse resurse pentru a progresa în
viața comunitară. Orice schimbare socială este construită pe dorința oamenilor de a face comunitatea să
devină din ce în ce mai optimizată pentru toți apartinătorii, așadar familia are o influență majoră asupra ei.
Afirm că pentru societatea românească, prinsă într-o tranziție lungă și grea, parteneriatele centrate pe
școli și comunitate reprezintă o dimensiune importantă a construcției noilor generații de adulți, iar odată cu
ei, o întreagă societate civilă.

460
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR POP AURELIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ CĂIANU STRUCTURA VAIDA-CĂMĂRAȘ
Educația are loc de obicei în două medii diferite: în cadrul familiei și în cadrul unui mediu mai
organizat, cum ar fi școala. Educația copilului are anumite obiective, printre care cele mai importante sunt:
• Dezvoltarea liberă și armonioasă a personalității copilului prin propriile forțe și cu ajutorul
creativității sale
• Dezvoltarea limbajului, a abilităților sociale, a capacității de a interacționa cu cei din jurul său, atât
adulți, cât și copii de toate vârstele
• Dezoltarea emoțională, a abilității de a-și conștientiza emoțiile, de a și le exprima atunci când este
cazul sau de a și le controla în situații dificile
• Dezvoltarea unei imagini de sine pozitive și a unei încrederi în sine puternică
• Dezvoltarea pasiunilor, a aptitudinilor și a atitudinii necesare pentru a ajunge un adult liber și
responsabil
Educația se realizează ca educație informată (în familie, în relații de vecinatate și în relații
comunitare, prin mass-media), ca educație formală (grădinițe, școli) și sub forma educației nonformale (în
cluburi sportive, cluburi ale copiilor și elevilor, dar si prin biblioteci, muzee, activități ale unor organizații
nonguvernamentale ș. a.).
Scopul strategiei în domeniul educației copilului este de a-i asigura fiecărui copil dreptul la educație
și la dezvoltare deplină pentru a-i da posibilitatea sa-și atinge potențialul maxim în acord cu standardele
europene și internaționale.
Educația pozitivă este despre copil și nevoile lui, nu ale părintelui. „În momentul în care decid să
educ copilul pentru el nu pentru mine, aleg acele instrumente care să-i facă bine copilului și să răspundă
nevoilor copilului, nu nevoilor mele. Asta ar însemna să fiu alături de el, să suport, să fiu calm, tolerant, să-
i fiu alături mai ales când este în dificultate sau a greșit, pentru că atunci are cea mai mare nevoie de mine
și exact atunci trebuie să-i fiu alături. Asta nu înseamnă că-l răsfăț, că-l alint, ci înseamnă că-l ajut să învețe
acele lucruri care data viitoare îl vor ține mai departe de acea greșeală, de acea dificultate” spun specialiștii.
Cei mai multi părinti își doresc să le asigure o viată cît mai bună copiilor lor, iar acest lucru nu se
realizează/ măsoară în numărul jucăriilor sau al concediilor. Important este ca toți copiii sa aibă încredere
în ei si sa fie fericiti.
Dar ce ȋi face pe cei mici să fie fericiți? Iată o ȋntrebare la care pare că uneori este dificil să răspundă
cȃnd, de fapt, este destul de simplu. Copiii sunt fericiți atunci cȃnd sunt alături de părinti, cȃnd sunt ascultați,
cȃnd sunt iubiți, cȃnd părinții se joacă alături de ei și se ,,coboară la nivelul lor”.
Relația dintre părinți și copii este foarte importantă. Chiar și atunci cȃnd s-au făcut greșeli, relația
poate fi ,,reparată”. Copiii, la fel ca adulții, au cele mai bune rezultate atunci cȃnd se simt bine in propria
piele. Iar ei se simt bine cȃnd li se spune că au făcut ceva bine, că sunt buni prieteni, că sunt amuzanti, că
sunt o companie plăcută, etc.
Un copil ȋși va dezvolta respectul de sine și va deveni o persoană ȋncrezătoare, independentă și fericită
numai dacă este ferm convins de dragostea și aprecierea părinților lui. În mod firesc, institutiile de educatie
nu se pot substitui familiei, ci o sprijină și contribuie la dezvoltarea relațiilor intra- si extrafamiliale. Nici o
instituție, oricît de bună ar fi ea, nu poate înlocui familia. Educatia se preocupă de extinderea strategiilor de
stimulare si dezvoltare a copilului și in familie.
Colaborarea dintre familie şi şcoală este un factor esenţial în procesul de educare a şcolarilor. Numai
împreună putem reuşi să dăm societăţii un cetăţean pregătit, gata să înfrunte problemele inerente ce apar,
capabil să relaţioneze, să se integreze în colectivitate, să facă faţă cerinţelor acestora.

461
 COLABORAREA FAMILIE – ŞCOALĂ
PENTRU ASIGURAREA REUŞITEI ŞCOLARE

PROF ÎNV PRIMAR: POP DOINA NICOLETA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 BRUSTURI,
JUDEȚUL BIHOR
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la
viaţă, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în
formarea omului. Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele
vieţii sociale. Procesul de educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în mod
special pentru a sigura reuşita şcola
Colaborarea dintre familie şi şcoală este un factor esenţial în procesul de educare a şcolarilor. Numai
împreună putem reuşi să dăm societăţii un cetăţean pregătit, gata să înfrunte problemele inerente ce apar,
capabil să relaţioneze, să se integreze în colectivitate, să facă faţă cerinţelor acesteia.
Familiile în societatea modernă se confruntă cu solocitări ridicate, cu o competiţie crescută pentru
obţinerea atenţiei copiilor şi, uneori, din dorinţa de a le oferi siguranţa economică, petrec mai puţin timp cu
cei mici. Dacă mai există şi lipsă de comunicare între şcoală şi familie, situaţia devine mai complicată. De
aceea, şcolile încearcă să vină în întâmpinarea părinţilor prin organizarea unor activităţi comune, un rol
important avându-l lectoratele, dearece prin intermediul acestora cadrele didactice îi pot îndruma pe părinţi,
îi pot face să înţeleagă rolul pe care îl are parteneriatul şcoală-familie în procesul de instruire a copiilor.
Parteneriatele eficiente sunt planificate şi implementate cu grijă, personalul şcolii trebuie să se
instruiască şi să ceară la nevoie ajutorul unor specialişti în consiliere şcolară, pentru a pune în practică
cooptarea părinţilor. Un prim pas este evaluarea, la începutul anului şcolar, a nevoilor, perspectivelor şi
modelelor părinţilor, în ceea ce priveşte implicarea şcolară. Această evaluare îl ajută pe cadrul didactic în
planificare şi în transmiterea mesajului către părinţi că le este apreciată opinia şi că va fi luată în considerare
de către şcoală.
Fără sprijinul activ al părinţilor, şcoala nu poate realiza obiectivele educaţionale stabilite, oricât de
competenţi ar fi educatorii.
Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa
copilului, să fie convinşi că educaţia dată copilului, pentru societatea actuală este diferită de cele precedente,
că societatea actuală va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit corespunzător.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în
şcoală şi de la comunitate.
Aspiraţiile, rezultatele şi sprijinul social şi familial constituie trei aspecte ale unei interacţiuni
dinamice între copilul individual şi cercul său imediat.
Implicarea părinţilor joacă un rol semnificativ în cadrul intervenţiei şcolare.
Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale
părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi.
Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui
influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de
puternică şi de neînlocuit.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte despre cunoştinţele
despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei
primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic,

462
intelectual, moral estetic, ş. a.. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din
cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiectelor casnice), familia este cea care
ar trebuie să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare
în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure copilului
cele necesare studiului, trebuie să-şi ajute copilul la învăţătură. Acest ajutor trebuie însă limitat la o
îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să se efectueze tema copilului. Cu timpul părinţii se vor limita la
controlarea temei de acasă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să
nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să ajungă să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri
încredinţate. Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei expresii „a avea cei şapte ani de-acasă”.
Un elev fără „cei şapte ani de acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult. Aici trebuie reamintit
că, în general, elevii nu primesc în cadrul şcolii nici un exemplu sau sfat negativ, toate acestea influenţându-
l în afara şcolii. Din cele 24 de ore ale unei zile, elevul este la şcoală 5 – 6 ore, de restul timpului fiind
responsabilă familia elevului. Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi
unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor
acestuia. A fi părinte este ceva înnăscut, acest sentiment aflându-se în noi în stare latentă. Se întâmplă totuşi
ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai
ceea ce are nevoie copilul în acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei,
renunţarea la intervenţii din partea părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu
şcoala este orientarea şcolară şi profesională. Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei
şcoli sau unei profesii pentru fiul sau fiica lor. Dar, de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai
sursele greşelilor lor deoarece acestea nu ţin loc de competenţă şi de pricepere. Greşelile părinţilor decurg
uneori şi din prea marea dragoste pe care o poartă copiilor.
De aceea între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate realiza prin
vizite reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii.
Un parteneriat familie-şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru.
Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează
şi-l pasioneză, iar parinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l
ajute.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la
viaţă, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în
formarea omului. Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele
vieţii sociale. Procesul de educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în mod
special pentru acest lucru.
Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a
stimula calitatea de om.
Şcoala a rămas punctul de pornire al orientării şcolare şi profesionale prin acţiuni de informare asupra
posibilităţilor de continuare a studiilor, de detectare a intereselor profesionale şi a aptitudinilor, de discutare
a criteriilor după care elevii îşi decid viitorul şi ponderii de implicare a părinţilor în alegerea şcolii şi a
profesiei pe care copiii lor o vor urma, dacă profesia aleasă este cea dorită de copil şi dacă aceasta din urmă
are disponibilităţi intelectuale.

463
 Până la cuprinderea într-o unitate de învăţământ, rolul primordial în educaţie îl are familia. Odată cu
înscrierea într-o unitate de învăţământ ponderea se schimbă, rolul mai mare îl are şcoala, dar nici acţiunea
educativă a familiei nu este de neglijat. Între acţiunile educative ale celor doi factori există mai degrabă un
raport de complementaritate decât de rivalitate, acţiunea fiecăruia venind să o completeze pe a celuilalt.
Mediul şcolar îi oferă copilului un prim mediu socializator de tip organizaţional:
• introduce în relaţiile copilului cu adultul o anumită distanţă socială;
• oferă copilului un cadru social, bazat pe anumite reguli de convieţuire cu ceilalţi;
• creează copilului posibilitatea de a se compara cu cei de vârsta lui;
• îl familiarizează pe copil cu microgrupul social în cadrul căruia învaţă să devină partener, să joace
unele roluri sociale;
• îl obişnuieşte pe copil cu programul orar, cu programul de viaţă, cu schimbarea mediului de
existenţă;
• stimulează dezvoltarea autonomiei personale şi a independenţei.
Se constată că unele familii manifestă totală încredere în rolul pe care şcoala îl are asupra dezvoltării
copilului, pe când altele sunt dezinteresate.
Parteneriatele dintre şcoală şi familii pot:
a. ajuta profesorii în munca lor;
b. perfecţiona abilităţile şcolare ale elevilor;
c. îmbunătăţi programele de studiu şi climatul şcolar;
d. îmbunătăţi abilităţile educaţionale ale părinţilor;
e. dezvolta abilităţile de lideri ale părinţilor;
f. conecta familiile cu membrii şcolii;
În ceea ce priveşte relaţia şcoală-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele
şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc.
Un studiu realizat în ceea ce priveşte necesitatea colaborării şcoală–familie enumeră patru motive
pentru care şcoala şi familia se străduiesc să stabilească legături între ele:
a. părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor;
b. învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului; o bună parte a educaţiei se petrece în
afara şcolii;
c. cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, în
special asupra motivaţiilor învăţării, precum şi faptul că unele comportamente ale părinţilor pot fi favorizate
datorită dialogului cu şcoala;
d. grupurile sociale implicate în instituţia şcolară (în special părinţii şi profesorii) au dreptul să
influenţeze gestiunea şcolară.
Această recunoaştere a importanţei părinţilor în favorizarea succesului şcolar al tinerilor a determinat
autorităţile educative să susţină necesitatea întăririi legăturilor dintre părinţi şi şcoală. Dealtfel, în contextul
actual, aceste legături par a fi mai necesare ca niciodată. Într-adevăr, misiunea socială a şcolii depăşeşte tot
mai mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculum-ului şcolar având în vedere şi faptul că
mulţi părinţi sunt prea preocupaţi de problemele familiale, profesionale sau sociale pentru a putea urmări
evoluţia copiilor lor sau coerenţa dintre educaţia pe care copilul o primeşte în familie şi cea şcolară.
Educaţia, sub toate formele ei, e chemată să găsească soluţii prin care copilul să se adapteze rapid şi
eficient la societatea în care trăieşte. Oricât s-ar strădui, şcoala nu poate înlocui restul instituţiilor care au
misiunea de formare a cetăţenilor conştienţi, cu o conduită civilizată. Educaţia şcolarilor în şcoală nu are
sorţi de izbândă fără o colaborare strânsă cu alţi factori activi implicaţi în procesul instructiv-educativ. Între
aceştia, familia, considerată dintotdeauna celula de bază a societăţii şi "un soi de personalitate colectivă"
de a cărei armonie generală depinde dezvoltarea personalităţii copilului, are un rol foarte important în

464
ajutorul pe care trebuie să îl dea şcolii. Oricine lucrează în învăţământ observă cum familia nu mai poate
realiza astfel de temelie şubredă, şcoala nu poate construi certitudini. Formarea ca cetăţean se află sub
influenţa societăţii şi în special a familiei.
Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activităţi ale şcolii cu
aceasta (lectorate cu părinţii, şedinţe, consultaţii, vizite la domiciliul elevului, serbări şcolare). Părinţii
trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin atitudinea
nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm. Aşadar e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile problemă din
familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să conştientizeze
că relaţia de colaborare şcoala-familie este determinantă în educarea copiilor. Educaţia în familie devine
astfel un proces de pregătire pentru viaţă, prin întâmpinarea şi rezolvarea problemelor de viaţă.
În concluzie, trebuie spus că cei doi factori educativi, familia şi şcoala, trebuie să aibă acelaşi scop –
formarea personalităţii umane integrale şi armonioase.

BIBLIOGRAFIE:
1. Cerghit, I. ; Radu, I. T. ; Popescu, E. ; Vlăsceanu, L., „Didactica”, manual pentru clasa a X-a, şcoli
normale, E. D. P., R. A., 1997;
2. Kant, Im., Tratat de pedagogie. Iaşi, Editura Agora, 1992.
3. Nica, I, Ţopa, L., Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974;
4. Molan, Vasile – Managementul şcolar, Bucureşti, Editura Credis, 2003.
5. Nicola, I., „Pedagogie”, E. D. P., R. A., Bucureşti, 1992;
6. *** - „Tribuna învăţământului”, 2000.
7. Revista Învăţământului preşcolar, 3-4/ 2005.

465
 REPERE ÎN REALIZAREA UNUI PARTENERIAT ȘCOALĂ - FAMILIE
-STUDIU-

PROF. POP ELENA LUMINIȚA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 2 FUNDENI – DOBROEȘTI, JUD. ILFOV
În contextul actual al evoluției societății românești rolul familiei în viața școlii este din ce în ce mai
puțin activ și vizibil. Într-o instituție de învățământ realizarea unui parteneriat cu familia este o condiție de
sine stătătoare.
Un parteneriat este o activitate de echipă, care presupune colaborarea mai multor actori implicați:
profesori, elevi, părinți și reprezentanți ai comunității locale. Inițiatorul parteneriatului este cel care face
propunerea de parteneriat, schitează structura proiectului, stabilește colaboratorii, partenerii, strategiile,
scopul și mijloacele de realizare.
Propunerile de parteneriat sunt prezentate în cadrul consiliilor profesorale sau în cadrul comisiilor
metodice din școală. Aici sunt desemnați coordonatorii sau coordonatorul de proiect cu rolul de-a organiza
și implementa activitățile și de-a asigura mijloacele materiale și umane necesare.
În cadrul proiectului sunt implicați unul sau mai mulți parteneri din cadrul comunității locale:
primărie, agenți economici, instituții de cultură.
Durata unui parteneriat poate fi:
1. Pe durata unei activități;
2. Pe un an școlar;
3. Pe un modul școlar;
4. Pe doi sau pe mai mulți ani școlari;
5. Pe un ciclu de învățământ.
ARGUMENT:
Noile politici educaţionale atribuie o mare importanţă educaţiei școlare. Realizarea unui învăţământ
unitar presupune respectarea unui obiectiv major și să asigure continuitatea în întreaga activitate
educaţională.
Colaborarea familie-şcoală permite continuitatea influenţelor educaţionale, sistematizarea şi
integrarea cunoştinţelor, experienţelor dobândite de copii în primii ani de viaţă, dar şi realizarea
contactelor cu lumea exterioară, dezvoltarea capacităţii de receptare şi comunicare a informaţiei, care
contribuie la socializarea copiilor, la satisfacerea nevoii lor de relaţii sociale. Copilul trebuie
conştientizat că școala nu presupune încetarea jocului, îngrădirea activităților libere, ci reprezintă o
continuare absolut normală a activității, un pas înainte în dezvoltarea lui.
SCOPUL PROIECTULUI:
Familiarizarea copiilor cu specificul activităților desfășurate în şcoală, în vederea unei adaptări
optime la regimul școlar, crearea unor noi situaţii de învăţare. Desfăşurarea unor activităţi comune,
atractive, pentru şcolari, crerea unor punţi de colaborare între copii, cadre didactice şi părinţi.
Obiectivul general al proiectului este asigurarea continuităţii procesului de instruire şi educaţie de la
ciclul primar la ciclul gimnazial prin familiarizarea preşcolarilor cu sala de clasă, cu ambientul, cu
profesorii.
OBIECTIVELE PROIECTULUI:
-Antrenarea școlarilor în desfășurarea unor activități comune cu părinții.
-Stimularea creativității și inițiativei copiilor prin activităţile propuse.
-Dezvoltarea unor emoții și sentimente pozitive ce pot favoriza activitățile de învățare viitoare.
-Dezvoltarea unor abilități de a lucra în echipă.
GRUP ȚINTĂ:
Beneficiari direcți: şcolarii, cadre didactice.
Beneficiari indirecți: părinții copiilor.
REZULTATE AȘTEPTATE:
-Responsabilizarea părinților în vederea integrării cu succes în ciclul gimnazial.
-Stimularea motivației copiilor și participarea lor activă și responsabilă la activitățile comune

466
 desfășurate.
-Cunoașterea de către copii a profesorilor, precum și a școlii în care vor învăța.
-Formarea unor abilități de lucru în echipă.
-Îmbogățirea cunoștințelor copiilor prin implicarea lor în diverse activităţi în aer liber.
RESURSE UMANE:
-profesori, elevi, parinti, parteneri.
RESURSE MATERIALE ȘI FINANCIARE:
-Aparat foto, materiale didactice necesare activităţilor propuse, autofinanțare, contribuţii ale
părinților şi ale altor reprezentanţi din comunitate.
MEDIATIZARE (MONITORIZARE):
Prezentarea proiectului în cadrul Comisiilor metodice, întâlnirilor cu părinţii, ecusoane, fluturaşi,
afişarea proiectului în şcoală, rapoarte de activitate.
IMPACTUL PROIECTULUI:
Schimbul de idei şi bune practici, produsele finale care vor aduce satisfacţii copiilor, bucuria de a
dărui, munca în echipă.
Implicarea afectivă şi activă a părinţilor, profesorilor, reprezentanţilor comunităţii şi copiilor în
activităţile desfăşurate în cadrul şcolii/grădiniţei.
SUSTENABILITATEA PROIECTULUI:
Prin modul cum organizăm şi desfăşurăm activităţile, vom reuşi să dezvăluim copiilor frumuseţea
vieţii, dezvoltarea empatiei, a toleranţei şi acceptării, prin implicarea în activităţi commune plăcute. Copiii
vor fi încurajaţi să coopereze, să aibe iniţiativă, pentru a valorifica fiecare moment petrecut împreună.
Exemple de activități: Ziua porţilor deschise, Învăţăm să dăruim – activitate umanitara de colectare
de produse alimentare si sanitare pentru copiii din cadrul asociatiei Pro Vita de la Valea Plopului, Prahova,
Hora unirii- Promovarea valorilor, a respectului pentru istorie, 24 Ianuarie, Şcoala Altfel! - Activităţi
comune de ecologizare, plantare de pomi şi flori, Să preţuim copilăria!- Activităţi sportive în aer liber,
ateliere de lucru, excursii, Şcoala de vară, ateliere de lucru desfăşurate împreună cu părinţii.
EVALUAREA PROIECTULUI:
-Expoziții cu desenele și materialele realizate de către copii.
-Album cu fotografiile realizate pe parcursul desfășurării activităților şi impresii ale copiilor şi
părinţilor.
-Discuții cu partenerii de proiect care au contribuit la activitățile desfășurate.

Bibliografie:
 Bararu –Pescaru, Adina „Parteneriat in educatie: familia-scoala-comunitate”, ED. Aramis,
Bucuresti 2004
 Cretu, Elvira – Psihopedagogie scolara pentru invatamantul primar, Ed. Aramis, 1999.

467
 PROBLEME ALE ADOLESCENȚILOR- LEGĂTURA CU FAMILIA

PROF. POP MARIA CORINA

Adolescenții se confruntă cu probleme reale în aceasta etapa din viața lor. Trebuie să facă față
schimbărilor hormonale, pubertății, presiunilor sociale, din partea părinților, școlii și colegilor. Pentru
adolescenți, cea mai importantă sarcina este căutarea propriei identități, o călătorie care se desfășoară
adesea pe tot parcursul vieții, dar care începe în adolescență. Odată cu explorarea identității vine și lupta
pentru independență. Pe măsură ce adolescenții devin independenți și stabilesc noi relații cu prietenii a căror
influență devine foarte importantă, este mai dificil pentru părinți să le controleze comportamentul. În egală
măsură, adolescenții au nevoie să fie ghidați pentru a putea lua decizii informate și pentru a putea face față
stresului și presiunii din partea colegilor. Adolescenții au nevoie să știe că sunt iubiți și că se pot baza
oricând pe părinții lor atunci când au probleme. Problemele cu care se confruntă adolescenții sunt multiple
și, în multe cazuri, sunt corelate într-o oarecare măsură:
 Stima de sine și imaginea corporală
 Stres
 Depresie
 Presiunea colegilor și competiția
 Bullying
 Dependența de internet
 Consumul de alcool, droguri și fumat
 Începerea vieții sexuale prea devreme
 Sarcina la adolescente
 Tulburări alimentare
Comportamente deviante
Părinții trebuie să fie conștienți de problemele pe care adolescenții le pot avea și să fie pregătiți să le
facă față. Adolescenții se pot confrunta cu o stare de nesiguranță, confuzie și alegerea unor direcții greșite
care implică viața lor, chiar și atunci când fac parte din familii stabile. Următorii pași sunt importanți pentru
a construi o relație sănătoasă cu copilul tău și pentru a trata problemele în mod eficient. Aceste soluții nu
funcționează izolat, combinația acestora fiind mult mai eficientă.
Identificarea precoce
Modificarea somnului sau a obiceiurilor alimentare, scăderea interesului pentru activitățile normale
și sănătoase, scăderea notelor la școală și preferința către izolare sunt semne precoce ale depresiei. De
asemenea, cerința crescută de a fi performant și competiția față de colegi pot determina un stres nedorit.
Atunci când părintele este vigilent și identifică aceste semne devreme, poate să-și ghideze copilul către
modalități sănătoase de a face față neliniștilor, care să oprească evoluția acestor probleme spre unele mai
serioase.
Înțelegerea perioadei de tranziție
Pubertatea este una dintre cele mai importante experiențe și reprezintă o parte reală a vieții
adolescenților. Pubertatea nu înseamnă doar modificări fizice și sexuale, ci și modificări cognitive și
emoționale. A fi sensibil și a înțelege că adolescentul trăiește o serie de emoții este un pas important în
înțelegerea acestei perioade de tranziție. Majoritatea adolescenților se simt neînțeleși. Este crucial ca
adolescentul să simtă ca sentimentele și gândurile lui sunt validate și ca aceasta validare vine din partea
părintelui. Părinții nu trebuie să judece sau să critice ceea ce el simte și gândește, chiar dacă nu sunt
întotdeauna de acord cu comportamentele lui. Furia, confuzia, gelozia, atitudinile neconforme, antipatia
față de părinți sau persoanele în vârstă, nevoia mare de intimitate sunt câteva exemple de emoții sau
sentimente pe care adolescenții le trăiesc. Comportamentele deviante rezultă din incapacitatea de a face față
în mod adecvat intensității acestor emoții și vor agrava problemele comune ale adolescenților.
Transmiterea de informații
O problemă care are ca punct de plecare curiozitatea și nevoia de a fi independent și în control este
experimentarea de către adolescenți a consumului de alcool, fumat, droguri si sex. Deși sunt conversații
inconfortabile, a vorbi despre aceste lucruri delicate nu numai ca este modalitatea cea mai sigură de a-l

468
informa corect și din timp, dar va elimina și caracterul „tabu” al acestor subiecte. Adolescenții nu agreează
o prelegere lungă sau o discuție tip interviu cu prea multe întrebări directe.
O altă problemă importantă este dependența de internet, o problemă cu o creștere foarte rapidă în
zilele noastre. Iar legat de asta, este riscul de expunere a adolescenților față de persoanele străine, care este
de neegalat astăzi. Astfel de conversații purtate în momente oportune, bazate pe fapte, fără interpretări, i-ar
putea ajuta pe adolescenți să poată să ia decizii informate.
Respect
Atunci când este respectată opinia sau decizia adolescentului, încrederea în sine și stima de sine a
acestuia vor crește. Abilitatea celor mai mulți tineri de a dezvolta o stima de sine pozitivă este influențată
de viața de familie și, în special, de critica părinților. Când respectul devine o virtute reciprocă, asta va ajuta
la dezvoltarea unei legături mai puternice între părinte și copil.
Stabilirea unei legături sănătoase
Stabilirea unei legături sănătoase între copil și părinte este cu atât mai importanta în anii adolescenței.
Comunicarea este cheia dezvoltării acestei legături și are ca rezultat faptul că adolescentul se va simți
confortabil să vorbească cu părinții lui. De exemplu, adolescenții care se confruntă cu probleme legate de
imaginea corporală, cum ar fi faptul că sunt prea grași sau prea slabi, prea înalți sau prea scunzi vor beneficia
de o abordare echilibrată din partea părinților, care are ca punct de plecare acea legătura bună construita
anterior.
Încredere și acceptare
Încrederea este fundamentul oricărei relații. Adesea, părinții consideră că lucrurile bune se întâmplă
de la sine și frecvent se concentrează doar pe ce copilul nu face bine, însă fiecare dintre noi avem nevoie
să fim apreciați. Pe de altă parte, spionajul, întrebările duble de verificare, probarea veridicității cu prietenii
lui și neîncrederea părintelui vor împiedica stabilirea unei legături sănătoase și va duce la comportamente
deviante din partea adolescentului, cum ar fi minciuna, furtul, ascunderea și lipsa de respect.
Comunicarea și spațiul sigur
Este important să se vorbească cu adolescenții despre subiecte importante, cum sunt întâlnirile,
relațiile sexuale sănătoase, consimțământul în relația sexuală și siguranța (de exemplu, prevenția bolilor cu
transmitere sexuală, contracepție, consumul de alcool și folosirea drogurilor). Incapacitatea de a discuta cu
adolescentul atât despre aspectele negative ale acestor lucruri importante, dar și despre cele pozitive îl va
determina să facă pași greșiți, uneori din simpla curiozitate.
Este important ca adolescentul să cunoască că poate apela la ajutor chiar și în absența părintelui. Nu
numai că nu este un semn de slăbiciune, însă a vorbi și a cere ajutorul unui alt adult de încredere înseamnă
curaj.

BIBLIOGRAFIE
1. Janet Lansburi – Nu există copii răi
2. Jasmin Lee Cori – Mamă, tu unde erai atunci?
3. Philippa Perry – Cartea pe care v-ați fi dorit să o citească părinții voștri
4. Olivier Revol – Sunt părinte de adolescent
5. Adele Faber, Elaine Mazlish – Cum să-i asculți pe adolescenți și cum să te faci ascultat
6. Dr. Scott P. Sells – Adolescenți scăpați de sub control
7. www. jbcnschool. edu
8. www. my. clevelandclinic. org

469
 PARTENERIAT GRĂDINIŢĂ – FAMILIE
“IMPREUNA SA LUCRAM, PE COPII SA-I EDUCAM!”

EDUCATOARE: POP MARIA

GRADINITA CU PROGRAM PRELUNGIT “ZANA ZORILOR”
CLUJ-NAPOCA
„Eu sunt copilul, tu ţii în mâinile tale destinul meu, tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi
reuşi sau eşua în viaţă. Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire, educă-mă, te rog, ca
să pot fi o binecuvântare pentru lume. ” (din Child's Appeal, Mamie Gene Cole)
Responsabilitatea dezvoltării copilului în primele etape ale vieţii revine în primul rând familiei sale.
O educaţie adevărată, reală se fundamentează în familie, iar apoi ea se continuă în grădiniţă şi şcoală. În
primul rând, ea se realizează prin puterea exemplului şi abia apoi prin cea a cuvântului.
Chiar şi atunci când instituţia şcolară oferă programe foarte bune, ea nu poate contracara experienţele
negative acumulate de copil în familia sa. Pe de altă parte, ceea ce învaţă copilul în instituţia şcolară pierde
din importanţă şi eficienţă, rezultatele fiind considerabil scăzute dacă părinţii nu întăresc şi nu valorifică
programul educativ desfăşurat în grădiniţă.
În consecinţă, pentru ca eficienţa educaţiei din grădiniţă să aibă un randament sporit, este necesar ca
programul educativ să fie cunoscut şi înţeles de către familie şi realizat printr-o colaborare strânsă între
instituţia familială și cea preşcolară.
Dacă familia va fi implicată de la început în programul educativ, ea va percepe corect importanța
colaborării cu grădinița, beneficiile acestei colaborări, iar implicarea sa în activitatea grădiniței va fi
conștientă, intersantă și reciproc avantajoasă.
Parteneriatul presupune construirea unei relații pozitive între familie și grădiniță, o unificare de valori
cu efect benefic asupra copiilor.
”ÎMPREUNĂ SĂ LUCRĂM, PE COPII SĂ-I EDUCĂM”, este un proiect de parteneriat educaţional
iniţiat de educatoare din dorinţa de a colabora, coopera cu familiile preşcolarilor în scopul dezvoltării
relaţiei dintre grădiniță şi familie. Parteneriatul are la bază interesul, atât al grădiniței cât și al familiei de a
colabora pentru dezvoltarea fizică, cognitivă și socio-emoțională a preșcolarului, dar și stimularea
interesului familiei de a se implica în activitățile grădiniței. Această colaborare presupune desfăşurarea unor
activităţi curriculare-practice, dar şi extracurriculare - programe artistice şi vizite.
SCOP:
 Colaborarea dintre familie și grădiniță pentru o implicare cât mai activă a părinților în procesul de
formare al preșcolarilor;
OBIECTIVE GENERALE:
 Stimularea intersului părinților pentru activitățile desfășurate în grădiniță
 Cunoaşterea individuală a copiilor, urmărind manifestarea lor în familie şi grădiniţă
 Participarea activă a familiei, alături de educatoare, în viața grădiniței precum și în activitățile
extracurriculare
 Dobândirea de către părinți a unor abilități de relaționare cu copiii
 Stabilirea unor principii de bază ce trebuie respectate în formarea personalității copiilor, precum și
procedee de corectare a unor devieri comportamentale
 Iniţierea unor acţiuni comune pentru sărbătorirea unor evenimente speciale
DURATA: An şcolar: 2022-2023
LOC DE DESFĂȘURARE: sala de grupă - Grădinița cu Program Prelungit “Zana Zorilor”
GRUP ŢINTĂ:
 preșcolarii grupei
 părinţii preșcolarilor
 educatoarele grupei
RESURSE MATERIALE
 Cărţi educative;
 CD-uri audio, camera video;

470
  Fișe xeroxate pe teme de lucru;
 Ecusoane
 Material didactic pentru activități practice: coli colorate, foarfece, lipici, perforatoare, creioane
colorate
 Jurnalul proiectului
 Pliante
 Prezentări PowerPoint
MODALITĂȚI DE REALIZARE:
 ședințe
 chestionare
 lecții deschise
 prezentări powerpoint
 expoziții cu lucrări ale copiilor
 activități desfășurate împreună cu părinții
 spectacole și serbări
INDICATORI:
CANTITATIVI:
- numărul de părinți participanţi la fiecare activitate;
- numărul total de părinți participanți la activități
- numărul de activităţi realizate;
CALITATIVI:
- calitatea lucrărilor realizate în cadrul proiectului
- gradul de apreciere al activităţilor
- chestionare de satisfacţie
MONITORIZAREA ŞI EVALUAREA PROIECTULUI:
Acţiunile stabilite sunt prevăzute a se desfăşura periodic, pe parcursul anului scolar, cuprinzând
modalităţi de informare şi de minimă formare a competenţelor părinților, necesare realizării unei bune şi
corecte educaţii, cât şi prilejul de a aduce în atenţie evenimente deosebite din viața lor și a preșcolarilor, ori
de a trăi emoţional alături de copiii lor satisfacţia dobândirii unor priceperi şi deprinderi, manifestate într-
un cadru organizatoric specific grădiniţei, eventual festiv. Totodată, fiecare acţiune implică obiective ce
vizează şi copiii, căpătând valoare educativă. Proiectul și stadiul de implementare a acestuia va fi
popularizat în cadrul activităților comisiei metodice a grădiniței. La finalul proiectului vor fi aplicate
chestionare de satisfacție părinților, iar datele vor fi centralizate de educatoare și prezentate părinților. Se
va realiza o expoziție cu materialele și produsele realizate în timpul activităților, dar și un album cu imagini
din timpul acestor activități.
DISEMINAREA REZULTATELOR:
La fiecare întâlnire vom realiza poze, culminând cu realizarea unui jurnal al proiectului. Aceste poze
vor fi postate si pe pagina facebook a grupei.
CALENDARUL ACTIVITATILOR
PERIOADA TEMA MODALITĂȚI PARTICIPANȚI
DE REALIZARE
SEPTEMBRIE BUN VENIT LA Sedință cu părinții - părinții
GRĂDINIȚA preșcolarilor preșcolarilor
Alegere Comitet -educatoarele
părinți grupei
Prezentare -directorul
parteneriat grădiniței
OCTOMBRIE „MAGIA Realizarea unor Părinț preșcolarilor
TOAMNEI” lucrări specifice i,
toamnei, din diferite Educatoare grupei
materiale

471
NOIEMBRIE „SĂ NE Completare și - părinții
CUNOAȘTEM MAI interpretare preșcolarilor
BINE!” chestionare -educatoarele
grupei
DECEMBRIE „ORNAMENTE Activitate practică -preșcolarii grupei
PENTRU BRADUL împreună cu părinții - părinții
DE CRĂCIUN” Decorare sală de preșcolarilor
grupă -educatoarele
Poezii pentru Moș grupei
Crăciun
FEBRUARIE „ÎMPREUNA LA Program distractiv -preșcolarii grupei
SANIUS” - părinții
preșcolarilor
-educatoarele
grupei
MARTIE „MĂRȚIȘOARE Activitate practică -preșcolarii grupei
PENTRU TOȚI cu implicarea - părinții
PRIETENII” părinților preșcolarilor
Expoziție cu lucrări -educatoarele
ale copiilor grupei
MAI „O POVESTE Povestiri pentru -preșcolarii grupei
PENTRU copii, rostite de - părinții
FIECARE” părinți preșcolarilor
-educatoarele
grupei
IUNIE „PETRECERE DE Organizare decor și -preșcolarii grupei
ZIUA COPILULUI” recompense pentru - părinții
copii preșcolarilor
-educatoarele
grupei

472
 PARTENERIATUL GRAFINIȚĂ-FAMILIE

PROF. ÎNV. PRESCOLAR POP NICOLETA LOREDANA

GRĂDINIȚA CU P. P. NR. 2, ȘIMLEU SILVANIEI

Așa cum bine știm, familia are un rol primordial în dezvoltarea și asimilarea de cunoștințe începând
cu primele luni de viață ale copilului. Grădinița ,,preia” copilul cu cunoștintele dobândite de acasă, le
îmbunătățește și le valorifică.
De aceea parteneriatul grădiniței cu părinții și implicarea comunității în activitatea și decizia
educativă reprezintă preocupări de actualitate ale domeniului preșcolar. Programele de educație timpurie
din toată lumea definesc parteneriatul cu familia ca agenti educationali drept un principiu fundamental al
organizării și funcționării instituției preșcolare.
Familia, este celula vieții pe pământ, ea este unicul grup social în care legăturile de dragoste și
cosaguinitate capătă o importanță primordială prin interacțiunile multiple între toți membri ei. Familia
există din cele mai vechi timpuri, în interiorul familiei, copilul primește forța și imboldul necesar dezvoltării
sale. Familia constituie mediul în care copilul se naște, trăiește primii ani ai existenței sale personale, se
dezvoltă și se formează pentru viață. Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacțiunilor dintre
copil și mediul social, în esență, copilul este o ființă în evoluție, o ființă a cărei activitate este apreciată după
mediul familial în care se dezvoltă, mai tolerant sau mai sever, mai tandru sau mai aspru, mai calm sau plin
de conflicte. Locul unde copilul învață să fie iubit și să iubească cu mult înainte de a fi în stare să faca
altceva este practic familia.
Grădinița pentru copiii care-i trec pragul, constituie prima experiență a vieții sociale, ea reprezintă o
a doua familie. Ea le crează o gamă întinsă de relații noi cu copiii de aceeași vârstă și cu adulții toți
necunoscuți.
Perioada preșcolară sau vârsta de aur a copilăriei este vârsta unor mari achiziții psiho-
comportamentale fundamentale a caror calitate va influența în mare măsură nivelul de adaptare și de
integrare a copilului în grădiniță. Educația copilului este un proces complex care presupune schimb de
experiențe, de competențe și valori între toți adulții care îl susțin în dezvoltare și cu care acesta intră în
contact.
Întrucât familia și grădinița sunt factori educativi primordiali în formarea și dezvoltarea copiilor, iar
activitatea fiecăruia este condiționată reciproc, este important ca între cei doi factori să se realizeze o strânsă
unitate de cerințe și exigențe. De aceea este necesar ca între grădiniță și familie să existe o legătură
permanentă susținută prin întâlniri cu părinții, ședințe, consultații individuale, afișierul grupei, vizite și
excursii, expoziții cu lucrările copiilor, sărbătorirea zilei de naștere, serbările, jurnalul grupei și prin
implicarea acestora în activitățile desfășurate în grădiniță.
Reușita actului educațional este asigurată de fixarea unor reguli comune, aplicate și respectate de
ambele tabere. Astfel părinții trebuie sa respecte în primul rând cadrul didactic, regulile grupei și programul
grădiniței, pentru ca doar așa și copilul va învăța să respecte.
Pentru a avea o relație pozitivă cu preșcolarii trebuie să știm să le descoperim trebuințele și nevoile,
pentru că legăturile ce se stabilesc între preșcolari și adulți să se bazeze atât pe încredere, dar mai ales pe
respect reciproc, pe acceptarea diferențelor sociale și materiale între diferiți părinți, implicarea tuturor în
căutarea și promovarea intereselor copilului. Legătura dintre grădiniță și familie va trebui să se
întrepătrundă, iar educatoarea să cunoască bine mediul de viață al copilului pentru a putea colabora, pentru
a ne susține reciproc atunci cand unul din parteneri are nevoie de susținere.
Parteneriatul dintre grădiniță și familie organizat corect, duce la o educatie solida, putem spune că
această relație este temelia educației și primul pas spre integrarea beneficiarului în grădiniță, fără pericolul
de eșec scolar mai târziu. Parteneriatul grădiniță-familie reprezintă liantul dinte copil și mediul educațional.
Căldura raporturilor dintre părinți și educatoare, încrederea și respectul se stabilesc prin schimbul de
informații pentru care trebuie să găsim întotdeauna timp, ocaziile pentru a discuta cu părinții, pentu a găsii
soluții la problemelecu care se confruntă copilul sunt diverse: discuții zilnice la sosirea și plecarea copiilor,
sedințele, vizite la domiciliul copiilor, consilierea părinților ori de câte ori este nevoie, activități
extracurriculare, serbările școlare precum și alte evenimente la care sunt invitați părintii.

473
 Cunoașterea de către părinți a specificului învățământului preșcolar, implicarea acestora în activitățile
curriculare și extracurriculare, cunoașterea progresului școlar îNR.egistrat de proprii copiii, a dificultăților
întâmpinate de copil în dezvoltareapsihică, socio-emoțională și fizică precum și conștientizarea de către
părinți al rolului grădiniței în formarea și dezvoltarea copilului ajuta cadrul didactic ca să pună în practică
tot ce e mai bun si mai benefic dezvoltării adultului în devenire.

Bibliografie:
Glava A., Glava C., „Introducere în pedagogia preșcolară” Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002
Miron E., Chichișan E. „Ghid metodologic și aplicativ al educatoarei” Eurodidact, Cluj-Napoca 2006
Băran-Pescar A., „Parteneriat în educație” Aramis, București, 2004
Ionescu M., „Instrucție și educație” Garamong, Cluj-Napoca, 2003

474
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR POP PIROSKA-HAJNALKA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT „ZÂNA ZORILOR”,
CLUJ-NAPOCA

Familia este unul din cele mai importante, sisteme care contribuie la dezvoltarea unei persoane şi la
starea ei de sănătate. Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor, creează condiţiile
dezvoltării fizice, emoţionale, intelectuale şi modelează caracterul copilului, simţul moral, estetic etc. O
mare parte dintre cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile alimentare şi igienice, atitudinile faţă
de viaţă, modelele sau obişnuinţele de comportament, copiii le datorează educaţiei primite în mediul
familial. De aceea, familia este instituţia fundamentală în toate societăţile. Educația trebuie începută din
timpul copilăriei. Astfel, implicarea părinților este crucială, mai ales în primii ani de viață. Nu degeaba se
spune că cei șapte de ani de acasă își pot spune cuvântul asupra comportamentului unui om.
În ce priveşte dezvoltarea fizică a copilului, familia este cea care asigură mediul de viaţă, hrană,
îmbrăcămintea, trebuie să îi ferească de pericole, să le asigure condiţii şi spaţiu propice pentru joc, învăţare,
odihnă, mişcare şi să le supravegheze şi întreţină starea de sănătate optimă. Familia trebuie să se preocupe
de dezvoltarea capacităţii motrice a copilului, prin asigurarea unor activităţi de joc fizic şi mişcare sau sport
în aer liber.
În ce priveşte dezvoltarea intelectuală a copilului, familia este în primul rând mediul în care işi
însuşeşte limbajul. Ea trebuie să le dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea. Copiii sunt cel mai
frumos dar trimis sufletelor noastre, dar și cea mai grea responsabilitate. O bună educație necesită timp,
răbdare, dedicare și o comunicare excelentă. Acestei comunicări i se atribuie un limbaj pozitiv, lipsit de
insulte, fraze ambigue, superioritate sau ironie. Părintelui îi revine responsabilitatea de a folosi cuvinte și
fraze potrivite contextului, vârstei copilului, dar și stării sufletești în care se află. De asemenea, este
important să știm când și cum să alegem momentele în care putem avea un anumit gen de discuție (mai ales
dacă este un subiect delicat). Totodată, nu este important doar ca părintele să aibă un limbaj corect, ci și să
fie atent la ce spune copilul și ce mesaje încearcă să transmită. Ascultându-l pe cel mic, nu faci altceva
decât să crești un copil care va simți că are o voce care contează în această lume – o voce care merită să fie
ascultată, o voce încrezătoare, o voce care folosește un ton adecvat și merită validarea oricui. Atunci când
vorbești cu copilul tău, dă-i impresia că este cel mai înțelept, bun și frumos om de pe pământ; pentru că,
dacă va începe să creadă acest lucru, cu siguranță așa va și deveni! Nu trebuie, bineînțeles, să exagerăm,
lăudându-l excesiv. Atunci când greșește, trebuie să îi explicăm ce a făcut greșit și să îi sugerăm niște soluții.
De asemenea, trebuie să îl învățăm cât de important este să ne cerem scuze, mai ales prin puterea exemplului
– nu există părinte perfect și, cu siguranță, au existat greșeli. Onest ar fi să recunoaștem acest lucru în fața
copilului. Printr-un limbaj pozitiv, întărești încrederea în sine a copilului, îi îmbunătățești starea emoțională
și te asiguri că efortul lui va conta. În plus, îmbunătățești relația părinte-copil, una dintre cele mai mari
probleme cu care se confruntă psihologii. “Dacă îi vorbești unui om într-o limbă pe care o înțelege, mesajul
îi va ajunge la minte. Dacă îi vorbești pe limba lui, mesajul îi va ajunge la inimă”— Nelson Mandela
În afară de aceste tehnici de comunicare profundă, le recomand părinților să folosească în viața de zi
cu zi un limbaj adecvat, apreciativ, cu fraze clare, cât mai simplu formulate și pe înțelesul copiilor. Iată
câteva exemple: „Ai dreptate“, „Știu că ai dat tot ce-ai avut mai bun“, „Ai idei grozave“, „Ador să fiu mama
ta / tatăl tău“, „Ești important(ă)“, „Nu-ți fie teamă să fii tu“, „Cu toții greșim, este în regulă“, „Te iert“,
„Mă bucur că îți păstrezi curiozitatea“, „Te apreciez“, „Te admir“, „Nu renunța; poți încerca și mâine“,
„Este în regulă să îți fie teamă“, „Te ascult“, „Să fii bun nu te face slab“, „Ideile tale sunt grozave“, „Nu te
compara cu alții“, „Poți face diferența“, „Nu toată lumea te va plăceam dar este în regulă“, „Poți să alegi“,
„Mă bucur așa de tare că petrecem timp împreună“, „Am încredere în tine“, „Te iubesc“.
Chiar dacă limbajul este adecvat, aprecierile sunt frecvente și observațiile, bine fondate, în cazul în
care părinții adoptă o altă formă de comunicare cu persoanele din jur, micuțului îi va fi foarte greu să își
integreze aceste bune practici. Fiți un bun exemplu până la capăt, dacă vreți ca micuțul să se comporte așa
cum vă doriți. Dacă acesta va auzi că vă certați cu alte persoane sau aveți un limbaj agresiv, chiar dacă
adoptați o atitudine relaxată în prezența sa, el va tinde să adopte comunicarea defensivă. Nu este important

475
doar să apelăm la niște cuvinte potrivite, ci și să alegem un moment potrivit pentru a le adresa. De exemplu,
nu este un moment bun să avem o discuție despre situația școlară, de față cu ceilalți colegi, sau să vorbim
despre dezordinea pe care a făcut-o, atunci când îNR.egistrează un succes important. Totodată, trebuie să
fim atenți la starea lui emoțională actuală: dacă plânge, dacă este supărat, nu trebuie să insistăm și să
aprindem și mai tare conflictul. Oferiți-i timpul necesar pentru a se calma, iar apoi puteți avea o discuție
liniștită. Evitați discuțiile importante în public sau în fața altor persoane, pentru a nu-l pune pe copil într-o
situație incomodă. Limbajul pozitiv și comunicarea eficientă reprezintă calea spre conectare, spre o bună
relație părinte-copil și spre armonie în familie.
La vârsta şcolară, familia ar trebui să dezvolte gustul copiilor pentru citit, să îi îndrume spre cărţile şi
sursele de informaţie potrivite şi să îi ajute să sistematizeze cunoştinţele, să le dezvolte gustul pentru
experimentare, inovaţie, comunicare proactivă, să îi înveţe să rezolve probleme şi să caute soluţii, să le
încurajeze creativitatea şi multe altele.
Pentru dezvoltarea inteligenţei emoţionale a copilului, viaţa de familie constituie, de asemenea prima
lui şcoală. În acest mediu, oarecum protejat, copilul ar trebui să înveţe să se cunoască, învaţă cum să simtă
faţă de ceea ce i se întâmplă şi cum reacţionează ceilalţi la sentimentele lui. Tot în familie, copilul îşi
formează primele atitudini faţă de lumea din jur, de care vor depinde atât reuşita lui şcolară cât şi, mai
târziu, cea de viaţă.
Un alt factor important in educatia copiilor este timpul petrecut cu ei. Din pacate, in vremurile pe care
le traim acesta nu este tocmai din belsug. Ei au nevoie de parinti pentru a-si umple “rezervoarele” cu
dragoste, timp in care sa se simta speciali, importanti pentru parintii lor. Iar cand au parte de aceste lucruri
sunt mai calmi, mai docili. Daca suntem atenti la nevoile lor, vom fi mai capabili sa-i controlam
comportamentul. Copiii mai au nevoie de stabilitate. Ei vor un raspuns pozitiv din partea parintilor, ei vor
sa-si petreaca cat mai mult timp alaturi de ei, formandu-se astfel legaturi durabile si sanatoase intre parinti
si copii. Din cauza faptului ca multi parinti muncesc de dimineata pana seara, iar copiii sunt crescuti de
bone, bunici sau sunt tinuti la crese sau gradinite (uneori chiar saptamanale), scoli si after-school-uri, lor le
lipseste stabilitatea. Ei nu mai stiu pe cine sa creada. Ei nu mai stiu in cine sa aiba incredere, pe cine sa se
bazeze. Sunt prea multi oameni implicati in “ghidarea” lor incat sunt bulversati. Atat cat puteti, fiti cat mai
prezenti in viata copiilor vostri.
Aşa cum am arătat mai sus, familia are un rol deosebit de important în dezvoltarea copilului, nu numai
în primii ani de viaţă, ci şi pe parcursul întregii perioade şcolare, până la intrarea în viaţa adultă. Există
mulţi factori care pot conduce la apariţia unor probleme în dezvoltarea armonioasă a copilului şi, din
nefericire, nu toate familiile pot fi considerate un mediu propice pentru creşterea unui copil. Din nefericire,
în condiţiile societăţii moderne, atât datorită presiunilor economice, evoluţiei tehnologiei cât şi modelelor
sociale pe care le-am creat, din ce în ce mai mulţi părinţi „rămân corigenţi” la capitolul dezvoltării
armonioase a copiilor, transferând apoi, uneori în întregime, această responsabilitate sistemului educativ –
grădiniţei, şcolii.

Bibliografie
1. Bunescu, G., Alecu, G., Badea, D., (1997), Educaţia părinţilor. Strategii şi programe, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
2. Dumitrana, Magdalena, (2000), Copilul, familia şi grădiniţa, Editura Compania, Bucureşti
3. Mateiaş, Alexandra, (2003), Copiii preşcolari, educatoarele şi părinţii, Ghid de parteneriat şi
consiliere, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

476
 IMPORTANŢA EDUCAŢIEI ÎN FAMILIE
ŞI ÎN ŞCOALĂ
-REFERAT-

LICEUL TEORETIC SEBIŞ

GRĂDINIŢA P. N. PRUNIŞOR
PROF. ÎNV. PRIMAR ŞI PREŞC., POP VIORICA
Educația este foarte importantă atăt în familie cât şi în societate, fiind baza pentru susținerea culturii,
instruirea individuală și pentru evoluția umanității. Educația școlară nu s-a schimbat prea mult de-a lungul
timpului. de-aceea trebuie sprijinite cadrele didactice de către părinţi şi a avea o autoritate asupra lor.
Tehnologia modernă a influenţat copilul chiar de mic, de aceea preşcolarii cât şi elevii trebuie să aibă un
program bine stabilit, indiferent de natura sa şi chiar să fie aplicat. Educaţia are loc de obicei, în incinta
unei instituții școlare. Se referă la consolidarea cunoştinţelor primite în primii ani de viaţă în familie, apoi
cadrele dicatice, încet, încet, contribuie la dezvoltarea vorbirii, exprimării corecte şi purtarea în sala de
clasă, apoi societate, parcurgând etapele vieţii.
Importanţa educaţiei e necesară în familie pentru respectarea părinţilor. Se ştie că unele familii chiar
fac sacrificii pentru a întreţine copiii la şcoală. Nu cred că trebuie făcută concurenţă în îmbrăcarea copiilor
cu haine cât mai scumpe pentru a inferioriza pe alţii. Părerea mea despre ţinuta copiilor în grădiniţa şi a
copiilor în şcoală este ,,a fi modestă”, dacă nu e uniforma şcolară. Investiţia părinţilor e bine făcută în copii,
nu în haine. Despre felul cum se comportă părinţii în casă, aşa vor ştii şi copiii să se poarte în societate unul
cu altul şi să respecte pe semenul lui.
Lucrurile elementare învăţate acasă, îi vor urmări toată viaţa şi autoritatea de acasă, la fel. Nu
înseamnă că vor fi bătuţi sau maltrataţi, dar, li se poate lua porţia de timp din faţa telefonului sau a tabletei.
Copiii vor suferi mai mult că nu se joacă pe tabletă decât că sunt pedepsiţi.
Atunci când copiii se joacă, imită preocupările adulţilor, copiii mici aratând un interes natural pentru
lumea din jur chiar dacă se fac că nu-I interesează sau nu aud ce se vorbeşte. Să fim atenţi la ce facem şi
vorbim în prezenţa lor, vom ajuta la cultivarea și extinderea abilităților.
Atât acasă până la vârsta preşcolară, cât şi în cadrul unităţilor de învăţământ unde sunt integraţi,
copilul are ocazia de a-și face noi prieteni, de a-și exprima opiniile și de a înțelege importanța lucrului în
echipă. Aici dezvoltă o înțelegere și pot participa la activități care să-i ajute să înțeleagă și să-și exprime
dorința de a-i ajuta pe ceilalți.
Atunci când se încurajează implicarea părinților în activităţi este o modalitate excelentă de a crea un
mediu de învățare pozitiv. E adevărat că părinții moderni preferă metode de comunicare la distanță şi să
participe cât mai puţin fizic la ședințe sau activități școlare. Este de ştiut faptul că elevii își pot pierde
interesul pentru școală atunci când părinții nu își oferă sprijinul. Pe de altă parte, unde părinţii ţin sub
observaţie copilul, profesorii observă schimbări importante în clasele lor, cum ar fi îmbunătățirea motivației
și performanței elevilor. De asemenea, colaborarea cu părinții poate ajuta la identificarea nevoilor și
obiectivelor și pot exista discuții despre modul în care părinții pot contribui. Comunicarea cu familia oferă
profesorului posibilitatea de a asculta preocupările acestora și de a le explica mai multe despre educația
copiilor lor.
Educația din familie împletită cu cea din şcoală, va aduce multe beneficii sociale și cel mai important
lucru pe care îl aduce este, fericirea.

477
 EDUCATIA IN FAMILIE

SCOALA GIMNAZIALA BERCENI, JUDETUL PRAHOVA

G. P. N. CORLATESTI, STRUCTURA
GRUPA MARE
PROFESOR PENTRU INVATAMANT PRESCOLAR, POPA ADELA

Familia reprezinta primul mediu social cu care copilul are contact; in acest mediu vine pe lume, este

ingrijit si educat. Educatia pe care o primeste in familie o precede pe cea din gradinita. In familie se

formeaza primele priceperi si deprinderi, aici se pun bazele dezvoltarii psihice, aici primeste primele

informatii despre natura, viata si tot ce-l inconjoara; isi insuseste primele forme de limbaj.

Un rol foarte important in educarea copilului il are modul in care se stabilesc relatiile dintre membrii

familiei, consecventa si unitatea cerintelor pe care le formuleaza parintii si ceilalti membrii ai familiei fata

de copil.

Influentele educative pe care familia le exercita asupra copilului se pot manifesta direct, prin actiuni

dirijate sau indirect, prin puterea exemplului. „Cei sapte ani de acasa”, constitue primul model social, avand

o influenta hotaratoare asupra formarii copilului si a conceptiei sale despre viata.

Comportamentele educationale ale parintilor, chiar bine intentionate fiind, pot avea efecte negative;

severitatea accentuata, superprotectia sunt capcane in care parintii cad cu usurinta. Sarcina ce revine

gradinitei si apoi scolii, prin intermediul personalului didactic, este sa identifice situatiile problematice din

familiile copiilor, sa dirijezestrategii educative in favoarea elevului si mai ales sa constientizeze faptul ca o

buna colaborare intre aceste institutii este hotaratoare in obtinerea educatiei copilului si chiar a rezultatelor

si performantelor scolare.

478
 IMPORTANTA FAMILIEI IN FORMAREA CELOR 7 ANI DE
ACASA

PROF. INV. PRESC. POPA ANDREEA IONELA

GRADINITA CU P. P. “EDEN”, CRAIOVA
Dezvoltarea echilibrată a copilului depinde de implicarea ambilor părinți în toate aspectele ce țin de
viața copilului. De la ce mănânca zi de zi copilul, cu ce se îmbracă, la ce tip de informații este expus, prin
ce stări emoționale trece, în ce activități este implicat, la ce grădiniță merge. Rolul mamei și al tatălui sunt
diferite în dezvoltarea copilului și în modelarea personalității sale. Mama are rolul de a-l proteja pe copil,
în timp ce tatal are rolul de a-l pregăti pe acesta pentru confruntarea de mai târziu cu lumea, cu viața. Ambii
părinti sunt un model pentru copil, și această diferenţă aduce beneficii însemnate pentru copil, oferindu-i
experienţe variate.
Educaţia copilului este cea mai profitabilă investiţie (în timp, atenţie, înţelegere, dragoste) pe care o
pot face părinţii pentru ei. Educația pozitivă a copilului presupune a aduce în relaţia părinte-copil căldura,
structura şi limite, înţelepciunea de a transforma orice situaţie cotidiană, cât ar fi de negativă, de
provocatoare, într-o lecţie de empatie, respect, înţelegere a nevoii care a creat acea situaţie. • „Cei şapte ani
de acasă” sunt opera părinţilor şi a mediului familial în care cresc copiii. Copilul învaţă în familie limbajul
culturii în care trăieşte, deprinde normele, atitudinile, valorile şi comportamentele necesare pentru a se
integra în societate.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli
de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei
copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte
medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să
scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală.
Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc.
Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec
din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării
atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei
şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor.
La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine
delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul
în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este
important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de
acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al
familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care
copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de
performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de
către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la
grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica
şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.

479
 Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine.
Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc.
Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În
situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii empatice, dând
impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu
este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi
interesează fără a recurge la un „interogatoriu”.
De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie
„Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă.
În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti
ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca
unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună
ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante pentru copilul preşcolar sunt
şi activităţile pe care le vor face în afara celor de la grădiniţă, mai exact în familie, cu membriii familiei şi
în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în
conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească
a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea
fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile individuale şi de vârstă ale copiilor. Părinţii
trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, săi organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea
posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi,
nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat.
Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire
minuţioasă ar putea fi în natură: să alerge, să se joace cu mingea, „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a
BabaOarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă
iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul
vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum
se folosesc, despre gustul lor ş. a. ; acasă, să ajute la tot felul de activităţi gospodăreşti, să-şi atribuie diferite
roluri şi să intre în jocul copilului, să numere tot felul de obiecte ce-i înconjoară etc. Fiecare moment poate
fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în
sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul,
plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de
învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea
profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.
La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea şi sunt frumoasă, aşa
mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami. ”
Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi si cea a cunoaşterii de sine.
Nu este de-ajuns doar sî ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineînţeles că asta
nu înseamnă că permanent von fi stresaţi de cum vorbim, ne purtăm ori reacţionăm la cei din jur, pentru că
ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat.
Însă va trebui să ne impunem anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor,
astfel încât copilul să poată trage învăţăminte atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa voastră,
cât şi din cele negative. Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi
că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza
toate acestea în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate.
Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igienă - curăţenie şi
exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emotţilor atât pozitive, cât şi negative
- bune maniere şi comportament - limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord
dintre părtile de vorbire) - modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului
înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit
pentru diverse fapte, etc) - consecvenţă în realizarea unei sarcini - concentrare a atenţiei - perseverenţă în
realizarea unei sarcini - alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva.

480
 Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii: spiritul de
competiţie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc.., altele influenţează
dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta
foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii.
Înainte de a judeca o persoană şi de a-i pune o etichetă, ar trebui să ne gândim ceva mai mult la ceea ce se
ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalţi.
Aşadar, părinţii au o foarte mare influenţă asupra copiilor în primii 7 ani de viaţă, când le transmit
celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde
îşi vor asuma alte obiceiuri noi. Este important să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le
considerăm noi necesare şi care îl vor ajuta să fie un om respectuos şi demn de respect la rândul său,
deoarece: „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie. ” (Eugen Heroveanu)

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

481
 STUDIUL DE SPECIALITATE
MATEMATICA ȘI CEI 7 ANI DE ACASĂ

PROF. POPA ELENA,

LICEUL TEHNOLOGIC BAIA DE FIER, GORJ
Matematica este o disciplină mai greu înțeleasă de către copii. Primele noțiuni de matematică se
transmit când copilul intră pentru prima dată în contact cu lumea fascinantăa numerelor. Totul depinde de
capacitatea cadrului didactic de a jongla cu, cunoștințele de care acesta dispune, de tactul lui pedagogic
pentru a transforma această știință abstractă și greoaie și de a o face mai atractivă și plăcută de copii.
Activitățile cu conținut matematic vizează stimularea dezvoltării intelectuale, trecerea de la gândirea
concret - intuitivă la gândirea abstractă, în esență, pregătirea copiilor pentru însușirea conștientă a
matematicii în școală. Datorită dezvoltării cu pași uriași a vieții în toate domeniile, noua eră în care trăim și
cu atât mai mult erele viitoare, impun omului o gândire creatoare, inventivă, care se extinde din ce în ce
mai mult.
Însușirea cunoștințelor matematice este cerută de multiple situații apărute în viața copilului. În joc, în
activitățile sale zilnice, el este pus deseori în situația de a opera cu cantități diferite de obiecte sau jucării,
de a număra, de a socoti, de a grupa jucăriile, de a face operații logice cu elementele grupelor de jucării.
Încă înainte de a învăța să numere în mod sistematic, copiii utilizează cuvinte care desemnează
cantitatea; ei însoțesc urcatul sau coborâtul treptelor de cuvinte: una, și una, și una etc. spuse ritmic; mută
păpușile de pe o masă pe alta, pronunțând la întâmplare numerele: una, două, cinci, zece etc. ; grupează
păpușile cu părul negru și păpușile cu părul galben, așează jucăriile ordonându-le în șiruri crescătoare sau
descrescătoare.
În această etapă ei nu fac altceva decât să îi imite pe adulți, pe care îi aud folosind numerele sau care
în mod greșit se străduiesc chiar să-i învețe să numere mult înainte de vreme. Așa se explică faptul că cei
mai mulți dintre copiii de 2-3 ani își însușesc denumirea numerelor în mod mecanic. Eivin în contact mai
întâi cu aspectul exterior al numerelor cu, cuvântul, iar semnificația numerelor este treptat însușită de copii
pe baza unui proces de acțiuni și operații cu cantitățile, sub îndrumarea sistematică a adultului. Activitățile
cu conținut matematic vizează stimularea dezvoltării intelectuale a copiilor, contribuie la trecerea treptată
de la gândirea concret-intuitivă la gândirea simbolică, abstractă, pregătind copiii pentru înțelegerea și
însușirea matematicii.
Dezvoltarea intelectuală a copiilor prin orice tip de activitate, presupuneformarea și dezvoltarea unor
deprinderi de muncă intelectuală: de a asculta cu atenție cerințele formulate, de a acționa corect în raport
cu aceste cerințe, de a răspunde la întrebări, de a urmări, a judeca și completa sau corecta răspunsurile altor
copii, de a pune întrebări, de a da soluțiioriginale la diferite situații problematice create și, nu în ultimul
rând, dezvoltarea intelectuală a copilului presupune o suspensie a dependenței față de adult și familiarizarea
dobândirii treptate a independenței preșcolarului.
Activitățile cu conținut matematic lărgesc orizontul copiilor în cunoștințe despre însușirile cantitative
ale lumii reale. Aceste cunoștințe îi ajută să se orienteze mai ușor în rezolvarea propriilortrebuințe, să
răspundă în mai mare măsură cerințelor de fiecare zi.
Organizarea științifică a procesului de învățare la o vârstă timpurie, permite sporirea potențialului
intelectual al societății prin perfecționarea substanțială a capacităților creatoare ale tinerei generații.
La vârsta preșcolară copiii au o receptivitate selectivă sporită pentru influențele externe și premise
pentru educabilitatea crescută a unor procese psihice, dovedind precocitate și afinitate spre gândirea și
limbajul matematic.
Vârsta preșcolară este sensibilă pentru dezvoltarea memoriei, imaginației și gândirii intuitive, dar
mult mai complexă este influența pe care o exercită activitățile cu conținut matematic asupra copiilor.
Copilul percepe însușirile cantitative ale lumii realizate prin intermediul anumitor analizatori.
Astfel, în procesul de formare al unor grupe de obiecte după anumite criterii este activat atât analizatorul
vizual, cât și cel auditiv, cel tactil și cel motric. Copilul formează grupele de obiecte nu numai cu ochii,
el pune mâna pe fiecare obiect, percepând concomitent mișcarea mâinii de la un obiect la altul și

482
zgomotul produs de deplasarea obiectului dintr-un loc în altul. În acest fel se obțineo legătură între
acțiunea diferiților analizatori și, prin aceasta, o îmbunătățire a calității percepției respective.
Activitățile cu conținut matematic ce privesc combinarea și transformarea obiectelor și
materialelor de construcții în activitățile de joc, construcții și modelaj, contribuie la îmbogățirea
capacităților de elaborare imaginativă, constructivă, novatoare în câmpul noțiunilor de educație
intelectuală. De aceea impune îmbinarea formelor de activitate prin conferirea unui loc prioritar
caracterului de joc, ca formă fundamentală și specifică de activitate atractivă la vârsta copiilor
preșcolari.
Activitățile cu conținut matematic dezvoltă gândirea, operațiile ei: analiza, sinteza, comparația,
generalizarea, abstractizarea. Copiii constată pe baza contactului direct cu realitatea, că grupele de
obiecte pot să fie diferite între ele nu numai ca formă și culoare, dar și sub aspectul valorii numericea
cantității.
Introducerea activităților cu conținut matematic în procesul de învățământ la preșcolari își are locul
și rolul său bine structurat și integrat în contextul valențelor formative ale procesului de învățământ.
Activitățile cu conținut matematic sunt diversificate ca formă și structură, iar realizarea lor necesită
mijloace diferențiate de ordin material.
Rolul și scopul activităților cu conținut matematic din grădiniță este, în speță, pregătirea copiilorpentru
însușirea cunoștințelor matematice din școală, în sensul dezvoltării capacităților intelectuale, care să
permită copiilor perceperea conștientă a mulțimilor și numărului, ca o însușire colectivă atribuită mulțimii
de obiecte, înțelegerea procesului de formare a șirului numeric, efectuarea de operații cu numere, rezolvarea
de probleme pe baza operațiilor de gradul I și analiza caracteristicilor formelor geometrice.

Bibliografie:
1. Constantinescu, A. Posibilități de optimizare a activităților cu conținut matematic. Culegere
metodică editată de Revista de Pedagogie. București, 1975.
2. Sandovici, V. Rolul grădiniței în stimularea proceselor psihice ale copilului. Activitățile matematice
în grădiniță. București, 1980.:
3. Catană, A. Formarea reprezentărilor matematice la preșcolari. Târgoviște: Editura Gimnasium,
2004.

483
 IMPORTANTA EDUCATIEI IN FAMILIE SI IN SCOALA

PROFESOR: POPA FLORINA

Înainte de a merge la școală, copilul învață abilități de bază și trăiește într-un mediu familial care îi
transmite (conștient sau nu!) o serie de atitudini față de persoane și învățare, care îi pot fi de folos sau îl pot
sabota în procesul adaptării la mediul școlar și pe parcursul învățării.
Școala nu poate face ceea ce părinții nu fac și invers. Fiecare instituție, atât cea a familiei, cât și a
școlii, are roluri bine definite, iar împreună se completează și potențează, nu se anulează, nici nu se
înlocuiesc una pe alta. Implicarea părinților înseamnă prezența activă în demersul învățării prin asigurarea
de materiale necesare, suport logistic, explicații, încurajări, medierea conflictelor, blândețe, înțelegere,
disponibilitate. Să comunici constant cu educatoarea, învățătoarea, dirigintele, directorul, profesorul
consilier, pentru a vedea unde este necesară susținerea și ce poate fi îmbunătățit, reprezintă un bun început
în înțelegerea provocărilor fizice, emoționale sau sociale pe care elevul le poate traversa, la un moment dat,
pe parcursul formării academice.
Dincolo de sincopele sistemului de învățământ, există atât de mulți oameni cu vocație, gata să-și ofere
suportul și expertiza pentru rezolvarea provocărilor. Aceasta este o chemare la responsabilitate: ceea ce
sădești în copilul tău de timpuriu va fi potențat și dezvoltat de școală, dependent de implicarea ta. Mai
târziu, adultul format va fi o valoare pentru societate, un om cu simț civic, responsabil și moral... sau nu.
La nivel micro, cum arată familia, așa arată și școala, iar la nivel macro, cum arată școala, așa arată și țara.
În esență este vorba despre interdependență, conectare. Suntem dependenți unii de alții: școala nu poate să-
și atingă scopurile fără susținerea familiei și invers.
M-am întrebat care sunt, în fond, principiile după care sistemul de învățământ din țara noastră se
ghidează și, citindu-le, am realizat că puțini dintre noi le cunoaștem sau le-am parcurs măcar o dată, deși
am stat ani mulți pe băncile școlii. Legea educaţiei naţionale din 2011, la articolul 3, descrie principiile care
guvernează învăţământul preuniversitar şi superior, precum şi învăţarea pe tot parcursul vieţii din România.
Acestea sunt: Principiul echităţii - în baza căruia accesul la învăţare se realizează fără discriminare;
Principiul calităţii - în baza căruia activităţile de învăţământ se raportează la standarde de referinţă şi la
bune practici naţionale şi internaţionale; Principiul relevanţei - în baza căruia educaţia răspunde nevoilor
de dezvoltare personală şi social-economice; Principiul eficienţei - în baza căruia se urmăreşte obţinerea de
rezultate educaţionale maxime, prin gestionarea resurselor existente; Principiul descentralizării - în baza
căruia deciziile principale se iau de către actorii implicaţi direct în proces; Principiul răspunderii publice -
în baza căruia unităţile şi instituţiile de învăţământ răspund public de performanţele lor; Principiul garantării
identităţii culturale a tuturor cetăţenilor români şi dialogului intercultural; Principiul asumării, promovării
şi păstrării identităţii naţionale şi a valorilor culturale ale poporului român; Principiul recunoaşterii şi
garantării drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi
la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase; Principiul asigurării egalităţii de
şanse; Principiul autonomiei universitare; Principiul libertăţii academice; Principiul transparenţei -
concretizat în asigurarea vizibilităţii totale a deciziei şi a rezultatelor, prin comunicarea periodică şi
adecvată a acestora; Principiul libertăţii de gândire şi al independenţei faţă de ideologii, dogme religioase
şi doctrine politice; Principiul incluziunii sociale; Principiul centrării educaţiei pe beneficiarii acesteia;
Principiul participării şi responsabilităţii părinţilor; Principiul promovării educaţiei pentru sănătate, inclusiv
prin educaţia fizică şi prin practicarea activităţilor sportive; Principiul organizării învăţământului
confesional potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult recunoscut; Principiul fundamentării deciziilor pe
dialog şi consultare; Principiul respectării dreptului la opinie al elevului/studentului ca beneficiar direct al
sistemului de învăţământ.
Mai presus de formarea unor competențe de calcul matematic și analiză a unui text, principiile din
spatele instituției în care învață copiii noștri ar trebui să fie cunoscute și folosite ca etalon în evaluarea
performanțelor școlilor și cadrelor didactice, deoarece ele se axează și pe formarea unei conduite de viață,
atât de necesară. Nicolae Steinhardt scrie: „Încep să-mi dau seama că numai caracterul importă.
Convingerea politică, păreri filosofice, originea socială, credința religioasă nu sunt decât accidente: doar
caracterul rămâne după filtrările produse de anii de pușcărie, ori de viață”.

484
 Închei spunând că poți să finalizezi patru facultăți și să ai la activ trei doctorate. Nu sunt atât de
relevante ca cei șapte ani de acasă, ca a ști să te respecți pe tine și pe cei din jur, nu sunt atât de relevante
ca a te purta cu demnitate, conform principiilor și valorilor tale, ca a avea o identitate stabilă și un simț al
coerenței în acțiunile tale.

485
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

POPA IOLANDA EMILIA

Educația este unul dintre cele mai importante aspecte ale societății noastre. Acest proces este strâns
legat de cel al învățării și are influențe majore de-a lungul vieții. Cu ajutorul acestui fenomen, deprindem
valori morale fără de care conviețuirea ar avea de suferit. De exemplu, o societate sănătoasă se construiește
pe valori precum: respectul, integritatea, generozitatea și altele.
Educatia aduce cu sine multe beneficii, atât pentru individ, cât și pentru societate – îmbunătățește
perspectivele de carieră, stimulează economia și chiar poate extinde durata de viață. Mai mult, potrivit
studiilor, educația poate face oamenii mai fericiți! De aceea, este absolut esențial ca educația, indiferent de
natura sa, să fie aplicată încă din primele luni de viață ale copilului.
Factorii de bază care ajută copilul în desăvârșirea propriei educații sunt școala și familia. Funcția
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, desprinderilor de viață, sentimentelor. Rolul familiei
este important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral și estetic. Școala alături
de familie influențează prin condițiile concrete în care se desfășoară condițiile de învățământ pesonalitatea
copilului.
Familia ocupă locul central în viaţa unui copil, aici el îşi trăieşte primii ani, află informaţiile iniţiale,
însuşeşte valorile, începe să descopere lumea şi pe sine, acumulează şi simulează modele de comportament
care îi determină ulterior personalitatea.
Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identităţii sale cu
familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele
educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ. Este nevoie a se dezvolta un nou concept
care să întărească schimbarea în relaţiile şcoală-familie. Acest concept este parteneriatul educaţional.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educaţional. Acesta presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative
între factorii educaţionali.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,,cei şapte ani de acasă “. Uneori părinţii uită că trebuie
să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a elevului,
educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură
corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în acel moment.
De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea părinţilor care
sunt depăşiţi de situaţie. Între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate
realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl
interesează şi-l pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l
motiveze şi să-l ajute. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei
generaţii. Ea este factorul decisiv şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii, să
ia parte activă la viaţa, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul
decisiv în formarea omului. Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât
mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi
familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este
vorba de interesul copilului.
O comunicare optimă învăţător/ diriginte/ familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv asupra
copilului şi de a stopa comportamentele negative. De multe ori apar dificultăţi de comunicare şi de
dezvoltare a relaţiei şcoală- familie. De aceea trebuie cunoscuţi factorii care favorizeaza dar şi blochează o
comunicare eficientă. Lipsa de comunicare din partea uneia dintre ele afectează evoluţia elevului,
rezultatele şcolare şi natura comportamentului.

486
 Părinţii trebuie să vadă în şcoală un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin
atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm. Asadar, e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile
problemă, din familiile copiilor, să dirijeze pe cât posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să
conştientizeze că relaţia de colaborare şcoală-familie este determinantă în educarea copiilor.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu
şcoala este orientarea şcolară şi profesională. Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei
şcoli pentru copilul lor. Dar, de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai sursele greşelilor lor
deoarece acestea ţin loc de competenţă.
Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştiinţe cât mai mare, ci şi de a
stimula calitatea de om. Se urmăreşte valorificarea abilităţilor de interrelaţionare, de asumare a
responsabilităţii, de descoperire a propriilor aspiraţii spre formarea şcolară si profesională.
Așadar, educația este importantă pentru că joacă un rol crucial în formarea și dezvoltarea indivizilor.
Mai mult, aceasta este singura cale prin care umanitatea își duce mai departe normele, valorile și învățăturile
acumulate de-a lungul timpului.

487
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ ÎNTRE TRADIȚIE, MODERNISM ȘI
PANDEMIE

PROF. POPA ION

COLEGIUL NAȚIONAL “DECEBAL” DEVA
,,Stă cu diploma pe masă,
Are-acum şi masterat,
Dar cei şapte ani de-acasă
Încă nu i-a terminat. ”
Aurel Buzgău

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la IMITAŢIE şi ÎNVĂŢARE, după modelul dat de
părinţi. Educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, în primii 7 ani de viaţă, îşi pune amprenta pentru
întreaga viaţă.
Educaţia înseamnă iluminarea fiinţei, dumerire, scoatere la suprafaţă a adevărului, înţelegere şi
revelare. Prin educaţie, omul se eliberează de întunericul din el şi din jurul său, intrând în sfera luminii
adevărului, a binelui, a dreptăţii, într-un cuvânt, a valorii.
Metafora este clar explicitată în filosifia antică, dar primeşte o consistenţă cu totul deosebită în
creştinism. ,,Educaţia este cea mai mare şi mai grea problemă ce i s-a dat omului spre rezolvare. ’’
Educația reprezintă un fenomen social fundamental apărut odată cu societatea umană și este
specific fiecărei organiyării socile, îndeplinind funcțiile de informare și de formare a omului din punct
de vedere intelectual, moral, artistic, fizic.
Copilul este o ființă cu însușiri calitative diferite de cele ale adultului și are în mod legitim dreptul
de a ocupa o poziție privilegiată și de a se bucura de un „tratament” specific. Sănătatea, dezvoltarea și
educația copilului trebuie să fie în centrul preocupărilor familiei Familia este cel mai adecvat mediu de
structurare intelectuală, afectivă și volitivă a personalității copiilor, climatul și atmosfera familială
devenind cadrul de ambianță materială, spirituală și afectivă în care se vor forma copiii. De aceea
eventualele carențe materiale ale mediului și climatului familial, influențează în mod negativ dezvoltarea
psihocomportamentală a copiilor. În prezent, familia ca unitate socială s-a modificat foarte mult atat la
nivel structural, cât și la nivel atitudinal în sensul creșterii ratei divorțurilor și a tensiunilor și conflictelor
intrafamiliale. Situația existentă pe plan familial se poate răsfrânge negativ asupra maturizării fizio-
psihice, fiziologice și sociale a copiilor lăsând sechele în structura psihică și de personalitate a acestora.
În familiile de astăzi, legăturile sunt mai puțin durabile, pe considerentul că oamenii nu mai acceptă să
conviețuiască împreună dacă nu se înțeleg bine, nici măcar de dragul unui copil, față de care au anumite
responsabilități. Familia este primul mediu în care copilul experimentează relații și el va dezvolta relații
în afara acestui mediu pornind de la modelele pe care le-a preluat de aici. De aceea un copil are nevoie
de legături emoționale stabile, de sentimentul apartenenței necondiționate la un grup de persoane (în
esență familia sa), de un mediu securizat care să-i permită experiențe normale de viață. Nimic nu este
mai important deoarece copiii reprezintă cea mai mare resursă umană a unei culturi, ca atare viitorul
lumii depinde de concepția pe care o au despre ei înșiși. Comunicarea cu copilul este un element esențial
în viața de familie ori informarea și educarea părinților pentru o mai bună comunicare cu proprii copii
duce la prevenirea multor conflicte în viața de familie care uneori pot duce la situații ireversibile. Desprins
din aceste idei școala a organizat cursuri și seminarii de educare a părinților pentru a înbunătăți viața
copilului în familie prin “educarea” părinților, educație înțeleasă ca oferire de informații educaționale
preventive și sprijin acordat pentru stabilirea unor relații pozitive în interiorul familiei. Prin organizarea
acestor seminarii considerăm că mai multe familii vor folosii metode și procedee eficiente de educatie:
Mai multă atenție pozitivă din partea părinților, mai multe aprecieri pozitive, mai multe recompense; Mai
puține pedepse fizice atunci când copiii încalcă regulile și limitele; Alegerea conștientă a reacților față de
posibilul coportament nedorit / inadmisibil al copiilor (sporirea alternativelor de negociere). Implicarea
părinților în problemele școlii nu înseamnă numai plata unui sprijin material sau atenționarea în

488
legatură cu problemele copiilor lor. Ea este mult mai mult. Se referă la construirea unor relații pozitive
între familie și școală și la o unificare a sistemului de valori și cerințe relative la copil. Aceasta poate avea
un efect benefic asupra elevilor atunci când aceștia văd profesorii colaborând și sfătuindu-se cu părinții
și poate implica dezamorsarea unor probleme înainte ca acestea să devină necontrolabile. Părinți trebuie
implicați permanent în activitatea școlii, nu numai atunci când se ivesc probleme. Majoritatea părinților,
indiferent de nivelul lor cultural și social, pot da informații prețioase despre problemele, ritmurile de
creștere, dorințele, așteptările, neâncrederile, pasiunile, etc. ale elevilor. Colaborarea și cooperarea
părinților cu școala sunt eficiente și benefice ambilor factori dacă îndeplinesc condițiile unei comunicări
eficiente și dacă țin seama și de dimensiunea sa umană.
Pot fi identificate şi suporturi aparent tradiţionale, dar care sunt acaparate de noile tehnologii digitale.
Din punct de vedere educaţional, Internetul constituie o oportunitate interesantă, nouă, de instrument
accesoriu al unor noi valori ce pot fi adăugate conţinuturilor educative vehiculate în instituţiile şcolare.
Noile sisteme de concectare şi de comunicare pot accelera capacităţile comunicaţionale, imaginative
sau inventative, dar le şi pot încetini sau stopa dacă nu sunt utilizate în chip judicios şi, mai ales, în mod
univoc. Instrumentul este cu atât mai bun cu cât el face ca elevul să treacă de la statutul de utilizator la cel
de producător de idei, de sensuri, de trăiri. Oricât de performantă ar fi noua tehnologie, aceasta se cere a fi
completă cu strategii tradiţionale clasice de formare a abilităţilor umane. E bine să ştim să comunicăm prin
calculator, dar şi cu semenii din preajma noastră. Uneori, e mai dificil sa comunicăm cu cei de lângă noi,
decât cu cei care sunt departe.
Contactul viu, direct, personal cu alţii este edificator pentru propria persoană şi nu poate fi înlocuit
total cu nici o tehnică, oricât de sofisticată ar fi. Poveştile de altădată ale bunicilor, în faţa focului din vatră,
nu-şi vor găsi echivalentul în nici o interpelare intempestivă prin intermediul mesageriei instant. Şi acestea
din urmă sunt bine venite, dar reprezintă altceva, şi nu totul.
- apariţia alternativelor educaţionale: Waldorf, Step by Step
În concluzie, putem spune că în fond există trei mari direcţii în care trebuie să insiste educaţia pentru
schimbare:
a) sesizarea şi întâmpinarea schimbărilor ;
b) evaluarea acestora ;
c) proiectarea schimbării şi intervenţia ;
Toate aceste trei direcţii, vizează formarea omului astfel încât acesta să poată face faţă schimbărilor la
care este supus mediul său fizic.
Concluzie: trebuie găsite resursele necesare pentru a păstra un echilibru între învățământul
tradițional și cel modern, în mediul virtual și activitățile participative, derulate în liniștea clasei, alături
de cei foarte apropiați, continuând să cultivăm idea că aparținem ethosului școlar.

,,De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea.

Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară. ”
Antoine de Saint-Exupery

• Bibliografie:
MEC, Ghid pentru educație nonformală, 2020
Cristea, Gabriela, Pedagogie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2002
Stoica Marin, Pedagogie şi psihologie, Ed. Gheorghe Alexandru, 2001

489
 ROLUL FAMILIEI ÎN ASIGURAREA SUCCESULUI ŞCOLAR
-STUDIU DE SPECIALITATE-

PROF. ÎNV. PRIMAR POPA IONELA

SCOALA GIMNAZIALĂ NR. 5, RM. VÂLCEA
La nivelul învăţământului primar, succesul şcolar se exprimă prin calificativele Bine si Foarte bine,
precum şi in activităţile practice, tehnico-ştiintifice, culturale, artistice de calitate etc., prin premii obţinute
la concursurile scolare interne şi internationale. În al doilea rând, succesul scolar este reprezentat prin
calităţile superioare ale personalităţii elevilor: capacităţi intelectuale la un nivel ridicat, aptitudini şi
înclinatii deosebite, spirit de independenţă, initiaţivă şi competiţie loială, capacitate de adaptare şcolară şi
socială, capacitate de autoinstrucţie, autodepăşire şi autoevaluare, motivaţii şi aspiraţii superioare faţă de
învăţătura, trăsături etice şi sociale valoroase, comportament demn, civilizat etc.
Analizând pe coordonate asemănătoare succesului şcolar, insuccesul evidenţiază rezultatele slabe ale
manifestării dimensiunilor personalităţii elevilor.
Factorii de influenţă ai rezultatelor şcolare sunt multipli: factori ce ţin de personalitatea elevului,
reprezentaţi de factorii intelectuali (inteligenţa este principalul factor individual ce determină succesul sau
insuccesul elevului la învăţătură) şi factori nonintelectuali (motivaţia elevului pentru activitatea şcolară,
nivelul de aspiraţie şi angajarea Eului în sarcina şcolară, starea de oboseală la elevi, încrederea în sine şi
autoreglarea, stabilitate emoţională – instabilitate emoţională); fɑctоri fɑmiliɑli; şcоɑlɑ – fɑctоr în еvоluțiɑ
succеsului șcоlɑr şi mediul social de origine.
Cauzele insuccesului şcolar sunt în mare măsura situaţiile opuse strategiilor şi condiţiilor care
favorizează succesul şcolar.
Familia poate fi inclusă în categoria factorilor cu un rol hotărâtor în dezvoltarea psihosomatica a
elevilor. Aceasta exercită o influenţă puternică asupra randamentului şcolar; valentele educative ale familiei
sunt o expresie directă a mediului familial sunt o expresie directă a mediului familial, considerat ca rezultat
al unei sinteze unice a tuturor relaţiilor care se stabilesc între membrii săi. Climatul familial, ca factor al
procesului educativ, contribuie la formarea atitudinii elevului faţă de şcoală, în general, şi faţă de învăţătură,
în special. Influenţa acestui factor este favorizată şi prin prisma regimului de viaţă pe care părinţii îl impun
şi îl controlează, ce contribuie la formarea unui stil individual de muncă şi a unor trăsături de caracter
necesare înlăturării dificultăţilor în activitatea de învăţare. În plus, activităţile petrecute în familie pot
favoriza invăţarea activă a noţiunilor.
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective,
motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa
această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul
în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Până la vârsta şcolară, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“-
, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de
politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient,
un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea
de relaţionare socială.
Chiar dacă manierele nu mai sunt atât de rigide ca pe vremea bunicilor, e foarte important ca copilul
să ştie cum să vorbească şi să fie capabil să înţeleagă regulile nescrise dintr-un anumit grup sau dintr-o
anumită comunitate.
Niciun părinte nu-şi doreşte ca copilul său să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală,
pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţi depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele

490
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care părinţii i-o dau.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care părinţii doresc să-l
insufle copiilor, precum şi zile în care li se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care s-au străduit
să le predea copilului lor au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Un alt aspect care trebuie sesizat este că acum nu prea mai există cei 7 ani de-acasă.
Pe de o parte, copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede,
rămânând ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel
în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un
comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui
comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să
consolideze normele deja deprinse din familie.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că educaţia primită acasă în primii ani de viaţă depinde de
câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se
bazează familia şi pe care le transmite copilului etc. Baza formării unui comportament corespunzător al
copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
În concluzie, trebuie să acordăm o atenţie deosebită familiei şi parteneriatului pe care trebuie să-l
dezvoltăm cu aceasta, deoarece în primii ani de viaţă familia este factorul determinant în formarea copilului,
sub aspectul deprinderii regulilor de comportament, şi, în continuare creşte influenţa celorlalţi factori
(şcoală, societate etc), fără a –şi diminua, însă, importanţa.
Este necesar ca acest influenţa acestui factor în evidenţierea reuşitei şcolare, să fie valorificată într-o
manieră corespunzătoare de către instituţiile de învăţământ.

Bibliografie
1. Bontaş Ioan- Pedagogie, Editura Bic All, Bucureşti, 2001
2. Cucoş Constantin – Pedagogie, Ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi, 2002
3. Creţu, T, „Stimularea potenţialului intelectual al copiilor, în vederea obţinerii succesului şcolar”,
Buc., Ed. Semne, 2003.
4. Neamţu Cristina – Devianţa şcolară. Ghid de intervenţie în cazul problemelor de comportament
ale elevilor, Editura Polirom, Bucureşti,
5. Negovan Valeria – Introducere în psihologia educaţiei, Ediţia a II-a, Editura Universitară,
Bucureşti, 2006

491
 FAMILIA ȘI ȘCOALA – FACTORI DECISIVI
ÎN EDUCAȚIA ELEVILOR

PROF. ÎNV. PRIMAR POPA MARIA-LILIANA

COLEGIUL NAȚIONAL „I. M. CLAIN” BLAJ, JUD. ALBA
Trăim într-o societate aflată în continuă schimbare și evoluție. Tocmai de aceea, toți trebuie să ținem
pasul cu aceste schimbări de care e imperios necesar a ține seama și în ceea ce privește educația copiilor,
dezvoltarea lor și evoluția acestora în același ritm cu cea a lumii în care cresc. În acest sens, cel mai
important rol le revine familiilor elevilor și școlii, prin specialiștii săi.
Primii pași pe calea cunoașterii îi face copilul în familie, aceasta fiind considerată cea dintâi „școală”
pentru copii, ceea ce înainte numeam „cei șapte ani de acasă”. O dată cu intrarea copilului în mediul școlar
instituționalizat, educația copilului devine mai complexă, iar succesul adaptării lui și al evoluției sale
depinde de modul în care acești doi factori decisivi își dau mâna și acționează colaborativ și sinergic în
educația elevului.
Fără o colaborare reală nu s-ar putea cunoaște informații importante despre starea de sănătate a
copilului, nu s-ar putea stabili în mod eficient un proces de învățare personalizat și centrat pe nevoile
acestuia, nu s-ar putea stabili acel echilibru dintre efort și joc ca divertisment, n-ar putea fi descoperite și
stabilite eventualele cauze medicale care duc la dificultăți școlare, cauzele rămânerii în urmă și influența
lor asupra încrederii elevului în școală, în învățătură.
Experiența ne arată că există o legătură strânsă între randamentul superior al elevului și prezența și
implicarea activă a părinților în viața și activitățile școlii. S-a observat că în cazurile neimplicării familiei,
al dezinteresului acesteia, elevi cu multiple posibilități au evoluat lent, randamentul școlar a fost diminuat,
uneori stopat de preocupări extrașcolare inadecvate, și-au folosit timpul liber în mod haotic, accesând
excesiv gadgeturile ori televizorul, fără un control parental absolut necesar. De foarte multe ori familia, în
aceste cazuri, a pus rezultatele slabe la învățătură pe seama exclusivă a școlii, absolvindu-se de
responsabilități și vină.
Pe de altă parte, există acea categorie de părinți care supraaglomerează copiii cu teme, activități de
citire, scriere, meditații, activități de toate tipurile, pentru umplerea timpului liber al copiilor cu un program
excesiv de aglomerat. S-a observat că acești copii au de multe ori stări de anxietate, ori nervozitate,
irascibilitate, ajung în timp să se plictisească de tot, nu sunt capabili să-și dezvolte imaginația creatoare,
așteptând de la alții să le pună la dispoziție tot, inclusiv modul de petrecere a timpului liber, nu au
capacitatea de a lua inițiative, de a face propuneri proprii, de a-și exprima idei, de a propune și organiza
activități. Există, de asemenea, tipul de părinți permanent nemulțumiți de situația propriilor copii la
învățătură, considerând că aceștia au o evoluție prea lentă, că nu învață destul, dorind mult și dintr-odată.
Toate acestea în ciuda faptului că elevii au îNR.egistrat evoluție, că notele lor sunt din ce în ce mai bune,
ori notele/calificativele lor sunt foarte bune tot timpul. Acești părinți nu știu să dea satisfacție copiilor lor,
le induc teamă și instabilitate, ceea ce se observă în timpul activităților școlare.
Stabilirea unui acord deplin între cerințele școlii și ale familiei este necesară în toate aceste situații,
iar acest lucru se poate realiza doar printr-un dialog real și constant între școală și familie, printr-o
comunicare eficientă. Astfel, se pot îmbunătăți strategiile de supraveghere a copilului, urmărirea metodelor
de învățare, verificarea frecvenței și implicării elevilor la ore sau în timpul celorlalte activități școlare.
Părinții pot fi ajutați cum să susțină învățarea de acasă, cum să îi încurajeze pentru participarea activă în
activitatea școlară, susținându-le interesul pentru toate disciplinele, lărgindu-și în același timp propriile
abilități parentale.
Având rolul de primi educatori ai copiilor, părinții trebuie să le stabilească un program zilnic, să fie
disponibili să le răspundă la întrebări și să discute cu ei despre ceea ce s-a petrecut la școală, ce au învățat,
să citească împreună, să-și laude copiii, apreciind efortul depus de aceștia, să-i încurajeze și să le fie aproape
în toate situațiile prin care trec, pentru că au un rol dominant în influențarea încrederii și motivației elevilor.
Cadrul didactic trebuie să-și dezvolte acele competențe prin care să-i atragă pe părinți și să-i implice
activ în viața școlii, făcându-i colaboratori în educația propriilor copii. El este cel care le face cunoscute

492
scopul și sarcinile, metodele educative și îi face să fie conștienți de rolul și răspunderea pe care trebuie să
și le asume. Modalitățile sunt diverse: de la discuții individuale, la lectorate și ședințe comune cu toți
părinții, implicarea în activități școlare și extrașcolare, participarea părinților ca asistenți la lecții sau chiar
la desfășurarea unor lecții de către un părinte (exemplu: „Părintele – educator pentru o oră/o zi”). Este
important ca părintele să-și observe copilul și modul său de a reacționa și acționa în diverse situații: în sala
de clasă în timpul orelor de curs, în pauze, în timpul activităților extrașcolare, în relația lui cu adultul sau
cu ceilalți copii. Având experiența școlii online, tehnologia poate fi folosită pentru participarea părinților la
orele de curs, de acasă, astfel că aceștia pot observa oricând o lecție sau mai multe, pot descoperi
comportamentul și activitatea copiilor, metodele folosite de cadrul didactic, reacțiile copilului și implicarea
acestuia din timpul lecțiilor.
Succesul colaborării școală-familie și, implicit, succesul școlar al copilului, depinde de imaginația și
creativitatea, dar și de disponibilitatea fiecăruia dintre noi, părinți sau educatori. Cu toții trebuie să ne
asumăm și să ne luăm în serios rolul pe care îl avem în educația elevilor, urmărind împreună același țel.

493
 FAMILIA ȘI ȘCOALA – ACTORI ÎN EDUCAȚIA COPILULUI

POPA SILVIA FELICIA

“Educația reprezintă activitatea specializată, specific umană, desfășurată în mod deliberat, prin care
se mijlocește raportul dintre om și factorii de mediu, favorizând dezvoltarea omului prin intermediul
societății și a societății prin intermediul omului.” (Gherguț, 2013) Printre beneficiile educației, atât pentru
individ, cât și pentru societate, menționăm: îmbunătățește perspectivele de carieră, stimulează economia și
chiar poate extinde durata de viață. Potrivit unor studii, nivelul educației influențează fericirea individului.
În procesul de dezvoltare ontogenetică, educația și mediul au contributii aleatorii, iar educația
diminuează imprevizibilul. Educația mediază astfel relația dintre potențialul genetic – ceea ce s-ar putea
manifesta și ceea ce se oferă – influențele mediului.
Există o multitudine de instituții care au rol educativ asupra individului: familia, biserica, școala,
armata, dar cel mai mult se discută și se analizează inluența familiei și a școlii.
În școală se realizează educația formală, organizată, a copiilor. Ea este factorul decisiv în pregătirea
individului pentru muncă. Procesul de învățămant este cel care conferă școlii rolul decisiv în formarea
omului, fiind un process organizat, ce are la bază date științifice. Unele dintre exemplele de educație formală
sunt învățarea la clasă, certificarea institutului sau educația planificată a diferitelor discipline cu o programă
adecvată, dobândită prin participarea la o instituție.
Înainte de a merge la școală, copilul învață abilități de bază și trăiește într-un mediu familial care îi
transmite atitudini față de persoane și învățare, care îi pot fi de folos sau îl pot sabota în procesul adaptării
la mediul școlar și pe parcursul învățării. Se vorbește adesea despre cei “7 ani de acasa”, în familie se educă
caracterul.
Familia este cea care dezvoltă spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul va obţine
rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare, asigurându-i
copilului condiţiile poprice studiului.
Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece cu toţii nu doresc decât
dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Între familie şi şcoală
trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi consultatii
cu părinţii.
Fiecare instituție, cea a familiei, și cea a școlii, are roluri bine definite, iar împreună se completează
și potențează, nu se anulează, nici nu se înlocuiesc una pe alta. Școala nu poate face ceea ce părinții nu fac
și invers, implicarea părinților înseamnă prezența activă în demersul învățării.

494
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI ÎN ȘCOALĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR POPESCU ALEXANDRA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1, PECINEAGA
Una dintre cele mai importante condiţii ale creşterii eficienţei activităţii educative desfăşurate cu
elevii o constituie asigurarea unei depline unităţi de acţiune a tuturor factorilor educativi: şcoală, familie,
comunitate. Dacă este adevărat că şcoala este factorul de care depinde în mod covârşitor devenirea
personalităţii umane, tot atât de adevărat este că educaţia coerentă nu poate face abstracţie de rosturile
familiei în această comuniune.
Şcoala şi familia sunt două instituţii care au nevoie una de alta. Şcoala şi familia trebuie să găsească
făgaşul colaborării autentice bazată pe încredere şi respect reciproc, pe iubirea faţă de copil, să facă loc unei
relaţii deschise, permeabile, favorizante schimbului şi comunicării de idei. Părinţilor le revine rolul esenţial
în creşterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai existenţa materială, cât şi un climat familial, afectiv
şi moral.
Sunt situaţii în care familia consideră că este suficient să se ocupe doar de satisfacerea nevoilor
primare (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, cheltuieli zilnice etc.), ignorând importanţa unei comunicări
afective, nestimulând dezvoltarea sentimentului de apartenenţă. Acasă trebuie să creeze un mediu de
încredere, echilibrat, în care copilul să se manifeste neîngrădit iar în relaţia cu şcoala pot colabora cu alţi
membrii ai comunităţii şcolare pentru a crea un climat care sprijină învăţarea, atât în şcoală cât şi în afara
ei. Este necesar ca părinţii să îşi schimbe optica pe care o au asupra întâlnirilor din mediul şcolar, aceastea
putând deveni un sprijin real în îmbunătăţirea relaţiei dintre părinte şi copil, părinte şi cadru didactic.
Cercetările arată că „în programele în care părinţii sunt implicaţi elevii au performanţe mai mari la şcoală
decât aceleaşi programe, dar în care părinţii nu sunt implicaţi” (Henderson şi Nancy, 1995). Gradul de
implicare al părinţilor în viaţa şcolară a copiilor lor influenţează şi rezultatele acestora, în sens pozitiv: cu
cât părinţii colaborează mai bine cu şcoala, cu atât notele copiilor sunt mai mari. Educaţia nu este un proces
de care este responsabilă în mod exclusiv şcoala, dar nici părinţii; este un proces al cărui succes depinde de
colaborarea dintre cele două părţi implicate. Reacţia scolii, ca instituţie de educaţie, formare si orientare, la
mobilitatea socială și economică, trebuie să fie de adaptare a conţinutului, structurii și funcţiilor sale, de
creare de premise favorabile pentru elevi care să le permită integrarea socială rapidă, flexibilitatea, iniţiativa
și rezolvarea de probleme, diminuarea imprevizibilului. Şcoala trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru
valorizarea maximă a fiecărui individ prin mai raţionala stimulare intelectuală a elevilor, a aptitudinilor, a
atitudinilor și a trăsăturilor lor de personalitate. Avem în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii
responsabile pentru educaţia formala a copiilor și adolescenţilor. Şcolile care duc la bun sfârşit mult mai
eficient această responsabilitate se consideră pe ele însele și elevii lor ca parte a sistemului social ce include
familiile și comunităţile. Când şcolile, familiile și comunităţile lucrează împreuna ca parteneri, beneficiari
sunt elevii. Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot
ceea ce ţine de orientarea copilului ci şi pregătirea părinţilor pentru toate problemele ce le comportă această
acţiune. În ceea ce priveşte relaţia şcoala-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele
şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. O bună colaborare între familie și scoală
se poare realiza prin parteneriate. Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa
de a ajuta elevii să aibă succes la şcoală și, mai târziu, în viață. Atunci când părinţii, elevii și ceilalţi membri
ai comunității se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de
suport care începe să funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea
școlii şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional
sau o problemă de natura relaţiilor publice. Parteneriatele dintre școli, familii și comunitate pot ajuta
profesorii în munca lor; perfecţiona abilităţile şcolare ale elevilor; îmbunătăţi programele de studiu și
climatul şcolar; îmbunătăţi abilităţile educaţionale ale părinţilor; dezvoltă abilităţile de lideri ale părinţilor;
conecta familiile cu membrii şcolii și ai comunităţii; stimula serviciul comunității în folosul şcolilor; oferi
servicii şi suport familiilor şi crea un mediu mai sigur în şcoli.

495
 Atunci când cele două medii educaţionale (şcoala şi familia) se completează şi se susţin, ele pot
asigura într-o mare măsură o bună integrare a copilului în activitatea şcolară, dar şi în viaţa socială.
Cercetările realizate în domeniul educaţiei arată că, indiferent de mediul economic sau cultural al familiei,
când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, se observă o îmbunatăţire a performanţelor
elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, precum şi reducerea ratei de abandon şcolar sau chiar a scăderii
delicvenţei juvenile.
În concluzie, pentru a putea asigura educarea copiilor în cele mai bune condiţii şi, implicit, succesul
în viaţă, e nevoie ca toţi factorii implicaţi în procesul educaţional să formeze o echipă în care fiecare ştie
ce are de făcut şi îi acordă partenerului respectul şi încrederea cuvenită.

496
 RAPORTURILE NOASTRE CU CEILALȚI OAMENI – FAMILIA

PROF. POPESCU ALINA GEORGETA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 OȚELU ROȘU
Termeni cheie: grup fundamental, tipuri de familii, factor de socializare, securitate, situații
conflictuale

În viața oricǎrei persoane, familia are o importanțǎ deosebitǎ. În familie ne naștem, creștem și
socializǎm. Tot aici gǎsim ocrotirea, ȋnțelegerea și afecțiunea de care avem nevoie. Familia este cea care ne
spijinǎ necondiționat, este umǎrul pe care plȃngem, brațele ȋn care ne refugiem cȃnd suferim vreo
dezamǎgire, este cea care se bucurǎ atunci cȃnd noi suntem bucuroși.
Familia este grupul care ne influențeaza cel mai mult, și mai precis primul grup cǎruia ȋi aparținem,
elementul fundamental al societǎții, care ocrotește copilul și are dreptul la ocrotire din partea societǎții,
dupǎ cum este stipulat ȋn Declarația universala a Drepturilor omului, art 1.
Dacǎ trebuie sǎ oferim o definiție concretǎ a familiei, putem sǎ avem ȋn vedere perspectiva
sociologică, conform cǎreia, familia este un grup social constituit pe baza relaţiilor de căsătorie, rudenie,
adopţie sau perspectiva juridicǎ potrivit cǎreia, familia este un grup de persoane ȋn care s-a instituit un set
de drepturi și obligaţii, reglementat prin norme legale.
De-a lungul timpului se poate observa o evoluție a conceptului de familie, o evoluție a raporturilor, a
rolurilor avute de fiecare membru al familiei. Dacǎ ȋn societățile tradiționale, bărbatul era susținătorul
familiei, în timp ce femeia efectua muncile casnice, iar ȋn unele cazuri căsătoria era impusă, familiile erau
numeroase, copiii erau nevoiți să muncească și erau tratați cu duritate, ȋn prezent, soții asigură împreună
veniturile familiei, își împart sarcinile, autoritatea, puterea de decizie, iar copiii sunt înconjurați cu
afecțiune, protejați, munca precoce a acestora nu mai este necesară. Aceastǎ evoluție a familiei se resimte
și asupra modului de formare a unei familii, putȃnd sǎ aparǎ diverse tipuri de familii dupǎ cum urmeazǎ:
Familia nucleară (numită si familie simplă) este acea familie compusă din soț, soție împreună cu
copiii minori care locuiesc și se gospodăresc împreună, ea reprezentand nucleul tuturor celorlalte forme de
structuri familiale.
Familia extinsă (numită și familie lărgită sau familie compusă) cuprinde pe lângă nucleul familial și
alte rude sau alte generații. Ea include suplimentar față de copii și părinții acestora, bunicii copiilor (părinții
celor doi părinți), unchii și mătușile copiilor (adică fratii și surorile părinților împreună cu soții și soțiile
lor), verii primari (fii și ficele unchilor și mătușilor copiilor) dar uneori chiar și străbunicii copiilor (părinții
bunicilor). De regula, într-o familie extinsă traiesc și se gospodaresc împreună trei generații: copiii, parintii,
și bunicii.
Familia monoparentală este acel tip de familie în care copiii locuiesc doar cu unul dintre părinți.
Acest lucru se poate întâmpla ca urmare a divortului, a separării părinților, a decesului unuia dintre părinți,
a înfierii de către un adult a unui minor sau ca urmare a deciziei unei femei de a da naștere unui copil fără
a fi căsătorită sau fără a locui cu un bărbat.
Familia “amestecata” sau “reconstituita”, compusǎ din părinţi care au divorţat, s-au căsătorit cu
altcineva şi au format o nouă familie, care include copii din prima căsătorie a unuia sau a ambilor parteneri
şi/sau din această căsătorie;
Familia “fără copii”, care constǎ într-un cuplu;
“Cupluri care coabitează” şi “căsătorii convenţionale” - aranjamente familiale, care nu
legalizează mariajul.
Aceste tipuri de familii, ne aratǎ cǎ, grupul aflat ȋn discuție este ȋn continuǎ schimbare aparȃnd și alte
forme, care din fenomene condamnate, au devenit fenomene tolerate, chiar acceptate ca modele alternative
de viață (cǎsǎtoria de probǎ, celibatul, adoptarea unui copil de cǎtre un celibatar, cuplurile legale cu
domicilii separate, cuplurile formate din persoane de același gen, familia migrantǎ).
Dincolo de aceste tipuri de familii, cei mai afectați și mai influențați de modificǎri sunt copiii. În
cadrul familiei, copiii gǎsesc climatul necesar bunei creșteri. Astfel, parinții se ȋngrijesc de nevoile copiilor,

497
nu doar de cele materiale, ci si de cele de securitate, afectivitate, afirmare. Parinții sunt cei care ȋi ȋnvațǎ pe
copii sǎ vorbeascǎ, sǎ meargǎ, sǎ utilizeze anumite lucruri, sǎ-și ȋnsușeascǎ anumite deprinderi de bazǎ, se
constituie și ca un factor decisiv de socializare. În familie, copiii aflǎ care sunt valorile, normele din
societate, dar pǎrinții trebuie sǎ fie exemplu viu, un model bun de urmat pentru ca aceștia sǎ ȋnvețe ceea ce
este bine sau rau, ce este corect sau incorect, ce este permis și interzis. Totuși nu doar parinții au datorii fațǎ
de copii. Copilul, ca orice membru al unui grup cǎruia ȋi aparține are drepturi și ȋndatoriri.
Chiar dacǎ de multe ori sunt ȋndeplinite aceste datorii familia se poate confrunta și cu o serie de
probleme de diferite categorii. Se pot ivi probleme de ordin material, care apar ca urmare a veniturilor
insuficiente și a nevoilor mari cu care se confruntǎ, sau probleme care privesc relațiile dintre parinți.
Uneori relațiile dintre pǎrinți ating un stadiu critic, de multe ori ajungȃnd la divorț. Într-o asemenea situație,
familia se dezorganizeazǎ, iar copiii vor rǎmȃne ȋn grija unuia dintre parinți. O altǎ categorie de probleme
este cea care privește relațiile dintre parinți și copii. Se vorbește deseori de conflictul dintre generatii,
care pot transforma relațiile dintre parinți și copii ȋntr-unele tensionate. Pe mǎsurǎ ce tinerii cresc, vor sǎ
fie tot mai independenti si ajung sa ȋși critice parinții. Acest conflict se poate stinge ȋn momentul ȋn care
pǎrintii recunosc nevoia acestora de a fi independenți, iar tinerii dobȃndesc propria experiențǎ și se
integreazǎ ȋn societate.
În situația conflictualǎ dintre pǎrinți și copii un rol mediator ȋl poate avea școala. Este o sarcină a
şcolii, a personalului didactic, să identifice situaţiile problematice din familiile copiilor, să dirijeze pe cât
posibil strategiile educative ale acestora în formarea elevului şi mai ales să conştientizeze faptul că relaţia
de colaborare şcoală-familie este determinantă în obţinerea performanţelor şcolare.
Forma principală de organizare a activităţii instructiv-educative în cadrul căreia se realizează
obiectivele educaţionale o constituie lecţia. Prin orele de educaţie civică urmărim formarea unui set de
competenţe necesare şi suficiente, pentru a face din copil un bun cetăţean, majoritatea cadrelor didactice
sunt pe deplin conştiente că nu poţi face educaţie civică dacă nu oferi propriul model comportamental, că
nu se pot implica afectiv fără să cunoască fenomenele, situaţiile, relaţiile sociale. De la o şcoală la alta este
o experienţă în ceea ce priveşte educaţia civică, atât când e vorba de forme, modalităţi, metodologie, cât şi
atunci când e vorba de angajarea elevilor în viaţa şcolii, ori a comunităţii sociale în întregul ei. Ora de
educaţie civică, prin modul cum sunt abordate temele prevăzute în programă, iniţiază copilul, viitorul
cetăţean, asupra drepturilor şi îndatoririlor, a respectului faţă de sine şi faţă de ceilalţi, a comportamentului
activ şi responsabil.
Problematizarea unor situaţii comportamentale, exemplificarea faptelor de curaj, frică, laşitate etc.,
studiul de caz în legătură cu afectarea integrităţii fizice sau morale a copiilor, au determinat pe elevi să-şi
exprime părerile, să ia atitudini, să motiveze comportamente, să ascută spiritul critic şi inteligenţa.
Într-o măsură însemnată educaţia civică presupune un spaţiu comunitar în care să se formeze
deprinderi, comportamente, valori, un anumit simţ al apartenenţei la destinul grupului din care face parte.

BIBLIOGRAFIE
1. M. Golu, Dinamica personalitaţii, Editura Geneze, Bucureşti, 1993;
2. Marcela Peneș, Vasile Molan, Educație civicǎ, manual clasa a – IV- a, Editura Aramis;
3. Maria- Liana Lǎcǎtuș, Educație civicǎ, manual pentru clasa a VII-a, editia a II-a, Editura Univers,
București, 2007.

Internet
https: //oradeculturacivica. wordpress. com/familia-ca-grup-social/
http: //adolescentimd. blogspot. ro/2014/05/tipuri-de-familie. html

498
 PUTEREA EXEMPLULUI –PRIMUL PAS ÎN DOBÂNDIREA CELOR ŞAPTE
ANI DE ACASĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR POPESCU AURA CRISTINA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,DIMITRIE CANTEMIR”, RĂDĂUŢI
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Întâlnim, deseori, expresia ,,nu are 7 ani de acasă” şi etichetăm COPILUL. Copilul care nu trăieşte,
de cele mai multe ori într-o lume ,,plină de armonie”. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită
de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, unii aleg
calea străinătăţii, alţii se confruntă cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la
serviciu şi exemplele pot continua. Să nu uităm că, până la 6-7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate- în
principal prin educaţia primită ,,acasă”-, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să
fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care
să-i permită să comunice eficient şi nu în ultimul rând un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea
posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile, dar şi capacitatea de relaţionare socială. Ori toate aceste
lucruri le învaţă de la adulţi, prin imitaţie. Iată de ce echilibrul familiei în primii 7 ani de viaţă ai copilului
este foarte important.
Dacă ne dorim un copil despre care să se poată afirma că ,,are cei şapte ani de acasă”, ar trebui să ne
implicăm în educaţia lui pentru că familia este cea care îi insuflă propriile valori, iar educaţia începe cu
ceea ce trăieşte şi simte copilul în familie. Să nu uităm că un copil vede faptele părinţilor şi doar uneori
percepe mesajul din spatele frazelor care i se spun.
Consider că baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu
părinţii. După cum sublinia psihologul Oana-Maria Udrea ,,dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul
îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte
protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de
comportament”. Regulile transmise vor fi percepute pozitiv dacă acesta se va simţi apreciat de părinţi.
Replicile dure, prelegerile ţinute în public, expresiile de genul ,,eşti prea mic, ce ştii tu... ”, ,,taci din gură,
nu ştii nimic... ”, nu fac altceva decât să umilească şi să inhibe copilul. Şi ne întrebăm de ce apar replicile
tăioase, comportamentele violente între copii. Pentru că aşa au învăţat. A şti să comunici unui copil ce te
nemulţumeşte folosind expresii de genul ,,mă deranjează comportamentul tău” şi nu ,,mă deranjezi tu”,
constiuie un model de urmat pentru acesta. În situaţii limită va şti să se exprime elegant, să evite un conflict,
va şti să exprime corect ceea ce simte, fără să jignească.
A-l învăţa bunele maniere e un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune
ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Mersul la
cumpărături, la spectacole, vizitele, masa alături de membrii familiei, reacţia părinţilor la bucurii sau
supărări sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Nu putem cere unui copil
să vorbească pe un ton calm, dacă el aude frecvent certuri între părinţi, nu putem cere unui copil să spună
,,mulţumesc” sau să salute, dacă noi, adulţii, din diferite ,,motive” uităm să utilizăm aceste cuvinte.
Adevărata educaţie începe în familie. De cele mai multe ori, părinţii îşi ameninţă copiii că vor fi
lăsaţi pe stradă ,,să îi fure ţiganii”. Ne mirăm când, ajunşi la şcoală, cadrele didactice se confruntă cu
problema discriminării. Noi, părinţii, suntem datori să le vorbim despre egalitate, să le explicăm că,
indiferent de studiile pe care le are un om, contează modul în care te comporţi şi că adulţii care muncesc
trebuie respectaţi în aceeaşi măsură, dacă îşi câştigă existenţa cinstit, indiferent de studiile pe care le au.
Timpul petrecut alături de copil este valoros. Până la 7 ani, un părinte ar trebui să-i citească poveşti,
să se joace alături de el, să coloreze, să deseneze şi, comunicând permanent, să-l îndrume în a stăpâni ,,arta
conversaţiei”. Şi, nu mă refer la a încerca să facem un geniu înainte de vreme, ci mă bazez pe faptul că
adultul devine în această situaţie, modelul. Reacţiile noastre, mimica, gestica, felul în care ştim să gestionăm
o situaţie de criză, modul în care ne exprimăm constiuie pentru copil ,,temelia bunelor maniere. ” Jucându-

499
ne cu el, îl învăţăm să-şi exprime emoţii şi sentimente. Numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale
paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate.
Ne dorim copii care să spună adevărul. Dar, oare, nu am minţit niciodată în prezenţa lor, ne-am ţinut
promisiunile de fiecare dată? Ne dorim copii care să respecte reguli, dar apelăm noi la disciplinarea pozitivă
sau totul se rezumă în a pedepsi copilul.
Înainte de a fi părinţi... am fost copii. Pentru toţi, copilăria a fost o lume aparte. Să încercăm să facem
parte mereu din ea şi doar aşa vom avea parte de. .. armonie. Să învăţăm copilul să-şi exprime emoţiile şi
sentimentele, să-l înconjurăm cu dragoste, să-i fim noi exemplu pozitiv în tot ceea ce facem, să vedem în
copil latura pozitivă şi să o dezvoltăm, să nu dăm vina pe copil că nu e educat ca ,,cel al vecinului”, să-i
insuflăm propriile valori în care noi credem cu adevărat şi, doar apoi, să. .. cerem COPILULUI... ,,cei şapte
ani de acasă” pentru că... puterea exemplului... doar un miracol o mai poate schimba.

Bibliografie:
1. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
2. www. parinti. com
3. www. scribd. com
4. www. didactic. ro

500
 EDUCAȚIA ȊN FAMILIE

POPESCU ELENA

Factorii de bază care ajută copilul în dezvoltarea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, a sentimentelor. Rolul familiei
este fundamentalt în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Şcoala,
alături de familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ,
personalitatea copilului. Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea
identităţii sale cu familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate
resursele educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ. Este esential in zilele noastre sa
se dezvolte un nou concept care să întărească schimbarea în relaţiile şcoală-familie. Acest concept este
parteneriatul educaţional.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educaţional. Acesta presupune asadar o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni
educative între factorii educaţionali.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
• instituţiile educaţiei: familie, scoală si comunitate;
• agenţii educaţionali: copil/elev, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme
educaţionale (psiholog, consilier etc.);
• membri ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării si dezvoltării copilului/elevului
(medici, factori de decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei).
Părintii, copiii/elevii şi comunităţile se influentează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc
părinţii poate sprijini sau dimpotriva devia vieţile lor, poate forma multe dintre valorile lor. De asemenea,
părinţii pot influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii. Activitatea educativă
care se realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce se exercită asupra
copilului. Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, acea educaţie pe care copilul o primeşte în
familie, în şcoală şi de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei
şcolare. Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale
părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului
aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice).
Familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul va
obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare, asigurându-
i copilului cele necesare studiului.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,,cei şapte ani de acasă’’. Uneori părinţii uită că
trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a
elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a
fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în
acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea
părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie. Între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care
se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi consultatii cu părinţii.

501
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE
(STUDIU DE SPECIALITATE)

PROF. POPESCU LOREDANA DANIELA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ CIREȘU, JUDEȚUL MEHEDINȚI
Afirmația „Familia este prima şcoală a omenirii” nu mai are nevoie de argumente. La aceste idei,
care pun în evidenţă primordialitatea şi prioritatea în timp a familiei între factorii educativi, am mai putea
adăuga şi pe cea cu privire la caracterul continuu al educaţiei în familie, ştiut fiind că părinţii acţionează
educativ asupra copilului toată perioada cât acesta este membru al familiei chiar după ce o părăseşte (prin
căsătorie), prin sfaturi, îndemnuri, îndrumări etc.
De altfel rolul de educatori, care li se atribuie părinţilor, îşi află temeiul în însăşi etimologia cuvântului
„educaţie”, care în limba de origine (latină) înseamnă „hrănire”, „creştere”, „scoatere din”, „formare”.
Aşadar, întrucât părinţii realizează toate aceste valenţe (sensuri) ale educaţiei, sunt educatori. Desi8gur că
sensurile primare ale cuvântului educaţie au fost cu timpul „înnobilate”, educaţia însemnând astăzi
„hrănire”, „creştere”, „formare” spirituală. Dar şi acestea sunt tot atribuţii ale familiei.
În urma acestei afirmaţii se naşte întrebarea: este pregătită şi aptă familia spre a-şi îndeplini cu
competenţă aceste atribuţii? Pentru a ne putea pronunţa, să încercăm să clarificăm sensul conceptului
competenţă, recurgând la dicţionarele în uz. Astfel competenţa este sinonimă cu „pregătire, pricepere,
autoritate”, sau este definită ca „o capacitate… rezultată din cunoştinţele, deprinderile, priceperile,
aptitudinile şi trăsăturile temperamental-caracteriale de care individul dispune în vederea îndeplinirii
funcţiei sociale cu care este învestit”. În urma acestor precizări, răspunsul nostru cu privire la competenţa
familiei în materie de educaţie nu poate fi decât parţial afirmativ. Căci, dacă mulţi dintre părinţi au aptitudini
şi trăsături temperamental-caracteriale necesare muncii educative, nu acelaşi lucru se poate afirma cu
privire la cunoştinţele, priceperile şi deprinderile presupuse de o asemenea activitate. Ar putea rezulta de
aici că părinţii nu pot şi nu trebuie să-şi îndeplinească atribuţiile de educatori? Nicidecum! Căci carenţele
în domeniul cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor necesare acestei activităţi pot fi şi sunt compensate
prin munca pe care educatorii de profesie (educatoare, învăţători, profesori) o desfăşoară în vederea iniţierii
lor în probleme de educaţie, prin conferinţe, expuneri, consultaţii etc. de asemenea, mass-media poate face
serioase servicii familiei prin instituirea unor rubrici permanente în ziare, reviste, emisiuni TV. Pe aceeaşi
linie de preocupări, tipărirea unor lucrări („livre de poche”) dedicate acestei teme ar fi binevenită, iar
editarea unui Dicţionar al educaţiei în familie, în genul celui tradus cu ani în urmă din limba franceză, ar
fi, de asemenea, de reală utilitate. Aşadar, există surse şi resurse care pot şi trebuie valorificate în vederea
sprijinirii familiei în pregătirea sa pentru această importantă activitate de mare responsabilitate socială. Nu
putem încheia consideraţiile cu privire la amendamentele şi optimizările ce se impun în acest domeniu,
înainte de a mai face o propunere cu caracter de sugestie: introducerea în planurile de învăţământ al liceelor
de toate tipurile a unei discipline (fie şi facultative) pe care am denumi-o metaforic (neavând un titlu adecvat
la îndemână) „Ştiinţa şi arta de a fi părinte”.
Dacă vom desfăşura activitatea educativă din familie în raporturi de complementaritate cu cea
desfăşurată de şcoală, carenţele sesizate mai sus se vor estompa. Fără îndoială că şi familia contribuie la
educarea integrală a copiilor, realizând toate componentele educaţiei (intelectuală, fizică, estetică, morală,
tehnică), însă şcoala dispune de un cadru special şi de un personal specializat în acest scop; familia nu
dispune de asemenea mijloace. Rolul ei se reduce în a crea copilului condiţiile necesare şi un climat adecvat
studiului individual la disciplinele prin care se realizează educaţia integrală. Dintre componentele
(dimensiunile) acesteia există una în realizarea căreia familia are rolul de „vioara întâi”: aceasta este
educaţia morală. Desigur că aceasta nu se va realiza în familie prin lecţii sau conferinţe, ci prin atmosfera
creată şi prin exemplul personal al părinţilor (şi al celorlalţi membri ai familiei). Valori morale ca cinstea,
omenia, sinceritatea, demnitatea, hărnicia, spiritul adevărului şi al dreptăţii au ca „manuale” însăşi persoana
părinţilor, iar ca „lecţii” comportamentul lor de fiecare zi. Prin acesta se aşează „fundamentul” educaţiei
morale, fără de care grădiniţa, şcoala sau liceul nu vor putea construi (clădi) edificiul educaţiei morale,
oricât de ingenios ar fi concepute şi de măiestrit realizate lecţiile de etică.

502
 Carenţele competenţei părinţilor în domeniul educaţiei, de care am amintit în rândurile de mai sus,
pot fi compensate şi prin climatul afectiv care există în familie şi care nu poate fi întâlnit în nici una din
instituţiile de învăţământ. Iar acesta are o deosebită valenţă formativă, mai ales când este vorba de educaţia
morală.
Şi, întrucât aceste consideraţii apar într-o revistă care circulă mai ales în rândul cadrelor chemate să
realizeze educaţia instructiv-educativă ca şi în lumea părinţilor cu copii preşcolari, considerăm util şi
necesar să mai subliniem o idee căreia am cuteza săi acordăm valoare axiomatică: puterea (importanţa)
educaţiei în familie se află într-un raport invers proporţional cu vârsta copiilor. Ceea ce înseamnă că părinţii
care au copii de vârsta preşcolară vor trebui să acorde importanţă sporită educaţiei acestora, alocându-i mai
mult timp şi mai multă atenţie.
Uneori apar în familie şi probleme de educaţie care depăşesc posibilităţile acesteia de a le rezolva. În
aceste cazuri părinţii se vor adresa fie educatorilor de profesie (educatoare, învăţător, profesor-diriginte),
fie – în cazuri speciale – medicului, psihologului, logopedului, pe care grădiniţa ori şcoala îi vor recomanda.

BIBLIOGRAFIE:
1. „Creativitatea în învăţământ: Şcoală-familie-comunitate", Ed. Terra, Focşani, 2004;
2. Stoica Cornelia, „Educaţie si comportament”, EDP, R: A:, Bucureşti, 1998

503
 O ALTFEL DE EDUCAȚIE – FAMILIA ȘI ȘCOALA

COLEGIUL NAȚIONAL „GEORGE COȘBUC”

MOTRU, JUD. GORJ
PROF. POPESCU LUCICA IONELA
Se pune întrebarea dacă în școala românescă de astăzi se mai învață prin activităţi plăcute şi
motivante, ceea ce pedagogia modernă numește educația non-formală.
Esența acestui demers didactic sunt abilităţile câştigate în condiţiile unei libertăţi de exprimare
maxime, în afara sistemului şcolar, prin intermediul familiei; astfel, se formează o punte între cunoştinţele
predate de profesori şi punerea lor în practică. Avantajele acestui tip modern de instruire?!Fără stresul
notelor din catalog, fără disciplină rigidă, fără teme obligatorii. Ce stimulează interesul și implicarea
elevilor?!Gândire critică, implicare în forme necondiționate de „CE” şi „CUM” să predai şi să înveţi,
responsabilitate, cooperare.
Lucrând în anii anteriori în învățământul de masă, am decis să desfășor pe tot parcursul anului un tip
de activitate care să placă, să apropie și să umple după-amiezile elevilor.
Am decis, astfel, să inițiez elevii în frumusețea dansului modern. Neașteptat, au acceptat cu bucurie,
și, dacă la început a fost un haos total, am reușit să atragem atenția! Copiii se simțeau liberi pe acordul
muzicii, se mișcau în voie, își făceau unii altora invitații la dans, iar când am și finalizat un scurt dans, ca
la carte, a fost extraordinar! Am derulat acest tip de activitate, un semestru și jumătate, având invitați de
seama membrii familiei.
O altă activitate „altfel”, a fost prin parteneriatul cu o fostă colegă, în cadrul căreia am convocat elevi
de liceu, realizând astfel un mijloc de socializare, de întâlnire, de relaxare
între categorii diferite de copii și familiile acestora, dar ceea ce am vizat
cel mai mult a fost ideea de TOLERANȚĂ.
În „Săptămâna Altfel” am derulat activități la care au participat atât
elevii mei, cât și ai colegei mele: Luni am făcut o drumeție prin pădurea
din 1 Mai împreună cu părinții lor, activitate pe care am finalizat-o cu un
picnic; Marți am gătit împreună bunătați dulci, în cantina școlii, ghidați și
supravegheați de domnul bucătar; Miercuri am avut un concurs de talente;
Joi, împreună cu profesorul de kinetoterapie și cu cel de sport, am avut
întreceri sportive, iar Vineri, totul s-a încheiat cu dansul popular, la care
ne-am pregătit atât de mult, având bineînțeles părinții în public. Prin
ajutorul unor persoane binevoitoare, am primit și costume populare pe care
elevii le-au îmbrăcat și dansul a căpătat astfel un alt contur.
Spre surprinderea mea, activitatea din „Săptămâna altfel” a fost un
real succes; copiii au fost încântatați (mai ales ai mei), iar părinții, care au
participat și ei la unele dintre activități, de asemenea.
Consider că, prin genul acesta de întâlniri/activități, tinerii și, de ce nu, copiii mici, învață că,
indiferent de felul în care arătăm sau de cum ne-am născut, suntem LA FEL.

„Fii tolerant faţă de celălalt, îngăduie-i să existe şi vei câştiga un prieten. ” (Teodor Dume)

504
 ROLUL FAMILIEI ŞI ȘCOLII ÎN EDUCAȚIA COPIILOR

ȘCOALA GIMNAZIALĂ GREBĂNU

PROF. POPESCU TICUȚA
Familia și școala
Înainte de a începe educația școlară, copilul dobândește abilități de bază și este influențat de mediul
familial în care trăiește, acesta fiind expus la diverse atitudini față de persoane și învățare. Aceste influențe
pot să îl ajute sau să îi saboteze adaptarea la mediul școlar și progresul în învățare.
Atât familia cât și școala au roluri distincte și complementare. Implicarea părinților în educația
copilului este crucială și implică asigurarea de materiale necesare, suport logistic, explicații, încurajări,
medierea conflictelor și disponibilitate. Comunicarea constantă cu profesorii ajută la înțelegerea nevoilor
elevului și susținerea lui în procesul de învățare și adaptare la mediul școlar. În ciuda problemelor sistemului
de învățământ, există mulți profesioniști cu vocație care oferă suport și expertiză pentru a depăși
provocările. Responsabilitatea părinților este să își educe copiii într-un mod responsabil și moral, astfel
încât aceștia să devină adulți valoroși și cu simț civic, ceea ce va contribui la dezvoltarea societății. În
esență, relația dintre familie și școală este una de interdependență și conectare, astfel încât susținerea
reciprocă este esențială pentru atingerea obiectivelor de învățare.
Principiile educației în România
Acestea sunt: Principiul echităţii - în baza căruia accesul la învăţare se realizează fără discriminare;
Principiul calităţii - în baza căruia activităţile de învăţământ se raportează la standarde de referinţă şi la
bune practici naţionale şi internaţionale; Principiul relevanţei - în baza căruia educaţia răspunde nevoilor
de dezvoltare personală şi social-economice; Principiul eficienţei - în baza căruia se urmăreşte obţinerea de
rezultate educaţionale maxime, prin gestionarea resurselor existente; Principiul descentralizării - în baza
căruia deciziile principale se iau de către actorii implicaţi direct în proces; Principiul răspunderii publice -
în baza căruia unităţile şi instituţiile de învăţământ răspund public de performanţele lor; Principiul garantării
identităţii culturale a tuturor cetăţenilor români şi dialogului intercultural; Principiul asumării, promovării
şi păstrării identităţii naţionale şi a valorilor culturale ale poporului român; Principiul recunoaşterii şi
garantării drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi
la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase; Principiul asigurării egalităţii de
şanse; Principiul libertăţii de gândire şi al independenţei faţă de ideologii, dogme religioase şi doctrine
politice; Principiul incluziunii sociale; Principiul centrării educaţiei pe beneficiarii acesteia; Principiul
participării şi responsabilităţii părinţilor; Principiul promovării educaţiei pentru sănătate, inclusiv prin
educaţia fizică şi prin practicarea activităţilor sportive; Principiul respectării dreptului la opinie al
elevului/studentului ca beneficiar direct al sistemului de învăţământ.
Cei şapte ani de acasă
Mai presus de formarea unor competențe de calcul matematic și analiză a unui text, principiile din
spatele instituției în care învață copiii noștri ar trebui să fie cunoscute și folosite ca etalon în evaluarea
performanțelor școlilor și cadrelor didactice, deoarece ele se axează și pe formarea unei conduite de viață,
atât de necesară.
În final, este important de menționat că absolvirea unei facultăți și obținerea unui doctorat nu sunt la
fel de relevante precum cei șapte ani petrecuți acasă, învățând să te respecți pe tine și pe cei din jur, să te
porți cu demnitate și să îți stabilești principii și valori solide, care să te ajute să îți formezi o identitate
puternică și un simț al coerenței în acțiunile tale.

505
 “ÎMPREUNĂ VOM FORMA LUMEA MEA”
-PROIECT DE PARTENERIAT-
FAMILIE- GRĂDINIȚĂ

GRUPA MICĂ
PROF. POPESCU VIOLETA MIHAELA
ARGUMENT
Grădinița și familia sunt doi factori primordiali în educația copiilor. Vârsta preșcolară este vârsta celor
mai importante achiziții (psihice, socio-emoționale, motorii) care lasă profunde urme asupra personalității
în devenire, educatorul și părinții având roluri importante. Acum se pun bazele personalității care vor fi
parte integrantă a societății a cărei cerințe se diversifică în permanență.
Educația începe în familie de aceea legătura dintre gradiniță si mediul familial va trebui să se
întrepătrundă, iar educatorul să cunoască foarte bine mediul de viață al copilului pentru a putea colabora.
Parteneriatul dintre grădiniță și familie, organizat corect, duce la o educație solidă, fără pericolul de
eșec școlar mai târziu. Preșcolaritatea reprezintă piatra de temelie a personalității în formare a copilului, iar
prezența familiei în cadrul grădiniței va fi liantul între copil și mediul necunoscut inițial.
Parteneriatul grădiniță – familie, actiunile pe care aceștia le desfășoară, continuarea de către familie
a activităților desfașurate în grădiniță, nu fac decât să ducă la o mai bună formare a celui ce urmează a se
forma pentru viața de adult ce o va avea preșcolarul.
SCOPUL PROIECTULUI
Colaborarea dintre familie și grădiniță pentru o implicare cât mai activă în procesul de formare a
preșcolarului.
OBIECTIVELE PROIECTULUI:
o Privind educatoarele:
- să informeze părinții privitor la standardele de creștere și dezvoltare ale copiilor în funcție de
particularitățile de vârstă și individuale;
- să expună părinților scopul și conținutul programului educativ desfășurat în grădiniță;
- să acorde consiliere individuală și în grup pe teme de educație în familie și în instituția preșcolară;
- integrarea mijloacelor de învățământ și a materialelor didactice în derularea procesului de
învățământ din grădiniță.
o Privind părinții:
- să participe activ în cadrul parteneriatului familie- grădiniță cât și la alte activități organizate de
unitatea preșcolară;
- să ofere informații despre mediul de dezvoltare și istoria medicală a copilului, ceea ce ajută cadrele
didactice să înțeleagă de ce un copil învață sau acționează într-un anumit mod;
- să sprijine cadrele didactice, oferindu-se ca voluntari sau cadre de sprijin în sala de grupă;
- să informeze educatoarele privind comportamentul copiilor în familie și în societate;
- să continue în familie programul educațional propus de instituția preșcolară, îmbinând armonios
atitudinea permisiva cu exigența.
PARTENERI IMPLICATI
• Cadrele didactice
• Consilierul școlar
• Părinții, bunicii,
• Preșcolarii.
OBLIGAȚII COLATERALE
• Cadrele didactice au obligația de a media și solutiona problemele ce pot apărea în
• Părinții participă de bună voie la acțiunile desfășurate la grupă, dar au obligația de a se implica în
procurarea mijloacele necesare pentru preșcolari.

506
 • Să se implice activ în activitățile desfășurate și să se implice în soluționarea unor probleme de tip
educațional;
DESCRIEREA PROIECTULUI:
DENUMIREA PROIECTULUI: ”Împreună vom forma lumea mea”
TIPUL DE PROIECT: Proiect de parteneriat educațional la nivelul grădiniței
DURATA: 1 an școlar;
GRUP ȚINTĂ: Părinți, bunici, cadre didactice, consilier școlar;
RESURSE: - UMANE - Preșcolarii, cadrele didactice de la grupă, consilierul școlar, părinții
preșcolarilor;
- MATERIALE – cărți, pliante, reviste, fișe, videoproiector, ecusoane, materiale din natură, lipici,
hârtie creponată, hârtie colorată, bețișoare, foarfece
MODALITATI DE REALIZARE
- Ședințe cu părinții;
- Lectorate pe diverse teme;
- Activități desfașurate împreună cu părinții;
- Expoziții cu lucrările copiilor ;
- Serbările realizate în diferite momente ale anului
REZULTATE AȘTEPTATE:
- dezvoltarea comportamentelor sociale la preșcolari, a spiritului de cooperare și de prietenie;
- realizarea unității de decizii și acțiune în cadrul parterilor implicați;
- egalitate și respect în diversitate;
- creșterea gradului de implicare și participare a părinților și a specialiștilor în sprijinirea dezvoltării
copiilor și îmbunătățirea relaționării dintre ei.

ACTIVITĂȚI DERULATE:

ACTIVITĂŢI TEMA ACTIVITĂŢII CINE RĂSPUNDE

PROGRAMATE
Masă rotundă ,,Azi începe grădiniţa“ Director,
- prezentarea curriculumului educatoare, părinţi
școlar;
- prezentarea importanței
desfășurării parteneriatului;
- probleme organizatorice;
Activitate comuna părinți- ”Festivalul Toamnei” Educatoare, părinţi, copii
copii
Activitate comuna părinți- ”Împreună suntem mai puternici” Educatoare, părinţi, copii
copii
Program artistic “Magia Crăciunului” Educatoare, părinţi, copii,
bunici
Masă rotundă ,,Cine sunt eu, cine ești tu – explorarea Educatoare, părinţi, consilier
relatiei copil-copil, copil-adult. “ școlar
Masa rotundă, Educatoare, părinţi, copii,
Discuții în urma evaluărilor „Ce-am învățat într-un semestru?” Consilier școlar
Dezbatere și acțiune ”Învățăm să dăruim!” Educatoare, părinţi, copii
caritabilă
Activitate comună părinți- “Primăvara în parcul meu” Educatoare, mămici, copii
copii -lucrare colectivă
Dezbatere “Ajutând natura, mă ajut pe mine!” Educatoare, părinţi, copii

507
Masă rotundă, dezbatere “Rolul nutritiei și al sportului la vârsta Educatoare, copii, părinţi,
preșcolară” medicul grădiniței

Program artistic ”Uite cât am crescut!” Educatoare, părinţi, copii

508
 CEI 7 ANI DE ACASĂ. EDUCAȚIA ÎN FAMILIE

PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR: POPOVICI ANTONINA

LICEUL TEHNOLOGIC BÂLTENI,
STRUCTURA: ȘCOALA PRIMARĂ NR. 2 PEȘTEANA – JIU,
JUDEȚUL GORJ
O mare parte a părinților sunt de părere că educația copiilor este datoria exclusivă a instituției de
învățământ, dar realitatea este că educația începe încă din prima zi de viață a copilului și este un proces
continuu care se desfășoară treptat și în strânsă legătură cu etapele de dezvoltare ale acestuia. Așadar,
educația începe acasă, părinții având cel mai important rol în transmiterea ei și se continuă de către
educator/învățător/profesor în sistemul educațional.
Expresia ,,cei șapte ani de acasă” se referă la modul în care părinții își pun amprenta asupra educației
copilului în acești primi ani de viață, educație care este definitorie pentru formarea lui ca viitor adult.
Educația nu ține doar de instituția de învățământ sau de cadrul didactic și nu este doar de natură intelectual-
cognitivă ci și de natură socială, psihologică și afectivă.
Studiile de specialitate arată că părinții implicați în educația celor mici vor primi din partea acestora
rezultate satisfăcătoare și o atitudine pozitivă în ceea ce privește procesul educațional. Pentru a menține
acest proces la un nivel ridicat de reușită, părinții trebuie să fie foarte atenți la comportamentul copiilor lor
și să intervină încă de la bun început în educarea acestora. Din păcate, o mare parte dintre părinți, din motive
subiective, trec cu vederea anumite comportamente nepotrivite, purtări urâte ale copiilor, considerându-le
a fi de moment, trecătoare, chiar normale, inofensive sau puerile. Aceste scuze ale părinților care duc la
dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copiilor, au drept consecință afectarea procesului educațional
al acestora. De cele mai multe ori, părinții sunt de părere că ceea ce ei iartă, trec cu vederea, corectează
educatorul/profesorul și astfel ușor-ușor, procesul de educație al copilului se îngreunează și devine din ce
în ce mai dificil de modelat. Din acest motiv, este important ca părinții să favorizeze procesul de educație
al copilului, oferindu-i un climat familial pozitiv, în care predomină dragostea, afecțiunea. Părinții, și nu
doar ei, ci și ceilalți membri ai familiei (surori, frați, bunici etc.)trebuie să știe să fie și autoritari și să-și
impună respectul față de cei mici. Totodată, este important ca ambianța familială să fie echilibrată, relația
dintre părinți să fie una armonioasă, bazată pe dragoste și înțelegere, pentru a oferi copiilor un exemplu
pozitiv de comportament. În funcție de relațiile din familie, se formează diferite atitudini ale copiilor față
de oameni, de mediul în care trăiesc și astfel se conturează caracterul și conduita lor în societate.
Fiecare copil este diferit în felul său, unii pot fi timizi, izolați, stingheri sau deopotrivă gălăgioși,
curioși, deschiși. Ei sunt introverți sau extroverți, voinici sau delicați, vorbăreți sau tăcuți. Cert este faptul
că fiecare copil reprezintă imaginea vie a educației primite acasă, educație a cărei amprentă se observă cu
ușurință în comportamentul copilului în mediul educațional.
Încă din primele clipe de viață, fiecare contact direct sau indirect pe care copilul îl are cu mediul în
care trăiește și evoluează, îşi lasă amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar
dacă, aparent, lucrurile decurg de la sine, natural, există factori care pot influenţa această dezvoltare, în
toate planurile, luând în considerare toate aspectele, iar o parte dintre aceşti factori fac referire strict la
mediul familial şi la modul în care cei care intră în contact cu copilul se comportă cu semenii lor,
conviețuiesc cu ceilalți în aceeași comunitate, își desfășoară rutina zilnică, interacționează și se raportează
la lumea din jur.
Câteva aspecte care țin de unele reguli elementare privind educația primită acasă, fac referire la
politeţe, bun simț și respect față de toți membrii comunității cu care intră în contact copilul. Totodată, lui
trebuie să i se dezvolte un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un
nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie (salutul, modul în care mănâncă, postura,
mersul, igiena etc.), un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare
emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială.
Printre caracteristicile pe care fiecare copil ar trebui să le aibă însușite în urma educației primite în
sânul familiei, se numără următoarele:

509
  Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă, firește, cu „bună ziua”.
 Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări și să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
 Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă faptul că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
 Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic
sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi
prin afirmarea drepturilor noastre, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă
noi.
 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
 Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie manierată. Pentru a
o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul său. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
 Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice alt tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi, ca ființe umane care trăiesc într-
o societate.
Bineînţeles că toate aceste caracteristici sunt rezultatul unor ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi
reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative.
Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa
și exemplul personal, în primul rând. Trebuie conștientizat faptul că eforturile susţinute nu vor întârzia să
dea roadele mult aşteptate.
Grădinița, școala sau oricare altă instituție nu va putea niciodată substitui valoarea celor 7 ani de
acasă, acestea pot doar să susțină continuitatea educației oferite tinerilor astfel încât rezultatele educației
celor „7 ani de acasă” să fie permanent consolidate și îmbunătățite.

510
 FAMILIA ȘI ROLUL EI ÎN EDUCAȚIE

PROF. POPOVICI HORIA-

ȘCOALA GIMNAZIALĂ”MIHAIL SADOVEANU “ VASLUI
Familia este şi ne va fi mereu apropiată. Sunt cei care ne iubesc necondiționat și care ne sunt alături
la bine și la greu. Să ai la cine să mergi se numește acasă. Să ai pe cine să iubești înseamnă că ai o familie.
Iar să le ai pe amândouă este o binecuvântare.
Factorii de bază care ajută copilul în dezvoltarea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, a sentimentelor. Rolul familiei
este fundamentalt în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Şcoala,
alături de familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ,
personalitatea copilului. Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea
identităţii sale cu familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate
resursele educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ.
Este esential in zilele noastre sa se dezvolte un nou concept care să întărească schimbarea în relaţiile
şcoală-familie. Acest concept este parteneriatul educaţional. Parteneriatul educaţional este forma de
comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la nivelul procesului educaţional. Acesta
presupune asadar o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative între factorii educaţionali. Fiecare
instituție, atât cea a familiei, cât și a școlii, are roluri bine definite, iar împreună se completează și
potențează, nu se anulează, nici nu se înlocuiesc una pe alta. Implicarea părinților înseamnă prezența activă
în demersul învățării prin asigurarea de materiale necesare, suport logistic, explicații, încurajări, medierea
conflictelor, blândețe, înțelegere, disponibilitate. Să comunici constant cu educatoarea, învățătoarea,
dirigintele, directorul, profesorul consilier, pentru a vedea unde este necesară susținerea și ce poate fi
îmbunătățit, reprezintă un bun început în înțelegerea provocărilor fizice, emoționale sau sociale pe care
elevul le poate traversa, la un moment dat, pe parcursul formării academice. Dincolo de sincopele sistemului
de învățământ, există atât de mulți oameni cu vocație, gata să-și ofere suportul și expertiza pentru rezolvarea
provocărilor. Aceasta este o chemare la responsabilitate: ceea ce sădești în copilul tău de timpuriu va fi
potențat și dezvoltat de școală, dependent de implicarea ta. Mai târziu, adultul format va fi o valoare pentru
societate, un om cu simț civic, responsabil și moral... sau nu. La nivel micro, cum arată familia, așa arată și
școala, iar la nivel macro, cum arată școala, așa arată și țara. În esență este vorba despre interdependență,
conectare. Suntem dependenți unii de alții: școala nu poate să-și atingă scopurile fără susținerea familiei și
invers.
Principiile după care sistemul de învățământ din țara noastră se ghidează și, citindu-le, am realizat
că puțini dintre noi le cunoaștem sau le-am parcurs măcar o dată, deși am stat ani mulți pe băncile școlii.
Legea educaţiei naţionale din 2011, la articolul 3, descrie principiile care guvernează învăţământul
preuniversitar şi superior, precum şi învăţarea pe tot parcursul vieţii din România.
Acestea sunt: -principiul echităţii - în baza căruia accesul la învăţare se realizează fără discriminare;
- principiul calităţii - în baza căruia activităţile de învăţământ se raportează la standarde de referinţă
şi la bune practici naţionale şi internaţionale;
- principiul relevanţei - în baza căruia educaţia răspunde nevoilor de dezvoltare personală şi social-
economice;
- principiul eficienţei - în baza căruia se urmăreşte obţinerea de rezultate educaţionale maxime, prin
gestionarea resurselor existente;
- principiul descentralizării - în baza căruia deciziile principale se iau de către actorii implicaţi direct
în proces;
- principiul răspunderii publice - în baza căruia unităţile şi instituţiile de învăţământ răspund public
de performanţele lor;
- principiul garantării identităţii culturale a tuturor cetăţenilor români şi dialogului intercultural;
- principiul asumării, promovării şi păstrării identităţii naţionale şi a valorilor culturale ale poporului
român;

511
 - principiul recunoaşterii şi garantării drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale,
dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase;
- principiul asigurării egalităţii de şanse;
- principiul autonomiei universitare;
- principiul libertăţii academice;
- principiul transparenţei - concretizat în asigurarea vizibilităţii totale a deciziei şi a rezultatelor, prin
comunicarea periodică şi adecvată a acestora;
- principiul libertăţii de gândire şi al independenţei faţă de ideologii, dogme religioase şi doctrine
politice;
- principiul incluziunii sociale;
- principiul centrării educaţiei pe beneficiarii acesteia;
- principiul participării şi responsabilităţii părinţilor;
- principiul promovării educaţiei pentru sănătate, inclusiv prin educaţia fizică şi prin practicarea
activităţilor sportive;
- principiul organizării învăţământului confesional potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult
recunoscut;
- principiul fundamentării deciziilor pe dialog şi consultare;
- principiul respectării dreptului la opinie al elevului/studentului ca beneficiar direct al sistemului de
învăţământ.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul şi şcolarul.
Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează şi-l
pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l
ajute.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii, să ia parte activă la
viaţa, să fie pregătit pentru muncă.
Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Menirea şcolii
nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi familie
presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de
interesul copilului. Implicarea părinţilor în problemele şcolii presupune construirea unor relaţii pozitive
între familie şi şcoală.
Menirea şcolii nu este asadar numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştiinţe cât mai mare, ci
şi de a stimula calitatea de om. Ora de dirigenţie este cea în care se poate realiza acest lucru, urmărindu-se
valorificarea abilităţilor de interrelaţionare, de asumare a responsabilităţii, de descoperire a propriilor
aspiraţii spre formarea şcolară si profesională, totul in colaborare/parteneriat cu familia!!!

Bibliografie- Nicola, I. - Tratat de pedagogie școlară, Editura Aramis, București, 2003

512
 FAMILIA ȘI ROLUL EI ÎN EDUCAȚIE

PROF. POPOVICI LAURENȚIU – DANIEL

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”GHEORGHE TĂTĂRESCU” TÂRGU JIU

Care este cea mai precisă evaluare a realizărilor academice ale unui copil? Oare statutul socio-
economic sau cât de prestigioasă este școala frecventată? Cel mai bun predictor al succesului elevilor este
măsura în care familiile încurajează învățarea acasă și se implică în educația copilului lor. Atunci când
părinții sunt implicați în viața școlară a copiilor lor, aceștia beneficiază de sprijin și cunoștințe, fiind o cale
prin care cei mici să-și dezvolte dorința pentru cunoaștere. Încurajarea implicării părinților este mai mult
decât o curtoazie obișnuită – este o modalitate excelentă de a crea un mediu de învățare pozitiv. Cercetările
au arătat o scădere a procentului de părinți care să susțină comunicarea intimă dintre părinte-profesor.
Părinții moderni preferă metode de comunicare la distanță, cum ar fi platformele online și sunt mai puțin
susceptibili să participe la ședințe sau activități școlare. În timp ce tehnologia și instrumentele digitale pot
ajuta familiile să rămână informate, elevii își pot pierde interesul pentru școală atunci când părinții nu își
oferă sprijinul. Pe de altă parte, profesorii observă schimbări importante în clasele lor atunci când părinții
se implică, cum ar fi îmbunătățirea motivației și performanței elevilor. De asemenea, colaborarea cu părinții
poate ajuta la identificarea nevoilor și obiectivelor și pot exista discuții despre modul în care părinții pot
contribui. Comunicarea cu familia oferă profesorului posibilitatea de a asculta preocupările acestora și de
a le explica mai multe despre educația celor mici. Potrivit specialiștilor, implicarea părinților îi poate ajuta
pe cei mici în mai multe moduri, precum:
 Să obțină note mai mari la școală;
 Să aibă un scor peste medie la testele naționale;
 Să fie activi și implicați în timpul orelor;
 Să aibă încredere în propriile abilități;
 Să socializeze ușor și eficient cu partenerii de joacă;
 Să fie empatici și înțelegători cu cei din jur;
 Să își continue educația și după terminarea liceului.
Iată câteva modalități prin care poți să te implici activ în educația copilului: Comunică regulat cu
cadrele didactice ale copilului. Pune întrebări cheie, precum: în ce domenii se descurcă, ce mai poate fi
îmbunătățit și cum îl poți susține și ajuta de acasă; Participă la cât mai multe activități școlare: ședințe
cu părinții, serbări, festivități sau lecții deschise; Planifică excursii cu scop educațional în afara școlii.
Câteva exemple de activități – excursii, tururi de muzee, vizite la bibliotecă. Dacă cel mic învață despre
animale, ați putea merge împreuna la un muzeu de științe naturale. Acest lucru îi va oferi copilului
posibilitatea de a aplica în viața reală cunoștințele pe care le-a dobândit la grădiniță sau școală;
Organizează lecții interactive acasă. Activitățile domestice pot îmbunătăți procesul de învățare. De pildă,
poți crea cântece și rime cu vocabularul învățat la clasă, ori să înlocuiești anumite instrumente muzicale cu
obiecte casnice. O sesiune de gătit distractivă îi poate oferi celui mic ocazia de a-și dezvolta înțelegerea
despre sănătate și nutriție; Urmăriți împreună filme și videoclipuri educaționale; Pune întrebări în mod
regulat despre cum a fost la școală, dacă a învățat ceva nou, precum și despre cea mai grea parte a zilei.
Comunicarea acasă îi încurajează pe copii să revizuiască ceea ce au învățat pe parcursul zilei; Pune bazele
învățării unei limbi străine. Deși învățământul formal poate include predarea unei limbi străine, acasă
poate fi mediul în care copilul să se familiarizeze cu vocabularul și expresiile de bază. Poți face acest lucru
prin desene animate în limba engleză, de pildă, în timp ce poți evidenția anumite cuvinte cheie, precum
fructe, animale sau membri ai familiei.

BIBLIOGRAFIE
1. Bologa, Lucian, 1930, Psihologia vieţii religioase, contribuţii la studiul structurii şi evoluţiei vieţii
religioase individuale pe bază de cercetări statistice, Tip. Cartea Românească, Cluj
2. Cucoş, Constantin, 1996, Pedagogie, editura Polirom, Iaşi
3. Cucoş, Constantin, 1996, Educaţia religioasă – conţinut şi forme de realizare, E. D. P. -R. A.,
Bucureşti
4. Şchiopu, Ursula, Verza, Emil, 1981, Psihologia vârstelor, ciclurile vieţii, E. D. P., Bucureşti

513
 ROLUL FAMILIEI ȘI AL ȘCOLII ÎN EDUCAȚIA COPIILOR

PROF. POPOVICI O. SPERANȚA –

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ” DIMITRIE CANTEMIR” VASLUI

“Familia reprezintă piatra de temelie a întregii noastre afaceri”.

–Walt Disney

Educația aduce cu sine multe beneficii, atât pentru individ,

cât și pentru societate – îmbunătățește perspectivele de carieră,
stimulează economia și chiar poate extinde durata de viață. Mai
mult, potrivit studiilor, educația poate face oamenii mai fericiți!
De aceea, este absolut esențial ca educația, indiferent de natura
sa, să fie aplicată încă din primele luni de viață ale copilului tău.
Familia este locul în care creștem, ne cunoaștem propriile nevoi
și ne dezvoltăm. Este mediulde acasă, unde mereu găsim
înțelegere, iar principalul scop este acela de a rămâne uniți,
indiferent de încercările vieții. În această lume aflată într-o permanentă schimbare, părinții, cadrele
didactice și comunitățile locale se străduiesc să sprijine sistemele de îmbunătățire a educației cu scopul de
a-i ajuta pe copii să se dezvolte. Pentru ca acest lucru să se realizeze este nevoie de implicarea familiei în
educație. Familia este prima școală a viitorului cetățean, iar între cei doi factori educativi trebuie să existe
o legătură permanentă care se poate realiza prin diferite forme de colaborare care nu se cer neapărat
spectaculoase, dar ele fac parte integrantă din procesul educațional.
O relație majoră școală-familie are în vedere cunoașterea stării de sănătate a copilului și procesul de
învățare, echilibrul dintre efort și jocul ca divertisment, cauzele medicale care duc la dificultăți școlare,
cauzele rămânerii în urmă și influența lor asupra încrederii copilului în învățătură. Profesorii observă
schimbări importante în clasele lor atunci când părinții se implică, cum ar fi îmbunătățirea motivației și
performanței elevilor. De asemenea, colaborarea cu părinții poate ajuta la identificarea nevoilor și
obiectivelor și pot exista discuții despre modul în care părinții pot contribui. Comunicarea cu familia oferă
profesorului posibilitatea de a asculta preocupările acestora și de a le explica mai multe despre educația
celor mici.
Potrivit specialiștilor, implicarea părinților îi poate ajuta pe cei mici în mai multe moduri, precum:
să obțină note mai mari la școală;
să aibă un scor peste medie la testele naționale;
să fie activi și implicați în timpul orelor;
să aibă încredere în propriile abilități;
să socializeze ușor și eficient cu partenerii de joacă;
să fie empatici și înțelegători cu cei din jur;
să își continue educația și după terminarea liceului.
Iată câteva modalități prin care poți să te implici activ în educația copilului:
- comunică regulat cu cadrele didactice ale copilului. Pune întrebări cheie, precum: în ce domenii se
descurcă, ce mai poate fi îmbunătățit și cum îl poți susține și ajuta de acasă;
-participă la cât mai multe activități școlare: ședințe cu părinții, serbări, festivități sau lecții deschise;
- planifică excursii cu scop educațional în afara școlii. Câteva exemple de activități – excursii, tururi
de muzee, vizite la bibliotecă. Dacă cel mic învață despre animale, ați putea merge împreuna la un muzeu
de științe naturale. Acest lucru îi va oferi copilului posibilitatea de a aplica în viața reală cunoștințele pe
care le-a dobândit la grădiniță sau școală;
- organizează lecții interactive acasă. Activitățile domestice pot îmbunătăți procesul de învățare. De
pildă, poți crea cântece și rime cu vocabularul învățat la clasă, ori să înlocuiești anumite instrumente
muzicale cu obiecte casnice. O sesiune de gătit distractivă îi poate oferi celui mic ocazia de a-și dezvolta
înțelegerea despre sănătate și nutriție;
- urmăriți împreună filme și videoclipuri educaționale;

514
 - pune întrebări în mod regulat despre cum a fost la școală, dacă a învățat ceva nou, precum și despre
cea mai grea parte a zilei. Comunicarea acasă îi încurajează pe copii să revizuiască ceea ce au învățat pe
parcursul zilei;
- pune bazele învățării unei limbi străine. Deși învățământul formal poate include predarea unei limbi
străine, acasă poate fi mediul în care copilul să se familiarizeze cu vocabularul și expresiile de bază. Poți
face acest lucru prin desene animate în limba engleză, de pildă, în timp ce poți evidenția anumite cuvinte
cheie, precum fructe, animale sau membri ai familiei.
Cauzele unor eșecuri școlare sunt multiple, dar școala are sarcina de a le depista și de a interveni,
uneori, când este cazul, în situațiile delicate. Un sfat la timp, o îndrumare competentă, vizita la domiciliu
sunt mijloace care pot da rezultate favorabile în creșterea randamentului școlar. Deci, factorii care
contribuie la formarea personalității tânărului sunt familia și școala. Astfel, familia constituie cadrul social
în care copilul, și apoi tânărul se află într-un riguros raport de dependență materială și spirituală până în
momentul în care, odată pregătit pentru profesie și muncă, își poate dobândi singur mijloacele de existență,
iar școala este principalul factor instructiv-educativ care pregătește tânărul pentru viață, îi asigură un bogat
bagaj de cunoștințe.
Familia trebuie să se alăture eforturilor educative făcute de școală pentru că altfel ceea ce se clădește
cu ajutorul școlii se dărâmă în cadrul familiei, iar cel care suportă consecințele este copilul a cărui formare
și intruire va fi frânată. Așadar, să reflectăm asupra apelului adresat de celebrul J. J. Rousseau: Educatori,
învățați să vă cunoașteți copiii!

Bibliografie:
Pescaru-Băran, A. - Parteneriat în educație familie-școală-comunitate, Editura Aramis,
București, 2004.
Nicola, I. - Tratat de pedagogie școlară, Editura Aramis, București, 2003

515
 PROGRAM DE COLABORARE A ȘCOLII CU FAMILIA PENTRU
PREVENIREA EFECTELOR NEGATIVE ALE MASS-MEDIA ASUPRA
COPIILOR

PROF. PSIHOPEDAGOG POROȘNICU ANCUȚA - CLAUDIA,

CENTRUL ȘCOLAR PENTRU EDUCAȚIE INCLUZIVĂ, NR. 2,
TÂRGU MUREȘ
Motto:
,,Educația copiilor e un lucru gingaș…Când duce la rezultate, ea n-a fost decât luptă și grijă, când
nu reușește, durerea nu mai cunoaște margini. ” (DEMOCRIT, Fragmente 275).

ARGUMENT
Mass-media, în general, are o influență pozitivă în rândul copiilor fiind o sursă vastă de informații.
Tinerii și copiii sunt tot mai atrași de cultura digitală și de suporturile tehnice ale mass-mediei, aceasta fiind
mai apropiată de interesele lor prin formele în care se manifestă: jocuri, videoclipuri, producții
cinematografice, etc. Mass-media reprezintă o forţă a progresului, inclusiv în plan educativ. Amplificarea
violenţei în rândul copiilor și tinerilor continuă să reprezinte o temă de un interes crescut în dezbaterile
asupra efectelor mass-media. Violenţa difuzată prin televiziune poate avea un anumit efect asupra unora
dintre telespectatori însă nu depinde doar de mesajele mediatice, ci și de alţi factori cum ar fi: structura
personalităţii individului, grupurile de apartenenţă şi de referinţă, situaţia în care se află în acel moment
individul. Deprinderea violenţei prin intermediul mass-media presupune anumite caracteristici şi trăsături
psiho-sociale ale receptorilor şi depinde de apartenenţa acestora la anumite grupuri şi medii sociale. Aşadar,
caracterul nociv al mesajelor se corelează cu situaţiile existente în familie şi în societate, situaţii ce nu pot
fi omise sau ignorate. implicarea activă a părinților în educarea copiilor în sensul creșterii duratei timpului
de calitate petrecut împreună, alegerea tipului de desene/filme/emisiuni pe care copilul/adolescentul le
vizionează, limitarea timpului petrecut în fața televizorului/calcultatorului/tabletei precum și o comunicare
dechisă, onestă pot contracara efectele mass-media în manifestarea agresivității.
Educarea copiilor este o acțiune complexă depășind granițele școlii, devenind cu atât mai eficientă
cu cât între părțile implicate (familie, școală, elev) există o reală comunicare, un parteneriat care să vizeze
atingerea potențialului maxim al fiecărui elev.
Atunci când părinții sunt implicați în activități de parteneriat cu școala, rezultatele obținute sunt mai
bune, iar rata eșecului școlar este mai scăzută. Părinții trebuie să știe cum să-și educe și să-și ajute copiii,
în orice situație. Grija părintească este bunăvoința de a fi prezent atunci când copiii au nevoie de tine, este
interesul pe care îl au părinții pentru bunăstarea acestuia, cât și față de ceea ce sunt, este dorința ca ei să fie
fericiți și înțelegerea pentru eșecurile pe care le au.
Una dintre problemele pe care cadrele didactice le ridică în permanență, este aceea a lipsei de interes
și de implicare din partea părinților pentru procesul educativ atât școlar cât și extrașcolar. Daca părinții nu
înțeleg care sunt nevoile unice ale copilului lor nu vor fi capabili să le ofere ceea ce aceștia au nevoie.
Parteneriatul şcoală-familie este forma pe care raporturile dintre părinţi şi cadrele didactice trebuie să o
îmbrace şi care poate răspunde cel mai bine nevoilor de dezvoltare ale copiilor în funcţie de particularităţile
de vârstă şi deficient ale fiecăruia.
TIPUL PROIECTULUI: PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAȚIONAL CU FAMILIA
BENEFICIARI DIRECȚI: Părinți
BENEFICIARI SECUNDARI: Elevi
PARTENERI: Prof. psihopedagog, Prof. psihodiagnoză, Părinții
LOCUL DESFĂȘURĂRII: Centrul Școlar Pentru Educație Incluzivă, NR. 2, Târgu Mureș
DURATA: Pe tot parcursul anului școlar 2022-2023. Activităţile se vor susţine o dată pe lună și vor
cuprinde activități teoretice legate de efectele mass-mediei asupra comportamentului copiilor, activități cu
caracter practic-aplicativ de genul dezbaterilor, jocurilor, precum și ieșiri în natură.

516
 OBIECTIV GENERAL: Cultivarea și dezvoltarea parteneriatului dintre familie și școală,
implicarea familiei în viața școlii, astfel încât sâ devină parteneri activi și avizați în educația copiilor.
OBIECTIVE SPECIFICE:
• Antrenarea părinților în viața școlii, prin acordarea unor responsabilități controlate;
• Formarea părinților în spiritul ideii de parteneri egali și responsabili în educația copiilor;
• Dezvoltarea abilităților de comunicare, optimizarea comunicării în triada părinte-elev învățător;
• Stabilirea şi identificarea rolului familiei în relația părinte-copil/şcoală-famile;
• Crearea unui mecanism coerent pentru întărirea cooperării dintre școală și familie;
• Identificarea situațiilor problematice existente în comportamentul copiilor și care impun abordări
specifice pe parcursul anului școlar 2022 -2023;
• Înțelegerea conceptului de autoritate parentală (definire, caracteristici, condiții de exercitare);
• Promovarea unor schimbări în mentalitatea tradiţională în raport cu poziţia copilului în familie;
• Îmbunăţătirea abilităţilor de consiliere şi relaţionare cu familia, îndeosebi cu familiile aflate în
situaţii de criză sau în care predomină atmosfera conflictuală;
• Creșterea înțelegerii de către părinți a responsabilităților lor, în asigurarea sănătății copiilor, a
dezvoltării lor socio-emoționale și integrării lor sociale;
• Identificarea unor metode de prevenire a efectelor mass-media asupra comportamentelor copiilor;
• Conştientizarea efectelor mass-media asupra comportamentelor elevilor;
• Identificarea unor metode de modificare a comportamentului agresiv în urma vizionării mass
media;
• Identificarea și aplicarea unor metode concrete de reducere a efectelor negative ale mass-media
asupra copiilor;
• Crearea unui ambient nou şi plăcut în şcoală prin activităţi comune cu părinţii, venit in sprijinul
relaţionării cât mai eficiente cu propriul copil.
RESURSE:
• Materiale:
- sala de clasă,
- baza tehnico-didactică a școlii (videoproiector, calculator/laptop, ecran de proiecție, imprimantă),
- broșuri,
- fișe de lucru,
- portofolii cu materiale diverse,
- coli flipchart,
- fotografii,
- filme Power-Point.
• Umane:
- Părinții elevilor implicați,
- Prof. înv. primar,
- Psihologul școlii.
• Temporale: 10 luni.
REZULTATE ASTEPTATE:
• Întărirea relației scoala-familie în beneficiul copiilor;
• Dezvoltarea capacităţii de a-şi înţelege şi de a-şi ajuta copiii;
• Mai mulţi părinţi implicaţi activ și conștient în educația copiilor;
• Ameliorarea calităţii deprinderilor parentale;
• Limitarea timpului petrecut de elevi în fața televizorului/calculatorului/tabletelor/telefoanelor;
• Diminuarea problemelor de comportament ale elevilor cauzate de mass-media;
• Crearea unui ambient nou si plăcut în şcoală, prin valorificarea lucrărilor create în cadrul
proiectului;
• Îmbunătăţirea relaţiilor dintre membrii comunităţii.
MODALITATI DE MONITORIZARE ȘI EVALUARE A REZULTATELOR:
• Panou al activităților cu părinții (produse realizate)/ Expoziții tematice

517
 • Mapa părinților
• Rapoarte de evaluare
• Chestionare
• Portofoliul proiectului
• Ateliere de lucru
IMPACTUL IMPLEMENTĂRII PROIECTULUI ASUPRA GRUPULUI ȚINTĂ, ASUPRA
ȘCOLII ȘI COMUNITĂȚII:
• Părinții vor știi ,,ce/cum/când” să facă pentru a cunoaște și înțelege mai bine comportamentul
propriului copil;
• Va scădea impactul mass-mediei asupra comportamentul copiilor prin reducerea actelor agresive;
• Va crește prestigiul școlii în comunitate.
PUNCTE TARI ȘI AȘTEPTĂRI PRIVIND IMPACTUL PROIECTULUI
• Părinții vor renunța la unele metode vechi de educație și vor învăța altele noi.
• Părinții vor învăța cum identifice comportamentele agresive cauzate de mass-media.
• Părinții vor învăța modalități prin care să prevină efectele negative ale mass-media asupra copiilor.
• Părinții își vor împărtăși experiențele și se vor împrieteni între ei.
• Relația familie – școală se va întări.
POSIBILE PUNCTE SLABE ALE PROIECTULUI
• Reacții neașteptate din partea părinților;
• Lipsa interesului unor părinți față de problemele discutate;
• Absențe îNR.egistrate de unii părinți în timpul derulării proiectului.

CALENDARUL ACTIVITĂȚILOR
NR. CONȚINUT MODALITATI PERIOADA PARTICIPANȚI
CRT DE REALIZARE
1. Lansarea proiectului. Activități de Septembrie Părinții
socializare a 2022 Prof.
părinților/cadrelor psihopedagog
didactice. Prof.
Exerciții de psihodiagnoză
spargere a gheții și
de inter-cunoaștere
2. Necesitatea parteneriatului scoala– Chestionar –
familie. părinți Octombrie Părinții
Rolul școlii și al familiei în educarea Broșuri 2022 Prof.
copilului psihopedagog
Prof.
psihodiagnoză
3. Comportamente nocive, dăunatoare Exemple, dezbateri Noiembrie Părinții
(fumat, droguri, agresivitate și cauzele Prezentări de 2022 Prof.
acestora: mass-media, influența filmulețe, studii de psihopedagog
grupurilor, climatul familial). caz, imagini Prof.
psihodiagnoză
4. Cum îți educi copilul? Joc de rol Decembrie Părinții
Situații problemă-violența în școli – Exemple 2022 Prof.
cauze și modalități de reducere a Prezentare imagini psihodiagnoză
acesteia pe flipchart Prof.
Tipuri de educație primite de copii în Referat: ,,Tipuri de psihopedagog
familie parinti, tipuri de
Climatul afectiv al copilului și copii”.
personalitatea acestuia Studii de caz –
Calitatea de bun părinte Climatul familial

518
 Aplicarea sancțiunii - Reguli și E normal să-ți
modalități de aplicare a sancțiunilor și exprimi
recompenselor sentimentele
negative sau să
spui nu
Rolul regulilor
5. Auzim ce ne spun copiii? Studiu de caz Părinții
Copilul tău vrea să vorbească cu tine. Joc de rol Ianuarie Prof.
Tu vrei? Dezbateri 2023 psihopedagog
Comportamente prin care copilul
încearcă să atragă atenție părinților
pentru a comunica cu el.
6. Copilul și mass media Întâlnire, dialog, Februarie Părinții
Programul zilnic al copilului dezbatere 2023 Prof.
Importanta organizării activității Lectorat cu părinții psihopedagog
zilnice la copiii Prezentare power
Importanța limitării timpului petrecut point
de copii în fața
televizorului/telefonului/calculatorului
7. Copii buni într-o lume negativă Vizionare filmulețe Părinții
Putem creste copii buni! Prezentare power- Martie Prof.
Metode de modificare a point 2023 psihopedagog
comportamentului agresiv în urma Cercetări Prof.
vizionării mass media. Joc de rol psihodiagnoză
Metode corecte de identificare a Studiul de caz
comportamentelor negative datorate Prezentare power
mass-media. point, dezbateri
Pregătirea copilului pentru vizionarea
filmului, prin sublinierea naturii
ficţionale a violenţei.
Părinţii care vizionează filmul
împreună cu copiii şi condamnă
scenele de violenţă pe care le conţin se
poate reduce frecvenţa şi gradul
imitării comportamentelor agresive
8. Ce știți despre ce vizionează copilul Chestionar – Ce îi Aprilie Prof.
dvs? place copilului 2023 psihopedagog,
Identificarea tipurilor de programe meu să vizioneze? Prof.
vizionate de copii. Broșuri psihodiagnoză
Corelarea programelor vizionate cu Prezentare – Părinții
mediul familial. situații diverse
Modalități de gestionare a efectelor Cercetările
mass-media în manifestarea realizate pe această
agresivității: temă
- Control al vizionării
- Selecţia programelor
- Pregătirea copilului pentru
vizionarea filmului, prin sublinierea
naturii ficţionale a violenţei.
- Alegerea tipului de
desene/filme/emisiuni pe care copilul
le vizionează,

519
 - Limitarea timpului petrecut în
fața
televizorului/calcultatorului/tabletei
- Comunicare dechisă, onestă.
9. Timp liber împreună Iesire în natură și Mai Părinți
Petrecem timp împreună de calitate - organizarea unui 2023 Elevi
ieșire la iarbă verde-piknik piknik Prof.
Jocuri în aer liber psihopedagog.
10. Chestionare finale Analiza Iunie 2023 Prof.
Ce v-a plăcut? proiectului-discuții psihopedagog,
Ce nu v-a plăcut? Realizarea Părinți
La ce v-a ajutat? portofoliului
Cum? proiectului:
chestionare, studii
de caz, poze,
activități realizate.

BIBLIOGRAFIE
Albulescu, I., Educaţia şi mass media – suport de curs, Facultatea de Psihologie si Științe ale
Educației Departamentul de Științe ale Educației, Cluj-Napoca.
Albulescu, I., Educaţia şi mass-media. Comunicare şi învăţare în societatea informaţională, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 2003.
Cerghit, I., Mass-media şi educaţia tineretului şcolar, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1972.
Drăgan, I., Paradigme ale comunicării de masă, Casa de editură şi presă ”Şansa”, Bucureşti, 1996.
Drăgan I., Ştefănescu P. (coord.). Povară A., Velicu A., Reprezentarea violenţei televizuale și protecţia
copilului,: Editura Vanemonde, București 2009.
Preda, V., Delicvenţa juvenilă, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998.

520
 ROLUL PARTENERIATULUI DINTRE ȘCOALĂ ȘI FAMILIE ÎN
REALIZAREA EDUCAȚIEI COPILULUI

PROFESOR PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR, MARIA PORTASE

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”SFÂNTUL NICOLAE”,
LOCALITATEA VÂNĂTORI, JUDEȚUL GALAȚI
Motto: „Să nu educăm pe copii pentru lumea de azi. Această lume nu va mai exista când ei vor fi
mari şi nimic nu ne permite să ştim cum va fi lumea lor. Atunci să-i învăţăm cum să se adapteze. ” (Maria
Montessori)

Programele educaționale din toată lumea definesc parteneriatul cu părinţii ca agenţi educaţionali drept
un principiu fundamental al funcţionării şi organizării instituţiei școlare. Obiectivul specific colaborării
familiei cu școala constă în conturarea unităţii de acţiune a celor doi factori educaţionali, finalitate a cărei
realizare este condiţionată de unitatea de concepţii şi exigenţe, de un mod convergent de acţiune, de o bună
cunoaştere reciprocă şi de o atitudine deschisă. Acest obiectiv se poate realiza doar prin conceperea relaţiei
școală – familie în dublu sens. Este vorba, pe de o parte, de preocuparea învățătorului de a cunoaşte mediul
familial al copilului şi natura influenţelor educaţionale exercitate de părinţi şi de a ţine cont de experienţa
de viaţă şi învăţare acumulată de copil în familie, iar pe de altă parte, de demersurile de implicare a părinţilor
în activitatea educaţională a școlii, atât ca parteneri în procesele de instruire şi formare, cât şi ca participanţi
în programele de educaţie a părinţilor. Învățătorul trebuie să cunoască condiţiile vieţii în familia copilului:
- condiţiile de igienă asigurate, regimul alimentar, programul de somn, programul de distracţie şi
plimbare în aer liber;
- gradul de implicare a copilului în activităţile gospodăreşti;
- implicarea părinţilor în activităţi cu valenţe formative precum: lectura poveştilor, frecventarea cu
copii a teatrului de păpuşi, a grădinii zoologice etc. ;
- maniera de implicare a părinţilor în jocul copiilor, atitudinea acestora faţă de joc;
- natura relaţiilor cu fraţii/surorile, natura dominantă a relaţiilor între părinţi, atmosfera emoţională a
familiei, modul de comunicare între membrii familiei; - concepţia părinţilor despre grădiniţă şi sarcinile
acesteia. Observaţiile asupra acestor aspecte sunt posibile prin vizitarea familiei de către cadru cdidactic şi
vizitarea școlii de către părinţi. Asistenţa părinţilor la unele activităţi ale sălii de clasă/ școlii (activităţi
comune, excursii, serbări, expoziţii cu lucrări ale copiilor) şi chiar implicarea acestora în organizarea,
desfăşurarea şi evaluarea lor, le va permite o mai bună cunoaştere a particularităţilor propriilor copii, a
deficienţelor pe care aceştia le întâmpină în activităţile comune, a comportamentelor dezvoltate de copil în
relaţia cu vârstnicii şi cu alţi adulţi. Problemele curente ale copiilor, precum şi realizările acestora, trebuie
aduse la cunoştinţă părinţilor prin metode accesibile de comunicare: corespondenţă, telefoane, comunicarea
la începutul sau sfârşitul programului zilnic. O altă modalitate de cooperare a învățătorului cu familia o
constituie informarea teoretică a părinţilor în problemele de psihopedagogie școlară printr-un program de
consultaţii individuale sau colective pe teme diverse:
”Importanţa jocului de dezvoltarea copilului”, „Copil singur – copil problemă?”, „Rolul laptopului în
educarea copilului de vârstă școlară mică” etc. În realizarea unor planuri individuale de educaţie a propriilor
copii, pot colabora şi alţi specialişti: psiholog, logoped etc. Un alt prilej de informare teoretică a părinţilor
îl reprezintă şedinţele cu părinţii și lectoratele. Programul acestora trebuie organizat riguros şi anunţat din
timp. Întâlnirile de acest gen trebuie să se succeadă cu o periodicitate care să permită crearea unei relaţii
mai apropiate cu familia şi consolidarea legăturii acesteia cu grădiniţa. Ca modalităţi de implicare a
părinţilor în activitatea școlii mai putem aminti şi activităţile de asigurare a întreţinerii şi reparării
mobilierului, confecţionarea unui nou mobilier în sala de clasă, procurarea şi confecţionarea de material
didactic, asigurarea împreună cu copiii, părinţii şi personalul didactic al școlii a unor acţiuni în comunitate:
vizite la case de bătrâni, case de copii, etc. Fără sprijinul activ al părinţilor, învățătorul nu poate realiza
obiectivele educaţionale propuse. Lipsa colaborării dintre școală şi familie poate avea consecinţe grave, şi
anume:
- scăderea prestigiului instituţiei de învăţământ;

521
 - risipa de energie bilaterală, educator – educat. Școlii îi revine rolul de coordonator în cadrul
relaţiilor ei cu familia – acest rol derivând din faptul că este prima instituţie specializată, cu cadre didactice
pregătite pentru realizarea sarcinilor educaţiei școlare.

Bibliografie:
• Adina Glava, Cătălin Glava, Introducere în pedagogia școlară, Ed. Dacia, Baia Mare, 2002
• Revista Învăţământul primar – Educaţia în anul 2003, NR. 3/4 - 2003, Bucureşti, 2003
• Revista Învăţământului primar, NR. 3 /4 - 2005, Bucureşti, 2005

522
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR: PORUMB IOANA MĂDĂLINA

Educația este o activitate cu obiectivul de a pregăti oamenii ca element activ al vieții sociale.
Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native
pentru virtute ale acelora care dispun de ele.”

Dreptul la educație este un drept fundamental al omului. Fiecare persoană, indiferent de rasă, gen,
naționalitate, origine etnică sau socială, religie sau preferințe politice, are dreptul la o educație elementară
gratuită.
Încă de când ne naștem, educația apare în viața noastră si este un proces continuu de deprindere a
noilor competențe, care poate avea loc în diferite contexte sau formate. De asemenea, educația poate varia
în funcție de conținutul transmis. Conform contextului în care este transmisă educația, aceasta poate fi:
formală, non-formală și informală.
1. Educația formală are loc în incinta școlii, fiind planificată și reglementată de lege. În cazul acestei
educații există o intenție în spatele actului educațional, iar după absolvirea diferitelor etape, se eliberează
certificate sau diplome.
2. Educația informală implică procesul de educație care nu are loc într-o școală și nu implică metode
speciale de învățare. În acest tip de educație nu există o intenție anume. De cele mai multe ori, educația
informală se întâmplă în sfera socială, un exemplu fiind părinții care își educă copiii acasă.
3. Educația non-formală se desfășoară în afara domeniului formal, deci nu este reglementată de lege,
însă este intenționată și organizată. Drept exemple pot servi programele de fitness sau cursurile dezvoltate
de unele organizații. Educația non-formală poate fi recunoscută prin intermediul certificatelor, însă acestea
nu au valoare profesională.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Strategiile educative la care se face
apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalităţii,
precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, dar și comportamentul lor sociomoral. Familia este partenerul
tradiţional al şcolii deoarece influenţează atitudinea copilului faţă de învăţătură, motiv pentru care
şcolarizarea nu se poate realiza fără participarea activă a părinţilor. Alături de şcoală, familia este unul din
actorii care se preocupă de educaţia omului. De educaţia oamenilor se ocupă şi alte persoane, instituţii şi
organizaţii sociale, dar influenţele educative exercitate de acestea sunt mai puţin organizate decât cele ale
familiei și şcolii. Familia asigură sentimentul siguranţei şi îl ajută pe copil să depăşească obstacolele
inerente vieţii, este punctul de sprijin, educându-i să devină persoane responsabile, adaptate timpului în
care trăiesc.
Educaţia în familie, prin “cei şapte ani de-acasă”, influenţează puternic întreaga existenţă a
individului, indiferent dacă el recunoaşte sau nu. Educația la școală se face în cadrul Sistemului de
învățământ. Sistemul de învățământ din România este divizat în următoarele etape educaționale:
- educația timpurie - cunoscută și sub numele de învățământ preșcolar, este educația care se
desfășoară la grădiniță și durează până la 6 ani;
- educația primară - etapa care începe cu clasa pregătitoare și finisează cu clasa a IV-a;
- învăţământul secundar inferior - învățământul care cuprinde clasele V-VIII și avansează în
învățarea matematicii, limbilor și culturii generale;

523
 - învăţământul secundar superior - această etapă reprezintă învățământul liceal, care se desfășoară
între clasele IX-XII;
- învăţământul superior - învățământul superior și studiile universitare.
Fie că este vorba despre educația copiilor la școală sau acasă, este la fel de importantă iar activitățile
realizate cu micuții trebuie să fie alese cu grijă pentru a asigura dezvoltarea eficientă a abilităților acestora.
Dacă interactiunile dintre familie și școală în procesul învățării sunt de calitate, acestea vor contribui
semnificativ la educație, facilitând dezvoltarea unor calități umane și explorarea de noi orizonturi cognitive.
Educația înseamnă, de asemenea, să cultivăm valori sociale, învățându-i pe copii și adulți să fie cetățeni
activi și eficienți.

524
 STUDIU DE SPECIALITATE - EDUCAȚIA ÎN FAMILIE

PROF. PORUMB MARIA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,STROE S. BELLOESCU” BÂRLAD
Studiul de specialitate legat de educația în
familie se concentrează asupra modului în care familia
poate contribui la formarea și dezvoltarea copiilor. În
această perspectivă, familia este văzută ca un mediu
important de învățare și dezvoltare pentru copii, unde
aceștia pot dobândi valori, abilități și cunoștințe care le
vor fi utile în viitor.
Studiile de specialitate arată că implicarea
familiei în procesul de învățământ are un impact
semnificativ asupra succesului școlar al copiilor.
Copiii ale căror familii sunt implicate în procesul de
învățământ au tendința să aibă o atitudine mai pozitivă față de școală și o mai mare motivație de a învăța.
Studiile au arătat că educația în familie poate avea un impact pozitiv asupra dezvoltării copiilor, cum
ar fi creșterea încrederii în sine, a abilităților sociale și a performanței academice. De asemenea, educația
în familie poate ajuta la prevenirea problemelor comportamentale și emoționale la copii.
Mai mult decât atât, implicarea părinților poate îmbunătăți comunicarea între părinți și profesori, ceea
ce poate ajuta la identificarea mai rapidă a problemelor de învățare ale copiilor și la găsirea soluțiilor
adecvate pentru a le rezolva. Părinții pot, de asemenea, să ofere sprijin copiilor lor acasă, oferindu-le un
mediu de învățare pozitiv și ajutându-i să-și dezvolte abilitățile academice și sociale.
În plus, există o serie de beneficii pe termen lung ale implicării familiei în procesul de învățământ.
Acestea includ o mai mare performanță academică, o mai bună adaptare la viața universitară și profesională
și o mai mare șansă de a avea o carieră de succes.
Totuși, este important să se ia în considerare că implicarea familiei în procesul de învățământ poate
fi influențată de diferite factori, cum ar fi nivelul de educație al părinților, stresul și tensiunile familiale și
alți factori socio-economici. De asemenea, este important ca profesorii să comunice cu părinții într-un mod
adecvat și să ofere sprijinul necesar pentru a-i ajuta să se implice în procesul de învățământ.
Educația în familie se referă la procesul de învățare care are loc în cadrul familiei, prin intermediul
relațiilor dintre membrii familiei și a experiențelor comune. Aceasta include valori, norme, obiceiuri, tradiții
și alte aspecte culturale și comportamentale care sunt transmise de la o generație la alta.
Părinții sunt cei mai importanți factori în educația în familie, deoarece ei sunt principala sursă de
modele și exemple pentru copii. Educația în familie poate fi structurată sau neformală, iar aceasta poate
implica activități precum lectură, discuții, jocuri și activități de zi cu zi.
Învățarea în cadrul familiei poate contribui la dezvoltarea unor valori precum respectul,
responsabilitatea, integritatea, empatia și compasiunea. Ea poate, de asemenea, ajuta la dezvoltarea unui
sentiment de apartenență la familie și la comunitate, precum și la înțelegerea diversității culturale.

525
 Cu toate acestea, educația în familie poate fi
influențată de diferite factori, cum ar fi diferențele
culturale, nivelul de educație și de venit al părinților,
stresul și tensiunile familiale, precum și alte factori
externi, cum ar fi mass-media și grupurile de prieteni.
Prin urmare, este important ca părinții să fie conștienți de
influențele care pot afecta educația în familie și să încerce
să creeze un mediu pozitiv pentru copiii lor să învețe și să
se dezvolte.
Educația în familie poate fi realizată prin diverse
activități, cum ar fi conversațiile cu copiii, jocurile și
activitățile educative, citirea cărților împreună și
participarea la activități comune. De asemenea, educația
în familie poate fi influențată de stilul parental, atitudinea
și valorile transmise de părinți, precum și de relația dintre
membrii familiei.
Cu toate acestea, educația în familie poate fi influențată de numeroși factori, cum ar fi starea
financiară a familiei, nivelul educațional al părinților, cultura și valorile familiei, precum și starea
emoțională și relația dintre părinți.
Familia joacă un rol crucial în actul educațional al copiilor, fiind un factor important care contribuie
la formarea și dezvoltarea acestora. Rolul familiei în actul educațional poate fi descris astfel:
Model de comportament: Părinții sunt modele de comportament pentru copiii lor, iar acțiunile și
atitudinile lor sunt adesea imitate de copii. Prin urmare, familia poate contribui la formarea valorilor,
atitudinilor și abilităților sociale ale copiilor.
Stimularea dezvoltării intelectuale: Familia poate oferi copiilor oportunități de a învăța prin
conversații, activități educative și jocuri, cărți și materiale didactice, precum și prin oferirea accesului la
tehnologie și resurse educaționale.
Susținere emoțională: Familia poate oferi copiilor susținere emoțională și încurajare în procesul de
învățare. Prin oferirea unui mediu sigur și pozitiv, familia poate ajuta copiii să își dezvolte încrederea în
sine și să își atingă potențialul.
Participare activă: Familia poate fi implicată activ în procesul educațional al copiilor, prin discuții cu
profesorii și participarea la conferințe și activități școlare. Această participare activă poate ajuta la o mai
bună înțelegere a progresului copiilor și
la identificarea oricăror probleme sau
nevoi specifice.
În concluzie, educația în familie
este un domeniu complex și important,
care necesită o atenție constantă din
partea părinților pentru a asigura o
dezvoltare sănătoasă a copiilor. Este
important să se țină cont de toți factorii
care pot influența educația în familie
pentru a asigura o experiență pozitivă
pentru copii și familie.
Părinții pot contribui la crearea
unui mediu pozitiv și stimulativ pentru
copii și pot oferi susținere și încurajare în
procesul de învățare.

526
 IMPORTANȚA CELOR “ȘAPTE ANI DE ACASĂ”

PROF. ÎNV. PREȘC. POSZERT MÓNIKA

LICEUL TEORETIC” HORVÁTH JÁNOS” MARGHITA
Când vorbim despre” cei șapte ani de acasă” ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. „Cei șapte ani de
acasă” ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui
educativ. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este
reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și
își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de
protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia
Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se
dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare a interacţiunilor dintre
copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare
ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului. Ea este prima instituţie de educaţie
morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală
de omenie”. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care
ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este mediul natural cel mai favorabil pentru
formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurând condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică cât şi psihică,
în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine. Educaţia, bunele
maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea acel
sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile sale
forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume
şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-
l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi
dorinţelor sale.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „celor șapte ani de acasă”. Viaţa copilului
acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi,
abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În
familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi
însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.

527
 Expresia ,,ai, respectiv, n-ai cei șapte ani de acasă” definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi,
comportamente și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată
“culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul
are o capacitate foarte mare de acumulare de informaâii, de memorare și de însușiire a diverselor
comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Se numesc “cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în
special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.
Ce pot învăța copiii în cei șapte ani?
- Deprinderi de autoservire; ordine; igienă; curățenie și exprimarea propriilor nevoi; exteriorizarea
trăirilor, sentimentelor și emoțiilor, pozitive și negative; bune maniere și comportament în diverse situații;
limbaj corect transmis; modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului
înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit
pentru diverse fapte, etc); consecvența în realizarea unei sarcini; concentrarea atenției; perseverența în
realizarea uneri sarcini; alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva. „Cei șapte ani de
acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume – OM.

Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte
a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii șapte ani de viaţă
ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.

Bibliografie
1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
3. www. didactic. ro

528
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

PROF. PREDA ALINCUȚA

C. N. ,,ANDREI MUREȘANU” BISTRIȚA

Înainte de a merge la școală, copilul învață abilități de bază și trăiește într-un mediu familial care îi
transmite (conștient sau nu!) o serie de atitudini față de persoane și învățare, care îi pot fi de folos sau îl pot
sabota în procesul adaptării la mediul școlar și pe parcursul învățării.
Școala nu poate face ceea ce părinții nu fac și invers. Fiecare instituție, atât cea a familiei, cât și a
școlii, are roluri bine definite, iar împreună se completează și potențează, nu se anulează, nici nu se
înlocuiesc una pe alta. Implicarea părinților înseamnă prezența activă în demersul învățării prin asigurarea
de materiale necesare, suport logistic, explicații, încurajări, medierea conflictelor, blândețe, înțelegere,
disponibilitate. Să comunici constant cu educatoarea, învățătoarea, dirigintele, directorul, profesorul
consilier, pentru a vedea unde este necesară susținerea și ce poate fi îmbunătățit, reprezintă un bun început
în înțelegerea provocărilor fizice, emoționale sau sociale pe care elevul le poate traversa, la un moment dat,
pe parcursul formării academice.
Ceea ce sădești în copilul tău de timpuriu va fi potențat și dezvoltat de școală, dependent de
implicarea ta. Mai târziu, adultul format va fi o valoare pentru societate, un om cu simț civic, responsabil
și moral... sau nu. La nivel micro, cum arată familia, așa arată și școala, iar la nivel macro, cum arată școala,
așa arată și țara. În esență este vorba despre interdependență, conectare. Suntem dependenți unii de alții:
școala nu poate să-și atingă scopurile fără susținerea familiei și invers.
Mai presus de formarea unor competențe de calcul matematic și analiză a unui text, principiile din
spatele instituției în care învață copiii ar trebui să fie cunoscute și folosite ca etalon în evaluarea
performanțelor școlilor, deoarece ele se axează și pe formarea unei conduite de viață, atât de necesară.
Nicolae Steinhardt scrie: „Încep să-mi dau seama că numai caracterul importă. Convingerea politică, păreri
filosofice, originea socială, credința religioasă nu sunt decât accidente: doar caracterul rămâne după
filtrările produse de anii de pușcărie, ori de viață”. Cei șapte ani de acasă, te învață să te respecți pe tine și
pe cei din jur, să te porți cu demnitate, conform principiilor și valorilor tale, să ai o identitate stabilă și un
simț al coerenței în acțiunile tale.

529
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ
PARTENERIATUL ȘCOALĂ-FAMILIE

PREDA ELENA RALUCA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ, COMUNA VĂRBILĂU, JUD. PRAHOVA
Factorii de bază care ajută copilul în dezvoltarea propriei educaţii sunt şcoala şi familia.
Rolul familiei este fundamentalt în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral
si estetic.
Şcoala, alături de familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de
învățământ, personalitatea copilului.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, acea educaţie pe care copilul o primeşte în familie,
în şcoală şi de la comunitate.
Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare. Acţiunile care implică
părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii lor, cât
şi ale copiilor înşişi.
Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale (despre
plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice).
Familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul
va obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare,
asigurându-i copilului cele necesare studiului.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,,cei şapte ani de acasă’’. Uneori părinţii uită că
trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a
elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia.
Între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate realiza prin vizite
reciproce, şedinţe şi consultatii cu părinţii.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul şi şcolarul.
Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează şi-l
pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l
ajute.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii, să ia parte activă la
viaţa, să fie pregătit pentru muncă.
Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Menirea şcolii
nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de
cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului.
Implicarea părinţilor în problemele şcolii presupune construirea unor relaţii pozitive între familie şi
şcoală. Colaborarea dintre părinți și școală se poate face prin: prezența la ședințele cu părinții, prezența la
ședințele de consiliere, asistarea copiilor în timpul efectuării temelor, organizarea de serbări, activități
părinte-copil în cadrul școlii, excursii școlare, etc.
O comunicare optimă învăţător-familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv asupra
copilului/elevului şi de a stopa comportamentele lui negative. De multe ori apar dificultăţi de comunicare
şi de dezvoltare a relaţiei şcoală- familie. De aceea trebuie cunoscuţi factorii care favorizeaza dar mai ales
blochează o comunicare eficientă. Lipsa de comunicare din partea uneia dintre părți afectează evoluţia
elevului, rezultatele lui şcolare şi natura comportamentului.

530
 Menirea şcolii nu este asadar numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştiinţe cât mai mare, ci şi
de a stimula calitatea de om.
Astfel, între școală și părinți trebuie să existe o permanentă comunicare, deoarece atât școala cât și
părinții urmăresc acelasi scop, și anume, dezvoltarea armonioasă a copilului, educarea şi îmbogăţirea
cunoştinţelor acestuia, pregătirea copilului ca viitor adult în societate.

531
 CEI 7 ANI DE ACASĂ

PROF. INV. PRIMAR: PREDA MONICA

SCOALA GIMNAZIALA TEASC

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are
cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care
se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de
protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea acel
sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile sale
forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume
şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-
l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi
dorinţelor sale.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului
acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi,
abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În
familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi
însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii
din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme.

532
 „Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini
şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne
comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers
pe care-l creează părinţii.

BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.

533
 LE RÔLE DU PARTENARIAT FAMILLE- ÉCOLE DANS L’ÉDUCATION

PROFESSEUR: ADINA PREDOI

LYCÉE TECHNOLOGIQUE CHEMINS DE FER DE CRAÏOVA
L’éducation, depuis la naissance de l’enfant jusqu’à l’ȃge adulte, est un mélange de facteurs et
d’influences. Cependant, deux institutions jouent un rôle fondamental et ont des responsabilités éducatives
formelles devant la loi et la société: la famille et l’école.
Les parents sont les premiers et les plus importants éducateurs de l'enfant, non seulement parce que
c'est un rôle qu'ils assument dès sa naissance, mais surtout parce que la responsabilité de l'éducation des
jeunes leur appartient. Ce sont eux qui doivent mettre en place les bases intellectuelles et émotionnelles de
sa vie dans la société. Leur rôle est décisif car l’avenir des enfants est fortement conditionnée par leurs
premières années de vie. Pour que l'école puisse jouer son rôle, ce sont encore les parents qui ont l'obligation
- légale- d'y assurer la présence et la participation active de l'enfant. Ainsi, les parents doivent éduquer leurs
enfants alors que l’école doit les former en bons professionnels et citoyens.
Les changements profonds dans la société moderne ont énormément affecté ces dernières décennies
la structure familiale traditionnelle et sont aussi en train de bouleverser le système éducatif. Il est certain
qu’à présent ni la famille, ni l’école sont, à elles seules, capables de transmettre aux jeunes toutes les
connaissances, compétences et valeurs dont ils ont besoin pour réussir leur insertion dans la société.
En plus, les parents et l’école doivent faire face à des situations de plus en plus complexes auxquelles
ni les uns, ni les autres semblent suffisamment préparés. Il s’agit, d’une part, de certains phénomènes de
société tels que la marginalisation, l’exclusion ou la violence. D’autre part, la rapidité d’accroissement du
volume des connaissances, ainsi que les changements de nature des compétences nécessaires dans la vie
professionnelle, posent des défis sans précédent au système éducatif.
On constate, en résultat, une confusion croissante quant au rôle respectif que doivent jouer les parents
et les enseignants. Ils ont tendance à se reprocher mutuellement de ne pas faire le nécessaire pour éduquer
les enfants. Nul ne conteste le fait que les deux ont des responsabilités, mais dans les conditions sociales,
économiques et culturelles en pleine mutation la répartition des tâches change aussi, de même que la façon
dont chacun perçoit ces responsabilités. L’influence respective des parents et de l’école varie aussi d’un
pays à l’autre, selon les différentes cultures, traditions et religions.
Il est par conséquent important de parvenir à une définition plus claire des responsabilités respectives
des parents et des enseignants et surtout de les inciter à en prendre davantage conscience. Cependant, dans
cette réalité complexe, où les influences de la famille, de l’école et de la société s’entremêlent, il serait
impossible et inutile d’essayer de dresser une liste rigide de responsabilités respectives. Le dialogue accru
et l’établissement d’un vrai partenariat représentent la meilleure voie qui permettra de progresser.
Pour l’instant, cette coopération n’est pas suffisante même au niveau de l’école primaire et elle
diminue encore pendant les étapes suivantes de la scolarité.
Pourtant, l’éducation apporte une richesse inestimable à la société et joue un rôle primordial dans le
fonctionnement de la démocratie. Par conséquent, les autorités publiques devraient prêter davantage leur
attention sur les problèmes dans ce domaine.
La nécessité d’un partenariat entre les parents et l’école est maintenant reconnue par les autorités
publiques. Le dispositif législatif, d’une manière générale, est aussi mis en place. C’est au niveau de la
pratique que les choses parfois semblent les plus difficiles. La communication est au cœur du partenariat et
c’est là que les écoles, aussi bien que les association des parents, doivent faire encore beaucoup d’efforts et
faire preuve d’imagination.
Selon des experts, une des raisons pour lesquelles les parents évitent l’école est qu’ils ont peur d’être
jugés par rapport à la réussite de leurs enfants. Le fait d’appeler un parent et de lui demander de venir voir
le professeur est souvent associé avec un problème, une urgence. Les entretiens restent centrés sur ce qui
va mal et cela engendre des difficultés de communication. Une attitude plus positive de la part des
enseignants aiderait les parents à s’impliquer davantage dans la vie scolaire.

534
 Des efforts spéciaux sont nécessaires pour attirer vers l’école les parents défavorisés et immigrés.
Des formules différentes appliquées par des écoles ont eu du succès et méritent d’être plus largement
diffusées: du café le matin à la maternelle avec les mamans, des réunions sur des sujets intéressant les pères,
des rencontres en dehors de l’école, etc.
Une bonne idée consiste aussi à former des « parents contacts » qui viendraient en appui d’autres
parents dans le cadre d’un dialogue personnel et direct parents/enseignants. De façon plus générale, les
fédérations de parents d’élèves ont une grande responsabilité dans les stratégies de communication et de
formation pour apprendre aux parents à s’exprimer et à tisser un véritable réseau de relations. Il est
important aussi de développer la fonction du médiateur, sans que pour autant il devienne la solution panacée
qui remplace le dialogue.
La communication est aussi, et surtout nécessaire dans le cas de problèmes tels que la violence à
l’école. C’est rarement un phénomène qui est uniquement la faute soit de l’école, soit des parents. Le
dialogue est primordial.
La révolution informatique crée de nouvelles possibilités de communication. Grâce à l’Internet,
l’interaction entre parents et enseignants peut être considérablement facilitée, d’autant plus qu’elle peut
rapprocher à l’école des parents qui autrement n’y vont jamais. Ils peuvent être mieux informés des
politiques et du programme de l’école, connaître et contrôler l’évolution de leur enfant, suggérer des idées.
Ceci étant, il ne faudrait pas que la communication électronique se substitue au contact humain.
En conclusion, l’enfant doit rester le premier bénéficiaire de cette collaboration entre les parents et
les enseignants. Ce partenariat doit devenir un instrument important de lutte contre l’échec scolaire.

BIBLIOGRAPHIE:
L'enseignement secondaire en Europe: problèmes et perspectives" par Denis Kallen, Editions du
Conseil de l'Europe, 1997
https: //assembly. coe. int/nw/xml/XRef/X2H-Xref-ViewHTML. asp?FileID=9134&lang=fr

535
 FAMILIE-ŞCOALĂ, INTERACŢIUNE ŞI COMUNICARE

PRESECAN SABINA ADRIANA

MOTTO:
Omul nu poate fi rupt de mediu, de familie, prima şi cea mai naturală dintre comunităţi, pentru ca ea
este unitatea socială primordială pentru progresul speciei umane. ”

I. Locul şi rolul familiei în procesul educaţional

Despre educaţie se vorbeşte mult şi la toate nivelurile, în procesul educaţional sunt antrenaţi diferiţi
factori: familia, şcoala, comunitatea. Contribuţia acestora este foarte valoroasă, însă ponderea cea mai mare
a influenţelor le revine părinţilor, familiei în întregime. Influenţa ei are o putere considerabil mai mare decât
suma influenţelor fiecăruia dintre membrii acesteia.
Familia, ai cărei membri sunt reuniţi prin drepturi şi obligaţii comune, are ca funcţie principală
creşterea şi educarea copiilor. Acestora, familia le asigură existenţa materială şi climatul afectiv şi moral
necesar dezvoltării personalităţii. “Familia, ca matrice pentru adulţi şi copii, trebuie să aibă capacitatea de
suport (emoţional şi financiar), să asigure securitatea membrilor, să îi poată încuraja în iniţiativele lor sau
în situaţii limită ”(C. Ciofu, 1998, p. 105).
Calitatea vieţii de familie, determinată de situaţia socială şi culturală a părinţilor, de rolul mamei şi,
respectiv, al tatălui, de accesul la mass-media, de specificul relaţiilor extrafamiliale şi conţinutul acestora,
de felul cum se gospodăresc resursele financiare, de tradiţiile şi mentalităţile locale şi entice are o
importanţă hotărâtoare pentru formarea copilului, cel puţin în perioada timpurie de viaţă a acestuia.
Copilul are nu numai nevoia, ci şi dreptul la dragoste şi ocrotire, la disciplinare şi obţinerea treptată
a independenţei, la relaţii care să-i garanteze siguranţa şi dezvoltarea fizică, psihică şi morală, la dezvoltarea
personalităţii, la înţelegere şi toleranţă. El este copil şi, ca atare, nu este nici vinovat si nici responsabil dacă
nu corespunde aşteptărilor părinţilor. El nu hotărăşte nici climatul familial, nici autoritatea părinţilor, nici
valorile în spiritual cărora aceştia îl formează.
Cei “şapte ani de-acasă”, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie nu doar s-a
vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect şi toleranţă, ci copilul a şi simţit cum
e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să
spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de cele
sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil.
Indiferent de vârstă, este foarte important ca părinţii să-i ofere copilului modele pozitive, demne de
urmat. E necesar ca ei să cunoască si să direcţioneze domeniul de interese ale copilului, să-i supravegheze
lecturile, să-i propună opere literare, să practice lectura în familie, vizionarea filmelor, spectacolelor cu
personaje valoroase, cu exemple pozitive de comportament.
Modelele de conduită oferite de părinţi, calitatea afectivă a căminului familial, creează condiţii
favorabile pentru afirmarea şi formarea unei personalităţi, apte a se integra eficient în societate, respectând
normele şi legile acesteia.
Indivizii sunt actori ai propriilor lor vieti, care pot accepta sau nu contextul în care devin personalităţi.
Părinţii nu-şi pot revendica atotputernicia şi promova întotdeauna super-rolul de părinte şi statutul de
autoritate parentală; este important ca ei să vadă în copil nu doar un “debitor”, ci o persoană care poate
îndeplini anumite sarcini, se poate simţi “partener”.
J. J. Rousseau susţinea: ”Copilul se naşte bun, desăvârşit- îl strică viaţa şi metodele educaţionale….
totul iese bun din mâinile Creatorului; totul degenerează în mâinile omului. ”

II. Modalităţi de colaborare a şcolii cu familia în cadrul activităţilor şcolare şi extraşcolare

Parteneriatul şcoală-familie în zilele noastre primeşte noi valenţe. Scopul fundamental al acestei
colaborări este integrarea deplină a şcolii în comunitate. Dacă până în prezent acest parteneriat şcoală-

536
familie a fost dezvoltat unilateral, fiind de multe ori considerat “responsabilitatea” şcolii, acest lucru trebuie
să se schimbe pe viitor.
Pornind de la cele relatate, orice tip de efort, realizat de scoală pentru a oferi părinţilor mai multe
oportunităţi de a-şi ajuta copii să înveţe, va necesita o schimbare în atitudinea publică, în ceea ce priveşte
importanţa învăţământului, va implica o dorinţă a educatorilor de a regândi fundamental rolul părinţilor şi
al relaţiilor şcoală-familie şi va solicita colaborarea întregii comunităţi.
Una din însuşirile caracteristice psihologiei părinţilor este năzuinţa de a-şi vedea copii mari, bine
instruiţi şi bine formaţi pentru viaţă.
Pe fundalul unui orizont larg de înţelegere a rolului pe care îl joacă părinţii în viaţa socială, dar şi în
viaţa de familie, finalităţile educaţionale vor dobândi un grad mai mare de conştientizare.
Obiectivele educaţionale realizabile în familie pentru etapa şcolarităţii sunt:
• Asumarea de către părinţi a rolului de colaborator activ al şcolii;
• Cunoaşterea cerinţelor specifice şcolii;
• Creşterea condiţiilor necesare activităţii de învăţare continuă;
• Asigurarea unităţii de cerinţe, în procesul de formare şi consolidare a comportamentelor specifice,
prin instrucţie şi educaţie de tip şcolar;
• Controlul îndeplinirii sarcinilor şcolare;
• Controlul respectării programului zilnic;
• Crearea condiţiilor necesare extinderii capacităţii de cunoaştere prin mijloace adiacente: cărti,
reviste, expoziţii, teatru, radio-tv., mail, excursii, etc;
• Crearea condiţiilor necesare dezvoltării aptitudinilor artistice şi sportive;
• Consolidarea deprinderilor moral-civice, a conduitei civilizate, în relaţiile cu ambianţa socială
extinsă progresiv.
Transmiterea către părinți a acestor obiective constituie un îndemn de a participa cu toţii: părinţi şi
învăţători în activitatea de formare, educare şi instruire a copiilor şi să nu existe concepţia ca, odată trecut
“pragul şcolii” numai învăţătorului îi revine sarcina să se ocupe de copil, de tot ce are nevoie.
Dacă pentru un copac pe care îl sădeşti aşezi un ţăruş pentru a-l ţine drept, îl altoieşti pentru a da
roade cât mai bune, să nu facă umbră pământului degeaba, cu un om trebuie să comunici, să-l educi cu toată
afecţiunea, ca mai târziu să te reprezinte, să te mândresti cu el.
Atât învăţătorul, cât şi părintele, nu trebuie să uite că un copil nu este o maşină, un ceas, un televizor
care dacă nu funcţionează le loveşti, repari, schimbi o piesă sau cumperi alt obiect. El are suflet, trebuie să
se dezvolte din toate punctele de vedere, să răzbată în viaţă, pănă ajunge în toată firea, să se poată descurca
singur, dar nu la întâmplare.
Metodele educative trebuie să fie simple, corespunzătoare, pentru a forma copii calmi într-o viaţă
zbuciumată, copii fericiţi în plină mişcare.
Această legătură între şcoală şi familie trebuie să existe atât în cadrul activităţii didactice cât şi în cel
al activităţilor extraşcolare.
Dintre activităţile şcolare în care pot fi implicaţi părinţii, amintim:
• Sedinţele cu părinţii
• Lectoratele
• Consultaţiile individuale din cadrul orelor de consiliere
Colaborarea cu familia nu trebuie să se limiteze numai în ceea ce priveşte activitatea şcolară ci este
bine să fie extinsă şi în cadrul activităţilor extraşcolare pentru că acestea contribuie la adâncirea şi
completarea procesului de învăţământ, la adâncirea înclinaţiilor şi aptitudinilor copiilor, la organizarea
raţională şi plăcută a timpului liber.
Orice activitate am desfăşura împreună cu părinţii şi oricum am denumi aceasta: parteneriat, relaţii
şcoală-familie, implicare parentală, toate conduc la concluzia că, dacă adulţii-în cadrul celor două instituţii-
comunică şi colaborează, atunci cel care va avea de câştigat este “MĂRIA-SA, COPILUL”.

BIBLIOGRAFIE:
1. Învățământul primar- colecție

537
 RELAȚIA ȘCOALĂ - FAMILIE

PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR: PRICOPE MIHAELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „DUILIU ZAMFIRESCU” FOCȘANI
Activitatea educativă ce se realizează în grădiniță/școală nu poate fi separată, izolată de alte influențe
educative ce se exercită asupra copilului și, mai ales, nu poate face abstracție de toate acestea. Educația
trebuie să se manifeste în permanență ca o acțiune unitară, coerentă, iar implinirea acestui deziderat urmează
să stea în mod expres în atenția personalului didactic calificat pentru a face munca educativă din instituțiile
de învățământ.
Între cele trei medii educaționale (mediul familial, mediul preșcolar și mediul școlar) trebuie să existe
o stransă legătură.
Primul mediu educativ și socializator pe care îl cunoaște copilul este mediul familial, influența
acestuia marcând esențial dezvoltarea ca individ. În acest mediu se creează legături puternice, de neînlocuit.
Familia ajută la integrarea copilului în mediul social, acest fapt se reflectă asupra dezvoltării acestuia. Aici,
copilul este dependent din punct de vedere fizic, psihic și material de membrii familiei, aici are primele
modele comportamentale, creează primele obișnuințe și deprinderi. Influența acestui mediu este parte
integrantă din viață.
Mediul preșcolar, primul mediu instituționalizat, este și primul mediu în care copilul socializează,
aici învață reguli de conviețuire în grup. Grădinița creează copilului posibilitatea de a se compara cu alți
copii ceea ce conduce la întărirea sentimentului conștiinței de sine, percepția de sine, imaginea de sine, aici
își dezvoltă autonomia personală și independența. Aici se respectă reguli pentru a putea conviețui în grup,
în cadrul căruia devine partener, poate juca roluri sociale. La grădiniță copilul se obișnuiește cu programul
orar, cu programul de viață, cu schimbarea mediului de existență.
Mediul școlar este un mediu organizațional în care copilul experimentează un nou mod de viață, mult
mai riguros și mai programatic cu reguli ferme de conviețuire în grup. Aici primește roluri sociale și
responsabilități conform noului statut, își modelează comportamentul în funcție de cerințele profesorului,
își asumă sarcini de învățare mult mai explicite. În școală, elevul respectă regulile impuse de regulamentul
acesteia, este stimulat pentru a obține performanțe, crește autonomia acțională pentru că elevul își asumă
sarcini și inițiative legate de integrarea sa în mediul școlar.
Astfel, observând ce influențe au cele trei medii asupra dezvoltării copilului, devine absolut necesară
o colaborare între acestea. Această relație familie - școală nu este însă un sistem fix, rigid, ci se modifică în
funcție de timp, loc și cerințele epocii. În prezent poate fi identificată o nevoie crescută ca această colaborare
să devină mai strânsă şi ca implicarea părinților să crească. Un aspect important al relației familie - școală
este nevoia ca aceasta să devină un parteneriat. Uniformitatea şi consecvența sunt două elemente cheie în
abordările de la școală şi de acasă, iar reușita unui astfel de parteneriat depinde de tipul de programe pe
care orice școală le implementează pentru a permite şi atrage implicarea părinţilor (Epstein şi Sanders,
1998). Studiile efectuate de cei doi arată că școlile care au dezvoltat programe excelente de parteneriat sunt
capabile să obţină implicarea productivă a părinților în procesul educațional al copiilor din toate mediile
sociale, indiferent de statutul lor social şi material, de mărimea familiei sau de locație.
Există însă diferiți autori care consideră că un astfel de parteneriat nu este posibil din cauza relațiilor
de putere şi a lipsei unei egalități între părinți și profesoi. Cu toate acestea, colaborarea între școală,
profesori și părinți este esențială, iar profesorul devine astfel un punct de reper pentru părinte.
Părintele modern este interesat de școală, însă studiile au evidențiat faptul că de cele mai multe ori
acesta adoptă o atitudine pasivă, având așteptarea ca școala, și implicit cadrele didactice, să fie cei care se
comportă proactiv şi iniţiază o colaborare.
Elementele de bază în dezvoltarea unui parteneriat de succes între școală şi părinte sunt: implicarea
parentală şi participarea parentală. Este nevoie de inițiativa profesorilor pentru a mări gradul de implicare
a părinţilor şi că pentru a lansa astfel de invitații aceștia au nevoie să dobândească abilitați de comunicare
eficientă, care sunt diferite fată de cele necesare comunicării pedagogice.

538
 Pe fondul schimbărilor sociale din România, și nu numai, dinamica relației școală – familie –
societate s-a modificat într-un ritm invers proporțional cu schimbările de cadru la nivel de funcționare.
Astfel, deși cadrul de funcționare a rămas aproape același (număr de elevi, aranjare în bănci, programă),
nevoile și așteptările părinților și elevilor s-au schimbat. Mai mult decât atât, sistemul educațional nu mai
coincide cu nevoile pieței de muncă actuale, atât la nivel de competențe, cât și ca atitudine față de procesul
de adaptare la cerințele sociale: flexibilitate, motivație intrinsecă de învăţare, creativitate, etc. În ultimii ani
au apărut şi forme de învăţământ private, pe lângă cele de masă / de stat. Unele sunt implementate
predominant ca o oportunitate de bussines, altele au şi o componentă foarte bine structurată la nivel de
valori şi de obiective. Legea Educaţiei Naţionale NR. 1/2011 stipulează că „familiile antepreşcolarilor, ale
preşcolarilor şi ale elevilor” sunt beneficiarii secundari ai învăţământului preuniversitar. În acelaşi timp,
această lege prevede că „Toate deciziile majore sunt luate prin consultarea reprezentanţilor beneficiarilor
primari, respectiv a Consiliului Naţional al Elevilor sau a altor asociaţii reprezentative ale elevilor, şi prin
consultarea obligatorie a reprezentanţilor beneficiarilor secundari şi terţiari, respectiv a structurilor
asociative reprezentative ale părinţilor, a reprezentanţilor mediului de afaceri, a autorităţilor administraţiei
publice locale şi a societăţii civile. ” (Art. 80)
În acelaşi timp, părinţilor li se mai oferă şi alte drepturi şi obligaţii, cum ar fi participarea prin
reprezentanţi la consiliul de administraţie al şcolii şi implicit participarea la realizarea programei şcolare,
la decizia şcolii.
În sistemul educaţional din România, principală modalitate prin care se realizează comunicarea
profesori - părinţi este în cadrul şedinţelor, iar părintele informat se simte cumva împuternicit să se priceapă
și la educația de la școală și „dator“ să supervizeze calitatea actului educațional. Alte modalități de
organizare a acestei relații sunt: discuții individuale între cadrul didactic și părinte, lectorate cu părinții,
implicarea părinților în activități extrașcolare, voluntariat, asociațiile de părinți.
Parteneriatul familie-școală se referă la constituirea unor relații pozitive, la o unificare a sistemului
de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor.
Concluzia finală este că, numai o bună colaborare între școală și familie, o mai mare implicare a
părinților în activitatea școlii va îmbunătăți colaborarea dintre acești factori, foarte importanți în creșterea
și dezvoltarea copilului. Cultivarea unei relații de parteneriat afectiv între școală și părinți în sprijinul
educației și creșterii copilului constituie cheia succesului viitor în adaptarea și integrarea socială, este
primul pas către o educație deschisă, flexibilă și dinamică a personalității copilului.

Bibliografie:
 Băran Pescaru, A. (2004). „Familia azi. O perspectivă sociopedagogică”, București, Ed. Aramis.
 Dolean, I., Dolean, D. D. (2001), „Meseria de părinte”, București, Ed. Aramis.
 Păiași Lăzărescu, M., Ezechil, L. (2011), „Laborator preșcolar”, București, Ed. V&I Integral.
 Vrăsmaș, E., (2008), „Intervenția socio-educațională ca sprijin pentru părinți”, București, Ed,
Aramis.

539
 EDUCATIA IN FAMILIE – FACTOR AL DEZVOLTARII PERSONALITATII

PROF INV PRESCOLAR, PRUNA MARIA

LICEUL TEHNOLOGIC ION CREANGA PIPIRIG
JUD. NEAMT
Lumea contemporana, nu numai prin ritmul rapid impus schimbarii, ci si prin complexitatii ei, prin
noutatile pe care le realizeaza si le prognozeaza, pune in fata oamenilor de toate varstele, noi si noi probleme
de ordin economic, cultural, stiintific, etc. Acestei societati trebuie sa-i faca fata copilul de astazi si familia
sa. Educatia, sub toate formele ei, este chemata sa gaseasca solutii prin care omul sa se adapteze rapid si
eficient la societatea viitorului. Cunoasterea particularitatilor dezvoltarii personalitatii, a factorilor care
contribuie la desavarsirea acesteia, a problemelor pe care le ridica ea, contribuie in mare masura la gasirea
unor solutii adecvate.
Considerand ca “familia constituie un soi de personalitate colectiva, a carei armonie generala
influenteaza armonia fiecareia dintre parti” (A. Berger) vom incerca sa extragem cateva dintre
caracteristicile relatiilor de filiatiune care au importanta majora in definirea personalitatii copilului.
Relatiile de filiatiune, avand o determinare genetica, se desfasoara in trei niveluri: primar(parinti – copii),
secundar(relatii intre frati) si tertiar (bunici -nepoti). Pe langa componenta genetica, prin care sunt preluatre
de la antecesori o serie de trasaturi si predispozitii psihice, si-a dovedit importanta cu totul exceptionala,
interactiunea si comunicarea membrilor familiei pentru dezvoltarea generala a personalitatii copilului.
Familia ofera copilului primele informatii despre lumea ce-l inconjoara, primele norme si reguli de
conduita, dar si climatul socioafectiv necesar satisfacerii trebuintelor si dorintelor sale. “Pecetea pe care
parintii o lasa asupra structurii si profilului spiritual-moral al personalitatii propriilor copii se mentine toata
viata ” (M. Golu). Acest tip de relatie este hotaratoare in devenirea personalitatii nu numai prin faptul ca ea
este primordiala si se mentine pe toata durata vietii (cu intensitati diferite), dar si prin faptul ca familia
mediaza si conditioneaza comunicarea si interactiunea cu celelalte componente sociale, in special cu scoala.
Influentele educative pe care familia le exercita asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin actiuni
mai mult sau mai putin dirijate, fie indirect, prin modele de conduita oferite de catre membrii familiei,
precum si prin climatul psihosocial existent in familie. Modelele de conduita oferite de parinti-pe care copiii
le preiau prin imitatie si invatare-precum si climatul socioafectiv in care se exercita influentele educationale
(“cei sapte ani de acasa”)constituie primul model social cu o influenta hotaratoare asupra copiilor privind
formarea conceptiei lor despre viata, a modului de comportare si relationare in raport cu diferite norme si
valori sociale. Este unanim recunoscut faptul ca strategiile educative la care se face apel in familie, mai
mult sau mai putin constientizate, determina in mare masura dezvoltarea personalitatii, precum si rezultatele
scolare a le copiilor, comportamentul lor sociomoral.
In urma cercetarilor, s-a ajuns la concluzia ca stimularea intelectuala in primii ani de viata, climatul
emotional stabil din mediul social apropiat (familie, de cele mai multe ori), incurajarea si suportul parental
continuu, sunt factori determinanti in dezvoltarea personalitatii copilului. Astfel, Fraser 1959 – a constatat,
in urma unui studiu efectuat pe copii de 12 ani, ca exista o corelatie pozitiva puternica intre coeficientii de
inteligenta (QI) inalti si nivelul incurajarii parentale, atmosfera familiala generala si numarul cartilor citite
in familie.
Trebuie sa mentionam ca strategiile educationale utilizate de unii parinti, chiar daca sunt bine
intentionate, chiar daca au avut efecte pozitive in anumite cazuri particulare, nu duc intodeauna la obtinerea
unui optim educational, care sa favorizeze dezvoltarea personalitatii. Cazurile particulare, exemplificarile
ocazionale, nu pot fi intotdeauna utile. Ceea ce intr-o familie a avut efecte deosebit de eficiente, in alta

540
poate determina efecte contrarii. Identificarea aspectelor particulare ale mediului educational din familie
dupa niste parametrii unici, precum si cunoasterea consecintelor unui anumit comportament al parintilor,
contribuie la explicarea unor comportamente negative ale elevilor. Necunoscand suficient urmarile
educative, fiind convinsi ca ceea ce fac este spre binele copilului, unii parinti si chiar educatori, se afla in
fata unei situatii oarecum paradoxale, pe de o parte, eforturile sustinute, interesul manifestat pentru copil,
etc si, pe de alta parte, rezultatele efective obtinute, sub asteptari.
Analizand situatiile concrete in care se manifesta actiunile educative in familie, putem identifica mai
multe tipuri de parinti: unii inteleg sa-si armonizeze sistemul lor de actiuni educative cu cele ale scolii, ale
specialistilor in domeniul muncii educative; altii nu constientizeaza efectele negative ale strategiilor
educative utilizate, sau, si mai grav, refuza sa recunoasca faptul ca relatiile lor educationale cu copiii sunt
deficitare. Acestia din urma sunt convinsi ca nereusitele educationale, rezultatele slabe la invatatura,
comportamentele inadecvate, chiar aberante, sunt determinate de factori straini, ori necunoscuti familiei.
Actiunile educative ale scolii nu trebuie sa neglijeze asemenea aspecte. Intrunirile cu parintii, mai mult sau
mai putin organizate, trebuie sa fie un prilej de a constientiza consecintele imediate si de perspective ale
strategiilor lor educationale.
Comportamentele educationale ale parintilor, chiar daca sunt bine intentionate, pot avea efecte
negative asupra copiilor, din cauza neadecvarii lor, a particularitatilor de varsta si individuale, la situatii
concrete de actiune, la sistemul de cerinte adresate copiilor, etc.
Severitatea exagerata – manifestata prin interdictii, prin brutalitate si prin privatiuni de tot felul – isi
va lasa amprenta asupra personalitatii in formare a copilului. Astfel de parinti impun un regim de viata si,
in special de invatatura, peste limitele de toleranta psihologica si psihofiziologica specifica varstei. Ei
impun copiilor lor un volum mare de sarcini, interzic participarea la activitati recreative, la jocurile specifice
varstei si utilizeaza frecvent pedepse care lezeaza demnitatea copiilor, chiar pedepse corporale. In afara
programului scolar, copiii sunt pusi adeseori sa invete mai multe limbi straine, sa desfasoare activitati
artistico-plastice, sportive, etc, chiar daca nu au aptitudini in acest domeniu.
Afirmand ”facem totul ca sa scoatem din el un om deosebit” sau “trebuie sa faca ceea ce eu nu am
facut pentru ca nu am avut conditiile necesare”, parintii trebuie sa inteleaga ca dincolo de intentia buna,
maniera concreta in care procedeaza, poate sa conduca la rezultate contrare celor scontate.
La randul lor, parintii superprotectori, care depun eforturi exagerate pentru a proteja copilul, pot
constitui piedici in formarea si dezvoltarea personalitatii copilului. Acesti parinti considera ca scoala, viata
in general, are o serie de cerinte care depasesc posibilitatile copilului sau copiii lor sunt fie ”de o inteligenta
rara”, fie neajutorati, plapanzi, fragili, si de aceea trebuie menajati.
Apar astfel atitudini de ingamfare, de exacerbare a E-ului, de supraevaluare a propriilor posibilitati,
dar si atitudini de subevaluare a copiilor, precum si slabe posibilitati de adaptare la situatii noi.
Atitudinea protectoare a parintilor se poate manifesta si prin limitarea excesiva a libertatii si
independentei de actiune a acestora, a initiativei. Parintii devin deosebit de preocupati de copil, manifesta
o teama permanenta pentru viata si activitatea copilului lor, si de aceea stabilesc ei directiile de actiune si
comportare fara sa accepte abateri, plangeri sau nemultumiri. Principala consecinta se exprima intr-un
comportanment lipsit de initiative, instalarea unei temeri nejustificate de actiune, si mai ales de consecintele
ei, in ultima instanta, timiditate exagerata.
Considerand ca nici unul dintre aspectele climatului familial prezentat nu este favorabil dezvoltarii
armonioase a personalitatii copilului, concluzionam ca ”scolarul are nevoie acasa de un cadru general de
viata in care sa se simta in siguranta”. Pentru aceasta el are nevoie de parinti calmi, intelegatori, afectuosi,
destul de maleabili in raporturile cu copilul, fara a da dovada de slabiciune. El are nevoie sa simta ca parintii
se ocupa de el, ca iau parte la micile lui necazuri si la problemele care il intristeaza, si ca nu se

541
dezintereseaza de ceeea ce se intampla la scoala. Dar in acelasi timp el are nevoie de un cadru de disciplina
destul de ferm pentru a nu-l lasa sa-si inchipuie ca libertatea lui e fara margini si, totodata, sa stie ca parintii
sai impartasesc acelasi nivel de exigenta. ”(M. Gilly).
In conditiile social-economice actuale, se manifesta doua tendinte contradictorii: parintii sunt
ingrijorati de viitorul copiilor lor, dar in acelasi timp nu mai au timp si rabdare sa acorde atentie problemelor
acestora. Relatia lor cu scoala este ignorata sau evitata, actiunile educative ale celor doua institutii
exercitandu-se oarecum paralel.
Este o sarcina a scolii, a personalului didactic, sa identifice situatiile problematice din familiile
copiilor, sa dirijeze pe cat posibil strategiile educative ale acestora in favoarea elevului si mai ales sa
constientizeze faptul ca relatia de colaborare scoala-familie este determinanta in obtinerea performantelor
scolare.

BIBLIOGRAFIE:
G. BERGER, Omul modern si educatia sa - EDP Bucuresti 1973;
A. BIRKH, HAYWARD S., Diferentele individualizate – Ed. Tehnica Bucuresti 1999;
M. GILLY, Elev bun – elev slab, EDP Bucuresti 1973;
M. GOLU, Dinamica personalitatii, Ed. Geneze Bucuresti 1993.
R. VINCENT, Cunoasterea copilului EDP Bucuresti 1972.

542
 GRĂDINIȚA ȘI ȘCOALA- PARTENERI ÎN EDUCAȚIE

EDUCATOARE PRUNA MIOARA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 7,
TR. SEVERIN, JUD. MEHEDINTI
Şcoala este un element esenţial al oricărei comunităţi prin resursele umane pe care le are, dar şi prin
spaţiile de învăţare disponibile. Copilul de grădiniţă doreşte să devină şcolar şi are chiar un început de
competenţă pentru activitatea şcolară, dar se constată totuşi că există încă un decalaj important între ceea
ce vor fi solicitările de tip şcolar pentru el şi ceea ce poate el realiza acum, în situaţia de preşcolar. Putem
interveni educaţional pentru a reduce acest decalaj şi pentru a-i conferi o dimensiune optimă, cu valori
motivaţionale pentru copil, inducându-i energia necesară pentru a se angaja pe direcţia noilor achiziţii.
Copilul trebuie să aibă sentimentul că străbate această schimbare într-un mod firesc, natural, fiind implicat
cu toată fiinţa sa într-un ansamblu de transformări cognitive și afective. Pregătirea copilului pentru şcoală
nu se referă numai la a-l învăţa pe acesta să scrie, să citească sau să socotească mai devreme, ci presupune
a-l pregăti pentru o nouă modalitate de dobândire a unor cunoştinţe şi experienţe, a-l ajuta să atingă o
stare de disponibilitate pentru activitatea de învăţare, stare psihologică pozitivă necesară momentului de
debut şcolar. 2
Parteneriatele grădiniței cu școala facilitează realizarea unor proiecte prin care copiii au posibilitatea
să își perfecționeze și să pună în practică cunoștințele, să participe la competiții, excursii, schimburi de
experiențe, socializând și perfecționându-și competențele de comunicare. Proiectarea şi implementarea
unor activităţi extracurriculare şi extraşcolare, între grădiniță și școală, precum și a parteneriatelor dintre
elevi, profesori şi membri ai comunităţii locale este o necesitate a activităţii didactice din grădiniță. Copilul
de grădiniţă doreşte să devină şcolar, vrea să poarte însemnele de şcolar şi are chiar un început de
competenţă pentru activitatea şcolară, dar se constată totuşi că există încă un decalaj important între ceea
ce vor fi solicitările de tip şcolar pentru el şi ceea ce poate el realiza acum, în situaţia de preşcolar. 3
Colaborarea grădiniței cu școala, se presupune a fi o legătură strânsă, fără de care sistemul de învățământ
ar fi mult mai deficitar. Finalitățile la care se dorește să se ajungă atunci când copiii sunt la grădiniță, nu
se pot atinge fără un efort perseverent odată ajunși în școală. 4
Scopul principal al paretneriatelor grădiniței cu școala îl reprezintă asigurarea integrării optime a
copiilor preșcolari și a părinților acestora la învățarea de tip școlar.
Dintre obiectivele generale ale parteneriatelor grădiniță-școală, evidențiem:
-structurarea unor modalităţi de colaborare între cele două unităţi de învăţământ;
-asigurarea continuităţii cerințelor grădiniței şi ale şcolii;
-cunoaşterea, de către parinţii copiilor preșcolari, a cerinţelor ciclului primar;
-pregătirea afectivă a copiilor de vârstă preșcolară pentru debutul școlarității mici;
-asocierea familiei în sprijinirea acţiunilor din cadrul grădiniţei și al școlii;
-creşterea interesului părinţilor pentru activitățile desfășurate în școală.
Ca mijloace și modalități de relizare a activităților, putem menționa: schimburi de experienţă,
programe artistice, lecţii demonstrative, lectorate cu părinții, concursuri, jocuri de socializare, excursii și
vizite comune, etc.
Se poate observa din cele menționate mai sus care este importanța desfășurării parteneriatelor
educaționale încă din grădiniță, astfel că implicarea părinţilor, a comunităţii și a școlii, au ca punct central
copilul, urmărind dezvoltarea sa armonioasă și benefică. Astfel, prezentăm o serie de beneficii pe care
şcoala, profesorii şi întreaga comunitatea le au în urma implicării 5:

2
Boca, C. , (coord. ), 2008, Împreună pentru copii:grădinița și comunitatea, M. E. C. T. , Proiectul pentru Reforma
Educației Timpurii, București, p. 28
3
Idem, p. 28
4
Acatincăi, R. , prof. , 2015, Colaborarea Grădiniță-Școală/ Relația educatoare-învățător-profesor, Editura Esențial
Media Press, Pitești, p. 3
5
Țăranu, A. , 2009, Școala, între comunitatea locală și provocările globalizării, Institutul European, Iași, p. 153

543
 -pentru cadre didactice cresc cunoştinţele referitoare la contextul socio-cultural al comunităţii;
-părinții experimentează ocazii variate de a contribui la educaţia copiilor lor și la crearea de relaţii
pozitive cu proprii copii şi cu şcoala/grădinița;
-pentru grădinițe și școli beneficiile constau în obținerea de suport moral, informaţional şi economic;
-pentru comunitate beneficiile constau în potenţialul de a forma viitori cetăţeni.
Parteneriatele educaționale facilitează realizarea unor activități prin care copiii au posibilitatea să își
perfecționeze și să pună în practică cunoștințele, să participe la competiții, excursii, schimburi de
experiențe, socializând și perfecționându-și competențele de comunicare. Proiectarea şi implementarea
unor activităţi extracurriculare şi extraşcolare, în grădiniță şi în comunitate, pe baza proiectelor şi
parteneriatelor dintre copii, cadre didactice, părinți şi membri ai comunităţii locale este o necesitate a
activităţii didactice pentru fiecare educator în parte.

544
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE / PARTENERIATUL ȘCOALĂ – FAMILIE

LABORANT ȘCOLAR, PRUNĂ NELIA

LICEUL TEHNOLOGIC ELENA CARAGIANI TECUCI
Educația este foarte importantă în cadrul societății. Este baza pentru susținerea culturii, instruirea
individuală și pentru evoluția umanității. Educația școlară, care cuprinde metodele tradiționale – de bază și
universitară, nu s-a schimbat prea mult de-a lungul timpului. Cu toate acestea, transformarea digitală a
modificat semnificativ felul în care este văzut acest proces.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, acea educaţie pe care copilul o primeşte în familie,
în şcoală şi de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare.
Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale
părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi.
Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale (despre
plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice).
Familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul
va obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare,
asigurându-i copilului cele necesare studiului.
Înainte de a merge la școală, copilul învață abilități de bază și trăiește într-un mediu familial care îi
transmite (conștient sau nu!) o serie de atitudini față de persoane și învățare, care îi pot fi de folos sau îl pot
sabota în procesul adaptării la mediul școlar și pe parcursul învățării.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,,cei şapte ani de acasă’’. Uneori părinţii uită că
trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a
elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a
fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în
acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea
părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie. Între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care
se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi consultatii cu părinţii.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul şi şcolarul.
Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează şi-l
pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l
ajute.
Școala nu poate face ceea ce părinții nu fac și invers. Fiecare instituție, atât cea a familiei, cât și a
școlii, are roluri bine definite, iar împreună se completează și potențează, nu se anulează, nici nu se
înlocuiesc una pe alta. Implicarea părinților înseamnă prezența activă în demersul învățării prin asigurarea
de materiale necesare, suport logistic, explicații, încurajări, medierea conflictelor, blândețe, înțelegere,
disponibilitate. Să comunici constant cu educatoarea, învățătoarea, dirigintele, directorul, profesorul
consilier, pentru a vedea unde este necesară susținerea și ce poate fi îmbunătățit, reprezintă un bun început
în înțelegerea provocărilor fizice, emoționale sau sociale pe care elevul le poate traversa, la un moment dat,
pe parcursul formării academice.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii, să ia parte activă la
viaţa, să fie pregătit pentru muncă.
Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Menirea şcolii
nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi familie
presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de
interesul copilului.

545
 În această lume aflată într-o permanentă schimbare, părinții, cadrele didactice și comunitățile locale
se străduiesc să sprijine sistemele de îmbunătățire a educației cu scopul de a-i ajuta pe copii să se dezvolte.
Pentru ca acest lucru să se realizeze este nevoie de implicarea familiei în educație. Familia este prima școală
a viitorului cetățean, iar între cei doi factori educativi trebuie să existe o legătură permanentă care se poate
realiza prin diferite forme de colaborare care nu se cer neapărat spectaculoase, dar ele fac parte integrantă
din procesul educațional.
Potrivit specialiștilor, implicarea părinților îi poate ajuta pe cei mici în mai multe moduri, precum:
 Să obțină note mai mari la școală;
 Să aibă un scor peste medie la testele naționale;
 Să fie activi și implicați în timpul orelor;
 Să aibă încredere în propriile abilități;
 Să socializeze ușor și eficient cu partenerii de joacă;
 Să fie empatici și înțelegători cu cei din jur;
 Să își continue educația și după terminarea liceului.
Iată câteva modalități prin care poți să te implici activ în educația copilului:
 Comunică regulat cu cadrele didactice ale copilului. Pune întrebări cheie, precum: în ce domenii
se descurcă, ce mai poate fi îmbunătățit și cum îl poți susține și ajuta de acasă;
 Participă la cât mai multe activități școlare: ședințe cu părinții, serbări, festivități sau lecții deschise;
 Planifică excursii cu scop educațional în afara școlii. Câteva exemple de activități – excursii,
tururi de muzee, vizite la bibliotecă. Dacă cel mic învață despre animale, ați putea merge împreuna la un
muzeu de științe naturale. Acest lucru îi va oferi copilului posibilitatea de a aplica în viața reală cunoștințele
pe care le-a dobândit la grădiniță sau școală;
 Organizează lecții interactive acasă. Activitățile domestice pot îmbunătăți procesul de învățare. De
pildă, poți crea cântece și rime cu vocabularul învățat la clasă, ori să înlocuiești anumite instrumente
muzicale cu obiecte casnice. O sesiune de gătit distractivă îi poate oferi celui mic ocazia de a-și dezvolta
înțelegerea despre sănătate și nutriție;
 Urmăriți împreună filme și videoclipuri educaționale;
 Pune întrebări în mod regulat despre cum a fost la școală, dacă a învățat ceva nou, precum și
despre cea mai grea parte a zilei. Comunicarea acasă îi încurajează pe copii să revizuiască ceea ce au învățat
pe parcursul zilei;
 Pune bazele învățării unei limbi străine. Deși învățământul formal poate include predarea unei
limbi străine, acasă poate fi mediul în care copilul să se familiarizeze cu vocabularul și expresiile de bază.
Poți face acest lucru prin desene animate în limba engleză, de pildă, în timp ce poți evidenția anumite
cuvinte cheie, precum fructe, animale sau membri ai familiei.
Formele de colaborare a părinţilor cu şcoala pot fi:
• prezenţa la şedinţe şi consultații;
• asistarea elevilor în efectuarea temelor ;
• participarea la activităţi cultural- artistice şi sportive ;
• organizarea unor expoziţii, serbări, excursii;
• organizarea unui colţ verde în şcoală ;
• atragerea unor fonduri pentru şcoală ;
• susţinerea bibliotecii prin donaţii de cărţi.
O comunicare optimă învăţător/ diriginte/ familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv asupra
copilului/elevului şi de a stopa comportamentele lui negative. De multe ori apar dificultăţi de comunicare
şi de dezvoltare a relaţiei şcoală- familie. De aceea trebuie cunoscuţi factorii care favorizeaza dar mai ales
blochează o comunicare eficientă. Lipsa de comunicare din partea uneia dintre parti afectează evoluţia
elevului, rezultatele lui şcolare şi natura comportamentului.

Factori care favorizează comunicarea familie-scoala:

• transmiterea informaţiilor de către învăţător/ diriginte într-o formă accesibilă părinţilor ;
• evitarea analizării critice sau blamării părintelui;
• mediul ambiant de discuţie să fie plăcut;

546
 • capacitatea învăţătorului de a mobiliza părinţii să comunice şi să le asculte problemele;
• evitarea subiectelor care privesc elevii problemă, se fac discuţii individuale cu aceştia;
• rezolvarea problemelor copiilor, implicarea în găsirea unor soluţii;
• sprijinirea, încurajarea părinţilor pentru a schimba atitudinea negativă a elevului.
Există două teorii importante privind relaţia şcoală-familie: teoria profesionalismului şi teoria
schimbului.
Teoria profesionalismului consideră ca un element esenţial serviciul făcut altora, fără a se gândi la
avantaje personale, având drept criterii competenţa, si un cod de etică profesională.
Teoria schimbului consideră acţiunea umană în funcţie de un câştig personal, un salariu asigurat, o
competiţie restrânsă. Cooperarea cu familia poate fi un test profesional şi poate fi considerată ca făcând
parte din datoria profesională a profesorului deoarece: părinţii sunt parteneri ai şcolii, eficacitatea
învăţământului poate fi ameliorată prin cooperarea între şcoală şi familie, părinţii sunt responsabili legali
de educaţia copiilor. Atât părinţii, cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări.
Influenţele pe care familia le exercită asupra copilului sunt directe sau indirecte, determinând în mare
măsură dezvoltarea personalităţii acestuia. Modelul moral-civic propus de şcoală (comportament civilizat,
demn, tolerant, bazat pe cinste, corectitudine) găseşte un răspuns pozitiv în familiile unde aceste valori sunt
puse la loc de cinste.
Părinţii trebuie să vadă în şcoală un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin
atitudinea nepărtinitoare afișată.
Așadar, este o sarcină esențiala a şcolii să identifice situaţiile-problemă din familiile copiilor, să
dirijeze pe cât posibil strategiile educative în favoare elevului şi să conştientizeze că relaţia de colaborare
şcoală-familie este determinantă în educarea copiilor.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun cu şcoala este orientarea
şcolară şi profesională a copilului/elevului.
Menirea şcolii nu este așadar numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştiinţe cât mai mare, ci
şi de a stimula calitatea de om. Ora de dirigenţie este cea în care se poate realiza acest lucru, urmărindu-se
valorificarea abilităţilor de interrelaţionare, de asumare a responsabilităţii, de descoperire a propriilor
aspiraţii spre formarea şcolară si profesională, totul in colaborare/parteneriat cu familia!!
Dezvoltarea personalității copilului si a formarii lui in conformitate cu idealul social si cel personal
este influențată de diferențele de ordin economic, social, cultural care exista intre familii. Familia însă, in
ciuda acestor diferențe, prezinta anumite însușiri comune. Condițiile de viață ale copilului sunt influențate
de comportamentul părinților. Familia trebuie sa aibă disciplina ei. Toate problemele vieții se pot rezolva
mai ușor într-un climat de prietenie si de înțelegere.
In consecință, unul dintre scopurile principale ale parteneriatului este crearea unui mediu educațional
care să activeze potențialul de învățare al elevilor și să încurajeze implicarea activă în învățare. În acest
sens, școala trebuie să asigure un climat în care atât elevii, cât și părinții să se simtă confortabil si, pe cât
posibil, să fie protejați de tentația de a asocia școala cu sentimentul de eșec.

BIBLIOGRAFIE
1. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
2. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000
3. MARIA COBIANU-BĂCANU, PETRUŞ ALEXANDRESCU, ELENA COBIANU,
Adolescenţii, primăvara Europei, Bucureşti, Editura Aroun, 2004.
4. MIRCEA HERIVAN, Educaţia la timpul viitor, Bucureşti, Editura Albatros, 1976

547
 ROLUL PĂRINȚILOR ȘI AL ȘCOLII ÎN EDUCAȚIA COPIILOR

PROFESOR PRUNDEA ELENA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ “VASILE VOICULESCU”
COMUNA PÂRSCOV, JUDEŢUL BUZĂU
Motto: “Poate că tinerii de astăzi nu simt bine promisiunea de noutate a lumii în care trăiesc.
Lumea lor li se pare atât de firească, încât nu le mai îngăduie să vadă că ei stau sub graţia izotopiei
posibile. Neînţelegând bine cât de aproaope sunt de o altă versiune a omului, s-ar putea să nu aibă nici
percepţia noutăţilor viitoare.
Este atunci datoria celor mai în vârstă, şi tocmai a celor pe care istoria i-a răsucit, la început
împotriva voinţei lor, să povestească, dacă au sfârşit prin a înţelege ce s-a întâmplat cu ei, ceva din
frumuseţea lumii viitoare. Este datoria lor să încerce o cronică a ideilor de mâine.
Şi ce adânc este acest mâine !” (Constantin Noica)
Formarea şi dezvoltarea personalităţii umane se realizează sub acţiunea a numeroşi factori, interni şi
externi, naturali şi sociali, ca şi sub acţiunea unui ansamblu de influenţe organizate şi întreprinse deliberat
sau ocazional şi lipsite de intenţionalitate.
În lucrarea ,,Pedagogie. Fundamente teoretice”, Liliana Ezechil face diferenţa între două concepte
fundamentale, cu o deosebită semnificaţie teoretică şi practică: ,,factori educaţionali” şi ,,mediul
educaţional”.
Familia constituie unul din factorii educativi care prezintă o importanţă covârşitoare în formarea şi
dezvoltarea personalităţii. Familia are un rol important în creşterea şi educarea copiilor, reprezintă
principala verigă în dezvoltarea fizică şi psihică a acestora.
Între mediile educaţionale, şcoala reprezintă o instituţie socială specifică, având destinaţia de a
realiza, preponderent, pregătirea tinerelor generaţii pentru integrarea socială.
În mod constant copiii învaţă cum să relaţioneze cu sine şi cu ceilalţi, cum să exploreze şi să rezolve
probleme, învaţă comportamente. Această învăţare se realizează prin interacţiunea cu ceilalţi: părinţi,
profesori sau copii. Comportamentul acestora reprezintă modele de comportament pentru copil.
Familia este prima colectivitate care îşi pune amprenta pe caracterul omului şi, în acelaşi timp, şcoala
este cea care pune temelia viitoarei personalităţi.
Între cei doi factori trebuie să existe o permanentă colaborare bazată pe încredere, respect, stimă,
cointeresare în obţinerea eficienţei maxime în educaţia copilului. Elevii noştri vor fi mai bine pregătiţi cu
cât vom şti să colaborăm mai mult cu părinţii şi cu alţi factori educativi.
Unul dintre cele mai importante obiective educative ale şcolii şi familiei este formarea la elevi a unei
atitudini pozitive, conştiente faţă de învăţătură. Acest lucru nu se poate realiza decât dacă există încrederea
în sine. Aceasta se dezvoltă încă din primele zile de viaţă şi se construieşte progresiv în timpul copilăriei şi
al adolescenţei. Făurirea ei se realizează prin achiziţii succesive şi influenţe diverse, dar totul începe în
familie.
Atitudinea elevului faţă de muncă şi faţă de învăţătura este rezultatul influenţelor educative exercitate
de familie şi şcoala asupra lui. Dacă părinţii şi educatorii se preocupă nu numai de suma cunoştinţelor
educative pe care şi le însuşeşte elevul, ci şi de atitudinea lui faţă de munca şcolară, dacă elevul îşi pregăteşte
lecţiile din proprie iniţiativă, în baza unor deprinderi de muncă bine consolidate şi a obişnuinţei de a munci
sistematic, se poate afirma cu certitudine că munca educativă a şcolii şi familiei a fost încununată cu succes.
După unii analişti, şcoala are de îndeplinit trei obiective majore: de a pregăti individul pentru o
activitate benefică, de a-l forma ca viitor cetăţean şi de a-l împlini ca fiinţă umană. Şcoala nu trebuie să
ofere doar informaţii de ordin ştiintific, ci să formeze elevul ca pe un individ capabil să se integreze socio-
profesional, să-şi canalizeze energia şi aptitudinile într-o direcţie corectă, să se manifeste plenar, să fie
receptiv la valorile culturale, religioase şi morale ale societăţii în care trăieşte.

548
 PARTENERIATUL CU FAMILIA PRIN PRISMA ACTIVITĂȚILOR DE
CONSILIERE CU PĂRINȚII

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR PUIA OCTAVIA IULIANA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT ,,DUMBRAVA MINUNATĂ”
BISTRIȚA
Pentru a putea reuși în viață avem nevoie de o educație de calitate. Acestă educație pornește încă de
la începutul vieții și continuă pe tot parcursul ei. Primii pași spre educație de calitate încep încă din familie,
părinții fiind cei ce educă. Mai apoi copilul intră în mediul grădiniței unde aceste baze ale educației se
consolidează și se continuă pentru o creștere armonioasă a viitorului om.
Părinții sunt primele persoane ce intră în viața unui copil. Ei sunt modelele pe care le urmează, fiind
mereu în apropierea lor. Pentru a reuși să creem educația de calitate este necesară colaborarea acetor doi
factori educaționali, grădinița și familie. Grădinița pune bazele dezvoltării sociale și emoționale, a
cunoștințelor și deprinderilor, pentru a-l pregăti pe copil pentru școală. Părinții în acestă perioadă formează
”cei 7 ani de acasă”, regulile de comportare civilizată. Rolul grădiniţei este de fapt de a-i ajuta pe părinţi în
formarea şi educarea propriilor copii.
Felul în care formăm copiii de a cum, vor rezulta adulții generațiilor viitoare. Așa că sperăm ca
împreună cu părinții să punem bazele unei generații de oameni independenți, care să poată fi capabili să se
descurce în orice situație.
Consilierea educaţională este relaţia specială, pe care cadrul didactic o dezvoltă cu persoană aflată la
nevoie, cu scopul de a o ajuta. Consilierea reprezintă un instrument indispensabil pentru activitatea
didactică, ce ajută la demersul educațional.
Consilierea parentală se adresează în principal părinţilor şi are menirea de a sprijini rolul parental în
acţiunile ce favorizează educaţia şi păstrarea coeziunii familiei. Consilierea părinților reprezintă un sprijin
pentru părinți ce favorizează educația copiilor. Această activitate ăăi poate ajuta pe părinți pe următoarele
aspecte:
• înţelegerea nevoilor proprii;
• cunoaşterea şi acceptarea nevoilor copiilor lor;
• construirea unor punţi de legătură între părinţi şi copiii lor.
Consilierea cu părinții se adresează tuturor părinților. Consilierea educaţională îşi centrează atenţia
asupra domeniului cognitiv şi a celui decizional, preocupând-se în principal, de sarcinile şi faptele educative
ale părinţilor.
Spre deosebire de alte forme ale intervenţiei asupra părinţilor consilierea educaţională se adresează
tuturor părinţilor, fără discriminări, acoperind toate răspunsurile, activităţile, competenţele ce corelează
educaţia.
Scopul consilierii nu vizează schimbarea unui comportament particular sau, ci ea încearcă să crească,
abilităţile şi competenţele educative ale părinţilor. Scopul consilierii educaţionale este de a sprijini părinţii,
de a dezvolta priceperile parentale, încrederea în forţele proprii, de a îmbunătăţi capacităţile părinţilor în
îngrijirea şi sprijinirea proprii.
Consilierea educaţională a părinţilor se referă la activități pentru a-și forma abilități de comunicare și
analiză asupra copilului, educarea acestor părinți pentru a-si putea educa copiii, descoperirea unor studii cu
privire la creșterea copilului, dar și un „examen” asupra cunoștințelor pe care le au privind creșterea
copilului.
Deși consilierea poate fi înţeleasă ca activitate psihopedagogică, ea antrenează şi cunoştinţe de
sociologie şi din alte domenii necesare informării şi formării părinţilor / familiei. Ca activitate formală,
organizată şi planificată în urma apariţiei unor probleme, consilierea părinţilor presupune activităţi
exercitate cu precădere de profesionişti (consilieri psihopedagogi, consilieri educaţionali, psihologi
educaţionali).

549
 În acest sens, enumerăm câteva argumente în favoarea acţiunilor de consiliere educaţională a
părinţilor:
• părinţii doresc să afle informații noi cu privire la dezvoltarea copilului lor şi asupra rolurilor
educative pe care le au;
• multitudinea informaţiilor şi competenţelor utile care pot fi sistematizate şi transmise părinţilor;
• implicarea părinţilor în educaţie îmbogăţeşte calitatea relaţiilor sociale din comunitate;
• lucrul cu părinţii amplifică rezultatele obţinute în activităţile socio-educative desfăşurate cu copii în
şcoală sau în alte instituţii educaţionale;
• consilierea părinţilor favorizează interdependența adultului şi a copilului şi activează autonomia,
îmbogăţeşte personalitatea, încurajează maturitatea prin dezvoltarea responsabilităţilor sociale;
• părinţii devin în mod obligatoriu parteneri atunci când copilul manifestă tulburări de orice natură;
• studiile demonstrează eficacitatea consilierii educaţionale a părinţilor, în special în ceea ce priveşte
traiectoria şcolară a copilului;
• activităţile desfăşurate cu părinţii sprijină legătura dintre generaţii, respectarea drepturilor copilului,
realizând legătura între tradiții și modern în educație.
Dintre principiile abordate în educația și consilierea parentală cele mai des utilizate și acceptate
principii sunt cele ale lui Pugh, G. Erica De Ath și Celia Smith, din anul 1994.
• Dezvoltarea copilului este dependentă de calitatea relaţiilor dintre el şi părinţii lui. Prima grijă a
părinţilor trebuie să fie cunoaşterea nevoilor copiilor lor. Este de remarcat faptu1 că nu există numai un
mod absolut bun de a creşte copiii şi nu există o familie perfectă, de aceea este important să se cunoască şi
să se respecte modele diferite de familii şi de părinţi.
• Abilităţile parentale reflectă nivelul individual de încredere în propriile forţe, cunoştinţe, abilităţi.
Consilierea părinţilor cere profunde cunoştinţe, valori şi construirea pe fundamentul propriilor deprinderi,
experienţe şi abilităţi pentru a nu induce dependenţă şi sentimentul de vinovăţie.
• Toţi părinţii au nevoie de sprijin şi ajutor în anumite perioade, nevoile lor fiind diferite în perioade
diferite, de aceea identificarea şi rezolvarea problemelor educaţionale necesită căi diferite.
• Parenţialitatea este un proces continuu.
• Calitatea de părinte trebuie învăţată şi perfecţionată. A fi părinte nu înseamnă doar o conducere a
creşterii copilului, ci o interacţiune constantă între părinţi şi copii, care se dezvoltă permanent.
• Creşterea copiilor este văzută în orice context ca o necesitate fundamentală, ce presupune sprijin
financiar, îngrijiri în instituţii potrivite şi căldura căminului familial.
• În societăţile multietnice, diversitatea culturală este exprimată prin diversitatea modelelor de
creştere şi educare a copiilor, ca şi prin perspectivele diferite de a vedea viaţa, lucru care trebuie respectat
în orice sprijin dat părinţilor.

550
 ROLUL COLABORĂRII DINTRE ȘCOALĂ ȘI FAMILIE

PROF. ÎNV. PRIMAR PUIULEȚ DIANA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,PETRU MUȘAT” SIRET
Conform dicționarulului de pedagogie aflăm ca,, școala” provine din gr. Schole – ceea ce înseamnă
plăcere, prin extindere – ocupație în timpul liber, studiu, sau din latinescul schola – școala. Școala este
definită ca o instituție in cadrul căreia instruirea și educarea tinerei generații se realizează în mod organizat
și sistematic. O dată cu îmbogățirea fondului de cunoștințe și a tehnicilor de muncă, învățarea spontană este
înlocuită cu învățarea organizată într-o instituție specialî, unde se realizează formarea sistematică, cu norme
explicite, programe și metode sub conducerea unor specialiști. Așadar, școala este una dintre cele mai
imprtante instituții unde se realizează educația. Ea este cea care crează anumite situații de învățare si are
scopuri clar definite prin utilizarea unor anumite metode, mijloace și procedee. Școala formează elevii, nu
doar îi informează, modelează caractere, educă.
În noul dicționar al limbii române (NODEX) familia este definită astfel: „grup de persoane îNR.udite
prin căsătorie sau prin sânge care trăiesc împreună (soț, soție, descendenții acestora)”. Familia este instituția
de bază a societății, ea e prima școală a copilului, e locul în care copilul se dezvoltă din punct de vedere
intelectual, spiritual și educogen. Procesul de socializare început în familie reprezintă de fapt primele
repere, primele modele pentru copil, care vede în părinți adevărate ideale. Valorile promovate în familie,
atitudinile manifestate, modul de comportare al părinților, reprezintă tot atâtea modele pentru copil, modele
pe care acesta va încerca să le reproducă involuntar, la început, apoi voluntar de cele mai multe ori. Copilul
face și spune ce vede ăn familia lui, de aici și importanța parteneriatului, a colaborării dintre școala și
familie.
Școala singură, fără susținerea familiei, nu poate face mare lucru. Ceea ce se ăncepe în clasă/ școală,
trebuie temeinic continuat și acasă. Trebuie să existe o colaborare permanentă între școală și familie.
Modalitățile prin care școala colaborează cu familiile elevilor sunt cunoscute: lectorate cu părinţii,
şedinţe, consultaţii, vizite la domiciliul elevului, serbări şcolare, antrenarea părinților în acțiuni de
amenajare a spațiului, pregătirea și desfășurarea unor activități extracurriculare, colaborarea în susținerea
și desfășurarea procesului informațional și educațional. Părinţii trebuie să vadă în noi un prieten, un
colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm.
Aşadar e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile problemă din familiile copiilor, să dirijeze pe cât este
posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să conştientizeze că relaţia de colaborare şcoală-familie
este determinantă în educarea copiilor.
Implicarea părinţilor în problemele şcolii se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi
şcoală. Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu şcoala sunt eficiente atât școlii, cât și familiei.
Implicarea părinţilor în rezolvarea problemelor şcolare şi în sprijinirea procesului instructiv-educativ
are o serie de motivaţii, dintre care enumerăm: părinţii îşi cunosc copiii şi doresc să îi descopere ca elevi,
părinţii au nevoie de informaţii referitoare la îndeplinirea rolului de elev de către copilul lor.
Părinţii trebuie să vadă în şcoală un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin
atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm. Asadar, e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile
problemă, din familiile copiilor, să dirijeze pe cât posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să
conştientizeze că relaţia de colaborare şcoală-familie este determinantă în educarea copiilor.
În concluzie, școlile trebuie să planifice și să implementeze programe de parteneriat, pentru a
amplifica implicarea părinților. Scopul educației este de a forma un om cu o gândire liberă, creativ și
sociabil
A educa este mai greu decât a instrui. Tocmai în acest sens e nevoie de colaborare între familie și
școală.

551
 DIN SUFLET, PENTRU MAMA!
PORTRETE CU PERSONALITATE

PROFESOR DE EDUCAȚIE PLASTICĂ

PURCĂREA CRISTIANA-MIHAELA
GRAD DIDACTIC I
ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,ȘTEFAN CEL MARE”
ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,MIHAI VITEAZUL”
ALEXANDRIA, TELEORMAN

Imaginile de la expozițiile realizate în sălile de clasă, dar și la Muzeul Județean Teleorman,

Alexandria, vorbesc de la sine despre noi și emoțiile noastre în această perioadă a anului. În cadrul orelor
de educație plastică se stabilesc reguli de realizare a portretului, dar se stâtnesc emoții pentru a putea fi scos
în evidență sufletul din spatele portretului. Elevii, deși mici, foarte creativi și dornici de a scoate în evidență
și mai mult de-atât. Povești adevărate. Uneori, drame, alteori chiar pasaje desprinse din povești cu zâne sau
eroi.
Pornesc de fiecare dată cu emoție un plan pe care îl prevăd în detaliu, mai ales că e vorba și de multă
experiență la catedră. Însă, de fiecare dată, la fiecare clasă, planul își declină parcursul, în funcție de
sintalitatea clasei. Mă încarc cu energia forței creatoare a elevilor și fac ca lucrurile să ia acel făgaș, unic în
felul în care tonul este dat. Iar poveștile copiilor curg, pensulele umplu golurile din inimi și spațiile create
cu doar câteva linii picturale. Bucuria, fantezia, poezia sunt ingredientele care dau savoare compozițiilor
care prind contur și, deși pornim toți la fel, ies superbe compoziții unice în felul lor, cu personalitate, ca și
persoanele care sunt ilustrate din mințile și inimile pline de iubire ale copiilor. Nu doar mame, ci și bunici,
mătuși, verișoare, cumnate au fost modele în creațiile copiilor, viața dându-le șansa de a fi crescuți cu
dragoste și de alte ființe dragi care au luat locul mamelor devenite îngeri sau plecate în lumea mare pentru
un trai mai bun, fără posibilitatea întregirii familiilor. Situații mai delicate reprezentând și asistentele
maternale, de care copiii s-au atașat.
Cu cântece și voie bună, elevii claselor a V-a A și B au analizat la final chipurile dragilor mame,
fascinați de propriile creații de care, la începutul orei nu se credeau a fi în stare a le începe și finaliza
conform standardelor înalte ale orei de pictură. Televiziunea locală a surprins imagini din atelierele de
creație ale școlilor noastre, iar mesajele copiilor au ajuns la inimile tuturor femeilor comunității noastre.
Atelierele de pictură sunt binevenite în viața noastră, a tuturor! La mulți ani, dragi mame!

552
553
 LA COMMUNICATION FAMILLES-ÉCOLE

PROF. PURCĂRESCU OANA-ANGELA,

COLLÈGE NATIONAL PÉDAGOGIQUE « STEFAN VELOVAN », CRAIOVA
Les relations qu’entretiennent les écoles et les familles sont déterminantes pour la réussite des enfants,
aussi bien sur le plan scolaire qu’au niveau social. Cependant, force est de constater que les choses ne sont
pas toujours ce qu’elles devraient être, la faute à un système de communication plutôt défaillant. Dès lors,
la formation des enseignants à la relation avec les familles devient une nécessité pour favoriser
l’instauration d’un climat de confiance entre les deux institutions, ciment d’une collaboration efficace pour
la réussite des enfants.
Quelques constats sur la communication familles-école
Parce que c’est un élément essentiel au suivi et au développement, à tous les niveaux des enfants,
qu’on juge utile de rappeler l’importance des relations entre les familles et l’école, et de poser quelques
constats sur la communication entre les deux institutions.
Dans un premier temps, beaucoup de parents n’arrivent pas à décoder ce qui est dit ou écrit au sein
des établissements, à cause souvent de l’opacité des classes et la vie à l’école. Aussi, il y a un le souci de
l’individualisation des problèmes et la mise en œuvre des stratégies individuelles qui vont contre l’action
collective.
Par ailleurs, la formation des enseignants à l’écoute et à la communication reste assez fragile. La
place qu’on y accorde dans les établissements est insuffisante et les projets d’établissement sont
généralement méconnus des parents. Le clou, c’est qu’ils (les parents) sont souvent infantilisés, presque
perçus comme des élèves à qui on dit ce qu’il faut faire.
Cependant, lorsqu’on arrive à fédérer les parents d’élèves, les chances pour construire et renforcer
les liens positifs avec les écoles sont grandes.
Ce qui préoccupe vraiment les parents
C’est surtout les orientations pédagogiques des écoles, mais aussi celle des enfants. Or, pour que les
parents puissent être mieux informés sur ces aspects, il faut d’abord qu’ils bénéficient non seulement
d’instances de parole dans les établissements (c’est généralement le cas), mais que leurs paroles puissent
avoir de la valeur aux yeux des différents responsables.
En ce qui concerne l’orientation des jeunes et leur réussite professionnelle, il faut un vrai partenariat
entre les écoles et les entreprises, afin que les formations répondent au mieux aux besoins des entreprises
et que le monde professionnel fournit un cadre de travail adapté aux jeunes diplômés. Il est donc nécessaire
pour les écoles de consacrer du temps à la connaissance de leur territoire respectif et de ses acteurs
professionnels. Ainsi, elles auront de quoi entretenir les parents à ce sujet.
La communication entre l'école et les familles est essentielle. Peut-on faire quelque chose dans
les établissements pour améliorer l'interaction au profit des étudiants? Regardons cela de plus près.
Il est prouvé que lorsque les parents et le personnel scolaire communiquent efficacement, des
relations positives se développent. De plus, les problèmes sont résolvent plus facilement et les élèves
progressent davantage.
Bien que les écoles fournissent régulièrement des informations sous forme de bulletins
d’information, de brochures, de manuels avec un site Web, cela ne fournit pas toujours un moyen
de communication facile ou n’incite pas les familles à répondre de manière régulière.
Même les réunions sont souvent perçues par les chefs d’établissement uniquement comme un
moyen de faire passer un message aux familles. Et non comme quelque chose à double sens. Le moyen

554
le plus efficace de construire une relation vraiment utile est de créer des opportunités régulières
pour un dialogue ouvert et honnête.
De plus, lorsque les enseignants et les parents communiquent régulièrement, les enseignants
peuvent fournir aux parents des informations plus concrètes sur les événements scolaires et les
opportunités de bénévolat nécessaires en classe. Lors de ces occasions, les parents sont souvent
ravis de pouvoir participer et faire partie de l’éducation de leur enfant de manière plus active.
Toutes les familles doivent sentir que l’école de leurs enfants les tient informés des questions
importantes et qu’il est facile de communiquer avec les enseignants, le directeur et les autres membres
du personnel. Les questions clés auxquelles répondre pour voir comment se passe la communication
sont:
• L’école propose-t-elle différents moyens de communiquer chaque jour?
• Interroge-t-elle les familles au moins une fois par an pour savoir ce qu’elles en pensent?
• Le directeur de l’école et le personnel administratif sont-ils facilement accessibles à
n’importe quel parent?
• L’école permet-elle aux parents et aux familles de se connecter et de communiquer facilement
entre eux?
• Le site Internet est-il utile et facilement accessible pour les familles?
Que faire pour améliorer une communication efficace entre les familles et l’école?
Premier étape
Pour commencer, une équipe devrait se constituer pour identifier les forces et les besoins de
l’école. A la fois en pratique et en théorie. Chercher à créer une école «familiale». De plus, organiser
des réunions entre les parents et l’équipe administrative pour créer une discussion sur la façon de
mettre en place une communication saine.
Ce que les parents peuvent faire
• Avant de commencer, il serait bon d’avoir une rencontre entre l’association de parents
d’élèves et le personnel administratif de l’école. Le but est de rechercher des moyens efficaces par
lesquels les parents et les enseignants peuvent partager des informations et planifier comment le faire
à l’avenir.
• Des formulaires peuvent être créés. Ils sont un moyen facile pour les enseignants d’informer
régulièrement les parents sur les comportements positifs ou les résultats des élèves. Il serait utile
d’encourager le personnel à communiquer avec les parents au sujet du rendement des élèves.
• Vous pouvez aussi peindre des lignes colorées sur les murs des couloirs. Ou des
empreintes colorées au sol pour que les parents sachent comment se rendre dans les lieux importants
comme le secrétariat, la bibliothèque ou l’association.
• L’école a probablement un site Web. Une bonne idée est de créer un bulletin d’information.
Puis d’envoyer régulièrement des nouvelles qui affectent l’école et ses étudiants aux familles.
Ainsi, les familles ont le sentiment de faire partie de l’école.
• Sur le site internet, il est également possible de créer un forum et même des sondages, pour
connaître l’avis des familles sur certaines questions.
Enfin, la confiance qui découle d’une bonne communication parents-école en fait un outil très
puissant et nécessaire. Il faut se rappeler qu’il existe une vie au-delà des groupes WhatsApp que les
familles elles-mêmes créent.

555
 Bibliographie
• Barrera, John M., and Laverne Warner. (2006). Involving families in school events. Kappa Delta
Pi Record.
• García Bacete, JF., Forest, C. (2006). Comunicación cooperativa entre la familia y la escuela.
Valencia: Nau Llibres. Disponible en: https: //books.google.com.ar/books?hl=es&lr=&id=lD-
s1Spl9tgC&oi=fnd&pg=PA9&dq=comunicacion+escuela+familia&ots=W_WoiKrle3&sig=0gU10GsWK
OZGBiBKTQFS2iVrQwk#v=onepage&q=comunicacion%20escuela%20familia&f=false
• González, Ó. (2014). Familia y escuela, escuela y familia. Guía para que padres y docentes nos
entendamos. Desclée. http: //www.edesclee.com/img/cms/pdfs/9788433027085.pdf
• Mitchell, Sascha, Teresa S. Foulger, and Keith Wetzel. (2009). Ten tips for involving families
through internet-based communication. YC Young Children.
• (2006). Comunicación cooperativa entre la familia y la escuela. Valencia: Nau Llibres. Disponible
en:https://books.google.com.ar/books?hl=es&lr=&id=lD-
s1Spl9tgC&oi=fnd&pg=PA9&dq=comunicacion+escuela+familia&ots=W_WoiKrle3&sig=0gU10GsWK
OZGB

556
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN DEZVOLTAREA COPIILOR

PURCEA VALERICA
“Educația este cel mai frumos dar pe care îl poate dobândi omul” — Platon

Dezvoltarea emoțională, socială și fizică a copilului, în special în primii ani de viață, are efect direct
asupra dezvoltării sale generale și a adultului care va deveni peste ani. Este foarte important, ca părinte, să
investești în educația timpurie a copilului, pentru ca acesta să devină un adult responsabil și să aibă un viitor
de succes.
Neurologii susțin că primii ani de viață joacă un rol cheie în dezvoltarea creierului copilului. Acesta
începe să învețe despre lumea care îl înconjoară de la o vârstă foarte fragedă – inclusiv în perioada prenatală,
perinatală (imediat înainte și după naștere) și postanatală.
Experiențele timpurii pe care le are copilul – legăturile cu părinții și primele experiențe de învățare –
influențează dezvoltarea fizică, cognitivă, emoțională și socială a acestuia. Creierul celui mic este precum
un burete care are o capacitate mare de absorbție. Pentru o bună dezvoltare, trebuie antrenat în permanență.
Rolul părinților în educația copiilor
Nu degeaba se tot vorbește de „cei șapte ani de acasă” și importanța lor în dezvoltarea copilului. Între
0 – 7 ani, copilul se formează ca persoană și depinde în totalitate de părinți și deciziile pe care aceștia le iau
pentru el și viitorul său, ceea ce face ca influența formativă a părinților să fie extrem de puternică pe tot
parcursul vieții acestuia. Părinții trebuie să aibă grijă ce cunoștințe, informații și obiceiuri le insuflă copiilor,
pentru că în primii ani de viață aceștia asimilează tot ce primesc și dau un înțeles „al lor” oricărei informații
recepționate.
Rolul părinților în educația, dezvoltarea și formarea copilului este decisiv. Părinții și familia au cea
mai mare influență în ceea ce privește atitudinea, personalitatea, comportamentul și alegerile copilului, în
special în prima parte a vieții acestuia și este foarte important să se implice activ în educația copilului, să îl
sfătuiască și să îl îndrume.
Părinții sunt primele și cele mai importante persoane care au un rol deosebit în formarea personalității
copilului, prima persoană intermediară a copilului cu lumea fiind mama, iar a doua, tata. În relațiile cu
părinții, micuțul cunoaște primele relații umane, care îl vor forma ca adult.
Încă din primii ani de viață, până în momentul în care devine adult și poate decide de unul singur ce
vrea să facă, copilul este influențat de părinți și familie, mediul familial fiind extrem de important în evoluția
acestuia ca individ.
Cum te poți implica în educația copilului?
• Încurajează-l să aibă pasiuni și activități extrașcolare, pentru a-i dezvolta creativitatea.
• Vorbește cu el despre nevoile, dorințele și visurile sale încă de la o vârstă fragedă, astfel îi vei câștiga
încrederea și vei afla ce își dorește și cum îl poți îndruma pe viitor.
• Petrece timp cu el, faceți activități împreună și arată-i că ești alături de el. Fără cineva care să îi fie
aproape, copilul își va pierde motivația.
• Încurajează-l să fie curios, să își dorească să afle cât mai multe lucruri, să învețe cât mai multe
lucruri.
• Spune-i când greșește și explică-i ce și de ce a greșit. Fă-l să înțeleagă și să distingă ce este bine de
ce este rău.
Cum înveți copilul despre importanța educației?
Copiii, încă de la cea mai fragedă vârstă, ar trebui să învețe și să realizeze cât de importantă este
educația în viața și dezvoltarea lor personală și profesională. Acest lucru poate fi greu de dobândit, dacă e
să ținem cont de faptul că unii copii au o personalitate puternică încă de mici și refuză să facă lucrurile care
li se cer. Nu trebuie să renunți ci, dimpotrivă. Trebuie să ții cont că pentru tine, ca părinte, cel mai important
„as din mânecă” este atitudinea și modul în care tu, ca adult, poți gestiona lucrurile. În relația cu copilul

557
tău, este important să fii diplomat, să știi cum să îi explici ce e bine și ce nu, dar și ce metode să folosești
pentru a-i stârni interesul.
• Învață-l despre valoarea educației încă din primii ani de viață
Copiii sunt, prin natura lor, foarte curioși și atenți la detalii. Dacă te vor vedea că citești o carte, un
ziar sau o revistă, se vor întreba de ce această activitate este atât de interesantă pentru tine. Spune-i că se va
putea bucura și el de asta dacă va merge la școală și va învăța să citească. În felul acesta, îl vei motiva și îi
vei stârni interesul pentru studiu.
• Învață-l despre importanța școlii
Un factor important în educația copilului este școala. Trebuie să îi povestești încă de mic despre
școală, să îi spui ce activități interesante va avea și câți prieteni își va face. Dacă este deja elev, ajută-l la
teme și proiecte, să simtă că îl susții și că ești alături de el.
• Mergeți în parcuri și muzee
În locul mall-urilor, magazinelor sau cinematografelor, mergeți în parcuri și muzee. Astfel, veți
petrece timp împreună, vă veți distra și, în același timp, va învăța lucruri noi și interesante. Explică-i cât de
important este pentru dezvoltarea personală să aibă cultură generală, să învețe diverse lucruri din diverse
domenii. Această abordare îi va stârni curiozitatea și îl va motiva să citească și să studieze mai mult.
Ca părinte, îți poți încuraja și motiva copilul să se apropie de spațiile culturale în diverse moduri: prin
conexiunea personală cu ceilalți vizitatori, prin fluxul vizual, prin impresiile pe care exponatele i le pot
produce, prin brainstorming.
Ce activități e bine să folosești în educația copilului?
Există mai multe tipuri de activități pe care le poți face cu copilul tău. În ultimii ani, au apărut o serie
de jocuri și activități care, pe lângă faptul că sunt recreative, sunt și educative: puzzle-uri, jocuri de societate
pentru copii, cuburi, hărți etc.
Cum alegi activitățile cele mai potrivite pentru copilul tău?
• Activitățile trebuie să corespundă vârstei copilului.
• Dacă copilul este la vârsta la care poate spune ce își dorește, ține cont de părerea lui și alegeți
împreună o activitate.
• Alege jocuri și activități care să nu fie monotone, să nu îl plictisească, pentru că își va pierde
interesul foarte repede.
• Alege activități și jocuri interactive pe care să le faceți împreună.
Nu ezita să organizezi diverse activități și jocuri în care să implici și copilul, pentru a-l motiva și a-l
ajuta să își descopere pasiunile și pentru a-i stârni interesul în domenii care i-ar putea fi de folos în viitor.
Formarea personalității copilului este rezultatul mai multor factori: familiali, școlari, comunitari, cei
familiali fiind ca proximitate și importanță cei mai importanți în dezvoltarea unei personalități armonioase.
Pe lângă acești factori, educația este imperios necesară pentru formarea și dezvoltarea fizică, mentală și
socială a unui individ și este foarte important să fie cultivată încă din copilărie. În primul rând, trebuie să
conștientizezi importanța și însemnătatea dezvoltării personalității copilului tău încă din primii ani de viață,
pentru a-l ajuta să se formeze ca adult. Tot ceea ce trebuie să faci, este să îi oferi permanent sprijinul necesar.
Putem defini personalitatea ca fiind un set de calități care fac ca o persoană să se distingă de alte persoane
din jurul său, să fie unică. Când aceste calități încep să se cultive la un copil, înseamnă că începe să i se
contureze personalitatea. Este momentul în care trebuie să îl ajuți să își descopere punctele forte și calitățile
care îl vor face să se distingă de celelalte persoane cu care va interacționa. Personalitatea copilului începe
să se formeze încă de la vârsta preșcolară, când copilului i se schițează o serie de trăsături de temperament
care se vor contura pe măsură ce se dezvoltă ca adolescent și, mai apoi, ca adult. Nu o dată am auzit expresii
precum: „deși e mic, are personalitate”, „urlă pentru că are personalitate”, „face crize de personalitate”, „e
un copil cu personalitate” etc. Putem observa faptul că din momentul în care se naște, copilul începe să-și
formeze și să-și arate personalitatea. Familia și educația nu fac decât să dezvolte încă din primii ani de
viață, personalitatea viitorului adult, iar odată cu aceasta și latura spirituală și psihologică. Alături de
familie, școala joacă un rol foarte important în procesul educației și a-l dezvoltării personalității copilului.
Educația are un rol foarte important în dezvoltarea fizică, personală și socială a copilului. Implicarea
părinților în viața copilului influențează viața și personalitatea acestuia, conturându-i drumul pe care îl va
urma în viitor. Trebuie să ai grijă să te ocupi de tot ceea ce înseamnă educația și dezvoltarea copilului,

558
pentru a-l impulsiona și pentru a-l motiva să își creioneze un viitor de succes când devine adult. Activitățile
pe care le faci împreună cu copilul tău sunt foarte importante pentru a-i dezvolta creativitatea și pentru a-i
stârni interesul pentru educație și cultură. Poți alege dintr-o serie de jocuri și activități care, pe lângă faptul
că sunt recreative, sunt și educative: puzzle-uri, jocuri de societate pentru copii, cuburi, hărți. Activitățile
de tip art&craft îl ajută pe cel mic să își dezvolte creativitatea, motricitatea, precum și răbdarea și atenția.
Educația influențează toate laturile personalității copilului, în funcție de particularitățile de vârstă și
individuale. Așadar, este extrem de important să te ocupi de educația copilului tău pentru ca acesta să devină
un adult de succes cu un caracter deosebit.
Consider că rolul școlii este foarte important in viața oricarui copil. In primul rând școala este
instituția care organizează trăirea unei experiențe de învățare. Ea urmărește atingerea unor obiective cu
ajutorul unor metode si mijloace științifice. Școala informează și formează elevii ținând cont de anumite
principii, având grija sa evalueze modul in care obiectivele au fost atinse. Prin urmare, școala nu este
singurul laborator in care copilul învață ci doar unul dintre ele, mai specializat si competent in domeniul
educației decât altele. E bine ca părintele sa aibă încredere in școală, dar pentru ca educația copilului să se
ridice la nivelul așteptat, el trebuie sa se implice, sa colaboreze cu personalul didactic pentru ca metodele
si obiectivele propuse sa fie convergente. De aceea, o educație dobândită in mediul școlar a reprezentat
întotdeauna o bază foarte bună peste care s-a clădit experiența de viată.
In al doilea rând indiferent de situație, nu trebuie sa negam faptul ca școala este o instituție educativa
destul de importanta, cu reguli stricte ce trebuiesc a fi respectate in așa fel încât copilul să beneficieze de
cea mai buna învățare. Solicitările cadrelor didactice nu fac altceva decât sa îl ajute pe copil să se identifice
din punct de vedere profesional în societate, determinând capacitatea acestuia de învățare si acumulare a
cunoștințelor necesare pentru viață. De asemenea, prin școală copilul va putea interacționa cu colegii de
clasă, va reuși să se integreze într-un mediu social nou, va dobândi anumite abilități practice de învățare a
limbilor străine ori de mânuire a calculatorului. Acesta va fi învățat, ascultat si evaluat cu regularitate in
așa fel încât profesorii sa se asigure ca micuțul a acumulat cantitatea de cunoștințe necesare pentru
parcurgerea fiecărei perioade de studiu, folositoare in anii de mai târziu.
În concluzie, dacă atitudinea părintelui fată de școală și fată de învățător este indiferentă sau
potrivnică, copilul va surprinde repede acest lucru si va învăța să manifeste negativism fată de orice formă
de autoritate (inclusiv și în mod special față de părinți). Dacă părintele dorește ca fiul / fiica să se dezvolte
armonios, să învețe respectul față de reguli si autorități, este bine sa coopereze cu cadrele didactice iar daca
exista nemulțumiri sau divergente de opinie în ceea ce privește metodele dascălului, e bine ca părintele sa
comunice cu acesta, fără a-și manifesta dezaprobarea sau nemulțumirea de fată cu copilul.

Resurse
1. family.ro
2. child-encyclopedia.com
3. desprecopii.com
4. edict.ro
5. portalinvatamant.ro
6. awayofhappinessblog.wordpress.com
7. didactic.ro
8. scribd.com

559
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI ÎN ȘCOALĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR PUȘCAȘ TEODORA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,ALEXANDRU IVASIUC” BAIA MARE
Educația este ansamblul de acțiuni și de influențe menite să permită ființei umane să-și dezvolte
capacitățile fizice și intelectuale, dar și sentimentele și atitudinile morale și estetice, în scopul
responsabilizării și integrării sociale optime ca cetățean.
Educația este un proces gradual de învățare și cultivare a noilor cunoștințe, abilități și valori. Aceasta
are rolul de a aduce schimbări pozitive în viața și comportamentul uman, facilitând dezvoltarea unor calități
umane și explorarea de noi orizonturi cognitive. Educația înseamnă, de asemenea, să cultivăm valori
sociale, învățându-i pe copii și adulți să fie cetățeni activi și eficienți.
Dreptul la educație este un drept fundamental al omului. Fiecare persoană, indiferent de rasă, gen,
naționalitate, origine etnică sau socială, religie sau preferințe politice, are dreptul la o educație elementară
gratuită. Necesitatea educaţiei este impusă și de o serie de factori individuali, cum ar fi necesitatea integrării
dinamice a omului în societate, nivelul crescut al aspiraţiilor individuale, sentimentul demnităţii personale,
nevoia de încredere în viitor şi în progres.
Rolul fundamental în educarea copiilor îl are familia, ca microunivers al societății, și comunitatea
locală, ca univers median față de societate, în ansamblul său.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influențează și
modelează persoana umană. Transformarea individului în persoană este întâi de toate opera familiei.
Familia își aduce contribuția în toate sectoarele educației, aici copilul făcându-și ,,ucenicia” pentru viață,
cea morală rămânând însă esențială prin substanța pe care i-o imprimă familia. În familie, copilul învață
limbajul și comportamentul social, își formează aspirații și idealuri, convingeri și aptitudini, sentimente,
trăsături de voință și caracter.
Menirea şcolii, a activităţii profesionale constă în a provoca în conştiinţa educatului nevoia de
educaţie. Prin intermediul educaţiei, copilul asimilează şi interiorizează – transformându-le în
comportamente, modele, norme, valori, atitudini, cunoştinţe şi asigură trecerea de la realitatea pur
biologică, la cea socială, umană. Școala nu poate face ceea ce părinții nu fac și invers. Fiecare instituție,
atât cea a familiei, cât și a școlii, are roluri bine definite, iar împreună se completează și potențează, nu se
anulează, nici nu se înlocuiesc una pe alta. Implicarea părinților înseamnă prezența activă în demersul
învățării prin asigurarea de materiale necesare, suport logistic, explicații, încurajări, medierea conflictelor,
blândețe, înțelegere, disponibilitate.
Parteneriatele şcoală-familie produc o diversitate de rezultate în toate planurile. Părinţii care se
implică în activitatea şcolară experimentează ocazii variate de a contribui la educaţia copiilor şi devin ei
înşişi motivaţi să-şi continue educaţia. Participarea lor în cadrul activităţilor educaţionale din şcoală este
un prilej pentru adulţi de a-şi împărtăşi abilităţile şi interesele, ceea ce contribuie la crearea unei relaţii
pozitive cu proprii copii şi cu şcoala, precum şi la dezvoltarea conştiinţei propriei valori şi a încrederii în
sine, iar pe de alta parte implicarea alături de ceilalţi părinţi din comunitate creează oportunităţi şi reţele de
implicare sporite, sedimentează relaţiile sociale şi poate creşte sentimentul de control asupra mediului de
viaţă.
Când aceste prime două instituţii (familia şi şcoala) formează o echipă, şcoala devine o adevărată
forţă în societate, prin promovarea unei dezvoltări integrale şi continue a copiilor. Pentru a se ajunge la
aceasta, şcolile “trebuie să devină mai sensibile, responsabile, centrate pe copil şi să se afle în strânsă
legătură cu comunitatea şi familia”.
Educaţia ca proces de modelare a personalităţii, realizat de familie, şcoală are ca scop pregătirea
educatului pentru educaţie. Autoeducaţia evidenţiază faptul că omul nu reprezintă un produs inert al unor
forţe externe sau interne. Omul este în mare măsură rezultatul voinţei proprii. Pregătirea pentru educaţie se
realizează prin întreg procesul educaţional. Educaţia care precedă autoeducaţia oferă tânărului direcţia

560
devenirii sale, îi formează deprinderile şi priceperile indispensabile unui caracter independent şi îi cultivă
încrederea în sine.

Bibliografie:
• * * * – Educaţie pentru comunicare - Ed. CCD „I. Gh. Dumitraşcu Badea’’, Buzău, 2006
• Cucoş, Constantin – Psihopedagogie – Ed Polirom, Iaşă, 1998
• Vrajmaş, Ecaterina Adina – Consilierea şi educaţia părinţilor – Ed. Aramis, Bucureşti, 2002

561
 ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAȚIA COPILULUI

PROF. ÎNV. PRIMAR PUSTAI NICOLETA-MIHAELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 ABRAM, BIHOR
Menirea educaţiei este aceea “ de a înălţa pe culmi mai nobile de viaţă – omul”. (Gentil, G. The
Reform of Education). Problema educaţiei este abordată astăzi în strânsă legătură cu problematica lumii
contemporane, lume caracterizată prin importante transformări, prin cerinţe şi aspiraţii specifice, prin
schimbări în toate domeniile.
Educaţia trebuie să se manifeste în permanenţă ca o acţiune unitară, coerentă, iar implicarea acestui
deziderat rezidă în strânsă legătură dintre familie şi mediul educaţional. Acest lucru impune ca părinţii să
fie parteneri egali în educaţia copilului. “Meseria” de părinte este grea.
În condiţiile unei atmosfere familiale echilibrate şi prielnice dezvoltării copilului de vârsta
preşcolară, familia este în primul rând cadrul existenţei biofizice, al acestei dezvoltări. Un anumit regim
igienico – sanitar necesar dezvoltării fizice sănătoase şi armonioase înseamnă asigurarea unui program al
zilei care să respecte ore de somn, alimentare, activităţi, joc, plimbări.
Un judicios echilibru al acestora în raport cu disponibilităţile copilului preşcolar trebuie să evite
suprasolicitarea fizică şi mai ales nervoasă a organismului foarte fragil. În răgazul de timp petrecut în
mijlocul familiei obiectivul principal trebuie să fie al păstrării sănătăţii fizice, al creşterii normale şi mai
ales al călirii organismului prin mijloace ce trebuie bine cunoscute celor ce asigura securitatea fizică a
copilului.
Un bun dobândit şi mult apreciat, câştigat de către copil în primul rând în familie este
comportamentul moral ca rezultat al unui sistem de cerinţe precise, categorice dublat de un permanent
respect pentru copilul care trebuie să se simtă iubit şi ocrotit. În accepţiunea cea mai largă a termenului,
“copil bun” reprezintă în fapt suma trăsăturilor pozitive structurate în dinamica comportamentului:
sârguinţă, cinste, iniţiativă creatoare, sociabilitate, politeţe, dispoziţie de colaborare etc., după cum părinte
bun înseamnă: răbdare, calm, înţelegere, un fond afectiv numit în termeni obişnuiţi, dragoste faţă de copil.
Cultivarea la preşcolar a dragostei de bine, de adevăr trebuie să se desfăşoare adaptat vârstei, ca un
sistem referenţial. De asemenea, trebuie avute în vedere şi unele circumstanţe particulare, printre care cele
mai de seamă sunt împrejurările concrete ale fiecărei măsuri sau acţiuni cu caracter educativ, considerarea
educaţiei ca un proces neîntrerupt, continuitatea fiindu-i asigurată prin influenţele pe care le exercită
coabitarea, deprinderile, obiceiurile şi întreaga comportare al tuturor membrilor grupului familial.
Cultivarea dragostei de bine, de adevăr are nevoie, mai ales, de acţiune şi nu de verbalism, de
activitate şi nu de dialog, de descoperirea virtuţilor de către copil şi nu de oferire a lor de către părinţi.
Apropierea copilului de bine (cu semnificaţia de normă de comportare şi nu de ordin ce trebuie
ascultat) constituie calea spre înţelegerea binelui cu participare şi cu satisfacţiile ce decurg.
Pentru a putea descoperi “binele” care mai târziu va deveni “principialitate, cinste, spirit de a-ţi ajuta
aproapele, criterii de evaluare a comportării” este necesar ca în grupul familial să existe un cod de conduită
bazat pe o egală respectare a normelor atât de către copii, cât şi de către părinţi. Respectiv, cerând copiilor
să acţioneze într-un anumit mod, părinţii să constituie modelul şi imboldul în acea direcţie şi nu factor
derutant.
Mobilizarea progresivă a efortului pentru a săvârşi fapte bune, de laudă, crearea sistematică a unor
condiţii favorabile dezvăluirii întregului potenţial spiritual reprezintă însăşi logica pedagogică în munca cu
preşcolarii. Participarea efectivă a părinţilor la necazurile copiilor, la evenimentele din viaţa acestora, le
dau liniştea şi siguranţa.
Nu frica, nu teama trebuie să-l determine pe copil la acţiune; e bine să li se explice natura greşelilor
săvârşite, gravitatea acestora şi nu să se apeleze la măsuri unilaterale de natură să producă blocaje psihice
şi dezadaptare socială. În directă legătură cu această ultimă precizare menţionăm că dragostea de adevăr nu
poate fi cultivată de către părinţii care instalează copiilor frica de pedeapsă. De asemenea, să se ştie că
drumul spre adevăr nu are trepte: este sau nu este adevăr, este ori nu este minciună sfruntată..

562
 Importantă pentru formarea copilului în sensul cultivării şi promovării adevărului este consecvenţa
între vorba şi fapta adultului, între cele teoretizate şi cele ce-i pot fi concret demonstrate. Aceluiaşi cadru
educaţional de familie îi sunt proprii şi cultivarea dragostei faţă de frumos, privită ca un aspect al pregătirii
bunului gust al copilului faţă de îmbrăcăminte, de ţinuta fizică, de cadru al locuinţei, precum şi ca frumuseţe
în comportare, în relaţiile cu cei din jur.
Dragostea de frumos a preşcolarului se va întâlni peste ani, cu ordinea, cu curăţenia, cu decenţa în
înfăţişarea fizică şi cu demnitatea în comportare, cu grija de a realiza numai lucruri de bună calitate, sub
aspect fizic, dar şi spiritual. Familia şi căminul, convieţuirea şi cadrul convieţuirii laolaltă a părinţilor cu
copiii lor, reprezintă şcoala primilor ani ai copilului în care trebuie să primească bazele temeinice ale
viitoarei sale conştiinţe, ale tuturor trăsăturilor care-l vor defini ca om integru în epoca maturităţii sale.
Familia îndeplinește importante funcţii în procesul general al integrării copilului în mediul social,
fapt ce se reflectă asupra dezvoltării sale:
– creează o dependenţă absolută a copilului de membrii microgrupului familial: din punct de vedere
fizic, psihic, material;
– datorită profunzimii relaţiilor de tip afectiv, impactul emoţional pe care îl exercită este maxim;
– familia oferă primele modele comportamentale, creează primele obişnuinţe şi deprinderi (nu
întotdeauna bine conştientizate şi nici întotdeauna pozitive în conţinut);
– familia creează o anumită matrice existenţială, un stil comportamental care se imprimă asupra
întregii evoluţii a individului şi care va genera, de asemenea, rezistenţă la schimbările ulterioare care se
impun;
– influenţa educativă pe care o exercită familia este implicită, face parte integrantă din viaţă.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influenţează şi
modelează persoana umana.
Acest privilegiu este dublat de un al doilea: acţiunea familiei nu e numai cea mai timpurie dar multă
vreme e şi singura având pe deplin monopolul fiind singurul factor de socializare a copilului din perioada
preşcolară. Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui
influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ.
Legătura copilului cu familia este extrem de puternică şi – din multe puncte de vedere – de neînlocuit.

563
 STIMAŢI PĂRINŢI AI ELEVILOR DE CLASA A VIII-A,

RACU ANA MARIA

V-am invitat astăzi la şcoală cu un scop precis: să vă prezentăm profilul de formare al absolventului
de gimnaziu. Ne-am străduit să pregătim un material rezumativ şi clar ce să vă lămurească ce poate şi ce
face (cu toate resursele materiale şi umane pe care le are la dispoziţie) şcoala în care studiază copiii
dumneavoastră pentru a le asigura un act de educaţie de cea mai bună calitate.
În conformitate cu politicile educaţionale actuale, suntem orientaţi pe formarea şi dezvoltarea
competenţelor elevilor. Ca să fim foarte bine înţeleşi, urmărim ca aporturile tuturor disciplinelor şcolare să
fie convergente, pentru că aşa ne învaţă toate minţile luminate ale omenirii: „Întregul este mai mare decât
suma părţilor sale” (Aristotel). Reuşitele sunt rezultatul unei munci în echipă, la cel mai înalt nivel.
Bineînţeles, fiecare disciplină de studiu poate avea una sau mai multe competenţe cheie de tratat
preferenţial, însă noi căutăm să le integrăm armonios printr-o colaborare interdisciplinară. Şi pentru ca
munca noastră să fie încununată de succes, vă invităm, cu orice ocazie (propusă de şcoală sau venită din
iniţiativa dumneavoastră), să ne ajutaţi, susţineţi, sfătuiţi.
Fără a mai lungi vorba, vom enumera competenţele cheie urmărite în formarea copiilor
dumneavoastră, punctând nivelul de performaţă la care ei vor ajunge:
Comunicarea în limba maternă (ea le va permite elevilor să caute, să colecteze, să proceseze
informaţii şi să recepteze opinii, idei, sentimente pe care apoi le pot exprima adaptându-se la situaţii de
comunicare şi participând activ la interacţiuni verbale în cadrul şcolii sau în afara ei);
Comunicarea în limbi străine (le va îngădui să identifice informaţii, opinii, sentimente, să le
exprime, mai apoi, participând la interacţiuni verbale pe teme cunoscute);
Competenţele matematice şi competenţele de bază în ştiinţe şi tehnologii (le vor da posibilitatea
să rezolve probleme în situaţii concrete utilizând algoritmi şi instrumente specifice matematicii; să
prelucreze, să interpreteze şi să reprezinte grafic date şi dovezi; să identifice caracteristicile matematice
cantitative şi calitative ale unor situaţii concrete; să proiecteze şi să deruleze demersuri investigative pentru
a verifica ipoteze de lucru şi apoi să realizeze produse utile activităţi curente; să manifeste interes şi să
aplice reguli simple pentru menţinerea unei vieţi sănătoase şi a unui mediu curat);
Competenţa digitală (îi îndreptăţeşte să utilizeze dispozitive şi aplicaţii digitale pentru căutare şi
selecţie de resurse importate pentru învăţare, să dezvolte conţinuturi multi-media, să respecte regulile
privind conţinutul virtual);
A învăţa să înveţi (îi autorizează pe şcolari să formuleze obiective şi planuri simple de învăţare, să-
şi gestioneze timpul dedicat învăţării şi să-şi monitorizeze progresul, să-şi aprecieze calităţile personale în
scopul autocunoaşterii, orientării şcolare şi profesionale);
Competenţele sociale şi civice (le permit să opereze cu valori şi norme de conduită relevante, să
relaţioneze pozitiv cu ceilalţi, să manifeste disponibilitate pentru participarea civică);
Spiritul de iniţiativă şi antreprenoriat (le îngăduie să manifeste interes pentru identificarea unor
soluţii noi şi iniţiativă în rezolvarea de probleme diverse, să-şi aprecieze calităţile personale pe baza cărora
să identifice parcursuri şcolare şi profesionale adecvate intereselor proprii);
Sensibilizarea şi exprimarea culturală (le oferă posibilitatea să aprecieze elementele definitorii ale
contextului cultural local, naţional şi universal, să realizeze lucrări creative diverse, să participe la proiecte
şi evenimente culturale organizate în diferite contexte).
Înainte de a încheia, aş dori să întăresc contribuţia disciplinei limba şi literatura română la
dezvoltarea, în mod predilect, a două dintre competenţele enumerate anterior. Prima (comunicarea în limba
maternă) asigură copiilor acces liber la toate celelalte discipline şcolare prin stăpânirea limbii române –
principalul mijloc de comunicare, iar în afara şcolii este pârghia interacţiunilor cu ceilalţi. Ultima
(sensibilizarea şi exprimarea culturală), mândră şi nobilă, dar şi delicată şi greu de conturat) ne ajută să
descoperim frumosul ce ne înconjoară, să îl cultivăm şi să îl aşezăm, la loc de cinste, în mijlocul comunităţii
noastre, al ţării şi al lumii în care trăim.

564
 Vă mulţumim şi aşteptăm cu mult interes colaborarea cu dumneavoastră!

Am gândit rezolvarea acestei activităţi ca pe un discurs de deschidere a primei şedinţe cu părinţii la

clasa a VIII-a. Cântărind rezultatul, am realizat că mesajul este de interes pentru părinţi încă de când
copiii dumnealor intră în băncile gimnaziului. De asemenea, conţinutul poate fi transpus uşor într-o
scrisoare deschisă adresată părinţilor.

565
 PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAŢIONAL
GRĂDINIŢĂ – FAMILIE
GRĂDINIȚA ȘI FAMILIA CEI MAI BUNI PARTENERI

PROF. RACZ CORINA

GRĂDINIȚA PP. NR. 14. TIMIȘOARA

• ARGUMENT
• Datorită faptului că societatea în care trăim este într-o permanentă schimbare, atât părinţii
cât şi educatoarele trebuie să aibă în vedere o adevărată luptă cu mediul, să fie foarte atente la
mijloacele pe care le folosesc pentru a-i putea creşte corect pe copii, ei fiind foarte vulnerabili la
această vârstă, iar influenţele negative sunt la tot pasul. Pentru a avea o relaţie activă şi pozitivă cu
preşcolarii, trebuie să ştim să le descoperim trebuinţele şi nevoile, pentru ca legăturile ce se stabilesc
între preşcolari şi adulţi să se bazeze atât pe încredere, dar mai ales pe respectul reciproc.
• După cum bine se ştie, familia este factorul primordial în educarea unui copil şi educaţia
începe în familie, de aceea legătura dintre grădiniţă şi mediul familial va trebui să se întrepătrundă,
iar educatorul să cunoască foarte bine mediul de viaţă al copilului pentru a putea colabora.
• Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie organizat corect duce la o educaţie solidă, fără
pericolul de eşec şcolar mai târziu. Preşcolaritatea reprezintă piatra de temelie a personalităţii în
formare a copilului, iar prezenţa familiei în cadrul grădiniţei va fi liantul între copil şi mediul
necunoscut iniţial.
• Parteneriatul grădiniţă – familie, acţiunile pe care aceştia le desfăşoară, continuarea de către
familie a activităţilor desfăşurate în grădiniţă nu fac decât să ducă la o mai bună formare a
preşcolarului ce urmează a se forma pentru viaţa de adult.
PARTENERI: Grădiniţa şi părinţii copiilor
SCOPUL PROIECTULUI
■ Colaborarea dintre familie şi grădinită pentru o implicare cât mai activă în procesul de formare a
preşcolarului.

OBIECTIVE:
• Cultivarea unor relaţii de parteneriat efectiv între grădiniţă şi familie, în sprijinul educaţiei şi
creşterii copilului în vederea adaptării şi integrării şcolare cu succes;
• Cunoaşterea şi educarea copiilor preşcolari prin influenţa pozitivă atât a grădiniţei, cât şi a familiei;
• Stabilirea unor principii de bază ce trebuie respectate în formarea personalităţii copiilor, precum şi
a unor procedee de corectare a unor devieri comportamentale;
• Eficientizarea relaţiei familie-grădiniţă.
OBIECTIVE SPECIFICE:
• Dobândirea de către părinţi a unor abilităţi care să sprijine formarea de comportamente adecvate la
copii, pentru a îmbunătăţi relaţionarea lor în cadrul grupurilor;
• Aducerea la cunoştinţa părinţilor a strategiilor de cunoaştere a copilului;
• Crearea oportunităţilor ca părinţii să se împrietenească între ei și să-și împărtășească experiențele
individuale;
• Stabilirea unei relaţii de încredere şi comunicare între grădiniţă şi familie pentru a veni în sprijinul
dezvoltării morale, sociale şi psihologice a copilului;
• Folosirea unor metode eficiente pentru dezvoltarea psiho-afectivă;
• Iniţierea unor acţiuni comune prin contactul direct al grupului de părinţi cu persoane abilitate să
desfăşoare un proces educaţional;
• Găsirea unor soluţii comune în educaţie;

566
 • Studierea unor cărţi, documentare, reviste de specialitate în vederea realizării unor dezbateri pe teme
date;
• Valorificarea unor experienţe personale;
• Exprimarea opiniei participanţilor cu privire la acţiunile întreprinse în cadrul acestui parteneriat.
METODE/TEHNICI DE LUCRU
• şedinţe cu părinţii, mese rotunde, lectorate, vizionare de materiale educative, vizite, activităţi
demonstrative, programe artistice cu diferite ocazii, etc.

GRUPUL ŢINTĂ
• Preşcolarii din grupă
• Părinţii copiilor

DURATA
• 1 an şcolar
RESURSE UMANE
• Preşcolarii grupei
• Familiile preşcolarilor
• Alte persoane cu care copiii intră în contact (personalul auxiliar al grădiniţei), cadrele medicale
(doctorul, asistenta)
RESURSE MATERIALE
• Consumabile
• Calculator
• DVD-player
• Aparat foto
• Albume de fotografii
• Prezentări Power Point cu diferite teme
• Materiale audio-video
LOCAŢIA: grădiniţa şi alte spaţii impuse de calendarul actiunilor
MONITORIZARE, EVALUARE
• Chestionare, expoziţii, albume foto

IMPACTUL ESTIMAT AL IMPLEMENTĂRII PROIECTULUI ASUPRA GRUPULUI

ŢINTĂ ŞI AL BENEFICIARILOR
Prin acţiunile propuse în cadrul proiectului de parteneriat, părinţii vor fi captaţi să participe ca
parteneri în procesul educativ, având acces astfel la informaţii despre valorile promovate în instituţiile
specializate în educaţia celor mici, formându-i ca beneficiari direcţi ai achiziţiilor de ordin educaţional al
propriilor copiii.
Participarea activă la actul învăţării va duce la creşterea gradului de implicare şi responsabilitate din
partea părinţilor în adoptarea deciziilor, în recunoaşterea şi valorificarea informaţiilor despre copii. Prin
acţiuni practice concrete părinţii vor înţelege importanţa colaborării cu grădiniţa, cu educatoarele,
formându-şi astfel deprinderea de a se interesa şi a sprijini activităţile pe care copilul le desfăşoară în
grădiniţă, se vor implica mai activ în derularea lor, îmbunătăţindu-şi astfel relaţia copil – părinte – grădiniţă.
Familia şi grădiniţa vor fi mai deschise practicării atitudinilor şi comportamentelor democratice şi
vor colabora în scopul dezvoltării armonioase a copiilor de azi, adulţii de mâine.
Pe viitor părinţii vor veni chiar ei cu propuneri pentru derularea altor proiecte, acţiuni şi activităţi în
grădiniţă cu sprijinul şi participarea lor directă. Fiecare zi a copilului la grădiniţă va fi deosebită şi
interesantă pentru părinte, contribuind astfel la formarea încrederii în sine a copilului dar şi în familie,
societate şi grădiniţă.
Cadrele didactice de la grupă vor avea o mai bună colaborare şi înţelegere din partea părinţilor dar şi
copiilor, cunoscându-i mai bine atât pe copii cât şi pe părinţi. Se vor lega relaţii de prietenie între copii,

567
părinţi, familie şi educatoare, care vor facilita şi favoriza tot procesul instructiv educativ din grădiniţă, dar
şi din mediul familial.

CALENDARUL ACTIVITĂŢILOR

Data TEMA şi conţinutul acţiunii Mijloc de Participanţi Evaluare

realizare
„Familia şi grădiniţa” masă Cadrele
Oct. • informarea părinţilor asupra rotundă cu didactice INR.egistrare foto
necesităţii derulării acestui proiect; membrii Părinţii
• stabilirea acţiunilor şi a modului de familiei Colaboratori
desfăşurare a acestora;
„Cine este copilul meu?” Relatări, Cadrele Chestionarepentru
Nov. • prezentarea unei caracterizări a grupei expuneri didactice părinţi
• „Scrisoarea copilului către părinţii Părinţii
săi” copiilor
• distribuirea de chestionare de
cunoaştere a preşcolarilor
„Vine, vine, Moş Crăciun! ” Workshop, Cadrele INR.egistrare
• confecţionare de ornamente şi program didactice de audio şi video
Dec. amenajarea sălii de grupă artistic la grupă
• prezentarea unui program artistic de Părinţi,
Crăciun Bunici

„Timpul in viața noastră? ” discuţii Cadrele

• relatări ale părinţilor cu privire la libere, didactice INR.egistrare foto
modul în care îşi petrec timpul alături de exemple de Părinţii
Ian. copii bună copiilor
• vizionarea de materiale informative practică
pe această temă
Feb. „Ce înseamna ADHD?” lectorat Cadrele
• prezentarea principalelor simptome didactice INR.egistrare foto
ale hiperactivităţii Părinţii
• dezbateri Doctorul,
asistenta
Martie „Ea este mama mea!” workshop Cadrele INR.egistrare
• confecţionare de felicitări pentru didactice de foto,
mămici de către copii, ajutaţi de tăticii lor la grupă expoziţie
• prezentarea unui program artistic Părinţii
dedicat Zilei de 8 Martie copiilor
Apr. „Iepuraşul darnic” masă Cadrele Expoziţie,
• imporanta cunoaşterii de către rotundă didactice fotografii
preşcolari a sărbătorilor importante din an de Părinţii
la cele mai fragede vârste copiilor
• expoziţie cu lucrări realizate de copii

568
Mai „Mănânc sănătos, cresc sănătos!” discuţii, Cadrele
• dezbateri exemple de didactice, fotografii
• vizionarea de materiale informative bună Părinţii,
practică Asistentul
medical

Iunie „Şi părinţii au fost copii, azi e ziua tuturor activitate Cadrele Concluzii,
copiilor! ” demonstrati- didactice impresii, album
• activitate practică asistată de părinţi vă Părinţii foto
• expoziţie cu lucrările copiilor copiilor

BIBLIOGRAFIE
1. Bunescu, Gheorghe, Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor, www.1educat.ro, 2002;
2. Stern, H. H., Educaţia părinţilor în lume, Bucureşti, Editura Didactica şi Pedagogica, 1972.
3. Vrăsmaş, Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti, Editura „Aramis”, 2002;

569
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR RADU BIANCA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ DR. EMANUIEL RIGLER,
ȘTEFAN CEL MARE, JUDEȚUL NEAMȚ
Ne confruntăm, azi, cu părinți care nu înțeleg de ce nu ascultă copiii lor, de ce copiii se manifestă,
uneori, prin țipete, crize isterice, de ce nu își adună jucăriile, de ce nu vor să adoarmă la o oră rezonabilă,
de ce nu se adaptează unui grup, de ce nu pot fi stăpâniți, etc.
O educație sănătoasă are la bază anumite reguli. Acestea nu trebuie să fie multe pentru a nu se ajunge
în extrema cealaltă. În calitatea mea de cadru didactic, dar și de părinte, am înțeles că regulile, în educația
copilului, sunt succesul unui copil educat. Astfel, în ceea ce urmează, voi da câteva din regulile pe care le-
am avut atât la clasa pe care o conduc, cât și acasă, cu proprii mei copii.
• Acordarea atenției pentru acțiunile pozitive ale copilului.
De cele mai multe ori, părintele are tendința de a reacționa la comportamentul negativ al copilului.
Astfel, dacă copilul lovește un alt copil, părintele îl ceartă, dacă copilul strică o jucărie, părintele îl ceartă
etc. Niciodată, sau cel puțin foarte rar, părintele reacționează la acțiunile pozitive ale copilului, rari sunt
părinții care laudă comportamentul pozitiv al copilului. Faptul că pruncul și-a pus hainele murdare în coșul
cu rufe, faptul că și-a străms jucăriile, faptul că el a adus pe masă tacâmurile pentru a lua masa etc.
Comportamentele pozitive ale copilului trebuie evidențiate, trebuie lăudate. Dacă un copil vede că părintele
are reacție doar la comportametele negative ale lui, el va manifesta acest comportament tot mai des.
Acordarea atenției și lauda reprezintă un pas spre ceea ce numim o educație bună.
• Stabilirea limitelor și consecvența
Copilul trebuie să știe faptul că poate să se manifeste până la un punct. Dacă copilul știe că îi este
permis orice, pentru că așa a fost obișnuit, nu trebuie să ne uimească comportamentul lui în diferite situații.
Dacă copilul știe că părinții când spun „nu”, rămâne „nu”, cu siguranță, acesta nu va insista. De exemplu:
dacă copilul dorește o a două bomboană, iar părintele spune că este de ajuns una, tonul și faptul că părintele
spune acest lucru, este suficient pentru ca pruncul să nu mai insiste. Dacă părintele a cedat în fața copilului
o singură dată, el va insista pentru că va ști că va primi ce dorește. Copilul trebuie să cunoască limite.
Părintele trebuie să fie, de asemenea, consecvent. Acest lucru este extrem de important. Dacă părintele
stabilește reguli, acestea trebuie respectate, cu consecvență. Copilul va fi derutat dacă o dată îi este permis
să-și lase jucăriile împrăștiate, iar altădată îi este impus să le străngă. El nu mai știe ce dorește părintele.
• Reguli puține, rezultat optim
Regulile pe care copilul trebuie să le respecte, trebuie să fie clare și pe înțelesul lor. Dacă copilului i
se va cere să-și pună hainele murdare în coșul cu rufe și se va urmări respectarea ei, iar, mai apoi,
comportamentul copilului să fie lăudat, acest comportament va deveni o obișnuință. Regula va face parte
din comportamentul copilului. De asemenea, dacă unui copil i se spune, de la început ce se așteaptă de la
el, acesa lucru nu va fi brusc și neașteptat. De exemplu: dacă ieșim cu copilul în oraș, și îi spunem că are
voie un singur lucru să cumpere (o înghețată, un corn etc.), acesta nu va fi surprins când va intra într-un
magazin alimentar și va trebui să aleagă un singur produs. De asemenea, atunci când suntem în parc, la
joacă, și anunțăm copilul că mai are 5 minute de joc până la plecare, comportamentul lui se va adapta
cerinței noastre pentru că a fost pregătit pentru acest moment, în schimb dacă dintr-o dată îi spunem
copilului că mergem acasă, s-ar putea să avem parte de reacții nu tocmai plăcute din partea lui.
• Rutinele dau copiilor siguranță
Copilul are nevoie de un program organizat pentru a putea fi, și el, organizat. Obișnuința cu un program
clar, îl va crea copilului o siguranță. Dacă el este obișnuit să se trezească, să se spele, să ia micul dejun, să
se joace, să iasă afară la o plimbare, etc, la un moment dat, acesta va respecta acest program fără a i se mai
spune ce are de făcut. Dacă programul unui copil este altul în fiecare zi, acesta nu va ști niciodată ce urmează
să facă sau să se întâmple, ceea ce va duce va aduce la un comportament agitat și, probabil, la neascultare.
De regulă, părinții care au un program clar și bine organizat va avea același rezultat și programul propriului
copil.

570
 • Dacă eu nu am avut, copilul meu să nu ducă lipsă
Acestă gândire, din partea părintelui, va avea urmări grave asupra copilului. Părintele care a avut
lipsuri în copilărie și dorește să ofere copilului ceea ce el nu a avut, nu poate duce decât la un răsfăț exagerat
al acestuia și la pretenția copilului că i se cuvine totul. Copilul trebuie obișnuit, de mic, să muncească, să
depună efort pentru a primi un lucru pe care el îl dorește. Dacă el își exprimă dorința de a avea un anumit
lucru, iar părintele îl și achiziționează, copilul se va bucura o perioadă scurtă de timp de acel lucru și, cu
siguranță, nu-l va prețui. Dacă părintele cer, și copilului, un efort financiar (banii adunați de la colindat,
banii primiți de ziua lui) pentru dobândirea unui lucru, atunci acel lucru va fi achiziționat pe parcursul unei
durate mai mari de timp (astfel va fi din ce în ce mai mult dorit de copil) atunci când copilul va avea acel
lucru se va bucura mai mult de el și va avea mai mare grijă de el.
• Pedeapsa
Niciodată nu am înțeles atitudinea părintelui de a-și lovi copilul. Pe lângă faptul că un copil se află
în dezavantaj față de părinte, această violență va avea urmări grave asupra copilului în prezent, dar și în
viața ulterioară de adult. Violența naște violență. Copiii greșesc, ca de altfel și adulții, numai că cei din urmă
nu sunt loviți sau corectați fizic sau verbal de cineva. Copiii, în schimb, sunt cei care suportă țipetele,
loviturile etc. Dacă un copil greșește, acestuia trebuie să i se explice ceea ce a greșit, să i se dea șansa de a
corecta acea greșeală. Nu de puține ori am văzut copii care sparg un pahar, iar părintele, hop, cu țipete, cu
siguranță, copilull nu a dorit să spargă paharul. Trebuie doar să i se spună să fie mai atent. Dacă un copil
intră încălțat, deși i s-a spus, în repetate rânduri, să nu mai facă acest lucru, pedeapsa nu este lovirea acestuia,
pedeapsa este curățarea mizeriei făcute. Cu siguranță va învăța să respecte regula. Pedeapsa trebuie să fie
în concordanță cu greșeala, iar fiecare pedeapsă trebuie să aducă copilului ceva din care să învețe. Dacă el
va fi lovit pentru orice, bătaia va deveni ceva normal, iar pe lângă faptul că nu va învățța nimic din violență,
nici comportamentul nu va fi corectat.
• Copilul trebuie să... fie ca părintele
Mulți părinți nu lasă copilul sî-și exprime propria dorință, nu îl lasă să aleagă, nu îl lasă să fie el. Noi,
oamenii, suntem diferiți, la fel și copiii. Ei trebuie să fie ei, ei nu trebuie să fie noi. Copilul trebuie lăsat să
exprime ceea ce simte, să exprime ceea ar dori să realizeze. Noi, adulții, avem tendința de a le impune un
mod de a gândi, exprima și simți. Atunci când gândirea, sentimentele, din partea copilului, sunt ciudate sau
neconforme, părintele vine cu sugestii, cu o comunicare clară, calmă și cu asigurarea sprijinului.
Educația copilului este un lucru care se clădește, este un lucru greu de realizat și este un lucru care
nu are o rețetă, fiecare părinte are datoria de a educa copilul în spiritul omului bun, cinstit, corect, altruist,
empatic dar și hotărât, obiectiv, luptător etc. Trebuie să avem, ca și părinți, speranța că propriul copil va
avea un viitor de care acesta să fie împlinit ca om al acestei societăți, ca famile, ca prieten, ca părinte.

571
 IMPORTANȚA EDUCĂRII COPILULUI CU DIZABILITĂȚI ÎN FAMILIE

CENTRUL ȘCOLAR PENTRU EDUCAȚIE INCLUZIVĂ „ELENA

DOAMNA” FOCȘANI, JUDEȚUL VRANCEA
PROFESOR-EDUCATOR RADU DANIELA

Familia este nucleul din mijlocul căruia pornește formarea noastră, a tuturor, încă din copilărie. Drept
pentru care familia joacă un rol foarte important în creșterea copiilor. Părinții au o mare responsabilitate
socială și umană și sunt primii profesori a căror educație lasă amprentă, uneori pentru tot restul vieții,
întrucât voluntar sau involuntar de cele mai multe ori copiii lor îi imită în toate privințele. Modul în care
părinții își tratează copiii are un impact puternic asupra modului în care aceștia se raportează la societate și
chiar la ei însăși.
Cercetările efectuate de-a lungul timpului au demonstrat că pentru fiecare copil în parte, educația
joacă un rol important, cu atât mai mult contează pentru copiii cu diverse tipuri de dizabilități. Această
categorie de copii necesită un sprijin suplimentar din parte tuturor actorilor implicați în educația, familie-
școală-societate.
În cazul copiilor cu diferite tipuri de dizabilități, părintele este nevoit să joace rolul de mediator între
copil și mediul înconjurător. Un aspect foarte important în acest proces îl constituie echilibrul psihic al
părintelui. Este bine cunoscut faptul că aflarea diagnosticului copilului plasează familia într-o situație
stresantă, uneori de negare. Tocmai de aceea este nevoie ca părintele să interiorizeze și să accepte nevoile
propriului copil fără să asculte răutățile din jur. Datorită rolului suplimentar de mediator ce li se atribuie
părinților s-au creat mai multe cateogorii de părinți: echilibrați, indiferenți, exagerați sau autoritari.
Părinții echilibrați au ca principală caracteristică realismul. Această categorie de părinți acceptă
relativ repede și ușor diagnosticul primit de copil, se mobilizează și acționează spre a găsi soluțiile potrivite
pentru dezvoltarea armonioasă a copilului. Colaborează cu ceilalți membrii, profesorii, și împreună
urmăresc interesul comun al copilului.
Părinții indiferenți sunt caracterizați prin lipsă de interes. Această lipsă de interes se poate manifesta
ca lipsă de afecțiune, prioritizarea nevoilor lor personale și necolaborare cu ceilalți membri implicați în
educarea copilului. De pe urma acestei atitudini, de suferit are doar copilul deoarece oricât de mult s-ar
implica profesorii, educatorii sau orice altă persoană în educarea copilului, din lipsa afecțiunii părintești
diagnosticul copilului se poate accentua. Din acest motiv, profesorii au de lucrat de cele mai multe ori și cu
părinții, însă atitudinea acestora rareori se schimbă.
Părinții exagerați sunt de cele mai multe ori părinți supraprotectivi. Comportamentele supraprotective
nu permit copilului să se dezvolte, părintele fiind cel care deține controlul. Acești părinți au tendința de a
urmări fiecare mișcare a copilului, de a cere profesorilor cât mai multe detalii din activitatea copilului,
prioritizând ceea ce cred ei că este bine pentru copil, nu neapărat ceea ce are nevoie copilul. Un aspect
pozitiv al acestei categorii de părinți este interesul continuu pe care îl manifestă în legătură cu tipurile de
investigații(medicale, psihologice, educaționale), însă și acestea după o perioadă pot ajunge să suprasolicite
copilul.
Ultima categorie de părinții este cea a părinților autoritari. Părinții autoritari se aseamănă cu cei
exagerați, diferența este că cei autoritari nu au o limită, se impun în fața copilului și nu permit acestora să
aibă autonomie personală. Vor să dețină controlul absolut asupra copilului spunându-i ce și cum să facă.
Consecința acestor comportamente este reprezentată de anularea capacității de decizie.

572
 În concluzie, educarea unui copil cu dizabilități reprezintă un proces complex, continuu și de durată
care necesită implicarea familiei, cât și a școlii. Studiile de specialitate au demonstrat că, starea și atitudinea
pe care o manifestă părintele către copil joacă un rol important în dezoltarea armonioasă a acestuia, drept
pentru care familia este factorul pregnant în educație.

Bibliografie:
• Albu, A., Albu, C., „Asistenta psihopedagogica si medicala a copilului deficient fizic”, Iasi,
Polirom, 2000;
• Gherguț, A., „Sinteze de psihopedagogie specială”, Iași, Polirom, 2013

573
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

PROF. ȊNV. PRIMAR, RADU IRINA

ȘCOALA GIMN. “H. M. BERTHELOT”, PLOIEȘTI

Educația stӑ la baza societӑții actuale moderne. O societate care nu se bazeazӑ pe valori nu va
constutui niciodatӑ o societate educatӑ. De aceea este nevoie ca atȃt ȋn școalӑ, cȃt și acasӑ, prima educație
care trebuie sӑ fie sӑditӑ ȋn mintea și sufletul elevilor sӑ fie un sistem de valori civice, morale, democratice,
culturale, care sӑ ajute viitoarele generații ȋn crearea unei societӑți libere, care promoveazӑ pacea, toleranța,
evoluția, respectul și buna ȋnțelegere ȋntre oameni.
Copilul este asemenea unei pȃnze pe care se traseazӑ direcții de viațӑ ȋn urma interacțiunii umane,
educației primite și experiențelor trӑite. Comunitatea, familia sau structura socialӑ influențeazӑ nemijlocit
viitorul adult și, de aceea, este o responsabilitate enormӑ pentru ca aceste aspecte sӑ fie conforme nevoilor
individuale și sociale.
Școala acoperӑ, ȋn principal, nevoia evoluției intelectuale a copiilor, achizițiile primare: scriere, citire,
calcul matematic, dar și dezvoltarea creativitӑții, analizei, sintezei, gȃndirii critice. Din punct de vedere
emoțional, școala oferӑ sentimentul de apartenențӑ, de comunitate, promoveazӑ colaborarea și competiția,
pregӑtind viitorul adult pentru integrarea socialӑ. Pentru a asigura o bunӑ consolidare a acestor deprinderi,
este nevoie ca toate aceste achiziții sӑ fie continuate și acasӑ.
Parteneriatul școalӑ-familie trebuie sӑ se desfӑșoare permament, din toate punctele de vedere și ȋn
mod bilateral. Astfel, printr-o bunӑ comunicare, atȃt profesorii cȃt și pӑrinții vor putea urma direcții comune
ȋn vederea formӑrii profesionale și emoționale a copilului, vor putea forma valori care nu vor deveni
contradicții ȋn mintea celor mici și care le vor oferi stabilitate și ȋncredere. Factorii de influențӑ majori din
viața copilului vor putea avea un feedback important care va constitui un sistem de reglaj pe tot parcursul
formӑrii lor, ajutȃnd, astfel, la minimalizarea riscului de a eșua și a nu atinge obiectivele propuse.
Societatea și structurile acesteia precum familia, comunitatea, guvernul, au obligația de a se asigura
ca urmӑtoarele generații sӑ fie pregӑtite pentru a face fațӑ provocӑrilor, pentru a asigura ordinea, pentru a
forma o societate civilizatӑ, educatӑ, productivӑ, fericitӑ. Astfel, trebuie sӑ se ia mӑsuri ca toate acțiunile
plӑnuite ȋn acest sens sӑ urmӑreascӑ scopul educațional, ca oamenii desemnați ȋn sensul formӑrii elevilor
sӑ fie competenți, ca drepturile copiilor sӑ nu fie ȋncӑlcate, ca cei mici sӑ se simtӑ ȋn siguranțӑ, protejați,
stimulați sӑ descopere, sӑ se informeze, sӑ fie respectuoși și pozitivi.
Puterea modelului este importantӑ deoarece oamenii ȋnvațӑ prin imitare. Pentru a ne asigura ca
urmӑtoarele generații sӑ fie educate, noi, profesorii, pӑrinții, trebuie sӑ fim un model de bunӑ practicӑ pentru
copii. Nu putem sӑ le cerem celor mici sӑ citeascӑ dacӑ nu ne vӑd niciodatӑ cu o carte ȋn mȃnӑ, nu putem
sӑ le cerem respect dacӑ noi nu-i respectӑm pe ceilalți, nu putem cere performanțӑ dacӑ noi nu ne dӑm tot
interesul sӑ reușim.
Ȋn concluzie, educația este importantӑ ȋn școalӑ și ȋn familie ȋn fiecare clipӑ, cu responsabilitate, cu
puterea propriului exemplu, cu o colaborare permanentӑ, cu promovarea valorilor morale, cu obiective pe
termen lung și cu o atenție deosebitӑ la nevoile copilului.

574
 ***

RADU MONICA SI MUSTACHE OANA ELENA

Fii mămică sănătoasă,
Că frumoasă ești mereu,
Lângă inima ta bună
Poartă mărțișorul meu!
1 Martie 2023

Fii mămică sănătoasă,

Că frumoasă ești mereu,
Lângă inima ta bună
Poartă mărțișorul meu!
1 Martie 2023

Fii mămică sănătoasă,

Că frumoasă ești mereu,
Lângă inima ta bună
Poartă mărțișorul meu!
1 Martie 2023

Fii mămică sănătoasă,

Că frumoasă ești mereu,
Lângă inima ta bună
Poartă mărțișorul meu!
1 Martie 2023

Fii mămică sănătoasă,

Că frumoasă ești mereu,
Lângă inima ta bună
Poartă mărțișorul meu!
1 Martie 2023

Fii mămică sănătoasă,

Că frumoasă ești mereu,
Lângă inima ta bună
Poartă mărțișorul meu!
1 Martie 2023

Fii mămică sănătoasă,

Că frumoasă ești mereu,
Lângă inima ta bună
Poartă mărțișorul meu!
1 Martie 2023

Fii mămică sănătoasă,

Că frumoasă ești mereu,
Lângă inima ta bună
Poartă mărțișorul meu!
1 Martie 2023

575
Fii mămică sănătoasă,
Că frumoasă ești mereu,
Lângă inima ta bună
Poartă mărțișorul meu!
1 Martie 2023

Fii mămică sănătoasă,

Că frumoasă ești mereu,
Lângă inima ta bună
Poartă mărțișorul meu!
1 Martie 2023

576
 O ȘCOALĂ ALTFEL- ACTIVITĂȚILE EXTRACURRICULARE

PROF. ÎNV. PRIMAR RADU OANA MARIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ, COMUNA BUDEȘTI,
LOCALITATEA BUDEȘTI, JUDEȚUL VÂLCEA
,,Să nu-i educăm pe copiii noștri pentru lumea de azi. Această lume nu va mai exista când ei vor fi
mai mari și nimic nu ne permite să știm cum va fi lumea lor. Atunci să-i învățăm să se adapteze” ( \Maria
Montessori – ,,Descoperirea copilului”)

Familia şi şcoala constituie mediile socio-culturale, care modelează fiinţa umană de-a lungul întregii
vieţi. Şcoala şi familia rămân laboratoarele de formare a personalităţii sociale şi culturale, prima, prin
pregătire temeinic organizată, după programe, cu cadre specializate şi în perioade de timp bine definite, a
doua, prin procesul real al vieţii de zi cu zi, în care copilul, învaţă regulile primare de viaţă, deprinderea de
a vorbi, de a se comporta faţă de cei din jur şi de a-i aprecia.
Pedagogul american Bruner (1970) consideră că „oricărui copil, la orice stadiu de dezvoltare i se
poate preda cu succes, într-o formă intelectuală adecvată, orice temă”, dacă se folosesc metode şi procedee
adecvate stadiului respectiv de dezvoltare, dacă materia este prezentată „într-o formă mai simplă, astfel
încât copilul să poată progresa cu mai multă uşurinţă şi mai temeinic spre o deplină stăpânire a
cunoştinţelor”.
Trăind într-o lume în care tehnologia este mult dezvoltată, unii copii parcă nu mai au copilărie, trăiesc
în spaţii limitate, în faţa calculatorului, uitând valorile care sunt esenţiale pentru vârsta lor. Ei nu ştiu să
stabilească relaţii de prietenie cu copii de aceeaşi vârstă, nu apreciază o scurtă plimbare cu bicicleta sau o
drumeţie în natură.
Educaţia extracurriculară îşi are rolul şi locul bine stabilit în formarea personalităţii copiilor noştri.
Educaţia prin activităţile extracurriculare urmăreşte identificarea şi cultivarea corespondenţei optime dintre
aptitudini, talente, cultivarea unui stil de viaţă civilizat, precum şi stimularea comportamentului creativ în
diferite domenii. Trebuinţa de se juca, de a fi mereu în mişcare, este tocmai ceea ce ne permite să împăcăm
școala cu viaţa. În cadrul acestor activităţi elevii se deprind să folosească surse informaţionale diverse, să
întocmească colecţii, să sistematizeze date, învaţă să înveţe. Prin faptul că în asemenea activităţi se supun
de bună voie regulilor, asumându-şi responsabilităţi, copii se autodisciplinează. Cadrul didactic are, prin
acest tip de activităţi, posibilităţi deosebite să-şi cunoască elevii, să-i dirijeze, să le influenţeze dezvoltarea,
să realizeze mai uşor şi mai frumos obiectivul principal al scolii şi al învăţământului primar – pregătirea
copilului pentru viaţă. Activitatea educativă şcolară şi extraşcolară permite transferul şi aplicabilitatea
cunoştinţelor, abilităţilor, competenţelor dobândite în cadrul orelor prevăzute în programa şcolară.
Şcoala, oricât de bine ar fi organizată, oricât de bogat ar fi conţinutul cunoştinţelor pe care le
comunicăm elevului, nu poate da satisfacţie setei de investigare şi cutezanţă creatoare, trăsături specifice
copiilor. Ei au nevoie de acţiuni care să le lărgească lumea lor spirituală, să le împlinească setea de
cunoastere, să le ofere prilejuri de a se emoţiona puternic, de a fi în stare să iscodească singuri pentru a-şi
forma convingeri durabile.
Educaţia nu este un proces limitat spaţial şi temporal, cu incidenţă determinată asupra biografiei
personale. Formarea individului după principii etice şi axiologice solide trebuie să devină un proces
continuu. Transformarea educaţiei într-un fenomen permanent este imperativ pentru lumea contemporană.
Îndeplinirea acestuia reclamă efortul solidar al familiei, al şcolii de toate gradele, al instituţiilor cu profil
educativ şi al mass-media, care prin impactul covârşitor asupra audienţei poate deveni o tribună a educaţiei.
Individul, aflat în centrul acestui proces, trebuie ajutat să-şi formeze o concepţie corectă asupra existenţei,
întemeiată pe moralitate şi respect social, să adopte drept puncte de reper valori autentice şi să se integreze
armonios în societate.
Indiferent de tipul de educaţie: specială, integrată / incluzivă sau de conceptele utilizate, problema
personalităţii elevului trebuie să ocupe locul principal. Acţiunea educativă cea mai bună este aceea „care

577
modelează eul”, permiţând deficienţilor mintali învăţarea realităţii sociale, pentru că ei se vor integra în
realitatea socială normală. Ca urmare, profesorul trebuie să sensibilizeze în elevi propriul „eu”, conştiinţa
posibilităţilor, capacitatea de a lua decizii, de a fi stăpâni pe ei. Acest lucru se poate realiza nu numai prin
activităţi educative şcolare, ci şi prin activităţi extracurriculare.
Activităţile extraşcolare, în general, au cel mai larg caracter interdisciplinar, oferă cele mai eficiente
modalităţi de formare a caracterului copiilor încă din clasele primare, deoarece sunt factorii educativi cei
mai apreciaţi şi mai accesibili sufletelor acestora. Activităţile complementare concretizate în excursii şi
drumeţii, vizite, vizionări de filme sau spectacole imprimă copilului un anumit comportament, o ţinută
adecvată situaţiei. Însă o mai mare contribuţie în dezvoltarea personalităţii copilului o au activităţile
extraşcolare care implică în mod direct copilul prin personalitatea sa şi nu prin produsul realizat de acesta.

BIBLIOGRAFIE:
• Bruner, J. S. - Procesul educației intelectuale, Editura Științifică, București, 1970
• Cernea, Maria- Contribuția activităților extracurriculare la optimizarea procesului de învățământ,
în Învățământul primar NR. 1 /2000, Editura Discipol, București
• Lazăr V., Cărăşel A., Psihopedagogia activităţilor extracurriculare, Ed. Arves, Craiova, 2007

578
 ZÂMBET PENTRU MAMA!

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR RADU SOLTANA

LICEUL TEHNOLOGIC ,,TUDOR VLADIMIRESCU”
LOC. TUDOR VLADIMIRESCU, JUD. GALAȚI
Pentru copiii grupei mari, ”Buburuzele”, din Grădinița P. N. Tudor Vladimirescu, data de 8 martie
2023, avea să fie una cu totul și cu totul specială. Avea să fie o zi deosebită, altfel decât cele de până acum,
o zi în care mamele acestora vor petrece toată dimineața împreună cu copiii lor. Cu toții am așteptat mult
venirea primăverii, primele flori, soarele cald și îmbietor, primii mugurași, mărțișorul, Ziua Mamei.
Pregătirile au fost intense: grupa a fost decorată cu inimioare și flori, copiii au învățat câteva cântece
și poezii, îndrumați de educatoarele grupei, materialele pentru activitățile propuse au fost aranjate în farfurii
și coșuri!
Activitățile propuse au fost următoarele:
1. Activități de dezvoltare personală (ADP):
Rutine: ”O ajut pe mama!”
Tranziții ”Câte unul pe cărare”, ”Vine vine Primăvara!”- Cântec
Întâlnirea de dimineață: ”Mesaj pentru mama mea!”, Calendarul naturii, Învioararea
2. Activități liber alese (ALA):
Joc de rol 1: ” La bucătărie cu mama”
Joc de rol 2: ”Decorăm brioșe!”
Joc de masă: ”Flori pentru mămici”(cu piese magnetice)
3. Activități pe domenii experiențiale(ADE): Activitate integrată: DOS + DLC+DEC: ”Copacul
dragostei”: Colaj de cântece și poezii, Activitate practică- decorare copac cu palmele mămicilor și copiilor
Încă de la prima ora, mamele au asistat la jocurile liber alese, la luarea micului dejun. Atmosfera a
fost una lejeră, degajată, iar activitățile s-au derulat conform proiectului tematic în curs: ”Primăvara a
sosit!” Educatoarele grupei au ghidat și au supravegheat toate activitățile, invitând mamele sa ia parte la
toate jocurile, să cânte și să lucreze împreună cu copiii acestora. La final copiii au dat mamelor felicitări și
am cântat ”La multi ani!”.
A fost o zi minunata, presărată cu zâmbete și raze de soare!

Mama mea
Mama mea e harnică,
E bună și darnică.
Mă ajută, ma -ngrijește,
Și-mi spune că ma iubește.
Toată inimioara mea
Este pentru mama mea!

579
 EDUCATIA IN SCOALA
STUDIU DE SPECIALITATE

PROF. INV. PRESCOLAR RADULICEA NICOLETA-LIA

GRADINITA NR. 1 URDARI
Scoala este institutia sociala in care se realizeaza educatia organizata a tinerei generatii. Ea este
factorul decisiv pentru formarea unui om apt sa contribuie la dezvoltarea societatii, sa ia parte activa la
viata, sa fie pregatit pentru munca. Procesul de invatamant este cel care confera scolii rolul decisiv in
formarea omului. Misiunea scolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerintele
vietii sociale. Procesul de educatie din cadrul scolii este indrumat si condus de persoane pregatite in mod
special pentru acest lucru.
Menirea scolii nu este numai de a inzestra elevii cu un bagaj de cunostinte cat mai mare, ci si de a le
stimula calitatea de om. Ora de dirigentie este cea in care ne putem apleca asupra acestei laturi. Tot in
aceasta ora, se urmareste valorificarea abilitatilor de interrelationare, de asumare a responsabilitatilor, de
cultivare a capacitatii de a lua o decizie corecta, de descoperire a propriilor interese si aspiratii spre formarea
scolara si profesionala ulterioara.
Desi scoala este importanta, nu trebuie confundata cu educatia.
Educatia inseamna mai mult decat a merge la scoala. Daca trecem dincolo de ideile preconcepute,
educatia poate fi definita ca proces de invatare, de dobandire a cunoasterii, de dezvoltare a unor abilitati,
valori, convingeri si obiceiuri.
Educatia are loc deseori sub indrumarea unor educatori, insa – si in aceasta consta secretul ei – te
poti educa si singur.
Scoala este un loc fizic, insa educatia poate fi facuta oriunde, oricand si de catre oricine – inclusiv de
tine insuti/insati.
Educatia nu are nevoie de un decor anume. De fapt, orice experienta care are ca rezultat dezvoltarea
modului de a gandi, a simti sau a actiona poate fi considerata o experienta cu caracter educativ.
Pe scurt, educatia este o forma de invatare care nu se termina niciodata.
La scoala invatam mai mult teoretic si deseori ne lipseste ocazia de a pune in practica cunostintele
dobandite. Iar fara aplicatia practica cum putem spune daca am invatat ceva cu adevarat?
Pentru rezultate bune la scoala, trebuie sa fii ascultator, iar a fi sau nu elev „bun” depinde in mare
masura de asteptarile profesorilor. Totul se transforma astfel intr-un efort constant de a te ridica la nivelul
asteptarilor celor din jur si nu intr-un proces de invatare a unor lucruri cu adevarat utile pentru o viata
sanatoasa, fericita si productiva. Ceea ce inveti la scoala si realitatea vietii sunt deseori doua lucruri diferite
si uneori chiar opuse. Pentru a reusi in viata, trebuie sa iesi din tipare si nu sa faci ceea ce face toata lumea.
Educaţia ne însoţeşte pe tot parcursul vieţii. Pentru ca un individ să aibă şansa de a primi o educaţie
normală şi corectă trebuie să crească într-o familie care să-i ofere modele demne de urmat, părinţi care să
se implice în activitatea de la şcoală, să-l susţină şi să-l încurajeze pe copil.
Fără educaţie nu putem să ne integrăm în societatea actuală, care este într-o continuă schimbare.
Nevoia de adaptare este atât de puternică încât ne împinge către toate mijloacele posibile prin care se poate
produce educaţia, atât la nivel micro (familia, şcoala, biserica), cât şi la nivel macro (societatea).
Personalitatea fiecărui individ este dezvoltată de către educaţie, iar odată cu aceasta şi latura
spirituală, dar şi psihologică. Alături de familie, şcoala joacă un rol foarte important în procesul educaţiei,
dar şi a-l dezvoltării personalităţii.

580
 PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAŢIONAL:
,,ÎMPREUNĂ PENTRU COPIII NOȘTRI!”

PROF. EDUCATOR RĂDUȚ EMILIA,

CENTRUL ȘCOLAR PENTRU EDUCAȚIE INCLUZIVĂ, NR. 2,
TÂRGU MUREȘ
ARGUMENT
Eficienţa activităţilor educative depinde nemijlocit de calitatea pregătirii psihopedagogice a cadrelor
didactice care o îndrumă şi sprijină. Sub acest aspect experienţa de până acum a evidenţiat faptul că această
pregătire nu se poate limita la cunoştinţele dobândite şi la experienţa didactică a acestor cadre didactice ci
e necesară şi o pregătire (perfecţionare) prin diverse module, în raport cu obiectivele şi conţinutul specific
al acestora dar şi o strânsă colaborare între familie/reprezentanți legali şi şcoală. Pregătirea elevului pentru
inserția socială şi nu numai este considerată tot mai mult „funcţia majoră", obiectivul formativ final al
activităţilor instructiv-educative din şcoală/clasă. Un rol important în pregătirea elevului pentru şcoală
revine atingerii obiectivelor ce vizează componentele psiho-sociale ale personalităţii elevului care
contribuie în mod direct la integrarea şi adaptarea sa optimă în raport cu mediul de viaţă şi activitatea
specifică, şcolară.
Acest proiect este necesar întrucât contribuie la realizarea obiectivelor propuse: asemănări şi diferenţe
între cele două clase şi familiarizarea părinţi/reprezentanți legalilor cu acestea.
DESCRIEREA PROIECTULUI
GRUPUL ŢINTĂ: 7 copii cu dizabilități intelectuale moderate și părinţi/reprezentanți
legalii/reprezentanții legali a acestora; profesorul educator; reprezentanţi ai comunităţii locale; directorul
unității de învățământ.
BENEFICIARI: a) direcţi: copiii b)indirecţi: părinţi/ reprezentanți legalii copiilor, şcoala,
comunitatea locală.
LOCUL DESFĂȘURĂRII: Centrul Școlar Pentru Educație Incluzivă, Nr. 2, Târgu Mureș, județ
Mureș.
DURATA PROIECTULUI: octombrie 2021 – mai 2022.
RESURSE UMANE: copii cu dizabilități intelectuale moderat și părinţi/ reprezentanți legalii a
copiilor; profesorul educator; reprezentanţi ai comunităţii locale; directorul unității de învățământ.
RESURSE MATERIALE: materiale didactice tipice din dotarea şcolii, broşuri, mape, albume etc.
RESURSE FINANCIARE: din partea unor sponsori.
RESURSE INFORMAŢIONALE: Documentele proiectului: corespondenţe referitoare la proiect;
rapoarte şi chestionare; evidența participanților la evenimentele proiectului; publicații și materiale tipărite:
pliante, broșuri, cărți, afișe, mass-media.
SCOPUL PROIECTULUI: asigurarea continuităţii procesului de instruire şi educaţie,
permanentizarea legăturii dintre elevi în vederea integrării cu success în noul mediul şcolar, precum și
creșterea prestigiului unităţilor şcolare.
OBIECTIV GENERAL: Dezvoltarea abilităţilor părinţilor/ reprezentanților legali de a interacţiona
şi empatiza cu proprii copii.
OBIECTIVE SPECIFICE:
 conştientizarea necesităţii derulării acestui proiect de parteneriat;
 stabilirea regulilor pentru activitatea zilnică a elevului, ce vor fi respectate de ambele părţi;
 implicarea în atragerea de resurse (financiare și/sau materiale) necesare unei mai bune desfăşurări
a actului educațional;
 realizarea schimburilor de opinii in ceea ce priveşte necesitatea unui mediu educativ sănătos;
 existenţa unui consens între părinţi/ reprezentanți legali referitor la stabilirea, aplicarea și
respectarea unor reguli de comportament ale elevului; conştientizarea progresului sau eşecului elevului, a
schimbărilor survenite în evoluţia lui, nevoile, încrederea în forţele proprii;
 îmbunătățirea abilităţilor de consiliere şi relaţionare cu familia, îndeosebi cu familii în situaţii de
criză;

581
  promovarea unor schimbări în mentalitatea tradiţionala în raport cu poziţia elevului în familie;
 dezvoltarea unor atitudini stimulative și de suport în rândul părinţilor/ reprezentanților legali,
bunicilor, cadrelor didactice, asistenţilor sociali;
 promovarea principiilor democratice în relaţia părinte–copil;
 implicarea unui număr mai mare de părinţi/ reprezentanți legali, bunici sau alţi membrii ai
comunităţii în educaţia copiilor;
 dezvoltarea la părinţi/ reprezentanți legali/ bunici a unor abilităţi de bază de care au nevoie pentru
a influenţa pozitiv comportamentul copiilor.
 cunoaşterea unor metode şi procedee pentru a preveni agresivitatea copiilor;
 descoperirea de către părinţi/ reprezentanți legali a tipului de părinte care îi reprezintă,
autocunoaşterea părinţilor/ reprezentanților legali;
 dialogul deschis între părinţi/reprezentanți legali despre subiecte tabu privind climatul familial.
REZULTATE AȘTEPTATE:
 Abilităţi de comunicare, în beneficiul copiilor, al şcolii;
 Dezvoltarea capacităţii de a-şi înţelege şi de a-şi ajuta copiii;
 Mai mulţi părinţi/ reprezentanți legali/ bunici implicaţi în educația copiilor;
 Îmbunătăţirea rezultatelor şcolare ale viitorilor elevi;
 Ameliorarea calităţii deprinderilor parentale;
 Dezvoltarea unor atitudini și comportamente civice ale copiilor faţă de şcoală;
 Creşterea motivaţiei şcolare și a stimei de sine la viitori elevi;
 Diminuarea problemelor de comportament ale copiilor de tipul atenţiei deficitare, agresivităţii,
violenţei;
 Elaborarea unor portofolii tematice care se vor folosi în activităţile instructiv - educative.
 Crearea unui ambient nou și plăcut în unitatea școlară, prin valorificarea lucrărilor create în cadrul
proiectului;
 Îmbunătăţirea relaţiilor dintre membrii comunităţii.
MODALITĂŢI DE REALIZARE:
- Popularizarea evenimentelor din cadrul calendarului propus;
- Organizarea de: activităţi practice şi aplicaţii pe teme specifice întâlnirilor dintre parteneri;
- Întâlniri cu reprezentanţii comunităţii locale;
- Expoziţii.
ETAPE DE IMPLEMENTARE A PROIECTULUI:
- Achiziţia echipamentelor şi instruirea personalului;
- Efectuarea sondajului;
- Anunţarea scopului invitaţiei;
- Evidenţierea necesităţii proiectului: motivaţia, argumentul;
- Anunţarea obiectivelor;
- Prezentarea ofertei, care poate fi îmbogăţită sau transformată, în funcţie de opţiunile, sugestiile
părinţi/reprezentanți legalilor;
- Anunţarea titlului proiectului, ca o concluzie a activităţii;
- Desfăşurarea acţiunii;
- Consilierea părinţi/reprezentanți legalilor;
- Chestionar adresat părinţi/reprezentanți legalilor;
- Oferirea spaţiului pentru întruniri şi discuţii;
- Crearea de resurse;
- Colaborarea cu alte instituţii şi organizaţii;
- Concluzii.
-Măsuri de lucru în viitor.
MODALITĂŢI DE MONITORIZARE ŞI EVALUARE A REZULTATELOR: panou al activităţii
cu părinţi/ reprezentanți legalii; mapa părinţilor/reprezentanților legali; rapoarte de evaluare; chestionare;
fişe de evaluare a activităţilor; portofoliul proiectului; inventar cu bune practici; CD-ul care să cuprindă
întreaga activitate desfăşurată în cadrul proiectului; expoziţii tematice.
IMPACTUL IMPLEMENTĂRII PROIECTULUI ASUPRA GRUPULUI ŢINTĂ, ASUPRA
ŞCOLII ŞI ASUPRA COMUNITĂŢII: părinţi/ reprezentanți legalii vor şti „ce”, „cum”, „când” să facă

582
cu ceea ce ştiu, în educarea copiilor; va spori încrederea în ceea ce face şcoala; va creşte prestigiul şcolii
în comunitate;
MODALITĂŢI DE CONTINUARE DUPĂ ÎNCHEIEREA PROIECTULUI: activitatea va
continua prin organizarea de activităţi şcolare și extraşcolare în care vor fi implicaţi părinţi/ reprezentanți
legali, bunici, alţi membrii ai comunităţii care vor fi incluse în Planul de Activităţi Extracurriculare al
Școlii.
ACTIVITĂŢI DE PROMOVARE:
- mediatizare, diseminare;
- în timpul proiectului şi după încheierea acestuia: album cu fotografii.
CONDIŢII CONTRACTUALE:
- Programul de activităţi va fi stabilit în comun.
- Programul poate suferi modificări pe parcursul semestrului, dacă este în interesul unei mai bune
funcţionări.
- Fiecare parte poate să vină cu completări sau cu modificări, cu condiţia să anunţe la timp.
- În organizarea activităţii la clasă, va fi acceptată şi prezenţa părinţi/reprezentanți legalilor care
doresc să participe sau să se implice.
- La sfârşitul semestrului, se va efectua evaluarea activităţii de proiect.
ACTIVITĂȚI DE INFORMARE: -Informarea părinţi/reprezentanți legalilor cu privire la
documentele de reformă curriculară, obiectivele urmărite şi politicile educaţionale ale acestor unităţi de
învăţământ;
-Consultarea părinţi/reprezentanți legalilor în stabilirea „Curriculumului la decizia şcolii“,
disciplinele opţionale, alcătuirea schemelor orare, a programului instructiv – educativ şi a activităţilor
extracurriculare; -Activităţi interactive sub formă de dezbateri – mese rotunde;
-Activităţi pentru atragerea unor surse extrabugetare; -Organizarea şi desfăşurarea unor programe
artistice cu copiii;
-Activităţi extracurriculare organizate şi desfăşurate împreună cu părinţi/reprezentanți legalii; -
Activităţi educative desfăşurate cu părinţi/reprezentanți legalii şi specialişti.

CALENDARUL ACTIVITĂȚILOR
Luna Conținutul activităţii Modalităţi de realizare Participanţi
Perioada
Octombrie Rolul și importanța Discuţii asupra necesităţii Părinţi/reprezentanți
colaborării cu familia în realizării parteneriatului. legalii
educarea copiilor. Chestionar pentru Prof. educator
părinţi/reprezentanți legali.
Noiembrie Succesul muncii în familie. Prezentare power point; Părinţi/reprezentanți
Lectorat cu legalii
părinţi/reprezentanți legalii: Prof. educator
„Tipuri de
părinţi/reprezentanți legali,
tipuri de copii".
Decembrie Cum relaționăm cu un copil Prezentare power point; Părinţi/reprezentanți
„dificil”? Masa rotundă; legalii
Studiul de caz. Prof. educator
Ianuarie Cum ne puntem ajuta copii în Lectorat cu Părinţi/reprezentanți
activitatea de învățare? părinţi/reprezentanți legalii; legalii
Dezbatere. Prof. educator
Februarie Violența în familie. Studiu de caz; Părinţi/reprezentanți
Lectorat; legalii
Prof. educator
Martie Programul zilnic al elevului. Prezentare power point; Părinţi/reprezentanți
Dezbatere. legalii
Preșcolarii
Prof. educator

583
Aprilie Sfaturi pentru Dezbatere; Referat; Părinţi/reprezentanți
părinţi/reprezentanți legali de Expoziție. legalii
la copilul lor. Preșcolarii
Prof. educator
Mai Împreună ne este mai bine! Prezentarea albumului de Părinţi/reprezentanți
fotografii realizate în urma legalii
activităţilor din acest Prof. educator
proiect. Dezbatere;
Chestionar.

584
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

ÎNV. RĂILEANU MIHAELA

ŞCOALA GIMANZIALĂ PUIEŞTI

,,Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi
reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog,
ca să pot fi o binecuvântare pentru lume". (,,Child's Appeal”, Mamie Gene Cole)
Vorbind despre cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
în familie, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală şi nu numai. Când
spunem că un copil are cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună
mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur, va fi mai deschis către comunicare, mai
sociabil decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social. În familie copilului i se asigură toate condiţiile unei bune dezvoltări, o bună
protecţie a acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru
toată viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
Dacă unui copil familia nu-i asigură codiţiile necesare de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va
apărea acel sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în
propriile sale forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine, copilul nu va putea realiza ceea ce îşi doreşte
cu adevărat. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e rău,
să-i ofere sprijin din toate punctele de vedere. Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru
copil, inclusiv în timpul jocului. Când ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături
solide între noi şi el. Noi pătrundem în lumea lor, iar ei într-a noastră. Familia este cea care oferă copilului
primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, el trebuie să fie
pregătit să înfrunte eventualele obstacole pe care le va întâmpina. Influenţele educative pe care familia le
exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi
indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei. La această vârstă copii imită şi învaţă
comportamentul părinţilor, pentru ei părinţii sunt nişte modele pe care le urmează. Şi climatul socio-afectiv
în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra
copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu
diferite norme şi valori sociale.
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
585
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor şapte ani de acasă”. Viaţa
copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite
deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia
lui. În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi
îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii
din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme.
„Cei şapte ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume
– OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse
aptitudini şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant.
Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta
pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers pe care-l creează părinţii.

BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.

586
 IMPORTANȚA FAMILIEI ȘI A ȘCOLII ÎN EDUCAȚIA COPIILOR

PROF. ÎNV. PREȘC. REDEȘ IOANA ANAMARIA

GRĂDINIȚA CU P. P. „ZÂNA ZORILOR”, CLUJ NAPOCA
Evoluția psihică a copilului derivă din convergența unor factori interni și externi, un rol important îl
are interacțiunea ereditate-mediu-educație, care sub aspect cantitativ și calitativ, direcționează și
condiționează dezvoltarea oricărei persoane.
Ereditatea, înţeleasă ca înzestrare naturală, poate fi definită ca şi capacitatea organismelor vii de a
transmite de la o generaţie la alta, prin intermediul codului genetic, mesajele de specificitate ale unei specii,
respectiv patern-ul structural şi funcţional al acesteia.
Mediul include astfel totalitatea elementelor cu care subiectul uman interacţionează, direct sau
indirect, pe parcursul dezvoltării sale.
Educația poate fi definită ca activitatea specializată, specific umană, care mijlocește și diversifică
raportul dintre om și mediul său, favorizând dezvoltarea omului prin intermediul societății și a societății
prin intermediul omului.
Familia face parte din ereditatea și mediul copilului, aceasta având un rol foarte important în
dezvoltarea copilului.
„Cei șapte ani de acasă” sunt opera părinților și a mediului familial în care cresc copiii. Copilul învață
în familie limbajul culturii în care trăiește, deprinde normele, atitudinile, valorile și comportamentele
necesare pentru a se integra în societate.
Rolul familiei este foarte important in dezvoltarea copilului din urmatoarele puncte de vedere:
• Fizic;
• Intelectual;
• Moral;
• Estetic.
Familia se preocupă de dezvoltarea fizică. Ea asigură hrana și îmbrăcămintea copiilor, îi ferește de
pericole, le lasă timp de joacă, le creează condiții cât mai bune de odihnă și se îngrijește de sănătatea lor.
Un regim rațional de viață nu poate avea decât urmări pozitive asupra dezvoltării sale fizice.
Volumul, precizia vocabularului și corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de
către părinți în această direcție. Familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele uzuale (despre
plante, animale, ocupațiile oamenilor, obiecte casnice, etc). Ea se preocupă de dezvoltarea proceselor
intelectuale ale copiilor, dezvoltându-le spiritul de observație, memoria și vederea.
Copilul obține rezultatele școlare în funcție de modul în care părinții se implică în procesul de
învățare. Părinții trebuie să-i asigure copilului cele necesare studiului: rechizite școlare, cărți de lectură,
manuale școlare, cât și niște condiții bune de muncă: un birou, un computer și nu în ultimul rând liniște
pentru a se putea concentra.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea,
sinceritatea, decența în vorbire, ordinea, cumpătarea, grija față de lucrurile încredințate. În realizarea acestor
sarcini părintele este un exemplu pentru copil. Părinții le spun copiilor ce e bine și ce e rau, ce e drept și ce
e nedrept, ce e frumos și ce e urât în comportamente. Aceste noțiuni îl ajută pe copil să se orienteze în
evaluarea comportamentului său și a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să
fie un bun coleg și prieten. Familia contribuie și la educația estetică a copilului, părinții fiind cei care
realizează contactul cu frumusețile naturii (culorile și mirosul florilor, cântecul păsărilor, verdele câmpului,
etc), cu viața socială (tradiții, obiceiuri străvechi, etc).
Mijloacele mass-media exercită o influență puternică asupra educației estetice. Pe de o parte există
numeroase emisiuni culturale, de îmbogățire, dar pe de altă parte sunt difuzate numeroase programe care
pot deforma imaginația inocentă a copiilor într-un sens negativ. În unele familii preocuparea pentru cultură
estetică a copilului lipsește cu desăvârșire, iar în altele este exagerată. Dacă copilul nu are aptitudini și nici
plăcere pentru diferite arte (balet, muzică, teatru, etc), părinții trebuie să respecte opțiunea copilului.
Pentru realizarea unor performanțe, existența unui climat familial favorabil, armonios și competența
în educație reprezintă premise de bază.

587
 Rolul și beneficiile grădiniței pentru copil sunt:
• Formează copilul pentru școală;
• Învață copilul să socializeze;
• Învață copilul să comunice și îi dezvoltă limbajul și vorbirea;
• Învață copilul cum să se comporte frumos;
• Contribuie la dezvoltarea intelectuală a copilului;
• Învață copilul să fie independent;
• Dezvoltă abilitățile motorii ale copilului;
• Contribuie la dezvoltarea personală a copilului.
Colaborarea dintre familie și grădiniță este un factor esențial în procesul de educare a copiilor.
Educația din familie a copilului se va continua cu cea din grădiniță. La intrarea în grădiniță, părinții sunt
cei care dețin toate informațiile legate de copil: stare de sănătate, obiceiuri alimentare, mod de comportare,
etc. În același timp, grădinița deține mijloace specifice pentru valorificarea potențialului fizic și psihic al
fiecărui copil. Îmbinarea informațiilor deținute de părinți cu cele ale grădiniței trebuie să fie în beneficiul
copilului. Pentru o bună colaborare este nevoie de respect, încredere reciprocă, de asumare în comun a
drepturilor și responsabilităților.
Colaborarea dintre familie și grădiniță se poate realiza prin următoarele modalități:
- ședințele cu părinții care se organizează de obicei semestrial și în cadrul cărora părinții sunt
informați despre regulamentul de ordine interioară al grădiniței, aspecte legate de programul desfășurării
activității în grădiniță, evenimente importante (excursii, participarea la activități educative)
- consultațiile cu părinții în care se discută individual despre copil, despre situații speciale (probleme
comportamentale, de sănătate, etc)
- ateliere de lucru cu părinții care pot fi organizate sub formă de jocuri, joc de rol, activități pe centre
- participarea părinților la activitățile de la grupă
- voluntariatul
Educația, alături de ereditate și mediu, are un rol conducător în formarea personalității copilului și
această viziune ar trebui să stea la baza oricărei acțiuni educaționale.

Bibliografie:
1. Faure, E., 1974, A învăța să fii, Editura Didactică și Pedagogică, București
2. Ilade, C., 2008, Influența modelului educațional familial asupra comportamentului deviant al
copilului în Educația la început de mileniu, Editura Terra, Focșani
3. Stoica, D., Stoica, M., 1982, Psihopedagogie școlară, Editura Scrisul Românesc, Craiova.

Adrese electronice:
https: //mecc.gov.md/sites/default/files/rolul_familiei_dezvoltarea_copilului_5.pdf
https: //www.creeaza.com/didactica/gradinita/Familia-si-rolul-ei-in-formare739.php
https: //www.copilul.ro/copii-3-6-ani/gradinita/rolul-si-beneficiile-gradinitei-in-viata-copilului-
a669.html

588
 IMPORTANȚA PARTENERIATULUI DINTRE ȘCOALĂ ȘI FAMILIE

PROFESOR: RICHEA GEORGETA

LICEUL TEHNOLOGIC “CAROL I", VALEA DOFTANEI
Despre importanța educației în familie și în școală, despre parteneriatul dintre cele două ‘’instituțîi’’
în care copilul crește și se dezvoltă, s-au scris foarte multe lucruri și probabil se vor scrie și de-acum încolo
multe, pe măsură ce societatea în care trăim se schimbă. Observăm în ultima vreme că această societate se
schimbă într-un ritm rapid și este parcă din ce în ce mai dificil de abordat relațiile dintre oameni. Familia
este prima scenă pe care copilul își joacă rolul. Personajul pe care îl joacă un copil în famile poate fi unul
de mare succes sau invers. În filmul său, copilul este înconjurat de actori care sunt esențiali în educația lui:
părinți, frați, bunici, etc. Valorile învatate în familie pot fi cel mai adesea, hotărâtoare pentru viitorul
copilului, pentru formarea lui că și copil, tânăr și mai apoi adult. Dacă aceste valori din familie vor fi însușite
de copil așa cum trebuie, lui îi va fi mult mai ușor atât în școală cât și în viață lui de mai târziu. Un copil ai
cărui părinți se iubesc și se respect va fi un copil iubitor și politicos. Dacă în familia copilului, părinții sunt
învrăjbiți și anxioși (din motive că: lipsa banilor, alcoolism, lipsa educației părinților, etc), atunci cel care
va suferi primul va fi copilul. Lui ii va fi tot mai greu să se integreze în colectvul clasei, fie va deveni
introvertit sau violent. Toleranță este una dintre valorile căreia i se pune baza în familie, iar mai apoi se va
continuă dezvoltarea aceste valori în școală. Părinții ar trebui să găsească rabdrarea și înțelepciunea încât
să explice copilului și mai ales să înțeleagă ei înșiși că nu suntem toți la fel, că nu avem aceleași viziuni
asupra unui lucru și că trebuie să găsim un echilibru în familie, în comunitatea în care trăim. Sinceritatea
este o altă valoare învățată din familie. Dacă un copil trăiește într-o familie ai cărui părinți mint pentru a
evita diferite conflicte sau de teamă de a fi judecați, sigură că el își va însuși în mod inconștient acest obicei
de a minți. Bineneteles că atunci când în familie sinceritatea este la locul ei, copilul va învață să spună
adevărul și să fie o normalitate sănătoasă în viață lui, indifferent de situațiile pe care le va întâlni. El va știi
să fie asumat, să fie sincer într-o situație de conflict care se poate ivi oricând. Atunci când părinții
empatizează cu copiii, aceștia se vor simți întotdeauna înțeleși și vor cere mai ușor ajutor sau sfaturi,
părinților. Conexiunea emoțională între părinți și copii trebuie să fie una reală iar copilul să simtă că prinitii
sunt interesați de existența lui și că doresc să îl cunoască sub diferite forme. În epoca în care trăim, probabil
că sună banal că una din valorile care icepe în familie este comunicarea. Datorită tehnologiei care a intrat
în viață noastră că un tăvălug și mai ales în viață copiilor, care au pierdut controlul prin folsirea excesivă a
telefonului, comunicarea este tot mai abstractă. Sunt foarte multe situații în care într-o familie, mama și tată
stau pe telefon sau la laptop și binențeles că și copilul face același lucru, nemaexistand comunicarea reală
între membrii familiei. Nu numai că dispare comunicarea, dispar foarte multe obiceiuri sănătoase: nu se
mai afce mișcare, nu mai există ore regulate pentru masă, nu mai existra ‘’respect’’ pentru hrană (copilul
mănâncă mecanic un sandwich în timp cee set pe telefon ). Iertarea este o altă valoare care se învață încă
din familie. Dacă mediul în care trăiește copilul este toxic atunci starea lui emoțional ava fi la fel. Când
părinții nu învață să ierte pe ceilalți și pe ei înșiși, devin frustrați, anxioși, depresivi, etc. ceea ce va face să
se deterioreze relațiile și climatul în familie și să fie afectați toți membrii.
Școală are sarcina deloc ușoară de a dezvoltă aceste valori sau de a-I învață pe unii copii aceste valori
de la zero. În cazul în care copiii vin cu o baza bună vizavi de aceste valori, atunci totul va fi mai ușor iar
parteneriatul dintre familie și școală va funcționa foarte bine și în beneficiul copilului. Dacă însă, copilul
vine din familile cu mari deficiențe în cee ace privește valorile de baza, atunci și parteneriatul dintre școală
și familie va funcționa mai greu. În aceste cazuri, școală trebuie să asigure consigliere prin specialist
(consilier școlar, profesor de sprijun, psiholog etc).
Consider că parteneriatul familie -școală este foarte important și că îl va ajută pe copil foarte mult în
dezvoltarea lui normală și sănătoasă.
În calitate de dirigintă la clasa a VII-a am dezvoltat încă din primii ani de gimnaziu o relație bună și
foarte bună între școală și familie. Am implicat părinții în viață școlară a elevilor mei prin diferite proiecte
sau activități extrașcolare, prin orele de consiliere săptămânale și prin transparență pe care o ofer părinților
față de tot cee ace se desfășoară la clasa. De-a lungul ceor trei ani, de când sunt dirigintă, am observat că
elevii mei au venit din familie cu valorile de care am amintit mai sus iar mie mi-a fost ușor să realizez
activități deosebite, de toate genurile, în care am implicat elevii și famiile acestora: dezbateri pe diferite
589
teme (preadolescentă și efectele ei în viață de familie ), excursii tematice(cunoașterea unor profesii mai
puțîn cunoscute: meteorolog, controlor de trafic, pilot, etc), îmbogățirea spirituală prin partciparea la un
spectacol de opera, vizitarea unor obiective de patrimoniu național(Ateneul Român), realizarea de drumeții
împreună cu părinții pentru a participa la campanii de cologizare pentru aprofundarea respectului față de
natură. Activitățile dedicate Zilei Naționale, a Crăciunului, Zilei Internaționale a Femeii, Paștele, Ziua
Școlii, Ora Pământului au fost doar câteva din evenimentele la care elevii, părinții și școală au fost împreună
pentru reușită unor activități deosebit de frumoase și cu impact pentru întreagă comunitate în care trăim.
Nu există un copil identic cu celălalt, o famile identică cu altă, o școală la fel că altă, așa cum o zi
este altfel decât cea care a trecut sau cea care va veni, un an diferit de cel pe care l-am trăit sau pe care
urmază să îl trăim. De aceea consider că relațiile umane trebuie să se dezvolte continuu, să ne îmbogățim
permanent cunoștințele, atât profesorii cât și părinții(familia). Societatea în care trăim evoluează și
binențeles și noi odată cu ea. Dorim să trăim în armonie cu toții și să fim fericiți iar pentru asta, fiecare
dintre noi: părinte, profesor, bunica, psiholog, etc suntem datori să le fim alături copiilor să își găsescă
drumul în viață și să se găsească pe sine, un ‘’sine’’ sănătos, instruit is fericit.

590
 FAMILIA ŞI ŞCOALA - FACTORI IMPORTANŢI ÎN CONTURAREA
PERSONALITĂŢII COPILULUI

PROF. ÎNV. PRIMAR, RÎNCIOG ALINA GRAȚIELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”GEORGE EMIL PALADE”, BUZĂU
În societatea contemporană se pare că familia tinde să se limiteze tot mai mult la micul grup pe care
îl formează mama, tatăl şi copiii, trăind sau mai exact, locuind sub acelaşi acoperiş…Nucleul familial tată-
mamă-copii îndeplineşte unele funcţii importante privind comunitatea naţională. ,,Indeplineşte, de
asemenea unele funcţii care-i privesc pe părinţi: el contribuie mai cu seamă la determinarea statutului lor
de adulţi şi la configurarea unor aspecte importante ale personalităţii lor’’. Dar funcţia cea mai importantă
este aceea faţă de copil, funcţia de creştere şi de educare a sa. Creşterea copiilor presupune asigurarea de
către membrii adulţi ai diodei familiale a acelor condiţii de mediu(locuinţă, hrană, îmbrăcăminte) care să
facă posibilă dezvoltarea normală a organismului copilului. Ca proces, însă, aceasta nu se rupe de educare,
pentru că, simultan creşterii se înregistrează dezvoltarea psihică a copilului, structurarea personalităţii sale
şi asupra acestora educaţia în familie are o deosebită importantă.
Familia ca celulă socială este cea căreia îi aparţine la început copilul, apoi cea care îl întovărăşeşte
permanent şi cu influenţe constante în întreaga sa existenţă şcolară şi post şcolară. Influenţa pe care o
exercită familia în plan educativ asupra dezvoltii copilului este majoră. Copilul, fiinţă plastică, înzestrată
cu un uimitor potenţial de dezvoltare, foarte receptiv la influenţele externe – pozitive sau negative –nu este
un adult în miniatură, ci doar ,,un candidat la umanizare’’(H. Pieron). El trebuie socializat şi umanizat.
Fundamentarea personalităţii sale se realizează în mare măsură în sânul familiei, care reprezintă deopotrivă
,,universul’’ afectiv, social şi cultural al viitorului adult. Concepţia educativă, stilul şi metodele ,,
pedagogice’’ adoptate mai mult sau mai puţin spontan, dar practicate zi de zi – de către părinţi, sub forma
cerinţelor şi a atitudinilor faţă de copil, joacă un rol însemnat în formarea personalităţii acestuia.
Trăsăturile şi coordonatele personalităţii se cristalizează după modelul şi natura situaţiilor trăite
nemijlocit, repetat şi intens de către copil în mediul familial, care este considerat – prin funcţia sa centrală
de creştere şi educare – locul de inserţie a copilului în societate şi în cultură. Atitudinile părinteşti au
consecinţe durabile asupra personalităţii în formare. Din această cauză, singura atitudine validă în educarea
copilului este cea de acceptare a lui. Ea presupune, înainte de toate, o dragoste ,,raţională’’ şi spontană faţă
de copil, fără slăbiciuni şi răsfăţ, o dozare optimă a frustărilor adaptative, în raport cu trebuinţa de
autonomie a copilului.
Educaţia sub toate formele ei, este chemată să găsească soluţii prin care omul să se adapteze rapid şi
eficient la societatea viitorului. Cunoaşterea particularităţilor dezvoltării personalităţii, a factorilor care
contribuie la desăvârşirea acesteia, a problemelor pe care le ridică ea, contribuie în mare măsură la găsirea
unor soluţii adecvate. Una din acestea este respectarea independenţei la copii. Independenţa este dorinţa
copilului de a acţiona în viaţă în concordanţă cu experienţa personală, ce întruchipează normele sociale de
conduită.
Copiii pot fi drăgălaşi, dar şi obositori. Educarea copiilor poate fi o plăcere dar poate fi şi dificilă.
Un părinte poate fi mai bun decât altul, dar toţi părinţii la rândul lor au nevoie de sfaturi şi sprijin.
Dacă în alte culturi creşterea şi educarea copiilor este o problemă a întregii comunităţi, la noi, părinţii
sunt de cele mai multe ori singuri, adesea fără nici un ajutor. De aceea, uneori părinţii consideră, în general
educaţia copiilor dificilă, atunci când copilul prezintă un comportament care pentru ei este inacceptabil. In
astfel de cazuri părinţii sunt iritaţi, se supără sau se simt neputincioşi.
,,Familia şi şcoala, instituţii cu rol fundamental în crearea spiritului social, trebuie să-şi asume din
nou rolul lor de nucleu în jurul căruia să se poată construi o bază durabilă pentru edificarea societăţii
viitoare’’(Jaque Delors). In condiţiile social-economice actuale se manifestă două tendinţe contradictorii:
părinţii sunt îngrijoraţi de viitorul copiilor lor, dar în acelaşi timp ,, nu mai au timp şi răbdare să acorde
atenţie problemelor acestora’’. Relaţia lor cu şcoala este ignorată sau evitată, acţiunile educative ale celor
două instituţii exercitându-se oarecum paralel.
Este o sarcină a şcolii, a personalului didactic, să identifice situaţiile problematice din familiile
copiilor, să dirijeze pe cât posibil strategiile educative ale acestora în formarea elevului şi mai ales să

591
conştientizeze faptul că relaţia de colaborare şcoală-familie este determinantă în obţinerea performanţelor
şcolare.
Forma principală de organizare a activităţii instructiv-educative în cadrul căreia se realizează
obiectivele educaţionale o constituie lecţia. Prin orele de educaţie civică urmărim formarea unui set de
competenţe necesare şi suficiente, pentru a face din copil un bun cetăţean, majoritatea cadrelor didactice
sunt pe deplin conştiente că nu poţi face educaţie civică dacă nu oferi propriul model comportamental, că
nu se pot implica afectiv fără să cunoască fenomenele, situaţiile, relaţiile sociale. De la o şcoală la alta este
o experienţă în ceea ce priveşte educaţia civică, atât când e vorba de forme, modalităţi, metodologie, cât şi
atunci când e vorba de angajarea elevilor în viaţa şcolii, ori a comunităţii sociale în întregul ei. Ora de
educaţie civică, prin modul cum sunt abordate temele prevăzute în programă, iniţiază copilul, viitorul
cetăţean, asupra drepturilor şi îndatoririlor, a respectului faţă de sine şi faţă de ceilalţi, a comportamentului
activ şi responsabil.
Problematizarea unor situaţii comportamentale, exemplificarea faptelor de curaj, frică, laşitate etc.,
studiul de caz în legătură cu afectarea integrităţii fizice sau morale a copiilor, au determinat pe elevi să-şi
exprime părerile, să ia atitudini, să motiveze comportamente, să ascută spiritul critic şi inteligenţa.
Intr-o măsură însemnată educaţia civică presupune un spaţiu comunitar în care să se formeze
deprinderi, comportamente, valori, un anumit simţ al apartenenţei la destinul grupului din care face parte.

Bibliografie:
* M. Golu, Dinamica personalitaţii, Editura Geneze, Bucureşti, 1993
* Tiberiu Kulcsar, Factorii psihologici ai reuşitei şcolare, E. D. P., Bucureşti, 1978
* G. Berger, Omul modern şi educaţia sa, E. D. P., 1973
* R. M. Niculescu, Pedagogie generală, Ed. Scorpion 7, Bucureşti, 1996

592
 GRĂDINIŢA, FAMILIA ŞI COMUNITATEA: PARTENERI ÎN EDUCAŢIE

PROF. RÎȘCO PAULA ELISABETA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 7
SIGHETU MARMAȚIEI, MARAMUREȘ
Vârsta preşcolară este, cu siguranţă, temelia educativă a întregii vieţi. Datorită acestei vârste,
educaţia preşcolară capătă un caracter specific. Această perioadă, de îngrijire şi educaţie, formează temelia
întregii vieţi de mai târziu. La reuşita copilului în viaţă contribuie însă, în egală măsură, chiar dacă sub
diverse aspecte şi forme, principalii factori educaţionali: familia, grădiniţa, şcoala şi societatea în care trăim
și care ne influențează viața.
Asigurarea unui parteneriat real între aceştia, implicarea tuturor în realizarea unei unităţi de cerinţe
va duce implicit la o educaţie corectă a copiilor, la evitarea erorilor în educaţie şi la soluţionarea căt mai
eficientă a problemelor inerente care pot apărea.
1. Rolul familiei în educarea copilului
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele
contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul
vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară).
Responsabilitatea creşterii copilului revine cu prioritate părinţilor, care oferă copilului îngrijirile de
bază, siguranţă, căldură emoţională, îndrumare, înţelegere. Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de alimentaţie sănătoasă), acestea constituie
suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii personalităţi. Tot în familie, copilul îşi
însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării depinde de modelele oferite
de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii. În familie se formează cele mai
importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În
realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple de
comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce
e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente. Aceste noţiuni îl ajută pe copil să se
orienteze în evaluarea comportamentului său şi a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie
sociabil, tolerant, să colaboreze, să fie un bun coleg şi prieten.
Educaţia din familie a copilului se va continua cu cea din grădiniţă. Uneori, între cele două medii
educative, există diferenţe majore de reguli, valori, cultură etc. În această situaţie, copilul este supus
adaptărilor şi readaptărilor repetate, care îl marchează profund: se instalează o stare de confuzie internă,
copilul neştiind ce reguli să-şi asume, care valori sunt acceptate social. Mai mult chiar, putem vorbi şi
despre o traumă emoţională, copilul simţindu-se vinovat dacă va adera la valorile grădiniţei, în defavoarea
valorilor familie (sau invers). Prevenirea unor dezacorduri nu se poate asigura fără o relaţie corespunzătoare
dintre grădiniţă şi familie. Educatorul joacă un rol important în cunoaşterea familiei, a caracteristicilor şi
potenţialul ei educativ. Cei doi factori implicaţi în educarea copiilor cu vârste cuprinse între 3–6/7 ani,
familia şi grădiniţa, trebuie să armonizeze modelele educative promovate, să-şi transmită reciproc
informaţii privind particularităţile de dezvoltare ale copilului, valorile promovate, climatul educaţional,
aşteptări în ceea ce priveşte educarea acestuia.
2. Parteneriatul familie – grădiniţă
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se
exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o
acţiune coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei. La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care
deţin toate informaţiile legate de copil: stare de sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare,
mod de comportare, probleme în dezvoltare etc. În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se
conduce după principii şi metode ştiinţifice, deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic
şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei
trebuie să fie în beneficiul copilului. Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru
atingerea unor obiective comune. Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere

593
reciprocă, consens cu privire la scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în
comun a drepturilor şi responsabilităţilor.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a
părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere,
dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie
împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi.
După cum am amintit, parteneriatul presupune existenţa unui obiectiv comun. Acesta este, în cazul
parteneriatului familie–grădiniţă, dezvoltarea globală a copilului în raport cu particularităţile sale
individuale. El se poate realiza doar printr-o mişcare de apropiere în dublu sens, în vederea unei suficiente
cunoaşteri de ambele părţi.
Cadre didactice
3. Parteneriatul grădiniţă – comunitate
Unicitatea fiecărui copil este determinată de particularităţile individuale, dar şi de influenţele socio-
culturale ale comunităţii în care trăieşte. Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de
experienţe, de competenţe şi valori între toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în
contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către
comunitatea care le include.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
• Agenţii educaţionali (copii, părinţi, personalul grădiniţei, specialişti în probleme de educaţie:
psihologi, consilieri psiho-pedagogi, logopezi, terapeuţi etc. );
• Instituţii ale educaţiei (familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare, cluburi sportive, cluburi ale
copiilor etc.);
• Membrii ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării copilului (medici, reprezentanţii primăriilor,
ai Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de protecţie a copilului etc. );
În orice parteneriat educaţional este important să fie implicaţi copiii, iar activităţile desfăşurate să fie
în beneficiul acestora. Profesionişti
Prin crearea parteneriatului grădiniţă–familie–comunitate copiii câştigă un mediu de dezvoltare mai
bogat, între participanţi se creează relaţiile pozitive şi fiecare îşi va dezvolta sentimentul coeziunii sociale.

Bibliografie:
Ecaterina Adina Vrasmas, Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti, Editura „Aramis”, 2002;
Lohanel, I. A. (2010). Legătura dintre grădiniţă şi şcoală. Răsunetul. Cotidianul bistriţenilor de
oriunde.
Cojocariu, V. M., Mâţă, L. (2011). Pegagogia învăţământului primar şi preşcolar. Ghid pentru curs ţi
seminar. Bacău, Ed. Alma Mater;
Programa activităţilor instructiv- educative în grădiniţa de copii. Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită.
Bucureşti (2005)

594
 FAMILIE, SOCIETATE, ŞCOALĂ- ALIMENTAŢIA SĂNĂTOASĂ

PROF. RIZESCU OANA

ŞC. GIMN. NR 2 PICIOR DE MUNTE
COM. DRAGODANA JUD. DAMBOVITA

Omul considera hrana ca fiind de o importanţă vitală. De-a lungul vieţii, alimentaţia este elementul
de bază care menţine viaţa si oferă celulelor energia necesară, pentru ca organele si ţesuturile să poată
întreprinde acţiuni coordonate. Viaţa copilului este asemenea unui mic copac, care are nevoie constantă de
apă, de îngraşamânt si, obişnuindu-l să crească puternic. La fel se intamplă si cu importanţa alimentaţiei
pentru viaţa copilului.
Suplimenţii nutritivi ar trebui sa fie rezonabili si ştiinţifici. Când cineva se îmbolnăveşte, primeşte
tratament; cănd cineva este sănătos, se fereşte de boală. De aceea, prevenirea bolii este problemă principală
în menţinerea sanatăţii.
Alimentaţia sanatoasa si echilibrata, precum şi un stil de viaţă îmbunătaţit poate adapta şi spori
imunitatea corpului. ,,Preţuieste viaţa prin păstrarea sănătaţii. " Un regim activ de îngrijire a sănătaţii, bazat
pe prevenirea bolii, îşi ia sănătatea din alimentaţie, sporind astfel calitatea vieţii. Subnutriţia, mâncatul în
exces, şi alimentaţia neechilibrată reprezinta manifestările majore de malnutriţie, care afectează direct
sănătatea. Trebuie să mâncăm adecvat pentru a trăi o viaţa sănătoasă. Starea de sănătate cere o cultivare
continuă pe tot parcursul vieţii. Suplimentarea nutritivă provine în principal din surse externe, şi anume,
alimentaţia. Oricum, există multe feluri de a mânca:
1. A mânca pentru a supravieţui;
2. Satisfacerea poftei;
3. Echilibrarea alimentaţiei, şi anume, consumul cu masură a ceva ce place si a mânca în mod
conştient ceva ce nu place.
Punctele-cheie in obiceiurile alimentare le reprezintă moderaţia, legumele, a nu consuma alimente
prea gătite, a mânca încet, a mânca uşor, prospeţime, varietatea, rece (la temperatura camerei), disociat,
îmbunataţire, şi abstinenţa. Doar atunci putem avea un organism sănătos şi putem trăi viaţa în adevaratul ei
sens.
Gusturile alimentare se formeaza încă din copilărie şi persistă, deci este foarte important să se
formeze încă de la vărste fragede obiceiuri alimentare sănătoase. De pildă, preferinţa pentru consumul
abundent de sare (aceasta având un rol important în apariţia hipertensiunii arteriale) se formează în prima
parte a copilăriei.
Tot foarte devreme se formează şi preferinţa pentru alimentele bogate în grăsimi. Studiile în această
privinţă au demonstrat că multe cazuri de obezitate se datorează unei diete cu un conţinut foarte mare de
calorii (multe dulciuri si grăsimi) şi îşi au originea in copilărie. Orice părinte îşi doreşte pentru copilul lui
tot ce este mai bun, iar acest lucru poate fi extins asupra tuturor aspectelor care ţin de creştere şi dezvoltare.
O alimentaţie sănătoasă reprezintă primul pas către o creştere şi dezvoltare armonioase. Dar cum poţi sa te
asiguri că prichindelul tău se hraneşte ca la carte?
Factorii cei mai importanţi care contribuie la formarea unei alimentaţii sănătoase sunt: şcoala, familia
şi societatea.
Pentru acest lucru trebuie inoculate elevilor şi părinţilor următoarele:
1. Caracteristici în alimentaţia copiluluia.
a. Nevoile nutriţionale ale copiilor diferă în funcţie de vârstă.
b. Un copil creşte în salturi, ceea ce se reflectă prin nevoi energetice diferite.
c. Aportul alimentar este adecvat dacă asigură o creştere staturală şi ponderală normală, evidenţiată
prin compararea parametrilor creşterii cu curbele standard.
2. Principii în alimentaţia copilului şi obiceiuri alimentare sănătoase
Alimentaţia sănătoasă pentru copilul mai mare de 24 de luni implică respectarea unor principii de
bază şi anume:
a. Asigurarea unei diversităţi alimentare, ceea ce înseamnă consumul pe parcursul unei zile, de
alimente din toate grupele şi subgrupele alimentare.

595
 b. Asigurarea unei proporţionalităţi între grupele si subgrupele alimentare, adică un aport mai mare
de fructe, legume, cereale integrale, lapte şi produse lactate, comparativ cu alimentele cu un conţinut crescut
de grăsimi şi adaos de zahăr.
c. Consumul moderat al unor produse alimentare, adică alegerea unor alimente cu un aport scăzut de
grăsimi saturate (unt, untură, carne grasă) şi de zăhăr adăugat.
3. Alimentaţia copilului de nivel gimnazial trebuie sa respecte urmştoarele reguli:
a. Alimentaţia trebuie să cuprindă o varietate largă de alimente din grupele de bază: pâine, cereale,
orez şi paste făinoase, vegetale, fructe, lapte, brânză şi iaurt, peşte şi ouă.
b. Masa trebuie să se servească înainte de a-i fi foarte foame copilului, de a fi obosit sau iritat.
c. Trebuie să se ofere câteva variante de alimente la alegere şi cel puţin un aliment favorit.
d. Pentru asigurarea ratţei zilnice de nutrienţi, mesele principale vor fi completate cu gustări formate
din cereale cu lapte, sandvişuri, fructe, sucuri de fructe, iaurt simplu sau iaurt cu fructe, brânză cu conţinut
scăzut de sare şi grăsimi.
e. Alimentele din meniu pot sa aibă consistenţă şi culori diferite, in vederea stimulării poftei de
mâncare.
f. Cantitate de mâncare trebuie să fie adecvată vârstei copilului; o modalitate practică de stabilire a
cantiţii de măncare la copilul mic, in lipsa tabelelor si a graficelor, este de a-i servi o lingură din fiecare
grup alimentar pentru fiecare an de vârsta al copilului.
g. Masa trebuie să se încheie când copilul s-a săturat, devine neliniştit sau nu manifestă interes.
Alimentaţia copilului de nivel gimnazial trebuie să respecte cu precădere următoarele reguli:
a. sa asigure un necesar de calorii si micronutrienţi conform vârstei şi ritmului de creştere
b. sa asigure un aport corespunzator de proteine /zi, prin consum de carne, oua, produse lactate, dar
şi din surse vegetale incluzând fasolea, lintea, produse din soia.
c. să asigure un aport de fier de 8 - 15 mg de fier /zi, prin consum de carne de vacă, pasăre si porc,
legumele - inclusiv fasole si alune - cerealele integrale sau fortifiate, vegetale cu frunze verzi
d. gustarea să fie formată din fructe, lapte si produse lactate cu un conţinut scăzut de grasime,
e. să asigure o hidratare corespunzătoare vârstei.
Educaţia privind alimentaţia în şcoală este obligatorie pentru a avea o materie umană de perfecţionat
şi de luminat în condiţii optime.

BIBLIOGRAFIE
-Părva, Luiza, 2013, Alimentaţia omului modern, Institutul European, Bucureşti
-La Pan, Carole, 2013, Alimentele performante, Ch. Beck, Bucureşti-Holford, Patrick, 2011, Ce
mănâncă un copil isteţ, Alfa All, Bucureşti

596
 ROLUL FAMILIEI ÎN ORIENTAREA EDUCAȚIEI ȘCOLARE

PROF. RAMONA MARIA RIZU,

COLEGIUL TEHNIC ”ARMAND CĂLINESCU”, PITEȘTI
Fundația educației timpurii este bazată pe relațiile sociale
pe care cei mici le creează în prezența familiei, în școli și în
comunitate.
Copiii mici arată un interes natural pentru lumea din jur,
atunci când se joacă și explorează.
În aceste medii, copilul are ocazia de a-și face noi prieteni,
de a-și exprima opiniile și de a înțelege importanța lucrului în
echipă. Cercetările au arătat o scădere a procentului de părinți
care să susțină comunicarea intimă dintre părinte-profesor.
Părinții moderni preferă metode de comunicare la distanță, cum ar fi platformele online și sunt mai puțin
susceptibili să participe la ședințe sau activități școlare. Astfel, preșcolarii dezvoltă o înțelegere a rolurilor
pe care le adoptă ca cetățeni ai unei societăți democratice și pot participa la activități care să-i ajute să
înțeleagă și să-și exprime compasiunea și dorința de a-i ajuta pe ceilalți.
În timp ce tehnologia și instrumentele digitale pot ajuta familiile să rămână informate, elevii își pot
pierde interesul pentru școală atunci când părinții nu își oferă sprijinul.
La nivel micro, cum arată familia, așa arată și școala, iar la nivel macro, cum arată școala, așa arată
și țara. În esență este vorba despre interdependență, conectare. Suntem dependenți unii de alții: școala nu
poate să-și atingă scopurile fără susținerea familiei și invers.
Unele informații despre aceste situații le pot obține părinții prin consultarea carnetului cu note al
elevului sau din relatările despre activitatea lui la școală și modul cum a fost ea apreciată de profesori, dar
mult mai utile sunt informațiile pe care le primesc părinții de la cadrele didactice
Pentru a putea ajuta eficient copiii, părinții trebuie să țină legătura cu școala, spre a se informa despre
rezultatele muncii și despre comportarea lor la școală.
Încurajarea implicării părinților este mai mult decât o curtoazie obișnuită – este o modalitate excelentă
de a crea un mediu de învățare pozitiv.
Atunci când părinții sunt implicați în viața școlară a copiilor lor, aceștia beneficiază de sprijin și
cunoștințe, fiind o cale prin care cei mici să-și dezvolte dorința pentru cunoaștere.
Această recunoaştere a importanţei părinţilor în favorizarea succesului şcolar al tinerilor a determinat
autorităţile educative să susţină necesitatea întăririi legăturilor dintre părinţi şi şcoală.
Atât părinţii cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Binefacerile
sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor, şi continuând cu
identificarea unor interese comune în beneficiul copiilor.
Școala nu poate face ceea ce părinții nu fac și invers. Fiecare instituție, atât cea a familiei, cât și a
școlii, are roluri bine definite, iar împreună se completează și potențează, nu se anulează, nici nu se
înlocuiesc una pe alta. Implicarea părinților înseamnă prezența activă în demersul învățării prin asigurarea
de materiale necesare, suport logistic, explicații, încurajări, medierea conflictelor, blândețe, înțelegere,
disponibilitate.
Potrivit specialiștilor, implicarea părinților îi poate ajuta pe cei mici în mai multe moduri, precum:
 să obțină note mai mari la școală;
 să aibă un scor peste medie la testele naționale;
 să fie activi și implicați în timpul orelor;
 să aibă încredere în propriile abilități;
 să socializeze ușor și eficient cu partenerii de joacă;
 să fie empatici și înțelegători cu cei din jur;
 să își continue educația și după terminarea liceului.
Iată câteva modalități prin care poți să te implici activ în educația copilului:
Comunică regulat cu cadrele didactice ale copilului. Pune întrebări cheie, precum: în ce domenii se
descurcă, ce mai poate fi îmbunătățit și cum îl poți susține și ajuta de acasă;

597
 Participă la cât mai multe activități școlare: ședințe cu părinții, serbări, festivități sau lecții
deschise;
Planifică excursii cu scop educațional în afara școlii. Câteva exemple de activități – excursii, tururi
de muzee, vizite la bibliotecă. Dacă cel mic învață despre animale, ați putea merge împreuna la un muzeu
de științe naturale. Acest lucru îi va oferi copilului posibilitatea de a aplica în viața reală cunoștințele pe
care le-a dobândit la grădiniță sau școală;
Organizează lecții interactive acasă. Activitățile domestice pot îmbunătăți procesul de învățare. De
pildă, poți crea cântece și rime cu vocabularul învățat la clasă, ori să înlocuiești anumite instrumente
muzicale cu obiecte casnice. O sesiune de gătit distractivă îi poate oferi celui mic ocazia de a-și dezvolta
înțelegerea despre sănătate și nutriție;
Urmăriți împreună filme și videoclipuri educaționale;
Pune întrebări în mod regulat despre cum a fost la școală, dacă a învățat ceva nou, precum și
despre cea mai grea parte a zilei. Comunicarea acasă îi încurajează pe copii să revizuiască ceea ce au învățat
pe parcursul zilei;
Pune bazele învățării unei limbi străine. Deși învățământul formal poate include predarea unei
limbi străine, acasă poate fi mediul în care copilul să se familiarizeze cu vocabularul și expresiile de bază.
Poți face acest lucru prin desene animate în limba engleză, de pildă, în timp ce poți evidenția anumite
cuvinte cheie, precum fructe, animale sau membri ai familiei.
Să comunici constant cu educatoarea, învățătoarea, dirigintele, directorul, profesorul consilier, pentru
a vedea unde este necesară susținerea și ce poate fi îmbunătățit, reprezintă un bun început în înțelegerea
provocărilor fizice, emoționale sau sociale pe care elevul le poate traversa, la un moment dat, pe parcursul
formării academice.
Un raport asupra relațiilor dintre școală și familie în țările Comunității Europene, bazat pe cercetări
comparative, documentare și empirice enumeră patru motive pentru care școala și familia se străduiesc să
stabilească legături între ele:
- părinții sunt juridic responsabili de educația copiilor lor;
- învățământul nu este decât o parte din educația copilului, iar o bună parte a educației se petrece în
afara școlii;
- cercetările pun în evidența influența atitudinii parentale asupra rezultatelor școlare ale elevilor, în
special asupra motivațiilor învățării, precum și faptul că unele comportamente ale părinților pot fi favorizate
datorită dialogului cu școala;
- grupurile sociale implicate în instituția școlară (în special părinții și profesorii) au dreptul să
influențeze gestiunea școlară.
Aceasta este o chemare la responsabilitate: ceea ce sădești în copilul tău de timpuriu va fi potențat și
dezvoltat de școală, dependent de implicarea ta. Mai târziu, adultul format va fi o valoare pentru societate,
un om cu simț civic, responsabil și moral.. . sau nu.
Numeroase cercetări la nivel de învăţământ primar şi chiar secundar au pus în evidenţă aspectul
determinant al calităţii interacţiunii dintre familie şi şcoală asupra educaţiei copiilor.
În sfârşit, colaborarea este benefică şi pentru şcoală, părinţii aducând deseori resurse suplimentare ce
pot susţine rolul educativ al şcolii, dar oferă şi un cadru pentru o continuă reevaluare.

Bibliografie:
1. Cerghit I., Neacșu I., Pânișoară I., Prelegeri pedagogice, Editura Polirom, Iași, 2001;
2. Cozma T, O nouă provocare pentru educație: interculturalitatea, Editura Polirom. Iași, 2011.

598
 INFLUENTA EDUCATIEI IN FAMILIE ASUPRA
COMPORTAMENTULUI ELEVULUI

PROF. ROBACIU NELI -ȘTEFANIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 VIDELE
Factorii de bază care ajută copilul în dezvoltarea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, a sentimentelor. Rolul familiei
este fundamentalt în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Şcoala,
alături de familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ,
personalitatea copilului
Atunci când părinții sunt implicați în viața școlară a copiilor lor, aceștia beneficiază de sprijin și
cunoștințe, fiind o cale prin care cei mici să-și dezvolte dorința pentru cunoaștere. Încurajarea implicării
părinților este mai mult decât o curtoazie obișnuită – este o modalitate excelentă de a crea un mediu de
învățare pozitiv.
Părinții moderni preferă metode de comunicare la distanță, cum ar fi platformele online și sunt mai
puțin susceptibili să participe la ședințe sau activități școlare. În timp ce tehnologia și instrumentele digitale
pot ajuta familiile să rămână informate, elevii își pot pierde interesul pentru școală atunci când părinții nu
își oferă sprijinul.
Pe de altă parte, profesorii observă schimbări importante în clasele lor atunci când părinții se implică,
cum ar fi îmbunătățirea motivației și performanței elevilor. De asemenea, colaborarea cu părinții poate ajuta
la identificarea nevoilor și obiectivelor și pot exista discuții despre modul în care părinții pot contribui.
Comunicarea cu familia oferă profesorului posibilitatea de a asculta preocupările acestora și de a le explica
mai multe despre educația celor mici.
În această lume aflată într-o permanentă schimbare, părinții, cadrele didactice și comunitățile locale
se străduiesc să sprijine sistemele de îmbunătățire a educației cu scopul de a-i ajuta pe copii să se dezvolte.
Pentru ca acest lucru să se realizeze este nevoie de implicarea familiei în educație. Familia este prima școală
a viitorului cetățean, iar între cei doi factori educativi trebuie să existe o legătură permanentă care se poate
realiza prin diferite forme de colaborare care nu se cer neapărat spectaculoase, dar ele fac parte integrantă
din procesul educațional.
Cauzele unor eșecuri școlare sunt multiple, dar școala are sarcina de a le depista și de a interveni,
uneori, când este cazul, în situațiile delicate. Un sfat la timp, o îndrumare competentă, vizita la domiciliu
sunt mijloace care pot da rezultate favorabile în creșterea randamentului școlar.
Sunt cazuri când elevii cu multiple posibilități evoluează lent deoarece familia nu prezintă interes.
Dezinteresul părinților față de notele copilului nu numai că atrofiază voința acestuia, dar îl și jignește. Sau,
din cauza slabei exigențe manifestate de familie privind învățătura la unii elevi, randamentul școlar este tot
mai mult stopat de preocupări extrașcolare, își folosesc timpul liber în mod haotic, televizorul și calculatorul
se transformă, în prea mare măsură, în divertisment, controlul părinților nu este eficace, iar aceștia sunt
nemulțumiți pentru notele copiilor, dar rezultatele slabe la învățătură le pun pe seama școlii. De asemenea,
există și părinți care supraaglomerează copiii obligându-i să citească sau să scrie cât mai mult, ceea ce
determină un randament slab al memoriei, nervozitate, irascibilitate. Se întâlnesc și cazuri când unii părinți
sunt permanent nemulțumiți de situația copiilor la învățătură, deși aceștia au note bune. Acești părinți nu
știu să dea satisfacție copilului inspirându-i teamă, făcându-l să pară timorat la lecție. Astfel, stabilirea unui
acord deplin între cerințele școlii și ale familiei este o condiție fundamentală a bunelor rezultate.
Prin întâlnirile cu părinții, prin dialogurile profesor-părinte se urmărește precizarea modului de
supraveghere a copilului, urmărirea metodelor de învățare, verificarea frecvenței la ore. Părinții pot susține
învățarea acasă prin implicarea în școlile în care studiază copiii lor, încurajându-i pe aceștia să participe la
lecții, susținându-le interesul pentru toate disciplinele și lărgindu-și propriile abilități parentale.
Deci, ca primi educatori ai copiilor lor, familiile trebuie să elaboreze un program zilnic pentru teme,
să fie disponibili să le răspundă la întrebări și să discute cu ei despre ceea ce și-au însușit, să citească
împreună, să păstreze legătura cu școala, să-i laude pe copii și să le aprecieze efortul, să-i încurajeze să

599
persevereze. Ei joacă un rol dominant în influențarea încrederii și motivației copilului de a deveni un individ
de succes.
Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identităţii sale cu
familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele
educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ.
Este esential in zilele noastre sa se dezvolte un nou concept care să întărească schimbarea în relaţiile
şcoală-familie. Acest concept este parteneriatul educaţional.
Părintii, copiii/elevii şi comunităţile se influentează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc
părinţii poate sprijini sau dimpotriva devia vieţile lor, poate forma multe dintre valorile lor.
De asemenea, părinţii pot influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii.
Activitatea educativă care se realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce
se exercită asupra copilului.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, acea educaţie pe care copilul o primeşte în familie,
în şcoală şi de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare.
Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale
părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi.
Familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul
va obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare,
asigurându-i copilului cele necesare studiului.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul şi şcolarul.
Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează şi-l
pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l
ajute.
Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Menirea şcolii
nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi familie
presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de
interesul copilului.
Implicarea părinţilor în problemele şcolii presupune construirea unor relaţii pozitive între familie şi
şcoală.
Implicarea părinţilor în rezolvarea problemelor şcolare şi în sprijinirea procesului instructiv-educativ
are o serie de motivaţii, dintre care enumerăm doua:
- părinţii îşi cunosc copiii şi doresc să îi descopere ca elevi,
- părinţii au nevoie de informaţii referitoare la îndeplinirea rolului de elev de către copilul lor.
Formele de colaborare a părinţilor cu şcoala pot fi:
• prezenţa la şedinţe şi consultatii;
• asistarea elevilor în efectuarea temelor;
• participarea la activităţi cultural- artistice şi sportive;
• organizarea unor expoziţii, serbări, excursii;
• organizarea unui colţ verde în şcoală;
• atragerea unor fonduri pentru şcoală;
• susţinerea bibliotecii prin donaţii de cărţi.
O comunicare optimă învăţător/ diriginte/ familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv asupra
copilului/elevului şi de a stopa comportamentele lui negative. De multe ori apar dificultăţi de comunicare
şi de dezvoltare a relaţiei şcoală- familie. De aceea trebuie cunoscuţi factorii care favorizeaza dar mai ales
blochează o comunicare eficientă. Lipsa de comunicare din partea uneia dintre parti afectează evoluţia
elevului, rezultatele lui şcolare şi natura comportamentului.
Influenţele pe care familia le exercită asupra copilului sunt directe sau indirecte, determinând în mare
măsură dezvoltarea personalităţii acestuia. Modelul moral-civic propus de şcoală (comportament civilizat,
demn, tolerant, bazat pe cinste, corectitudine) găseşte un răspuns pozitiv în familiile unde aceste valori sunt
puse la loc de cinste.
Părinţii trebuie să vadă în şcoală un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin
atitudinea nepărtinitoare afisata.

600
 Asadar, este o sarcină esentiala a şcolii să identifice situaţiile-problemă din familiile copiilor, să
dirijeze pe cât posibil strategiile educative în favoare elevului şi să conştientizeze că relaţia de colaborare
şcoală-familie este determinantă în educarea copiilor.
Menirea şcolii nu este asadar numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştiinţe cât mai mare, ci şi
de a stimula calitatea de om.
Deci, factorii care contribuie la formarea personalității tânărului sunt familia și școala. Astfel, familia
constituie cadrul social în care copilul, și apoi tânărul se află într-un riguros raport de dependență materială
și spirituală până în momentul în care, odată pregătit pentru profesie și muncă, își poate dobândi singur
mijloacele de existență, iar școala este principalul factor instructiv-educativ care pregătește tânărul pentru
viață, îi asigură un bogat bagaj de cunoștințe.

Bibliografie
Pescaru-Băran, A. - Parteneriat în educație familie-școală-comunitate, Editura Aramis, București,
2004
Nicola, I. - Tratat de pedagogie școlară, Editura Aramis, București, 2003

601
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI ÎN ȘCOALĂ

PROFESOR: ROBU MIOARA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ, COMUNA TRIFEȘTI, JUDEȚUL NEAMȚ
”Orice persoană are dreptul la educație, precum și la accesul la formare profesională și formare
continuă” (art. 14, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene), educația fiind un fenomen social
fundamental de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii către generațiile de copii
și tineri, abilitării pentru integrarea lor în societate.
În primele etape ale vieții, responsabilitatea educării copilului revine familiei (limbajul și
comportamentul social, valori atitudinale, aptitudini, idealuri, capacități de receptivitate, protecție, hrană ),
apoi școala transmite cunoștințe, reguli, norme de conduită socială. Față de părinte, profesorul îl modelează,
îl direcționează pe anumite trasee strategice de gândire, acțiune, orientare, reglează demersul didactic,
urmărește rezultatele învățării, oferă feedback, stimulează autonomia, responsabilitatea pentru propria
formare, favorizează reflecția, menține interesul pentru învățare și dezvoltare prin joc didactic, comunică,
socializează, creează oportunități, perspective.
Scopul educării copilului este pregătirea lui pentru integrarea activă în viața socială iar viitorul
creează cerințe din ce în ce mai înalte, ceea ce înseamnă că nevoile de cunoaștere și acțiune se schimbă
mereu și că educația se reactualizează.
În familie copilul este educat ca să meargă, să vorbească, să înțeleagă lumea din jur, să aibă grijă de
igiena proprie și de ei înșiși în raporturile cu ceilalți copii. Până și joaca este o metodă de a învăța. Școala
este un agent de socializare și învățare. Interacțiunea este un factor- cheie. Este abilitatea de a observa, de
a judeca moral, de a demonstra competențe. La școală, joaca îmbracă forme diferite (simbolic, gestual,
imagistic). Copiii primesc informații pe un traseu educativ ca să se dezvolte, existând mai multe cupluri:
educabil – educabil, educator- educabil, educabil – manual.
Parteneriatul școală- familie este o relație esențială în dezvoltarea armonioasă a elevului. Părinții
sunt primii care trebuie să înțeleagă problemele reale ale copilului și bineînțeles primii care exercită control,
motivează copiii să învețe, dezvoltându-le cultul învățării, dezvoltă legături sănătoase dintre elevi- părinți-
școală- comunitate, găsește soluții de consens în rezolvarea de probleme, etc.
Secolul al XXI- lea se dovedește a fi o provocare în educație, întrucât limitele tradiționale sunt
depășite și nu mai corespund evoluției societății, conflictele sunt mai dese. Generațiile de astăzi au un alt
nivel de conștiință și de comunicare. Familia este o instituție în criză, mass - media, Internetul, atitudinile
”trendy” devalorizează importanța și rolul educativ al familiei și al școlii. Deși dialogul cu familia rămâne
indispensabil în reușita școlară, rezultatele parteneriatului școală- familie nu sunt dintre cele mai optimiste.
În astfel de situații, profesorul are misiunea de a- și stabili obiective SMART la clasă, încearcă să evite
suprasolicitarea copilului prin acțiunile sale, dezvoltă motivația pentru învățare, a stimei de sine, ține
legătura cu familia, dezvoltă parteneriatul școală- familie prin relaționare pozitivă și cooperare în zona de
mediere pentru îmbunătățirea comportamentului, să dezvolte abilitățile de comunicare între părinți- elevi-
profesori, apelează la psihologi.
Școala de astăzi este o școală modernă, o școală despre viață, iar sălile de clasă sunt spații virtuale
cu oportunități de educație continuă unde componenta ” a învăța să înveți” este cea mai importantă. Școala
nu poate avea decât două scopuri. Primul este să dăm copilului cunoștințe generale de care, bineînțeles, va
avea nevoie să se servească: aceasta este instrucția. Cealaltă este să pregătim copilul de azi pentru omul de
mâine, și aceasta este educația”( Gaston Berger).

Bibliografie:
1. Bunescu Gheorghe, Alecu Badea, Educația părinților. Strategii și programe, E. D. P, 1997,
București;
2. Cucoș C, Psihopedagogie, Ed. Polirom, 1996, Iași;
3. Văideanu G, Educația la frontiera dintre milenii, Ed. Politică, 1998, București.

602
 PARTENERIATUL FAMILIE – ȘCOALĂ

PROF. ROMAN ADINA

Factorii formării și dezvoltării personalității umane sunt reprezentați de ereditate, mediu și educație,
factori care se găsesc într-o relație de interdependență.
Ereditatea contribuie prin totalitatea genelor moștenite de la părinți la manifestările genotipice ale
fiecărui copil. Putem vorbi aici despre prezența unei boli în formă manifestă sau doar despre o predispoziție
la aceasta. Bagajul genetic este un dat fix, fără o posibilă modificare.
În ceea ce privește mediul, vorbim inițial despre mediul familial, locul unde copilul face cunoștință
cu diversitatea. Familia, mai exact, acel „acasă”, reprezintă universul copilăriei mici. Pe măsura înaintării
în vârstă, mediul de complică, devine treptat mai vast, este într-o dinamică permanentă. Pe lângă familie,
copilul ia contact cu mediul educațional, începând cu grădinița, continuând cu mediul școlar. Fiecare
persoană întâlnită aduce cu ea un nou bagaj de cunoștințe, interacțiunea cu aceasta ne poate influența, în
mod pozitiv sau negativ evoluția școlară. Educația contribuie în cea mai mare măsură la devenirea umană.
Elementul comun între familie și școală este copilul. Primul învățător al acestuia este părintele său,
cel care trasează direcția și sensul de evoluție. Îmi amintesc și acum cu nostalgie prima ședință cu părinții
a copilului meu. Doamna învățătoare ne-a rugat să scriem pe o bucată de hârtie ce așteptări avem de la
școală. Ce sperăm să facă aceasta vis a vis de copilul nostru. Părinții scriau de zor. Am notat atunci doar un
rând: „Să nu îl schimbe, să îl lase să fie El”. Nu cred că s-a putut.. .
Parteneriatul familie școală este extrem de important. Școala și familia au același scop educativ.
Principalul instrument de comunicare este dialogul. Acesta implică respectul pentru opinia diferită și modul
individual de a fi. În opinia părinților, profesorul poate fi judecat în calitate de profesionist (pentru
conținutul predării sale, pentru metodele pe care le aplică în clasă), dar și ca persoană (pentru autoritatea
sau personalitatea sa).
De cealaltă parte, părinții sunt judecați în funcție de rolul lor de părinți, de educația oferită în cei
șapte ani de acasă, de nivelul lor academic, social, cultural, de implicarea sau nonimplicarea în demersul
educativ al copiilor proprii.
Profesorul este responsabil de cadrul școlar, de regulile din clasa sa, trebuie să ofere copiilor
încredere în capacitate lor de învățare și să creeze un sentiment comun de apartenență la clasă, fără a anula
diversitatea fiecăruia. În relația cu părinții, profesorul are rolul de a stabili relații de încredere și respect
reciproc și să stabilească un dialog permanent cu aceștia.
Pentru o bună înțelegere între părinți și profesori, este necesar să stabilim rolul fiecăruia. Un părinte
nu ar trebui să încerce să ia locul unui profesor și invers. Definirea și respectarea acestor roluri este posibilă
doar atunci când se stabilește o relație de încredere.
Comunicarea și dialogul sunt esențiale pentru a stabili această legătură de încredere între părinți și
profesori. Putem vorbi, astfel, despre o coeducație, ca formă de educație colectivă care ține cont de situația
de învățare în ansamblu și care pune accent pe rolul celor din jurul copilului în procesul educațional.
Relațiile dintre părinți și profesori pot fi foarte complexe. Profesorul ține cont de interesul general al
clasei în timp ce părinții sunt preocupați de interesul particular al copilului lor.
François DUBET formează trei grupuri de părinți:
- Modelul nr. 1: părinți parteneri: sunt într-o relație de egalitate și identitate cu profesorii, plini de
satisfacții, activi, preocupați. Au o atitudine pozitivă, nu critică metodele sau conținuturile, favorizează
dialogul.
- Modelul nr. 2: părinți „prea îngrijorați” sau „intruzivi”; se amestecă prea mult în viața școlii, îi
monitorizează pe profesori, caută să controleze școala, sunt individualiști, sunt supărați de autoritatea
profesorilor și văd școala ca un furnizor de servicii.
- Modelul nr. 3: părinți „inhibați” sau „fals indiferenți”. Sunt slab informați cu privire la obiectivele
școlii. Ei proiectează asupra școlii imaginea tradițională. Nu se întâlnesc cu profesorii, iar profesorii
interpretează această atitudine ca dezinteres.
Important este ca echipa didactică, parteneriatul profesori – părinți să conveargă ca scop educațional
și să pună în loc central elevul și dezvoltarea lui bio – psiho – socială.

603
 ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAȚIA COPILULUI

PROFESOR, ROMAN CRISTINA-OANA

ŞCOALA PROFESIONALĂ RUSCOVA
MARAMUREŞ
,,Familia este prima unitate cu care copii au contact continuu și primul context în care se dezvoltă
pattern-urile socializării. Ea este o lume cu care nimic nu se poate compara și, astfel, cel mai important
agent al socializării. ’’(Elkin, Handel în cartea „Copilul și Societatea”)
De-a lungul existenței umane, familia a fost una dintre cele mai vechi şi mai stabile forme de
comunitate și cea care asigură evoluția și continuitatea vieții sociale. Caracteristicile specifice ale familiei
derivă din multitudinea de funcții ale acesteia: fiziologică, psihologică, morală, educațională, economică și
emoțională. Dacă rolul moral este bine definit în familie (dragoste, afecțiune, înțelegere și respect reciproc),
atunci vorbim de o familie puternică și integră. Această familie va genera întotdeauna un climat favorabil
în care copiii vor crește armonios și vor fi educați ca la carte.
Familia îndeplinește cele mai importante funcții în societate:
• îngrijiri fizice și emoționale;
• realizarea scopurilor comune;
• controlul social asupra comportamentului membrilor familiei (în special, asupra copiilor);
• instruirea pedagogică și morală a copiilor;
• continuitatea culturală prin transmiterea moștenirii culturale;
• educația financiară.
La nivel social, structura familiei tradiționale în care părinții și bunicii noștri aveau locuri bine
definite, a intrat în criza. Structura familiei se baza mai mult pe rolul afectiv al mamei. Însă, o dată cu
emanciparea femeilor, a integrării lor în câmpul muncii, s-au produs multe schimbări sociale în cadrul
familiei, cum ar fi, planificarea familială și posibilitatea femeii de a avea și alte activități în afara
maternității. În consecință, tații au început să-și integreze și ei componența afectivă în rolul lor familial,
ceea ce n-a fost întotdeauna ușor pentru aceștia.
În prezent, relațiile cuplului trec prin transformări care le influențează echilibrul. Astfel, fiecare are
un rol dublu: acela de a fi simultan suport afectiv și economic al familiei. Cu alte cuvinte, nu doar bărbatul
este obligat să muncească și să fie un sprijin pentru familie, dar și femeia. În epoca modernă nu mai putem
vorbi de fuziunea a doi indivizi, ci de unirea conștientă a două persoane independente, care decid sa aibă o
relație bazată pe cooperare și înțelegere.
Încă din antichitate, a fost recunoscută ideea că părinţii sunt primii educatori din viaţa copilului.
Educaţia primită până la vârsta de şase ani, în primul rând de la mama, este decisivă pentru dezvoltarea
intelectuală și fizică a copilului. În cadrul familiei, copilul are nevoie și de o „hrană” pentru sănătatea
emoțională, care se numește iubire, grijă, afecțiune, mângâiere și îngrijire fizică.
Fundamentul iubirii aşezat în primii ani de viaţă afectează capacitatea copilului de a învăţa şi
determină în mare parte momentul în care va fi capabil să sesizeze şi un alt tip de informaţii. Copilul trebuie
să atingă, la un moment dat, un nivel emoţional necesar de maturitate. Dacă va primi în familie educația și
grija care i se cuvine, copilul va prospera și va bucura lumea cu prezența sa.
Oricare ar fi organizarea sa etnică, religioasă ori politică, familia prezintă o unitate dinamică,
capabilă de a se transforma și de a se adapta tuturor circumstanțelor, lucru care ii permite sa evolueze. Din
acest motiv, familia este considerată prima și cea mai importantă „nișă” pentru dezvoltarea și evoluția
copilului, datorită coabitării permanente și dinamicii inter-relaționale a membrilor săi.

Bibliografie
1. Giovanni Gentile, The Reform of Education, Forgotten Books, London, July 21, 2012;
2. John Locke, Some Thoughts Concerning Education and of the Conduct of the Understanding,,
October 1, 1996;
3. Jean Piaget, Science of Education and the Psychology of the Child, Viking Press, June 1970;
4. Jean Jacques Rousseau, Emile: His Educational Theories Selected from Emile. Julie and Other
Writings, Barron’s Educational Series, December 1, 1964;

604
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ – VIZIUNEA ELEVILOR

PROF. RORA RODICA – DANIELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ SPECIALĂ NR. 14, TULCEA

Despre importanța prezenței sau absenței părinților din viața

copiilor în primii ani de viață specialiștii în domeniul social și
psihoeducațional pot spune multe. Dar oare cum sunt văzute aceste idei
de către elevii noștri? Tinerii mai pun preț pe educație, respect, bune
maniere? Care este părerea lor despre
norme și reguli sociale? Mai prețuiesc ei
politețea și respectul, ori valorile s-au
schimbat?
Pornind de la aceste întrebări,
prin intermediul formularelor Google, am realizat un sondaj în rândul unui
grup mixt de elevi, cu vârste cuprinse între 16 și 19 ani.
Răspunsurile celor 29 de respondenți sunt surprinzătoare dar și încurajatoare și demonstrează că
tinerii apreciază adevăratele valori, și le-au însușit, le transpun în comportamente și le critică absența.
Astfel, toți elevii sunt de părere că sintagma „cei șapte ani de acasă” se referă la un set de norme și
valori transmise copilului, care pun bazele unei bune integrări în societate prin însușirea normelor de
conduită. Totuși doar 69% dintre aceștia asociază această perioadă cu primii ani de viață, ceilalți
considerând că educația se poate realiza și ulterior.
În ceea ce privește mediul în care ar trebui să se pună bazele unei
conduite adecvate, sarcina îi este atribuită în unanimitate familiei,
părinții reprezentând principalele modele în primii ani de viață. Un
copil care nu respectă normele de comportament ale unei comunități
face dovada slabei implicări a părinților în educația acestuia (65, 5%)
și a absenței modelelor comportamentale pozitive (37, 9%).
Întrebați dacă „adolescenții de astăzi fac dovada unei bune
creșteri în primii ani de viață”, 55, 2% au răspuns „în mare parte nu”,
20, 7% - „parțial”, 17, 2% - „în mare parte da” și doar 3, 5% au spus
„da”. Factorii generatori ai comportamentului inadecvat ar putea fi:
lipsa educației elementare, slaba implicare sau absența părinților din viața tânărului, nepăsare, lipsa celor
șapte ani de acasă și chiar influența negativă a grupului de prieteni. În privința acestora din urmă părerile
sunt împărțite cumva în mod egal. Toți elevii admit faptul că grupul de prieteni poate influența
comportamentul unui membru însă aproximativ 50% consideră că bazele comportamentale pot fi
restructurate radical.
Cu toate acestea, respectarea normelor esențiale de conduită este absolut necesară (70%), este departe
de a fi o exagerare (80 %), este esențială pentru integrarea în societate (90%), are impact pozitiv asupra
individului și societății (≈60%), atrage respectul celorlalți (≈95%) și este absolut necesară la locul de muncă
(≈60%).

605
 EDUCAȚIA TIMPURIE - PRIMII ȘAPTE ANI DE ACASĂ!

PROF. ROȘ MIHAELA,

CENTRUL ȘCOLAR PENTRU EDUCAȚIE INCLUZIVĂ CLUJ
PROF. ROȘ CORNELIU,
COLEGIUL TEHNIC TURDA
Primii șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care noi, părinții o oferim copiilor în
prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte
ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Pentru noi, cei șapte ani de acasă înseamnă:
- Să-și poată evalua obiectiv poziția în raport cu o situație, adică el trebuie să știe ce-i place, ce-i
trebuie, ce poate fi un pericol pentru el și chiar ce nu vrea sa facă.
- Să știe să își susțină părerile și să-și apere interesele fără a-i deranja pe cei din jur, adică să
folosească un limbaj politicos, să nu se miorlăie fără un motiv întemeiat, să nu fie obraznic, dar să exprime
ceea ce simte și foarte important să nu evite să-și spună părerea.
- Să fie atent și implicat în ceea ce se întamplă în jur, ca să poată evita situațiile cu potențial
periculos și, ca revers al medaliei, să poată oferi un ajutor la timp cuiva. Începând de la salutul persoanelor
cunoscute, continuând cu atenția acordată traficului, pietonilor, adică să nu meargă pe stradă cu căștile în
urechi, trimițând SMS-uri, izbindu-se de alți pietoni și ignorând culoarea roșie a semaforului iar ca ajutor,
să adune fructele cuiva care și-a rupt sacoșa, să urce în pom după o pisică speriată.
- Să știe să piardă și automat, să-și focalizeze frustrarea spre ceva constructiv dar și să câștige cu
eleganță fără a-l umili pe cel care a pierdut.
Aceste lucruri se învață mai mult prin copierea părinților și a altor educatori, mai degrabă decât din
predici și povești. Prin urmare, părinții să fie un exemplu pentru cei mici.
De asemenea, este important ca independența copiilor să fie stimulată, pentru că dacă în mica
copilărie e mereu altcineva care să-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele două extreme, ori va
încerca totul, ca să-și afirme independența, ori va evita totul, dintr-un exces de prudență. Pe când, dacă e
obișnuit de mic să înfrunte niște situații și să facă niște alegeri (evident, pe măsura lui, și controlate de adult)
îi va fi mult mai ușor să ia hotărări în ceea ce-l privește. Felul în care i se vorbește și felul în care este
ascultat, îl va învăța cum să facă și el, la rândul lui, asta, de o manieră pe cât posibil politicoasă. Primii
șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți.
Astfel, considerăm că este bine să ținem cont de câteva reguli esențiale în educația și creșterea copiilor
noștri în primii șapte ani:
- Învață-l să se poarte frumos - bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului.
- Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului.
- Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii.
Limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației.
- Învață-l să iubească lectura și cărțile - începe încă de când e bebeluș citindu-i povești, apoi, treptat,
lasă-l pe el să le exploreze până când învață să citeasca și să se bucure singur de ele.
- Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme. Permite-i
copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
- Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal - evită educația cu „palma la fund” și
concentrează-te pe disciplina pozitivă.
- Învață-l să își exprime emoțiile și sentimentele - numai așa va reusi să rezolve conflicte pe cale
pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
- Învață-l să spună mereu adevărul - și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la tine.
Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui.
- Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău - fii un părinte implicat și devotat, iar cei șapte ani de
acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el.
- Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta - iubește-l indiferent de note, de cum arată, de
performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură. Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle și spune-i
zilnic că il iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățișări.

606
 Cert este că educația trebuie să existe, doar că fiecare copil are ritmul său de evoluție, iar
obligativitatea a devenit puțin exagerată, asa că la șapte ani unii copii sunt de pus în ramă iar alții.. . mai
puțin. Credem însă că nu trebuie să mai facem comparații la vârsta de șapte ani în condițiile în care copilașii
noștri merg la școală la șase ani.

607
 ȘCOALA ȘI FAMILIA ÎN EDUCAȚIA COPILULUI

PROF. ÎNV. PRIMAR ROSAN ANCUȚA MARIANA

ȘCOALA GIMNAZILĂ NR. 2 ALMAȘU MARE, JUD. BIHOR
Factorii de bază care ajută copilul în dezvoltarea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, a sentimentelor. Rolul familiei
este fundamentalt în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Şcoala,
alături de familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ,
personalitatea copilului.
Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identităţii sale cu
familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele
educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ.
Este esențial în zilele noastre ăa se dezvolte un nou concept care să întărească schimbarea în relaţiile
şcoală-familie. Acest concept este parteneriatul educaţional.
În această lume aflată într-o permanentă schimbare, părinții, cadrele didactice și comunitățile locale
se străduiesc să sprijine sistemele de îmbunătățire a educației cu scopul de a-i ajuta pe copii să se dezvolte.
Pentru ca acest lucru să se realizeze este nevoie de implicarea familiei în educație. Familia este prima școală
a viitorului cetățean, iar între cei doi factori educativi trebuie să existe o legătură permanentă care se poate
realiza prin diferite forme de colaborare care nu se cer neapărat spectaculoase, dar ele fac parte integrantă
din procesul educațional.
O relație majoră școală-familie are în vedere cunoașterea stării de sănătate a copilului și procesul de
învățare, echilibrul dintre efort și jocul ca divertisment, cauzele medicale care duc la dificultăți școlare,
cauzele rămânerii în urmă și influența lor asupra încrederii copilului în învățătură.
S-a observat că există o strânsă legătură între randamentul superior al elevilor și prezența activă în
școală a părinților și invers. Sunt cazuri când elevii cu multiple posibilități evoluează lent deoarece familia
nu prezintă interes. Dezinteresul părinților față de notele copilului nu numai că atrofiază voința acestuia,
dar îl și jignește. Sau, din cauza slabei exigențe manifestate de familie privind învățătura la unii elevi,
randamentul școlar este tot mai mult stopat de preocupări extrașcolare, își folosesc timpul liber în mod
haotic, televizorul și calculatorul se transformă, în prea mare măsură, în divertisment, controlul părinților
nu este eficace, iar aceștia sunt nemulțumiți pentru notele copiilor, dar rezultatele slabe la învățătură le pun
pe seama școlii. De asemenea, există și părinți care supraaglomerează copiii obligându-i să citească sau să
scrie cât mai mult, ceea ce determină un randament slab al memoriei, nervozitate, irascibilitate. Se întâlnesc
și cazuri când unii părinți sunt permanent nemulțumiți de situația copiilor la învățătură, deși aceștia au note
bune. Acești părinți nu știu să dea satisfacție copilului inspirându-i teamă, făcându-l să pară timorat la lecție.
Astfel, stabilirea unui acord deplin între cerințele școlii și ale familiei este o condiție fundamentală a bunelor
rezultate.
Dezvoltarea personalitatii copilului si a formarii lui in conformitate cu idealul social si cel personal
este influentata de diferentele de ordin economic, social, cultural care exista intre familii. Familia insa, in
ciuda acestor diferente, prezinta anumite insusiri comune. Conditiile de viata ale copilului sunt influentate
de comportamentul parintilor. Familia trebuie sa aiba disciplina ei. Toate problemele vietii se pot rezolva
mai usor intr-un climat de prietenie si de intelegere.
Una dintre cele mai importante preocupari ale familiei si un punct comun pe care il are aceasta cu
scoala este orientarea scolara si profesionala. Cei mai multi parinti sunt bine intentionati in alegerea unei
scoli sau unei profesii pentru fiul sau fiica lui. Dar, de multe ori, buna intentie si buna credinta sunt tocmai
sursele greselilor lor deoarece acestea nu tin loc de competenta si de pricepere. Greselile parintilor decurg
uneori si din prea marea dragoste pe care o poarta copiilor.
In concluzie, trebuie spus ca cei doi factori educativi, scoala si familia, trebuie sa aiba acelasi scop -
formarea personalitatii umane integrale si armonioase. Pana la cuprinderea intr-o unitate de invatamant,
rolul primordial in educatie il are familia. Odata cu inscrierea intr-o unitate de invatamant ponderea se
schimba, rolul mai mare il are scoala, dar nici actiunea educativa a familiei nu este de neglijat. Intre actiunile
educative ale celor doi factori exista mai degraba un raport de complementaritate decat de rivalitate,
actiunea fiecaruia venind s-o completeze pe a celuilalt.

608
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

PROF. PSIHOPEDAGOG ROȘCA MARTA

CENTRUL ȘCOLAR DE EDUCAȚIE INCLUZIVĂ, ORAȘUL BREAZA
Educația în țara noastră, ar trebui să ocupe un loc central, ca de altfel în toate societățile din lume,
deoarece cultura umană nu poate exista fără cele două instituții de bază: familia și școala. În primii ani de
viață, în care sunt așezate bazele personalității umane, familia reprezintă întreaga “societate” a copilului,
de aceea este foarte important ca părinții să acorde atenție acestui aspect, să fie alături de copiii lor, să le
ofere un mediu securizant, să le ofere exemple demne de urmat, să le ofere dragoste și înțelegere, să-i ajute
să descopere lumea, să facă distincția dintre bine și rău. Atunci când părinții se implică în educația copiilor
lor, aceștia obțin rezultate școlare mai bune, tratează procesul educațional cu mai multă seriozitate, își fac
temele cu regularitate, demonstrează atitudini și comportamente pozitive și au șanse mai mari de reușită.
Așadar, implicarea părinților este importantă atât pentru copii cât și pentru școală, motiv pentru care
familia–școala trebuie să formeze un parteneriat care să reducă riscul pentru eșecul școlar. În ceea ce
privește acțiunea educativă a familiei, ea este eficientă numai atunci când scopul său devine unul cu cel al
școlii, atunci când între acești doi factori există o concordanță, când obiectivele urmărite de acestea se
subordonează idealului educațional. Școala este extrem de importantă, dar fără implicarea familiei în
educarea copilului nu va da randamentul dorit. Un bun dobândit şi mult apreciat, câştigat de către copil în
primul rând în familie este comportamentul moral ca rezultat al unui sistem de cerinţe precise, categorice
dublat de un permanent respect pentru copilul care trebuie să se simtă iubit şi ocrotit. În accepţiunea cea
mai largă a termenului, “copil bun” reprezintă în fapt suma trăsăturilor pozitive structurate în dinamica
comportamentului: sârguinţă, cinste, iniţiativă creatoare, sociabilitate, politeţe, dispoziţie de colaborare etc.,
după cum părinte bun înseamnă: răbdare, calm, înţelegere, un fond afectiv numit în termeni obişnuiţi,
dragoste faţă de copil. S-a observat că există o strânsă legătură între randamentul superior al elevilor și
prezența activă în școală a părinților și invers. Sunt cazuri când elevii cu multiple posibilități evoluează lent
deoarece familia nu prezintă interes. Dezinteresul părinților față de notele copilului nu numai că atrofiază
voința acestuia, dar îl și jignește. Sau, din cauza slabei exigențe manifestate de familie privind învățătura la
unii elevi, randamentul școlar este tot mai mult stopat de preocupări extrașcolare, își folosesc timpul liber
în mod haotic, televizorul și calculatorul se transformă, în prea mare măsură, în divertisment, controlul
părinților nu este eficace, iar aceștia sunt nemulțumiți pentru notele copiilor, dar rezultatele slabe la
învățătură le pun pe seama școlii. De asemenea, există și părinți care supra aglomerează copiii obligându-i
să citească sau să scrie cât mai mult, ceea ce determină un randament slab al memoriei, nervozitate,
irascibilitate. Se întâlnesc și cazuri când unii părinți sunt permanent nemulțumiți de situația copiilor la
învățătură, deși aceștia au note bune. Acești părinți nu știu să dea satisfacție copilului inspirându-i teamă,
făcându-l să pară timorat la lecție. Astfel, stabilirea unui acord deplin între cerințele școlii și ale familiei
este o condiție fundamentală a bunelor rezultate. Prin întâlnirile cu părinții, prin dialogurile profesor-părinte
se urmărește precizarea modului de supraveghere a copilului, urmărirea metodelor de învățare, verificarea
frecvenței la ore. Părinții pot susține învățarea acasă prin implicarea în școlile în care studiază copiii lor,
încurajându-i pe aceștia să participe la lecții, susținându-le interesul pentru toate disciplinele și lărgindu-și
propriile abilități parentale. Deci, ca primi educatori ai copiilor lor, familiile trebuie să elaboreze un
program zilnic pentru teme, să fie disponibili să le răspundă la întrebări și să discute cu ei despre ceea ce
și-au însușit, să citească împreună, să păstreze legătura cu școala, să-i laude pe copii și să le aprecieze
efortul, să-i încurajeze să persevereze. Ei joacă un rol dominant în influențarea încrederii și motivației
copilului de a deveni un individ de succes. Familia trebuie să se alăture eforturilor educative făcute de
școală pentru că altfel ceea ce se clădește cu ajutorul școlii se dărâmă în cadrul familiei, iar cel care suportă
consecințele este copilul a cărui formare și intruire va fi frânată.

Bibliografie
Pescaru-Băran, A. - Parteneriat în educație familie-școală-comunitate, Editura Aramis, București,
2004
Nicola, I. - Tratat de pedagogie școlară, Editura Aramis, București, 2003
Trif, R. - Rolul familiei în reușita școlară, Editura Ecou Transilvan, 2017

609
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

ROȘCA MIHAELA CLAUDIA, N PROFESOR ÎNV. PRIMAR

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,ALEXANDRU CEUȘIANU”, REGHIN
O relație majoră școală-familie are în vedere cunoașterea stării de sănătate a copilului și procesul de
învățare, echilibrul dintre efort și jocul ca divertisment, cauzele medicale care duc la dificultăți școlare,
cauzele rămânerii în urmă și influența lor asupra încrederii copilului în învățătură.
S-a observat că există o strânsă legătură între randamentul superior al elevilor și prezența activă în
școală a părinților și invers. Sunt cazuri când elevii cu multiple posibilități evoluează lent deoarece familia
nu prezintă interes. Dezinteresul părinților față de notele copilului nu numai că atrofiază voința acestuia,
dar îl și jignește. Sau, din cauza slabei exigențe manifestate de familie privind învățătura la unii elevi,
randamentul școlar este tot mai mult stopat de preocupări extrașcolare, își folosesc timpul liber în mod
haotic, televizorul și calculatorul se transformă, în prea mare măsură, în divertisment, controlul părinților
nu este eficace, iar aceștia sunt nemulțumiți pentru notele copiilor, dar rezultatele slabe la învățătură le pun
pe seama școlii. De asemenea, există și părinți care supraaglomerează copiii obligându-i să citească sau să
scrie cât mai mult, ceea ce determină un randament slab al memoriei, nervozitate, irascibilitate. Se întâlnesc
și cazuri când unii părinți sunt permanent nemulțumiți de situația copiilor la învățătură, deși aceștia au note
bune. Acești părinți nu știu să dea satisfacție copilului inspirându-i teamă, făcându-l să pară timorat la lecție.
Astfel, stabilirea unui acord deplin între cerințele școlii și ale familiei este o condiție fundamentală a bunelor
rezultate.
Prin întâlnirile cu părinții, prin dialogurile profesor-părinte se urmărește precizarea modului de
supraveghere a copilului, urmărirea metodelor de învățare, verificarea frecvenței la ore. Părinții pot susține
învățarea acasă prin implicarea în școlile în care studiază copiii lor, încurajându-i pe aceștia să participe la
lecții, susținându-le interesul pentru toate disciplinele și lărgindu-și propriile abilități parentale.
Deci, ca primi educatori ai copiilor lor, familiile trebuie să elaboreze un program zilnic pentru teme,
să fie disponibili să le răspundă la întrebări și să discute cu ei despre ceea ce și-au însușit, să citească
împreună, să păstreze legătura cu școala, să-i laude pe copii și să le aprecieze efortul, să-i încurajeze să
persevereze. Ei joacă un rol dominant în influențarea încrederii și motivației copilului de a deveni un individ
de succes.
Ca dirigintă, am urmărit să-i atrag pe părinți în jurul școlii și să devină colaboratori activi ai
dascălului, să cunoască scopul și sarcinile, metodele educative, să devină conștienți de răspunderea pe care
o au în fața societății.
Am folosit o varietate de forme și metode precum ședințele cu părinții, lectoratele cu părinții,
consultațiile și convorbirile în grup sau individuale, fișele psiho-pedagogice ale elevilor.
În cadrul ședințelor cu părinții, m-am străduit să leg munca educativă a acestora de sarcinile activității
instructiv-educative din școală. De asemenea, m-am ocupat de organizarea muncii în familie, de alcătuirea
și respectarea regimului zilnic, de atragerea părinților în supravegherea timpului liber al elevilor.
În convorbirile cu părinții este foarte important tonul folosit de profesor. Nu am fost niciodată un
acuzator al elevilor pentru a nu declanșa în părinți reacția de apărător al acestora, fapt care face imposibilă
colaborarea cu familia. Am căutat ca părinții să vadă că le întind o mână prietenească pentru ca prin eforturi
comune copilul lor să ajungă în rândul celor mai buni.
De asemenea, în cadrul ședințelor cu părinții am dezbătut teme ca: Vă cunoașteți copilul?, Rolul
mamei, Rolul tatălui, Meseria de a fi părinte, Frumusețea comportării, Ziua mea de lucru, Copilul față în
față cu părinții.
Întocmirea fișelor pedagogice a fost mereu în atenția mea. Am realizat caracterizări individuale și
caracterizarea clasei privită în ansamblu, iar pe baza acestora am proiectat strategiile instructiv-educative
pentru atingerea țelului pe care mi l-am propus- succesul școlar.
Deci, factorii care contribuie la formarea personalității tânărului sunt familia și școala. Astfel, familia
constituie cadrul social în care copilul, și apoi tânărul se află într-un riguros raport de dependență materială
și spirituală până în momentul în care, odată pregătit pentru profesie și muncă, își poate dobândi singur

610
mijloacele de existență, iar școala este principalul factor instructiv-educativ care pregătește tânărul pentru
viață, îi asigură un bogat bagaj de cunoștințe.
Familia trebuie să se alăture eforturilor educative făcute de școală pentru că altfel ceea ce se clădește
cu ajutorul școlii se dărâmă în cadrul familiei, iar cel care suportă consecințele este copilul a cărui formare
și intruire va fi frânată.
Există două teorii importante privind relaţia şcoală- familie: teoria profesionalismului şi teoria
schimbului. Teoria profesionalismului consideră ca un element esenţial serviciul făcut altora, fără a se gândi
la avantaje personale, având drept criterii competenţa, un cod de etică profesională. Teoria schimbului
consideră acţiunea umană în funcţie de un câştig personal, un salariu asigurat, o competiţie restrânsă.
Cooperarea cu familia poate fi un test profesional şi poate fi considerată ca făcând parte din datoria
profesională a profesorului deoarece: părinţii sunt parteneri ai şcolii, eficacitatea învăţământului poate fi
ameliorată prin cooperarea între şcoală şi familie, părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor. Atât
părinţii, cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Influenţele pe care
familia le exercită asupra copilului sunt directe sau indirecte, determinând în mare măsură dezvoltarea
personalităţii acestuia. Modelul moral-civic propus de şcoală (comportament civilizat, demn, tolerant, bazat
pe cinste, corectitudine) găseşte un răspuns pozitiv în familiile unde aceste valori sunt puse la loc de cinste.
Părinţii trebuie să vadă în şcoală un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin
atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm. Asadar, e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile
problemă, din familiile copiilor, să dirijeze pe cât posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să
conştientizeze că relaţia de colaborare şcoală-familie este determinantă în educarea copiilor.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu
şcoala este orientarea şcolară şi profesională. Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei
şcoli pentru copilul lor. Dar, de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai sursele greşelilor lor
deoarece acestea nu ţin loc de competenţă.
Familia trebuie să se alăture eforturilor educative făcute de școală pentru că altfel ceea ce se clădește
cu ajutorul școlii se dărâmă în cadrul familiei, iar cel care suportă consecințele este copilul a cărui formare
și intruire va fi frânată.
Așadar, să reflectăm asupra apelului adresat de celebrul J. J. Rousseau: Educatori, învățați să vă
cunoașteți copiii!

Bibliografie
Pescaru-Băran, A. - Parteneriat în educație familie-școală-comunitate, Editura Aramis, București,
2004
Nicola, I. - Tratat de pedagogie școlară, Editura Aramis, București, 2003

611
 ROLUL FAMILIEI ȘI AL GRĂDINIȚEI/ ȘCOLII ÎN EDUCAȚIA
COPILULUI

PROF. ÎNV. PREȘCCOLAR: ROȘU COSMINA – SIMINA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 25, ORADEA, JUD. BIHOR
Informarea si formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca
fiecare părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru
educaţia copilului; importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului; metodele de colaborare cu
şcoala. În acest scop este necesar un dialog între cdrele didactice si părinţi; cadrele didactice trebuie să
primească o pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar competenta lor în această materie trebuie
considerată ca o aptitudine profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în
cooperare cueducatorii, profesorii; grădinițele/ şcolile trebuie să asigure (asociaţiilor) părinţilor asistenta
necesară. Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă
succes la şcoală şi, mai târziu, in viaţă. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai comunităţii se
consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul copiilor o comunitate de suport care începe
sa funcţioneze.
Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea grădiniței/ şcolii şi a grupei/
clasei de elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o
problemă de natura relaţiilor publice. Evoluţiile rapide din viaţa socială generează o cerere de continuare a
proceselor de reînnoire a cunoştinţelor, deprinderilor si valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei
analize sistemice, educaţia părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente si unitatea de
învățământ este un mediu social organizatoric în care universul copilului se extinde depăşind constrângerea
dependenţei materne. Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţie pe care copilul o primeşte
în familie, în şcoală şi de la comunitate. Relaţia grădiniță/şcoală-familie-comunitate este una în care fiecare
factor interrelaţionează cu ceilalţi. Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare
reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele
pe care le comportă această acţiune. Părintii, copiii/elevii şi comunităţile se influentează puternic unii pe
alţii. Mediul în care trăiesc părinţii poate sprijini sau dimpotriva devia vieţile lor, poate forma multe dintre
valorile lor. De asemenea, părinţii pot influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor
comunităţii. Activitatea educativă care se realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe
educative ce se exercită asupra copilului.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, acea educaţie pe care copilul o primeşte în familie,
în şcoală şi de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare.
Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale
părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului
aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice).
Familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul
va obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare,
asigurându-i copilului cele necesare studiului.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,,cei şapte ani de acasă’’. Uneori părinţii uită că
trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a
elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a
fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în
acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea
părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie. Între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care
se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi consultatii cu părinţii.
Un parteneriat familie – grădiniță/ şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la
acest demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul şi
şcolarul. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl

612
interesează şi-l pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l
motiveze şi să-l ajute.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii, să ia parte activă la
viaţa, să fie pregătit pentru muncă.
Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Menirea şcolii
nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi familie
presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de
interesul copilului. Implicarea părinţilor în problemele şcolii presupune construirea unor relaţii pozitive
între familie şi şcoală.
O comunicare optimă educator/ învăţător/ diriginte/ familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv
asupra copilului/elevului şi de a stopa comportamentele lui negative. De multe ori apar dificultăţi de
comunicare şi de dezvoltare a relaţiei şcoală- familie. De aceea trebuie cunoscuţi factorii care favorizeaza
dar mai ales blochează o comunicare eficientă. Lipsa de comunicare din partea uneia dintre parti afectează
evoluţia elevului, rezultatele lui şcolare şi natura comportamentului.

Bibliografie:
1, Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008
2. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004

613
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,TRANDAFIR COCÎRLĂ,, TURNU- RUIENI”

STRUCTURA ȘCOALA GIMNAZIALĂ BORLOVA
PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR: ROȘU DANIELA
În această lume aflată într-o permanentă schimbare, părinții, cadrele didactice și comunitățile locale
se străduiesc să sprijine sistemele de îmbunătățire a educației cu scopul de a-i ajuta pe copii să se dezvolte.
Pentru ca acest lucru să se realizeze este nevoie de implicarea familiei în educație. Familia este prima școală
a viitorului cetățean, iar între cei doi factori educativi trebuie să existe o legătură permanentă care se poate
realiza prin diferite forme de colaborare care nu se cer neapărat spectaculoase, dar ele fac parte integrantă
din procesul educațional.
O relație majoră școală-familie are în vedere cunoașterea stării de sănătate a copilului și procesul de
învățare, echilibrul dintre efort și jocul ca divertisment, cauzele medicale care duc la dificultăți școlare,
cauzele rămânerii în urmă și influența lor asupra încrederii copilului în învățătură.
Cauzele unor eșecuri școlare sunt multiple, dar școala are sarcina de a le depista și de a interveni,
uneori, când este cazul, în situațiile delicate. Un sfat la timp, o îndrumare competentă, vizita la domiciliu
sunt mijloace care pot da rezultate favorabile în creșterea randamentului școlar.
S-a observat că există o strânsă legătură între randamentul superior al elevilor și prezența activă în
școală a părinților și invers. Sunt cazuri când elevii cu multiple posibilități evoluează lent, deoarece familia
nu prezintă interes. Dezinteresul părinților față de notele copilului nu numai că atrofiază voința acestuia,
dar îl și jignește. Sau, din cauza slabei exigențe manifestate de familie privind învățătura la unii elevi,
randamentul școlar este tot mai mult stopat de preocupări extrașcolare, își folosesc timpul liber în mod
haotic, televizorul și calculatorul se transformă, în prea mare măsură, în divertisment, controlul părinților
nu este eficace, iar aceștia sunt nemulțumiți pentru notele copiilor, dar rezultatele slabe la învățătură le pun
pe seama școlii.
Prin întâlnirile cu părinții, prin dialogurile profesor-părinte se urmărește precizarea modului de
supraveghere a copilului, urmărirea metodelor de învățare, verificarea frecvenței la ore. Părinții pot susține
învățarea acasă prin implicarea în școlile în care studiază copiii lor, încurajându-i pe aceștia să participe la
lecții, susținându-le interesul pentru toate disciplinele și lărgindu-și propriile abilități parentale.
Fiind profesor pentru învățământ primar, am urmărit să-i atrag pe părinți în jurul școlii și să devină
colaboratori activi ai dascălului, să cunoască scopul și sarcinile, metodele educative, să devină conștienți
de răspunderea pe care o au în fața societății. Am folosit o varietate de forme și metode precum ședințele
cu părinții, lectoratele cu părinții, consultațiile și convorbirile în grup sau individuale, fișele psio-
pedagogice ale elevilor.
În cadrul ședințelor cu părinții, m-am străduit să leg munca educativă a acestora de sarcinile activității
instructiv-educative din școală. De asemenea, m-am ocupat de organizarea muncii în familie, de alcătuirea
și respectarea regimului zilnic, de atragerea părinților în supravegherea timpului liber al elevilor. În acest
sens, am dezbătut în cadrul unui lectorat tema Un regim de viață rațional.
Deci, factorii care contribuie la formarea personalității tânărului sunt familia și școala. Astfel, familia
constituie cadrul social în care copilul, și apoi tânărul se află într-un riguros raport de dependență materială
și spirituală până în momentul în care, odată pregătit pentru profesie și
muncă, își poate dobândi singur mijloacele de existență, iar școala este principalul factor instructiv-
educativ care pregătește tânărul pentru viață, îi asigură un bogat bagaj de cunoștințe.
Familia trebuie să se alăture eforturilor educative făcute de școală pentru că altfel ceea ce se clădește
cu ajutorul școlii se dărâmă în cadrul familiei, iar cel care suportă consecințele este copilul a cărui formare
și instruire va fi frânată.
Educaţia copiilor se realizează atât prin intermediul procesului instructiv-educativ, cât şi în cadrul
activităţilor extraşcolare, un rol important fiind deţinut de familie.
Între factorii educaţiei, familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece, în
ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe în familie, unde se formează “ceea ce este mai valoros pe lume
– omul de caracter” –după cum spunea Loisel. Familia îşi aduce contribuţia în toate sectoarele educaţiei,

614
aici copilul făcându-şi “ucenicia” pentru viaţă, cea morală rămânând însă esenţială prin substanţa pe care i-
o imprimă familia.
Atmosfera afectivă din familie are o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării psihice în mica copilărie.
În primii ani de viaţă copilul răspunde la tot ce se întâmplă în jur prin reacţii emotive care vor determina
direcţionarea activităţii şi aptitudinilor de mai târziu. Năzuinţele copilului se formează în mica copilărie
prin exemplul celor din jur. Rolul părintelui în existenţa copilului este fundamental, dar numai în măsura
în care el găseşte forţa şi secretul de a lansa pe traiectoria vieţii un individ rezistent, puternic, adaptabil,
echilibrat, bun şi, prin aceasta, predispus la o anume fericire. Părintele nu are dreptul şi nu poate să se
substituie copilului sau, pe care trebuie să-l perceapă de la bun început ca pe o fiinţă autonomă, rolul său
fiind acela de a-i facilita, stimula şi consolida manifestarea autonomiei şi eficienţei sale umane..
De reţinut că: faptele de astăzi ale copiilor reprezintă o prefigurare certă a celor de mâine; deprinderile
şi convingerile “creionate” acum constituie baza modului de acţiune în viitor; atitudinile şi
comportamentele adulţilor cu care vin în contact (îndeosebi ale părinţilor) vor fi primele modele copiate cu
fidelitate de către copii. Prin pregătirea şi educarea copilului pentru viaţă, facem posibil ca orizontul specific
de năzuinţe să devină cotidian posibil. “Începeţi dar prin a vă cunoaşte copiii” (Jean Jacques Rousseau) se
află şi astăzi la temelia educaţiei.

Bibliografie
Pescaru-Băran, A. - Parteneriat în educație familie-școală-comunitate, Editura Aramis, București,
2004
Nicola, I. - Tratat de pedagogie școlară, Editura Aramis, București, 2003

615
 PARTENERIAT EDUCAŢIONAL GRĂDINIŢĂ-FAMILIE

PROF. ÎNV. PREŞCOLAR: ROȘU LENUȚA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ DOMNEASCĂ
GRĂDINIŢA CU P. P. NR. 2 TG. NEAMŢ
După familie, grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate. Această instituţie
îl a; ează într-un cadru nou prin dimensiunile şi conţinutul său. Aici copilul ia cunoştinţă cu activităţi şi
obiecte care-i stimulează gustul pentru investigaţie şi acţiune, îl provoacă să se exprime şi îi propune,
incipient, angajarea în relaţiile sociale de grup. Copilul preşcolar începe să-şi definească treptat începutul
personalităţii sale, învăţământul preşcolar reprezentând din acest punct de vedere piatra de temelie, premisa
dezvoltării ulterioare, baza de la care se porneşte în construirea personalităţii fiecărui viitor cetăţean.
Grădiniţa este unul dintre partenerii comunitari implicaţi şi consecvenţi a cărei existenţă în societate
marchează începutul traseului educaţional al copilului şi primii paşi către viitoarea sa devenire de cetăţean
responsabil. Întregul personal al grădiniţei se străduieşte să acopere aceste nevoi sprijinind copilul în mod
nemijlocit, prin intervenţie directă şi continuă. Relaţia dintre comunitate şi grădiniţă este de determinare şi
susţinere reciprocă. De nenumărate ori, grădiniţa este pusă în situaţia de a rezolva o serie de probleme pe
care, prin dimensiunea şi locul pe care îl ocupă, nu pot fi soluţionate fără un sprijin adecvat şi o susţinere
directă din partea comunităţii. Pe de altă parte, comunitatea încearcă să preia tot ceea ce îi oferă societatea
şi în egală măsură intervenţiile sistemului de educaţie.
Conceptul de parteneriat (provenit din engl. partnership), în sens etimologic desemnează relaţiile
stabilite între asociaţi din instituţii diferite. Termenul parteneriat se bazează pe premisa că partenerii au un
fundament comun de acţiune şi un principiu al reciprocităţii, ceea ce le permite să-şi unească eforturile spre
atingerea unui ţel comun. Colaborarea partenerilor implicaţi în educaţie presupune construirea unei relaţii
clădite pe unificarea unui sistem de valori şi cerinţe adresate copilului. Conceptul de parteneriat
educaţional constituie o atitudine în câmpul educaţional, şi presupune colaborare, cooperare, comunicare
eficienta, acces egal, acceptarea diferenţelor şi interacţiuni îndreptate în scopul optimizării rezultatelor
educaţiei.
Datorită abordării curriculare flexibile şi deschise pe care o presupune în rezolvarea problemelor cu
care se confruntă astăzi educaţia, parteneriatul educaţional tinde să devină un concept central. Din
abordarea curriculară a educaţiei rezultă nevoi precum aceea de cunoaştere, respect şi valorizare a
diversităţii, ce presupune unicitatea fiinţei umane şi multiculturalitatea. Fiecare copil este unic, are
particularităţi diferite, determinate de caracteristici individuale şi de apartenenţa lor la un spaţiu şi o
identitate socio-culturală. Copilul intră, de la începutul existenţei sale, în interacţiuni umane, care se
manifestă în diverse forme: ca interdependenţă a factorilor sociali, ca influenţare, ca schimb de idei,
sentimente şi stiluri de conduită. Particularităţile individuale reprezintă răspunsurile personale la solicitările
mediului, unicitatea venind din ecuaţia subiectivă a fiecăruia, din stilurile de învăţare, din ritmurile
dezvoltării, din trăsăturile, capacităţile, competentele şi comportamentele fiecăruia, amprenta culturală
fiind importantă pentru că determină bogăţia diversităţii la nivelul grupului social.
Parteneriatul educaţional se instituie între următoarele instituţii: familie (partener tradiţional al
şcolii), şcoală (ca instituţie socială transmiţătoare de valori), comunitate (ca beneficiar al serviciilor
educaţionale), agenţii educaţionali (elevi, părinţi, cadre didactice, psihologi, alţi specialişti), instituţii de
cultură (universităţi, biblioteci, muzee, centre de cultură), şi alţi factori interesaţi în dezvoltarea
instituţională a sistemului de educaţie.
Obiectivele parteneriatelor educaţionale sunt:
• să asigure coerenţa politicilor şi strategiilor de menţinere a educaţiei ca sector prioritar;
• să consolideze cadrul instituţional şi legislativ al dezvoltării umane;
• să asigure instrumente instituţiilor şcolare necesare în dezvoltarea programelor specifice;
• să implice comunitatea în asigurarea calităţii educaţiei;
• să asigure colaborarea şcolii cu beneficiarii în sensul realizării echităţii, a egalităţii de şanse;
• să elaboreze programe comune, menite să faciliteze integrarea socio-profesionale a absolvenţilor;
• să confirme şi să întărească rolul unităţilor de învăţământ în viaţa comunităţii;

616
 • să asigure articularea programelor europene şi internaţionale care determină măsuri de inovare şi de
dezvoltare la nivel local, judeţean sau regional;
• să asigure, în cooperare cu mass-media, informarea corectă şi completă a beneficiarilor şi publicului
în ceea ce priveşte impactul social al programelor şi măsurilor din domeniul educaţional.
Grădiniţa reprezintă un sprijin pentru comunitate şi nu doar un loc în care copiii îşi însuşesc
cunoştinţe. Atunci când părinţii, copiii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră parteneri în educaţie,
se creează o comunitate de suport care începe să funcţioneze. Din acest motiv, parteneriatele trebuie văzute
ca o componentă esenţială şi necesară în organizarea grădiniţei şi a grupei de preşcolari. Pentru realizarea
unui parteneriat trebuie stabilite câteva forme de relaţionare necesare. Astfel, trebuie respectate cele patru
condiţii de realizare ale acestui proces: comunicare, coordonare, cooperare şi în final, parteneriat.
În ceea ce priveşte relaţia dintre grădiniţă şi părinţi cele mai frecvente forme de organizare a acestei
relaţii sunt:
• Şedinţele cu părinţii;
• Discuţii individuale între cadrele didactice şi părinţi;
• Organizarea unor întâlniri cu părinţii;
• Implicarea părinţilor în manifestări culturale ale şcolii şi activităţi recreative;
• Voluntariatul;
• Asociaţiile de părinţi;
Pentru a avea rezultate deosebite cu copii, pentru a crea un mediu adecvat desfăşurării cu succes a
procesului instructive-educativ este indicat să existe un parteneriat educaţional funcţional grădiniţă familie,
începând de la grupa mică şi continuând până la grupa pregătitoare. Din experienţa mea cu copiii şi cu
părinţii pot spune ca numai existând o colaborare strânsă educatoare-copii-părinţii poţi avea rezultatele
scontate, doar astfel poţi realiza obiectivele propuse, poţi crea o atmosferă benefică de învăţare, de joc, de
prietenie, încredere, reuşită, etc. În cadrul parteneriatelor cu părinţii am prezentat grădiniţa, oferta
educaţională, am specificat drepturile şi obligaţiile părinţilor şi copiilor, regulile grupei, am organizat
serbări, lectorate, şedinţe, excursii, ieşiri la locuri de joacă pentru copii, lecţii deschise, expoziţii ale
proiectelor tematice desfăşurate cu copiii, acţiuni de voluntariat, ecologie, studii de caz(copii cu CES;
ADHD), etc. Parteneriatele mi-au oferit ocazia de a închega o echipă puternică,,familia noastră’’, de a crea
o atmosferă plăcută şi de încredere reciprocă, siguranţa reuşitei copiilor noştri. Până în prezent, am reuşit
să ne cunoaştem mai bine copiii, să ne cunoaştem mai bine pe noi, să ne cunoaștem între noi, cu bune şi
rele, să învăţăm unii de la alţii, să ne acceptăm, şi consider că e un start bun pentru cristalizarea celor 7 ani
de-acasă!Prin intermediul parteneriatului am pus bazele unei educaţii democratice, interculturale şi
incluzive, am reuşit să formez caractere frumoase şi puternice!
În educaţie, parteneriatul se prezintă ca o concretizare a acţiunii de ,,renovare” a învă’ământului.
El apare ca o alternativă ce poate permite accelerarea schimbărilor pe tărâmul educaţional în direcţia unei
mai profunde colaborări între factorii implicaţi în dirijarea dezvoltării personalităţii copilului. În acelaşi
timp relaţia partenerială în educaţie creează premisele unui învăţământ performant, perfectibil în
concordanţă cu dinamica societăţii. Activitatea în parteneriat are nenumărate avantaje, deoarece ceează
relaţii de colaborare, clarifică diverse probleme educative, oferă un nou cadru de dezvoltare a personalităţii
copiilor..

Bibliografie:
Băran- Pescaru, A., ,,Parteneriat în educaţie”, Bucureşti, Editura Aramis Print, 2004;
P. R. E. T., Modul nr. 2: ,,Împreună pentru copii: grădiniţa şi comunitatea’’, Bucureşti, 2008;
Vrăşmaş, E., A., ,,Consilierea şi educaţia părinţilor”, Bucureşti, Editura Aramis 2002.

617
 OBICEIURI DE PRIMĂVARĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR ROȘU NICOLETA DENISA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,GRIGORE TABACARU,,
COM. HEMEIUȘ, JUD. BACĂU
Românii sărbătoresc venirea primăverii într-un mod unic, la începutul lunii martie.
1 Martie este în calendarul ortodox ziua Evdochiei, o femeie martir, numită și Dochia. Sărbătoarea
este de fapt apriori timpurilor creștine, iar Dochia este un personaj păgân.
Tradiția mărțișorului este o moștenire de la strămoșii noștri români. Cuvântul „mărțișor” are origini
latine și este numele popular al lunii martie. Acest străvechi obicei al primăverii este specific poporului
român și își are originea în credințele și practicile agrare. Sărbătoarea lui are loc în prima zi a lui martie,
considerată ca prima lună a primăverii. La Roma, începutul anului nou se sărbătorea la 1 martie, luna care
purta numele zeului Marte, ocrotitor al câmpului și al turmelor, zeu care personifica renașterea naturii.
La vechii traci, aceleași atribute le avea zeul Marsyas Silen, considerat inventatorul fluierului, cultul
său fiind legat de glia maternă și de vegetație. Lui îi erau consacrate sărbătorile primăverii. În multe săpături
arheologice din România s-au găsit mărțișoare cu o vechime mai mare de opt mii de ani. Sub forma unor
mici pietre de râu vopsite în alb și roșu, ele erau înșirate pe ață și se purtau la gât. Culoarea roșie, dată de
foc, sânge și soare era atribuită vieții, deci femeii. În schimb, culoarea albă, conferită de limpezimea apelor,
de albul norilor era specifică înțelepciunii bărbatului. Șnurul mărțișorului exprima împletirea inseparabilă
a celor două principii ca o permanenta mișcare a materiei. El semnifica schimbul de forțe vitale care dau
naștere viului, necurmatul ciclu al naturii. Culorile alb și roșu au rămas până în zilele noastre ca simbol al
sexelor, ele fiind regăsite și la bradul de nuntă și înmormântare. Când venea primăvara, oamenii obișnuiau
să lege de copaci funii albe și roșii, cu scopul de a alunga duhurile rele. Această măsură de precauție era
luată pentru a preîntâmpina orice fel de posibil dezastru care s-ar fi putut abate asupra florilor copacilor și
i-ar fi putut impiedica să rodească.
Simbolul șnurului realizat din cele două părți răsucite, una albă și cealaltă roșie, a fost inițial folosit
de daci înainte ca romanii să-i cucerească. Pe acea vreme șnurul era alcătuit din alte două culori: alb și
negru. Culoarea neagră reprezenta lâna neagră dată de Baba Dochia nurorii sale și simboliza întunericul
iernii. Partea albă simboliza lumina primăverii. Lâna s-a schimbat, conform legendei, din negru în alb prin
sacrificiul fetei. Din această cauză partea roșie din mărțișor reprezintă sângele și sacrificiul. În final,
primăvara și mărțișorul vor fi mai puternici decât întunericul cu ajutorul lui Issus Hristos.
8 Martie - zi dedicată mamelor din lumea întreagă; acest cuvânt ,,mama”, evocând fiinţa iubită, care
ne-a dat viaţă, cea care se-apleacă înfrigurată de griji peste leagănul copilului sau peste nădejdile
adolescentului; cel dintâi gângurit al pruncului – când deschide ochii în lume; bucuria şi durerea, mândria
şi puterea, gloria şi măreţia, începutul şi sfârşitul misiunii sfinte a femeii. Să nu uităm niciodată această
sărbătoare dedicată mamelor noastre, să le recunoaştem meritele şi să nu ne uităm Mama. Fiind asociată cu
primăvara, ziua de 8 Martie este legată simbolic de flori. Mai exact, „mascota” internațională a sărbătorii este
laleaua. Această floare reprezintă primăvara și gingășia, deci trebuie oferită femeilor de ziua lor, alături de
sincere felicitări de 8 Martie.
Mărțișoarele se poartă o perioada de timp bine determinată, după care se agață în copacii care
urmează să înflorească. Procesul scoaterii mărțișoarelor a fost legat de practicile de previziune a vremii. În
sud, spre exemplu, oamenii cred că ar trebui să-ți dai jos mărțișorul doar atunci când vei observa un stol de
berze. În alte regiuni, acest lucru se întâmplă la vederea unei lebede, existând credința că vei fi tot anul la
fel de grațios precum respectiva pasăre. Fetele nemăritate își pun mărțișorul sub o piatră mare și încearcă
să ghicească care le va fi ursitul.

Bibliografie:
- Tudor Pamfile, „Mitologia poporului român” (vol. I+vol. II)”, Editura Vestala, 2009;
- Elena Niculiță Voronca, „Tradiții și obiceiuri românești”, Editura Saeculum I. O., 2008.
-Simon, F., M., Sărbătorile la români. Studiu Etnografic, I-II, Editura Culturală Română, București,
1994.

618
 PARTENERIAT GRĂDINIȚĂ-FAMILIE
”ÎMPREUNĂ PENTRU CEI MICI!„

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR ROTAR ANA FLORICA

GRĂDINIȚA P N SINTEA MARE
JUDEȚUL ARAD
Datorită faptului că societatea în care trăim este într-o permanentă schimbare, atât părinţii cât şi
educatoarele trebuie să aibă în vedere o adevărată luptă cu mediul, să fie foarte atente la mijloacele pe care
le folosesc pentru a-i putea creşte corect pe copii, ei fiind foarte vulnerabili la această vârstă, iar influenţele
negative sunt la tot pasul. Pentru a avea o relaţie activă şi pozitivă cu preşcolarii, trebuie să ştim să le
descoperim trebuinţele şi nevoile, pentru ca legăturile ce se stabilesc între preşcolari şi adulţi să se bazeze
atât pe încredere, dar mai ales pe respectul reciproc.
După cum bine se ştie, familia este factorul primordial în educarea unui copil şi educaţia începe în
familie, de aceea legătura dintre grădiniţă şi mediul familial va trebui să se întrepătrundă, iar educatorul să
cunoască foarte bine mediul de viaţă al copilului pentru a putea colabora.
Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanţi ai evoluţiei individului.
Copilul nu este un adult în miniatură, ci el este o persoană într-un moment al dezvoltării sale, deosebit de
receptiv la influenţele pozitive sau negative.
Trăsăturile şi coordonatele personalităţii se cristalizează în raport cu modelul şi contextul trăit în mod
direct, nemijlocit, de către copil în mediul său familial, iar atitudinile părinţilor au consecinţe durabile
asupra personalităţii, în formarea copilului. Primul model oferit copilului este familia sa, iar calitatea şi
tipul relaţiilor copil-părinţi vor marca profund evoluţia viitoare a copilului (G. Mauco).
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie organizat corect duce la o educaţie solidă, fără pericolul de
eşec şcolar mai târziu. Preşcolaritatea reprezintă piatra de temelie a personalităţii în formare a copilului, iar
prezenţa familiei în cadrul grădiniţei va fi liantul între copil şi mediul necunoscut iniţial.
Parteneriatul grădiniţă – familie: ”ÎMPREUNĂ PENTRU CEI MICI!”, acţiunile pe care aceştia le
desfăşoară, continuarea de către familie a activităţilor desfăşurate în grădiniţă nu fac decât să ducă la o mai
bună formare a preşcolarului ce urmează a se forma pentru viaţa de adult.
Prin acţiunile propuse în cadrul proiectului de parteneriat, părinţii vor fi captaţi să participe ca
parteneri în procesul educativ, având acces astfel la informaţii despre valorile promovate în instituţiile
specializate în educaţia celor mici, formându-i ca beneficiari direcţi ai achiziţiilor de ordin educaţional al
propriilor copiii.
Participarea activă la actul învăţării va duce la creşterea gradului de implicare şi responsabilitate din
partea părinţilor în adoptarea deciziilor, în recunoaşterea şi valorificarea informaţiilor despre copii. Prin
acţiuni practice concrete părinţii vor înţelege importanţa colaborării cu grădiniţa, cu educatoarele,
formându-şi astfel deprinderea de a se interesa şi a sprijini activităţile pe care copilul le desfăşoară în
grădiniţă, se vor implica mai activ în derularea lor, îmbunătăţindu-şi astfel relaţia copil – părinte – grădiniţă.
Familia şi grădiniţa vor fi mai deschise practicării atitudinilor şi comportamentelor democratice şi
vor colabora în scopul dezvoltării armonioase a copiilor de azi, adulţii de mâine.
Fiecare zi a copilului la grădiniţă va fi deosebită şi interesantă pentru părinte, contribuind astfel la
formarea încrederii în sine a copilului dar şi în familie, societate şi grădiniţă. Se vor lega relaţii de prietenie
între copii, părinţi, familie şi educatoare, care vor facilita şi favoriza tot procesul instructiv educativ din
grădiniţă, dar şi din mediul familial.
În perioada copilăriei timpurii, eforturile depuse de părinţi şi educatori trebuie să se bazeze pe un
schimb bogat de informaţii, de experienţe şi pe colaborare în asigurarea celor mai bune condiţii de creştere
şi dezvoltare a copiilor, respectând regulile nou impuse care țin de distanțarea fizică, de igiena personală,
de dezinfectarea spațiilor și a suprafețelor cu care intră în contact copiii. E de dorit ca părinții să regăsească
un sprijin în serviciul de educaţie timpurie, să se simtă responsabili şi responsabilizaţi pentru a colabora cu
educatorii şi a asigura condițiile necesare pentru a traversa, cu cât mai puține riscuri, perioada de pandemie
și post pandemie.

619
 Cooperarea dintre părinți și educatori este esențială atât pentru a asigura un mediu securizant copiilor,
familiilor și personalului din unitățile de învățământ, cât și pentru a oferi sprijin educațional prin intervenții
coerente și consecvente din partea celor doi factori fundamentali de educaţie a copilului.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele noţiuni educative pe care
copilul le primeşte sunt cele din familie. In familie se conturează caractere. Atât părinţii cât si educatorii in
timpul procesului de invatământ trebuie să intervină in numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul
copilului. Odată copilul ajuns la vârsta preşcolară familia împarte într-o bună măsură sarcina educării lui
cu dăscălițele din grădiniță; acestea vor şlefui ceea ce a realizat familia, vor completa golurile din procesul
instructiv-educativ care le-au scăpat pană la această vârstă şi-l vor ajuta pe copil, în înţelegerea şi lămurirea
unor probleme aşa-zis ,,delicate ”, cum sunt cele legate de sentimentul de dragoste, de iubire, de prietenie
etc..
Dacă cele două medii educaţionale – grădinița şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură
într-o mare măsură bună integrare a copilului în activitatea instructiv-educativă şi pe plan general în viaţa
socială.
Toate acestea conduc la necesitatea unui parteneriat real, activ, cu implicarea părinţilor, iar legatura
dintre gradiniţă şi mediul familial va trebui să fie cât mai strânsă.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie va duce la o educaţie solidă a copilului iar prezenţa familiei
în cadrul grădiniţei va fi liantul între copil şi mediul educaţional.
De asemenea, parteneriatulul presupune construirea unei relaţii pozitive între familie şi grădiniţă, o
unificare de valori cu efect benefic asupra copiilor, implicarea în activitatea grădiniţei va fi conştientă,
interesată şi reciproc avantajoasă.
Scopul colaborării grădiniță-familie:
 Colaboararea dintre familie şi grădiniţă pentru o implicare cât mai activă a părinţilor în procesul
de educare a preşcolarilor.
 Stimularea interesului părinţilor pentru activităţile desfăşurate în grădiniţă.
 Consolidarea sentimentului de solidaritate, responsabilitate şi socializare.
 Participarea activă a familiei, alături de educatoare, în viaţa grădiniţei precum şi în activităţile
extracurriculare.
 Dobândirea de către parinţi a unor noi abilităţi de relaţionare cu copiii.
Obiective unui parteneriat grădiniță- familie:
 Formarea unor deprinderi de relaţionare si comunicare între preşcolari, părinţi şi educatoare.
 Dezvoltarea unei atitudini pozitive faţă de problemele educative ale preşcolarilor, dar şi eliminarea
discriminărilor de orice natură.
 Identificarea responsabilităţilor membrilor parteneriatului.
 Cunoasterea individuală a copiilor, pentru o mai bună colaborare grădiniţă-copil, grădiniţă-familie.
 Formarea părinţilor în spiritul ideii de parteneri egali şi responsabili în educaţia copilului preşcolar;
 Conştientizarea de către părinţi a rolului instructiv educativ al grădiniţei prin trăirea emoţională
alături de copiii lor a satisfacţiei dobândirii unor priceperi şi deprinderi;
 Participarea activă în cadrul parteneriatului familie-instituţie preşcolară;
 Convingerea părinţilor pentru a investi în dezvoltarea personală a copiilor şi a grupei în ansamblu.
Atunci când părintii, elevii şi ceilalti membri ai comunităţii devin şi se consideră parteneri în
educaţie, în jurul copiilor se formează o comuniune de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus
la punct.

Bibliografie:
- Cucoş, C. (coord. ), 2008, “Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice”,
Ediţia a III-a revăzută şi adăugită. Iaşi, Editura Polirom
- Dumitrana, Magdalena, 2000 „Copilul, familia şi grădiniţa”, Editura Compania, Bucureşti
- D. Mihălaşcu, 2010, Curriculum, instruire, evaluare. Editura V&I Integral, Bucureşti
- Voiculescu, Elisabeta, 2001, „Pedagogie preşcolară”, Editura Aramis, Bucureşti
- Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
- Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004

620
 ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAȚIA COPILULUI

PROF. ÎNV. PRIMAR: ROTAR NICOLETA

LICEUL TEHNOLOGIC „ȘTEFAN CEL MARE” CAJVANA
„Educația copiilor noștri este mult prea importantă pentru a fi lăsată doar în mâinile școlii”. (Noel
Janis – Norton)
Înainte de a merge la școală, copilul învață abilități de bază și trăiește într-un mediu familial care îi
transmite (conștient sau nu!) o serie de atitudini față de persoane și învățare, care îi pot fi de folos sau îl pot
sabota în procesul adaptării la mediul școlar și pe parcursul învățării.
Școala nu poate face ceea ce părinții nu fac și invers. Fiecare instituție, atât cea a familiei, cât și a
școlii, are roluri bine definite, iar împreună se completează și potențează, nu se anulează, nici nu se
înlocuiesc una pe alta.
Părinții, alături de educatorii copiilor, luptă pentru același vis – acela de a-i face pe copii fericiți, de
a-i vedea sănătoși și înțelepți. Și unii și alții acționează și cultivă teritoriile cele mai dificile – acelea ale
inteligenței și ale emoției.
Consider că, a fi părinte este o mare responsabilitate în continuă actualizare. Copiii vin pe lume cu
un bagaj genetic, o moștenire genetică, un temperament, dar felul cum ei se dezvoltă se află în palmele
adultului, în modul în care noi interacționăm cu ei. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia
către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din
jur decât unul căruia îi lipsesc „cei 7 ani de acasă”.
Odată intrat în sistemul de învățământ, așteptările tuturor părinților este ca elevul să aibă succes
școlar.
Pentru a avea succes la școală este nevoie ca un copil să posede un cumul de deprinderi școlare de
bază (ascultatul, vorbitul, cititul, scrisul și deprinderile de calcul), atitudini pozitive (entuziasmul, motivația,
cooperarea, curiozitatea încrederea, bizuirea pe propriile puteri, controlul impulsurilor, ambiția, răbdarea,
perseverența, atenția), dar și obișnuințe utile (urmarea neîntârziată a instrucțiunilor, acceptarea corecturilor
și dorința de a învăța din ele, exersarea unor noi deprinderi, până ce acestea devin automatisme, acceptarea
faptului că nu se poate aștepta ca profesorii să ignore greșelile și să se abată de la reguli, folosirea simțului
practic și găsirea unei soluții, fără a se îngrijora din cauza problemei, atenția la detaliu, premisa că din orice
situație avem fiecare de învățat fiecare ceva de învățat, lăsarea unei bune impresii prin faptul că elevul se
comportă prietenos, interesat, politicos, respectuos și atent, chiar și atunci când simte altceva, acceptarea
laudei și recunoașterea față de sine a propriilor merite atunci când au loc îmbunătățiri).
Toate aceste deprinderi și obișnuințe pot fi învățate. Și este treaba părinților, nu a profesorilor, să se
asigure că elevii învață aceste deprinderi și apoi le exersează până când ele devin obișnuințe.
În primul rând școala este instituția care organizează trăirea unei experiențe de învățare. Ea urmărește
atingerea unor obiective cu ajutorul unor metode si mijloace științifice. Școala informează și formează
elevii ținând cont de anumite principii, având grijă să evalueze modul în care obiectivele au fost atinse. Prin
urmare, școala nu este singurul laborator in care copilul învață ci doar unul dintre ele, mai specializat și
competent în domeniul educației decât altele. E bine ca părintele să aibă încredere în școală, dar pentru ca
educația copilului să se ridice la nivelul așteptat, el trebuie să se implice, să colaboreze cu personalul
didactic pentru ca metodele și obiectivele propuse să fie convergente.
În al doilea rând indiferent de situație, nu trebuie să negăm faptul că școala este o instituție educativă
destul de importanta, cu reguli stricte ce trebuiesc a fi respectate în așa fel încât copilul să beneficieze de
cea mai bună învățare. Solicitările cadrelor didactice nu fac altceva decât să îl ajute pe copil să se identifice
din punct de vedere profesional în societate, determinând capacitatea acestuia de învățare și acumulare a
cunoștințelor necesare pentru viață.
Unitatea de acţiune a şcolii şi a familiei este o cerinţă de bază pentru buna educare a copiilor. Între
sarcinile pe care le pune şcoala în faţa copiilor şi cele pe care le pune familia trebuie să existe consecvenţă
şi unitate. Rolul conducător în educarea elevilor îl are şcoala, iar familia trebuie să sprijine permanent
activitatea educativă a şcolii.

621
 Toţi părinţii care se respectă şi îşi respectă copiii trebuie să apeleze la colaborarea cu şcoala, să caute
să cunoască tot mai bine atmosfera muncii din şcoală şi să încerce să o prelungească în familie.

Bibliografie:
1. Cucoş, Constantin – Psihopedagogie – Editura Polirom, Iaşi, 1998
2. https: //ziarullumina. ro/societate/psihologie/rolul-familiei-si-scolii-in-educatia-copiilor-165577.
html
3. https: //alinapasaniuc.wordpress.com/2017/01/12/rolul-scolii-in-educatia-copilului/
4. Noel Janis-Norton, Cum să-ți ajuți copilul la teme cu calm și fără stres, Editura TREI, 2016

622
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

ROTAR OANA

Pentru mine, educația are un reol esențial în vederea pregătirii elevilor pentru viitor. Lipsa educației

ar fi un eșec pentru copilul de azi care se pregătește să devină adultul de mâine.

Familia este locul de unde pornește rodul iubirii și al educației. Încă de la naștere mama își pregătește

copilul pentru viața de zi cu zi, învățându-l mereu câte ceva nou. Dacă nu ar fi familia care să ne învețe ce

e bine și ce e rău în această lume, nu am ști cum să ne descurcăm în viață. Importanța celor șapte ani de

acasă au avut un mare rol pentru mine, deoarece m-au pregătit să devin adultul de azi, un adult calculat,

corect, cinstit și mereu cu capul pe umeri.

Școala este a doua casă pentru noi. Ea reprezintă continuarea educație pe care am primit-o de la

familie, dar trebuie să ținem cont de faptul că, educația în famile nu se oprește odată cu începrea școlii, ci

acestea merg în paralel pentru a pregăti copilul să se integreze în societate.

623
 LA COLLABORATION ÉCOLE-FAMILLE, ÉLÉMENT ESSENTIEL À LA
RÉUSSITE SCOLAIRE DE L’ÉLÈVE

PROF. ROTARU ELENA-RAMONA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 3 MANGALIA
Dès sa naissance jusqu’au moment où il peut prendre les décisions lui-même, l’enfant est soumis aux
influences familiales. Dans la période de l’enfance, le principal moyen de formation de l’enfant est la
famille. L’environnement familial occupe une place centrale dans l’évolution de l’enfant, de l’immaturité
à l’âge adulte. Au début de la période préscolaire, l’enfant dépend beaucoup de ses parents, ce sont donc
aussi eux qui conduisent l’enfant à ce qu’ils pensent être le mieux pour lui. Les actions de vie actuelles d’un
enfant sont réalisées sans cesse par l’influence formatrice des parents. Cette influence des parents sur
l’enfant est très forte, car elle repose sur l’affectivité naturelle entre eux.
La famille constitue en cela une microsociété dans laquelle l'enfant et l’adolescent vont se situer, se
définir, en accord ou en opposition. Elle demeure le champ privilégié de l'apprentissage de la vie et du
développement de la personnalité de l'enfant et de l’adolescent leur permettant de se construire à partir de
modèles affectifs et sociaux en vue d’une socialisation et d’une personnalisation réussies. Les valeurs que
les parents transmettent à leurs enfants constitueront leur bagage pour toute la vie. Mais, comme chacun a
sa perception de l’éducation, celle-ci varie selon la famille à laquelle on est issu et à la société à laquelle on
appartient. Bien que chaque famille s’efforce de bien éduquer ses enfants, il ne faut pas oublier que la
société participe aussi à l’éducation de nos enfants. Ensuite, de nombreux facteurs et processus sous-jacents
aux changements familiaux de ces dernières décennies (évolutions des valeurs sociales, nouveaux
comportements démographiques, accès de plein droit des femmes au marché du travail) ont entraîné des
modifications autour de la cellule familiale remettant en cause le mode de vie intime du couple et de la
famille, les concepts de paternité, de procréation, de fidélité. Dès lors, l’éducation familiale a subi des
changements considérables, suscitant de nouvelles thématiques de recherches: compréhension d’une
nouvelle répartition des rôles parentaux; des familles monoparentales et homoparentales, des problèmes de
violence familiale, des relations famille-école comme facteur de réussite/échec scolaire de l’enfant.
La participation des parents à l’éducation des enfants est très importante. La collaboration école-
famille doit être fondée sur un engagement réciproque des parents et des enseignants dans
l’accompagnement à la scolarité de l’enfant, sur le respect mutuel et l’établissement d’un lien de confiance
entre eux. Tous les professionnels du domaine de l'éducation mettent l'accent sur la famille en tant qu'agent
vital dans le processus d'enseignement et d'apprentissage de leurs enfants. Une bonne relation famille-élève-
école fera des enfants de grands talents, car ils se sentent soutenus dans leur éducation. Pour les enfants,
l'éducation commence à la maison et continue de progresser à l'école, mais sans le bon rapport entre le
professionnel et la famille, ce processus éducatif sera affecté, car l'enfant ne sera pas capable de distinguer
très bien où sont les limites.
En plus, une éducation de qualité est une éducation dans laquelle nous sommes tous unis pour le bien
commun de nos enfants, afin qu'un jour ils puissent devenir ce qu'ils veulent vraiment être, puisque nous
nous trouvons dans une société de plus en plus changeante et exigeante. L’école est l’un des facteurs les
plus importants de l’éducation d’un enfant. Elle lui fournit les outils nécessaires pour réussir dans la vie.
En effet, l’école est le lieu où l’on apprend les fondements de la connaissance. C’est là que les enfants
acquièrent les bases de la lecture, de l’écriture et des mathématiques, choisissent leur orientation bien
souvent. L’école est également un lieu où les enfants apprennent à vivre en société. Ils apprennent à
respecter les règles et à se comporter de manière appropriée en public. Ils apprennent également à travailler
en équipe et à résoudre des problèmes de manière constructive. Enfin, l’école offre aux enfants un cadre
sécurisé où ils peuvent explorer le monde qui les entoure. Ils peuvent faire des expériences, développer leur
créativité et apprendre à gérer leurs émotions. Se créer une personnalité
Outre le savoir, l’autre rôle de l’éducation est de forger le caractère et la personnalité des enfants.
L’éducation de ces derniers depuis leur plus jeune âge a une grande influence sur leur personnalité. Un
enfant responsable recherche toujours sa part de responsabilité dans tout ce qu’il entreprend. Si les parents
apprennent à ses enfants à savoir surpasser les problèmes, ils auront toujours l’habitude d’affronter les

624
obstacles et non de les fuir. L’éducation permet de cultiver la mentalité des jeunes, elle permet de préparer
le futur de ces derniers.
Des recherches montrent que lorsque les parents participent à l'éducation de leurs enfants, ces derniers
sont plus engagés dans leur travail scolaire, restent plus longtemps à l'école et obtiennent de meilleurs
résultats d'apprentissage. Cela se traduit également par des avantages économiques et sociaux à plus long
terme. En plus d’instruire et de qualifier, l’école est un milieu de vie où les élèves interagissent et vivent
plusieurs situations qui sont des occasions d’apprendre à vivre en société: amitiés, relations amoureuses,
relations égalitaires.
La collaboration avec la famille doit se matérialiser dans des programmes conjoints d’activités de
l’école avec elle: conférences avec les parents, réunions, consultations, célébrations scolaires. Les parents
doivent voir en nous un collaborateur, un ami qui vise à atteindre le même objectif - la formation de la
personnalité humaine harmonieuse de leur enfant. Le partenariat éducatif représente une condition de
l’efficacité des interventions sociales et éducatives basées sur l’école et la communauté. Les familles
envoient leurs enfants à l’école, où elles espèrent qu’ils acquerront les outils nécessaires pour réussir dans
la vie. Les écoles viennent chercher les enfants et les renvoient dans leur famille, où ils supposent qu’ils
recevront le soutien dont ils ont besoin pour grandir et apprendre.

BIBLIOGRAPHIE
1. Ţibu, Speranţa și Goia, Delia- Parteneriatul şcoală -familie-comunitate, Editura Universală
București, 2014
2. Bătrînu, Emilia- Educația în familie, Editura Politică, București, 1980
3. https:
//www.researchgate.net/publication/275304337_L'education_familiale_a_l'heure_des_competences_pare
ntales
4. https: //vocationenseignant.fr/le-role-de-la-famille-dans-la-reussite-ou-lechec-de-leleve/

625
 EDUCAȚIA INTERCULTURALĂ ÎN PROIECTELE EDUCAŢIONALE ALE
ŞCOLII

PROF., RÖTZHEIM LUCIA-MARUSIA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1,
PUTINEIU, JUDEȚUL GIURGIU, ROMÂNIA
Sub marca acestei preocupări teoretice se studiază adesea interacţiuni interculturale destul de scurte
ca durată, ce pot merge de la turism sau sejur de studii în străinătate, la negocierea diplomatică sau
comercială ori la cooperarea în problemele dezvoltării. Cum comunicăm în situaţiile culturale în care
referenţii culturali nu sunt aceiaşi? Ce importanţă are comunicarea non-verbală sau relaţia de proximitate?
Cum se manifestă «şocul cultural», «şocul reintegrării» şi învăţarea convenţiilor culturale? Studiile în acest
domeniu pornesc de la o premisă oarecum paradoxală: o regulă de primă importanţă pentru o comunicare
interculturală eficace este, întâi de toate, de a cunoaşte convenţiile propriei culturi.
Comunicarea interculturală.
Comunicarea interculturală este acel schimb sau tranzacţie valorică, însoţită de înţelegerea
semnificaţiilor adiacente, între persoane sau grupuri care fac parte din culturi esenţialmente diferite.
Schimburile se pot realiza la nivel ideatic, verbal, nonverbal, comportamental, fizic, obiectual,
organizaţional. Pot fi implicite sau explicite, inconştiente sau deliberate.
Marile arhetipuri precum şi unele mărci expresive pot fi detectate în mai multe culturi. Înţeleasă din
punct de vedere topologic, o cultură apare ca un şir de traduceri şi transformări. Configuraţiile spirituale
occidentale sunt, în fond, variaţii tematice ale aceloraşi motive care se pot găsi în toate culturile. Aşa
numitele renaşteri culturale nu sunt decât mutaţii de accente, redescoperiri ale unor expresii spirituale
ocultate, restabiliri ale unor coduri culturale uitate. Orice nouă expresie culturală apare în interiorul şi pe o
bază valorică preexistentă. Atunci când contactele dintre purtătorii a două culturi devin antagoniste, este de
dorit să se creeze zone de intercomprehensiune. Această zonă face trecerea către un dialog efectiv, lipsit de
pericole.
Posibilitatea deschiderii este indicată, de unii cercetători, printr-o anumită capacitate de
interculturalitate. Capacitatea de interculturalitate este rezultatul unui proces de învăţare. În acest proces de
apropiere faţă de alteritate se pot naşte mai multe atitudini, dintre care unele pot fi negative.
Comunicarea interculturală se mulează pe un joc dintre închidere şi deschidere. A sesiza dinamica
acestor limite fluctuante înseamnă a acţiona în mod inteligent şi pedagogic. Numai că acest deziderat
constituie o sfidare atât pentru demersurile teoretice, cât şi practice ale învăţării interculturale.
Construcţia europeană
Spre sfârşitul anilor 70, şcoala a fost pusă în faţa unei mari sfidări: aceea a deschiderii către
pluralitatea culturală. Imigrarea masivă în ţările occidentale a deschis problema posibilităţii şi căilor
şcolarizării copiilor nou sosiţi în aceste ţări.
Diversitatea culturală nu mai este un prejudiciu, ci o realitate ce trebuie fructificată în mediul şcolar.
Optica se schimbă: fiecare copil are dreptul, individual, să-şi cultive limba, tradiţiile, obiceiurile. Profesorii
nu se mai raportează la culturi abstracte, dezincarnate sau folclorizate, ci la culturi vii, manifestate la nivelul
claselor şcolare, puse acum în relaţie cu modelul cultural dominant. Concepţia fixistă şi oarecum reificată
asupra culturilor este depăşită. Recunoaşterea eterogenităţii culturale a publicului şcolar generează o
tensiune nouă între universal şi particular, pentru că se încearcă construirea din fragmente a unităţii
culturale. Şcoala ia legătura cu reprezentanţii noilor veniţi, cu părinţii copiilor, pentru a colabora şi a
proiecta strategii educative bazate pe o pedagogie diferenţiată. Educaţia interculturală era înţeleasă ca o
pregătire a copilului pentru două culturi diferite. Alfabetizarea se realizează în limba de origine a fiecăruia,
progresiv făcându-se paşi şi în direcţia limbii majoritare. Sunt valorizaţi în acest scop profesori de aceeaşi
origine ca şi a copiilor. Fiecăruia i se garantează specificitatea. Şcoala este nu numai un loc de primire, ci
şi de realizare a interferenţelor, al schimburilor egale dintre culturi.
Antonio Perotti identifică trei niveluri de restructurare interculturală a funcţiilor şcolii: nivelul de
transmitere a cunoştinţelor, nivelul capacităţilor sau aptitudinilor dezvoltate și nivelul modelelor educative.

626
 BIBLIOGRAFIE
Berry, J., Poortinga, Y., Segall, M., Dasen, P., 1992, Cross-Cultural Psychology, Cambrige University
Press, New York.
Lipiansky, Edmond Marc, 1999, în J. Demorgon, E. M. Lipiansky (coord. ), L’ecole confrontee a la
diversite culturelle, în Guide de l’interculturel en formation, Tetz, Paris.
Nicklas, Hans, 1996, L apprentissage interculturel: conditions de realisation et objectifs, în Colin,
Lucette, Muller Burkhard (coord. ), La pedagogie des rencontres interculturelles, Ed. Economică, Paris.
Perotti, Antonio, 1993, Role et projet de l’ecole dans les societes pluriculturelles d’Europe, în
Education et pedagogie, Revue du Centre International d’Etudes Pedagogiques, nr. 19.
Rey, Micheline 1984 Les dimenssions d’une pédagogie interculturelle, în Une pédagogie
interculturelle, Berne.

627
 CEI 7 ANI DE ACASA

EDUCATOARE- RUGINOSU MIHAELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ DR. EMANUIEL RIGLER,
COM. STEFAN CEL MARE, JUD. NEAMT
Părinții trăiesc momente de bucurie și entuziasm odată cu nașterea unui copil, sunt încântați de
apariția micuțului. Totuși, este posibil ca în scurt timp să își facă loc în viața cuplului stresul și epuizarea.
Îngrijirea copilului, nopțile de nesomn, permanenta grijă față de siguranța, sănătatea și buna
dezvoltare a copilului pot duce la impresia că viața de zi cu zi petrecută cu un copil este dificilă și uneori
obositoare.
A fi părinte înseamnă a fi îndrumător de drum, înseamnă să le fim alături copiilor în drumul spre
propria devenire. Este sarcina noastră să mergem înainte și să le dăm copiilor ceea ce au nevoie – ocrotire,
susținere și iubire.
Cel mai greu pe lumea aste e să formezi un OM. Specialiștii spun că acest proces începe exact din
momentul conceperii unui copil și că primul an de viață este hotărâtor în devenirea lui. De aceea, rolul pe
care îl jucăm noi, părinții, este așa de important.
Caracterul bun sau rău al copilului, calitățile sau defectele lui viitoare sunt rezultatul purtării noastre
față de el.. Educația piticoților presupune, mai întâi, desăvârșirea propriei noastre educații, a sentimentelor
noastre, pentru că educația părinților merge mână în mână cu educația copiilor. Și piticul va primi exact
aceeași educație pe care o au părinții săi.
Copilul va suferi multe influiențe negative din cauza celor cu care vine în contact sau a unor
evenimente care se desfățoară în jurul lui, dar copilul este influiențat foarte mult nu de ce vede și aude, ci
de cel de la care aude și vede. Dacă vede atitudini nepotrivite la un om pe care nu îl cunoaște, îl va
impresiona foarte puțin. Dar dacă vede același lucru la cineva în care are multă încredere (părinți, bunci,
frați, prieteni) atunci, influiența va fi mult mai mare asupra lui.
Astfel ca familia este primul factor care influiențează educatia copilului, iar grădinița, școala nu fac
altceva decât să întarească, să consolideze normele deja deprinse în familie.
Cele 10 reguli de bună purtare sunt un start bun în desăvârșirea educației în primii 7 ani de acasă
1 - Cuvintele magice te rog, mulțumesc. Atunci când are nevoie de un lucru, trebuie să îl ceară
politicos, și nu să se comporte ca și cum ar fi obligația cuiva să il ofere.
2 - Cănd se întâlnește cu cineva cunoscut sau când intră într-o încăpere trebuie să salute.
3 - Să își ofere ajutorul atunci când poate.
4 – Sărut mâna pentru masă- E un gest firesc să multumești pentru masă persoanei care a pregătit-o.
5- Să nu critice măncarea servită
6- Să își ceară scuze atunci când greșește
7- Să nu facă mizerie- nici acasă, nici pe stradă
8 – Să respecte persoanele in vârstă, sărace sau ci dizabilități.
9 Să nu folosească limbaj vulgar.
10- Să nu mintă, dacă vrea ca ceilalți să aiba incredere în el.
Aceste deprinderi se formează în timp, iar cea mai bună metodă de a-l ajuta este puterea exemplului
din partea părintilor și a familiei.

628
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN DEZVOLTAREA COPILULUI
STUDIU DE SPECIALITATE -

PROF. CONSILIER ȘCOLAR, RUJOIU SILVIA-BENONIA,

CMBRAE / GRĂDINIȚA NR. 210 BUCUREȘTI
Educația este o știință, un fapt sau doar o remarcă a unui comportament civilizat bazat pe însușirea
unor acțiuni împrumutate de la cei în vârstă de către copii. Ei bine, este foarte important să conștientizăm
că educația stă la baza tuturor proceselor care ne conduc către statutul de om civilizat, de ființă ce aparține
unei comunități, dezvoltându-ne totodată și latura spirituală.
Educația ne însoțește pe tot parcursul vieții. Pentru ca un copil să aibă șansa de a primi o educație
normală și corectă trebuie să crească într-o familie care să-i ofere modele demne de urmat, părinți care să
se implice în activitatea de la școală, să-l susțină și să-l încurajeze pe copil.
Fără educație nu putem să ne integrăm în societatea actuală, care este într-o continuă schimbare.
Nevoia de adaptare este atât de puternică încât ne împinge către toate mijloacele posibile prin care se poate
produce educația, atât la nivel micro (familia, școala, biserica), cât și la nivel macro (societatea).
Personalitatea fiecărui copil este dezvoltată de către educație, iar odată cu aceasta și latura spirituală,
dar și psihologică. Alături de familie, școala joacă un rol foarte important în procesul educației, dar și a-l
dezvoltării personalității.
Rolul cel mai important în educația fiecărui copil, alături de școală îl are familia. Din această micro
societate numită familie pornește tot: percepția asupra vieții, stilul de viață, credința, cât și moralitatea și
conduita. Astfel, mediul în care copilul va crește se va răsfrânge în mod iminent asupra dezvoltării sale
psihice.
Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost însoțiți de educație, importanța acesteia sporind cu fiecare
generație. Educația reprezintă fundamentul vieții oricărui om cu ajutorul căreia s-au putut dezvolta
percepția despre lume, gândirea, stilul de viață, conservarea valorilor sociale, dar și spirituale.
Unul dintre rolurile cele mai importante ale educației este acela de a influența, transforma și dezvolta
personalitatea indivizilor. Procesul aceste este influențat atât de factorii genetici, cât și de mediile
educogene în care copilul se află la un moment dat.
De când copilul începe școala și până la finalizarea acesteia, trebuie menținută o relație strânsă cu
părinții în ceea ce privește dezvoltarea lui către viața de adult. Nu numai copilul, cât și părinții trec prin
diferite etape care îi supun la felurite încercări de ordin psihic, de aceea este benefică antrenarea părinților
în munca educativă a școlii.
Școala are un rol major în formarea personalității oamenilor. Profesorul trebuie să cunoască bine
condițiile vieții de familie unde trăiește copilul. Acest lucru se realizează prin vizitarea familiei, pentru
cunoașterea condițiilor de viață, activitatea și odihna. Relația dintre părinți și copii, precum și climatul
familial, în general, reprezintă motive de îngrijorare în ceea ce privește dezvoltarea fizică și psihică normală
a copilului.
Școala nu îl poate învăța pe individ totul, iar educația nu se bazează numai pe școală, chiar dacă mulți
o atribuie strict școlii. Acest lucru este o greșeală, părinții având obligația de a se asigura că există condițiile
necesare pentru o educație pozitivă atât la școală, prin implicarea lor în activitățile elevilor, cât și acasă,
unde copilul se simte protejat și unde anumite rețineri, pe care le are acesta la școală, dispar.
Etapele ce duc la dezvoltarea personalității umane reprezintă, din punctul meu de vedere, cele mai
importante obiective din existența noastră, ca ființe inteligente, ce au transformat societatea actuală într-
una educativă perfecționistă. Putem observa, așadar, că educația nu ține numai de însușirea unor norme
sociale specifice traiului uman sau de un anume tip de comportament, ci își are originea în mediile de
dezvoltare ale copilului și în percepțiile sale despre lume, deoarece acestea îl vor însoți de-a lungul
existenței sale.
Școala nu poate face ceea ce părinții nu fac și invers. Fiecare instituție, atât cea a familiei, cât și a
școlii, are roluri bine definite, iar împreună se completează și potențează, nu se anulează, nici nu se
înlocuiesc una pe alta.

629
 Implicarea părinților înseamnă prezența activă în demersul învățării prin asigurarea de materiale
necesare, suport logistic, explicații, încurajări, medierea conflictelor, blândețe, înțelegere, disponibilitate.
Să comunici constant cu educatoarea, învățătoarea, dirigintele, directorul, profesorul consilier, pentru
a vedea unde este necesară susținerea și ce poate fi îmbunătățit, reprezintă un bun început în înțelegerea
provocărilor fizice, emoționale sau sociale pe care copilul le poate traversa, la un moment dat, pe parcursul
formării academice.

Bibliografie:
Dumitrana, Magdalena (2000), Copilul, familia și grădinița, Ed. Compania, București
H., Robin Miller, A. Scott Vasta, Ross, (2010), Psihologia copilului, Ed. Polirom, Iași
Zlate, Mielu, (2001), Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iași

630
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI ȘCOALĂ

RUS CARMEN MIHAELA

CENTRUL DE PEDAGOGIE CURATIVĂ SIMERIA
În această lume aflată într-o permanentă schimbare, părinții, cadrele didactice și comunitățile locale
se străduiesc să sprijine sistemele de îmbunătățire a educației cu scopul de a-i ajuta pe copii să se dezvolte.
Pentru ca acest lucru să se realizeze este nevoie de implicarea familiei în educație. Familia este prima școală
a viitorului cetățean, iar între cei doi factori educativi trebuie să existe o legătură permanentă care se poate
realiza prin diferite forme de colaborare care nu se cer neapărat spectaculoase, dar ele fac parte integrantă
din procesul educațional.
O relație majoră școală-familie are în vedere cunoașterea stării de sănătate a copilului și procesul de
învățare, echilibrul dintre efort și jocul ca divertisment, cauzele medicale care duc la dificultăți școlare,
cauzele rămânerii în urmă și influența lor asupra încrederii copilului în învățătură.
S-a observat că există o strânsă legătură între randamentul superior al elevilor și prezența activă în
școală a părinților și invers. Sunt cazuri când elevii cu multiple posibilități evoluează lent deoarece familia
nu prezintă interes. Dezinteresul părinților față de notele copilului nu numai că atrofiază voința acestuia,
dar îl și jignește. Sau, din cauza slabei exigențe manifestate de familie privind învățătura la unii elevi,
randamentul școlar este tot mai mult stopat de preocupări extrașcolare, își folosesc timpul liber în mod
haotic, televizorul și calculatorul se transformă, în prea mare măsură, în divertisment, controlul părinților
nu este eficace, iar aceștia sunt nemulțumiți pentru notele copiilor, dar rezultatele slabe la învățătură le pun
pe seama școlii. De asemenea, există și părinți care supraaglomerează copiii obligându-i să citească sau să
scrie cât mai mult, ceea ce determină un randament slab al memoriei, nervozitate, irascibilitate. Se întâlnesc
și cazuri când unii părinți sunt permanent nemulțumiți de situația copiilor la învățătură, deși aceștia au note
bune. Acești părinți nu știu să dea satisfacție copilului inspirându-i teamă, făcându-l să pară timorat la lecție.
Astfel, stabilirea unui acord deplin între cerințele școlii și ale familiei este o condiție fundamentală a bunelor
rezultate.
Prin întâlnirile cu părinții, prin dialogurile profesor-părinte se urmărește precizarea modului de
supraveghere a copilului, urmărirea metodelor de învățare, verificarea frecvenței la ore. Părinții pot susține
învățarea acasă prin implicarea în școlile în care studiază copiii lor, încurajându-i pe aceștia să participe la
lecții, susținându-le interesul pentru toate disciplinele și lărgindu-și propriile abilități parentale.
Deci, ca primi educatori ai copiilor lor, familiile trebuie să elaboreze un program zilnic pentru teme,
să fie disponibili să le răspundă la întrebări și să discute cu ei despre ceea ce și-au însușit, să citească
împreună, să păstreze legătura cu școala, să-i laude pe copii și să le aprecieze efortul, să-i încurajeze să
persevereze. Ei joacă un rol dominant în influențarea încrederii și motivației copilului de a deveni un individ
de succes.
Atunci când părinții sunt implicați în viața școlară a copiilor lor, aceștia beneficiază de sprijin și
cunoștințe, fiind o cale prin care cei mici să-și dezvolte dorința pentru cunoaștere. Încurajarea implicării
părinților este mai mult decât o curtoazie obișnuită – este o modalitate excelentă de a crea un mediu de
învățare pozitiv.
Cercetările au arătat o scădere a procentului de părinți care să susțină comunicarea intimă dintre
părinte-profesor. Părinții moderni preferă metode de comunicare la distanță, cum ar fi platformele online și
sunt mai puțin susceptibili să participe la ședințe sau activități școlare. În timp ce tehnologia și instrumentele
digitale pot ajuta familiile să rămână informate, elevii își pot pierde interesul pentru școală atunci când
părinții nu își oferă sprijinul.
Pe de altă parte, profesorii observă schimbări importante în clasele lor atunci când părinții se implică,
cum ar fi îmbunătățirea motivației și performanței elevilor. De asemenea, colaborarea cu părinții poate ajuta
la identificarea nevoilor și obiectivelor și pot exista discuții despre modul în care părinții pot contribui.
Comunicarea cu familia oferă profesorului posibilitatea de a asculta preocupările acestora și de a le explica
mai multe despre educația celor mici.
Potrivit specialiștilor, implicarea părinților îi poate ajuta pe cei mici în mai multe moduri, precum:

631
  Să obțină note mai mari la școală;
 Să aibă un scor peste medie la testele naționale;
 Să fie activi și implicați în timpul orelor;
 Să aibă încredere în propriile abilități;
 Să socializeze ușor și eficient cu partenerii de joacă;
 Să fie empatici și înțelegători cu cei din jur;
 Să își continue educația și după terminarea liceului.

Modalități prin care poți să te implici activ în educația copilului:

 Comunică regulat cu cadrele didactice ale copilului. Pune întrebări cheie, precum: în ce domenii
se descurcă, ce mai poate fi îmbunătățit și cum îl poți susține și ajuta de acasă;
 Participă la cât mai multe activități școlare: ședințe cu părinții, serbări, festivități sau lecții
deschise;
 Planifică excursii cu scop educațional în afara școlii. Câteva exemple de activități – excursii,
tururi de muzee, vizite la bibliotecă. Dacă cel mic învață despre animale, ați putea merge împreuna la un
muzeu de științe naturale. Acest lucru îi va oferi copilului posibilitatea de a aplica în viața reală cunoștințele
pe care le-a dobândit la grădiniță sau școală;
 Organizează lecții interactive acasă. Activitățile domestice pot îmbunătăți procesul de învățare.
De pildă, poți crea cântece și rime cu vocabularul învățat la clasă, ori să înlocuiești anumite instrumente
muzicale cu obiecte casnice. O sesiune de gătit distractivă îi poate oferi celui mic ocazia de a-și dezvolta
înțelegerea despre sănătate și nutriție;
 Urmăriți împreună filme și videoclipuri educaționale;
 Pune întrebări în mod regulat despre cum a fost la școală, dacă a învățat ceva nou, precum și
despre cea mai grea parte a zilei. Comunicarea acasă îi încurajează pe copii să revizuiască ceea ce au învățat
pe parcursul zilei;
 Pune bazele învățării unei limbi străine. Deși învățământul formal poate include predarea unei
limbi străine, acasă poate fi mediul în care copilul să se familiarizeze cu vocabularul și expresiile de bază.
Poți face acest lucru prin desene animate în limba engleză, de pildă, în timp ce poți evidenția anumite
cuvinte cheie, precum fructe, animale sau membri ai familiei.

Bibliografie
Pescaru-Băran, A. - Parteneriat în educație familie-școală-comunitate, Editura Aramis, București,
2004
Nicola, I. - Tratat de pedagogie școlară, Editura Aramis, București, 2003

632
 PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAŢIONAL -
„PAS CU PAS SPRE ŞCOALĂ”

PROF. ÎNV. PREŞC.: RUS NICOLETA LIVIA,

G. P. P. STEP BY STEP NR. 12, ALBA IULIA
Argument: „A educa un copil înseamnă a-i lua sufletul în mâini şi a merge împreună pe cărarea
cunoaşterii. Înseamnă a-i ţine destinul în mâini cu conştiinţa că poţi determina, în mare măsură, reuşita sau
eşecul în viaţă. ” Implicarea celor trei factori esenţiali, familia-grădiniţa-şcoala, în asigurarea calităţii
demersului didactic, este o prioritate a învăţământului secolului XXI; dorinţa noastră este de a dezvălui
premisele motivaţionale şi a incita la implicare activă.
Rolul acestui parteneriat este de a ajuta copii să aibă succes la şcoală şi mai târziu în viaţă. Prin
activităţile acestui parteneriat încercăm să le dezvăluim copiilor frumuseţea vieţii de şcolar, prin implicarea
în activităţi comune plăcute, să găsim cele mai eficiente căi pentru a asigura adaptarea preşcolarilor la viaţa
şcolară. Parteneriatul urmăreşte găsirea celor mai eficiente căi pentru a asigura adaptarea preşcolarilor la
noua etapa din viaţa lor, şcoala, după cum vizează si îmbunătăţirea pregătirii profesionale a cadrelor
didactice prin activităţi organizate în şcoală şi grădiniţă, valorificând cunoştinţele, experienţa cadrelor şi
baza materială a unităţilor implicate.
Scopul:
Familiarizarea copiilor cu specificul activităţilor desfăşurate în cadrul clasei de elevi, în vederea unei
adaptări optime la regimul şcolar. Cunoaşterea şi respectarea normelor necesare integrării în viaţa socială,
precum şi reguli de comportare în societate; Familiarizarea copiilor preşcolari cu şcoala şi cadrele didactice;
Obiective:
- Să cunoască şi să respecte regulile specifice de convieţuire socială
- Să cunoască responabilităţile în microgrupul din care face parte;
- Să efectueze diferite activităţi împreună cu prietenii lor şcolarii (lucrări practice, concursuri,
plimbări, vizite, drumeţii);
- Să dezvolte atitudini corecte a preşcolarilor faţă de scoală;
Rezultate aşteptate:
- Cunoaşterea de către copii a învăţătoarei, precum şi a şcolii în care vor învăţa;
- Dezvoltarea unor relaţii de prietenie între copiii preşcolari şi şcolari;
Resurse proiectului:
Resurse umane: cadre didactice, copii, şcolari şi părinţii acestora;
Resurse materiale: Întreaga baza materială a grădiniţei ce deserveşte procesul de învăţământ,
mijloace didactice necesare desfăşurării activităţilor didactice, diplome pentru concursuri.
Acţiuni:
- Vizitarea şcolii
- Pregătirea unor programe artistice cu diferite ocazii;
- Organizarea unor activităţi plastice şi artistico practice şi organizarea unor expoziţii la finalizarea
acestor activităţi
- Concurs de recitări – „Cel mai bun recitator”;
- Concursuri sportive de Ziua copilului
- Organizarea unor vizite, drumeţii, excursii.
Evaluare:
- Desfăşurarea unor jocuri şi programe artistice;
- Acordarea diplomelor copiilor;
- Realizarea expoziţiei cu lucrările finale ale copiilor şi şcolarilor
- Popularizarea acţiunilor cu ajutorul presei şi televiziunii locale.

633
 Programul de activităţi

Nr. Perioada Tema activităţii Mijlocul de Locul de Participanti

Crt. realizare desfăşurare
1 Noiembrie Festivalul Toamnei Coronița toamnei- Sala de grupă Toate cadrele
activitate practică – implicate
activitate online Copiii
2 Februarie „Să ne cunoaștem’’ Prezentarea fiecarui Școala Generaă Toate cadrele
elev si prescolar - Nr. 3 implicate
Conversatie, Copiii
jocuri

3 Martie „A venit primavara” Confecţionare Sala de grupă- Cadrele

marţişoare activitate online didactice
Copiii
5 Mai Vizită - Şcoala Prezentarea Școala Generaă Cadrele
„Avram Iancu” Alba rechizitelor unui Nr. 3 didactice
Iulia școlar Consolidarea Copiii
cunostintelor
despre scoala
Cunoasterea scolii,
a scolarilor si a
invatatoarei
6 Iunie Evaluarea proiectului Evaluare/ poze, Școala/ grădiniță Cadrele
albume din timpul didactice
desfășurarii Copiii
parteneriatului

BIBLIOGRAFIE:
1. *** MECT, Curriculum pentru educația timpurie 2019;
2. Agabrian M., Millea V. - “Parteneriat şcoală - familie - comunitate”, Institutul European, Iaşi,
(2005);
3. Metodica activităţilor instructiv educative în învăţămâtul preprimar, Editura Didactica Nova,
Craiova, 2007.
4. Programa activităţilor instructiv-educative în grădiniţa de copii, (2000), Bucureşti;

634
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE

RUSU MARGARETA
Familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul
va obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare,
asigurându-i copilului cele necesare studiului.
Implicarea înseamnă de asemenea a juca un rol activ în educaţia copilului acasă. În alte cuvinte, se
poate avea un impact pozitiv prin: • A încuraja copilul să aibă o atitudine pozitivă şi curioasă cu privire la
învăţat în orice mediu, acasă, la şcoală şi în comunitate • A vă asigura de prezenţa la şcoală, punctualitate
şi respectarea unor obiceiuri pozitive • A încuraja copilul să aibă interese variate ca de exemplu hobby-uri,
activităţi extraşcolare şi activităţi comunitare • A lua parte în activităţile şcolare în cât mai multe feluri
posibile – prin a vă oferi abilităţile, timpul şi prin a vă împărtăşi preocupările.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,,cei şapte ani de acasă’’. Între familie şi şcoală
trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi
consultatii cu părinţii.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul şi şcolarul.
Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează şi-l
pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l
ajute.

https: //www.eduform.snsh.ro/campanie-online/influenta-educatiei-in-familie-asupra-
comportamentului-elevului
https: //www. aberdeencity. gov. uk/sites/default/files/2018-
06/Parental%20Engagement%20Leaflet%20Romanian. pdf

635
 FAMILIA ȘI ROLUL EI ÎN EDUCAȚIE

RUSU VERONICA ALEXANDRINA

GRĂDINIȚA CU P. P. ZÂNA ZORILOR, CLUJ-NAPOCA
Cel mai bun predictor al succesului elevilor este măsura în care familiile încurajează învățarea acasă
și se implică în educația copilului lor.
Atunci când părinții sunt implicați în viața școlară a copiilor lor, aceștia beneficiază de sprijin și
cunoștințe, fiind o cale prin care cei mici să-și dezvolte dorința pentru cunoaștere. Încurajarea implicării
părinților este o modalitate excelentă de a crea un mediu de învățare pozitiv.
Cercetările au arătat o scădere a procentului de părinți care să susțină comunicarea intimă dintre
părinte-profesor. Părinții moderni preferă metode de comunicare la distanță, cum ar fi platformele online și
sunt mai puțin susceptibili să participe la ședințe sau activități școlare. În timp ce tehnologia și instrumentele
digitale pot ajuta familiile să rămână informate, elevii își pot pierde interesul pentru școală atunci când
părinții nu își oferă sprijinul.
Pe de altă parte, profesorii observă schimbări importante în clasele lor atunci când părinții se implică,
cum ar fi îmbunătățirea motivației și performanței elevilor. De asemenea, colaborarea cu părinții poate ajuta
la identificarea nevoilor și obiectivelor și pot exista discuții despre modul în care părinții pot contribui.
Comunicarea cu familia oferă profesorului posibilitatea de a asculta preocupările acestora și de a le explica
mai multe despre educația celor mici.
Potrivit specialiștilor, implicarea părinților îi poate ajuta pe cei mici în mai multe moduri, precum:
 Să obțină note mai mari la școală;
 Să aibă un scor peste medie la testele naționale;
 Să fie activi și implicați în timpul orelor;
 Să aibă încredere în propriile abilități;
 Să socializeze ușor și eficient cu partenerii de joacă;
 Să fie empatici și înțelegători cu cei din jur;
 Să își continue educația și după terminarea liceului.
Iată câteva modalități prin care poți să te implici activ în educația copilului:
 Comunică regulat cu cadrele didactice ale copilului. Pune întrebări cheie, precum: în ce domenii
se descurcă, ce mai poate fi îmbunătățit și cum îl poți susține și ajuta de acasă;
 Participă la cât mai multe activități școlare: ședințe cu părinții, serbări, festivități sau lecții
deschise;
 Planifică excursii cu scop educațional în afara școlii. Câteva exemple de activități – excursii,
tururi de muzee, vizite la bibliotecă. Dacă cel mic învață despre animale, ați putea merge împreuna la un
muzeu de științe naturale. Acest lucru îi va oferi copilului posibilitatea de a aplica în viața reală cunoștințele
pe care le-a dobândit la grădiniță sau școală;
 Organizează lecții interactive acasă. Activitățile domestice pot îmbunătăți procesul de învățare.
De pildă, poți crea cântece și rime cu vocabularul învățat la clasă, ori să înlocuiești anumite instrumente
muzicale cu obiecte casnice. O sesiune de gătit distractivă îi poate oferi celui mic ocazia de a-și dezvolta
înțelegerea despre sănătate și nutriție;
 Urmăriți împreună filme și videoclipuri educaționale;
 Pune întrebări în mod regulat despre cum a fost la școală, dacă a învățat ceva nou, precum și
despre cea mai grea parte a zilei. Comunicarea acasă îi încurajează pe copii să revizuiască ceea ce au învățat
pe parcursul zilei;
 Pune bazele învățării unei limbi străine. Deși învățământul formal poate include predarea unei
limbi străine, acasă poate fi mediul în care copilul să se familiarizeze cu vocabularul și expresiile de bază.
Poți face acest lucru prin desene animate în limba engleză, de pildă, în timp ce poți evidenția anumite
cuvinte cheie, precum fructe, animale sau membri ai familiei.
Așadar, o educație bună aduce stimă de sine, perspective de carieră mai bune, sănătate îmbunătățită
și o mai bună înțelegere a lumii. Deci, data viitoare când copilul te întreabă de ce trebuie să meargă la
școală, spune-i că educația îl va ajuta să fie un adult mai fericit!

636
 SIMPOZION NAȚIONAL - "CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!"
"CUNOAȘTEREA FAMILIEI PENTRU ÎNȚELEGEREA
MANIFESTĂRILOR COMPORTAMENTALE ALE COPIILOR"

AUTOR SABĂU SIMONA ZÎNA

PROF. G. P. N. NR. 12A - BRAȘOV
Felul în care părinţii îl tratează pe copil formează la acesta un anumit mod de a concepe lumea. (A.
Adler)
Cunoașterea familiei este foarte importantă pentru înțelegerea manifestărilor comportamentale ale
copiilor preșcolari, deoarece familia este primul și cel mai important mediu social al copilului. Familia
joacă un rol esențial în dezvoltarea și învățarea copilului, influențând în mod semnificativ modul în care
copilul se comportă și interacționează cu ceilalți.
Înțelegerea dinamicii familiei poate oferi o perspectivă asupra cauzelor comportamentului copilului.
Există o serie de factori care pot influența comportamentul copiilor preșcolari, cum ar fi stilul de parenting,
modelele de interacțiune, nivelul de disciplină, mediul familial și stresul familial.
De exemplu, un stil parental restrictiv și critic poate duce la comportamente agresive sau de retrăire
în copii. Pe de altă parte, un stil parental cald și susținător poate promova dezvoltarea unui comportament
pozitiv în copii.
De asemenea, evenimentele stresante sau schimbările în viața familiei pot afecta comportamentul
copiilor preșcolari, cum ar fi divorțul, pierderea unui membru al familiei sau mutarea într-un alt mediu.
Cunoașterea familiei este esențială pentru înțelegerea comportamentului copiilor preșcolari. Prin
luarea în considerare a factorilor specifici ai familiei și a dinamicii sale, educatorii și părinții pot identifica
și interveni în mod eficient asupra comportamentului copiilor, pentru a promova dezvoltarea și bunăstarea
lor.
Cunoașterea stilurilor parentale poate fi foarte utilă pentru părinți, educatorii și oricine lucrează cu
copii. Stilurile parentale sunt modurile diferite în care părinții interacționează cu copiii lor și își exprimă
atitudinea față de copii.
Există mai multe stiluri parentale, iar acestea includ:
1. Stilul părintelui autoritar - acest stil parental este caracterizat de un control strict, cerințe ridicate
și puțină toleranță pentru neconformitate sau argumentare. Copiii cresc într-un mediu în care trebuie să
urmeze regulile și să respecte autoritatea părinților, fără a avea prea multă libertate sau autonomie.
2. Stilul părintelui permisiv - acest stil parental este caracterizat de o implicare minimă a părinților
în viața copiilor și o toleranță ridicată față de comportamentele negative. Copiii cresc într-un mediu în care
nu există reguli sau limite clare și au puțină orientare sau ghidare din partea părinților.
3. Stilul părintelui democratic - acest stil parental este caracterizat de o combinație între control și
implicare. Părinții își stabilesc reguli clare și așteptări, dar permit și argumentarea și discuția cu copiii.
Copiii cresc într-un mediu în care regulile sunt importante, dar există și o anumită libertate și autonomie.
4. Stilul părintelui neimplicat - acest stil parental este caracterizat de o implicare minimă a părinților
în viața copiilor. Copiii cresc într-un mediu în care părinții nu sunt prezenți sau nu le acordă atenția
necesară, iar aceștia pot să se simtă neglijați sau neimportanți.
Este important să înțelegem că aceste stiluri parentale sunt doar categorii generale și nu toți părinții
se încadrează perfect într-unul dintre aceste stiluri. De asemenea, stilul parental poate varia în funcție de
situație sau de copil, iar un stil parental care funcționează bine pentru un copil poate să nu funcționeze
pentru altul.
Pentru a putea înțelege mai bine de ce sunt importante aceste stiluri de parenting, trebuie reținut un
singur lucru: copiii pot uita tot ce le-ați spus, de câte ori i-ați certat sau pedepsit, însă nu vor uita niciodată
felul în care i-ați făcut să se simtă.
Cunoașterea stilurilor parentale poate ajuta părinții să își înțeleagă mai bine comportamentul și relația
cu copiii lor și să identifice moduri mai bune de a interacționa cu aceștia. De asemenea, poate ajuta
educatorii să înțeleagă mai bine comportamentul copiilor și să ofere suport și îndrumare adecvată.
Relația dintre părinte și cadru didactic este foarte importantă pentru dezvoltarea copilului. Această
relație poate influența atât procesul de învățare, cât și dezvoltarea socio-emoțională a copilului.

637
 Comunicarea între părinte și cadru didactic este esențială pentru a se asigura că nevoile copilului sunt
îndeplinite atât în ceea ce privește educația, cât și dezvoltarea personală. Părinții și cadrele didactice ar
trebui să lucreze împreună pentru a asigura un mediu sigur, confortabil și stimulant pentru copil.
Relația pozitivă și cooperantă dintre părinte și cadru didactic poate ajuta copilul să se simtă
confortabil și încrezător în școală și să își dezvolte o atitudine pozitivă față de învățare. Prin colaborarea
lor, părinții și cadrele didactice pot îmbunătăți experiența de învățare a copilului și pot contribui la creșterea
performanțelor acestuia.
În cazul în care apar probleme în relația dintre părinți și cadre didactice, este important să existe o
comunicare deschisă și să se găsească soluții pentru a rezolva problemele în mod eficient. Părinții și cadrele
didactice ar trebui să colaboreze pentru a identifica cauzele problemelor și să găsească soluții în interesul
copilului.
Relația pozitivă și cooperantă dintre părinte și cadru didactic este esențială pentru dezvoltarea și
succesul copilului în ceea ce privește educația și dezvoltarea personală. Comunicarea și colaborarea
eficientă între părinți și cadre didactice pot îmbunătăți experiența de învățare și pot contribui la succesul
copilului în viață.
Colaborarea între educatoare și părinți este esențială pentru a asigura dezvoltarea armonioasă a
copilului. O astfel de colaborare poate ajuta la crearea unui mediu sigur și stimulant pentru copil, în care
acesta poate învăța și se poate dezvolta.
Există mai multe modalități prin care educatoarele pot colabora cu părinții pentru a sprijini
dezvoltarea copilului. Acestea includ:
 Comunicarea regulată - educatoarele ar trebui să comunice regulat cu părinții pentru a împărtăși
informații cu privire la activitățile desfășurate în clasă, progresul copilului, nevoile acestuia,
comportamentul și altele. De asemenea, părinții ar trebui să se simtă confortabil să întrebe educatoarele
despre orice întrebări sau îngrijorări pe care le-ar putea avea cu privire la copilul lor.
 Împărtășirea resurselor - educatoarele pot oferi părinților resurse, cum ar fi cărți, jocuri și alte
materiale educaționale, pentru a ajuta la stimularea copilului acasă.
 Participarea părinților la activitățile școlii - educatoarele pot invita părinții să participe la
activități precum excursii, evenimente sportive și artistice, serbări sau alte evenimente la școală. Acestea
pot fi o oportunitate excelentă pentru părinți de a-și petrece timpul cu copiii lor și de a se implica în viața
școlii.
 Întâlnirile individuale - educatoarele pot organiza întâlniri individuale cu părinții pentru a discuta
despre progresul copilului, preocupările și necesitățile acestuia.
 Colaborarea în stabilirea obiectivelor - educatoarele și părinții ar trebui să colaboreze în stabilirea
obiectivelor pentru copil, atât în școală, cât și acasă. Împreună, aceștia pot crea un plan de acțiune pentru a
ajuta copilul să-și atingă obiectivele.
Rolul educatoarei este de a sprijini dezvoltarea copiilor și de a-i ajuta să-și dezvolte abilitățile și
competențele în moduri sănătoase și productive. În această calitate, educatoarea poate acționa ca un
consilier pentru copii și părinți.
Modalități prin care educatoarea poate oferi consiliere copiilor și părinților:
 Ascultarea activă - educatoarea ar trebui să fie un ascultător atent și empatic atunci când copiii și
părinții se adresează cu probleme sau îngrijorări. Prin ascultarea atentă și fără judecată, educatoarea poate
ajuta copiii și părinții să se simtă înțeleși și acceptați.
 Încurajarea comunicării deschise - educatoarea ar trebui să încurajeze copiii și părinții să
comunice deschis și să-și exprime gândurile și sentimentele. Prin facilitarea comunicării deschise,
educatoarea poate ajuta la dezvoltarea relațiilor pozitive între copii și părinți.
 Identificarea resurselor - educatoarea poate ajuta copiii și părinții să identifice resursele
disponibile pentru a-i ajuta să facă față problemelor și să-și atingă obiectivele. Aceste resurse pot fi din
cadrul școlii sau din comunitatea locală.
 Oferta de soluții și strategii - educatoarea poate oferi copiilor și părinților soluții și strategii pentru
a face față problemelor cu care se confruntă. Aceste soluții pot include abilități de gestionare a stresului,
tehnici de rezolvare a conflictelor sau sugestii pentru a îmbunătăți comunicarea în relațiile familiale.
 Colaborarea cu alte servicii de consiliere - educatoarea poate colabora cu alți profesioniști din
cadrul școlii sau din comunitatea locală pentru a oferi servicii de consiliere mai specializate pentru copii și
părinți.

638
 Întrebări pe care le poate folosi cadrul didactic în aflarea stilul parental:
 În ce măsură vă implicați în viața copilului dvs. ? (înaltă, medie, scăzută)
 În ce măsură oferiți copilului dvs. libertatea de a-și exprima opiniile și a-și alege activitățile
preferate? (înaltă, medie, scăzută)
 Cum reacționați atunci când copilul dvs. greșește sau încalcă regulile? (pedepsire, îndrumare,
discuție)
 În ce măsură încurajați dezvoltarea independenței și a responsabilității copilului dvs. ? (înaltă,
medie, scăzută)
 Cum vă exprimați afecțiunea și sprijinul față de copilul dvs. ? (prin cuvinte, prin gesturi, prin timp
petrecut împreună)
 În ce măsură vă implici copilul în deciziile familiei? (înaltă, medie, scăzută)
 Cum gestionați conflictele cu copilul dvs. ? (evitare, negociere, impunerea deciziei)
 În ce măsură încurajați dezvoltarea creativității și a curiozității copilului dvs. ? (înaltă, medie,
scăzută)
 Cum vă descrieți stilul de comunicare cu copilulul dvs. ? (deschis, închis, intermitent)
Sfaturi în consilierea părinților
• Fiecare copil este o entitate unică, cu propria lui personalitate, irepetabilă. Fiecare copil se dezvoltă
într-un ritm propriu şi într-un mediu familial cu o specificitate familială caracteristică. În consecinţă, nu
încercaţi să-l modelaţi după o formă preconcepută ci permiţându-i să-şi manifeste personalitatea lui
originală.
• Pentru ca personalitatea copilului să se realizeze total, el are nevoie de o familie stabilă condusă
de adulţi, părinţi care să-i ghideze cu dragoste şi răbdare, fără a-l supune constrângerilor tiranice.
• Îndrumarea conduitei copilului constă în a-i stabili anumite limite, pentru a-şi însuşi anumite
reguli, care să-l ajute să se autocontroleze. El va învăţa să-şi controleze actele, dar nu-i pretindeţi să-şi
controleze în aceeaşi măsură şi sentimentele. Fiecare etapă de dezvoltare are o dominantă de care trebuie
ţinut seama în trasarea regulilor de disciplină.
• Autodisciplina se consolidează în măsura în care îi apreciaţi reuşitele. Un comportament încurajant
are mai multe şanse de-a se repeta decât un comportament neobservat.
• Dezvoltarea intelectuală a copilului trebuie stimulată. Stimularea intelectuală a copilului în primii
ani este definitorie pentru formarea inteligenţei lui. Stimularea limbajului, învăţarea gândirii logice şi a
spiritului creator, formarea dragostei pentru lectură şi frumos vor rămâne pentru totdeauna cadrul
personalităţii lui
• Primii şase ani sunt cei mai importanţi şi definitorii în educaţia atitudinilor şi obiceiurilor
individului. Relaţiile care se stabilesc între părinţi şi copii în acest interval vor determina raporturile ce vor
exista între părinţi şi copii în anii ce urmează.
• Creşterea şi educarea unui copil implică o relaţie umană, iar aceasta nu se reduce la reguli şi legi.
Nu implicaţi nici o regulă în mod rigid, cea mai bună regulă este cea care se potriveşte cel mai bine
atât pentru personalitatea părinţilor cât şi a copilului.
Îngrijirea şi creşterea unui copil este o sarcină foarte dificilă care cere maturitate şi responsabilitate
depline. Dar nu uitaţi că aţi fost copii, aceasta vă va garanta înţelegerea propriilor dumneavoastră copii
Prin oferirea de consiliere copiilor și părinților, educatoarea poate contribui la crearea unui mediu de
învățare sănătos și productiv și poate ajuta copiii și părinții să-și dezvolte abilitățile de a face față
problemelor și să își atingă obiectivele.
În concluzie, colaborarea între educatoare și părinți este crucială pentru a asigura dezvoltarea
copilului într-un mediu sigur și stimulant. Comunicarea regulată, împărtășirea resurselor, participarea
părinților la activități, întâlnirile individuale și colaborarea în stabilirea obiectivelor sunt modalități prin
care educatoarele și părinții pot lucra împreună pentru a sprijini dezvoltarea copilului.

BIBLIOGRAFIE:
Coord. UNICEF, Costache, L., Anghelescu, C., (2015), Copilul meu este o persoană importantă:
elemente practice de psihologie a copilului pentru părințide la naștere la școală, Bucureşti: Point Max
Publishing, ISBN 978-606-92640-1-0

639
 COMUNICARE EFICIENTĂ ÎN RELAȚIA PĂRINȚI-EDUCATOARE

AUTORI: GÁSPÁR TIMEA ENIKŐ, SALA ANNA MÁRIA

G. P. P. HÓFEHÉRKE, SFÂNTU GHEORGHE
Chiar dacă părinții sunt persoanele care influențează covârșitor dezvoltarea copilului pe tot parcursul
vieții, începând cu intrarea micuțului în colectivitate, el începe să fie influențat și educat și de către
educatoare. Din acest motiv, relația dintre părinți și educatoare trebuie să fie una sinceră, deschisă și de
colaborare, astfel încât copilul să fie cel care beneficiază. Părinţii şi educatoarele ar trebui sa fie coechipierii
perfecţi în educarea copilului. Comunicarea rezolvă aproape orice fel de problemă. Este astfel evident că
părinţii şi educatoarele împărtăşesc o responsabilitate uriaşă. Împreună oferă copiilor înca de mici dorinţa
de a învăţa şi a munci din greu. O buna colaborare între ei este esenţială succesului, în scopul motivării
copiilor pentru învăţare şi al creşterii interesului lor în această direcție.
În continuare vom prezenta câteva sfaturi bazate pe experiența noastră de mai mult de 20 de ani privid
colaborarea benefică și eficientă între părinți și educatoare:
Părinţii:
• Sa îşi pregătească copiii pentru grădiniţă. Sa le-o prezinte ca fiind interesantă şi importantă şi să le
precizeze faptul că se constituie în parteneri valoroşi.
• Să discute cu educatoarele copiilor lor. Să stabilească o relaţie adecvată cu ele. Să conştientizeze că
fiecare are de învăţat de la celălalt.
• Să participe la evenimente din grădiniţă. Şedinţele cu educatoarele, evenimentele sportive şi jocurile
în grădiniţă – toate le oferă şansa de a le cunoaşte pe educatoarele copilului lor. Mai mult de atât, copilul
va fi foarte mândru când părinţii săi merg la grădiniţă.
• Să discute permanent cu copilul despre ce se întâmplă la grădiniţă. Să-i pună întrebări specifice,
legate de activitatea din grupă, de educatoare şi de alte acţiuni suplimentare.
• Să creeze acasă un mediu bun de învăţare. Să sprijine învăţarea, prin desfăşurarea de activităţi
zilnice cu copilul. Să citească cu el. Să-i limiteze accesul la TV, tabletă sau jocuri la calculator.
• Să ceară şi sfatul educatoarelor. Acestea ştiu multe despre dezvoltarea copilului şi îşi petrec mult
timp cu el.
• Să le ofere informaţii utile educatoarelor. Schimbarea condiţiilor familiale, cum ar fi divorţul, boala
părinţilor sau chiar moartea unui animal preferat pot determina tulburări de concentrare în învăţare. Să se
ofere voluntari. Să ceară membrilor comunităţii să procedeze în mod similar.
Părinţii şi educatoarea, împreună:
• Să aibă expectaţii realiste de la copii şi să-i laude adesea.
• Să stabilească obiceiuri bune de învăţare. Să-i ajute pe copii să îşi planifice activităţile şi să le
dezvolte interesul în diverse domenii
• Să se angajeze în discuţii unii cu alţii personal când există probleme, dar şi când apar aspecte bune.
• Să folosească emailul sau platformele online dedicate comunicării cu părinţii pentru a o facilita.
• Fiecare să încerce să ofere oportunităţi de învăţare. Să lucreze ca parteneri.
Educatoarea:
• Să menţină fluxul comunicaţional pozitiv. Să trimită însemnari părintelui, prin care acesta este
înştiinţat în legătură cu activităţile grupei.
• Să înveţe despre cultura, viaţa, locul de muncă al celor din familii, pentru a realiza impactul tuturor
acestora asupra copiilor. Să fie receptivi la alţi membri ai familiei sau prieteni apropiaţi ai acestora, care
sunt interesaţi de educaţia copiilor.
• Să explice clar politica de stabilire a regulilor clasei.
• Să descrie părinţilor modul în care vor fi împlinite obiectivele educative propuse.
• Să spună fiecărui părinte ceva special despre copilul său, astfel încât acesta să înteleagă motivele
pentru care profesorul crede ca cel mic va avea succes.
• Să caute seminarii de dezvoltare profesională sau literatură despre modul în care pot fi contactaţi
părinţii. Să ceară directorului sau Consililului grădiniţei să furnizeze instruire iniţială în domeniul implicării
părinţilor în şcoală, precum şi cea referitoare la rolurile educatorilor.

640
 • Să-i ajute pe părinţi să înţeleagă importanţa sprijinului lor. Să mulţumească acestora pentru
implicare şi să explice care vor fi avantajele acţiunilor lor pentru copil şi pentru grădiniţă.
O legătură deosebită între educatoare şi părinţi va duce la o relaţie deosebită între copii şi educatoare.
Un părinte se poate considera împlinit atunci când împreună cu grădiniţa reuşesc să educe copilul astfel
încât el să aprecieze munca, să fie util în societate.

Bibliografie:
gradinitadaniela. ro
paradisulprichindeilor. ro

641
 EDUCAȚIA ÎNCEPE ÎN FAMILIE

SALVAN FLOAREA
Este adevarat ca nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme
educationale incă de la varste mult mai fragede, însă ramane ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduita se invata din familie. Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa
consolideze normele deja deprinse din familie.
Nici un părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi,
evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul
de sport, la teatru sau în vizită la rude. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă,
deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de
la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul
deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament
conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament
social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele
deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi,
părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate
componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are
forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul
cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor
„şapte ani de-acasă”.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege,
în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: salutul, comportamentul în public, comportamentul cu
prietenii, înţelegerea normelor sociale, manierele la masă, recunoaşterea greşelilor, tact şi toleranţă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite.
Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru,
precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului
tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor
aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile
susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

642
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

PROF. ANGELICA SAMARA,

ŞCOALA GIMNAZIALĂ “ PROF. LUCIAN PAVEL”, OLTENIŢA
“Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va face pianist”
(Mihail Levine).

Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul
s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei
familii şi valorificarea acesteia. Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor,
îşi descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental. Fiecare părinte ar vrea
ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la
comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau
în vizită la rude. Meseria de părinte este cea mai grea meserie din lume dar în același timp cea mai frumoasă
și aducătoare de bucurie și satisfacții.
Împovărați de grijile cotidiene, părinții acordă, din păcate, din ce în ce mai puțin timp educației
copiilor, comunicării cu ei, petrecerii unui timp de calitate în compania lor. Însă, unii părinți nu pierd prilejul
de a le face câte ,,o lecție” de morală copiilor atunci când greșesc sau când primesc note mici la școală. Alți
părinți, dimpotrivă, apelează la o protecție exagerată a copilului, ceea ce conduce la incapacitatea acestuia
de a se adapta la cerințele societății.
Copilul, membru al unei familii mai mult sau mai puţin numeroase, trebuie să se adapteze noilor
condiţii şi să acţioneze în conformitate cu ceea ce este de dorit din punct de vedere social, atât pentru
stabilitatea familiei sale cât şi pentru păstrarea echilibrului în plan psihic şi social. Familia poartă cea mai
mare responsabilitate pentru cum îşi educă copiii, dar multe dintre lucruri îi scapă de sub control, deoarece
acestea se învaţă din situaţiile concrete de viată. Educaţia copilului este un demers care presupune un
schimb de experienţă, de valori şi competenţă între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare.
Spirala relaţionară care se ţese în jurul copilului se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din
competenţele parentale importante pentru fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele
copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere.
Nu este neapărată nevoie să învăţăm scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună
cu copilul nostru şi să-i recunoştem unicitatea, personalitatea, nevoile.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la imitaţie şi învăţare, după modelul dat de părinţi.
Educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, în primii 7 ani de viaţă, îşi pune amprenta pentru întreaga
viaţă.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte adevărul
celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire,
rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece
timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii
împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi
structurează personalitatea.
Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil care ştie să salute, să rostească
acele cuvinte pe care noi, dascălii, le numim „magice”, şi-anume: „mulţumesc”, „te rog”, „iartă-mă”, etc.,
care se comportă politicos cu cei de vârsta lui, dar mai cu seamă cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în diferite medii ale
societăţii. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur, decât unul căruia îi
lipsesc cei 7 ani de acasă.
Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează
anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi
protecţia lui.
În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor
şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult, ca om pentru viitor.

643
 Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente
şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea
achiziţiilor”, una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare
de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informaţii, de către cine şi în ce mod.

Bibliografie:
Emilia Ioan-“Cei şapte ani de acasă”-EDP Bucureşti, 2007
Dr. Alexandru Gheorghiu-“Copilul nostru crește. Suntem pregătiţi ?”-Ed. Niculescu, Bucureşti, 1994

644
 COLABORAREA GRĂDINIȚĂ –FAMILIE

PROF. ÎNV. PREȘC. SAMOILĂ CĂTĂLINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ DOMNEASCĂ, TG NEAMȚ
, Un copil este ca o sămânță de floare…Cât de frumos va creşte, cât de frumos va rodi, depinde de
grădinarul care o va îngriji, de ce pământ şi de câtă lumină şi apă are, de cât e de ferită de frig, de furtună
şi de soare prea tare. E atât de plăpândă… Cum ai putea s-o rupi ori să o calci în picioare, când e tot ce
va mai rămâne în urma ta?” (Irina Petrea)

Familia este prima colectivitate care își pune amprenta pe caracterul omului, cea dintâi școală ce
pune temelii viitoarei personalități. Primele valori sociale sunt transmise copilului de către familie înainte
ca acesta să beneficieze de educația instituționalizată. Copilul este un dar prețios al lui Dumnezeu și fiecare
părinte se simte responsabil de marea comoară ce i-a fost încredințată.
În primele etape ale vieţii, responsabilitatea educării copilului revine familiei. Copiii sunt apoi
înscrişi în grădiniţă, instituţie care le asigură condiţiile necesare pentru dezvoltarea în concordanţă cu
nevoile individuale. Grădiniţa este un important mediu de socializare, îi ajută pe copii să interacţioneze cu
alţi copii, dar şi cu adulţi, şi le oferă acestora un mediu primitor, adecvat învăţării.
După familie, grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate. Această instituţie
îl aşază într-un cadru nou prin dimensiunile şi conţinutul său. Aici copilul ia cunoştinţă cu activităţi şi
obiecte care-i stimulează gustul pentru investigaţie şi acţiune, îl provoacă să se exprime şi îi propune,
incipient, angajarea în relaţiile sociale de grup.
Părinţii sunt primii educatori deoarece ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din
prima zi a vieţii; familia este modelul pe care copilul îl imită. Totodată, modul de viaţă al familiei este
principalul reper în viaţă al copilului. Comunicarea intrafamilială influenţează decisiv dezvoltarea
psihofizică a copilului, formarea personalităţii lui. Copiii îşi observă proprii părinţi cum acţionează în rolul
de părinţi. Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice,
de alimentaţie sănătoasă), acestea constituind suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra
întregii personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe
copii. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea, etc.
La vârsta preşcolară un factor educativ important este grădiniţa, care desfăşoară un amplu proces
instructiv-educativ şi are cadre cu pregătire profesională corespunzătoare, ce aplică metode şi procedee.
Educatoarea grupei trebuie să cunoască specificul fiecărui stadiu de dezvoltare a copilului,
disponibilităţile intelectuale precum şi particularităţile lui comportamentale şi caracteriale. Ea se preocupă
de socializarea preşcolarului prin integrarea lui în mediul grădiniţei, oferindu-i prilejul să cunoască mediul
înconjurător, organizând vizite în împrejurimile grădiniţei, în cartier, în oraş, la şcoală, la locul de muncă
al părinţilor etc. Treptat, cu multă răbdare, educatoarea este cea care cultivă încrederea în propriile
posibilităţi ale copiilor, integrând în jocuri şi activităţi copiii timizi, efectuând munca suplimentară
individualizată cu copiii cu deficienţe verbale, folosind jocul şi jucăriile existente pentru a-i apropia de
acestea.
Grădiniţei îi revine rolul de partener în relaţiile ei cu familia iar acest rol derivă din faptul că este un
serviciu specializat, cu cadre pregătite pentru realizarea sarcinilor educaţiei copiilor cu vârste cuprinse între
3-6/7 ani.
Căldura raporturilor dintre părinţi şi educatoare, încrederea şi respectul reciproc se stabilesc prin
schimbul de informaţii - pentru care trebuie să găsim întotdeauna timpul necesar. Educatoarea poate ajuta
familia în cel mai simplu şi natural mod să urmeze calea justă în raporturile cu copilul său, să prevină
îndepărtarea lui sufletească, să înlăture eventualele carenţe educative. Complexitatea problemelor lumii
contemporane cere deschiderea şi flexibilizarea raporturilor în parteneriatul educaţional. Implicarea, ca
agenţi ai educaţiei, a diferitelor instituţii şi persoane din comunitate dezvoltă în prezent o imagine complexă

645
şi dinamică a influenţelor educaţionale. Grădiniţa, fiind puntea de legătură cu familia, are şi menirea de a
asigura părinţilor asistenţă de specialitate, informându-i asupra etapelor de evoluţie a copiilor şi venind în
sprijinul celor ce întâmpină dificultăţi în înţelegerea rolului de părinţi şi în îndeplinirea cu succes a educării
copiilor.
Cele mai frecvente ocazii pe care le are educatoarea de a comunica cu părinţii sunt: când părinţii
aduc copiii la grădiniţă; la sfârşitul programului, când părinţii îşi iau copiii de la grădiniţă; cu prilejul
diferitelor evenimente festive ce se organizează la nivelul grădiniţei: sărbători diverse, festivităţi de început
de ciclu ori la sfârşit de ciclu preşcolar; vizite la domiciliu, lectorate cu părinţii, consultaţii pedagogice. Cu
cât cunoaştem mai bine familiile copiilor, cu atât mai eficient va fi parteneriatul cu ele. Cu cât părinţii vor
cunoaşte mai bine programul educaţional, cu atât va fi mai coerentă influenţa ambilor factori educaţionali
şi a ambelor medii educaţionale. Cu cât colaborarea dintre educator şi părinţi este mai strânsă cu atât mai
bine ambii actori vor cunoaşte mai bine copilul.
Dialogul educatoare-părinte se poate organiza, fie individual prin consultaţii, cu fiecare familie, fie
în adunările organizate cu părinţii; se informează reciproc, ceea ce contribuie atât la buna desfăşurare a
procesului educaţional din grădiniţă, cat şi la o buna educaţie în familie. Dar, dialogul deschis bazat pe
încrederea reciprocă cere timp pentru a fi clădit.
Participarea părinţilor la activităţi ale grupei reprezintă un alt prilej de cunoaştere a părinţilor, dar şi
un mod prin care aceştia sunt familiarizaţi cu programul grupei, cu conţinutul şi metodele didactice, cu
materialele didactice şi mijloacele necesare desfăşurării activităţilor, cu modul de comunicare şi abordare
a situaţiilor problematice, cu semnificaţia respectului faţă de copil. Relaţia părinte-educatoare astfel
contribuie la constituirea unor relaţii pozitive între familie-grădiniţă, la o coerenţă a practicilor educaţionale
şi a cerinţelor referitoare la copil.
Toate aceste motivații conduc către necesitatea unui parteneriat real, activ, cu implicare susținută a
familiei, iar activităţile educative să fie cunoscute și înțelese de către părinți și realizate printr-o colaborare
strânsă între instituția familială și cea preșcolară.

“ÎMPREUNĂ PENTRU BINELE COPIILOR”

Bibliografie
1. Bunescu, G., Alecu, G., Badea, D., (1997), Educaţia părinţilor. Strategii şi programe, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
2. Dumitrana, Magdalena, (2000), Copilul, familia şi grădiniţa, Editura Compania, Bucureşti
3. Mateiaş, Alexandra, (2003), Copiii preşcolari, educatoarele şi părinţii, Ghid de parteneriat şi
consiliere, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

646
 CEI 7 ANI DE ACASĂ!
EDUCAŢIA ÎN FAMILIE- PARTENERIATUL FAMILIE-ŞCOALĂ

PROF. SAMSONESCU MARIA-ALINA

ŞC. GIMN. „ION MUCELEANU”, FÂNTÂNA MARE
Calitatea educaţiei şi succesul şcolar necesită abordarea de strategii și practici variate privind relaţiile
de colaborare dintre şcoală, familie şi comunitate. Dacă este adevărat că şcoala este factorul de care depinde
în mod covârşitor devenirea personalităţii umane, tot atât de adevărat este că educaţia coerentă nu poate
face abstracţie de rosturile familiei în această comuniune.
Şcoala şi familia sunt două instituţii care au nevoie una de alta şi care trebuie să găsească făgaşul
colaborării autentice bazată pe încredere şi respect reciproc, pe iubirea faţă de copil, să facă loc unei relaţii
deschise, permeabile, favorizante schimbului şi comunicării de idei. Familia şi şcoala sunt agenţii educativi
cu o influenţă deosebită asupra formării şi dezvoltării personalităţii copilului. Un factor important îl
constituie raporturile dintre cei doi factori educativi, relațiile reciproce pe care le dezvoltă, poziţia pe care
o adoptă fiecare în relaţia şcoală - familie. Şcoala şi familia trebuie să colaboreze real, bazându-se pe
încredere şi respect reciproc, pe grija faţă de elev, făcând loc unei relaţii deschise.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea
ce ţine de orientarea copilului, ci şi pregătirea părinţilor pentru toate problemele ce le comportă această
acţiune. În ceea ce priveşte relaţia şcoală-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele
şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc.
O bună colaborare între familie și școală se poare realiza prin parteneriate. Parteneriatele reprezintă
o componentă esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi, și nu doar o simplă activitate cu caracter
opţional sau o problemă din sfera relaţiilor publice. În ţările dezvoltate, cu deosebire pe continentul nord-
american, parteneriatele şcoală - familie sunt esenţiale în procesul de educaţie a elevilor şi în succesul lor
la şcoală.
Unitatea școlară trebuie să aibă în vedere crearea unor astfel de parteneriate, pentru a ajuta elevii să
aibă succes la şcoală şi mai târziu, în viaţă. Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membrii ai comunităţii se
consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe
să funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea școlii şi a clasei de
elevi, determinând și orientarea pentru o abordare flexibilă şi deschisă spre soluţionarea problemelor
educative, dar şi o formă de comunicare şi colaborare în sprijinul copilului la nivelul procesului educativ.
Se insistă pe formarea anumitor competenţe şi deprinderi de pregătire a copiilor pentru viaţa şcolară şi cea
socială, iar părinţilor pentru asigurarea unei educaţii de calitate copiilor.
Prin parteneriatul școală – familie se urmărește realizarea unei comunicări eficiente între cei doi
factori și punerea de comun acord a sistemelor de valori şi a cerinţelor de la copil. Acestea acţionează în
următoarele direcţii: ajută profesorii în munca lor, generează și perfecționează competențele şcolare ale
elevilor, îmbunătăţesc programele de studiu şi climatul şcolar, dezvoltă abilităţile educaţionale ale
părinţilor, creează un mediu de siguranță sporit în şcoli.
Indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri în educaţia copiilor
lor, rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, scăderea fenomenului
delincvenţei. Toţi părinţii doresc cea mai bună educaţie pentru copiii lor. Majoritatea părinţilor vor să se
implice mai mult în educaţia copiilor lor, dar mulţi nu ştiu cum să procedeze. Cadrele didactice simt că
implicarea părinţilor este o parte vitală a succeselor, dar mulţi nu ştiu cum să-i implice pe aceştia. Şcolile
trebuie să-i încurajeze pe părinţi să le devină parteneri şi să poată lua împreună decizii cu privire la educaţia
copiilor lor.
Efectul colaborării cu părinţii asigură reușita scopului educaţional. Pornind de la necesitatea
cunoaşterii socio psihopedagogice a adolescentului, şcoala stabilește colaborarea cu familia sub diverse
forme. Urmărind formele comune, distincte şi diferenţiate pe care viaţa de elev o prezintă, părinţii pot
completa, susține şi dezvolta personalitatea viitorului adult cu o singură condiţie – colaborarea cu şcoala.

647
 Şcoala are responsabilitatea cea mai importantă în procesul instructiv-educativ. Părintele este o
persoană responsabilă pentru educarea şi comportamentul copilului şi pentru colaborarea cu şcoala spre
beneficiul copilului. Elevul este și el responsabil pentru propria educaţie.
O relaţie de susţinere reciprocă şi o atmosferă binevoitoare a factorilor educaţionali favorizează
educaţia de calitate şi sprijină formarea şi completarea culturii pedagogice a familiei.
În calitate de diriginte, analizând activitatea cu familia fiecărui elev, am concluzionat că pentru o
relaţie optimă cu părinţii este nevoie de a îmbina variate forme şi metode de colaborare a şcolii cu familia
şi comunitatea. Unele dintre acestea sunt: şedinţele cu părinţii, lectoratele cu părinţii, consultaţiile
individuale, participarea părinţilor la activităţi organizate în şcoală, consiliere psihopedagogică, excursii,
drumeţii, etc.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
Agabrian, M., Milea V., Parteneriate şcoală-familie-comunitate, Ed. Institutul European, Iaşi, 2005
Batrânu, E., Educația în familie, Ed. Politică, Bucuresti, 2005
Cosma, T., Şedinţele cu părinţii în gimnaziu, Ed. Polirom, Iaşi, 2001
Cristea S., Fundamentele pedagogiei, Ed. Polirom, Iași, 2010
Jigău M., coord., Curriculum clasele V-VIII Consiliere și orientare, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei,
Consiliul Naţional pentru Curriculum, Bucureşti, 2005
Jinga, I., Negreț, I., Învățarea eficientă, Ed. Aldin, București, 1999
Vinţanu, N., Educaţia adulţilor. Idei pedagogice contemporane, Ed. Didactică și Pedagogică,
Bucureşti, 1998
Vrasmaş, Ecaterina, Intervenţia socio-educaţională ca sprijin pentru părinţi, Ed. Aramis, București,
2008

648
 IMPORTANȚA PARTENERIATULUI GRĂDINIȚĂ-FAMILIE ÎN
EDUCAREA COPIILOR

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR. FLORICA ȘANDOR

GRĂDINIȚA CU P. N. HALMĂȘD
JUD: SĂLAJ
Abordările moderne ce privesc instituția școlară așează în centru copilul cu particularitățile de vârstă
și individuale ale acestuia, cu nevoile și trebuințele specifice. În acest sens, principalii factori, cu influență
majoră sunt Grădinița/Școala și Familia. O importanță deosebită în ce privește dezvoltarea armonioasă a
copilului va avea colaborarea dintre cei doi factori instituționali, familia și grădinița.
Pentru o educație de bună calitate e nevoie de o colaborare strânsă între familie și grădiniță. O educație
veritabilă se fundamentează în familie și se continuă în grădiniță.
Grădinița reprezintă o punte de legătură cu familia, oferind copiilor noi căi spre educație în folosul
acestora. Deoarece copilul petrece cea mai mare parte a timpului în familie, părinții au influența cea mai
mare în formarea și dezvoltarea copilului. Din păcate, sunt frecvente situațiile în care familia acționează
contrar direcțiilor conturate de grădiniță, fie din lipsă de informare sau dezinteres. Astfel prin această
atitudine, achizițiile formate în grădiniță, nu vor fi întărite sau dezvoltate. De aceea, e nevoie de o
comunicare continuă și de calitate între cadrele didactice și părinți în ce privesc progresele sau problemele
întâmpinate de copii. Atitudinea deschisă și comunicarea între ambele părți, pentru a sprijini dezvoltarea
copilului, vor aduce beneficii în dezvoltarea personalității acestuia.
Educatoarea trebuie să-i convingă pe părinți să păstreze o unitate între cerințele adresate copiilor în
familie și cele formulate în grădiniță. Prin întâlniri diverse la care părinții participă direct, aceștia vor
conștientiza influențele pe care experiențele trăite de copii le au asupra modelării psihicului copilului. În
acest context, parteneriatele dintre grădiniță și familie reprezintă un mijloc de lucru cu părinții. Acestea
presupun organizarea și desfășurarea unor activități comune cu părinții, fiecare întâlnire abordând o temă
de mare importanță în educația copilului în familie și grădiniță.
Activitățile din cadrul acestor parteneriate sunt un mod de informare și de sprijin acordat părinților,
care întâmpină dificultăți în educarea copiilor, din diferite motive cum ar fi lipsa timpului de a se ocupa de
copii, nivel social redus, venituri precare, familii numeroase.
Rolul educației și informării preventive urmărește realizarea unei relații pozitive între părinți și copii,
prevenirea unor greșeli în educarea copiilor, dobândirea de către părinți a unor abilități de a modela
comportamentul copiilor, oferirea unor modalități eficiente de educație cum ar fi o atitudine pozitivă din
partea părinților, mai multe aprecieri pozitive, recompense, evitarea pedepselor fizice.
Pe lângă informațiile pe care le oferă părinților acest parteneriat are și alte multiple valențe. Se
consolidează relația educatoare-părinți, aceștia devenind mai atenți la ceea ce dobândesc copii la grădiniță.
Totodată se unește grupul de părinți, stabilindu-se relații de prietenie între aceștia, împărtășindu-și unii
altora dificultățile pe care le întâmpină în educarea copiilor. Relația părinților cu copii se înbunătățește,
apropiindu-i pe aceștia mai mult de copii, făcându-i mai atenți, mai preocupați de educația acestora. Părinții
se implică și în rezolvarea unor probleme ce țin de nevoile grădiniței, activități gospodărești, sau de
sponsorizare, activități organizate în perioada ,,Școala Altfel”.
Din aceste motive parteneriatele Grădiniță- Familie au câștigat tot mai mare interes în rândul cadrelor
didactice și sunt îmbrățișate cu entuziasm de către părinți.
În concluzie, pentru ca activitățile educative din grădiniță să fie mai eficiente, este necesar ca întreg
procesul instructiv-educativ să fie cunoscut de către familie și realizat printr-o strânsă colaborare între
instituția de învățământ preșcolar și cadrul familial.

Bibliografie
Revista Învățământului Preșcolar 4/2007;
Revista Învățământului Preșcolar 1-2/2006.

649
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE
PARTENERIATUL FAMILIE-ȘCOALĂ

SANDRA DENISA
Menirea educaţiei este aceea “ de a înălţa pe culmi mai nobile de viaţă – omul”. (Gentil, G. The
Reform of Education). Educaţia copilului este cea mai profitabilă investiţie (în timp, atenţie, înţelegere,
dragoste) pe care o pot face părinţii pentru ei. Educația pozitivă a copilului presupune a aduce în relaţia
părinte-copil căldura, structura şi limite, înţelepciunea de a transforma orice situaţie cotidiană, cât ar fi de
negativă, de provocatoare, într-o lecţie de empatie, respect, înţelegere a nevoii care a creat acea situaţie.
„Cei şapte ani de acasă” sunt opera părinţilor şi a mediului familial în care cresc copiii. Copilul învaţă
în familie limbajul culturii în care trăieşte, deprinde normele, atitudinile, valorile şi comportamentele
necesare pentru a se integra în societate.
Educaţia trebuie să se manifeste în permanenţă ca o acţiune unitară, coerentă, iar implicarea acestui
deziderat rezidă în strânsă legătură dintre familie şi mediul educaţional. Acest lucru impune ca părinţii să
fie parteneri egali în educaţia copilului. “Meseria” de părinte este grea. În condiţiile unei atmosfere familiale
echilibrate şi prielnice dezvoltării copilului de vârsta preşcolară, familia este în primul rând cadrul existenţei
biofizice, al acestei dezvoltări. Un anumit regim igienico – sanitar necesar dezvoltării fizice sănătoase şi
armonioase înseamnă asigurarea unui program al zilei care să respecte ore de somn, alimentare, activităţi,
joc, plimbări.
Cultivarea la preşcolar a dragostei de bine, de adevăr trebuie să se desfăşoare adaptat vârstei, ca un
sistem referenţial. De asemenea, trebuie avute în vedere şi unele circumstanţe particulare, printre care cele
mai de seamă sunt împrejurările concrete ale fiecărei măsuri sau acţiuni cu caracter educativ, considerarea
educaţiei ca un proces neîntrerupt, continuitatea fiindu-i asigurată prin influenţele pe care le exercită
coabitarea, deprinderile, obiceiurile şi întreaga comportare al tuturor membrilor grupului familial.
Importantă pentru formarea copilului în sensul cultivării şi promovării adevărului este consecvenţa între
vorba şi fapta adultului, între cele teoretizate şi cele ce-i pot fi concret demonstrate. Aceluiaşi cadru
educaţional de familie îi sunt proprii şi cultivarea dragostei faţă de frumos, privită ca un aspect al pregătirii
bunului gust al copilului faţă de îmbrăcăminte, de ţinuta fizică, de cadru al locuinţei, precum şi ca frumuseţe
în comportare, în relaţiile cu cei din jur.
Se spune că “profesia” de părinte este una din cele mai vechi profesii care se practică de către toţi
membrii comunităţii, însă puţini sunt cei care se străduiesc s-o înveţe sistematic, să-şi pună probleme şi să
încerce să le rezolve la nivelul perioadei actuale. Pentru o bună educaţie a copilului este necesară
conlucrarea familiei cu grădiniţa, iar apoi cu şcoala. Buna cunoaştere a ceea ce copilul trebuie să primească
şi primeşte concret din partea familiei, conjugată cu o muncă metodică pe baze ştiinţifice, din grădiniţă, în
condiţiile unei bune colaborări permanente dintre familie şi grădiniţă, al unei îndrumări suficiente a familiei
reprezintă pârghii de bază în munca de formare a preşcolarului.
De asemenea, școala este institutia socială in care se realizează educația organizată a tinerei generații.
Ea este factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societății, să ia parte activă
la viață, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de invatamant este cel care confera scolii rolul decisiv in
formarea omului. Misiunea școlii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerințele
vieții sociale. Procesul de educație din cadrul școlii este îndrumat și condus de persoane pregătite in mod
special pentru acest lucru.
Menirea școlii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoștințe cât mai mare, ci și de a le
stimula calitatea de om. Dacă atitudinea parintelui fata de scoala si fata de invatator este indiferenta sau
potrivnica, copilu va surprinde repede acest lucru si va invata sa manifeste negativism fata de orice forma
de autoritate (inclusiv si in mod special fata de parinti). Daca parintele doreste ca fiul / fiica sa se dezvolte
armonios, sa invete respectul fata de reguli si autoritati, este bine sa coopereze cu cadrele didactice iar daca
exista nemultumiri sau divergente de opinie in ceea ce priveste metodele dascalului, e bine ca parintele sa
comunice cu acesta, fara a-si manifesta dezaprobarea sau nemultumirea de fata cu copilul.

650
 În concluzie, e bine ca părintele să aibă încredere în școală, dar pentru ca educatia copilului sa se
ridice la nivelul așteptat, el trebuie sa se implice, sa colaboreze cu personalul didactic pentru ca metodele
si obiectivele propuse să fie convergente.

651
 EDUCATIA IN FAMILE
PARTENERIATUL FAMILIE-SCOALA

GRADINITA “FLOARE DE COLT”

PROF. SANDU ALEXANDRA
Educatia este mijlocul prin care reusesti sa modelezi armonios un copil care va aduce plus valoarea
familiei si societatii. Copiii sunt bucurie, aceasta bucurie si stralucire se mentine prin educatie. Educatia o
dobandesti in famile, se contureaza, se fixeaza si se aprofundeaza la scoala.
Educatia incepe acasa, de la varste foarte mici, prin exemplul personal, prin gestionarea corecta a
emotiilor, prin limite sanatoase, clare si blande, acestea stabilind normalitatea faptului ca nu exista
negociere spre acceptarea unui comportament nepotrivit pentru echilibrul emotional si social.
Familia este stalpul si echiloibrul copilului, este acolo sa-l ajute, sa-l ghideze, sa-l indrume catre o
viata sanatoasa.
Educatia nu-si propune modificarea copilului, educatia ajuta copilul sa devina cea mai buna varianta
a lui, sa-si descopere aptitudinile, sa-si dezvolte inteligenta emotionala si sa-i fie ghid in viata sociala si
personala. Familia ghideaza cu blandete, prin repetarea uner activitati sanatoase, iar scoala va continua si
va imbunatati ceea ce s-a inceput acasa.
Printr-o buna colaborare familie-scoala, vom reusi sa crestem adulti increzatori, armoniosi, fara
frustrari, care vor fi capabili de cel mai bun randament la scoala/job si isi vor gestiona echilibrat viata
sociala si de familie. Educatia se face cu calm, ferm si cu blandete cu intelegere si toleranta. Atunci cand
scoala comunica constructiv cu familia, se vor ajuta reciproc in folosul copilului. Profesorul devine si
consilier pentru familie. Cand familia gestioneaza mai greu o situatie, specialistul/profesorul va da “o mana
de ajutor” si va indruma familia catre rezultate minunate. Dintr-o buna colaborare familie-scoala, cel mai
castigat este elevul. Toti parintii isi doresc ce este mai bun pentru copiii lor, iar implicarea familiei este o
parte importanta pentru calitatea educatiei. Profesorii trebuie sa incurajeze implicarea parintilor in educatia
copiilor, sa le devina parteneri.
Parteneriatul famile-scoala este foarte important in procesul de educatie si succesul copiilor la scoala.
Estimez ca este o perioada critica in care este absolut necesar sa consolidam relatia dintre cadru didactic si
familie. Sa consolidam increderea familiei in cadrul didactic, sa avem cadre didactice in proces continuu
de invatare si formare, sa ne straduim impreuna sa formam adulti increzatori si puternici.
O relatie solida intre scoala si familie inseamna cunoasterea si atingerea obiectivelor impreuna,
asigurandu-ne ca asteptarile si nevoile familiei si ale societatii sa fie atinse. Copiii au nevoi diferite, iar
avand o comunicare buna cu familia, reusesti sa intelegi copilul si sa-i acoperi nevoile pentru o dezvoltare
optima. Destul de multi parinti nu sunt inca pregatiti pentru aceasta relatie. Sunt inca multi parinti care au
nevoie de informare pentru a intelege necesitatea implicarii lor in activitatile scolare si extrascolare. Adultii
emblematici din viata unui copil sunt parintii/educatorul/inavatatorul. Este vital pentru copii ca aceste figuri
emblematice sa colaboreze si sa creeze o forta unidirectionala pentru dezvoltarea lui.
In ultima perioada increderea familiei in scoala a scazut ingrijorator. Parintii cauta disperati la inceput
de drum “o scoala buna”. Toate scolile ar fi ideal sa fie la fel de bune si bine pregatite. Tind sa cred ca
scolile noastre sunt bune si personalul de asemenea, insa a scazut increderea.
Pentru o lume frumoasa, o societate sanatoasa si familii fericite, relatia familie-scoala este vitala.

652
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

PROF. ÎNV. PREȘC. SANDU ANCA

Educatia este un fenomen social de transmitere a experientei de viată a generațiilor adulte și a culturii
către generațiile de copii și tineri, în scopul pregătirii lor pentru integrarea în societate.
Școala este institutia socială în care se realizează educația organizat a tinerei generatii. Ea este factorul
hotărâtor pentru formarea unui om capabil să contribuie la dezvoltarea societătii, să participe activ la viata,
să fie pregatit pentru munca.
Procesul de învatamant este cel care conferă școlii rolul decisiv în formarea omului. Misiunea scolii
este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerintele vieții sociale. Procesul de
educatie din cadrul scolii este îndrumat și condus de persoane pregatite în mod special pentru acest lucru.
Rolul școlii este de a înzestra elevii cu un bagaj de cunostinte cât mai mare, dar si de a le stimula calitatea
de om. Școala a ramas punctul de pornire al orientării școlare și profesionale prin acțiuni de informare
asupra posibilităților de continuare a studiilor, de detectare a intereselor profesionale și a aptitudinilor, de
discutare a criteriilor dupa care elevii își decid viitorul și a ponderii de implicare a părinților în alegerea
școlii și a profesiei pe care copiii lor o vor urma, dacă profesia aleasă este cea dorită de copil și dacă acesta
din urmă are disponibilități intelectuale.
Ajungem astfel la un alt factor care contribuie la educarea copiilor, care este familia. Familia exercită
o influența deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte despre cunoștintele despre natură, societate,
deprinderile igienice, obișnuințele de comportament, copilul le datorează educației primite în familie. Rolul
familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral, estetic.
Familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele uzuale (despre plante, animale, ocupațiile
oamenilor, obiectele casnice ), familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observatie, memoria și
gândirea copiilor.
De când copilul începe şcoala şi până la finalizarea acesteia, trebuie menţinută o relaţie strânsă cu
părinţii în ceea ce priveşte dezvoltarea lui către viaţa de adult. Nu numai copilul, cât şi părinţii trec prin
diferite etape care îi supun la felurite încercări de ordin psihic, de aceea este benefică antrenarea părinţilor
în munca educativă a şcolii.
Şcoala are un rol major în formarea personalității oamenilor. Cadrul didactic trebuie să cunoască bine
condiţiile vieţii de familie unde trăieşte copilul. Acest lucru se realizează prin vizitarea familiei, pentru
cunoaşterea condiţiilor de viaţă, activitatea şi odihna. Relaţia dintre părinţi şi copii, precum şi climatul
familial, în general, reprezintă motive de îngrijorare în ceea ce priveşte dezvoltarea fizică şi psihică normală
a copilului.
Școala nu îl poate învăța pe copil totul, iar educația nu se bazează numai pe școală, chiar dacă mulți
o atribuie strict școlii. Acest lucru este o greşeală, părinţii având obligaţia de a se asigura că există condiţiile
necesare pentru o educaţie pozitivă atât la şcoală, prin implicarea lor în activităţile elevilor, cât şi acasă,
unde copilul se simte protejat şi unde anumite reţineri, pe care le are acesta la şcoală, dispar.
Putem observa, astfel, că educaţia nu ţine numai de însuşirea unor norme sociale specifice traiului
uman sau de un anume tip de comportament, ci îşi are originea în mediile de dezvoltare ale individului şi
în percepţiile sale despre lume, deoarece acestea îl vor însoţi de-a lungul existenţei sale.

653
 FAMILIA ȘI ȘCOALA, PARTENERI ÎN EDUCAȚIA COPILULUI

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR, SANDU-GURIȚĂ MĂDĂLINA IONELA

Factorii de bază care ajută copilul în desăvârșirea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, sentimente. Rolul familiei este
important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Şcoala, alături de
familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ, personalitatea
copilului.
Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identităţii sale cu
familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele
educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ. Este nevoie a se dezvolta un nou concept
care să întărească schimbarea în relaţiile şcoală-familie. Acest concept este parteneriatul educaţional.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educaţional. Acesta presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative
între factorii educaţionali.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
• instituţiile educaţiei: familie, scoală si comunitate;
• agenţii educaţionali: copil, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme educaţionale;
• membrii ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării si dezvoltării copilului (medici, factori
de decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei);
• influentele educative exercitate la anumite momente asupra copilului;
• programele de creştere, îngrijire şi educare a copilului.
Părintii, copiii şi comunităţile se influentează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc părinţii
poate sprijini sau devia vieţile lor, poate determina multe dintre valorile lor. De asemenea, părinţii pot
influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii. Activitatea educativă ce se
realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi
de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare. Acţiunile care
implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii
lor, cât şi ale copiilor înşişi. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din
cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice), familia este cea care ar
trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în
funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare, asigurându-i copilului cele necesare
studiului.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,, cei şapte ani de acasă ’’. Uneori părinţii uită că
trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a
elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a
fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în
acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea
părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie. Între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care
se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl
interesează şi-l pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l
motiveze şi să-l ajute. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei
generaţii. Ea este factorul decisive şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii, să
ia parte activă la viaţa, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul
decisiv în formarea omului. Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât
mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.

654
 Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi
familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este
vorba de interesul copilului.
Implicarea părinţilor în problemele şcolii se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi
şcoală. Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu şcoala sunt eficiente ambilor factori. Dacă ne referim la
optimizarea comunicării între profesori şi părinţi, se iau în calcul:
• calitatea celor doi poli ai colaborării (profesori şi părinţi);
• percepţiile fiecăruia;
• atitudinile care îi caracterizează;
• caracteristicile instituţiei şcolare;
• caracteristicile familiei;
• modul de comunicare.
Implicarea părinţilor în rezolvarea problemelor şcolare şi în sprijinirea procesului instructiv-educativ
are o serie de motivaţii, dintre care enumerăm: părinţii îşi cunosc copiii şi doresc să îi descopere ca elevi,
părinţii au nevoie de informaţii referitoare la îndeplinirea rolului de elev de către copilul lor. Forme de
colaborare a părinţilor cu şcoala:
• prezenţa la şedinţe şi lectorate;
• asistarea elevilor în efectuarea temelor;
• participarea la activităţi cultural- artistice şi sportive;
• organizarea unor expoziţii, serbări, excursii;
• organizarea unui colţ verde în şcoală;
• atragerea unor fonduri pentru şcoală;
• susţinerea bibliotecii prin donaţii de cărţi.
O comunicare optimă învăţător/ diriginte/ familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv asupra
copilului şi de a stopa comportamentele negative. De multe ori apar dificultăţi de comunicare şi de
dezvoltare a relaţiei şcoală- familie. De aceea trebuie cunoscuţi factorii care favorizeaza dar şi blochează o
comunicare eficientă. Lipsa de comunicare din partea uneia dintre ele afectează evoluţia elevului,
rezultatele şcolare şi natura comportamentului.
Factori care favorizează comunicarea:
• transmiterea informaţiilor de către învăţător/ diriginte într-o formă accesibilă părinţilor;
• evitarea analizării critice sau blamării părintelui;
• mediul ambiant de discuţie să fie plăcut;
• capacitatea învăţătorului de a mobiliza părinţii să comunice şi să le asculte problemele
• evitarea subiectelor care privesc elevii problemă, se fac discuţii individuale cu aceştia;
• rezolvarea problemelor copiilor, implicarea în găsirea unor soluţii;
• sprijinirea, încurajarea părinţilor pentru a schimba atitudinea negativă a elevului.
Există două teorii importante privind relaţia şcoală- familie: teoria profesionalismului şi teoria
schimbului. Teoria profesionalismului consideră ca un element esenţial serviciul făcut altora, fără a se gândi
la avantaje personale, având drept criterii competenţa, un cod de etică profesională. Teoria schimbului
consideră acţiunea umană în funcţie de un câştig personal, un salariu asigurat, o competiţie restrânsă.
Cooperarea cu familia poate fi un test profesional şi poate fi considerată ca făcând parte din datoria
profesională a profesorului deoarece: părinţii sunt parteneri ai şcolii, eficacitatea învăţământului poate fi
ameliorată prin cooperarea între şcoală şi familie, părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor. Atât
părinţii, cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Influenţele pe care
familia le exercită asupra copilului sunt directe sau indirecte, determinând în mare măsură dezvoltarea
personalităţii acestuia. Modelul moral-civic propus de şcoală (comportament civilizat, demn, tolerant, bazat
pe cinste, corectitudine) găseşte un răspuns pozitiv în familiile unde aceste valori sunt puse la loc de cinste.
Părinţii trebuie să vadă în şcoală un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin
atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm. Asadar, e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile
problemă, din familiile copiilor, să dirijeze pe cât posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să
conştientizeze că relaţia de colaborare şcoală-familie este determinantă în educarea copiilor.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu
şcoala este orientarea şcolară şi profesională. Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei

655
şcoli pentru copilul lor. Dar, de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai sursele greşelilor lor
deoarece acestea nu ţin loc de competenţă.
Greşelile părinţilor decurg uneori şi din prea mare dragoste pe care o poartă copiilor.
De aceea, între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare. Un parteneriat familie – şcoală
este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest demers.
Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi şcolarul
nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează
şi îl pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să îl sustină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze. Şcoala
este factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii.
Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Misiunea şcolii
este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele vieţii sociale.
Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştiinţe cât mai mare, ci şi de a
stimula calitatea de om. Ora de dirigenţie este cea în care ne putem apleca asupra acestei laturi. În acestă
oră se urmăreşte valorificarea abilităţilor de interrelaţionare, de asumare a responsabilităţii, de descoperire
a propriilor aspiraţii spre formarea şcolară si profesională.
Se accentuează azi ideea de a sprijini părinţii şi nu de a-i substitui. Se identifică tot mai clar ideea
unor intervenţii asupra familiei şi deci, în primul rând, asupra părinţilor pentru a-i ajuta, forma și susține în
sarcinile lor educative.

656
 ROLUL EDUCAŢIEI SI SUFLETUL MAMEI

SANDU LAURA NICOLETA

“Prima educație e cea mai importantă, iar ea aparține incontestabil mamelor.” (Jean-Jacques
Rousseau)

Părinții și familiile de unde provin elevii sunt factori importanți din punct de vedere strategic în
dezvoltarea elevilor. Aspectele transmise copilului din mediul familiar sunt esențiale și formează baza
deciziilor privind viitorul educației.
O mamă este cea mai importantă și cea mai importantă persoană din viața unui copil și fundamentul
dezvoltării noastre moderne. Ea este figura centrală în universul copilului în care se construiesc relațiile de
familie. Chiar dacă în mediul lui apar și alte persoane, precum tații, frații și bunicii, separă fizic de mamă,
mama rămâne figura centrală pentru tot restul vieții. Acest fenomen apare nu numai prin intermediul mamei
ca persoană, ci prin tot ceea ce înconjoară copilul ei. Patul în care doarme copilul, camera, casa părintelui,
împrejurimile, prima călătorie în străinătate etc. sunt strâns legate de existența mamei. Pe tot parcursul
procesului de dezvoltare a copilului, mama este cea care revine direct și intim la viața copilului.
Mamele sunt cele care le oferă copiilor siguranță și echilibru avându-i alături. Privarea copiilor de
contactul sistematic cu mama lor dintr-o varietate de motive, inclusiv moartea, separarea forțată, abandonul,
indiferența maternă și faptul că sunt copleșiți de muncă, poate afecta negativ dezvoltarea copilului. Părinții,
în special mamele, ar trebui să știe că obiceiurile, exemplele și faptele din casa cuplului sunt cele mai
puternice emoții care se întipăresc în primul rând în inima și sufletul copilului.
Este datoria femeii ca mamă să inițieze educația copiilor săi și să-i îndrume pe calea cea bună a vieții.
Privirea, zâmbetul și vocea mamei devin raze care pătrund în intelectul copilului, dezvoltă emoțiile și
luminează conștiința. Datoria de a educa și modela bărbații îi obligă pe părinți, în special pe femei ca mame,
să hrănească mintea și voința copiilor lor prin încurajarea și dezvoltarea virtuților, moralei și decenței. Ea
nu poate fi îndeplinită fără cultivarea voinței care sta la baza drumului în viaţă, fără dezvoltarea capacităţii
de a gândi și de a munci. Virtuțile morale practicate în casă și insuflate de dragostea mamei îi învaţă pe
copii să reziste și să facă față dificultăților care apar în viața de adult.
De la început, femeilor li s-a dat cea mai mare și cea mai mare misiune. Este vorba despre nașterea,
creșterea și educarea copiilor care sunt viitorii membri ai familiei și societății.
Poeta Carmen Silva, impregnată de importanța acestei vocații sacre și sublime a femeilor, a spus:
“Femeia este înzestrată cu o putere mai presus de toate puterile, cu o vrednicie mai mare decât toate
vredniciile, cu o frumusețe mai mare decât toate podoabele pământului: E o mamă! A fi mamă e începutul
ș sfârșitul chemării și a ființei ei. Mama e numele cel mai înalt ce i se poate da. A fi mamă e vitejia ei, e
cununa ei de biruință, e lupta și mărirea ei, e viața și moartea ei. ”
Sentimentul maternității este atât de înrădăcinat în inima și sufletul unei femei, încât de la o vârstă
fragedă îi protejează pe cei mai vulnerabili și mai târziu devine soția unui soț iubitor și grijuliu și mama
părinților ei în vârstă. În puterea acestui sentiment matern, o femeie învață din binele și răul ei, din dorințele
și dorințele ei, din puritatea și bunătatea sufletului ei și își face copilul fericit în puterea ei. Știu că au puterea
de a aduce fericire sau tristeţe. Și că sufletul său modelează soarta vieții copilului.
Prin urmare, ca soții și mame, femeile au o misiune nobilă de a-și îngriji și de a-și crește copiii. În
general, o persoană needucată nu poate trăi conform destinului său, nu poate să-și cunoască visele și
scopurile și să le realizeze. Fără să-și dezvolte facultățile sufletești și să dobândească cunoștințe, omul apare
mai ales umilit și lipsit de viață. Prosperitatea este garantată națiunilor și societăților pe baza unei bune
educații și pregătire. Altfel se va autodistruge.
Dacă educația este atât de importantă și costisitoare, misiunea educației este mult mai importantă și
nobilă. Dar femeile sunt cele care, în calitate de mame, sunt chemate în primul rând să supravegheze și să
îndrume primii pași ai copiilor lor; tot sunt cele care simt cel mai mult farmecul și frumusețea acestei
misiuni:
“Primul cuvânt al unei persoane este mama, ultimul este mama. Lumea se sprijină pe mângâierea
mamelor.” (Mihail Lezinsky)

657
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

G. P. P. NR. 1 MARGHITA
PROF. ȘANTA SIMONA MIHAELA
Educația aduce cu sine multe beneficii, atât pentru individ, cât și pentru societate – îmbunătățește
perspectivele de carieră, stimulează economia și chiar poate extinde durata de viață. Mai mult, potrivit
studiilor, educația poate face oamenii mai fericiți! De aceea, este absolut esențial ca educația, indiferent de
natura sa, să fie aplicată încă din primele luni de viață ale copilului tău. Educația este foarte importantă în
cadrul societății. Este baza pentru susținerea culturii, instruirea individuală și pentru evoluția umanității.
Educația școlară, care cuprinde metodele tradiționale – de bază și universitară, nu s-a schimbat prea mult
de-a lungul timpului. Cu toate acestea, transformarea digitală a modificat semnificativ felul în care este
văzut acest proces.
Educația înseamnă, însă, mult mai mult decât instruire formală – aceasta poate începe încă de la
naștere și se manifestă în toate mediile sociale în care este prezent individul. Înainte de a merge la școală,
copilul învață abilități de bază și trăiește într-un mediu familial care îi (conștient sau nu!) o serie de atitudini
față de persoane și învățare, care îi pot fi de folos sau îl pot sabota în procesul adaptării la mediul școlar și
pe parcursul învățării. Școala nu poate face ceea ce părinții nu fac și invers. Fiecare instituție, atât cea a
familiei, cât și a școlii, are roluri bine definite, iar împreună se completează și potențează, nu se anulează,
nici nu se înlocuiesc una pe alta. Implicarea părinților înseamnă prezența activă în demersul învățării prin
asigurarea de materiale necesare, suport logistic, explicații, încurajări, medierea conflictelor, blândețe,
înțelegere, disponibilitate. Să comunici constant cu educatoarea, învățătoarea, dirigintele, directorul,
profesorul consilier, pentru a vedea unde este necesară susținerea și ce poate fi îmbunătățit, reprezintă un
bun început în înțelegerea provocărilor fizice, emoționale sau sociale pe care elevul le poate traversa, la un
moment dat, pe parcursul formării academice.
Considerand că“familia constituie un soi de personalitate colectivă, a cărei armonie generală
influențează armonia fiecareia dintre părți” (A. Berger) vom incerca să extragem câteva dintre
caracteristicile relțiilor de filiatiune care au importanta majoră în definirea personalității copilului. Relatiile
de filiatiune, având o determinare genetică, se desfășoară în trei niveluri: primar(părinti–copii),
secundar(relații între frați) și tertiar (bunici -nepoți). Pe lângă componenta genetică, prin care sunt preluate
de la antecesori o serie de trăsături și predispoziții psihice, și-a dovedit importantă cu totul excepțională,
interacțiunea și comunicarea membrilor familiei pentru dezvoltarea generală a personalității copilului.
Familia oferă copilului primele informații despre lumea ce-l înconjoară, primele norme și reguli de
conduită, dar și climatul socioafectiv necesar satisfacerii trebuințelor și dorințelor sale.
“Pecetea pe care părinții o lasă asupra structurii și profilului spiritual-moral al personalității propriilor
copii se menține toata viața ” (M. Golu). Acest tip de relatie este hotărâtoare în devenirea personalității nu
numai prin faptul că ea este primordial și se menține pe toata durata vieții (cu intensități diferite), dar și prin
faptul că familia mediază și condiționează comunicarea și interacțiunea cu celelalte componente sociale, în
special cu școala. Influențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct,
prin acțiuni mai mult sau mai puțin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de către membrii
familiei, precum și prin climatul psihosocial existent în familie. Modelele de conduită oferite de părinții pe
care copiii le preiau prin imitație și învățare precum și climatul socioafectiv în care se exercită influențele
educaționale (cei șapte ani de acasă) constituie primul model social cu o influență hotărâtoare asupra
copiilor privind formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare și relaționare în raport cu
diferite norme și valori sociale. Este unanim recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel
în familie, mai mult sau mai puțin conștientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalitătii,
precum și rezultatele școlare ale copiilor, comportamentul lor sociomoral.
Educația aduce cu sine multe beneficii, atât pentru individ, cât și pentru societate – îmbunătățește
perspectivele de carieră, stimulează economia și chiar poate extinde durata de viață. Mai mult, potrivit
studiilor, educația poate face oamenii mai fericiți! De aceea, este absolut esențial ca educația, indiferent de
natura sa, să fie aplicată încă din primele luni de viață ale copilului tău. Acesta este modul sistematic în

658
care o persoană frecventează o școală sau universitate și primește instruire de la profesori care sunt echipați
și autorizați să predea diferite materii.

Bibliografie:
G. Berger, Omul modern si educatia sa - EDP Bucuresti 1973;
A. Birkh, Hayward S., Diferentele individualizate – Ed. Tehnica Bucuresti 1999;
M. Gilly, Elev bun – elev slab, EDP Bucuresti 1973;
M. Golu, Dinamica personalitatii, Ed. Geneze Bucuresti 1993.
R. Vincent, Cunoasterea copilului EDP Bucuresti 1972.

659
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: ȘARAMET DANIELA

GRĂDINIȚA CU P. P. NR. 29, BRAȘOV
Educația se realizează atât prin intermediul procesului instructiv-educativ, cât și în cadrul activităților
extrașcolare, un rol important fiind deținut de familie. Între factorii educației, familia a fost și este
considerată ca factor prioritar și primordial deoarece, în ordinea firească a lucrurilor, educația începe din
familie, unde se formează "ceea ce este mai valoros pe lume – omul de caracter" – după cum urmează
Loisel. Familia își aduce contribuția în toate sectoarele educației, aici copilul făcându-și "ucenicia" pentru
viața, cea morală rămânând însă esențială prin substanța pe care i-o imprimă familia.
Atmosfera afectivă din familie are o influență hotărâtoare asupra dezvoltării psihice în mica copilărie.
În primii ani de viață copilul răspunde la tot ce se întâmplă în jur prin reacții emotive care vor determina
direcționarea activității și atitudinilor de mai târziu. Năzuințele copilului se formează în mica copilărie prin
exemplul celor din jur.
Zestrea de echilibru relaţional şi adaptativ pe care copilul o moşteneşte din tiparul reprezentat de
familia sa este cea mai sigură investiţie pe terenul viitoarei lui personalităţi asigurându-i detenta realizării
de sine şi a succesului în general. Din contră, dacă este crescut într-un climat tensionat, conflictual, instabil,
copilul se poate inhiba ba chiar se poate maturiza afectiv şi conjunctiv. Urmarea este, fie o puternică
motivaţie prosocială de evitare a tot ce se aseamănă cu cele trăite acasă, fie într-o motivaţie antisocială ca
expresie a nevoii de pedepsire a celor din jur, de răzbunare permanentă, de ură, rezultat al frustrărilor
afective acumulate în primii ani de viaţă.
De familie depinde dirijarea judicioasă a maturizării psihice a copilului. Primele impresii despre
lume și viată, despre fenomene din natură și societate, copilul le primeste din familie. Astfel, prin
comunicarea continuă cu membrii familiei, el își însușește limbajul, care cu timpul devine un puternic
instrument al dezvoltării sale psihice. Părinții trebuie să fie atenti la felul cum pronunță copiii cuvintele, le
vor corecta vorbirea, le vor îmbogăți vocabularul, îi vor învăța să se exprime corect și coerent. Părintii
trebuie să acorde o mare atentie întrebărilor copiilor, semn sigur al dezvoltării lor intelectuale, al
manifestării active, a setei de cunoastere, a curiozității lor cu privire la originea lucrurilor din jur.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu, lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societăţii.
Se spune că "profesia" de părinte este una din cele mai vechi profesii care se practică de către toţi
membrii comunităţii, însă puţini sunt cei care se străduiesc s-o înveţe sistematic, să-şi pună probleme și să
încerce să le rezolve la nivelul perioadei actuale.
Pentru o bună educație a copilului este necesară conlucrarea familiei cu grădinița, iar apoi cu școala.
Unitatea de acţiune a celor doi factori (grădiniţă – familie) în opera de formare pentru viaţă a copilului este
condiţionată de unitatea de vederi, de un mod comun de lucru şi de o bună cunoaștere reciprocă.
Premisa de la care trebuie să pornească această colaborare este unitatea, comunicarea, continuitatea
şi competenţa în munca educativă. O cunoaştere suficientă a ambelor părţi este dată de o apropiere cu dublu
sens familie-grădiniţă, grădiniţă-familie, apropiere care să corespundă interesului celor două instituţii:
educaţia timpurie pentru viaţă a copiilor.

660
 Stabilirea unui program comun de educație în grădiniță și în familie, fixarea unor sarcini ale educației
în familie care să susțină, să întărească și să întregească munca educativă din grădiniță sunt condiții de
asigurare a unei unități de vederi a grădiniței și familiei.
Trebuie reținut că: faptele de astăzi ale copiilor reprezintă o prefigurare certă a celor de mâine;
deprinderile şi convingerile "creionate" acum constituie baza modului de acţiune în viitor; atitudinile şi
comportamentele adulţilor cu care vin în contact (îndeosebi ale părinţilor) vor fi primele modele copiate cu
fidelitate de către copii.

BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.

661
 EQUAL OPPORTUNITIES FOR KIDS WITH SPECIAL NEEDS

PROF SĂRDĂRESCU CARMEN

COLEGIUL NAȚIONAL DE INFORMATICĂ MATEI BASARAB
In this day and age education is accessible to almost everyone, no matter the gender, race, age,
religious beliefs. However, educators’main concern are the kids with special needs, as they require more
attention and special care while they are striving to be accepted and integrated in the society. Teachers play
a major role in this equation, but they need to be supported by all factors involved in the development of
these kids. Inclusion is a “must” and we must raise everyone’s awareness to the problems that the kids with
special needs are facing nowadays.
Equal opportunities is an objective to be achieved in a sustainable society, as formulated by various
sustainable development objectives. Inclusive education refers to the right of all people to education,
guaranteeing the presence, participation, and progress of all students and, above all, equal opportunities.
However, today, it is a dual and controversial issue, as it appears among the strategies and objectives
planned at international and European levels, but its application and real development is still far from being
a right with guarantees. Moreover, the concept of integration remains in most areas and many education
policies. Therefore, the objective of our society is to establish which integration and inclusion measures
favor equal opportunities. The integration of students reduces equal opportunities in a statistically
significant way. The results are of interest for educational policies and for decision-making and strategies
to achieve sustainability and inclusion in the school environment.
When we think about equal opportunities in education, it does not mean that everyone should learn
the same thing, at the same time and in the same way. It means that everyone has the same
opportunities to learn without ranking the students. Thus, when we speak of equal opportunities, we
refer to the confluence of and respect for differences. It is therefore necessary for the education system to
offer equal opportunities to all children, no matter what the differences between them are. For inclusive
education, equal opportunities are a major challenge. At the heart of the idea of inclusive education lie
serious issues concerning human rights and equal opportunities. The implementation of educational
inclusion involves working on issues such as social justice and equal opportunities; aspects that are not
covered by integration.
It is on this premise that people all over the world want to justify that the model of integration is still
insufficient to guarantee equal opportunities and, therefore, does not favor or promote inclusion. This is
reaffirmed in the definition of educational integration, which is characterized by a number of fundamental
issues.
On the one hand, research links it to the medical model of disability, which assumes that in disability,
the difficulty is in the person and not in the environment, which does not generate the environmental or
methodological conditions to guarantee the right to education with equal opportunities.
On the other hand, the model of integration proposes that children in isolated facilities are transferred
to regular school buildings, but are put in special classes, only attending regular classes at variable periods
of the school day. In short, the idea is to rehabilitate students with special needs by placing them in
environments according to their capacity. This is reflected in its basic approaches, its theoretical
foundations, philosophy, or law, centered on justice and equality, which are also echoed in the principles
and objectives of educational inclusion.
Educational integration suffers from having been based much more on personal prejudices and
ideological assumptions than on study and research results. The problems in many of the studies that
have advocated integration are found in the methodology, with serious design problems, sample bias, and
insufficient and poorly analyzed instrumentation. Inclusive education has become a 'global-minded
movement', at the forefront of the international education policy agenda. There is, therefore, a paradigm
shift, a transition from integration to inclusion, as it is the latter that can guarantee the equality of
opportunity. Inclusion means inserting the student in a space of socialization and learning, propitiating
educational interaction and participation in the process of the construction of knowledge; from difference
to propitiate learning. Essentially, inclusion is the realization that every child, adolescent, and young person

662
is of equal concern to the education system. This concern has to do with guaranteeing equitable and quality
learning conditions, processes, and results for all.
In conclusion, inclusive education is based on the idea of student diversity in all its aspects and
considers that the education system should be adapted to each student. Therefore, it is necessary to avoid
falling into the widespread error that inclusion only refers to the education of students with disabilities.
Inclusive education and attention to diversity does not refer to how a special group of students is educated,
but how all of them are educated. We, as educators, have to pay attention to each and every student’s needs
and make them reach their true potential. It is of paramount importance to reduce the number of students
in a class in order to be able to instill values in each one of them. Governments should pass laws which will
take care of the future generations to a greater extent. Education is the key to a bright inclusive future!

663
 ȘCOALA ȘI FAMILIA-CALEA SPRE SUCCESUL COPILULUI

PROF. SARIVAN ANAMARIA NICOLETA

LICEUL TEHNOLOGIC SPECIAL PENTRU COPII CU DEFICIENȚE
AUDITIVE BUZĂU
“Educația începe acasă. Nu poți da vina pe școală că nu ți-a învățat copilul ceea ce nu l-ai învățat tu.
“ (Geoffrey Holder)
“Școala trebuie să te învețe a fi propriul tău dascăl, cel mai bun și cel mai aspru.” (Nicolae Iorga)

În ziua de azi educaţia este un fenomen social de transmitere a experienţei de viaţă a generaţiilor
adulte şi a culturii, către generaţiile de copii şi tineri, în scopul pregătirii lor pentru integrarea in societate.
Factorii instituţionali ai educaţiei sunt şcoala, familia, biserica, totul educă: oamenii, lucrurile, fenomenele,
dar in primul rând si în cea mai mare măsura-oamenii. Între aceștia primul loc îl ocupă părinţii si educatorii.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este factorul
decisiv care contribuie pentru formarea unui om apt capabil sa participe la dezvoltarea societăţii, să ia parte
activă la viață, să fie pregătit pentru muncă. Menirea şcolii este nu numai de a înzestra elevii cu un bagaj
de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om. Un alt factor care contribuie la educarea
copilului, care este familia. Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele noţiuni
educative pe care copilul le primeşte sunt cele din familie. Atât părinţii cât si educatorii în timpul procesului
de învățământ trebuie să intervină în numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul copilului. Odată
copilul ajuns la vârsta preşcolară familia împarte într-o bună măsură sarcina educării lui cu dascălii si
pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze
golurile din procesul instructiveducativ. Îmbinarea eforturilor educative din familie şi din şcoală este nu
numai recomandabilă ci şi obligatorie, pentru că de multe ori pe măsură ce copiii evoluează, părinţii au de
înfruntat alte şi alte probleme care se ivesc la o altă categorie de vârstă şi care se repetă la generaţiile
următoare. Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie,
în şcoală şi de la comunitate. Aspiraţiile, rezultatele şi sprijinul social şi familial constituie aspecte ale unei
interacţiuni dinamice între copilul individual şi cercul său imediat. Părinţii trebuie să cunoască, să devină
conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa copilului, să fie convinşi că educaţia dată
copilului, pentru societatea actuală este diferită de cele precedente, că societatea actuală va fi diferită de
cea actuală, iar copilul trebuie pregătit corespunzător. Implicarea părinţilor joacă un rol semnificativ în
cadrul intervenţiei şcolare. Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc
aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi. Colaborarea cu familia trebuie să se
concretizeze într-un program comun de activităţi ale şcolii cu aceasta (lectorate cu părinţii, şedinţe,
consultaţii, vizite la domiciliul elevului, serbări şcolare). Părinţii trebuie să vadă în noi un prieten, un
colaborator, un om adevărat, care-i poate ajuta prin atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afişeze.
Aşadar, e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile-problemă din familiile copiilor, să dirijeze pe cât este
posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să conştientizeze că relaţia de colaborare şcoală-familie
este determinantă în educarea copiilor. Educaţia în familie devine astfel un proces de pregătire pentru viaţă,
prin întâmpinarea şi rezolvarea problemelor de viaţă. În şcoala noastră ne bazăm pe sprijinul părinţilor şi
desfăşuram o mulțime de activităţi în parteneriat cu aceştia. Am desfăşurat în fiecare an școlar activităţi la
care participă părinții de 1 Decembrie, prin care am evidenţiat patriotismul elevilor noştri care, deşi provin
din mediul rural, îşi poartă cu mândrie numele şi îşi cinstesc an de an Ziua Naţională a României, de 8
martie, etc. Şcoala şi dascălul nu pot suplini cu totul lipsa de preocupare a unui părinte. Efortul educativ îşi
găseşte eficienţa dorită atunci când între cei doi factori, şcoală şi familie, există o con-lucrare în interesul
comun al educării copilului. Se constată că unele familii manifestă totală încredere în rolul pe care şcoala
îl are asupra dezvoltării copilului, pe când altele sunt dezinte-resate. Parteneriatele dintre şcoală şi familii
ajută profesorii în munca lor, perfecţionează abilităţile şcolare ale elevilor, îmbunătăţesc programele de
studiu şi climatul şcolar, îmbunătăţesc abilităţile educaţionale ale părinţilor, dezvoltă abilităţile de lideri ale
părinţilor, conectează familiile cu membrii şcolii. Dacă cele două medii educaţionale-şcoala şi familia-se
completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi

664
pe plan general în viaţa socială. Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă
si depăşirea stereotipurilor şi continuând cu identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor.
Cercetările confirmă că indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri
cu şcoala în educaţia copiilor lor, rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii,
reducerea ratei de abandon şcolar si scăderea fenomenului delicvenţei. Când părinții, elevii şi ceilalți
membri ai comunităţii devin şi se consideră parteneri în educaţie, în jurul elevilor se formează o comuniune
de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele reprezintă o componentă
esenţială în organizarea şi desfăşurarea activităţii în şcoală şi în clasele de elevi. Şcoala este factorul decisiv
pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii. Procesul de învăţământ este cel care
conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea
idealului educativ impus de cerinţele vieţii sociale. Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un
bagaj de cunoştiinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.

Bibliografie:
1. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001;
2. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004;
3. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000
4. EDUCAȚIE ȘI NOI ORIZONTURI EDIȚIA 5, MARTIE 2021

665
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

PROF. SAULEA VIOLETA,

COLEGIUL ECONOMIC ,,EMANUIL GOJDU” HUNEDOARA
Conform unor studii, un copil îşi petrece mai puţin de 20% din timp la şcoală şi peste 80% din timp
în compania părinţilor, a familiei şi a altor membri ai comunităţii. De aceea este importantă colaborarea
între părinţi, şcoală şi comunitate.
Educația în familie pune, în prim plan, bazele dezvoltării psihice a copilului, iar educația sa la nivel
psihic trebuie să urmărească permanent evoluția fizică, urmărindu-se concomitent educația intelectuală,
morală în scopul formării caracterului. Cel mai important rol în evoluția psihică a copilului îl au exemplele
pozitive din familie, deoarece la aceasta vârstă, rolul exemplului este foarte important.
De familie depinde dirijarea judicioasă a maturizării psihice a copilului. Primele impresii despre lume
și viață, despre fenomene din natura și societate, copilul le primește din familie. Prin comunicarea continuă
cu membrii familiei, el își însușește limbajul, care cu timpul devine un puternic instrument al dezvoltării
sale psihice. Astfel, părinții vor fi atenți la felul cum pronunță copiii cuvintele, le vor corecta vorbirea, le
vor îmbogăți vocabularul, îi vor învață să se exprime corect și coerent. În familie, de asemenea, copiii își
însușesc primele cunoștințe, își formează primele reprezentări și dobândesc experiențe morale. De timpuriu,
părinții, îi învață pe copii să înțeleagă ce este "bine" și ce este "rău", ce este "permis" și ce este "interzis".
Părinţii joacă un rol cheie în colaborarea cu şcoala pentru beneficiul educaţiei copilului. Implicarea
acestora înseamnă ca ei să joace un rol activ în educaţia de acasă. Cu alte cuvinte, părinții pot avea un
impact pozitiv prin: • A încuraja copilul să aibă o atitudine pozitivă şi curioasă cu privire la învăţat în orice
mediu, acasă, la şcoală şi în comunitate • A se asigura de prezenţa la şcoală, punctualitatea şi respectarea
unor obiceiuri pozitive • A încuraja copilul să aibă interese variate ca de exemplu hobby-uri, activităţi
extraşcolare şi activităţi comunitare • A lua parte în activităţile şcolare în cât mai multe feluri posibile –
prin a se oferi abilităţile, timpul şi prin a-și împărtăşi preocupările • A cere informaţii pentru ei înșiși sau
pentru educaţia copilului pentru a-și permite să îl/o susţină • A vorbi cu copilul despre viitorul, speranţele
şi visurile lui/ei.
Informarea și formarea părinților în ceea ce privește școlaritatea copilului presupune, cel puțin, ca
fiecare părinte să cunoască: obligațiile legale privind educația copilului; de care dispune drepturi pentru
educația copilului; importanţa atitudinii lui pentru realizarea şcolară a copilului; metodele de colaborare cu
şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori și părinți; profesorii trebuie să primească o
pregătire în materie de relație cu părinții și competențele lor în acest materie trebuie să considere ca o
aptitudine profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul educativ în cooperare cu
profesorii; şcolile trebuie să asigure (asociaţii) părinţilor asistența necesară. Motivul principal pentru
crearea unor parteneriate este dorința de a ajuta elevii să aibă astfel succes la școală și, mai târziu, în viață.
Atunci când părinţii, elevii şi cei ceilalţi membri ai comunităţii se cunosc unii pe alţii parteneri în educaţie,
se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze.
Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Ele
nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opțional sau o problemă de natura
relațiilor publice. Evoluţiile rapide din viaţa socială generează o cerere de continuare a proceselor de
reînnoire a cunoştinţelor, deprinderilor şi valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize sistemice,
educația părinților apare ca o dimensiune a educației permanente și școala este un mediu social
organizatoric în care universul copilului se extinde depășind constrângerea dependenței materne. Educaţia
este cea care să desăvârşeşte fiinţa umană, educaţie pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la
comunitate. Relația școală-familie-comunitate este una în care fiecare factor inter-relații cu ceilalți.
Colaborarea dintre școală și familie presupune nu numai informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ține
de orientarea copilului ci și înarmarea părinților cu toate problemele pe care le-ar aduce această acțiune.
În ziua de azi, educația este un fenomen social de transmitere a experienței de viață a generațiilor
adulte și a culturii, către generațiile de copii și tineri, in scopul pregătirii lor pentru integrarea în societate.
Factorii instituționali ai educației sunt școala, familia, biserica ș. a. m. d., totul educă: oamenii, lucrurile,
fenomenele, dar în primul rând și în cea mai mare măsura – oamenii. Între aceștia primul loc il ocupă

666
părinții și educatorii. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei
generaţii. Ea este factorul decisiv care contribuie pentru formarea unui om apt capabil să participe la
dezvoltarea societăților, să ia parte activă la viață, să fie pregătit pentru muncă. Menirea școlii este nu numai
de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoștințe cât mai mare, ci și de a stimula calitatea de om.
Îmbinarea eforturilor educative din familie și din școala este nu numai recomandabilă ci și obligatorie,
alte probleme care se ivesc la o altă categorie de vârstă și care se repetă la generațiile următoare. Dacă cele
două medii educaționale – școala și familia – se completează și se susțin, ele asigură-o mare măsură bună
integrare a copilului în activitatea școlară și pe plan general în viața socială. Binefacerile sunt multe,
deschise cu o mai bună cunoaștere reciprocă și depășirea stereotipurilor și continuă cu identificarea
intereselor comune în beneficiul copiilor. Cercetările confirmă că indiferent de mediul economic sau
cultural al familiei, când părinții sunt parteneri cu școala în educația copiilor lor, după determină
performanța elevilor, o mai bună frecventare a școlii, reducerea ratei de abandon școlar și scăderea
fenomenului delicvenței.

BIBLIOGRAFIE
1. https: //sites. google. com/site/roluleducatiei/rolul-familiei-in-formarea-individului
2. https: //www. aberdeencity. gov. uk/sites/default/files/2018-06/Parental%20Engagement%20
Leaflet %20Romanian. pdf
3. https: //pdfcoffee. com/referat-rolul-familiei-n-relaia-coala-familiedocx-pdf-free. html

667
 ,,COPILĂRIA DE-A LUNGUL TIMPULUI, UNDE ROLUL PRINCIPAL ÎN
JOACĂ MAMA,,

PROF. JENICA SAVA

LICEUL TEHNOLOGIC ,,NICOLAE TITULESCU,,MEDGIDIA
Ziua Mamei este o sărbătoare celebrată în cinstea mamei și a maternității.
Acest eveniment, Ziua Internațională a Femeii sau ziua Mamei – se sǎrbǎtoreṣte în data de 8 Martie,
atât în România, cât și în alte state de pe glob. Mai mult, in ṭara noastrǎ, pe 8 martie nu se celebrează doar
Femeia ci ṣi (sau mai ales) Mama, fiinṭa cea mai blândǎ cu ochi blajini ṣi suflet duios cu chipul cǎreia ne
obiṣnuim incǎ din prima clipǎ când venim pe lume, care ne hrǎneṣte, ne educǎ ṣi ne cǎlǎuzeṣte paṣii in viaṭǎ.
Cuvântul magic ,,mama,, dat unei personae deosebite, care apare in operele marilor scritori, muzicieni,
compozitori, cǎreia i se atribuie cele mai frumoase expresii. Mama, care meritǎ cele mai calde ṣi frumoase
urǎri pentru cǎ, este eroina care ne dǎ viaṭǎ ṣi pentru sacrificiile pe care le face pentu copii ei, sǎ nu le
lipseascǎ nimic. Sǎ nu le lipseascǎ hrana, dragostea, liniṣtea, fericirea, aṣa cum bine spunea scriitorul Ion
Creanga, in opera ,,Amintiri din Copilǎrie,,:

“Ce-i pasǎ copilului când mama ṣi tata se gândesc la neajunsurile vieṭii, la ce poate sǎ le aducǎ ziua
de mâne sau cǎ-i framântǎ alte gânduri pline de insuṣiri. ” Din acest citat reiese foarte bine tipologia
copilului tipic, care nu a inteles incǎ semnificaṭia vorbei “greul vieṭii” ṣi a cǎrui ocupaṭie este doar de a-ṣi
trǎi clipele atât de preṭioase din cea mai importantǎ ṣi dorita perioadǎ a vieṭii.
“Aṣa cum eram ṣi eu la vârsta cea fericitǎ ṣi aṣa cred cǎ au fost toṭi copii de când e lumea asta ṣi
pǎmântul, mǎcar sǎ zicǎ cine ce ar zice. ” Ṣi acesta este un alt paragraf care, asemeni intregii opere, are ca
idee principalǎ “copilaria,,ṣi amintirile frumoase din acea perioadǎ, unde mama avea un rol foarte
important.
Prin urmare copilǎria este prima etapǎ din viaṭa unei persoane in care sunt deprinse cele mai esenṭiale
invǎṭǎturi, etapa in care suntem educaṭi, etapa care ne propulseazǎ spre realitate, dar cel mai important:
etapa care ne formeazǎ ca oameni.
La nivel mondial s-a hotǎrât dedicarea unei zile pentru elogierea ,,femeei,, a ,,mamei,, in urma unei
iniṭiative a Partidului Socialist American, in anul 1909, la 28 februarie, in Statele Unite, când s-a serbat la
nivel naṭional Femeia, iar mai târziu in 1990, iniṭiativa a fost preluatǎ ṣi in Europa, in cadrul Internaṭionalei
Socialiste reunite la Copenhaga, in Danemarca. Prima zi s-a ṭinut la 19 mai 1911 in Germania, Austria,
Danemarca ṣi in alte câteva ṭǎri europene. Data a fost aleasǎ de femeile germane pentru cǎ, la aceeaṣi datǎ,
in 1848, regele Prusiei a trebuit sǎ facǎ faṭǎ unei revolte armate ṣi a promis cǎ, in viitor face o serie de
reforme, inclusiv introducerea votului pentru femei.
Cu toate acestea, la momentul respectiv nu s-a stabilit ṣi o datǎ anume când se v-a sǎrbǎtori femeia
la nivel internaṭional. Decizia s-a luat mai târziu, dupǎ Primul rǎzboi mondial, in cadrul unei Adunǎri
Generale a ONU: 8 martie. Urmǎtorul pas in instituirea unei zile dedicate femeii s-a fǎcut in 1975, când
ONU a proclamat Anul Internaṭional al femeilor ṣi a declarat perioada 1976-1985 Deceniul ONU pentru
condiṭia femeii. In 1977, Adunarea Generalǎ ONU a proclamat printr-o rezoluṭie Ziua Naṭiunilor Unite
pentru Drepturile Femeilor ṣi Pace Internaṭionalǎ.
Aceasta zi am putea zice cǎ se celebreazǎ nu numai in România, ci si in Grecia, incǎ de pe vremea
grecilor antici, care in fiecare inceput de primǎvarǎ o serbau pe Rhea, mama tuturor zeilor. Mai târziu ṣi in
Anglia anilor 1800, a fost menṭionatǎ sub denumirea de “Duminca mamei”, serbată in a patra duminicǎ de
la inceperea Postului Pastelui.

Bibliografie
Ion Creanga-,,Amintiri din Copilarie,,
www.mediafax.ro/cultura.../semnificatii-istorice-pentru-ziua-de-8-martie
https: //ziarulunirea. ro/istoricul

668
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE
PARTENERIATUL FAMILIE- ȘCOALĂ

PROF. PSIHOPEDAGOG ANDRADA FULVIA SAVU

ȘCOALA GIMNAZIALĂ SPECIALĂ TRANSILVANIA - BACIU

”Educația este cel mai frumos dar pe care îl poate dobândi omul. ” (Platon)
„Cei şapte ani de acasă” sunt opera părinţilor şi a mediului familial în care cresc copiii, deci putem
afirma că părinții sunt primii profesori ai copiilor Copilul învaţă în familie limbajul culturii în care trăieşte,
deprinde normele, atitudinile, valorile şi comportamentele necesare pentru a se integra ulterior în societate.
Influențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin acțiuni mai
mult sau mai puțin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de către membrii familiei, precum
și prin climatul psihosocial existent în familie. Modelele de conduită oferite de părinți pe care copiii le
preiau prin imitație sau învățare, dar și climatul socioafectiv în care se exercită influențele educaționale
constituie primul model social cu o influență hotărâtoare asupra modului de comportare și relaționare în
raport cu diferite norme si valori sociale.
Educația timpurie, stimularea intelectuală în primii ani de viață, climatul emoțional stabil din mediul
social apropiat, încurajarea și suportul parental continuu, sunt factori determinanți în dezvoltarea
personalității copilului. Astfel, Fraser 1959 – a constatat, în urma unui studiu efectuat pe copii de 12 ani,
că există o corelație pozitivă puternică între coeficienții de inteligență (QI) înalți și nivelul încurajării
parentale, atmosfera familială generală și numărul cărților citite în familie. Învățarea timpurie favorizează
oportunitățile de învățare de mai târziu, iar deprinderile și cunoștințele dobândite acum favorizează
dezvoltarea ulterioară.
Educația primită în familie trebuie să fie continuată și consolidată în cadrul grădiniței și școlii, fiind
vitală cultivarea relațiilor autentice de parteneriat între acestea. Relațiile de colaborare dintre părinți și
unitatea de învățământ pe care copilul o frecventează constituie primul pas către o educație deschisă,
dinamică și flexibilă, cu scopul de a obține dezvoltarea globală a copilului la potențialul său maxim.
Pentru realizarea parteneriatului cu părinţii este esenţial ca aceștia să fie priviţi ca parteneri
participanţi activi, care pot aduce o contribuţie reală şi valoroasă la educarea copiilor lor prin oferirea de
informaţii utile despre aceștia,. De asemenea este important ca părinţii să poată lua parte la adoptarea
deciziilor referitoare la copiii lor, să facă parte din comitetele de părinţi, să participle la Ședințele cu părinții,
să ajute la continuarea programului educativ acasă prin consolidarea cunoștințelor acumulate de elevi la
școală, să urmarească în mod regulat progresul copiilor lor, să propună și ia parte la activităţile extraşcolare.
Există o serie de motive pentru care implicarea părinților în activităţile coordonate de şcoală este mai
mult decât recomandată. Astfel, implicarea părinților poate îmbunătăți performanțele şcolare ale copiilor,
implicarea părinților duce la un comportament al copiilor în clasă mai bun, părinții pot influenţa decisiv
atitudinea copilului față de școală, comportamentul la clasă, stima de sine și motivația. Buna comunicare a
părinților cu profesorul este vitală pentru găsirea celor mai potrivite şi convenabile modalități de a colabora.
În relația cu părinții, profesorii trebuie să dea dovadă de abilități de comunicare și empatie, să
primească informații, să înțeleagă, să sintetizeze și să exprime ideile la un nivel mai ridicat sau mai scăzut,
adaptat nivelului fiecărui părinte în parte, astfel încât aceștia să se simtă mereu confortabil. Ei trebuie să fie
în măsură să transmită cunoștințe, atitudini și valori în același timp, precum şi să demonstreze grija pentru
elevii încredințati lor. Profesorii trebuie să se exprime adecvat atât verbal, cât și în scris, în scopul de a-i
informa pe părinţi cu privire la progresul copiilor lor, să explice punctele forte și punctele slabe ale elevilor,
astfel încât părinții să înțeleagă mesajul și să fie receptivi mai degrabă decât să aibă o atitudine defensivă.

669
 În concluzie putem afirma că responsabilitatea educației și dezvoltării copiilor trebuie asumată în
echipa Școală – Familie, astfel încât fiecare să își aducă aportul în folosul dezvoltării optime a acestora.

BIBLIOGRAFIE:
-Nicola, I. - Tratat de pedagogie școlară, Editura Aramis, București, 2003
-M. Golu, Dinamica personalitatii, Ed. Geneze Bucuresti 1993.
- Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008
- Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie” familie- școală- comunitate, Editura Aramis Print,
Bucureşti, 2004

670
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI ȘCOALĂ

GRĂDINIȚA CU PROGRAM NORMAL JENA

PROF. SCHILLER MELINDA-DIANA
Factorii de bază care ajută copilul în dezvoltarea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, a sentimentelor. Rolul familiei
este fundamentat în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Şcoala,
alături de familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ,
personalitatea copilului.
Educația este foarte importantă în cadrul societății. Este baza pentru susținerea culturii, instruirea
individuală și pentru evoluția umanității. Educația școlară, care cuprinde metodele tradiționale – de bază și
universitară, nu s-a schimbat prea mult de-a lungul timpului. Cu toate acestea, transformarea digitală a
modificat semnificativ felul în care este văzut acest proces. Educația înseamnă, însă, mult mai mult decât
instruire formală – aceasta poate începe încă de la naștere și se manifestă în toate mediile sociale în care
este prezent individul.
Familia și școala
Înainte de a merge la școală, copilul învață abilități de bază și trăiește într-un mediu familial care îi
transmite (conștient sau nu!) o serie de atitudini față de persoane și învățare, care îi pot fi de folos sau îl pot
sabota în procesul adaptării la mediul școlar și pe parcursul învățării.
În această lume aflată într-o permanentă schimbare, părinții, cadrele didactice și comunitățile locale
se străduiesc să sprijine sistemele de îmbunătățire a educației cu scopul de a-i ajuta pe copii să se dezvolte.
Pentru ca acest lucru să se realizeze este nevoie de implicarea familiei în educație. Familia este prima școală
a viitorului cetățean, iar între cei doi factori educativi trebuie să existe o legătură permanentă care se poate
realiza prin diferite forme de colaborare care nu se cer neapărat spectaculoase, dar ele fac parte integrantă
din procesul educațional.
Școala nu poate face ceea ce părinții nu fac și invers. Fiecare instituție, atât cea a familiei, cât și a
școlii, are roluri bine definite, iar împreună se completează și potențează, nu se anulează, nici nu se
înlocuiesc una pe alta. Implicarea părinților înseamnă prezența activă în demersul învățării prin asigurarea
de materiale necesare, suport logistic, explicații, încurajări, medierea conflictelor, blândețe, înțelegere,
disponibilitate. Să comunici constant cu educatoarea, învățătoarea, dirigintele, directorul, profesorul
consilier, pentru a vedea unde este necesară susținerea și ce poate fi îmbunătățit, reprezintă un bun început
în înțelegerea provocărilor fizice, emoționale sau sociale pe care elevul le poate traversa, la un moment dat,
pe parcursul formării academice.
Este esențial în zilele noastre să se dezvolte un nou concept care să întărească schimbarea în relaţiile
şcoală-familie. Acest concept este parteneriatul educaţional. Parteneriatul educaţional este forma de
comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la nivelul procesului educaţional. Acesta
presupune așadar o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative între factorii educaţionali.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
preșcolarul nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce
îl interesează şi-l pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe preșcolar, în ce fel să-
l motiveze şi să-l ajute. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei
generaţii. Ea este factorul decisiv şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii, să
ia parte activă la viaţa, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul
decisiv în formarea omului. Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât
mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om. Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor
relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de
cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului.
Factorii care contribuie la formarea personalității tânărului sunt familia și școala. Astfel, familia
constituie cadrul social în care copilul, și apoi tânărul se află într-un riguros raport de dependență materială
și spirituală până în momentul în care, odată pregătit pentru profesie și muncă, își poate dobândi singur

671
mijloacele de existență, iar școala este principalul factor instructiv-educativ care pregătește tânărul pentru
viață, îi asigură un bogat bagaj de cunoștințe.
Menirea şcolii nu este asadar numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştiinţe cât mai mare, ci şi
de a stimula calitatea de om. Ora de dirigenţie este cea în care se poate realiza acest lucru, urmărindu-se
valorificarea abilităţilor de interrelaţionare, de asumare a responsabilităţii, de descoperire a propriilor
aspiraţii spre formarea şcolară si profesională, totul in colaborare/parteneriat cu familia!!!
Familia trebuie să se alăture eforturilor educative făcute de școală pentru că altfel ceea ce se clădește
cu ajutorul școlii se dărâmă în cadrul familiei, iar cel care suportă consecințele este copilul a cărui formare
și intruire va fi frânată.
Se accentuează azi ideea de a sprijini părinţii şi nu de a-i substitui. Se identifică tot mai clar ideea
unor intervenţii asupra familiei şi deci, în primul rând, asupra părinţilor pentru a-i ajuta, forma și susține în
sarcinile lor educative.
Părinţii joacă un rol cheie în colaborarea cu şcoala pentru beneficiul educaţiei copilului. Printre
diferitele moduri în care vă puteţi implica se numără a veni la grădiniță pentru a lăsa sau a lua copilul, a fi
prezent la sedinţele cu părinţii, a participa la evenimentele şcolare, a face voluntariat în clasă, a primi
rapoarte, a împărtăşi imformaţii privitoare la sănătatea şi bunăstarea copilului şi a sărbători reuşitele. Dar
toate acestea reprezintă doar începutul. Implicarea înseamnă de asemenea să jucaţi un rol activ în educaţia
copilului dumneavoastră acasă.
În alte cuvinte, puteţi avea un impact pozitiv prin:
• A încuraja copilul să aibă o atitudine pozitivă şi curioasă cu privire la învăţat în orice mediu, acasă,
la şcoală şi în comunitate
• A vă asigura de prezenţa la şcoală, punctualitate şi respectarea unor obiceiuri pozitive
• A încuraja copilul să aibă interese variate ca de exemplu hobby-uri, activităţi extraşcolare şi
activităţi comunitare
• A lua parte în activităţile şcolare în cât mai multe feluri posibile – prin a vă oferi abilităţile, timpul
şi prin a vă împărtăşi preocupările
• A cere informaţii pentru dumneavoastră sau pentru educaţia copilului pentru a vă permite să îl/o
susţineţi
• A vorbi cu copilul despre viitorul, speranţele şi visurile lui/ei
Fiecare comunitate este unică – fiecare are la dispoziţie un arsenal de resurse care pot oferi sprijin şi
oportunităţi pentru copii şi pentru familiile lor. Prin utilizarea resurselor comunităţii, familiile şi şcolile pot
crea şi împărtăşi experienţe benefice copiilor şi familiilor.

Bibliografie
Bunescu Ghe., Alecu G., Badea D. – Educaţia părinţilor. Strategii şi programe, E. D. P., Bucureşti,
1997;
Ecaterina Adina Vrasmas – Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, 2002;
Nica I., Ţopa L. – Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, E. D. P., Bucureşti, 1974;
Stoian M. – Abecedarul părinţilor, E. D. P., Bucureşti, 1972.

672
 ROLUL FAMILIEI ÎN ACTIVITATEA DE ÎNVĂŢARE

PROF. ÎNV. PREȘC. SCRIDONESI FELICIA

GRADINIȚA NR. 1 MAIERU, JUD. BISTRIȚA-NĂSĂUD
Familia este matrice de viaţă fundamentală pentru existenţa şi formarea personalităţii elevului, ca
mediu educativ determinant, dar şi ca sursă de dezadaptare şcolară şi de comportament deviant al elevului,
prin factori psiho-pedagogici, cu efect cauzal negativ. Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra
copiilor. O mare parte dintre cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de
comportament, elevul le datorează educaţiei primite în familie. Ea se preocupă şi de dezvoltarea proceselor
intelectuale ale copiilor și le dezvoltă spiritul de observaţie, memoria şi gândirea. Familia este partenerul
tradiţional al şcolii deoarece influenţează atitudinea copilului faţă de învăţătură, motiv pentru care
şcolarizarea nu se poate realiza fară participarea activă a părinţilor. Din perspectiva sociologică, familia
este instituţia fundamentală în toate societăţile, este un "grup social relativ permanent de indivizi legaţi între
ei prin origine, căsătorie sau adopţiune". În societatea românească, suntem familiarizaţi cu anumite versiuni
ale familiei: familia nucleu si familia extinsă. Familiile asigură sentimentul siguranţei şi îi ajută să
depăşească obstacolele, inerente vieţii, este punctul lor de sprijin, educându-i să devină persoane
responsabile, adaptate timpului în care trăiesc.
Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din următoarele puncte de vedere: fizic,
intelectual, moral și estetic.
1. Familia se preocupă de dezvoltarea fizică a copiilor. Ea asigură hrana şi îmbrăcămintea copiilor,
îi fereşte de pericole, le lasă timp de joacă, le crează condiţii cât mai bune de odihnă şise îngrijeşte de
sănătatea lor. Un regim raţional de viaţă nu poate avea decât urmări pozitive asupra dezvoltării sale fizice.
2. Dezvoltarea intelectuală este cea mai importantă. În cadrul familiei copilul îşi însuşeşte limbajul.
Volumul, precizia vocabularului şi corectitudinea exprimării copilului depind de muncadepusă de părinţi în
această direcţie. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele
uzuale(ex: despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice etc. ). Familia se preocupă şi de
dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observaţie, memoria şi gândirea.
Părinţii încearcă să explice copiilor sensul unor fenomene şi obiecte pentru a le putea înţelege. Copilul
obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii
trebuie să-i asigure copilului cele necesare studiului: rechizite şcolare, cărţi de lectură, manuale şcolare etc.,
cât şi nişte condiţii bune de muncă: un birou, uncomputer şi nu în ultimul rând linişte pentru a se putea
concentra. Părinţii trebuie să-şi ajute copiii la învătătură; ajutorul trebuie limitat la o îndrumare sau sprijin,
nefiind indicat să efectueze temele copiilor. Cu timpul, părinţii se vor limita la controlarea temelor de casă
şi a carnetului denote. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe
copil, dar nici să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.
3. Educaţia morală a copiilor. În familie se formează cele mai importante deprinderi de
comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea,
cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. În realizarea acestor sarcini, modelul parentalajută cel mai
mult; părintele este un exemplu pentru copil. Părinţii le spun copiilor ce e bine şi cee rau, ce e drept şi ce e
nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente. Aceste noţiuni îl ajută pe copil să se orienteze în
evaluarea comportamentului său şi a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să
fie un bun coleg şi prieten. Familia este matrice de viaţă fundamentală pentru existenţa şi formarea
personalităţii elevului, ca mediu educativ determinant, dar şi ca sursă de dezadaptare şcolară şi de
comportament deviant al elevului, prin factori psiho-pedagogici, cu efect cauzal negativ. Familia exercită
o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunoştinţele despre natură, societate,
deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei primite în familie.
(Utilizarea în limbajul comun a expresiei: "A avea ceişapte ani de acasă"). Educaţia în familie, cei şapte ani
de-acasă, influenţează puternic întreaga existenţă a individului, indiferent dacă el recunoaşte sau nu. Părinţii
sunt modele pe care copiii, conştient sauinconştient, le văd cu ochii minţii şi le urmează. Familia înseamnă
înţelegere, bucuria de a sta împreună, de a fi cu toţii în diferite ocazii, de a pleca în vacanţe. Ea este cea
care mediază comunicarea cu celelalte componente sociale, în special cu şcoala. Şcoala este un factor care
ajută copilul în desăvârşirea propriei personalităţi. Factorii determinanţi în dezvoltarea personalităţii

673
copilului sunt şcoala şi familia. Ca o concluzie, modelele de conduită oferite de părinţi pe care copiii le
preiau prin imitaţie şi învăţare precum şi climatul socioafectiv în care se exercită influenţele educaţionale
constituie primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei despre
viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Strategiile
educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare măsură
dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor sociomoral.
Familia este partenerul tradiţional al şcolii. Aceasta influenţează atitudinea copilului faţă de învăţătură, de
aceea şcolarizarea nu se poate realiza fară participarea activă a părinţilor. Îndeplinirea cu succes a funcţiilor
familiei implică respectarea cerinţelor socio-educaţionale: -preocuparea permanentă a părinţilor de a-şi
ridica nivelul pregătii profesionale pentru a putea fi model şi pentru a sprijini copiii ȋn dezvoltare; -
antrenarea copiilor, ȋn funcţie de particularităţile de vârstă, la viaţa şi munca variată afamiliei, evitîndu-se
situaţiile de a li se oferi totul de-a gata în satisfacerea trebuinţelor lor; -sprijinirea copiilor la învăţătură, prin
supravegherea şi ȋndrumarea lor ȋn efectuarea temelor, lucrărilor şcolare; -să nu se condiţioneze, de nimeni,
obţinerea unor rezultate la învăţătură, -recompensele să se dea ca o urmare firească a rezultatelor bune sau
foarte bune la învăţătură; -să li se acorde copiilor mijloace materiale şi financiare (bani) în limita
necesităţilor fireşti, evitându -se exagerările în această direcţie, chiar în situaţiile când părinţii careau
venituri mai mari; exagerările pe această linie vor avea urmări negative, copiiifolosind necorespunzător
surplusurile băneşti, îndeosebi. Părinţii trebuie să satisfacă trebuinţele (ale copiilor, dar nu trebuie să se
sacrifice pe ei înşişi, satisfăcându-leegoismul. Firesc ar fi ca un copil să ajungă să spună: îmi este suficient
o numită sumăde bani, spunându-le părinţilor: aveţi grijă şi de voi!, ceea ce ar face pe părinţi săînţeleagă şi
limitele familiei pentru satisfacerea trebuinţelor lui; -să se manifeste o autoritate părintească raţională,
umană, justă; nici dragosteexagerată, nici exigenţă exagerată, brutală, nici părinţi toleranţi şi indulgenţi,
nici părinţi tirani; -dragostea părintească să fie egală pentru toţi copiii; indiferent de vârstă, sex
altediferenţieri individuale; -copiii trebuie învăţaţi să stabilească relaţii numai cu persoane cunoscute şi le
vor binele; de evitat orice cunoştinţă întâmplătoare, căci voia copiilor, pot intra în mediiimorale,
infracţionale etc., pot aduce prejudicii şi familiei; -orice situaţie nouă (de viaţă, educaţională, relaţională,
afectivă, comportamentală)apărută în viaţa copiilor trebuie sesizată imediat şi realizate măsurile, mijloacele
şi măsuri adecvate, pentru a feri copiii de şocuri grave (tensiuni, nemulţumiri, însingurări, diverse etc. ),
care duc la discomfort familial, educaţional, psihosocialetc., cu ifluenţe negative în evoluţia vieţii şi
personalităţii copiilor. Prevenirea şi înlăturarea, după caz, a unor comportamente negative trebuie realizate
cu mijloace educaţionale pozitive, inclusiv folosirea sancţiunilor, care să convingă de necesitatea unei
comportări demne, înţelepte. Mijloacele negative de educaţie precum: bătaia, luarea dreptului la hrană sau
insultele, care jignesc fizic şi moral, lasă amintiri neplăcute în mintea copiilor. Indiferenţa (abandonul
educativ), ca si „cicălirea" educativă, trebuie să fie evitate de către părinţi. O educaţie părintească bazată
pe convingere este mai eficientă şi de lungă durată, mai fiabilă, mai plină de satisfacţii petermen lung, atât
pentru părinţi, cât şi pentru copii. Părinţii sunt primii dascăli, care au o mare responsabilitate socio-umană
şi a căror educaţielasă amprente, uneori pentru toată viaţa deoarece copiii ȋi imită ȋn tot şi ȋn toate. Motivul?
Iubirea sinceră pe care le-o poartă! Pentru a reuşi mai bine în educaţia copiilor lor, părinţii trebuie să fie
consiliaţi, să se pregătească ca să ştie care sunt fundamentele concepţiilor şi strategiilor educative. De
asemenea trebuie să colaboreze cu grădiniţa- în primul rând - direct(cu educatoarea) si prin Comitetul de
parinţi precum şi cu specialiştii din unităţile specializate sau din organizaţiile nonguvernamentale care se
preocupă şi de domeniul educaţiei, luând înconsideraţie ceea ce este util pentru educaţia copiilor lor.
Implicarea educațională a familiei este definită ca un set de activități pe care părinții le îndeplinesc cu scopul
de a susține, direct sau indirect procesul de instruire a copiilor. Cercetările arată că perioada dintre copilăria
timpurie și prima clasă primară este crucială pentru dezvoltarea copilului.

Bibliografie:
1. Elisabeta Stanciulescu, Sociologia educatiei familiale, Editura Polirom, Iasi, 1997, p. 227.
2. Nicolae, Achimescu, Familia creștină între tradiție și modernitate. Considerații teologico-
sociologice, în Familia creștină azi, Editura Trinitas, Iași, 1995.
3. Stănoiu, A. Monica, Voinea, Sociologia familiei, Curs litografiat, Universitatea din București,
1983.
4. Durkheim, E. Educație și sociologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980.

674
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR SCRIPCARU MIHAELA

”Semeni un gând, culegi o faptă, culegi un obicei; semeni un obicei, culegi un caracter; semeni
un caracter, culegi un destin” (Stephen R. Covey)

Educația este cea care depășește ființa umană, acea educație pe care copilul o primește în familie, în
școală și de la comunitate.
Înainte de a merge la școală, copilul învață abilități de bază și trăiește într-un mediu familial care îi
transmite (conștient sau nu) o serie de atitudini față de persoane și față de învățare, care îi pot fi de folos
sau îl pot sabota în procesul adaptării la mediul școlar și pe parcursul învățării.
Familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observație, memoria și gândirea copiilor. Copilul
va obține rezultate școlare în funcție de modul în care părinții se implică în procesul de învățare, asigurându-
i copilului cele necesare studiului. În familie el trebuie să înveţe să iubească, să compătimească, să uite de
orgolii şi să se dăruiască celor apropiaţi. Tot în familie copilul are ocazia să înveţe să înţeleagă corect şi să
respecte autoritatea. Părinţii apar ca un model firesc al unei ierarhii în care se respectă reguli, în care se
cultivă disciplina şi autodisciplina.
Școala nu poate face ceea ce părinții fac și invers. Fiecare instituție, atât cea a familiei, cât și a școlii,
are rol bine definit, iar impreună se completează și potențează, nu se anulează, nici nu se înlocuiesc una pe
alta.
Pentru o bună educație a copilului este necesară conlucrarea familiei cu grădinița, iar apoi cu școala.
Unitatea de acţiune a celor doi factori (grădiniţă – familie) în opera de formare pentru viaţă a copilului este
condiţionată de unitatea de vederi, de un mod comun de lucru şi de o bună cunoaşterereciprocă.
Premisa de la care trebuie să pornească această colaborare este unitatea, comunicarea, continuitatea şi
competenţa în munca educativă. O cunoaştere suficientă a ambelor părţi este dată de o apropiere cu dublu
sens familie-grădiniţă, grădiniţă-familie, apropiere care să corespundă interesului celor două instituţii:
educaţia timpurie pentru viaţă a copiilor.
Ideea de parteneriat reclamă o mai puternică interacţiune şi implicare a familiei în activităţile şcolare
şi ale şcolii, în viaţa de familie a elevului. Şcoala devine o componentă organică a vieţii de zi cu zi a familiei,
acolo unde părinţii sunt conştienţi că ea le oferă cunoştinţe, cultură, pregătire profesională şi un statut
profesional, absolut necesar pentru ocuparea unui loc de muncă. Concepţia despre, elev ca masă inertă,
asupra căreia şcoala şi familia îşi pun amprenta ca pe o plastilină s-a dovedit eficientă. Elevul zilelor noastre,
datorită posibilităţilor de informare fără precedent, devine tot mai mult o parte activă a procesului educativ
familial, adeseori modelându-l din interior, oferindu-i noi direcţii de evoluţie, dar şi a celui şcolar, solicitând
schimbări în conţinutul programelor, în modul de tratare a problemelor lui distinctive.

675
 IMPORTANTA EDUCATIEI IN FAMILIE SI SCOALA

SCURTU ANDREEA

Cei 7 sapte ani de acasa este motto-ul indrumator al lucrarii mele.

Educatia conform dex-ului: fenomen social fundamental de transmitere a experientei de viata a
generatiilor adulte si a culturii catre generatiile de copii si tineri, abilitarii pentru integrarea lor in societate.

Inca din frageda pruncie educatia are loc individualizata pentru fiecare copil; creierul lor este un
burete al tuturor informatiilor primate visual, auditic, tactiv.

Fie ca este facuta de membrii familiei, fie ca vorbim de autoeducatie, informatiile trebuie filtrate,
selectate, analizate si explicate de catre un adult. Conteaza in prealabil si educatia anterioara a adultilor,
daca ne referim la calitatea informationala si formala a acesteia.
In scoala se largeste bagajul de cunostinte si se corecteza anumite greseli insa, atata timp cat mediul
familial nu se afla-n balanta cu mediul social, scolar, dificultatile sunt pe masura.

Principiile invatate-n sanul familiei sunt greu de corectat in scoala. De aceea educatia se bazeaza pe
o stransa legatura intre factorii medio-social-familial. Scoala are rolul de a pregati tinerii pentu a devein
membri responsabili ai soietatii.

676
 ROLUL FAMILIEI ÎN VIAȚA EDUCAȚIONALĂ A ELEVULUI

PROF. ÎNV. PRIMAR: SECELEANU CARMEN,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ CÂLNIC, COMUNA CÂLNIC, JUDEȚUL GORJ
Educația este foarte importantă în cadrul societății. Este baza pentru susținerea culturii, instruirea
individuală și pentru evoluția umanității.
Educația școlară, care cuprinde metodele tradiționale – de bază și universitară, nu s-a schimbat prea
mult de-a lungul timpului. Cu toate acestea, transformarea digitală a modificat semnificativ felul în care
este văzut acest proces. Educația înseamnă, însă, mult mai mult decât instruire formală – aceasta poate
începe încă de la naștere și se manifestă în toate mediile sociale în care este prezent individul.
Atunci când se joacă și explorează, copiii mici arată un interes natural pentru lumea din jur.
Educatorii preșcolarilor pot valorifica aceste interese prin planificarea unei varietăți de experiențe bazate
pe educația socială. Aceste strategii pot ajuta la cultivarea și extinderea abilităților în cazul copiilor mici –
ei învață cum să identifice și să rezolve probleme, să negocieze la locul de joacă, să identifice diversitatea
și inegalitatea și, nu în ultimul rând, cum să recunoască consecințele anumitor comportamente nepotrivite.
Atunci când părinții sunt implicați în viața școlară a copiilor lor, aceștia beneficiază de sprijin și
cunoștințe, fiind o cale prin care cei mici să-și dezvolte dorința pentru cunoaștere. Încurajarea implicării
părinților este mai mult decât o curtoazie obișnuită – este o modalitate excelentă de a crea un mediu de
învățare pozitiv.
Cercetările au arătat o scădere a procentului de părinți care să susțină comunicarea intimă dintre
părinte-profesor. Părinții moderni preferă metode de comunicare la distanță, cum ar fi platformele online și
sunt mai puțin susceptibili să participe la ședințe sau activități școlare.
Scoala si familia urmaresc acelasi scop educativ formarea copiilor spre a deveni oameni multilateral
dezvoltati. Pentru realizarea acestui scop unic este necesara unitatea de actiune, concordanta dintre
mijloacele specifice de influentare folosite de aceste doua institutii sociale.
Scoala este interesata sa colaboreze cu familia, sa-si faca din ea un aliat, pentru ca actiunea sa
educativa sa fie mai profunda si de durata. Colaborarea scolii cu familia este necesara si in vederea unei
informari reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui.
In convorbirea cu parintii, profesorul (invatatorul) trebuie sa dovedeasca mult tact. Sa aiba atitudinea
unui prieten, nu a unui sef care da ordine. Sa fie apropiat, sa gaseasca argumente potrivite si temeinice, ca
parintii sa le accepte fiind convinsi de utilitatea lor, dar sa nu renunte la convingerile sale daca acestea sunt
bine intemeiate. Cadrul didactic se va interesa de modul cum este respectat regimul de zi al copilului, cum
este ajutat acesta la invatatura, daca are create conditii bune de pregatire a temelor, cum se comporta copilul
fata de parinti, frati, bunici cum se comporta acestia fata de el, ce influente pozitive si negative se exercita
asupra lui, cu ce se ocupa in timpul liber, ce prieteni are, cum se odihneste si cum se hraneste, care este
starea sanatatii lui, ce interese manifesta.
Atât părinţii cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Binefacerile
sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor, şi continuând cu
identificarea unor interese comune în beneficiul copiilor. În sfârşit, colaborarea este benefică şi pentru
şcoală, părinţii aducând deseori resurse suplimentare ce pot susţine rolul educativ al şcolii dar oferă şi un
cadru pentru o continuă reevaluare.
Spre a ajuta eficient pe copii, parintii trebuie sa tina legatura cu scoala, spre a se informa despre
rezultatele muncii si despre comportarea lor la scoala. Unele informatii despre aceste situatii le pot obtine
parintii prin consultarea carnetului cu note al elevului sau din relatarile despre activitatea lui la scoala si
modul cum a fost ea apreciata de profesori, dar mult mai utile sunt informatiile pe care le primesc parintii
de la cadrele didactice.
Înainte de a merge la școală, copilul învață abilități de bază și trăiește într-un mediu familial care îi
transmite (conștient sau nu!) o serie de atitudini față de persoane și învățare, care îi pot fi de folos sau îl pot
sabota în procesul adaptării la mediul școlar și pe parcursul învățării.
Școala nu poate face ceea ce părinții nu fac și invers. Fiecare instituție, atât cea a familiei, cât și a
școlii, are roluri bine definite, iar împreună se completează și potențează, nu se anulează, nici nu se

677
înlocuiesc una pe alta. Implicarea părinților înseamnă prezența activă în demersul învățării prin asigurarea
de materiale necesare, suport logistic, explicații, încurajări, medierea conflictelor, blândețe, înțelegere,
disponibilitate. Să comunici constant cu educatoarea, învățătoarea, dirigintele, directorul, profesorul
consilier, pentru a vedea unde este necesară susținerea și ce poate fi îmbunătățit, reprezintă un bun început
în înțelegerea provocărilor fizice, emoționale sau sociale pe care elevul le poate traversa, la un moment dat,
pe parcursul formării academice.
Dincolo de sincopele sistemului de învățământ, există atât de mulți oameni cu vocație, gata să-și
ofere suportul și expertiza pentru rezolvarea provocărilor. Aceasta este o chemare la responsabilitate: ceea
ce sădești în copilul tău de timpuriu va fi potențat și dezvoltat de școală, dependent de implicarea ta. Mai
târziu, adultul format va fi o valoare pentru societate, un om cu simț civic, responsabil și moral.. . sau nu.
La nivel micro, cum arată familia, așa arată și școala, iar la nivel macro, cum arată școala, așa arată și țara.
În esență este vorba despre interdependență, conectare. Suntem dependenți unii de alții: școala nu poate să-
și atingă scopurile fără susținerea familiei și invers.

678
 STUDIU PRIVIND PRINCIPIILE UNEI ALIMENTAȚII SĂNĂTOASE
ASUPRA DEZVOLTĂRII COPILULUI

PROF. SECOȘAN NICOLETA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ. NR. 33, TIMIȘOARA
Modul de viață al generației actuale se deosebește foarte mult de cel al generațiilor anterioare. Hrana
pe care o consumăm astăzi este prelucrată, rafinată, concentrată, îndulcită, sărată și procesată chimic, pentru
a produce senzații gustative bogate în calorii, dar sărace în substanțe nutritive.
În epoca modernă, viața prezintă avantaje clare față de cea de altă dată, în ceea ce privește sănătatea
și nu numai. Există însă și dezavantaje: suntem expuși unei cantități mari de poluanți, de produse chimice,
de reclame și etichete îmbietoare etc.
Acest studiu a fost făcut cu scopul de a evidenția dacă alimentația copiilor cu vârsta cuprinsă între 6
și 14 ani, cuprinde legume și fructe și în ce proporție; dacă la această grupă de vârstă este cunoscută
importanța hidratării și ce lichide sunt preferate; ce fel de carne mănâncă; dacă gustările mâncate în cursul
unei zile sunt alcătuite din fructe sau prăjituri.
La finalul acestui studiu, vom putea concluziona dacă, copiii dar și părinții acestora cunosc principiile
de bază ale unei alimentații sănătoase și cât de importantă este aceasta în prevenirea stării de obezitate și a
complicațiilor ce derivă de aici.
Ca urmare, a fost alcătuit un chestionar de întrebări, care a fost aplicat grupului nostru țintă.

679
 În urma centralizării și analizării chestionarelor, concluzia este următoarea: la această vârstă există
mari carențe în educația pentru o alimentatie sănătoasă, atât în rândul elevilor, cât și în rândul părinților
acestora.
Consumul de legume crude este relativ scăzut. Din totalul de participanți, 67% consumă legume
crude, restul de 33% declarând că au consumat doar legume preparate termic. În topul preferințelor se află
morcovii 27% și ardeiul gras 23%, iar pe ultimele locuri se situează, la egalitate, spanacul și conopida 4%,
salata 19% (în condițile în care se cunoaște aportul de fier și minerale pe care aceste legume îl aduc în
alimentație).

680
 În ceea ce privește consumul de fructe, situația este mai favorabilă. Astfel, 90% au declarat că le plac
fructele și doar 10% nu consumă aproape niciodată. Cei mai muți preferă bananele 23% și perele 16%.
Frecvența consumului de fructe este scăzută, doar 15% consumând fructe de mai multe ori pe zi și 34% de
două ori pe zi.
Analizând consumul de pâine, se constată că 78% consumă pâine albă, 12% pâine neagră și 5% pâine
de secară, în timp ce 17% nu au gustat pâine din făină integrală, cu toate că se cunoaște aportul său bogat
în fibre cu rol important în digestie.
Consumul de lichide este total inadecvat pentru această vârstă, 49% consumă un litru de lichide pe zi
și 13% consumă 2 litri pe zi.
În concluzie, rezultatele acestui studiu au demonstrat că, cel puțin la nivelul acestui grup de
participanți, principiile unei alimentații sănătoase nu sunt foarte bine cunoscute, că mijloacele de educație
în masă, cum ar fi radioul și televiziunea, nu sunt suficiente dacă nu sunt susținute de o educație solidă,
facută de familie și în școală.

681
 IMPORTANȚA EDUCAȚII ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

NUME: ȘERBAN ALINA GEORGIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 7/LICEUL AUTO TRAIAN VUIA
Educația permanentă este un proces de perfecționare adezvoltării personale, sociale și profesionale
pe durata întregii vieți a indivizilor în scopul îmbunătățirii calității vieții, atât a indivizilor, cât și a
colectivității lor.
Conceptul educației permanente este ”în mod funcțional, bazat pe ideea că învățarea permanen poate
fi dobândită de către indivizi și societăți în moduri diferite și că aceste modalități alternative sunt în stare
să conducă spre atingerea celui mai înalt și celui mai bun nivel al calității vieții de către toți”.
Ecaterina Adina Vrasmas sublinia în lucrarea sa ”Consilierea și educația părinților” faptul că în
calitatea de ,,instituție inițială de formare și educație a copilului, familia se găsește de multe ori în
contradictie cu școala și chiar cu comunitatea socială sau profesională. Ca unitate/cuplu de adulți, ea trăiește
astăzi drama complexității situațiilor economice, culturale și relaționare din epoca noastră. Ca grup de adulți
care construiesc împreună valori sociale, tradiții și propria cultură, familia simte prima apăsarea
problemelor legate de recesiunea economică, de criza culturii și de dificultățile de comunicare interumană
din ultimii ani”.
Paradoxul constatat provine din faptul că, în ciuda perfecționării mijloacelor de comunicare în masă,
se simte o lipsă de comunicare interumană în special în sensul relațiilor socio-afective, de cooperare și
colaborare.
Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii (la preocupările materne și
gospodărești adăugându-se preocupările profesionale și de studiu), modificarea statutului copilului,
dispensia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educației familiale.
Un raport asupra relațiilor dintre școală și familie în țările Comunitpății Europene, bazat pe cercetări
comparative, documentare și empirice (prin ancheta de opinie cu chestionare) enumeră 3 motive pentru
care școala și familia se străduiesc să stabilească legături între ele:
a) Părinții sunt juridic responsabili de educația copiilor lor (legislația reflectă astfel libertatea
părinților de a-și crește copii așa cum doresc);
b) Există diferențe între țări privind măsura în care părinții pot alege între diferitele școlii și cursuri
pe care să le urmeze copiii lor, măsura în care părinții trebuie consultați de responsabilii școii etc );
c) Învățământul nu este decât o parte din educația copilului, o bună parte a educației petrecându-se
în afara școlii. Cercetările pun în evidență influența atitudinii parentale aupra rezultatelor școlare ale
elevilor, în special asupra motivațiilor învățăturii, precum și faptul că unele comportamente ale părinților
pot fi favorizate datorită dialogului cu școala;
Date fiind toate aceste probleme și revenind la necesitatea educației părinților în idee alinierii la
cerințele școlii și cele impuse de idealul socio-educațional, trebue remarcate cele trei direcții de acțiune:
a) Sprijinul emoțional (a se da părinților ocazia de exprimare a emoțiilor fără critică sau condamnare);
b) Sprijinul informațional (a li se da părinților ocazia de a înțelege propria situație și cea a educației
copilului lor);
c) Sprijinul instrumental (ajutor în rezolvarea problemelor care țin de educația copilului).
Intensitatea influențelor educației din familie se explică prin plasticitatea deosebită a scoarței
cerebrale la copiii, mici, care permite imprimare adâncă și păstrarea îndelungată a acestor influențe, prin
durata experienței din familie copilul găsindu-se în cea mai mare parte din timp sub înrăurirea familiei și
prin atmosfera familială de dragoste, încredere și încurajare pe care copilul o găsește aici, care formează un
climat de liniște și certitudine pentru viața lui, pe care n-o poate înlocui sau crea în altă instituție socială.

Bibliografie:
1. Fetescu, Vasile, Familia și atitudinea copilului față de învățătură în revista Învățământul primar,
nr. 2, 1992;
2. Vrasmas, Ecaterina Adina, Consilierea și educația părinților, București, Editura ,,Aramis”, 2002.

682
 IMPORTANȚA ACTIVITĂȚILOR EDUCATIVE ÎN PARTENERIAT CU
PĂRINȚII

PROF. ÎNV. PRIMAR ȘERBAN SIMONA CODRUȚA

LICEUL DE INFORMATICĂ ,,TIBERIU POPOVICIU”
CLUJ-NAPOCA
Importanța unei relații bune între familie și școala, au un scop comun acela de dezvoltare globală și
armonică a copiilor și, prin urmare, trebuie să fie o sarcină comună; o modalitate de a facilita realizarea
acestui obiectiv principal.
Educația este un proces foarte lung care începe să fie învățat de către familie și apoi de școala și este
nevoie de ambele părți pentru a obține o dezvoltare completă educațională și personală. Prin urmare, școala
trebuie să accepte importanța participării și colaborării părinți în educația copiilor și necesitatea unei relații
cordiale între ele profesor și părinți, astfel încât profesorii să își poată îndeplini funcția eficient și complet.
O soluție de îmbunătățire pe care cadrele didactice o propun este organizarea de activități de tot felul
care favorizează abordarea și participarea familiilor în centre. Ideile activităților concrete care au contribuit
sunt: în principal organizarea de activități extracurriculare, întâlniri ale părinților cu tutori, ateliere de lucru,
coexistență după școală, activități școală, să transmită pliante și broșuri părinților, acțiuni de instruire,
activități de joc, întâlniri oficiale și participarea informală la întâlniri în clasă, discuții personale, grupuri de
discuții, reuniuni regulate, excursii, petreceri, povești, jocuri, serbări, etc.
Serbara şcolară este o sărbătoare, atât pentru copii cât şi pentru educatorii lor şi, nu în ultimul rând,
pentru părinţii copiilor. Pregătirea unei serbări este un excelent prilej de a pune în valoare imaginaţia şi
creativitatea fiecăruia – copil sau cadru didactic.
Obiceiurile și tradițiile fac parte din istoria unui popor, iar un popor ce nu își cunoaște istoria este
dăinuit pieirii. Fie că e vorba de superstiții, obiceiuri, legende, sărbători sau de tradiții în adevăratul sens al
cuvântului, fiecare persoană ar trebui să cunoască aceste lucruri.
Tradiția înseamnă mai mult decât o simplă parte a istoriei. Ea trebuie cunoscută de toată lumea, fiind
esența pe care o adaugi la existența unei persoane pentru a crește frumos, pentru a simți că faci parte dintr-
un popor, dintr-un neam.
Un rol important în păstrarea tradițiilor românești ne revine nouă, cadrelor didactice începând de la
cele mai mici vîrste. De asemenea un rol imortant în păstrarea și valorificarea tradințiilor îl are și familia.
Este de datoria noastră să-i învățăm pe copii să prețuiască și să respecte obiceiurile și tradițiile în care s-au
născut, să-i învățăm să iubească meleagurile natale, portul românesc și pe români. Este important să le
sădim în suflet aceste elemente definitorii ale identității neamului românesc fără de care nu am mai putea
ști de unde venim și cine suntem de fapt noi românii pe acest pământ. Să-i ajutăm pe copii să înțeleagă
imensitatea tezaurului nostru folcloric în care arta populară românească este o minunată oglindă în care se
reflectă cu cea mai mare intensitate frumusețea României, istoria și mai ales sufletul neamului, a orașului
în care locuiesc.
Şcoala trebuie să fie elementul care să conştientizeze copilul asupra valorii creaţiilor populare
transmise din generaţie în generaţie de-a lungul timpului. Ea trebuie să păstreze şi să cultive interesul pentru
cunoaşterea tradiţiilor şi obiceiurilor, de la cele mai mici vârste, ca un semn de respect pentru trecutul nostru
românesc.
Educaţia pentru valorile cultural-istorice naţionale are ca scop cultivarea sentimentului patriotic, de
ataşament faţă de simbolurile naţionale, faţă de trecut şi prezent, faţă de tradiţiile şi obiceiurile românilor.
Folclorul face parte dintre comorile neamului românesc care, odată cu trecerea timpului, probează
incontestabil identitatea noastră între celelalte culturi ale lumii. Dacă uităm tradiţiile şi obiceiurile naţionale
putem spune că nu ne mai ştim rădăcinile, actul nostru de identitate ca popor.
Un rol important în promovarea tradițiilor de Crăciun îl constituie organizarea serbărilor școlare,
învățarea și intonarea colindelor de Crăciun, împodobirea bradului de Crăciun, colindul la biserică sau la
diferite instituții, realizarea unor podoabe pentru pomul de Crăciun în cadrul orelor de abilități practice,
realizarea unor lucrări artistico-plastice precum desene, colaje, picturi despre obiceiurile și tradițiile de

683
Crăciun. De asemenea, un moment important pentru copii este acela în care sosește Moș Crăciun.
Activitățile se pot organiza cu sprijinul și implicarea părinților.
Activitățile extrașcolare contribuie la formarea personalității elevului. Sunt importante și utile. În
preajma sărbătorilor se organizează activități literar-artistice cu scopul de a valorifica tradițiile, obiceiurile,
specificul poporului nostru. Elevii cântă colinde, se bucură de magia sărbătorilor de iarnă, la școală, dar și
în cadrul familiei. Frumusețea colindelor parcă împrăștie în zare puritatea, iubirea, dragostea de aceste
comori preluate din moși strămoși. Promovând valorile naționale învățăm să ne apreciem, să valorificăm
virtuțile noastre ca nație. Valorificarea specificului neamului nostru îl poate determina pe elev să
interiorizeze anumite trăiri, să iubească țara, neamul și pe cei de lângă ei. Iubirea, colaborarea, dăruirea ne
face mai buni, mai valoroși și acest lucru elevii îl află indirect din aceste activități. Vizitele la muzee,
expoziţii, monumente şi locuri istorice, case memoriale – organizate selectiv – constituie un mijloc de a
intui şi preţui valorile culturale, folclorice şi istorice ale poporului nostru. Ele oferă elevilor prilejul de a
observa obiectele şi fenomenele în starea lor naturală, procesul de producţie în desfăşurarea sa, operele de
artă originale, momentele legate de trecutul istoric local, naţional, de viaţa şi activitatea unor personalităţi
de seamă ale ştiinţei şi culturii universale şi naţionale, relaţiile dintre oameni şi rezultatele concrete ale
muncii lor, stimulează activitatea de învăţare, întregesc şi desăvârşesc ceea ce elevii acumulează în cadrul
lecţiilor.
Activităţile extraşcolare, bine pregătite, sunt atractive la orice vârstă. Ele stârnesc interes, produc
bucurie, facilitează acumularea de cunoştinţe, chiar dacă presupun un efort suplimentar. Copiilor li se
dezvoltă spiritul practic, operaţional, manualitatea, dând posibilitatea fiecăruia să se afirme potrivit
calităților sale. Cadrul didactic trebuie să planifice cu atenție și pricepere activitatea în așa fel încât elevii
să fie interesați pe parcursul desfășurării acesteia și totodată să valorifice calitățile și aptitudinile copiilor.
Important este ca activitatea extrașcolară să fie planificată și să aibă stabilite anumite obiective specifice.
Un alt aspect important este acela al calității activităților extrașcolare. Un rol important îl constituie
implicarea părinților în activitățile copiilor. Chiar dacă părinții sunt la depărtare, în străinătate, prin mijloace
moderne, prin internet, Skype, ei pot viziona aceste evenimente și pot lua parte, chiar dacă nu sunt prezenți
în acel loc. Ei pot urmări evoluția elevului și acest lucru este foarte important. Depărtarea părinților
declașează mari drame în sufletul elevilor și aceste evenimente îi pot apropia.
În concluzie putem spune că activitatea extracurriculară este o componentă educaţională valoroasă şi
eficientă căreia orice cadru didactic trebuie să-i acorde atenţie, adoptând el, în primul rând, o atitudine
creatoare, atât în modul de realizare al activităţii, cât şi în relaţiile cu elevii și părinții, asigurând astfel o
atmosferă relaxantă care să permită stimularea creativă a elevilor ropia, deoarece ei trăiesc emoții puternice.

Bibliografie:
Stoica, Marin (2002). Pedagogie și psihologie. Editura Gheorghe Alexandru.
Aurel Carașel, Viorel Lazăr (2008). Psihopedagogia activităților extracurriculare. Editura Arves.

684
 IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ

ȘERBĂNESCU-RĂBOJ MARIA-GABRIELA,
PROFESOR PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR,
ȘCOALA GIMNAZIALĂ „SFINȚII VOIEVOZI”,
BRAGADIRU, JUDEȚUL TELEORMAN
„Diploma celor șapte ani de acasă ai copilului exprimă calificativul părinților” (Mahok Valeria).
De foarte multe ori auzim în societatea actuală sintagma „cei șapte ani de acasă”. Dar ce reprezintă,
ce semnifică această expresie des auzită?
Cei șapte ani de acasă reprezintă pilonul principal al educației micilor indivizi, al copiilor. Educaţia
copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă între toţi adulţii
care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul copilului se bazează pe
încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru fiecare dintre noi este aceea de
a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care îi oferim şi, nu în ultimul rând,
deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm scalele de dezvoltare, este suficient să
petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem unicitatea, personalitatea, nevoile.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente
şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea
achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente,
atitudini, limbaj, etc.
În perioada celor șapte ani de acasă, copilul învață:
• Atitudini: salutul, politețea, comportamentul cu persoanele din jur în funcție de diverși factori
situaționali și în funcție de interlocutori;
• Bunele maniere;
• Limbajul;
• Comportamnetul în public; etc.

În concluzie, se pare că perioada celor șapte ani de acasă este una crucială în vederea dezvoltării
armonioase a copiilor. „Pe măsură ce copiii tăi cresc e posibil să uite ce le-ai spus, dar nu vor uita niciodată
cum i-ai făcut să se simtă” (Kevin Heath).

685
 IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ

PROF. ÎNV. ŞERDEAN LAVINIA CARMEN

GRĂDINIŢA CU P. P. ”ALBINUŢA” CLUJ-NAPOCA
"Omul devine om numai prin educație. Dar educația, la rândul ei, trebuie sa se silească să urmeze
mersul simplu al naturii. Toată puterea educației se întemeiază pe potrivirea acțiunii și efectelor ei cu
efectele esențiale ale naturii însăși. Procedeele educației și ale naturii nu sunt decât unul și același lucru. "
(Pestalozzi). Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un
copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani
de acasă. Expresia ,,Cei șapte ani de acasă” este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educația din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în
familie, definește în bună măsură viitorul adult. Dar educația primită în cei 7 ani de acasă depinde de câțiva
factori: relația afectivă dintre copil și părinți, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează
familia și pe care le transmite copilului. Încă de la naștere, fiecare etapă din viața copilului își pune amprenta
asupra dezvoltării sale afective, motrice și intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”,
există factori care pot influența această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din acești factori țin
strict de mediul familial și de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educație primită „acasă“, un anumit
grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politețe, învățată
din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de
dezvoltare emoțională care să-i dea posibilitatea de ași controla fricile și emoțiile și capacitatea de
relaționare social. Educația copilului este o provocare pentru orice părinte. Daca învățăm să facem o
reprezentare clară si complexă a țelului pe care vrem să îl atingem atunci situațiile pot fi mai simplu de
abordat. Greșelile nu trebuie să ne descurajeze. Mai devreme sau mai târziu vom ajunge să ne înțelegem
copiii și să le acordăm sprijinul necesar. Experiența ne ajută să devenim părinți mai buni și să preluăm
exemple din propria educație. Ca mediu social, familia reprezintă locul în care copilul este îngrijit, educat,
educația în familie precedând-o pe cea instituțională. Copilul, în primii ani de viață este dependent de
părinți, iar aceștia nu trebuie să fie preocupați doar de latura fizică a îngrijirii lui, ci să aibă în vedere
educația psiho-socială, corelând posibilitățile fizice cu cele psihice. Educația în familie pune bazele
dezvoltării psihice a copilului, iar educaţia sa la nivel psihic trebuie să urmărească pas cu pas evoluţia fizică,
urmărindu-se concomitent educația intelectuală, morală în scopul formării caracterului. Cel mai important
rol în evoluția psihică a copilului îl au exemplele pozitive de acasă, deoarece la această vârstă, rolul
exemplului este foarte important. De familie depinde dirijarea judicioasă a maturizării psihice a copilului.
Familia promovează diferite valori care sunt transmise celor mici şi care, la rândul lor, le vor transmite
familiei pe care și-o vor întemeia. Copii nu au nevoie de părinți ideali, ei îşi doresc că aceştia să le reflecte
dorinţele şi să le înţeleagă nemulţumirile, să îi ajute când sunt nelămuriţi şi să îi aprecieze atunci când
merită. Schimbul reciproc de opinii pune bazele unei legături sincere între părinţi şi copii şi îi ajută să se
cunoască mai bine. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți confortabil
în prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de
a-l obișnui cu bunele maniere este să fiți voi, părinții, un bun model pentru el. Începi să îl înveți lucrurile
simple încă de la vârstă fragedă: să salute, să spună "te rog" şi "mulţumesc". Bunele maniere îi modelează
comportamentul în societate şi îl învaţă ce înseamnă respectul, iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect.
Așadar, cum îl înveți bunele maniere? A-l învăța bunele maniere este un process zilnic, care va dura în timp
și vei avea ocazii să îl îndrumi în direcția corectă. Chiar dacă a greșit de câteva ori nu te grăbi să tragi
concluzia că este prost-crescut sau că tu ai uitat ceva foarte important. Este posibil să aibă nevoie doar de
una sau două lecții de bune maniere pentru ca problema să se rezolve. Rolul familiei nu se poate rezuma la
asigurarea condiţiilor de viaţă pentru copil, la asigurarea supravegherii acestuia, ci trebuie văzut ca primul
factor în educaţia şi instrucţia copilului şi un continuator al cerinţelor impuse de practica educațională
instituționalizată. În concluzie, familia are misiunea de a realiza o dezvoltare armonioasă a tuturor
capacităţilor fizice, mintale şi afective ale copilului, trebuie să canalizeze interesul şi înclinaţiile şi să-l ajute
să-și formeze, încetul cu încetul, adevărata lui personalitate.

686
 DE TOUT MON COEUR, POUR MA MÈRE

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,EMIL RACOVIȚĂ,, BUCUREȘTI

PROFESSEUR: SFETCU MARIA
Journée de la femme Le 8 mars est une fête très spéciale par laquelle nous célébrons et valorisons
les femmes du monde entier: mères, épouses ou êtres chers. C'est un moment très spécial où nous montrons
notre appréciation pour les femmes dans nos vies. Le 8 mars est connu dans le monde entier comme la
Journée internationale de la femme. Mars est le premier mois du printemps, le mois où la nature renaît et
où les rayons du soleil commencent à réchauffer nos âmes.
À l'école secondaire Emil Racoviță, des activités spéciales ont été organisées pour célébrer les mères
partout. Ainsi, les élèves ont confectionné avec beaucoup d'amour des cartes de vœux en français et en
roumain, exprimant les plus belles pensées et émotions pour toutes les mères. Ils les donnaient avec
émotion, envoyaient des lettres à leurs mères et chantaient.

A travers les rencontres avec les parents à différentes occasions, à travers les dialogues enseignant-
parents, il s'agit de préciser la manière d'encadrer l'enfant, de suivre les méthodes d'apprentissage, de
vérifier l'assiduité aux cours. Les parents peuvent soutenir l'apprentissage à la maison en s'impliquant dans
les écoles de leurs enfants, en les encourageant à suivre des cours, en soutenant leur intérêt pour toutes les
matières et en élargissant leurs propres compétences parentales.
Ainsi, en tant que premiers éducateurs de leurs enfants, les familles doivent élaborer un horaire
quotidien de devoirs, être disponibles pour répondre à leurs questions et discuter de ce qu'elles ont appris,
lire ensemble, garder le contact avec l'école, féliciter les enfants et apprécier leurs efforts, les encourager à
persévérer. Ils jouent un rôle dominant en influençant la confiance et la motivation de l'enfant à devenir un
individu prospère.

687
 En tant que directeur, je visais à attirer les parents autour de l'école et à devenir des collaborateurs
actifs de l'enseignant, à connaître le but et les tâches, les méthodes pédagogiques, à prendre conscience de
la responsabilité qu'ils ont devant la société.
J’ai utilisé une variété de formes et de méthodes telles que des rencontres avec les parents, des
conférences avec les parents, des consultations et des conversations en groupe ou individuellement, des
fiches psychopédagogiques d'élèves.
Dans les conversations avec les parents, le ton utilisé par l'enseignant est très important. Je n'ai jamais
été un accusateur des élèves pour ne pas déclencher la réaction de leur défenseur chez les parents, ce qui
rend impossible la collaboration avec la famille. Nous avons cherché à ce que les parents voient qu'ils
tendent une main amicale afin que, grâce à des efforts conjoints, leur enfant puisse atteindre les meilleurs.
Aussi, dans les cours de leadership, ainsi que dans les séances avec les parents, nous avons abordé
des sujets tels que: Connaissez-vous votre enfant ?, Le rôle de la mère, Le rôle du père, Le métier d'être
parent, La beauté du comportement, Ma journée de travail, L'enfant face à face avec les parents.

Bibliografie
Pescaru-Băran, A. - Partenariat éducation famille-école-communauté Editura Aramis, București,
2004
Nicola, I. - Tratat de pedagogie școlară, Editura Aramis, București, 2003

688
 EDUCAŢIA PRIMITĂ ÎN FAMILIE

PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR SÎIA ANA - ROXANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ SCUNDU

Educaţia copiilor este o etapă extrem de importantă în viaţa celor mai mulţi dintre noi. Educaţia lor
începe cu educaţia părinţilor primită de-a lungul anilor.
Creşterea unui copil înseamnă să îi permitem să atingă o înălţime morală, afectivă, intelectuală şi
socială, să îi permitem să îşi atingă nivelul în funcţie de capacităţile, forţele şi limitele lui. Sprijinindu-l,
copilul se va putea individualiza şi, la rândul său, el ne va putea ajuta să ne dezvoltăm, deoarece vom deveni
conştienţi de modul lui de a fi, de capacităţile, de limitele şi mai ales de diferenţele lui, putând fi chiar un
model pentru noi în unele domenii.
Atunci când copilul este lăsat să acţioneze cum crede el de cuviinţă, va fi responsabil de propiile
fantezii şi gusturi. Este recomandat să îl încurajăm să le satisfacă, să ascultăm ceea ce îl entuziasmează, ce
îl atrage şi ceea ce îl interesează. Lucrul acesta îi permite să evolueze şi să se dezvolte într-un mediu propice.
În momentul când copilul este ascultat, recunoscut, el va avea o deschidere pozitivă spre o viaţă mai
bună care îi poate oferi diverse oportunităţi.
Prin intermediul părinţilor săi, trăieşte primele contacte cu ceilalţi, acest lucru înnoindu-se treptat.
Părinţii sunt responsabili de educaţia copiilor şi, drept urmare, ei trebuie să satisfacă nevoile acestora.
În cadrul unui climat familial propice, se poate naşte o generaţie sănătoasă psihic şi fizic. Acest climat
conţine câteva elemente importante precum iubirea, maturitatea emoţională, comunicarea empatică,
responsabilitatea, ele reprezentând premisele dezvoltării copiilor.
Părinţii au datoria de a veghea asupra copilului lor, deoarece acesta este dependent de ei şi nu şi-a
dezvoltat încă abilităţile pentru a-şi satisface nevoile. Trebuie să aibă grijă de el până în ziua în care va avea
capacitatea să se descurce singur.
Pentru a-i permite copilului să se realizeze, părinţii trebuie să îi satisfacă nevoile de bază prin câteva
mijloace sigure, acestea fiind ascultarea şi înţelegerea lui.
Familia va rămâne cea dintâi şcoală a omului, edificiul personalităţii se clădeşte pe temelia ei, iar
durata acestuia depinde de calitatea temeliei.
Socializarea copilului începe în cadrul familiei. De aici învaţă primele reacţii la mediul social. Mediul
familial încurajează copilul să se integreze în societate; datorită sarcinilor educative, ne putem da seama că
linia proiectivă a fiecărei personalităţi este trasată în familie.
Familia este cea care pune prima amprentă pe profilul moral al copilului.
Copilul, încă înainte de a începe şcoala, învaţă din cadrul familiei, din interrelaţiile membrilor, cum
să reacţioneze la unele cerinţe inevitabile vieţii în colectivitate. Familia, până la vârsta de 6-7 ani, contribuie
foarte mult la educaţia copilului, continuând chiar şi după începerea şcolarizării, deoarece el este maleabil
în această perioadă.
Când părintele, adoptă o atitudine corectă faţă de copil, atunci în jurul lui se creează anumiţi pereţi
care îi permit copilului să se simtă în siguranţă. Prin atitudinea şi cuvintele sale, un părinte poate alunga
temerile pe care copilul său le are faţă de anumite lucruri.
Atunci când copiii sunt lipsiţi de dragostea părinţilor, pot deveni incapabili să dea şi să primească
dragoste, acest lucru având drept consecinţă neputinţa copilului de a lega relaţii sociale cu celelalte persoane
şi îi este greu să se integreze în colectivul în care este forţat să trăiască pe toată durata vieţii.
Majoritatea timpului copilul îl petrece în familie. Aceasta are posibilitatea de a-l forma din punct de
vedere moral, deoarece formarea primelor deprinderi de viaţă, cele ce stau la baza integrării omului în
societate, revine familiei.

689
 Educaţia este un proces care începe chiar de când copilul se desprinde biologic de mamă şi i-a sfârşit
odată cu viaţa. Locul unde copilul face primii paşi pe drumul integrării sale sociale este mediul familial.

BIBLIOGRAFIE:
1. Albu, G. (2008), Comunicarea interpersonală, Editura Institutul European, Iași.
2. Berge, A. (1977), Profesiunea de părinte, Editura Didactică și Pedagogică, București.
3. Bonchiș, E. (2000), Dezvoltarea umană – aspecte psihosociale, Editura Imprimeriei de Vest,
Oradea.
4. Dumitrana, M. (2000), Copilul, familia și grădinița, Editura Compania, București.

690
 IMPORTANȚA ACTIVITĂȚILOR EDUCATIVE ÎN PARTENERIAT CU
PĂRINȚII

PROF. ÎNR ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR

SILAGHI ANCUȚA OANA
Educația este un proces al cărui scop esențial este de a ușura o anumită modificare de comportament.
Părinții sunt primii profesori ai copilului, primul model de viață.
Școala îl învață pe copil să se situeze printre semeni, să se obișnuiască cu anumite cerințe și realități
sociale. Dar educația în familie constituie prima școală a copilului, partea cea mai importantă a pregătirii
lui pentru viața socială și productivă. Familia trebuie să fie prima instituție socială care se preocupă de
asigurarea condițiilor necesare dezvoltării normale a copilului.
Şcoala trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru valorizarea maximă a fiecărui individ prin mai
raţionala stimulare intelectuală a elevilor, a aptitudinilor, a atitudinilor și a trăsăturilor lor de personalitate.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine
de orientarea copilului ci şi pregătireapărinţilor pentru toate problemele ce le comportă această acţiune. În
ceea ce priveşte relaţia şcoala-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele şcolare,
psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc.
O bună colaborare între familie și scoală se poare realiza prin parteneriate. Motivul principal pentru
crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes la şcoală și, mai târziu, în
viață. Atunci când părinţii, elevii și ceilalţi membri ai comunității se consideră unii pe alţii parteneri în
educaţie, școala colaborează cu familia în domeniul învățării elevului, în domeniul comportamentului, în
domeniul dezvoltării lui fizice și intelectuale, morale și estetice, angajării copilului în diferite domenii de
activitate,, în afară de clasă și școală. Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este
dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes la şcoală și, mai târziu, în viață.
Școala este factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societății, să ia
parte activă la viață, să fie pregătit pentru muncă.
Părinții trebuie să cunoască, să devină conştienți de influența pe care o exercită prezența lor în viața
copilului, să fie convinşi că educația dată copilului, pentru societatea actuală este diferită de cele precedente,
iar copilul trebuie pregătit corespunzător.
Educația este cea care desăvârşeşte ființa umană, educația pe care copilul o primeşte în familie, în
şcoală şi de la comunitate.
Implicarea părinților joacă un rol semnificativ în cadrul intervenției şcolare. Acțiunile care implică
părinții produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspirațiile, atât ale părințiilor pentru copiii lor, cât
şi ale copiilor înşişi.
Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui
influență îi marchează esențial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de
puternică şi de neînlocuit.
Familia exercită o influență deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte din cunoştințele despre
natură, societate, deprinderi igienice, obişnuințele de comportament, elevul le datorează educației primite
în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual,
moral şi estetic. Copilul obține rezultate şcolare în funcție de modul în care părinții se implică în procesul
de învățare.
De aceea între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate realiza prin
vizite reciproce, şedințe şi lectorate cu părinții.

Bibliografie:
Moisin, Anton-Părinți și copii, Editura didactică și pedagogică, București, 1995;
Boroș, Maximilian-Profesorul și elevii, Editura Gutinul, Colecția de pedagogie, Maramureș, 1994

691
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE

PROF. SILAGHI DANA

GRĂDINIȚA CU PROGRM PRELUNGIT „TRENULEȚUL VESELIEI”,
BISTRIȚA
Familia este locul unde copilul învaţă să fie iubit, să iubească înainte de a face ceva practic. Familia
este considerată ca o cetate ce are rol primar de a asigura apărarea copilului în fata unor „agresiuni” din
afară: lipsuri, experienţe dure, nesigure, etc. Important în mediul familial este calitatea legaturii dintre
părinţi. Fluctuaţiile raporturilor familiale, situaţiile particulare cum ar fi: pierderea unui părinte, divorţul,
recăsătoria, adopţia, induc un dezechilibru şi o instabilitate în universul copilului mic care îşi pun amprenta
pe existenţa ulterioara.
Ursula Şchiopu şi Emil Verza, în lucrarea: „Psihologia vârstelor” au stabilit 10 reguli pe care să le
aibă în vedere deopotrivă părinţii dar si educatorii în vederea educării copiilor:
Să –ţi iubeşti copilul.
Să te bucuri de el, să-l accepţi aşa cum este, să nu-l jigneşti, să nu-l umileşti, să nu-l descurajezi, să
nu-l pedepseşti pe nedrept, să nu-l lipseşti de încrederea ta, să-i dai prilej să te iubească.
Să-ţi protejezi copilul.
Să-l aperi de primejdii fizice şi sufleteşti, la nevoie chiar prin sacrificarea proprilor interese şi cu
riscul propriei tale vieţi.
Să fii bun exemplu pentru copilul tău.
Să-i transmiţi valorile şi normele etice ale societăţii. Să-i dovedeşti că trebuie să traiască în dragoste
şi armonie cu ai săi şi cu toţi cunoscuţii familiei. Să trăiască în cinste, adevăr, cu respectul bunurilor,
convingerilor şi al sentimentelor altora. Să crească şi să simtă tot timpul comuniunea „mama – copil – tata”.
Să-l obişnuieşti să participe la activitate.
Să te joci cu copilul tău.
Să-ţi faci timp pentru copilul tău, să vorbeşti cu el, să te joci cu el cum îi place (jocurile lui), să iei în
serios jocurile lui, să te familiarizezi cu lumea imaginilor lui.
Să lucrezi cu copilul tău.
Să-ţi ajuţi copilul când încearcă să participe la munca în casă sau în grădină. Când copilul este mai
mare, să-l obişnuieşti să participe la treburile zilnice din gospodărie şi pentru gospodărie.
Să laşi copilul să dobândească singur experienţa de viaţă chiar dacă suferă.
Copilul acceptă numai experienţele pe care le face singur. Propriile tale experienţe sunt lipsite de
valoare pentru copilul tău. Trebuie să ai curajul să-i dai prilejul de a-şi acumula experienţele proprii, chiar
dacă sunt anumite riscuri.
Să-i arăţi copilului posibilităţile şi limitele libertăţii umane.
Să înfăţişezi copilului posibilităţile extraordinare de desfăşurare ale omului, în conformitate cu
înzestrarea şi talentele fiecăruia. Dar, în acelaşi timp, să-i arăţi că orice om trebuie să recunoască anumite
limite în faptele sale, chiar şi în familie, faţă de părinţi. Ajută-l pe copil să cunoască şi să respecte aceste
limite.
Să-l înveţi să fie ascultător.
Să supraveghezi şi să îndrumi comportarea copilului, astfel încât prin acţiunile sale să nu genereze
suferinţă nici pentru familie, nici pentru alţii. Răsplăteşte-l pentru respectarea regulilor stabilite. La nevoie,
încearcă să impui respectarea regulilor prin „pedepsire”!
Să aştepţi de la copil numai aprecierile pe care le poate da, conform gradului de maturitate şi
experienţă.
Copilul are nevoie de mult timp până învaţă să se orienteze în această lume complicată. Ajută-l cât
timp poţi şi cere-i o părere sau un verdict numai când este în stare să îl dea, conform experienţelor acumulate
şi gradului de maturitate.
Să-i oferi copilului trairi cu valoare de amintire (călătorii, excursii, vacanţe, spectacole, serbări
în familie, manifestări sportive ).

692
 În vederea educării copilului, sunt necesare şi importante anumite cunoştinţe şi calităţi pe care
părinţii trebuie să le dovedească, ca de exemplu: pricepere, simţul răspunderii, sănătate fizica şi psihica etc.
Deseori părinţii se plâng: „Nu ştiu de ce nu mă ascultă! Ce mă voi face cu el când va fi mare?” daca
această problemă ar fi corect înţeleasă de părinţi şi ar acţiona în spiritul rezolvării ei, făra a genera
paralelisme între gradiniţă, şcoală şi familie atunci nu ar exista dereglări în conduita copiilor, iar părinţii
nu-şi vor pune întrebarile de mai sus.
Întodeauna climatul familial, influenţează în raport cu natura sa personalitatea copilului. Marele
pedagog John Locke, convins de puterea exemplului de rolul ambianţei familiale şi înclinaţia către imitarea
copilului, se adresează părinţilor cu îndemnul: „ Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ceea ce nu
vreţi să imite. Daca vă scapă o vorba sau săvârşiţi vreo faptă pe care i-aţi prezentat-o drept greşeala, când
o comite el cu siguranţă se va apăra invocând exemplul dat şi se pune la adăpostul acestui exemplu, încat
cu greu vă veţi putea atinge de el pentru a-i îndrepta greşeala”.
În creşterea şi educarea copiilor, părinţii trebuie să-şi „proiecteze” atât strategia educativă cât şi
„modelul” de copil pe care şi-l doresc. Copiii trebuie să simtă de mici că îi înţelegem, că suntem alături de
ei, că îi iubim şi le vom fi alături în toate împrejurările.
Meseria de părinte este, în acelaşi timp cea mai dificilă şi cea mai uşoară meserie din lume; este
uşoară pentru că se face cu dragoste şi dificilă pentru marea-i responsabilitate.
Oricare ar fi dificultăţile economice sau de altă natură, creşterea şi educarea copiilor reprezintă
îndatoriri şi responsabilităţi deosebit de importante ale părinţilor. Copilul educat este, practic, oglinda
educatorului, iar un copil bine format din punct de vedere moral reprezintă cea mai înaltă răsplată de
realizare a părinţilor.
Dacă ar fi de-ajuns să ne iubim pur şi simplu copiii, n-ar mai exista familii cu probleme; din păcate
nu este aşa. Dragostea se află pe primul loc, dar pe această temelie trebuie aşezate capacitatea de a rezolva
probleme, consecvenţa, respectul reciproc, răbdarea şi ştiinţa de a fi un bun ascultător. E nevoie de mult
efort ca să fii un părinte bun, dar merită.
Părinţii pozitivi au totuşi capacitatea „ de a vedea în viitor”, de a-şi folosi imaginaţia şi de a-şi
vizualiza copilul crescând, reuşind în viaţă şi devenind un adult creator şi pozitiv. Exact cum Michelangelo
l-a văzut pe puternicul Moise în blocul de granit încă înainte de a da prima lovitură de daltă, tot aşa noi
părinţii, putem să proiectăm cu încredere imaginea tânărului minunat sau a domnişoarei care se va forma
din această „bucăţică” de om; şi vom putea educa acest puişor neajutorat, trecând prin diverse faze succesive
până ce el va ajunge un adult de succes.
Singura cale de a forma copii buni este să devenim mai întâi părinţi buni.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influenţează şi
modelează persoana umană. Unii merg chiar mai departe şi susţin că acţiunea ei asupra persoanei e atât de
mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale. Acesta este cu deosebire cazul cercetărilor care
vin dinspre psihanaliză, psihologia sociala şi sociologia susţinând că familia este adevăratul laborator de
formare a persoanei. Transformarea individului în persoană adică în „individ cu status social” este întâi de
toate opera familiei. Sunt doua cauze care explica aceasta influenţă a familiei asupra persoanei: una este
legata de faptul ca acţiunea familiei se exercită mai de timpuriu iar a doua de faptul că multă vreme familia
e calea prin care se canalizează oricare altă acţiune de socializare, ea fiind identică cu întreaga lume socială
a copilului.
Una dintre caracteristicile fundamentale ale curbelor de învăţare este că toate urcă foarte repede la
început şi apoi tot mai încet mai târziu, având deci o accelerare negativă. Aceasta înseamnă ca eficacitatea
acţiunii mediului e foarte mare în primii ani, mica mai târziu şi foarte mică după 25-30 ani când totul devine
fix şi imuabil; deci familiei îi revine astfel privilegiul de a-şi exercita influenţa de la început.
Acest privilegiu este dublat de un al doilea, acţiunea familiei nu e numai cea mai timpurie dar multa
vreme e şi singura având pe deplin monopolul, fiind singurul factor de socializare a copilului din perioada
preşcolară.
Creşterea şi educarea tinerei generaţii este o misiune nobila, de maximă responsabilitate, la a cărei
realizare, în ţara noastra concură întreaga societate. Familia, nucleul de baza al societăţii în creşterea şi
educarea tinerei generaţii, este factorul cu cele mai mari responsabilităţi în această direcţie. Pentru a putea
realiza o creştere şi educare corespunzătoare a copiilor, familia trebuie să fie pregătită pentru aceasta din
punct de vedere: moral, afectiv, intelectual, material. Prin exemplificare a ceea ce trebuie, sau nu trebuie să
facă părinţii, familia, se realizează o mai buna înţelegere a căilor pe care aceasta e bine să le urmeze, a

693
metodelor şi mijloacelor pe care să le folosească spre a-şi realiza funcţiile în special cea de creştere şi
educare a tinerelor vlăstare.

BIBLIOGRAFIE:
Bătrînu, E. (1980). Educaţia în familie. București: Editura Politică.
Berge, A. (1977). Profesiunea de părinte. Bucureşti: Editura Didactică și Pedagogică.
Borca, I. M., Carmu, I. Gh. (1975). Autoritate... Autoritate. București: Editura Didactică şi
Pedagogică
Bulgărea, M. (1996). Organizarea vieţii copiilor în familie. București: Editura Ştiinţifică. 11, Boroş,
M. (1992). Părinţi şi copii. Baia Mare: Editura Gutinul SRL.
Bunescu, Gh. (1997). Educaţia părinţilor. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

694
 IMPORTANTA EDUCATIEI IN FAMILIE SI LA SCOALA

PROF. INV. PRESC. SIMION ALINA ELENA

Familia reprezintă locul în care individul se dezvoltă, unde își petrece o mare parte din timp, unde
devine practic ființă socială. Indiferent de organizarea familei, de identitatea sa etnică, religioasă ori
politică, aceasta se caracterizează prin dinamism și printr-o mobilitate continuă. Familia este un sistem
dinamic, care cunoaște transformări permanente. Membrii ei se dezvoltă, evoluează împreună și adaugă
elemente care îmbogățesc în permanență viața familială. Cu toate aceste schimbări însă, se poate spune că
„instituția familiei rămâne stabilă” (Băran – Pescaru, A, 2004, p. 83). Totodată, se poate afirma că termenul
de „familie” nu mai surprinde realitatea caracteristică a generațiilor precedente, tocmai datorită acestei
schimbări. De-a lungul timpului, familia a fost definită în mai multe feluri, dar „familia, în orice societate,
este o formă de comunitate umană alcătuită din cel puțin doi indivizi, uniți prin legături de căsătorie și/sau
paterne, realizând, mai mult sau mai puțin, latura biologică și/sau cea psihosocială” (Mitrofan, I, 1998, p.
17).
Rolul educației realizate în familie este acela de a dezvolta aptitudini de bază și competențe sociale
în primii ani, ulterior copiii fiind preluați de catre școală, pentru instruirea didactică. Familia pregătește și
susține copilul din punct de vedere academic (în afara școlii), emoțional, comportamental, social, financiar.
Familia exercită o influență deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunostințele
despre natură, societate, deprinderile igienice, obișnuințele de comportament, elevul le datorează educației
primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic,
intelectual, moral, estetic ș. a. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din
cunoștințele uzuale (despre plante, animale, ocupațiile oamenilor, obiectele casnice), familia este cea care
ar trebui să dezvolte spiritul de observație, memoria și gândirea copiilor. Copilul obține rezultatele școlare
in functie de modul in care părinții se implică în procesul de învățare. Părinții trebuie să-i asigure copilului
mijloacele materiale și de spațiu necesare studiului, trebuie să-și ajute copilul din punct de vedere cognitiv.
Acest ajutor trebuie însă limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicată substituirea copilului de la
sarcinile școlare. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul,
politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de ceea ce îi
aparține.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei și un punct comun pe care îl are aceasta cu
școala este orientarea școlară si profesională. Cei mai mulți părinți sunt bine intenționați în alegerea unei
școli sau unei profesii pentru fiul sau fiica lor. Dar, de multe ori, intențiile pozitive sunt sursa greșelilor
lor deoarece, acestea nu țin loc de competență și de pricepere.
În societatea actuală, aflată în modificări permanente de dinamică a relațiilor în familie, în care
vechea structură a familiei nu mai reprezintă o majoritate, apărând tot mai multe structuri de familie
alternativă (familii reconstituite în urma divorțurilor, familii monoparentale, copii proveniți din mai multe
căsnicii etc). În aceste condiții, părinții se simt incompatibili cu modelele de identificare pentru copiii lor,
motiv pentru care lasă în sarcina școlii întreaga responsabilitate.

BIBLIOGRAFIE
1. Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de A la Z, Mic dictionar al vieții de familie, Editura Științifică,
București, 1991
2. Stănciulescu, E., Sociologia educației familiale, vol. I, Editura Polirom, Iași, 1998

695
 ”ROLUL PĂRINȚILOR ÎN EDUCAȚIA PREȘCOLARILOR: IMPLICARE,
SUPORT ȘI RESPONSABILITATE”

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: SIMION PERSIDA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 8
SIGHETU MARMAȚIEI
Părinții au un rol crucial în educația preșcolarilor, deoarece sunt prima sursă de învățare pentru copiii
lor. Implicarea, suportul și responsabilitatea părinților sunt esențiale pentru a crea o bază solidă pentru
dezvoltarea ulterioară a copiilor. Implicarea părinților se referă la participarea activă în procesul de educație
a copiilor, inclusiv în activitățile școlare și extrașcolare. Părinții pot să ofere sprijin în ceea ce privește
însușirea de noi cunoștințe și dezvoltarea abilităților, dar și prin participarea la discuții cu educatoarea sau
directorul grădiniței, prin împărtășirea experiențelor și părerilor lor cu privire la evoluția copilului. Suportul
părinților se referă la crearea unui mediu sigur și încurajator pentru copiii lor, astfel încât aceștia să poată
să se dezvolte într-un mod sănătos, atât la nivel fizic, cât și la nivel emoțional și social. Părinții pot să ofere
suport copiilor prin stabilirea de rutine clare, prin acordarea de atenție necondiționată, prin oferirea de
feedback pozitiv și prin încurajarea dezvoltării independenței și autonomiei. Responsabilitatea părinților se
referă la asumarea responsabilității pentru evoluția copiilor lor și pentru pregătirea lor pentru etapele
următoare ale vieții. Părinții trebuie să fie responsabili în ceea ce privește îndeplinirea sarcinilor de zi cu zi
ale copilului, precum și în asigurarea accesului la resursele și activitățile care îi pot ajuta să se dezvolte în
mod adecvat. Rolul părinților în educația preșcolarilor este esențial, deoarece aceștia au o mare influență
asupra dezvoltării lor socio-emoționale, cognitive și fizice. Implicarea părinților în educația preșcolarilor
poate îmbunătăți semnificativ performanța copiilor și poate contribui la o mai mare satisfacție atât pentru
copii, cât și pentru părinți. Iată câteva dintre modurile în care părinții pot juca un rol activ și benefic în
educația preșcolarilor
• Implicare în activitățile școlare: Părinții ar trebui să fie implicați în activitățile școlare ale copiilor
lor, să participe la întâlniri și să colaboreze cu educatoarele în dezvoltarea planurilor educaționale ale
copiilor lor.
• Crearea unui mediu de învățare pozitiv acasă: Părinții ar trebui să creeze un mediu de învățare
pozitiv acasă prin citirea cărților, jocuri didactice și discuții despre experiențele copiilor lor.
• Sprijinirea abilităților sociale și emoționale: Părinții ar trebui să sprijine abilitățile sociale și
emoționale ale copiilor lor prin promovarea empatiei, a respectului și a comunicării pozitive. Aceste abilități
sunt esențiale pentru succesul social și academic al copiilor.
• Promovarea unui stil de viață sănătos: Părinții ar trebui să promoveze un stil de viață sănătos prin
asigurarea unei alimentații sănătoase, a somnului adecvat și a activității fizice regulate.
• Dezvoltarea abilităților de gândire critică: Părinții ar trebui să încurajeze dezvoltarea abilităților
de gândire critică ale copiilor lor prin punerea întrebărilor și prin promovarea curiozității și a creativității.
• Responsabilitatea financiară: Părinții ar trebui să îi învețe pe copii cum să gestioneze banii și să îi
ajute să înțeleagă importanța economisirii și a cheltuirii responsabile.
În general, părinții ar trebui să își asume responsabilitatea de a fi modele de comportament adecvat,
de a-i încuraja și de a-i susține pe copiii lor în eforturile lor de învățare și de a-i ajuta să dezvolte încrederea
în sine și abilitățile necesare pentru a fi succes în viață. Suportul părinților este de asemenea esențial în
educația preșcolarilor. Acesta poate lua mai multe forme, inclusiv susținerea copiilor în procesul de
învățare, furnizarea de resurse și materiale pentru a ajuta copiii să învețe, sau oferirea de sprijin emoțional
și motivațional. Prin oferirea de suport, părinții pot ajuta copiii să se simtă mai încrezători în abilitățile lor
și mai motivați să învețe. Responsabilitatea părinților în educația preșcolarilor este legată de asumarea lor
de a fi un partener activ în procesul de învățare al copiilor lor. Aceasta poate include urmărirea progresului
copiilor lor și identificarea și adresarea oricăror probleme de învățare sau de comportament, asigurarea unei
rutine zilnice adecvate care să sprijine dezvoltarea copiilor, sau încurajarea unui mediu de învățare pozitiv
și stimulant acasă. În general, implicarea, suportul și responsabilitatea părinților sunt cruciale pentru
educația preșcolarilor și pot contribui semnificativ la succesul copiilor în procesul de învățare. Prin

696
implicarea lor activă, furnizarea de suport și asumarea responsabilității, părinții pot ajuta copiii să dezvolte
abilități de învățare și să-și atingă potențialul maxim.

Bibliografie:
• Gavrilă, C. (2019). Suportul părinților în dezvoltarea socio-emoțională a copiilor preșcolari.
Revista de Cercetare și Intervenție Socială, 67, 25-36.
• Stoica, I. (2018). Suportul părinților în dezvoltarea limbajului la copiii preșcolari. Revista de
Psihologie, 64(2), 45-57.
• Toma, D. (2019). Responsabilitatea părinților în dezvoltarea socio-morală a copiilor preșcolari.
Studii și cercetări de psihologie, 20(2), 75-84.

697
 ”CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ”

PROF. ÎN ÎNV. PREȘCOLAR: ȘIMON ANA LUIZA

”Familia este un factor important şi de răspundere al educaţiei. Părinţii o conduc şi răspund de ea
în faţa societăţii, a fericirii lor şi a vieţii copiilor. ”- A. S. Makarenko
Pornind de la citatul marelui pedagog A. S. Macarenko relatat anterior, familia este locul în care ne
simțim noi înșine, ne simțim protejați, iubiți și de multe ori reprezintă centrul în jurul căruia se învârte toată
viața noastră. Familia ne creează cele mai frumoase stări de bine dar, poate fi pentru unii și locul unor
adevărate drame. Singura cale de a menține unită o familie este respectul.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor in prima parte a
copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite in primii 7 ani de viaţă ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Cea mai importantă educaţie a unui copil are loc în interiorul familiei. Primele reguli de politeţe le
învăţăm de la părinţi şi bunici. Apoi, învăţăm de la doamna educatoare, de la doamna învăţătoare şi de la
toţi profesorii noştri. Toţi aceşti oameni din jurul nostru ne dau sfaturi și noi le dăm mai departe copiilor
noştri.
Disciplina şi educaţia copilului reprezintă cartea de vizită a oricărui părinte. Dacă dorim să avem
copii civilizați, trebuie în primul rând să ţinem cont de faptul că spontaneitatea, energia şi impulsivitatea le
influenţează acţiunile şi cuvintele. De asemenea, mulţi copii preiau cuvinte sau acţiuni de la oamenii din
jur.
Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul copilului
se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru fiecare dintre noi
este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care îi oferim şi, nu în
ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm scalele de dezvoltare, este
suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem unicitatea, personalitatea,
nevoile.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul
s-a născut, în care creşte.
De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea
acesteia.
“Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveeţi un pian nu va face pianist”
(Mihail Levine).
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte adevărul
celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire,
rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece
timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii
împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi
structurează personalitatea.
Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil care ştie să salute, să rostească
acele cuvinte pe care noi, dascălii, le numim „magice”, şi-anume: „mulţumesc”, „te rog”, „iartă-mă”, etc.,
care se comportă politicos cu cei de vârsta lui, dar mai cu seamă cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în diferite medii ale
societăţii. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur, decât unul căruia îi
lipsesc cei 7 ani de acasă.

Sitografie:
1. Lilia Stati, ”FAMILIA- VALOAREA UNEI SOCIETĂȚI SĂNĂTOASE -https: //ibn. idsi.
md/sites/default/files/imag_file/P-251-257. pdf
2. Mihaela Antonie -” COPILUL- OGLINDA PĂRINȚILOR”- https: //conil. ro/importanta-celor-
sapte-ani-de-acasa/
698
 PUNȚI ÎNTRE GRĂDINIŢĂ ȘI FAMILIE

SÎNGIORZAN SORINA, GPN HODOȘ, TIMIȘ

După cum bine se ştie, familia este factorul primordial în educarea unui copil şi educaţia începe
în familie, de aceea legătura dintre grădiniţă şi mediul familial va trebui să se întrepătrundă, iar
educatorul să cunoască foarte bine mediul de viaţă al copilului pentru a putea colabora și a crea punți
de legătură între cele două medii.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie organizat corect duce la o educaţie solidă, fără pericolul
de eşec şcolar mai târziu, deci una dintre punți benefice copilului Preşcolaritatea reprezintă piatra de
temelie a personalităţii în formare a copilului, iar prezenţa familiei în cadrul grădiniţei va fi liantul
între copil şi mediul necunoscut iniţial.
Datorită faptului că societatea în care trăim este într-o permanentă schimbare, atât părinţii cât
şi educatoarele trebuie să aibă în vedere o adevărată luptă cu mediul, să fie foarte atente la mijloacele
pe care le folosesc pentru a-i putea creşte corect pe copii, ei fiind foarte vulnerabili la această vârstă,
iar influenţele negative sunt la tot pasul. Pentru a avea o relaţie activă şi pozitivă cu preşcolarii, trebuie
să ştim să le descoperim trebuinţele şi nevoile, pentru ca legăturile ce se stabilesc între preşcolari şi
adulţi să se bazeze atât pe încredere, dar mai ales pe respectul reciproc.
Parteneriatul grădiniţă – familie, acţiunile pe care aceştia le desfăşoară, continuarea de către
familie a activităţilor desfăşurate în grădiniţă nu fac decât să ducă la o mai bună formare a
preşcolarului ce urmează a se forma ca adult.
Sunt mai multe modalități de întrevedere cu părinții, așa că enumer câteva: şedinţe cu părinţii, mese
rotunde, lectorate, vizionare de materiale educative, vizite, activităţi demonstrative, programe artistice cu
diferite ocazii, etc.
Prin acţiunile propuse în cadrul proiectului de parteneriat, părinţii vor fi captaţi să participe ca
parteneri în procesul educativ, având acces astfel la informaţii despre valorile promovate în instituţiile
specializate în educaţia celor mici, formându-i ca beneficiari direcţi ai achiziţiilor de ordin educaţional al
propriilor copiii.
Participarea activă la actul învăţării va duce la creşterea gradului de implicare şi responsabilitate din
partea părinţilor în adoptarea deciziilor, în recunoaşterea şi valorificarea informaţiilor despre copii. Prin
acţiuni practice concrete părinţii vor înţelege importanţa colaborării cu grădiniţa, cu educatoarele,
formându-şi astfel deprinderea de a se interesa şi a sprijini activităţile pe care copilul le desfăşoară în
grădiniţă, se vor implica mai activ în derularea lor, îmbunătăţindu-şi astfel relaţia copil – părinte – grădiniţă.
Familia şi grădiniţa vor fi mai deschise practicării atitudinilor şi comportamentelor democratice şi
vor colabora în scopul dezvoltării armonioase a copiilor de azi, adulţii de mâine.
Pe viitor părinţii vor veni chiar ei cu propuneri pentru derularea altor proiecte, acţiuni şi activităţi în
grădiniţă cu sprijinul şi participarea lor directă. Fiecare zi a copilului la grădiniţă va fi deosebită şi
interesantă pentru părinte, contribuind astfel la formarea încrederii în sine a copilului dar şi în familie,
societate şi grădiniţă.
Cadrele didactice de la grupă vor avea o mai bună colaborare şi înţelegere din partea părinţilor dar şi
copiilor, cunoscându-i mai bine atât pe copii cât şi pe părinţi. Se vor lega relaţii de prietenie între copii,
părinţi, familie şi educatoare, care vor facilita şi favoriza tot procesul instructiv educativ din grădiniţă, dar
şi din mediul familial.
Aceste punți formate între cele două medii vor contribui cu succes la formarea adultului de mâine.

BIBLIOGRAFIE
1. Stern, H. H., Educaţia părinţilor în lume, Bucureşti, Editura Didactica şi Pedagogica, 1972
2. Vrăsmaş, Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti, Editura „Aramis”, 2002.

699
 NECESITATEA COLABORĂRII GRĂDINIȚEI CU FAMILIA

SÎRBU ANDA DORINA

GRĂDINIȚA CU PP. NR. 7, DROBETA TURNU SEVERIN
Educația începe în familie, de aceea, legătura dintre grădinița și mediul familial trebuie să se
întrepătrundă.
Preșcolaritatea reprezintă piatra de temelie a personalității în formarea copilului, iar prezența familiei
în activitatea grădiniței va fi liantul între copil și mediul necunoscut inițial.
Familia, cât și unitatea de învățământ au un interes comun: dezvoltarea fizică, cognitivă și socio-
emoțională a copilului. Alături de familie și de oamenii din jurul unui copil, educatorul își pune foarte mult
amprenta asupra copilului în ceea ce privește afectivitatea, personalitatea, limbajul, atitudinea,
comportamentul.
Este bine-știut că dezvoltarea copiilor este puternic influențată de familie și programele de educație
timpurie. Când familia și unitatea de educație timpurie lucrează ca parteneri se ajunge la o cunoaștere mai
profundă a copilului și a nevoilor sale, ceea ce permite părinților, profesorilor și copiilor să creeze
oportunități de învățare relevante la grădiniță, dar și acasă.
Implicarea părinților depinde de o serie de factori ca:
 Înțelegerea rolului familiei în educația copiilor;
 Încrederea părinților că dețin cunoștințe și instrumente necesare pentru a fi primul „educator”
pentru copilul lor;
 Disponibilitarea grădiniței și a copiilor de a accepta participarea familiei la experiențele
educaționale.
Cel mai important lucru este ca tot personalul unității pentru educație timpurie să recunoască
importanța familiei și să valorifice cunoștințele acestora, așa cum este foarte bine subliniat în abordarea
Reggio Emilia, fondată de Loris Malaguzzi.
Aceasta este descrisă ca fiind una dintre cele mai bune pedagogii alternative datorită faptului că
propune un sistem centrat în jurul copilului, în care acesta își construiește și își consolidează învățarea prin
explorarea mediului înconjurător și prin interacțiunea cu persoanele din jurul său.
Principiile Reggio Emilia vorbesc despre contextul în care se dezvoltă fiecare copil, despre
experiențele care îi definesc realitatea și cum acestea influențează învățarea.
Învățarea este eficientă dacă ține cont de acest context (valorile familiei, atmosfera în familie,
implicarea membrilor și relațiile de atașament ale copilului) și poate integra în procesul de învățare
elemente din realitatea copilului, crescând exponențial implicarea și entuziasmul lui.
Doar dacă este conectat la realitatea și contextul copilului, educatorul poate observa și înțelege mai
bine copilul și poate crea experiențe de învățare relevante.
Un principiu al abordării Reggio Emilia este acela că părintele este primul profesor al copilului, iar
implicarea sa în procesul educațional este importantă și aduce beneficii.
O comunitate de părinți activi oferă copiilor o experiență mai bogată, mai complexă de învățare și
sudează relații sănătoase atât cu grădinița, cât și cu învățarea copilului. Educatorul și părintele trebuie să
colaboreze pentru a înțelege individualitatea copilului, caracteristicile care îl definesc și pentru a putea crea
împreună contexte care să asigure un proces comprehensiv de învățare.
Cadrele didactice pot folosi experiența părinților (priceperile, competențele, talentele) pentru a o
încorpora în curriculum. Idei venite din partea părinților pot deveni obiective de învățare pentru copiii.
Disciplinele opționale pot deveni mult mai atractive dacă am implica părinții în desfășurarea
activităților, nu doar în alegerea titlului.
În timpul perioadei de înscriere, părinții pot completa un chestionar referitor la interesele copilului
sau țelurile părintelui în ceea ce privește copilul, iar aceste informații să fie colectate și folosite pentru a
cizela programa, pentru a stabili teme pentru proiecte tematice, pentru planificarea activităților
extracurriculare.
Personalul grădiniței poate sprijini implicarea activă a familiei pe toată durata educației timpurii prin
educarea părinților, observând copiii, creând grupuri de joacă sau de socializare unde familiile (părinți și

700
copii) pot interacționa între ele, unde copiii învață să relaționeze, deprind comportamente noi, își dezvoltă
abilități care sporesc independența, învață să comunice cu cei din grup, să se joace, să dezvolte autocontrol.
Este important ca profesorii să valideze familia ca o importantă resursă în procesul de învățare. Este
esențial să ne concentrăm pe ceea ce știu părinții, nu pe ceea ce cred educatorii că știu părinții.
Profesorii pot solicita familiilor să selecteze cărți care reflectă valorile culturale ale familiei, să invite
membri ai familiei în clasă în calitate de „experți” pe diferite subiecte (la tema „grădina de legume” pot fi
invitați părinți/bunici care să vorbească despre lucrările din grădină, cum cresc plantele etc; diferite meserii;
gastronomie), să implice familia în selectarea unor proiecte tematice/teme de studiu relevante pentru copii.
Părinții pot fi și o sursă importantă de materiale didactice: animale vii, plante, diferite ustensile,
obiecte tradiționale, etc.
Un părinte liniștit înseamnă un copil fericit, liber în exprimare și cu încredere în sine.
Familia este locul unde copilul se simte dorit, iubit, încurajat, îndrumat. De aceea, membrii familiei
trebuie să păstreze o legătură strânsă cu unitatea de învățământ iar aceasta trebuie să găsească o punte de
legătură cu familia – implicând-o direct, pentru a oferi împreună căi de educație în beneficiul copiilor.
Așadar, colaborarea strânsă, implicarea familiei, sunt factori primordiali pentru un parteneriat
educațional eficient.

Bibliografie:
Baciu, S., Shapiro, S. (2020). Profesorul din tine. Editura Cluj-Napoca
Cucoş, C., - „ Pedagogie”, Editura Polirom, Iaşi, 1998;
Pânişoară, I. O. (2009), Profesorul de succes; 59 de principii de pedagogie practică, Ed. Polirom, Iaşi
Roland Schenn, Învățătorul, un uriaș printre pitici, Editura Vizual, București, 1995
Terebush, c. (2020). Educația integrată a preșcolarilor
Ghid metodologic. Chișinău: Institutul de Științe ale Educației, 2020.
Dragomir Georgiana - ,,Cum să devii profesorul care aduce bucuria în ochii copilului și recunoștința
în ochii părinților”

701
 ŞCOALA ȘI FAMILIA, PARTENERI ÎN EDUCARE ȘI FORMARE

SIRBU LAURA MIHAELA

Creşterea şi educarea copiilor începe de la cele mai fragede vârste şi cere sprijin nu numai din partea
familiei şi a şcolii ci şi din partea comunităţii. Astfel, un grup larg de factori, părinţi, cadre didactice,
oameni de afaceri, instituţii publice îşi adună forţele într-un singur scop şi anume îmbunătăţirea sistemului
de educaţie. Fiecare dintre ei îşi are contribuţia proprie. Familia, părinţii trebuie să se implice în
îmbunătăţirea învăţării copiilor acasă deoarece succesul elevilor poate fi atins mai bine dacă munca
educatorilor şi învăţătorilor este continuată şi susţinută de părinţi acasă.
Condiţiile actuale, permanenta schimbare şi ritmul alert pe care îl impune societatea, limitează
timpul părinţilor pe care pot să-l petreacă cu copiii lor. Dacă la acest fapt se adaugă şi lipsa de comunicare
dintre familie şi şcoală este evident că reuşita elevilor este limitată.
Şcoala joacă un rol extrem de important în întărirea relaţiei cu familia. În situaţia în care cadrele
didactice şi conducerea unităţilor de învăţământ ştiu să atragă şi să îndrume familia către procesul
educaţiei se va observa clar un progres al elevilor.
Părinţii îşi trimit copiii la şcoală şi au încredere că aici ei vor dobândi informaţiile şi instrumentele
necesare reuşitei în viaţă.
Pe de altă parte şcoala aşteaptă ca elevii, odată întorşi în sânul familiei, să primească sprijinul de
care au nevoie pentru a continua procesul educativ început de cadrele didactice. Lanţul acesta nesfârşit al
interferenţelor dintre familie şi şcoală este considerat nucleul dezvoltării, creşterii, educării şi obţinerii de
informaţii pentru elevi.
Majoritatea instituţiilor de învăţământ au grupuri de legătură între familie şi şcoală şi anume
Consiliul cadrelor didactice, Comitetul de părinţi, „Camera părinţilor” în ale ţări, dar toate au ca unic
scop crearea unor punţi de contact între cei doi factori mai sus amintiţi.
Deasemenea unităţile de învăţământ vor iniţia şi desfăşura parteneriate educaţionale care includ
activităţi practice şi informative din care vor avea de câştigat elevii. Indiferent de postul pe care este
încadrat un cadru didactic, educator, învăţător, profesor diriginte, parteneriatul famile-şcoală trebuie să nu
lipsească din cadrul activităţilor educative deoarece facilitează şi întăreşte comunicarea celor două părţi.

Iată un exemplu de parteneriat între şcoală şi părinţi, desfăşurat pe tot parcursul anului şcolar, ale
cărui rezultate le-am însemnat la sfârşit:

ŞCOALA ȘI FAMILIA, PARTENERI ÎN EDUCARE ȘI FORMARE

Durata: un an școlar
Redactare şi monitorizare:
1. Locul desfăşurării – sala de clasă, alte spații
2. Obiectivul general al proiectului
Îmbunătăţirea rezultatalor şcolare (capacităţi, atitudini) prin participarea părinţilor în proporţie de
85% la activitățile clasei
3. Grupul ţintă – părinţii
4. Beneficiari direcţi şi indirecţi
- părinţi
- copii
- şcoală
- comunitate
5. Obiective specifice
- implicare în cunoaşterea politicilor promovate de şcoală (alegerea opţionalelor, managementul
clasei, programe şcolare, standarde de performanţă);
- cunoaşterea tehnicilor de abordare a unor discipline şi modul de intervenţie în pregătirea temelor,
în dobândirea deprinderilor intelectuale;

702
 - conştientizarea progresului sau eşecului copilului, a schimbărilor survenite în evoluţia lui,
nevoile, încrederea în forţele proprii;
- utilizarea părinţilor ca sursă de învăţare;
- identificarea unor probleme de natură şcolară, fizică, morală, socială, religioasă, psihică (legate
de adaptarea sau inadaptarea şcolară);
- organizarea activităţilor extraşcolare, a timpului liber;
- sponsorizarea cu materiale necesare copiilor in desfăşurarea orelor de curs sau a activităților
extrașcolare.
6. Rezultate aşteptate
- îmbunătăţirea situaţiei şcolare a elevilor
- asigurarea unui mediu propice învăţării şi educării
- mărirea interesului părinţilor pentru şcoală
- bune practici pentru părinţi
7. Modalităţi de monitorizare şi evaluare a rezultatelor parteneriatului
- rapoarte semestriale
- grilă de monitorizare
- fişă de evaluare a activităţii
8. Impactul parteneriatului asupra grupului tinta
- părinţi mai receptivi la cerinţele şcolii;
- obținerea sprijinului părinților în educarea copiilor;
- părinţii se vor instrui şi se vor educa alături de copiii lor;
- copiii se vor bucura de interesul părinţilor pentru a le diversifica activităţile de timp liber;
- interesele şcolii promovate de părinţi ca pe propriile lor interese;
- şcoala va avea în părinţi sprijin în instruire şi educare;
- partenerii implicaţi vor avea o viziune reală asupra eforturilor şcolii în instruirea şi educarea
elevilor, dar și a părinţilor.
9. Modalităţi de continuitate după încheierea parteneriatului
- solicitări din partea părinţilor pentru anumite teme de interes, propuneri
10. Activităţi în timpul şi după derularea parteneriatului
- întâlniri periodice
- dezbateri, mese rotunde
- activităţi practice
- vizionarea unor filme documentare
- excursii, vizite
- seri distractive, sărbătorirea unor evenimente
- acţiuni de colectare de fonduri, obiecte pentru ajutorarea copiiilor
11. Teme propuse spre dezbatere:
1. Să lucrăm împreună!
2. Ne interesează ce fac copiii noştri în timpul liber!
3. Educăm pentru şi prin comunitate – educaţie ecologică
4. Identificăm şi ameliorăm, rezolvăm problemele şcolare
5. Să creştem copii sănătoşi!
6. Ne pasă de ceilalţi - acţiuni de întrajutorare
7. Cum formăm şi dezvoltăm personalitatea copilului?
8. Şcoala noastră - şcoală pentru toţi (sprijinim copiii cu dizabilităţi)
9. Ne relaxăm împreună, ne cunoaştem mai bine
10. Mulţumiţi de rezultate, de noi înşine? (evaluare, încheiere)

Bibliografie:
1. Bunescu, Gheorghe, “Educaţia părinţilor. Strategii şi programe”, E. D. P., Bucureşti, 1997.
2. Lightfoot, S., “ Worlds Apart: Relationships Between Families and School”, New York, Basic
Books, 1978.
3. Swick, K., “Teacher - Parent Partenerships To Enhance School Success in Early Childhood
Education”, Washington, DC, National Education Association, 1991.

703
 STUDIU PRIVIND INFLUENȚA FACTORILOR MEDIA ASUPRA
DEZVOLTĂRII COPILULUI

PROF. SÎRBU SORINA ANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ. NR. 33, TIMIȘOARA
Încă de la apariția lor, factorii media (televiziune, rețele de socializare, vloguri, etc) au năvălit în viața
oamenilor, invadând-o cu programele și informațiile lor variate. Copiilor, asemenea adulților, le face plăcere
să își petreacă timpul în fața televizorului, tabletei sau al telefonului, încă de la cele mai fragede vârste. Dacă
pe parcursul primului an de viață se uită la "cutia luminoasă" doar sporadic, o dată cu trecerea timpului ei
încep să fie din ce în ce mai preocupați de aceastea. La început, copilul este fascinat de gadgeturi, la fel cum
este fascinat și de mașina de spălat rufe sau de acvariul cu pești, deoarece organele sale de simț sunt stimulate,
iar acest lucru îi provoacă o mare plăcere.
Totuși, multă lume se întreabă: " Ce influență au gadgeturile asupra copiilor?", "Este gadgetul un
dușman sau un aliat al părinților?", " Ce întelege copilul din informatiile transmise? etc.
La aceste întrebări, părerile emise au fost variate și, în general, contradictorii. Unii apreciază că ele
reprezintă o poartă prin care copiii intră în contact cu lumea, le deschide ochii spre noile descoperiri în
domeniul științei, îi învață cum să se comporte în societate prin imitarea unor personaje pozitive, etc. alții, însă,
consideră că utilizarea lor duce la izolarea copiilor, la creșterea violenței, la scăderea performanțelor școlare,
etc.
a. Televiziunea/ laptopul - baby-sitter?
Timpul petrecut de către copii în fața ecranelor este variabil în funcție de vârstă, de interesul manifestat, de
calitatea programului. În unele familii, prezența acestuia a devenit o afacere "profitabilă": copiii sunt lasați în fața
ecranului, ca și cum ar fi în grija unui baby-sitter. Astfel, în urma investigațiilor făcute în rândul copiilor și al
părinților, s-a putut constata faptul că timpul liber de care beneficiază copiii este ocupat în foarte mare măsură
de vizionarea unor emisiuni sau filmulețe. Rezultatele obținute au mai reliefat că cele mai multe ore le dedică
gadgeturilor în special copiii proveniți din medii defavorizate din punct de vedere social și cultural.
Însă întrebarea care se ridică este " Cum influențează gadgeturile dezvoltarea copiilor? În bine sau în
rău?" Pentru a putea răspunde la această întrebare, întâi e bine să urmărim aspectele prezentate în continuare.
b. Ce înțeleg copiii din programele vizionate?
Un studiu arată că 40% din programele destinate în special adulților sunt vizionate și de copiii pâna la 6
ani, iar 80% dintre acestea au spectatori cu vârsta de l2 ani (Pitzer R. ). Este clar pentru oricine că mesajul
transmis este înteles diferit de către privitori, în funcție de diverși factori (dintre care vârsta reprezintă unul dintre
factorii de bază) însă mai puțin clar este cum receptează copiii mesajele și ce înțeleg ei din acestea.
Atenția copiilor cunoaște numeroase îmbunătațri, pe măsură ce acestia înaintează în vârstă însă, atunci când
sunt mici, copiii întâmpina greutăți, în special din cauza capacității scăzute de a-și concentra atenția în mod
selectiv și pe o perioadă lungă de timp. În urma unui studiu efectuat pe preșcolari și școlarii mici, s-a observat
că în timpul vizionarii unui program, acestia își mută privirea de la ecran și înapoi la ecran, de 150 de ori pe
parcursul unei ore de emisie (Levin & Anderson). Numărul de mișcari poate varia și în functțe de prezența sau
absența altor stimuli în cameră care le-ar putea distrage atenția (în special jucării), de conținutul programului, de
accesibilitatea mesajelor transmise etc.
Interpretarea pe care o fac copiii asupra programelor este de cele mai multe ori ambigua. În plus, până
la vârsta premergătoare intrării în școală, copiii disting cu greutate între realitate și ficțiune. Ei văd
telefonul/tableta ca fiind o fereastră magică prin care pot urmări întâmplări diferite. Pentru unii dintre ei,
personajele văzute nu sunt altceva decât oameni care trăiesc toată viața în niște cutii pătrate.
c. Gadgetul - un prieten al copiilor
"Mami, mă lași la laptop, mă lași la televizor ?" Accesul copiilor pe diferite site-uri sau la diferite
emisiuni T. V. atrag după sine numeroase beneficii, dintre care câteva vor fi prezentate în rândurile de mai
jos:
- au avantajul de a putea prezenta sintetic foarte multe informații utile într-un timp scurt și fără costuri
mari. Așa cum se știe, informația înseamna putere, iar liberul acces al copiilor la informații îi ajută să se
adapteze mai bine în societate, îi face să devină mai puternici datorită cunoștințelor de care beneficiază.

704
 - programele T. V. contribuie la dezvoltarea intelectuală a copilului prin aceea că îl confruntă cu situații
ipotetice, scenarii care solicită luarea unor decizii. Astfel, copilul este stimulat să rezolve problemele apărute,
să adopte o anumită atitudine într-o situatie dată. În plus, programele prezentate într-o limbă straină, contribuie
la dezvoltarea deprinderii de citire și la îmbunătațirea cunoștințelor despre acea limbă.
- televiziunea reprezintă și un mijloc de educare în masă (teleșcoala) a populatței, prin emisiunile
sale special destinate educaței (cum ar fi, de exemplu, emisiunile stiintifice, cursurile de limbi straine, cursurile de
arta culinara etc).
- emisiunile T. V. pot induce spectatorilor trări emoționale diferite, în funcție de natura programelor.
Ele oferă o alternativă de petrecere a timpului liber, având rol de divertisment.
- programele T. V., prin modelele pe care le oferă, îi îndeamnă pe copii să imite comportamentul
personajelor sale. Astfel, aceștia pot învăța atitudini și deprinderi prosociale (acordarea de ajutor persoanelor
care au nevoie de el, respectarea persoanelor în vârstă, protecția mediului etc), precum și adoptarea unui model
de viață sănatos (practicarea unui sport, alimentație corespunzătoare, respectarea unui program etc). Câti
dintre copii preferă să mănânce spanac din cauză că așa îi cresc mușchii lui Popeye Marinarul?
În concluzie, există o mulțime de avantaje pe care ni le oferă utilizarea corectă și conștientă a
gadgeturilor. Dar ce se află în spatele acestor avantaje?
d. Gadgetul - un "prieten" periculos
Dacă la începutul apariției lor în viața oamenilor se primeau doar aprecieri pozitive, o dată cu trecerea
timpului părerile referitoare la efectele influenței lor asupra privitorilor, în special asupra copiilor, au început
să se schimbe.
- Escaladarea violenței. Cercetările efectuate asupra conținutului au dus la concluzii de-a dreptul
înspaimântătoare în ceea ce privește cantitatea de violență prezentată. Dacă în anii '90- 2000 se constata o
frecvență de 5/6 acte de violență pe oră, după 2010, frecvența acestora a crescut la 13 acte de violența pe
oră. Mai mult decât atât, emisiunile pentru copii conțin desene animate în care actele de violență sunt
prezente cu o frecvență de 25-30 pe oră.
Ce efecte are vizionarea scenelor violente asupra copiilor?
- Formarea comportamentului violent. Se știe că, în învățarea oricărui comportament, un rol
esențial îl joacă modelul pe care copilul îl imită. Prin urmare, copilul se va comporta violent din cauză că, se
închipuie jucând rolul unui personaj îndrăgit.
-Folosirea violenței ca modalitate de rezolvare a unor probleme. În urma vizionării programelor
bogate în scene de violență, copilul va învăța că de fiecare dată când cineva nu este de acord cu el, când apare
vreo problemă sau când se întâmplă să nu îi placă o situatie, va putea folosi cu eficiența violența.
- Desensibilizarea copilului. Dacă un copil vizionează în mod repetat scene violente, cu timpul va
deveni indiferent la acestea, va învăța să le tolereze și chiar să le ignore; cu alte cuvinte, va deveni mai sadic.
Astfel, se poate remarca cum copiii încep să își piardă abilitatea de a înțelege suferința altora, de a protesta
sau de a se îngrijora atunci când asistă la producerea unui act violent, după ce au urmărit mai multe
scene violente.
Diminuarea performanțelor academice
Un studiu elocvent în acest sens s-a realizat pe populația unor orașele canadiene. Cercetarea a fost
efectuată longitudinal, pe o perioadă de patru ani și a urmărit schimbările care se produc în viața copiilor
după utilizarea prelungită a diverse gadgeturi. Rezultatele au relevat o scădere a abilităților de citire și a
creativității acestora, corelată cu o diminuare a participării la activitățile comunitare.
- Deteriorarea vieții sociale
Timpul pe care copilul îl petrece în fața ecranului este timpul în care acesta NU se joacă cu prietenii, NU
povestește cu părinții, NU face cunoștință cu alți copii de vârsta sa, NU îi ajută pe bunici să facă cumpărăturile,
NU discută cu sora lui etc. Atașarea de un ecran înseamnă izolarea de societate. Acest fenomen are
consecințe negative asupra dezvoltării capacității de comunicare a copilului, a legăturilor afective dintre
părinte și copil, a formării deprinderilor de comportament social etc.
- Crearea de "nevoi" necunoscute până atunci
Expunerea prelungită a copiilor la spoturi publicitare, care îi îmbie să cumpere diferite produse, creează
stări de frustrare și nemulțumire, deoarece de multe ori părinții nu le pot satisface cerințele astfel apărute. Este
oare părintele de vină că nu poate să-i ofere copilului tot ceea ce acesta își dorește?

705
 - Dependența
Unii se obișnuiesc atât de mult cu prezența ecranului, încât fără acesta ajung să se simtă "prizonieri"; ei
nu știu ce să facă cu libertatea de care pot beneficia.
În concluzie, putem afirma ca gadgeturile au atât avantaje cât și dezavantaje pentru copii. Ce atitudini pot
adopta părinții în privința acestui fenomen? În mod cert, simpla interzicere a vizionării programelor nu ar
reprezenta decât o sursă de frustrare în plus.
e. Sugestii
Alegerea soluțiilor extreme nu avantajează copilul. Ce ar trebui să facă părinții pentru a putea profita din
plin de avantajele gadgeturilor și pentru a evita capcanele în care pot cădea copiii?
- Să încurajeze copilul în a-și organiza timpul alocat gadgeturilor prin elaborarea unui orar.
- Să petreacă împreună cu copilul timpul în care acesta se uita la ele.
- Să alterneze mijloacele de divertisment, părintele să stabilească un echilibru între utilizarea gadgeturilor
și citirea de cărți, ieșiri în natură, petrecerea timpului cu copiii de vârsta lui, antrenarea în activități sportive
etc.
- Să se comporte așa cum le-ar plăcea să se comporte copilul.
Copiii au tendința de a-i imita pe adulți. Dacă părinții stau zilnic în fața unui ecran, atunci copiii vor
înțelege că așa trebuie să te comporți când vei fi mare. În schimb, dacă își văd părinții făcând excursii la sfârșit
de săptamână sau citind o carte în loc să se utilizeze un gadget probabilitatea ca ei să își petreacă timpul
utilizeze un gadget va fi mai mică.
f. Concluzie
Întrebarea pe care ne-o punem în legatură cu influența utilizării unui gadget asupra copiilor nu este dacă
aceasta exercită influență negativă sau pozitivă (pentru că, după cum am putut constata, ea exercită ambele
tipuri de influență); e bine să ne întrebăm cât timp se uita copiii la ecrane, la ce se uită și ce înțeleg din ceea ce
vizionează.

Bibliografie:
https: //iteach.ro/.../televiziunea-prietenul-sau-dusmanul-copiilor
www.medlife.ro/televizorul-si-copiii-efectele-negative-asupra-evolutiei-cognitive-si-a-vietii-sociale.html

706
 CEI 7 ANI DE ACASĂ

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR ȘIȘOE CORINA ANIELA

G. P. N. VLĂDILA, OLT

Plecând de la expresia bine cunoscută ”se vede că nu ai cei 7 ani de acasă”, observăm că se aduce în
discuție educația persoanei respective, fiind un reproș la un comportament neadecvat.
Bazele educației se realizează în primii 7 ani de viață, atunci când creierul este în plină dezvoltare și
pregătit să absoarbă toate informațiile din jurul său.
Educația timpurie este pilonul adultului de mai târziu în tot ceea ce înseamnă interrelaționare și
socializare.
Un ansamblu de factori contribuie la dezvoltarea personalității copilului: familiali, școlari,
comunitari. Dezvolarea unei personalități armonioase este datorat contribuției familiei în educarea și
educația copilului. Educația în familie începe încă din primele luni de viață, prin totalitatea rutinelor și
obiceiurile familiei.
Conștiința, simțul responsabil, voința trebuie formate de către părinți dinainte ca cei mici să intre în
colectivitate. Acasă este mediul propice pentru se dezvolta aceste trăsături, începând de la strânsul jucăriilor,
așezatul hainuțelor la locul lor, stimularea voinței prin jocuri de familiei și încurajarea constantă.
Părinții sunt primele modele de viață ale copilului, mai întâi de toate ei sunt cei care trebuie să dea
dovadă că au ”cei 7 ani de acasă”, și astfel copilul va împrumuta și va copia din comportamentele acestora.
Încă din pântece mama va avea toată grija să-i transmită copilului sentimente de linişte şi afecţiune, dar şi
o alimentaţie sănătoasă, acestea având un rol important în formarea lui, fiind climatul în care se dezvoltă.
Fundația educației timpurii este bazată pe relațiile sociale pe care cei mici le creează în prezența
familiei, în școli și în comunitate. În aceste medii, copilul are ocazia de a-și face noi prieteni, de a-și exprima
opiniile și de a înțelege importanța lucrului în echipă. Astfel, preșcolarii dezvoltă o înțelegere a rolurilor pe
care le adoptă ca cetățeni ai unei societăți democratice și pot participa la activități care să-i ajute să înțeleagă
și să-și exprime compasiunea și dorința de a-i ajuta pe ceilalți.

707
 ŞCOALA ŞI FAMILIA – FACTORI IMPORTANŢI

PROF. ÎNV. PRIMAR: SMEUREANU ANDREEA FLORINA

COLEGIUL NAŢIONAL „ŞCOALA CENTRALĂ”
BUCUREŞTI, SECTOR 2
Relația școală – familie reprezintă un subiect des abordat în literatura de specialitate și supus atenției
întregii societăți, mai ales pe fondul schimbărilor sociale. Important este ca atât profesorul cât și părintele
să cunoască rolul acestei relații. Dacă unul dintre ei nu cunoaște acest rol, atunci cel care va avea de suferit
va fi copilul.
Parteneriatul școală – familie a fost dezvoltat unilateral. Responsabilitatea era numai a școlii, dar
realitatea este cu totul alta. O educație de calitate se realizează atunci când la procesul de formare a micilor
școlari participă toți factorii educaționali. Colaborarea cu familia este una dintre condițiile care asigură
succesul școlar.
Copilul trăieşte un sentiment frumos atunci când părinţii săi se implică în activităţile şcolii sau îi
sprijină în realizarea sarcinilor de învăţare. În mod sigur aceste fapte au ecouri pozitive în formarea
personalităţii copilului, în conştiinţa lui. Valorile unui pedagog și implicarea eficientă a părinţilor în
dezvoltarea intelectuală a copiilor, asigură o educaţie de calitate.
Şcoala trebuie să colaboreze cu familia în domeniul învățării elevului, comportamentului, dezvoltării
fizice, intelectuale, morale, estetice, deprinderilor și priceperilor de muncă, igienico – sanitare, activităților
libere, angajării copilului în diferite domenii de activitate în afara clasei și a școlii.
Un parteneriat școală – familie ar trebui să atingă următoarele obiective: să se realizeze o comunicare
optima între părinte și cadrul didactic, să crească gradul de implicare al părinților în activitățile școlare și
extrașcolare, să cunoască părintele posibilitățile și nevoile psiho – fizice ale copilului, să învețe unele
deprinderi și tehnici de muncă intelectuală sub forma unor activități comune.
Doar implicând toţi factorii educaţionali în formarea personalităţii umane vom reuşi să atingem
aceste obiective. Dacă vom reuşi să-i atragem pe părinţi într-o colaborare eficientă, se vor îmbunătăţi astfel
relaţiile ce se stabilesc între şcoală şi familiile elevilor. Va avea un impact pozitiv asupra formării de
caractere, personalităţi şi valori viitoare. Activităţile desfăşurate în parteneriat facilitează înlăturarea
barierelor de comunicare dintre participanţi, clarifică unele probleme ivite la nivelul grupului de elevi,
îndeamnă la autocunoaştere, la autodepăşire, la găsirea acelei soluţii care să conducă astfel la realizarea
obiectivelor propuse.
Școala și familia reprezintă stâlpii de rezistența ai educației. Pentru a-și exercita cu succes rolul în
viața copiilor, familiile trebuie încurajate prin acțiuni sociale specifice, care să favorizeze derularea optimă
a relațiilor educaționale. Un mediu familial suportiv oferit de părinții cu expectații ridicate în ceea ce
privește succesul copilului la școala are cea mai mare influența asupra realizărilor acestuia.
În această perioadă, în școlile din România, există foarte mulți copii ai căror părinți își petrec foarte
multe ore la serviviu sau lucrează în altă țara pentru a asigura un trai mai bun sau nu au un loc de muncă,
dar consumă alcool sau droguri.
Noi, dascălii, ne dorim ca și acești copii să se dezvolte la fel de frumos ca și ceilalți care beneficiază
de o familie unită și care sunt trup și suflet alături de copiii lor.
Unii părinți ajung să nu-și mai cunoască proprii copii, să nu le cunoască valorile, aspirațiile. Pe noi,
ca dascăli, ne întristează acest fapt. Copiii sunt suflete nevinovate și își doresc foarte mult căldura familiei.
Oricât am încerca să substituim rolul familiei, nu reușim în totalitate. Când cele două medii educaționale,
școala si familia, se completează și se susțin, ele pot asigura într-o mare măsura o bună integrare a copilului
în activitatea școlară, dar și în viața socială.

Bibliografie:
1. Allport, G. W., Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1998.
2. Beznea, N., Familia şi şcoala în relaţie de parteneriat educaţional, în Învăţământul primar, nr. 1-2,
Editura Miniped, Bucureşti, 2005.

708
 EDUCAŢIA ÎN FAMILIE

PROF. ÎNV. PRIMAR SMEUREANU VIORICA-MARIA

Dezvoltarea corectă a copilului începe din familie, părinții având un rol de bază în acest proces de
lungă durată. Comunicarea permanentă și atenția, pe care mama și tata, trebuie să le ofere din plin celor
mici vor fi abordate neapărat într-o manieră constructivă, încă de la naștere. Relația sănătoasă părinte-copil
și educația pozitivă pot deveni realitate cu răbdare, iubire și cu cât mai multe informații în ce privește
interacțiunea cu micuțul.
Copiii părinţilor implicaţi în educaţia lor de acasă sunt mult mai motivaţi să obtină rezultate
bune şi au o atitudine pozitivă la adresa şcolii şi procesului educaţional. Iar ulterior se bucură de mai
mult succes în viaţă. Misiunea de educaţie a copiilor nu se află doar în mâinile şcolii. Părinţii trebuie să
înţeleagă că şi înainte de grădiniţă există o şcoală numită ACASĂ, locul în care un copil învaţă etica de
bază şi conduita primară de viaţă.
Părinţii trebuie să realizeze că ei sunt cei care împart cu profesorul succesul sau insuccesul copilului
la şcoală. Iar realitarea începe de la părinţi şi maniera de educaţie pe care o abordează acasă.
Uneori, părinţii nu sunt echipaţi cu cunoştinţele necesare pentru a-i ajuta pe copiii lor să obţină note
bune şi mai mari. Există, de asemenea, cazuri în care părinţii au devenit prea ocupaţi pentru a-şi mai învăţa
copiii acasă. Ei bine, atunci părinţii trebuie să fie conştienţi de importanţa meditatorilor care pot ajuta
copilul în orele extraşcolare.
Din fericire, multe şcoli şi licee au programe şi evenimente care îi includ pe elevi, precum şi pe
părinţii lor într-o experienţă utilă de învăţare.
Se mai întamplă ca părinţii din ziua de azi să nu ţină pasul cu tehnicile moderne de educare. În acest
caz se poate apela la conducerea şcolii copiilor lor să ţină permanent legatura cu ei- părinţii ca să poată
înţelege cât mai multe despre activităţile şcolare ale copilului lor, despre aptitudinile lor sau despre materiile
favorite sau mai puţin favorite.
Dacă asigurarea unei vieţi mai bune pentru copilul lor reprezintă un scop pentru părinte atunci
învăţarea este un proces inter-generaţional.
De asemenea, părinţii ar trebui să înceapă să se educe pe ei înşişi pentru a putea avea o implicare mai
bună în viaţa educaţională a copiilor lor şi să îi înveţe bunele maniere.
Petrecerea a prea mult timp în faţa monitoarelor (de computer sau smartphone), interferează cu
dezvoltarea sănătoasă a creierului şi îi limitează modul de relaxare sau de a se concentra.
Exemplul pe care îl dau părinţii poate duce la dezvoltarea intelectuală a copilului.
Atitudinea pozitivă a părinţilor faţă de literatură şi de citit în sine este de asemenea un factor ajutător
în procesul de învăţare, chiar şi numai prin entuziasmul arătat de părinţi pentru cărţi. Copiii care-şi văd
părinţii citind cu plăcere vor învăţa astfel că cititul este ceva distractiv şi vor fi mai târziu receptivi la
învăţarea lui în şcoală.
Orice părinte trebuie să înţeleagă că joaca este de fapt "munca" copilului, iar învăţarea este mai
usoară cu ajutorul jocului.
Părinţii nu sunt însă singurele persoane care-i pot citi copilului, mai ales dacă programul lor este
încărcat. Bunicii sau orice altă persoană care se ocupă de copil îi pot citi acestuia sau chiar să-i spună
poveşti.
Deşi există un mare număr de programe de televiziune destinate copiilor, s-a dovedit că vocabularul
folosit în astfel de emisiuni este mult mai redus comparativ cu cel dintr-o carte cu poveşti obişnuită. În plus,
timpul petrecut de un copil la televizor într-o zi este echivalent cu timpul alocat într-o săptămână cititului
de plăcere. În consecinţă este bine ca cititul şi uitatul la televizor să fie echilibrate, cel puţin pentru copiii
mici mai ales în favoarea cititului. Chiar şi în cazul în care există programe educative pentru copii la
televizor, din păcate nu toţi părinţii optează pentru acestea.
Educaţia copilului este deci cea mai profitabilă investiţie (în timp, atenţie, înţelegere, dragoste) pe
care o pot face părinţii pentru ei. Educația pozitivă a copilului presupune a aduce în relaţia părinte-copil
căldura, structura şi limite, înţelepciunea de a transforma orice situaţie cotidiană, cât ar fi de negativă, de
provocatoare, într-o lecţie de empatie, respect, înţelegere a nevoii care a creat acea situaţie.

709
 „Cei şapte ani de acasă” sunt opera părinţilor şi a mediului familial în care cresc copiii. Copilul învaţă
în familie limbajul culturii în care trăieşte, deprinde normele, atitudinile, valorile şi comportamentele
necesare pentru a se integra în societate.
Cercetările arată că prezența taților și a mamelor în creșterea, educația și dezvoltarea copiilor, în egală
măsură, asigură succesul dezvoltării acestora.

Bibliografie:
• Gherguţ, A. (2006), “Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale”. Editura Polirom
• Maria Andruszkiewicz, Keith Prenton – „Educaţia incluzivă. Concepte, politici şi practiciîn
activitatea şcolară” Popescu, M. (2000). “Implicarea comunităţii în procesul de educaţie”. Editura Corint

710
 ,,RISCURI ŞI ABUZURI ÎN NUMELE
DREPTURILOR OMULUI ŞI ALE COPILULUI,,

PROF. SOARE CONSTANȚA CAMELIA,

COLEGIUL NAȚIONAL,,AL. I. CUZA,, GALAȚI
Potrivit Sfintei Scripturi şi a învăţăturii Părinţilor Bisericii, toţi oameni sunt egali şi se bucură de
aceeaşi demnitate înaintea lui Dumnezeu. Omul nu devine om.
El este om în fiecare moment, în fiecare etapă a dezvoltării sale, începând cu momentul concepţiei.
Raportându-se la Dumnezeu, omul poate ajunge la cel mai înalt nivel calitativ al vieţii, se poate ridica
de la demnitatea de creaţie a lui Dumnezeu la cea de fiu harnic al Său.
Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Răducă arata în lucrarea “Biserica Ortodoxă şi drepturile omului Paradigme,
fundamente, implicaţii”, ca Biserica Ortodoxă 1a luptat şi va lupta continuu pentru apărarea drepturilor
omului, de aceea, violarea demnităţii umane (ontologic şi moral) şi a drepturilor fundamentale ale omului
reprezintă o gravă eroare antropologică ce nu va putea fi admisă niciodată de Ortodoxie.
Creştinismul a apărut într-un moment de mare decădere morală în care se găsea omenirea. Decăderea
morală era mai mare şi era cauza a inegalităţilor sociale. Atât evreii cât şi păgânii erau sclavii necredinţei
care ridica altare pasiunilor brutale, imortalităţii şi cruzimii care ajunsese la apogeu.
Omul, se degrada vertiginos. Aceasta sclavie morală, care stăpânea pe oamenii din orice clasă socială,
de orice rang sau cultura, era mai mare decât sclavia socială, făcând-o pe aceasta şi mai chinuitoare. 2
Puterea hotărâtoare care a asigurat victoria creştinismului, mai ales în afara hotarelor iudaismului, a
contat în noutatea moralei pe care o afirmă, în noua valoare pe care i-o recunoştea omului indiferent de
sexul acestuia şi de condiţia lui socială. Creştinismul a contribuit la reformarea societăţii.
Includerea drepturilor religioase între drepturile fundamentale ale omului și forțarea, prin aceasta, a
fostelor state comuniste de către comunitatea internațională la acceptarea lor a reprezentat fără îndoială un
adevărat câștig pentru Biserică.
Aceasta, alături de celelalte drepturi sociale, politice, economice aduce cu sine, pe lângă adevăratul
câștig de care s-a bucurat Biserica, și o serie de riscuri, care, în timp, vor afecta în mod nefericit
spiritualitatea Bisericii creștine și modul cum societatea civilă își formează propria viziune asupra relației
ei cu Biserica.
Biserica, privită şi înţeleasa în sens corporativ ca o simplă societate cu caracter religios, se aduce
asupra ei un imens deserviciu, mascat în spatele unor avantaje, unor favoruri imediate în timp, pentru că
adevărata imagine a Bisericii „Trup al Lui Hristos”, comunitate a tuturor credincioșilor uniți prin mântuire
în Dumnezeu, mamă iubitoare a tuturor a fost înlocuită cu cea de societate civilă, formată prin adunarea
membrilor ei cu caracter religios și nu numai.
Acordarea de libertăți religioase a avut ca urmare câștigarea unui mare număr de simpatizanți ai
comunității internaționale, care, sub efectul bucuriei produse de libertatea religioasă, au acceptat tot ceea
ce a fost propus de aceasta, fie bune sau rele, fie în favoarea Bisericii sau nu.
Pe de altă parte, libertatea religioasă în teritoriile în care unitatea religioasă asigura societății
respective un caracter unitar, profund legat de valorile istorice, culturale și religioase care determinau o
unitate de spirit și de conștiință, prin pluralismul religios, prin libertatea fiecărei persoane de a-și alege
religia și de a-și manifesta public său privat convingerile religioase, a distrus acea unitate a popoarelor.
Pluralismul religios este de fapt o altă față a vechiului principiu roman: „Divide et impera”. 3
În numele drepturilor omului, al egalității dintre persoanele umane, s-a ajuns că cinismul unora să
stăpânească și peste alții. Păcatele contra firii, în loc să fie marginalizate, stârpite, sunt acceptate și
mediatizate, devenind manifestări pe deplin normale.

1
Apud, Biserica Ortodoxă şi drepturile omului. Paradigme, fundamente, implicaţii, Pr. Nicolae Răzvan Stan (editor), Ed.
Uniersul Juridic, Bucureşti, 2010,
2
Apud , ALEXY, Robert. „Drepturi fundamantale şi drepturi ale omului.”În Drepturile omului la întâlnirea dintre culturi,
coord. Jörn Rüsen, Hans-Klaus Keul, Adrian-Paul Iliescu, 29-47. Piteşti: Paralele 45., 2004
3
Pr. Dr. Vasile Raduca, op.cit, pag. 71-72
711
 Din acte pline de rușine în acte de bravură și de mândrie şi toate acestea prin absolutizarea voinței
maselor.
Este agresată și negata moralitatea în numele libertății, pentru că aceasta este înțeleasă ca fiind dreptul
de a face orice și nu drept responsabilitate de a face ceea ce se cuvine.
Indiferent de drepturile sau constituţiile alcătuite de om în lumea aceasta nu pretind a fi perfecte, de
aceea, trebuie să apelăm la o lege mai bună, mai desăvârşită, Legea Lui Dumnezeu, Biblia, pe care sfântu
Apostol Iacov o numeşte Legea desăvârşită (Iacov 1: 25). Dreptul omului a fost creat pentru a apăra
demnitatea noastră ca şi oameni.

712
 PARTENERIATUL GRĂDINIȚĂ - FAMILIE, MODALITATE EFICIENTĂ
DE IMPLICARE A PĂRINȚILOR IN ACTIVITATEA GRĂDINIȚEI

PROF. ÎNV. PREŞCOLAR SOARE IONELA

G. P. P. NR. 6 RM. VALCEA
Tendinţele actuale ale educaţiei timpurii cer realizarea unor parteneriate constructive şi efici-ente
între grădiniţă, familie şi alţi factori educaţionali, în vederea socializării şi pregătirii copilu-lui pentru şcoală
şi viaţa socială. Pe educatori şi pe părinţi îi uneşte dorinţa de a-i susţine pe copii în dezvoltarea lor.
Experienţa demonstrează că legăturile afective şi comunicarea bună cu părinţii, angajarea lor în
diverse acţiuni îmbunătăţesc atitudinea acestora faţă de grădiniţă. Părinţii şi educatorii poartă, în egală
măsură, răspunderea pentru contribuţia şi efortul în construirea unei relaţii de bună cola-borare în beneficiul
copilului.
Cele mai eficiente modalităţi de implicare a părinţilor în activitatea grădiniţei sunt cele infor-male,
deoarece îi determină să se simtă valorizaţi şi utili. Acestea presupun o comunicare mai familiară şi permit
împărtăşirea ideilor, luarea deciziilor într-o atmosferă mai relaxantă, mai plă-cută.
Cele mai importante modalităţi de implicare a părinţilor în activitatea grădiniţei sunt:
- activităţile culturale – vizionările de spectacole şi filme, vizite la muzee etc.;
- vizitele, excursiile, drumeţiile – de regulă, părinţii se implică în organizarea şi sponsorizarea
acestora, în asigurarea siguranţei copiilor;
- analiza portofoliilor, a rezultatelor activităţii copiilor, expoziţii cu lucrări ale copiilor pe diverse
teme de studiu asigură accesul părinţilor la traiectoria evoluţiei deprinderilor artistico-plastice, practice şi
cognitive ale copiilor;
- serbările – zile de naştere ale copiilor, Ziua Mamei, Crăciunul, 1 Iunie etc.
- mesaje scrise – această metodă este utilizată, de regulă, în cazul părinţilor care, din diverse motive,
vin mai rar la grădiniţă. Prin intermediul mesajelor, le putem aduce la cunoştinţă unele realizări ale
copilului;
- reamenajarea spaţiului de joc, confecţionarea de jucării şi materiale didactice etc.
Toate aceste activităţi sunt deosebit de importante în educarea copiilor. Antrenând părinţii în
pregătirea şi desfăşurarea lor, ei se simt puşi în valoare. Urmărindu-şi copilul în variate situaţii de
interacţiune zilnică, părinţii au posibilitatea să cunoască mai bine dificultăţile de integrare a acestuia în
colectivul grupei sau în programul grădiniţei.
După cum bine se ştie, familia reprezintă factorul primordial în educarea unui copil şi educaţia începe
în familie, de aceea legătura dintre grădiniţă şi mediul familial va trebui să se întrepătrundă si presupune ca
fiecare parte din cadrul acestui parteneriat sa isi asume rolul si responsabilitatile specifice.
Responsabilităţi ale părinţilor în cadrul parteneriatului grădiniţă-familie:
-să recunoască grădiniţa ca instituţie incluzivă, care asigură drepturi egale pentru toţi copiii;
-să cunoască regulamentul interior al grădiniţei;
-să-şi cunoască copilul şi posibilităţile lui, colaborând cu grădiniţa şi educatoarea;
-să fie dispuşi la activităţi de voluntariat în beneficiul copiilor;
-să colaboreze şi să coopereze cu o deschidere permanentă spre grădiniţă, în interesul copiilor;
-să recunoască rolul grădiniţei în dezvoltarea copiilor;
-să respecte personalul din grădiniţă;
-să sprijine activitatea educatoarei, în scopul dezvoltării copilului;
-să fie deschis la sugestiile şi sfaturile educatoarei cu privire la educarea copilului.
Responsabilităţi ale grădiniţei în cadrul parteneriatului grădiniţă-familie:
-să ofere şanse egale copiilor la accesul serviciilor oferite de grădiniţă;
-să informeze părintele cu privire la oferta educaţională a grădiniţei pentru dezvoltarea copiilor;
-să motiveze părintele să se implice şi să colaboreze cu grădiniţa;
-să prezinte ce aşteaptă de la părinte: colaborare, încredere, sprijin, ajutor reciproc, respect;
-să manifeste transparenţă în procesul educativ;
-să ofere familiei informaţii privind modalităţile de educare a copiilor;

713
 -să determine părinţii să colaboreze pentru ca educaţia din grădiniţă să aibă continuitate şi acasă;
-să evite stările conflictuale cu părinţii pentru a nu avea efecte negative asupra copilului. Colaborarea
familiei cu grădiniţa poate fi imbunătăţită prin diverse modalităţi:
- explicarea părinţilor a importanţei colaborării grădiniţă-familie în beneficiul copiilor;
- planificarea activităţilor cu părinţii în funcţie de timpul acestora;
- reducerea ca durată a întâlnirilor cu părinţii prin concentrarea materialelor prezentate şi folosirea
eficientă a timpului pentru dialog şi împărtăşirea de idei.

Dumitrana, Magdalena, 2000 „Copilul, familia şi grădiniţa”, Editura Compania, Bucureşti Mateiaş,
Alexandra, 2003 „Copiii preşcolari, educatoarele şi părinţii. Ghid de parteneriat şi consiliere. ” E. D. P.
Bucureşti
Simpozion Internaţional Problematica parteneriatelor educaţionale în optimizarea educaţiei timpurii
a copiilor, Ed. Cuvîntul Info, Buc., 2009

714
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ
EDUCAȚIA INCLUZIVĂ

PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR, MIHAELA SOARE

PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR, URMUZ RĂDUȚĂ RALUCA IOANA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ “SF. ANDREI”, BUCUREȘTI, SECTOR 6
În contextul socio-economic și cultural de astăzi, caracterizat prin așteptări mari asupra performanței
și eficienței actului educațional, presiunea pusă pe școală pare să fi crescut și ea. Acest lucru poate fi
observat în multe țări, inclusive în România, de exemplu prin utilizarea Evaluărilor Naționale, a testelor
PISA, care tind să genereze competiție între elevi, între școli și între țări. În acest context, și având în vedere
o școală incluzivă și sănătoasă, este esențial ca școala și părțile interesate să ofere elevilor un mediu care
să le promoveze atât bunăstarea emoțională, cât și abilitățile academice. Într-adevăr, atunci când elevii nu
se simt confortabil și nu sunt incluși din punct de vedere social, performanța lor este, de asemenea, redusă.
Atitudinile față de incluziune a diferitelor părți interesate din școală (profesori, profesioniști, elevi și
părinți) sunt considerate esențiale în dezvoltarea unei școli incluzive. Dar, până în prezent, atitudinile
părinților au fost mult mai puțin investigate decât cele ale profesorilor și elevilor. Cu toate acestea, este bine
stabilit că atitudinile părinților au o influență majoră asupra dezvoltării copiilor lor. Astfel, luarea în
considerare a atitudinilor părinților și lucrul asupra acestora poate fi o modalitate fructuoasă de a contribui
la dezvoltarea educației incluzive. Educaţia nu este un proces de care este responsabilă în mod exclusiv
şcoala, dar nici părinţii, ci este un proces al cărui succes depinde de colaborarea dintre cele două părţi
implicate.
Mulţi părinţi consideră că, după vârsta de 6 –7 ani, când copiii lor păşesc pentru prima oară pragul
şcolii, începe o etapă în care rolul lor în educaţia copiilor scade foarte mult, dacă nu chiar dispare.
Dimpotrivă, acum rolul lor se amplifică: acasă trebuie să creeze un mediu de încredere, echilibrat, în care
copilul să se manifeste liber, iar în relaţia cu şcoala pot colabora cu alţi membri ai comunităţii şcolare pentru
a crea un climat care sprijină învăţarea, atât în şcoală cât şi în afara ei. Cercetările arată că, în programele
în care părinţii sunt implicaţi, elevii au performanţe mai mari la învăţătură.
Toate eforturile educaționale încearcă să dezvolte cele trei laturi ale individului: cognitivă, afectivă
și psihomotorie. Domeniul cognitiv conține cunoștințe; domeniul afectiv deține afecțiuni, atitudini și valori;
domeniul psiho-motor include comportamente, acte. Sistemele educaționale eficiente ar trebui să dezvolte
aceste trei domenii simultan.
Întrucât valorile sunt criterii și standarde pentru comportamente, elevii ar trebui să dobândească o
mulțime de valori. Acestea trebuie să fie o parte indispensabilă a sistemelor educaționale.
Educația în spiritul valorilor urmărește îmbunătățirea unor trăsături precum responsabilitatea,
onestitatea, respectul, corectitudinea, încredere, grija, dreptate, virtute civică, bunătate, empatie, respect de
sine, autodisciplină și curaj.
Educația caracterului începe acasă. Copiii își dezvoltă o mare parte din convingerile lor despre bine
și rău înainte de a intra în mod oficial la școală. Credințele copiilor mici despre ceea ce este bine și rău sunt
puternic influențate de familiile lor, ca unul dintre principalii sau singurii transmițători de valori. Cu toate
că școala are un rol central în dezvoltarea caracterului elevilor, cel mai profund impact asupra dezvoltării
elevilor vine din familie, în special din partea părinților lor, în dezvoltarea socială, morală, comportamentală
sau academică. Se poate spune că familia este principalul educator moral al copilului. Părinții sunt primii
profesori de morală ai copiilor lor. Ei au cea mai durabilă influență. Când copiii nu au o relație strânsă cu
părinții lor, ei sunt mult mai vulnerabili la presiunea colegilor.
Eforturile școlii sunt îndreptate în dobândirea unor valori importante, fundamentale, în educația
caracterului. Educația în spiritual valorilor începe acasă, continuă la școală, fiind a doua instituție din viața
copiilor. Climatul de acceptare și căldură față de elevi este un element esențial al educației morale în toate
clasele, în special în cele primare. Copiii învață valorile din curriculum, din texte și de la profesori.
Școala are o influență mai târzie decât familia, deoarece părinții sunt prezenți, din punct de vedere
emotional, în primii ani de viață. Până la vârsta de cinci-șase ani, multe aspecte ale caracterului se dezvoltă
deja. Școlile pot influența conceptul de sine al copilului, abilitățile sociale, valorile, morala, maturitatea în

715
raționament, înclinațiile și comportamentul prosocial, cunoștințe despre moralitate, valori și așa mai
departe.
Lucrând împreună, cele două instituții sociale formative, școala și familia, au puterea reală de a forma
ființe umane morale.
Profesorii sunt componenta de bază a școlii și joacă un rol substanțial în educația valorilor. Pentru a
dezvolta un caracter virtuos în elevii lor, profesorii trebuie să-i ajute pe tineri să cunoască care sunt virtuțile,
să le aprecieze importanța și să dorească să le posede și să le exerseze în conduita lor de zi cu zi.
Familia și școala sunt două instituții majore, eficiente și formative în educația valorilor. Dacă educația
caracterului se face doar în clasă, dar nu acasă, elevii fac confuzii cu privire la ceea ce este rău sau bine.
Când educația caracterului continuă acasă, valorile devin semnificative în viața elevilor.
Primul pas este ca școala să fie foarte clară cu privire la modul în care vede responsabilitățile
complementare ale familiei și ale școlii, referitor la dezvoltarea caracterului. Acele responsabilități pot fi
exprimate în două afirmații simple:
Familia este prima și cea mai importantă influență asupra caracterului unui copil.
Sarcina școlii este de a consolida valorile pozitive ale caracterului (etica muncii, respect,
responsabilitate, onestitate etc. ).
Educația pentru valori este o parte esențială a educației. Educația caracterului începe acasă și părinții
sunt primii profesori ai copiilor. Ei sunt modelele, valori vii, joacă un rol important în educația caracterului
acasă. Educația începe acasă și continuă la școală. Copiii învață valori pe parcursul activităților educaționale
la școală, sub conducerea profesorilor. Profesorul este, de asemenea, o figură respectabilă în dezvoltarea
caracterului copilului. Profesorii ar trebui să se străduiască să transmită valori morale și trebuie să-i ajute
pe tineri să știe ce este bine și ce este rău. Școlile sunt foarte importante în educația valorilor.
Familia trebuie să fie partenerul școlii, deoarece fără sprijinul părinților, eforturile educatorilor sunt
limitate. Educația caracterului este mai eficientă atunci când școala și familia lucrează în parteneriat.
Crearea unui mediu adecvat de învăţare este sarcina familiei şi a şcolii în egală măsură. Copilul are
sarcini de învăţare diverse, unele sunt îndeplinite acasă, altele la şcoală, ceea ce asigură un grad similar de
importanţă atât profesorilor şi şcolii în ansamblu, cât şi părinţilor şi mediului familial. Implicarea părinţilor
poate preveni sau elimina dificultăţi inerente în viaţa unei şcoli. Împreună, părinţii, copiii şi profesorii pot
face din şcoală un mediu plăcut pentru toţi cei implicaţi în procesul educativ, un mediu bazat pe încredere,
comunicare, respect şi flexibilitate.
În fine, implicarea părinților este văzută ca un factor cheie în relația școală-familie, iar efectele sale
pozitive sunt dovedite, atât în domeniul nevoilor educaționale speciale, cât și al promovării sănătății. Prin
urmare, implicarea părinților ar trebui încurajată în școli. Cu toate acestea, unii părinți nu doresc sau nu au
timp suficient să se implice în ceea ce se întâmplă la școală, atâta timp cât totul merge bine pentru copiii
lor. Au încredere în școală și în profesioniști și nu au nevoie să participle la activitîți în parteneriat. În plus,
există diverse riscuri legate de ideea de implicare cu orice preț. Prin urmare, este necesar să se caute un
echilibru între dorința (atât din partea părților interesate din școală, cât și din partea părinților) și beneficiile
implicării părinților și dorința unor părinți de a nu participa, sau de a participa în felul lor, pentru a îndeplini
cât mai bine cerințele, nevoile fiecărei familii.

Bibliografie
“Family-School Partnerships. Framework. A guide for schools and families”. Department of
Education, Employment and Workplace Relations, Australia, 2008.

716
 EDUCATIA IN FAMILIE – CEI 7 ANI DE ACASA

PROF. INV. PRESC. ȘOFELEA SIMONA MIHAELA

GRADINITA NR. 53, SECTOR 5, BUCURESTI
Lumea contemporana, nu numai prin ritmul rapid impus schimbarii, ci si prin complexitatii ei, prin
noutatile pe care le realizeaza si le prognozeaza, pune in fata oamenilor de toate varstele, noi si noi probleme
de ordin economic, cultural, stiintific, etc. Acestei societati trebuie sa-i faca fata copilul de astazi si familia
sa. Educatia, sub toate formele ei, este chemata sa gaseasca solutii prin care omul sa se adapteze rapid si
eficient la societatea viitorului.
Influentele educative pe care familia le exercita asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin actiuni
mai mult sau mai putin dirijate, fie indirect, prin modele de conduita oferite de catre membrii familiei,
precum si prin climatul psihosocial existent in familie. Modelele de conduita oferite de parinti-pe care copiii
le preiau prin imitatie si invatare-precum si climatul socioafectiv in care se exercita influentele educationale
(“cei sapte ani de acasa” )constituie primul model social cu o influenta hotaratoare asupra copiilor privind
formarea conceptiei lor despre viata, a modului de comportare si relationare in raport cu diferite norme si
valori sociale. Este unanim recunoscut faptul ca strategiile educative la care se face apel in familie, mai
mult sau mai putin constientizate, determina in mare masura dezvoltarea personalitatii, precum si rezultatele
scolare a le copiilor, comportamentul lor sociomoral.
In urma cercetarilor, s-a ajuns la concluzia ca stimularea intelectuala in primii ani de viata, climatul
emotional stabil din mediul social apropiat (familie, de cele mai multe ori), incurajarea si suportul parental
continuu, sunt factori determinanti in dezvoltarea personalitatii copilului. Astfel, Fraser 1959 – a constatat,
in urma unui studiu efectuat pe copii de 12 ani, ca exista o corelatie pozitiva puternica intre coeficientii de
inteligenta (QI) inalti si nivelul incurajarii parentale, atmosfera familiala generala si numarul cartilor citite
in familie.
Trebuie sa mentionam ca strategiile educationale utilizate de unii parinti, chiar daca sunt bine
intentionate, chiar daca au avut efecte pozitive in anumite cazuri particulare, nu duc intodeauna la obtinerea
unui optim educational, care sa favorizeze dezvoltarea personalitatii. Cazurile particulare, exemplificarile
ocazionale, nu pot fi intotdeauna utile. Ceea ce intr-o familie a avut efecte deosebit de eficiente, in alta
poate determina efecte contrarii. Identificarea aspectelor particulare ale mediului educational din familie
dupa niste parametrii unici, precum si cunoasterea consecintelor unui anumit comportament al parintilor,
contribuie la explicarea unor comportamente negative ale elevilor. Necunoscand suficient urmarile
educative, fiind convinsi ca ceea ce fac este spre binele copilului, unii parinti si chiar educatori, se afla in
fata unei situatii oarecum paradoxale, pe de o parte, eforturile sustinute, interesul manifestat pentru copil,
etc si, pe de alta parte, rezultatele efective obtinute, sub asteptari.
Analizand situatiile concrete in care se manifesta actiunile educative in familie, putem identifica mai
multe tipuri de parinti: unii inteleg sa-si armonizeze sistemul lor de actiuni educative cu cele ale scolii, ale
specialistilor in domeniul muncii educative; altii nu constientizeaza efectele negative ale strategiilor
educative utilizate, sau, si mai grav, refuza sa recunoasca faptul ca relatiile lor educationale cu copiii sunt
deficitare. Acestia din urma sunt convinsi ca nereusitele educationale, rezultatele slabe la invatatura,
comportamentele inadecvate, chiar aberante, sunt determinate de factori straini, ori necunoscuti familiei.
Actiunile educative ale scolii nu trebuie sa neglijeze asemenea aspecte. Intrunirile cu parintii, mai mult sau
mai putin organizate, trebuie sa fie un prilej de a constientiza consecintele imediate si de perspective ale
strategiilor lor educationale.
Comportamentele educationale ale parintilor, chiar daca sunt bine intentionate, pot avea efecte
negative asupra copiilor, din cauza neadecvarii lor, a particularitatilor de varsta si individuale, la situatii
concrete de actiune, la sistemul de cerinte adresate copiilor, etc.
Severitatea exagerata – manifestata prin interdictii, prin brutalitate si prin privatiuni de tot felul – isi
va lasa amprenta asupra personalitatii in formare a copilului. Astfel de parinti impun un regim de viata si,
in special de invatatura, peste limitele de toleranta psihologica si psihofiziologica specifica varstei. Ei
impun copiilor lor un volum mare de sarcini, interzic participarea la activitati recreative, la jocurile specifice
varstei si utilizeaza frecvent pedepse care lezeaza demnitatea copiilor, chiar pedepse corporale. In afara

717
programului scolar, copiii sunt pusi adeseori sa invete mai multe limbi straine, sa desfasoare activitati
artistico-plastice, sportive, etc, chiar daca nu au aptitudini in acest domeniu.
Afirmand ”facem totul ca sa scoatem din el un om deosebit” sau “trebuie sa faca ceea ce eu nu am
facut pentru ca nu am avut conditiile necesare”, parintii trebuie sa inteleaga ca dincolo de intentia buna,
maniera concreta in care procedeaza, poate sa conduca la rezultate contrare celor scontate.
La randul lor, parintii superprotectori, care depun eforturi exagerate pentru a proteja copilul, pot
constitui piedici in formarea si dezvoltarea personalitatii copilului. Acesti parinti considera ca scoala, viata
in general, are o serie de cerinte care depasesc posibilitatile copilului sau copiii lor sunt fie ”de o inteligenta
rara”, fie neajutorati, plapanzi, fragili, si de aceea trebuie menajati.
Apar astfel atitudini de ingamfare, de exacerbare a E-ului, de supraevaluare a propriilor posibilitati,
dar si atitudini de subevaluare a copiilor, precum si slabe posibilitati de adaptare la situatii noi.
Atitudinea protectoare a parintilor se poate manifesta si prin limitarea excesiva a libertatii si
independentei de actiune a acestora, a initiativei. Parintii devin deosebit de preocupati de copil, manifesta
o teama permanenta pentru viata si activitatea copilului lor, si de aceea stabilesc ei directiile de actiune si
comportare fara sa accepte abateri, plangeri sau nemultumiri. Principala consecinta se exprima intr-un
comportanment lipsit de initiative, instalarea unei temeri nejustificate de actiune, si mai ales de consecintele
ei, in ultima instanta, timiditate exagerata.

BIBLIOGRAFIE:
G. BERGER, Omul modern si educatia sa - EDP Bucuresti 1973;
A. BIRKH, HAYWARD S., Diferentele individualizate – Ed. Tehnica Bucuresti 1999;
M. GILLY, Elev bun – elev slab, EDP Bucuresti 1973;
M. GOLU, Dinamica personalitatii, Ed. Geneze Bucuresti 1993.

718
 EDUCATORI ŞI PĂRINŢI, MODELE PENTRU ,, CEI. .. 7 ANI DE ACASĂ”
AI COPILULUI

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,TOMA BRĂTIANU” ŞUICI

G. P. N. ŞUICI, JUD. ARGEŞ
PROF. ÎNV. PREŞC. SOITARIU MARILENA
Construcţia celor „7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de parteneri.
Rolul părinţilor este acela de a fi educatorii copilului lor. Unde şi când se termină rolul de educator al
părinţilor? Când învăţăm, când relaţionăm, când iubim? Avem de învăţat de la copilul nostru? Când putem
spune: “iartă-mă“!, „am greşit“? Ştim oare totul despre copilul nostru? Dar despre noi, ca părinţi?
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte adevărul
celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire,
rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece
timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii
împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi
structurează personalitatea.
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol essential în
educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului.
Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate
de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
Educaţia în familie, cei şapte ani de-acasă, influenţează puternic întreaga existenţă a individului.
Părinţii sunt modele pe care copiii, conştient sau inconştient, le văd cu ochii minţii şi le urmează. Marele
pedagog John Locke, convins de puterea exemplului în familie, afirma ,,Nu trebuie să faceți în fața
copilului nimic din ce nu vreți să imite’’.
Familia înseamnă înţelegere, bucuria de a sta împreună, de a fi cu toţii în diferite ocazii, de a pleca
în vacanţe. Ea este cea care mediază comunicarea cu celelalte componente sociale, în special cu şcoala.
Părinții și membrii apropiați din familie devin modele de conduită, care sunt mai puternice decât orice
reguli enunțate și exersate în afara familiei. Copilul va reacționa așa cum a văzut nu cum i s-a indicat. De
aici rezultă uneori comportamentul nedorit și consecințele negative ale acestuia. Cei 7 ani de acasa își pun
amprenta adânc în personalitatea individului, elementele pozitive și negative fiind evidente peste ani, chiar
și la vârsta maturității. De aceea este important să ne cunoaștem copii, să le înțelegem posibilitățile potrivit
vârstei și capacităților lor reale, să încurajăm orice realizare, oricât de neînsemantă ne-ar părea, să intram
cu adevărat în lumea lui pentru a-i putea deschide drumul spre formarea viitoare.
Şcoala este un factor care ajută copilul în desăvârşirea propriei personalităţi. Factorii determinanţi în
dezvoltarea personalităţii copilului sunt familia și școala.
Climatul educaţional familial cuprinde ansamblul de stări psihice. În familie se formează cele mai
importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi
atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. În realizarea acestor sarcini, modelul
parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil. Părinţii le spun copiilor ce e bine şi ce
e rau, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente. Aceste noţiuni îl ajută pe copil
să se orienteze în evaluarea comportamentului său şi a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă
să fie sociabil, să fie un bun coleg şi prieten. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educația
pe care copilul o primește de la părinți la formarea personalității și comportamentului copilului până merge
la școală. Atunci când spunem că un copil are cei 7 ani, ne gândim la un copil bine crescut, care știe să

719
salute, să spună mulțumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții. Educația,
bunele maniere, regulile morale, sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va
descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur, decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.

Bibliografie
Jinga, I., Istrate, E., Manual de pedagogie, Bucureşti, Editura ALL Educaţional, 1998.
Popovici, D., Sociologia educaţiei, Iaşi, Institutul European, 2003.
Stănciulescu, E., Sociologia educaţiei familiale, Collegium, Polirom, Iaşi, 1998.

720
 LEGĂTURA ȘCOALĂ FAMILIE.
ROLUL FAMILIEI ÎN STAREA DE BINE A ELEVILOR ÎN MEDIUL
ȘCOLAR

PROF. ÎNV. PRIMAR ȘORODOC AUGUSTINA-DANIELA

ȘCOALA GIMNAZILĂ MIRON COSTIN – SUCEAVA
Atunci când în activitatea școlară a copiilor și luarea decizii vor fi implicați și părinții, putem vorbi
de promovarea unei stări de bine, sănătatea și atmosfera prietenoasă în cadrul vieții școlare. Sistemul nostru
de învățământ are ca obiectiv oferirea asistenței familiilor elevilor din școli pentru a-i ajuta să fie stabili
emoțional, să poată face față stresului și vieții de adult de mai târziu.
Este foarte importantă colaborarea școlii cu familiile elevilor, întărirea relațiilor dintre acestea
deoarece atunci când există informații despre starea familială a elevilor, profesorilor le va fi mult mai ușor
să îi înțeleagă și își vor adapta modul de predare, se vor evita conflictele și contradicțiile. Relațiile pozitive
școală – familie vor duce la un nivel ridicat al stimei de sine a elevilor și la auto-încredere în ei însăși.
Primul educator al copilului este familia, ulterior venind școala cu aportul ei. Educația completă din
punct de vedere afectiv, emoțional și instructiv nu poate fi oferită copiilor decât de școală în colaborare cu
familia. Familia este răspunzătoare pentru îmbunătățirea actului învățării de acasă dar și de la școală.
Acestea vor trebui să susțină și să încurajeze copiii pentru participarea activă la lecții și diferite activități,
să le vorbească despre ce înseamnă să ai curaj să-ți expui opiniile, să-i învețe că trebuie să respecte și vor
fi respectați, trebuie să dea dovadă de prietenie și înțelegere. În acest mod și starea lor de spirit va fi una
bună. Atunci când oferi dragoste, respect și prietenie, același lucru vei primi și tu.
În lucrarea sa ,,Parteneriat în educație, familie - școală – comunitate”, Adina Băran Petrescu (2004,
pag. 31) prezintă diferite modele de operaționalizare și conceptualizare a legăturilor școală – familie. Este
greu să educi un copil astăzi, familiile petrecând puțin timp cu copiii lor și încercând să echilibreze cerințele
familiale cu cele ale locului de muncă.
Școala trebuie și ea să facă față nevoilor părinților și să acorde sprijin pentru educația copiilor. De
aceea între școală și familiile copiilor se încheie acele parteneriate prin care se propun activități comune,
fie de învățare, de socializare, experimentare sau orice alt gen. Profesorii și părinții vor avea roluri bine
definite în cadrul acestor parteneriate: familia va avea rol în luarea deciziilor, rol de sprijin și învățare;
profesorii având rol de educare, îndrumare, susținere, ghidare, etc.
Succesul este asigurat de buna relaționare a strategiilor cu nevoile și interesele familiei dar și cu
situațiile speciale ale școlii. Elevii sunt un fel de mediatori între școală și părinți, aflându-se la intersecția
acestora. Astfel ei contribuie la autoformarea propriilor personalități, acest lucru fiind o reușită a procesului
educativ.
Pentru asigurarea unei stări de bine în clasa sa atât pentru elevi cât și pentru părinți, un bun dascăl
va ține cont de anumite criterii și va acționa astfel:
 Va cunoaște și va organiza colectivul de părinți ai clasei;
 Va verifica anumite date culese despre copil și familia acestuia;
 Va stabili de comun acord cu familia activitățile ce se vor derula;
 Va ține cont de părerile și propunerile părinților;
 Va media stările conflictuale ivite atât între cadru didactic – elev cât și pe cele dintre părinți –
părinți;
 Va avea grijă să armonizeze părerile discordante apărute în cadrul unor întâlniri comune;
 Efectuează vizite la domiciliul elevilor;
 Invită părinții la școală atunci când aceștia trebuie să fie parteneri în soluționarea unor probleme
apărute în colectivul clasei.
Din experiența mea de dascăl, am observat că școlarii care vin din familii ce conștientizează
importanța educației pentru copii, sunt mai deschiși emoțional, mai încrezători în forțele lor, pe când cei ce
vin din familii ce nu pun accent pe educație, pe sentimentele nutrite de copiii lor, sunt mai nemotivați și
dezinteresați. Aceștia trăiesc într-o lume a lor închisă și de nepătruns. Dacă cadrul didactic, ca manager al
clasei de elevi, va găsi metodele potrivite să apropie copiii de el și între ei, dacă va crea acel climat prietenos

721
și sigur, elevii săi vor avea dispoziția și starea de bine ce le va asigura deschidere spre comunicare și învățare
eficientă.
Pentru că familia are un rol important în formarea personalității copilului, cadrul didactic va căuta
acele modalități prin care va implica familiile în viața și activitățile școlii. O comunicare deschisă,
încrederea reciprocă părinți – cadru didactic, elevi – cadru didactic, ajutor și înțelegere, vor fi atribute care
vor asigura progresul școlar al elevilor, buna lor relaționare și dezvoltarea personalității acestora. Educația
nu are ca rol doar pregătirea școlară ci este și un modelator și transformator al omului pe tot parcursul vieții.
Ea construiește, modelează și transformă personalitatea în concordanță cu cerințele și nevoile fiecărui
individ. Educația este eficientă când copilul se află în centrul ei ca parte activă beneficiind de tot ce e mai
bun: atenție, grijă, stare fizică și psihică bună.

Bibliografie:
• ”Promovarea stării de bine în școală” lucrare de disertație/Masteran: Giurcă Augustina - Daniela
(Șorodoc), Universitatea ”Ștefan cel Mare” Suceava /Programul de studiu: CONSILIERE ȘCOLARĂ ȘI
EDUCAȚIE EMOȚIONALĂ-2021

722
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE

PROF. INV. PRIMAR: ȘORODOC DANIELA

ȘCOALA PRIMARĂ BENIA, LOC. MOLDOVA SULIȚA
Nu naşterea ca atare te face tată, nu purtarea în pântece te face mamă, ci buna creştere pe care o dai
copiilor (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Educația în familie este deosebit de importantă deoarece familia este locul în care copiii primesc
rădăcini pentru a crește și aripi pentru a zbura mai departe. În familie se învaţă pentru prima dată ce este
lumea, ce este bine și ce este rău. „Cei șapte ani de acasă" este o expresie care exprimă educația unei
persoane. Spunem despre cineva că are „cei șapte ani de acasă” atunci când îi apreciem manierele și
modalitatea respectuoasă de a-i trata pe cei din jurul său.
Familia reprezintă o instituție sacră, la care iau parte părinți și copii, un refugiu în fața singurătății,
devenind un spațiu atât al perpetuării valorilor, cât și al transmiterii lor din generație în generație. Una dintre
cele mai puternice legături interumane este, cu siguranță, cea dintre o mamă și copilul său si de aceea sunt
de acord cu ideea expusă în afirmația lui Honore de Balzac din opera „Gobsek” conform căreia capacitatea
de a iubi a unei mame este nemărginită și necondiționată, aceasta fiind capabilă întotdeauna să ierte.
Familia are un rol esenţial în educaţia copilului, este nucleul în care copilul se formează ca om. Ea
are un rol decisiv în ceea ce priveşte viitorul social şi spiritual al copilului pentru că ştim că „există
evenimente care-şi pun pecetea asupra mentalităţii individului”, respectiv a copilului. Felul în care părinţii
se raportează la copii, afectează în mod dramatic modul în care copilul se va raporta la societate. Educația
copiilor presupune întâi de toate desăvârşirea propriei noastre educaţii, a sentimentelor noastre.
Părinţii trebuie să se străduiască, să dea dovadă de o moralitate ireproşabilă, de integritate şi educaţie
aleasă, fiind formatorii unei generaţii, ca astfel copiii să-i poată urma avându-i ca model. În educaţia
copiilor, mai întâi de toate trebuie să ne educăm noi înşine. Evident, căldura din familie educă mult mai
bine decât orice cuvinte, şi, dimpotrivă, cuvintele anoste ale părinţilor obţin exact efectul contrar. Educaţia
începe din momentul conceperii copilului. Încă din pântece mama va avea toată grija să-i transmită copilului
sentimente de linişte şi afecţiune, dar şi o alimentaţie sănătoasă, acestea având un rol important în formarea
lui, fiind climatul în care se dezvoltă. Impresiile primite de prunc în timpul sarcinii în pântecul mamei sale
determină în mare măsură starea lui fizică, afectivă şi chiar spirituală.
Părinţii severi vor forma un tânăr fără personalitate, voinţă, iniţiativă (doar în cazul unui sistem
nervos foarte puternic asistăm la formarea unui spirit anarhic în familie şi societate); părinţii care-l vor
răsfăţa vor avea un tânăr care nu învaţă, nu munceşte, dar pretinde mereu (unii ajung delicvenţi); părinţii
care denotă inconsecvenţă educativă, care oscilează între răsfăţ şi severitate, vor forma un tânăr dezorientat,
încăpăţânat, capricios şi dificil în raporturile sociale.
Direcţia spre care va merge copilul se trasează încă din familie, locul unde se va forma idealul său.
Acesta se formează din copilărie până la adoleşcenţă. Astfel, „când relaţiile dintre părinţi au fost
armonioase, idealul adolescentului include un model care le seamănă.
Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la
maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce.
Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în
mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege extrovertirea unei persoane
în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea, cineva
crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l încurajeze la
nevoie, să-i ofere afecţiune. Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la părinţii săi, unde va învăţa
să iubească? Dacă nu s-a deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai în fericirea reciprocă, în ce
porniri rele şi vicioase o va căuta când va ajunge la vârsta maturităţii? Copiii preiau totul şi imită totul.
Familia exercita o influența deosebit de adâncă asupra copiilor.
O mare parte dintre cunoștințele despre natura, societate, deprinderile igienice, obisnuințele de
comportamen, copilul le datoreaza educatiei primite in familie. (Utilizarea in limbajul comun a expresiei:
"A avea cei sapte ani de acasa").
Rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial. Familia reprezintă matricea primordială a culturii
omeneşti, Aici se trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente ale sufletului personal; aici începe copilul
723
să iubească (pe cine şi cum?), să creadă (în ce?) şi să sacrifice (cui şi ce?); aici se alcătuiesc primele temelii
ale caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui
viitoare; aici devine copilul un om mic, din care mai apoi se dezvoltă o mare personalitate.
Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte
cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul tinerilor
(şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.
Principala condiţie ca un copil să primească o educaţie corectă o reprezintă capacitatea părinţilor de
a o face, şi în acelaşi timp, intensitatea şi sinceritatea iubirii părinţilor. Dar asta înseamnă că orice copil care
nu a primit o educaţie aleasă este condamnat la un eşec social şi spiritual? Se pare că aceasta depinde de
puterea de autoeducare a copilului dar şi de persoanele cu care intră în contact. Persoanele care intră în
contact cu tineri care au avut o astfel de educaţie în copilărie, tind să-i judece, dar soluţia este să-i ajute să
se integreze, dovedind răbdare şi altruism. Vor primi în schimb fericirea celuilalt ca stimulent asupra
propriei fericiri. Adică cel ce unge cu miresme pe altul, el mai întâi miroase frumos.

Bibliografie:
1. Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996.
2. Părinţi şi copii. O abordare teologică, duhovnicească şi psihologică, Arhim. Simeon Kraiopoulos,
Ed. Bizantină, 2005.
3. Nicolae, Margineanu, Conditia umana, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1973.

724
 ȘCOALA ȘI FAMILIA - PARTENERI ÎN EDUCAȚIA COPIILOR

PROF. SORTAN MARIUS

ȘCOALA GIMNAZIALĂ DOBRA
Școala și familia sunt doi dintre cei mai importanți piloni ai educației copiilor. Familia este cea care
începe lungul drum al educației celor mici, proces continuat în parteneriat apoi, cu școala și comunitatea,
un alt pilon al educației de calitate.
Idealul educațional constă în formarea și dezvoltarea integrală a personalității, în formarea omului
de care o societate are nevoie la un moment dat.
Fiecare părinte, atunci când i se naște un copil, visează la fericirea lui și speră să-i asigure o educație
bună, tinde să-i ofere ceea ce e mai frumos și mai bun. Este un fapt cert că sunt din ce în ce mai mulți
părinți, care plasează educația copiilor lor în centul propriilor preocupări. Sunt părinți care știu că visurile
lor frumoase, cu privire la viitorul copilului, nu se înfăptuiesc de la sine. Acești părinți sunt conștienți de
faptul că, doar o legătură stransă cu școala îi poate ajuta să creeze mediul familial propice dezvoltării
sănătoase a copilului. Astfel, influența favorabilă exercitată de școală asupra elevului, continuă și acasă.
Școala oferă acestor părinți, prin intermediul cadrelor didactice, învățătorilor, diriginților, pshihologului,
administrației, sfaturi prețioase privitor la modul în care trebuie să rezolve problemele educative specifice
varstei.
Există, însă și părinți care ignoră influența benefică pe care o poate avea legătura strânsă și
permanentă cu școala. Aceasta este o abordare incorectă, consecințele fiind unele dintre cele mai grave
asupra educației copiilor.
Colaborarea cu familia reprezintă o verigă esențială în lanțul acțiunilor întreprinse în educarea
elevilor, totuși, rolul conducător îi revine școlii. Aceasta trebuie să creeze un spectru larg de oportunități,
de antrenare a părinților în activitățile școlii cum ar fi:
- implicarea în luarea deciziilor la nivelul instituției școlare;
- disputarea problemelor existente la nivel de management al clasei, al școlii;
- cooptarea în luarea deciziilor referitoare la activitățile extracurriculare;
- solicitarea în desfășurarea unor activități de voluntariat, prin implicarea în activități sportive,
sociale, culturale.
Ca parteneri într-o relație, este normal ca părțile implicate (școala și familia) să aibă anumite așteptări
una de la cealaltă.
Părinții așteaptă de la școala, de la cadrele didactice:
- să fie sensibili la nevoile, interesele și talentele speciale ale copiilor lor;
- să fie corecți în aprecierile pe care le fac;
- să-i ajute pe copii să-și conturize personalitatea și să-și sporească stima de sine;
- să-i învețe pe copii să învețe;
- să comunice deschis cu părinții;
- să-i îndrume pe părinți, să-și poată ajuta copii.
Cadrele didactice, de asemenea, au anumite așteptări din partea părinților:
- să creeze copiilor oportunități de învățare și un mediu sigur de dezvoltare fizică și psihică;
- să-și accepte responsabilitatea de părinte, fiind un bun exemplu;
- să-i încurajeze pe copii să se autodepășească;
- să comunice deschis cu cadrele didactice.
Oricare ar fi așteptările, esențială este încrederea cadrelor didactice în părinți și încrederea părinților
în cadrele didactice, în profesionalismul lor.
Dacă cele două medii educaționale - școala și familia - se completează și se susțin, ele asigură, într-o
mare măsură, buna integrare a copilului în activitatea școlară și, pe plan general, în viața socială. Când
părinții sunt parteneri cu școala în desfășurarea educației copiilor lor, rezultatele sunt pe măsura așteptărilor.
În relația școală - familie pot apărea dificultăți de ordin comportamental (întâlnite atât la părinți, cât
și la cadrele didactice) sau de ordin material (se cere un efort material sporit și un efort de timp). Aceste
dificultăți pot apărea din părerile divergente privind responsabilitatea statului și a familiei cu referire la

725
educația copiilor, libertatea de alegere a școlii, de către părinți, participarea la procesul decizional din
școală.
Există mai multe fenomene sociale care influențează evoluția familiei și parteneriatul școală-familie:
- Natalitatea - care infuențează fluxurile de elevi care intră în școală, numărul acestora condiționând
resursele necesare (spații, resurse umane, financiare etc. );
- Divorțialitatea - divorțul părinților este o experiență traumatizantă, în cele mai multe cazuri, pentru
copii, iar efectele acestuia se resimt și în performanțele școlare, în comportamentul și atitudinea copiilor;
- Migrația forței de muncă - este un fenomen social, care a luat amploare în România, mai ales în
ultimii zece ani. Este necesară o strânsă colaborare între școală și comunitate, în cazul copiilor ai căror
părinți au migrat la muncă în străinătate.
- Implicarea familiei în viața școlii, implicare condiționată de gradul de interes al familiei față de
școală.
În ceea ce privește relația dintre familie și părinți, cele mai frecvente forme de organizare a acestei
relații sunt:
- ședințele cu părinții;
- discuții individuale între cadrele didactice și părinți;
- organizarea unor întălniri cu părinții;
- voluntariat;
- asociații ale părinților.
Pentru perfecționarea relației școală-familie, se prevede că în toate țările europene să se treacă la o
nouă etapă a acestei colaborări, care să pună accent pe un angajament mutual, clar stabilit între părinți și
profesori, pe un sistem de obligații reciproce în cooperarea părinților cu profesorii.
Educația copiilor trebuie să răspundă cererii sociale și, în același timp, nevoilor și aspirațiilor
individuale. Ea este cea care desăvârșește ființa umană, ea este educația pe care copilul o primește în
familie, în școală și comunitate.

Bibliografie:
*Băran- Pescaru, A., ,,Parteneriat în educaţie”, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004. Vrăşmaş,
* Dolean, I., Dacian, D., ,,Meseria de părinte”, 2002, Aramis, Bucureşti
*E., A., ,,Consilierea şi educaţia părinţilor”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002.
*Popescu, M., ,,Implicarea comunităţii în procesul de educaţie”, Centrul Educaţia 2000+, Corint,
Bucureşti, 2000.
*Vrăşmaş, E., ,,Consilierea şi educaţia părinţilor”, 2001, Aramis, Bucureşti

726
 FAMILIA ȘI ȘCOALA, PARTENERI ÎN EDUCAȚIA COPILULUI

PROF. ÎNV. PRIMAR: ȘOVRE DINUȚA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ CERNEȘTI, JUD. MARAMUREȘ
Educaţia, ca acţiune socialǎ organizatǎ se desfǎşoarǎ într-un cadru constituit pe baza unor valori
perene şi cu participarea tuturor factorilor educaţionali: şcoalǎ, familie, instituţii culturale, mass-media,
comunitǎţi locale, state şi guverne naţionale. Toţi aceşti factori cautǎ modalitǎţi de îmbunǎtǎţire a sistemului
de educaţie, ajutându-i în acest mod pe copii sǎ se dezvolte. La nivelul acestor factori se formeazǎ medii
educaţionale care exercitǎ influenţe specifice asupra noilor generaţii.
Acest nucleu aste determinat, în primul rând prin condiţiile economice, materiale, de hrană,
îmbrăcăminte, locuinţă, de organizarea unui ritm al vieţii, de nivel cultural şi comportamental, de integrarea
socială prin care îşi pune desigur amprenta pe existenţa şi dezvoltarea copilului, a elevului, în mod hotărâtor.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunoştinţele
despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei
primite în familie.
Familiile asigură sentimentul siguranţei şi îi ajută să depăşească obstacolele, inerente vieţii, este
punctul lor de sprijin, educându-i să devină persoane responsabile, adaptate timpului în care trăiesc.
Educaţia în familie, cei şapte ani de-acasă, influenţează puternic întreaga existenţă a individului,
indifernt dacă el recunoaşte sau nu. Părinţii sunt modele pe care copiii, conştient sau inconştient, le văd cu
ochii minţii şi le urmează.
Familia înseamnă înţelegere, bucuria de a sta împreună, de a fi cu toţii în diferite ocazii, de a pleca
în vacanţe. Ea este cea care mediază comunicarea cu celelalte componente sociale, în special cu şcoala.
Şcoala este un factor care ajută copilul în desăvârşirea propriei personalităţi.
Familia şi şcoala reprezintǎ cei mai importanţi factori educaţionali, fiind adevǎraţi piloni ai educaţiei.
Atât pǎrinţii, cât şi educatorii au un interes deosebit faţǎ de succesul copiilor şi doresc sǎ le faciliteze reuşita
în viaţǎ pentru că factorii determinanţi în dezvoltarea personalităţii copilului sunt şcoala şi familia, în acest
sens părinţii trebuie să vadă în şcoală un prieten, un colaborator, un ajutor și un partener.
Asadar, e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile problemă, din familiile copiilor, să dirijeze pe cât
posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să conştientizeze că relaţia de colaborare şcoală-familie
este determinantă în educarea copiilor.
Legǎturile dintre cele douǎ instituţii pot deveni foarte puternice. Pǎrinţii îşi doresc foarte mult ca cei
mici sǎ reuşeascǎ şi vor sǎ colaboreze cu şcoala pentru a atinge succesul. Şcolile pot şi chiar joacǎ un rol
important în întǎrirea acestor interdependenţe. Pǎrinţii se întorc cǎtre şcoli pentru a fi îndrumaţi. Când
dascǎlii şi conducerea sunt dornici sǎ-i atragǎ pe pǎrinţi, atunci rezultatele copiilor se îmbunǎtǎţesc.
Formele de manifestare a colaborǎrii dintre familie şi şcoalǎ sunt diverse. Vizitele reciproce familie-
şcoalǎ şi şcoalǎ-familie se constituie pe de o parte în oportunitǎţi ale învǎţǎmântului în ce priveşte culegerea
unor date importante referitoare la climatul educativ în familie, iar pe de altǎ parte, pǎrinţii aflǎ date
relevante asupra modului în care copiii lor rǎspund sarcinilor didactice şi mǎsura în care le duc la
îndeplinire. Parteneriatele familie-şcoalǎ presupun relaţia, lucrul în echipǎ, cooperarea şi responsabilizarea
pentru scopul propus. Ele sunt rezultatul unui efort conştient şi cumulativ al tuturor factorilor implicaţi în
scopul delimitǎrii unui sens comun pentru depǎşirea sau traversarea unei realitǎţi problematice şi deficitare.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la
viaţă, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în
formarea omului. Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele
vieţii sociale. Fără sprijinul activ al părinţilor, şcoala nu poate realiza obiectivele educaţionale stabilite,
oricât de competenţi ar fi educatorii. Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care
o exercită prezenţa lor în viaţa copilului, să fie convinşi că educaţia dată copilului, pentru societatea actuală
este diferită de cele precedente, că societatea actuală va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit
corespunzător.

727
 Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi şcolarul
nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează
şi îl pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să îl sustină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze. Şcoala
este factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii.
Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Misiunea şcolii
este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele vieţii sociale.
Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştiinţe cât mai mare, ci şi de a
stimula calitatea de om. Ora de dirigenţie este cea în care ne putem apleca asupra acestei laturi. În acestă
oră se urmăreşte valorificarea abilităţilor de interrelaţionare, de asumare a responsabilităţii, de descoperire
a propriilor aspiraţii spre formarea şcolară si profesională.

Bibliografie
1. Albulescu, Ion- Morală și educație, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008
2. Bunescu Ghe., Alecu G., Badea D. – Educaţia părinţilor Strategii şi programe, E. D. P., Bucureşti,
1997;
3. Ecaterina Adina Vrasmas – Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, 2002;
4. Gabriela Kelemen, „Pedagogia învăţământului primar şi preşcolar Editura Universităţii „Aurel
Vlaicu‖Arad, 2010
5. Nica I., Ţopa L. – Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, E. D. P., Bucureşti, 1974;
6. Stoian M. – Abecedarul părinţilor, E. D. P., Bucureşti, 1972.
7. www. didactic. ro
8. www. scribd. ro

728
 EDUCAŢIA ÎN ȘCOALĂ ȘI FAMILIE

STALEA SIMONA
ȘCOALA GIMNAZIALA TEASC
Viaţa în familie îi facilitează copilului cunoaşterea unor comportamente sociale: respectul faţă de
ceilalţi, apărarea propriilor drepturi, toleranţa, disponibilitatea, cooperarea, încrederea în semeni,
acceptarea părerilor celorlalţi. Educaţia se foloseşte de exigenţă ca o modalitate de a căli personalitatea
copilului, de a crea sentimentul de responsabilitate.
Unii părinţi nu admit nicio părere a copiilor şi preferă o supunere formală, invocând argumentul
autorităţii. Necesitatea copilului de a se afirma ca persoană independentă, de a fi tratat ca un om mare, este
primită de părinţi cu neîncredere sau ignorată. Şi părinţii trebuie să ştie că nu există nici autoritate adevărată
fără dragoste, nici dragoste fără autoritate, iar agresivitatea naşte agresivitate. Există familii care se
mândresc cu atitudinea severă faţă de copii. Severitatea este necesară, dar cu măsură, altfel copilul creşte
timorat de gândul pedepsei, începe să mintă şi se îndepărtează de părinţi. La polul opus familiei severe, este
familia permisivă, în care toţi se învârt în jurul poftelor şi mofturilor copilului. Un astfel de copil ajunge
egoist, pentru că în familia sa el a cunoscut numai drepturi, nu şi îndatoriri. A da totul copilului nu înseamnă
şi nici nu poate să însemne a revărsa asupra lui o ploaie de avantaje şi libertăţi care, oferite fără
discernământ, nu fac altceva decât să-i deformeze creşterea morală. Există părinţi care consideră că educaţia
se rezumă la acţiunea de a deprinde pe copil cu „maniere alese”. Dragostea părintească, factor indispensabil
pe care se sprijină dezvoltarea copilului, poate fi sursă de erori care dăunează prestaţiei de educator. Este şi
cazul părinţilor care investesc în copiii lor propriile idealuri, pe care nu au avut puterea să le realizeze
singuri şi care silesc copiii să adopte orientări cu totul străine de chemarea lor. Alteori, părinţii veşnic
nemulţumiţi îşi descurajează copiii până la exasperare, determinându-i să adopte atitudini de rezistenţă, de
încăpăţânare, de contestare care le va marca pentru totdeauna personalitatea.
Supraprotecţia este consecinţa greşelilor săvârşite în evaluarea copiilor, dar şi în modul de a se evalua
ei înşişi. Există şi riscul formării unui cerc vicios, care îi deformează dezvoltarea: copilul este protejat
fiindcă-i slab şi neputincios, dar rămâne slab şi neputincios fiindcă e protejat excesiv.
Educaţia cere dragoste, dar cere judecată limpede. Calităţile copilului trebuie cunoscute şi apreciate,
dar la fel de limpede trebuie văzute şi neîmplinirile şi greşelile acestuia spre a şti cum poate fi ajutat.
Părintele, trebuie să descopere de asemenea, cu simţul răspunderii, propriile greşeli, ca om şi ca educator,
căci şi aceste greşeli îl dezorientează pe copil. În educaţie, ca şi în medicină, e mai uşor să previi decât să
îndrepţi. Copilului trebuie să i se pretindă nu mai mult decât poate el da, însă nici mai puţin. Să dăm
copilului o libertate adecvată capacităţii sale de a se orienta şi acţiona, de a se dezvolta ca personalitate
autonomă. Respectând drepturile lui, respectând posibilităţile lui, să-i cerem să înveţe, să ia parte activă la
viaţa familiei, să respecte şi să iubească oamenii, să fie dinamic, să fie generos. Părintele care se respectă
pe sine, impune din dragoste, inerente restricţii, îl învaţă pe copil „regula jocului vieţii”. Exigenţa poate
pricinui copilului unele nemulţumiri, vremelnice, dar acestea îi pot asigura beneficii durabile.
Prin puterea propriului lor exemplu, părinţii trebuie să fie curajoşi şi îndrăzneţi, pentru a le stimula
şi lor curajul şi îndrăzneala, să fie optimişti pentru a le insufla optimismul, să fie fermi şi hotărâţi, pentru a
le fi urmat exemplul, să fie răbdători, calmi, pentru a le insufla liniştea lor, să fie echilibraţi, să fie adaptabili
pentru a-i putea ajuta atunci când au nevoie, să se autocunoască pentru a-i ajuta să se cunoască mai bine,
să-şi valorifice potenţialul creator pentru a le stimula creativitatea copiilor, să fie empatici, să-i iubească
pentru că iubirea este cheia întregii educaţii.
Aşadar, educaţia începe din familie, de pe genunchii mamei şi se formează ceea ce este mai valoros
pe lume – omul de caracter. Mama asigură căldura afectivă, iar tatăl reprezintă autoritatea. Mama are o
„funcţie interioară” deoarece se referă la atmosfera intrafamilială şi la asigurarea securităţii afective, pe
când tatăl are o „funcţie exterioară” vizând comunicarea socio-familială şi respectarea normelor. Ambii
asigură sentimentul de confort şi securitate, sunt răspunzători de situaţia copilului în cadrul familiei, de
optimizarea vieţii de familie, îmbinând sau încercând să îmbine cele două aspecte: atitudinea afectoasă a
mamei cu autoritatea sau exigenţa raţională a tatălui. O viaţă de familie în care există mari diferenţe de
opinii în ce priveşte creşterea şi educarea copilului, în care nu există unitate de cerinţe şi consecvenţă în

729
atitudini, o viaţă de familie frământată de tensiune, lipsită de afecţiune, cu conflicte, care pot genera acte
de opoziţie sau chiar de violenţă, va duce inevitabil la reacţii de inadaptare, frustrări, la stări de dezechilibru
afective ale copilului. Într-un astfel de mediu apar şi se dezvoltă situaţii conflictuale care vor afecta
atmosfera afectivă a familiei şi comunicarea dintre membrii ei.
Dificultăţile pe care le întâmpină părinţii în relaţiile cu copiii sunt printre cele mai diverse:
neascultarea, încăpăţânarea, timiditatea copilului, lipsa de comunicare între părinţi şi copil, răsfăţul,
agresivitatea, sensibilitatea accentuată, nervozitatea, agitaţia continuă, probleme legate de conduita
alimentară, timpul petrecut în faţa televizorului sau la calculator, prietenii nepotrivite, etc. Arta educaţiei
constă în a nu impune cerinţele necesare, ci în a-i explica copilului necesitatea lor şi în a–i da copilului
libertatea de a alege din mai multe variante. Părerile lui trebuie acceptate şi analizate. Eficienţa părinţilor
se bazează pe încredere.
În cazul în care copiii ştiu că ceea ce îi învaţă părinţii este în acord cu viaţa pe care părinţii o duc,
atunci ei au încredere în părinţi şi vor reacţiona pozitiv la ceea ce spun aceştia. De asemenea este important
ca părintele să aprobe faptele bune cu cuvinte frumoase, dar şi să le explice atunci când greşesc. Părinţii
sunt modelul pe care copiii îl vor urma în viaţă. Părinţii trebuie să fie un exemplu, să conducă, să
călăuzească, să direcţioneze, să corecteze, să încurajeze.
Familia este adevăratul laborator de formare a persoanei, este nucleul social din care se dezvoltă
„stâlpii societăţii”.
„Eu sunt copilul
Tu ţii în mâinile tale destinul meu,
Tu determini în cea mai mare măsură, dacă
voi reuşi sau voi eşua în viaţă.
Dă-mi, te rog, acele lucruri care
să mă îndrepte spre fericire.
Educă-mă, te rog, ca să pot fi
O binecuvântare pentru lume. ”
(Mamie Gene Coli)

730
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE

PROF. STAN ADINA-LĂCRĂMIOARA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”MIRON NEAGU” SIGHIȘOARA
Pedagogia este știința care studiază fenomenul educațional cu toate implicațiile sale asupra formării
personalității umane în vederea integrării sale în viața socială. Urmărind integrarea omului în societate,
educația se preocupă, în aceeași măsură, de formarea personalității care va permite fiecărui om să asimileze
în mod creator realizările sociale.
Atât educația cât și familia trebuie să urmărească același scop: formarea personalității copiilor în
vederea integrării sale în viața socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului,
învățarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Educația, bunele maniere, regulile
morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în
relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă.
Dar educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil și
părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite
copilului. Asadar prima școală a copilului este familia. Ea este cea mai importantă dintre toate instituțiile
educaționale. Căminul este locul în care trebuie să înceapă educația copilului. Aici este prima lui școală.
Avându-i pe părinți drept învățători, aici copilul va învăța lecțiile care-i vor fi călăuză în viață – lecții despre
respect, cinste, ascultare, autocontrol. Influențele educaționale ale familiei constituie o putere hotărâtoare
spre bine sau spre rău.
Toți părinții au obligația instruirii copiilor din punct de vedere fizic și psihic. Educația primită de
copil în această perioadă a vieții lui se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică,
intelectual-cognitivă. Va fi ineficient să atragem atenția copilului să nu mai țipe spre exemplu, dacă acesta
aude frecvent certuri în familie. Deasemenea cea mai prețioasă recompensă pentru copil nu este cea
materială, ci exprimarea mulțumirii și bucuriei pe care părintele i le arată când face oo faptă bună. Ultimii
ani au adus cu ei o percepție nouă în privința influenței pe care o are familia asupra formării personalității
copiilor. Deși s-a știut întotdeauna că familia ne influențează, acum descoperim că această influență este
mai mare decât ne-am imaginat.
Ca adult, sesizezi uneori că, în situații-limită reacționezi cum nu te așteptai, sau de cele mai multe ori
reacționezi după modelul care ți-a fost oferit în familie atâta timp cât ai trăit cu părinții. Modelul părinților
se imprimă atât de tare în copii, încât, copilul adult ajuns, va reacționa așa cum a văzut la mama sau tatăl
său (cuvinte, gesturi, expresii, comportamente). Drept urmare, pentru a ne educa corect copiii, trebuie mai
întâi să ne educăm pe noi înșine, părinții.. Astfel vom fi un model moral bun de urmat de către proprii noștri
copii. Este bine de știut ca și părintele să știe să-și asculte copilul și se explice de fiecare dată hotărârile pe
care le ia și care îl privesc pe copil. Aplicând aceste lecții pot fi prevenite acele conficte de mai târziu dintre
voință și autoritate, care contribuie la apariția în mintea tinerilor a înstrăinării și supărăriifață de părinți și a
împotrivirii lor față de orice autoritate. În primii ani de viață, este important ca părinții să dedice copiilor
cât mai mult din timpul lor, să vorbească cu ei, să se joace, să „lucreze” împreună. Așa copilul va fi
permanent supravegheat și nu va fi lăsat în voia lui.
De la o vârstă foarte timpurie, copiii pot înțelege ceea ce le este spus simplu și clar, cu blândețe și
dragoste. Pe măsură ce copilul crește, părinții vor introduce reguli și regulamente ce vor fi stabilite, care
vor fi respectate de către toți membrii familiei și care vor fi în felul acesta simplu și ușor adoptate de către
copil. Există o dragoste oarbă, ce lasă copiilor „privilegiul” de a face ce vor ei; acest tip de atitudine conduce
la primul pas spre deteriorarea relației părinți-copil de mai târziu.
Alteorie mai ușor pentru părinți să recurgă la pedepse ori abuzuri fizice decât să coopereze, să
stabilească limite. Acest lucru se întâmplă datorită dezinformării și a lipsei răbdării. Stabilind limitele în
relația cu copilul, acesta va înțelege că părintele respinge comportamentul negativ și nu îl respinge pe el.
Regulile și limitele sunt importante fiindcă oferă părinților și copiilor sprijin și siguranță. Copiii acceptă
adesea regulile dacă sunt clare și pe înțelesul lor și dacă sunt aplicate în mod consecvent. Prea multe reguli
însă împiedică dezvoltarea copiilor. Deasemenea, atunci când părintele interzice ceva copilului, e bine să îi
explice de ce nu are voie să facă un anumit lucru. E important ca copilul să înțeleagă.

731
 De o importanță deosebită este și faptul ca părintele să se gândească serios și la alte modalități cu
mult mai eficiente de a-și pedepsi copilul, în afara pedepsei fizice și anume izolarea copilului sau
confiscarea unui lucru care îi place acestuia. Părintele poate să fixeze la copil comportamentul dorit
oferindu-i recompense (o mângâiere pe cap, un pupic sau chiar un semn stabilit de comun acord cu copilul-
a ridica degetul mare de la mână, ,,ceva bun” etc).
Îndrumarea pozitivă e mai plăcută și te ajută să îți atingi mai repede scopul decât cea negativă.
Lăudând și acordând atenție copilului avem mai mult succes decât certându-l și pedepsindu-l. Dacă
îndrumăm copilul în mod pozitiv, atunci acesta capătă o mai mare încredere în sine.
Este datoria părintelui să aducă pe băncile primelor clase copii sănătoși, viguroși pe care școala, prin
aportul ei pe linia instrucției, dar desăvârșind și opera de educație inițiată în familie să îi transforme în
personalități armonios dezvoltatea, în cetățeni înzestrați cu spirit de răspundere, cu simțul datoriei și
potențial creator.
Ca o concluzie, cei șapte ani de acasă sunt piatra de temelie a vieții viitoare. De acești ani depinde
cum va fi integrat viitorul adult în societate, cum va fi agreat de cei din jur și cum își poate ordona viața și
stilul de viață alături de cei dragi.

732
 EDUCAŢIA PENTRU SĂNĂTATE – ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

PROF. STAN DIANA IOANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ “HOREA, CLOȘCA ȘI CRIȘAN”, TURDA
Sănătatea reprezintă bunul cel mai de preţ al omului, iar păstrarea ei depinde în primul rând de modul
nostru de viaţă, de ceea ce facem şi ceea ce gândim. Prin educaţia pentru sănătate copiii şi adolescenţii
primesc informaţii corecte despre ceea ce înseamnă un stil de viaţă sănătos, iar având informaţiile corecte
elevii îşi pot îmbunătăţii starea de sănătate prin creşterea controlului asupra determinanţilor sănătăţii.
Printre obiectivele educaţiei pentru sănătate se numără şi promovarea comportamentelor sănătoase şi
scăderea frecvenţei comportamentelor de risc cum sunt fumatul, consumul de alcool, droguri, sedentarismul
sau alimentaţia nesănătoasă.
Statisticile realizate în ultimii ani au arătat că pe primul loc al cauzelor de mortalitate la nivel global
se situează diferite tipuri de cancer, pe locul al doilea fumatul, după care urmează accidentele de muncă,
casnice şi rutiere, consumul de alcool şi bolile cu transmitere sexuală, toate acestea fiind datorate în mare
măsură unui mod de viaţă nociv şi care implică cheltuieli mari pentru societate (Ifrim-Chen, 2010).
Adolescenţa reprezintă cea mai formativă perioadă a vieţii, în care tinerii pot fi atraşi din spirit de
imitaţie sau din curiozitate spre unele vicii, de exemplu fumat, consum de băuturi alcoolice, droguri, ceea
ce poate duce în timp la dependenţă. Este foarte importantă creşterea nivelului de conştientizare în rândul
populaţiei privind pericolul consumului de substanţe care determină dependenţa. Finalitatea învăţământului
şi idealul educaţional al şcolii româneşti, înscrise în legea învăţământului din 1995, constau în "dezvoltarea
liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi creative”
(Cucoş, 2006, pag. 190). Pentru ca fiecare elev să-şi dezvolte o personalitate autonomă şi creativă se
recomandă abordarea studiului educaţiei pentru sănătate, prin înţelegerea şi asimilarea noţiunilor,
conceptelor, proceselor biologice şi aplicarea lor în diferite situaţii de viaţă.
Educarea elevilor cu privire la nocivitatea fumatului, a efectelor negative ale consumului de alcool
sau droguri, reprezintă o componentă importantă a educaţiei pentru sănătate. Prin realizarea unor studii de
caz, jocuri de rol, experimente, dezbateri, discuţii, elevii descoperă, lucrând individual, sau în grup,
informaţia necesară şi cum se parcurg treptele deciziei în privinţa consumului de droguri. Activităţile
desfăşurate cu grupe de elevi fac posibilă conştientizarea faptului că fiecare dintre noi este răspunzător de
sănătatea proprie, că împreună trebuie să protejăm şi sănătatea celor din jurul nostru, deoarece sănătatea
individuală determină sănătatea colectivă. Asimilarea de noi cunoştinţe şi dezvoltarea funcţiilor intelectuale
necesită o activitate personală a fiecărui elev, implicând totodată un efort de gândire pentru rezolvarea unei
probleme. Este important ca elevii să-ţi confrunte ipotezele, realizările, interpretările personale cu cele ale
colegilor. Comunicarea în cadrul unui grup provoacă o puternică motivaţie afectivă pentru acţiune şi
cercetare (Barba, Pop-coord., 2002).
Educația ecologică reprezintă cea mai importantă modalitate de formare a unei atitudini respectuoase
față de mediu, o modalitate de formare a conștiinței ecologice. Pământul este casa noastră, dar și a tuturor
speciilor de viețuitoare existente pe Glob. Pentru a trăi, oamenii au nevoie de hrană, îmbrăcăminte, locuințe,
materii prime, energie. Prin activitatea sa, de multe ori omul creează dezechilibre în natură, chiar extincția
a numeroase specii. Care va fi viitorul omenirii? De comportamentul nostru depinde nu numai
supraviețuirea noastră ca specie, ci și existența plantelor și animalelor ce ne înconjoară (Dordea, Coman,
2005).
Conștiința ecologică este acel segment al conștiinței generale umane îndreptat spre lumea biosului.
Idealul de conștiință ecologică izvorăște dintr-o profundă cunoaștere a rostului fiecărei specii în viața de pe
Pământ (Barna și colab., 1998). Formarea unei „conștiințe ecologice” este un proces de durată, deseori
anevoios, datorită unor reacții de respingere a tot ceea ce nu are materializare imediată. Prin instrucție și
educație, prin experiențe personale, uneori chiar prin măsuri coercitive impuse de societate, se poate
schimba mentalitatea. Rolul major îl are dorința fiecăruia de cunoaștere, de autoperfecționare și de
colaborare. Educația ecologică este cea mai importantă modalitate și cel mai eficient mijloc de conservare
a naturii. Obiectivul principal al educației ecologice îl constituie formarea unei atitudini respectuoase față
de mediu, tratarea holistică a fenomenelor din natură, luarea în considerare a necesităților generațiilor
viitoare (Cristea și colab., 1996).
733
 Aducerea omului în situația de a respecta valorile naturii și ale peisajului în care trăiește se face prin
instrucție și educație. Mulți oameni se arată preocupați de situația mediului înconjurător, dar nu-și fac
problem când aruncă gunoaiele pe jos sau într-un râu, ori când lasă luminile aprinse. Aceste lucruri par
banale, dar dacă fiecare dintre noi ar fi atent la ele, situația degradării mediului s-ar schimba mult. Dacă am
fi economisi când folosim energia, dacă am participa la programele de reciclare a deșeurilor și dacă am
arunca gunoiul în locuri corespunzătoare, am putea fiecare din noi să contribuim la ocrotirea mediului. Prin
obiceiurile noastre demonstrăm că nu ne pasă de soarta planetei. Educația ecologică se fundamentează în
familie, în primul rând prin puterea exemplului și apoi prin cea a cuvântului. Până la 7 ani, copiii îi imită
pe părinți și pe educatorii lor. Gesturile, felul de adresare verbal, atitudinile și comportamentele adulților
sunt preluate fidel de copii (Ötvos, 2005).
Orele de educaţie pentru sănătate oferă cel mai mare volum de informații şi cele mai potrivite
momente pentru a forma convingeri şi deprinderi pentru păstrarea sănatăţii. În măsura în care depinde de
fiecare dintre noi, apărarea sănătăţii atât în plan medical, cât şi psihic şi social, presupune o sumă de decizii
şi acţiuni comportamentale. Pentru a realiza educaţie pentru sănătate în şcoli, scopul nostru devine
influenţarea comportamentului. Din această cauză activităţile destinate educaţiei pentru sănătate trebuie să
se desprindă de modelul tradiţional şi să ia forma dezbaterii active, care presupune implicare-volitivă.
Convingerile se formează ca rezultat al exprimării şi confruntării libere a opiniilor, a apropierii şi
contactului conştient cu realitatea. Informaţia ştiinţifică prezentată devine utilă dacă este corelată cu
problemele de sănătate concrete. Educaţia pentru sănătate începe în familie, cu deprinderea celor dintâi
reguli de igienă individuală, continuă în şcoală, prin informare şi apoi, întreaga viaţă, prin învăţare socială
şi autoeducaţie (Barba, Pop-coord., 2002). Prin exemplul pe care îl oferă, familia poate determina apariţia
şi menţinerea unui comportament sănătos sau nesănătos. Copiii fac întotdeauna ceea ce văd, fapt confirmat
şi de proverbul latin: “Lung e drumul prin învăţătură, scurt şi eficace prin exemplu”.
În concluzie, promovarea şi menţinerea sănătăţii se realizează prin educaţia pentru sănătate. Formarea
unui stil de viaţă sănătos are un rol esenţial în promovarea şi menţinerea sănătăţii şi prevenirea
îmbolnăvirilor. Educaţia pentru sănătate realizată în şcoli are drept scop promovarea sănătăţii, respectiv
formarea atitudinilor şi deprinderilor necesare unui comportament responsabil.

Bibliografie
• Barna, A., Pop, I. (coord. ), 2002, Biologie - pregătirea examenului pentru gradul II în învăţământ,
Editura Albastră, Cluj-Napoca
• Barna, A., Pop, I. (coord. ), 2002, Biologie - Suporturi pentru pregătirea examenului de definitivare
în învăţământ, Editura Albastră, Cluj-Napoca
• Barna, A., Pop, I., Moldovan, A., 1998, Predarea biologiei în învățământul gimnazial, Ed.
Didactică și Pedagogică, București
• Cristea, V., Denaeyer, S., Herremans, J-P, Goia, I., 1996, Ocrotirea naturii și protecția mediului în
România, Ed. Cluj University Press, Cluj-Napoca
• Cucoş, C., 2006, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi
• Dordea, M., Coman, N., 2005, Ecologie umană, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca
• Ifrim-Chen, F., 2010, Pedagogie Medicală – Educaţia Sănătăţii, Ed. “Vasile Goldiş” University
Press, Arad

734
 IMPORTANŢA EDUCAŢIEI ÎN FAMILIE ŞI LA GRĂDINIŢĂ

PROFESOR ÎNVĂŢĂMÂNT PREŞCOLAR: STAN GABRIELA MĂDĂLINA

GRĂDINIŢA NR. 3, SECTOR 3, BUCUREŞTI
Viaţa, familia, societatea, literatura, totul influenţează în mod direct şi permanent copilul, pregătindu-
l pentru viaţă şi punând bazele primelor rutine şi reguli. Copilul vine pe lume cu o zestre ereditară camuflată,
având trăsături nedefinite, nediferenţiate. Treptat vor ieşi la iveală anumite particularităţi fizice, fiziologice
şi psihice, în urma cărora începe să se corecteze şi să se dezvolte trăsăturile de personalitate.
Dezvoltarea psihică a copilului este un proces complex care îşi are rădăcini în mediul familial, cultural
şi social. Psihicul copilului, în forma sa, are multiple tangenţe cu viaţa socială şi încearcă să-şi găsească un
loc în contextul lumii înconjurătoare. În dezvoltarea personalităţii, copilul trece prin mai multe stadii,
fiecare conţinând o etapă în dezvoltarea psihică. De-a lungul acestor stadii, adultul trebuie să manifeste tact
faţă de copil, seriozitate şi perseverenţă în regulile stabilite. Odată cu creşterea procesului de cunoaştere,
afectivitatea, acţiunile voluntare ale copilului încep să se contureze apoi, formând în ansamblu tot ce are
omul mai complex şi mai permanent.
Educaţia în familie are o deosebită importanţă, deoarece ea constituie bazele întregului proces de
dezvoltare al copilului pregătindu-l astfel pentru o nouă etapă de învăţare şi anume primul mediu
educaţional – grădiniţa. În grădiniţă, copilul interacţionează cu persoane noi, lărgindu-şi astfel cercul de
prieteni şi relaţionând cu noi tovarăşi de joacă şi totodată îşi va forma noi rutine zilnice. Aşa cum menţionam
mai sus în dezvoltarea personalităţii şi a propriei persoane copilul trece prin mai multe stadii de dezvoltare
iar fiecare stadiu în parte va contribui la dezvoltarea sa personală. Astfel, educaţia din familie trebuie să fie
în strânsă legătură cu cea din instituţiile educaţionale pe care copilul le va frecventa pe parcursul formării
sale. Cu cât colaborarea familie – grădiniţă este mai strânsă cu atât copilul va beneficia de o dezvoltare
bună şi armonioasă. O vorbă bună, un sfat util, la timpul potrivit ajută la dezvoltarea bună a copilului.
Pedagogul, profesorul cu care copilul interacţionează trebuie să fie înzestrat cu răbdare, bunătate,
înţelegere, cât trebuie, dar şi susţinerea familiei privind regulile ce trebuiesc respectate în mediul
educaţional. Copilul având parte de o colaborare constantă şi corectă, între familie şi participanţii actului
educaţional, nu vor ezita să apară nici creşterile procesului de cunoaştere în ceea ce îl priveşte pe copil.
Pe măsură ce copilul frecventează grădiniţa, treptat are parte şi de o maturizare afectivă, maturizare
ce influenţează copilul atât în imaginea de sine, siguranţa sa emoţională, abilitatea de a socializa şi a învăţa.
Toate aceste aspecte se fac ştiute încă de la vârsta grădiniţei, când cel mic trebuie să se adapteze unor cerinţe
cu totul noi şi unui grup nou de copii de vârsta lui, grup ce are aceleaşi nevoi ca şi el. Această maturizare
emoţională nu se produce spontan şi uşor, copilul având nevoie de sprijinul susţinut al sistemului de
învăţământ prin pedagogii implicaţi în procesul de educaţie, care ştiu să intervină în timp optim, oferind la
un nivel ridicat din punct de vedere profesional suport afectiv şi informare didactică. În această relaţie
familie -grădiniţă, este foarte important să înveţi cum să comunici, cum să-ţi exprimi sentimentele,
dorinţele, nevoile, cunoscându-le şi respectându-le totodată pe ale celuilalt. Este un aspect esential în viaţa
fiecărui om, căci asigură vitalitate şi sens interacţiunilor sociale de orice fel.
Aşa cum afirma şi psihosociologul Jacques Salome “a învăţa comunicarea relaţională la şcoală, ca pe
o materie de sine stătătoare, asemenea matematicii, literaturii, geografiei sau istoriei reprezintă un antidot
pentru suferinţa indusă de violenţă sau de autoviolenţă care provoacă astăzi multe probleme în rândul
copiilor şi adolescentilor. ”

735
 CEI 7 ANI DE ACASA!
„DIN SUFLET, PENTRU MAMA!”

EDUCATOARE, STAN ILEANA

GRĂDINIŢA DE LA ŞCOALA GIMNAZIALĂ „O. C. TĂSLĂUANU”
COM. BILBOR, JUD. HARGHITA
Educatia primita in familie are foarte mare importanta, caci influenteaza nu numai spiritul si
manierele, ci si caracterul. Nu intamplator se spune ca celor care nu se comporta asa cum trebuie le lipsesc
cei,, sapte ani de acasa…”
,,Cei şapte ani de acasă” reprezintă o oglindă a educaţiei pe care parinţii o oferă copiilor în prima
parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii sapte ani de
viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l
invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de
dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. ,,Cei 7 ani de acasa” sunt adesea caracterizati
prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. Când vorbim despre cei sapte ani de acasă ne
gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului
copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine
crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi
cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă. De foarte multe ori, în special în situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei şapte ani de-
acasă”. Replicăm astfel, considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme ori
reguli de politeţe, în special. Această expresie defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioada de timp este
considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea,
este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi in ce mod.
Se numesc “cei şapte ani de-acasă” deoarece copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia, în special
până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui.
La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea şi sunt frumoasă, aşa
mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami. ”
Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi şi cea a cunoaşterii de sine.
Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineînţeles că asta
nu înseamnă că permanent vom fi stresaţi de cum vorbim, ne purtăm ori reacţionăm la cei din jur, pentru
că ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite
restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învăţăminte
atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa voastră, cât şi din cele negative. Este nevoie de însuşirea
responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi că cel mic ne supraveghează, ne analizează,
interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situaţii şi va fi judecat.
Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani?
- deprinderi de autoservire
- ordine
- igienă
- curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi
- exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi negative
- bune maniere şi comportament

736
 - limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părţile de vorbire)
- modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este
certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte,
etc)
- consecvenţa în realizarea unei sarcini
- concentrare a atenţiei
- perseverenţa în realizarea unei sarcini
- alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva.
Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile:
- spiritul de competiţie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc.
Iar altele influenţează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit
destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi
încrezător în forţele proprii.
Înainte de a judeca o persoana şi de a-i pune o etichetă, gândiţi-vă ceva mai mult la ceea ce se ascunde
în spatele unui comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalţi. Parintele este prima persoana care
transmite copilului adevaratele valori. De ele depinde ca,, puiul” sau sa fie un copil respectuos, politicos si
un viitor adult responsabil.

BIBLIOGRAFIE
Emil, R. Iucu, Educatia prescolara in Romania
GIGA, M., Codul bunelor maniere, Editura Coresi, Bucuresti.

737
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE

PROF. STAN LAURENȚIU

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”AUREL MOSORA” SIGHIȘOARA
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are
cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care
se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de
protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea acel
sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile sale
forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume
şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-
l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi
dorinţelor sale.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se dezvoltă sprijinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului
acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi,
abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În
familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi
însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii
din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme.
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini
şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne
comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers
pe care-l creează părinţii.

BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
738
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

PROFESOR STAN ROXANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”I. GHE. DUCA”
PETROȘANI, JUD. HUNEDOARA

Adâncimea sufletului mamei nu a descoperit-o nimeni până acum

și nici nu o va descoperi vreodată, pentru că mama este unică, iar sufletul
ei este fără de țărm, dragostea ei se reflectă în ochii și în frumusețea ei,
în bunătatea de care ne molipsim noi, copiii, în puterea pe care o are
ascunsă sub mantia sensibilității, în senzația mâinii cu care te mângâie
protector, dar ferm, în sufletul ei, care continuă să existe și să vibreze
pentru copilul ei chiar și după ce zboară pe un alt țărm. Mama este icoana
vieții căreia se cuvine să ne închinăm, cu dragoste, cu prețuire si cu
respect.
Rolul mamei și a întregii familii în educația copilului este hotărâtor.
Este adevărat că nu mai există cei șapte ani de acasă, deoarece copiii sunt
incluși în diverse forme educaționale de la vârste foarte fragede pentru că
așa a evoluat societatea, dar, totuși, normele de conduită se învață în
familie și chiar dacă ”cei șapte ani de acasă” a rămas doar o expresie, ea
adună principalele reguli și norme de bază, care ar trebui să se învețe în familie. Școala, poate ulterior, să
confirme și să consolideze normele deja deprinse în familie. Aici s-a creat o controversă mult prea mare –
este ușor să punem în cârca școlii educația copiilor noștri, dar nu este corect. Este ușor să îl reedităm pe
”Domnul Goe„, dar oare câți își asumă erorile de educație pe care le au la vârsta matură pentru că în cei
șapte ani nu le-au deprins, iar apoi nu au avut ce perfecționa.
Jean Jacques Rousseau spunea: ”Copilul ajunge pentru părinții săi, după educația pe care o capătă:
răsplată sau pedeapsă. ” Da! Pentru că cei șapte ani de acasă sunt mult mai importanți decât anii de școală;
OMUL este OM prin educație, și nu prin școală. Un proverb spaniol spune că familia este o frânghie ale
cărei noduri nu se desfac niciodată. Familia reprezintă locul în care copilul este îngrijit și educat, educație
premergătoare celei școlare.
Când spuneam despre cineva că nu are cei șapte ani de acasă, ne referim la faptul că nu a primit o
educație potrivită ori nu a fost ajutat să își însușească diversele norme și reguli de comportament. În
societatea actuală cuvântul ”regulă” este privit cu mult scepticism și chiar desființat de organizații care
consideră că societatea modernă nu mai are nevoie de reguli, iar inșii care o populează pot fi. .. oricum.
Consider că libertatea nu este îngrădită dacă sunt puse niște limite sau avem reguli pe care să le respectăm.
Limita libertății unui individ se oprește acolo unde începe libertatea celuilalt individ și tot așa. Oare aceste
lucruri nu țin de bun simț?! Iar, dacă acesta lipsește nu trăim într-o societate bolnavă în care în loc să ne
simțim liberi ne vom simți îngrădiți de nedreptăți, de libertăți încălcate, de oameni mici care se cred mari
și de o societate în care cei șapte ani de acasă sunt inexistenți, o societate care doar se crede că este liberă,
pe când este mai îngrădită decât oricând pentru că inșii au uitat să fie OAMENI.
În cei șapte ani de acasă se învață deprinderi și însușiri care devin stabile pentru tot restul vieții.
Pilonii educației nu pot să fie nici măcar crăpați de cutremurele vieții, ei rămân în picioare chiar și atunci
când omul este îngenunchiat de neputințe, de situații neplăcute, de comportamente neadecvate, de un mediu
înconjurător ”poluat” la figurat și la propriu, de greutățile vieții și de neîmplinirile ei. Acești piloni îl țin pe
om în picioare și îl transformă într-un luptător, cu coloană vertebrală, cu simț al datoriei, cu altruism si cu
spirit deschis, cu perseverență si cu o igienă mentală prin care poate exterioriza sentimentele, trăirile,
emoțiile de toate felurile, prin care își poate găsi motivații și își asumă alegerile făcute.

739
 Aș dori să dau și câteva detalii despre schimbările care se produc și explicația clară a expresiei cei
șapte ani de acasă – pentru că ea nu este deloc întâmplătoare. Din punct de vedere cognitiv, Jean Piaget
arată trecerea de la stadiul senzorial-motor, în care copilul învață prin intermediul simțurilor, la stadiul
preoperațional, care se încheie în apropierea vârstei de 7 ani, în care copilul începe să gândească folosind
simboluri, să își folosească intens imaginația și memoria. Pe de altă parte, Erik Erikson descrie principalele
schimbări care au loc în ceea ce privește socializarea copilului până la vârsta de șapte ani. În copilărie el
învață să aibă încredere în părinți, în familie, în adulții din jurul lui care îl îngrijesc. Astfel el începe să aibă
încredere în oameni, dar pe măsură ce crește dorește să devină independent și autosuficient. Spre vârsta de
șase ani își dezvoltă independența și reușește să conștientizeze că își poate planifica o serie de acțiuni pe
care să le și desfășoare și care să-i servească scopului pe care și-l propune. Din punctul de vedere al relațiilor
de atașament, în primii șapte ani de viață se pun bazele unei viitoare relații apropiate cu cei din anturajul
său. La șapte ani relația de apartenență și de apropiere față de membrii familiei este consolidată și puternică
încât copilul își poate exprima sentimentele lăuntrice fără teamă.
Toate aceste explicații ne fac să înțelegem importanța celor șapte ani de acasă. Societatea actuală i-a
limitat și chiar i-a stopat, dacă ne gândim la familiile dezbinate, dar cei șapte ani de acasă vor fi întotdeauna
la modă. Ei sunt greu de purtat într-o societate în care bunul simț a devenit un defect, iar nesimțirea o
calitate.. . dar, nu imposibil. Să nu uităm de stâlpii de care aminteam puțin mai sus. Aceia ar trebui să ne
ajute, să ne fie sprijin și să nu ne lăsăm îndoiți, chiar dacă uneori tendința este de a ne întreba ”care este
normalitatea?” Răspunsul ar trebui să vină de la acei stâlpi pe care suntem construiți și pe care ne sprijinim;
să nu ne lăsăm îndoiți de vântul schimbării, dacă acesta contravine celor șapte ani de acasă.
Aș încheia pledoaria mea pentru cei șapte ani cu un gând citit la Adrian Păunescu: ”Nu toți cei care
sapă în jurul tău vor neapărat să-ți dăruiască o fântână cu apă proaspătă. ” M-am oprit asupra acestui gând
pentru că cei șapte ani de acasă pot fi pașaportul a cărui file începi să le completezi de când te naști, dar
ștampilele îți sunt puse de alții, iar ca să poți conștientiza diferențele ai nevoie de oameni care să te ajute să
sapi fântâni din care să țâșnească apa proaspătă cu care ne naștem fiecare dintre noi, dar pe care o murdărim
pe parcursul vieții până când nu mai avem ce oferi și atunci devenim incapabili de bunătate, de iubire, de
prețuire și respect, adică stâlpii se prăbușesc deoarece nu au avut fundația suficient de adâncă.

740
 CEI 7 ANI DE ACASĂ ȘI COMPORTAMENTUL COPILULUI

PROF. STANCA ECATERINA VERONICA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 BUDEASA
Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală,
pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Să ne imaginăm două scenarii diametral opuse în acelaşi
decor: la restaurant. În primul dintre ele, copilul stă la masă, lângă părinţi, cu spatele drept şi coatele pe
lângă corp, mânuieşte cu dexteritate şi cunoaştere toate ustensilele de lângă farfurie, mulţumeşte politicos
chelnerului pentru orice serviciu şi contribuie în mod adecvat la conversaţie. În al doilea scenariu, copilul
strigă pînă acoperă muzica ambientală a restaurantului, aleargă prin sală şi printre picioarele mesenilor,
varsă pe faţa de masă supa şi paharul cu vin al mamei, îi pune piedică chelnerului în momentul când acesta
aduce cafelele. Trebuie să recunoaştem că ambele scenarii par exagerate. Puţini copii se comportă ca şi cum
tocmai ar fi ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil,
şi cei care l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Între aceste două improbabile
extreme are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este
cunoscut generic drept „cei şapte ani de-acasă”.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli
de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei
copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte
medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte
ani de-acasă”.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege,
în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: salutul (este prima normă de conduită învăţată în
familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe
urmă firesc cu „bună ziua”), comportamentul în public (un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări
şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte),
comportamentul cu prietenii (manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor, jocurile copiilor sunt
experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult),
înţelegerea normelor sociale (prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor,
ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate), manierele la masă (o bună creştere presupune folosirea
eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa), recunoaşterea greşelilor
(„Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică), tact şi toleranţă (un copil „bine crescut” învaţă
de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în
primul rând pe noi). Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu
încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim
să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care
te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că
soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul
personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

741
 COLABORAREA ȘCOALĂ-FAMILIE ÎN FORMAREA AUTONOMIEI
PERSONALE LA ELEVUL CU C. E. S.

PROFESOR PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ:

STANCIU ANDREEA-MARINA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ SPECIALĂ NR. 9, SECTOR 5, BUCUREȘTI
Educația a devenit astăzi, una din dimensiunile fundamentale ale societății contemporane, care
condiționează atitudinea și conduita individului prin evoluția întregii societăți. D. Todoran precizează că
“formarea în vederea integrării în societate, prin adaptarea personală e semnificația cea mai generală care
se atribuie conceptului de educație”. Adaptarea social se definește ca procesul prin care o persoană sau un
grup social devine capabil să trăiască / să se integreze într-un mediu social, ajustându-și comportamentul
după cerințele mediului.
Integrarea socială înseamnă familiarizarea cu mediul, cunoașterea locului de muncă și a colectivului,
acomodarea cu cerințele, adaptare (modificare a unor stereotipii vechi în accord cu noile cerințe), crearea
unor concordanțe între achizițiile cognitive existente și noile cerințe. Procesul de integrare este bipolar.
Contextul și grupul social cu valorile sale morale, culturale, spiritual acționează asupra individului prin
intermediul unor factori – purtători de valori (familia, școala, mass-media, alte instituții), iar după ce
coordonatele definitorii ale personalității sunt definitive stabilite individul începe să acționeze și să
modifice valorile sociale, într-o măsură mai mare sau mai mica.
Există formulate trei mari categorii de strategii privind integrarea socială:
- Strategiile individuale - privesc mai mult posibilitățile particulare utilizate în procesul de integrare
și au la bază abilitățile intelectuale, comportamentale și sociale proprii individului;
- Strategiile colective – cer o dezvoltare permanentă și sunt de tip școlar, socio-profesional sau
cultural, pornesc de regulă din microgrupul familial sau / și de stradă și se dezvoltă ulterior în mediu;
- Strategii totale – prin care se facilitează integrarea individului în societate dar și a valorilor sociale
în conștiința individului.
Ca proces, integrarea social este legată mai ales de munca educativă, dar și de evoluția unor fenomene
aflate sub influența mediului socio-economic. Ea cunoaște specificități și ritmuri diferite chiar la unul și
același individ, în funcție de context (tipul de colectiv, experiența acumulată, dificultăți de adaptare). Ținând
cont de aceste considerații se pot proiecta programe educaționale raportate la specificitatea și
individualitatea copilului.
Pentru copilul cu CES, programele educaționale ce au ca finalitate integrarea socială, respectiv
formarea autonomiei sociale, vor asigura în primul rând recuperarea socială, facilitându-se în acest fel
adaptarea și integrarea de care copilul cu CES are nevoie pentru a evolua ca membru al societății. Aceste
programe educaționale sunt aplicate atât de către profesorul – diriginte la orele de consiliere și orientare
profesională cât și de profesorul-educator în cadrul orelor de formare a autonomiei personale, respective de
profesorul – psihopedagog în cadrul terapiilor specifice de recuperare.
Deși între activitatea de predare-învățare și cea educational-terapeutică există diferențe nete în ceea
ce privește structura activităților, strategiile de învățare/formare, sistemul de evaluare sau caracterul
preponderant personalizat al intervenției educational-terapeutice, scopul final este același: copilul cu CES
să poată evolua correct în societate astfel încât să fie acceptat ca un membru obișnuit al societății.
Obiectivele generale urmărite pe termen lung în demersal instructive al întregii echipe de educatori
pentru a se obține autonomia social a copilului cu CES sunt:
- Formarea și dezvoltarea abilităților sociale care să conducă la maturitatea psihosocială,
stabilirea echilibrului emotional precum și a gradului de maturitate necesar care să permită adaptări
inter și intra-personale;
- Creșterea capacității de a se detașa, de a căpăta independență în contextul mediului înconjurător;
- Dobândirea de capacități și resurse de adaptare și integrare social;
- Perceperea corectă și obiectivă a propriei persoane; acceptarea de sine dar și a altora;
- Educarea sensibilității și a echilibrului afectiv pentru a garanta siguranța de sine dar și a altora;
- Formarea capacităților afective care să îi permită exprimarea propriilor emoții și sentimente;

742
 - Manifestarea de respect și receptivitate pentru alte persoane în context sociale diferite;
- Organizarea și programarea de activități care să permită conduita independent;
- Stimularea curiozității și interesului pentru cunoașterea mediului social, cu relații sociale specifice.
Căldura afectivă poate să îmbogăţească climatul cel mai sărac. O familie, din punct de vedere material
foarte săracă, dar bogată afectiv, unde între membrii familiei este o comunicare de bună calitate, este mult
mai apreciată decât una care deţine toate bunurile materiale, dar în care nu există comunicare, înţelegere
între membri ei.
Dragostea familiei valorează mai mult decât orice bunuri materiale iar cei care simt acest lucru sunt
copiii. Un copil care este iubit ştie să ofere dragoste la rândul lui oamenilor din jur şi în special familiei,
are încredere în forţele proprii, deoarece ştie că este susţinut de familie, iar atunci când se confruntă cu o
problemă nu va ezita să se adreseze părinţilor, pe când un copil care nu simte afectivitate din partea
părinţilor, nu va face lucrul acesta. Crearea unui climat afectiv călduros ajută familia să nu se mai închidă
din cauza ruşinii.
Părinţii trebuie să se implice alături de specialişti în educaţia copiilor, în acest fel se vor obţine
rezultate pozitive şi stabile în dezvoltarea acestora. Părinţii sunt cei care petrec majoritatea timpului cu
copilul, din acest motiv trebuie priviţi ca parteneri de către specialişti şi provocaţi să investească în propriul
copil. Comunicarea dintre specialişti şi părinţi este foarte importantă, specialiştii trebuie să le prezinte
părinţilor nivelul de dezvoltare al copilului şi planul de intervenţie, iar părintele trebuie să întrebe atunci
când are nelămuriri. Este foarte important ca părinţii, încă de la început, să vorbească despre proiecte de
viitor pentru copil, întrucât adeseori ei nu se mai gândesc să ducă copilul la grădiniţă, la şcoală, la întâlniri
cu prietenii.
Părintele poate ajuta copilul să-şi îmbunătăţească achiziţiile, să-l încurajeze, să-i ofere spaţiu şi să
întărească comportamentele pozitive. Implicarea părintelui în terapia copilului poate avea efecte pozitive
sau negative asupra dezvoltării acestuia. Efectele pozitive se obţin atunci când părintele reuşeşte să menţină
un echilibru între intervenţia terapeutică şi joacă, şi când părintele respectă nevoile esenţiale ale copilului:
nevoia de afecţiune - oferită necondiţionat, nevoia de joc - liber fără a urmări anumite realizări. Efectele
negative pot apărea atunci când părintele, copleşit de problema copilului, uită de aceste nevoi esenţiale şi i
le oferă în mod condiţionat şi exagerat uneori. Copilul primeşte laude şi îmbrăţişări doar când reuşeşte să
achiziţioneze ceva, jocul are loc doar după anumite reguli, impuse de părinte pentru a învăţa o anumită
deprindere, iar desertul este oferit doar ca recompensă. Toate acestea pot fi derutante pentru copil şi pot fi
sursa unor comportamente nedorite pe viitor. Un ataşament puternic îl va ajuta să îşi atingă un potenţial
intelectual deplin, să aibă o gândire logică, încredere în alţii, în sine, o mai bună suportare a stresului şi a
frustrării, să-şi atenueze sentimentele de gelozie specifice preşcolarilor, să-şi depăşească durerile şi grijile
comune. Un copil care simte căldura părinţilor, este capabil să lucreze cu eficienţă şi în lipsa părinţilor, pe
când imaturitatea afectivă va face un copil să lucreze cu eficienţă atâta timp cât părintele îl supraveghează
şi îl aprobă.
Incluziunea copiilor cu CES în programul școlii este realizată prin parteneriatul între părinţi şi școală.
Părinţii sunt parteneri în educaţie pentru că ei furnizează informaţii despre cerinţele speciale ale şcolarului,
precum şi date despre dezvoltarea acestuia. Ei sunt, cei, care cunosc cel mai bine copilul şi constituie o
bună sursă de consultanţă pentru cei care lucrează cu copiii lor şi sunt principalii susţinători ai copilului.
Părinţii trebuie să se implice în activitatea copilului în afara casei şi să-i încurajeze şi pe ceilalţi părinţi să
se alăture. Angajarea şi responsabilizarea familiei în educaţia copilului este fundamentală pentru reuşita
integrării copilului cu C. E. S în școală. Este bine de ştiut că la copiii cu C. E. S, gradul de interes şi
colaborarea părinţilor cu școala este cel mai adesea direct proporţional cu rezultatele obţinute de copiii.
Colaborarea dintre școală şi familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe
şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului. Rolul profesorului este acela de a discuta cu
părinţii copiilor, de a stimula comunicarea permanentă cu aceştia, de a informa membrii familiei cu privire
la nevoile psihice şi motrice ale copiilor, de a-i orienta către cunoaşterea activităţilor din școală şi sprijinul
în desfăşurarea cât mai eficientă a acestora. Modul cum interrelaţionează părinţii şi profesorii îşi pune
amprenta pe formarea şi educarea copilului. La copiii cu vârste în 7 și 15 ani este foarte important ca familia
şi personalul școlii să comunice liber şi deschis despre copii şi activităţile lor. Școala şi căminul părintesc
sunt strâns legate între ele şi cu cât comunicarea între ele este mai eficientă, cu atât mai mult sprijin pot
primi copiii pentru a trece printr-o perioadă educaţională încununată de succes. Pentru realizarea
parteneriatului cu părinţii este esenţial ca părinţii să fie priviţi ca participanţi activi care pot aduce o

743
contribuţie reală şi valoroasă la educarea copiilor lor şi ca parte la adoptarea deciziilor. Valorificarea
informaţiilor date de părinţi referitoare la copiii lor şi utilizarea lor în completarea informaţiilor
profesionale, responsabili de educaţia copilului fiind în egală măsură atât profesorul cât şi responsabilitatea
să fie împărţită între părinţi şi profesor.

Bibliografie:
Holt România, (2002) – Ghiduri de bună practică în asistenţa socială a copilului şi familiei; Bucureşti:
Editura Lumen
Roth-Szamoskozi, M., (2007). Dezbatere publică pe tema incluziunii şcolare şi sociale a copiilor şi
tinerilor cu dizabilităţi, copiii de azi sunt părinţii de mâine; vol. 9, nr. 19, p. 3 – 6
Weihs, T., J., (1998). Copilul cu nevoi speciale – Elemente de pedagogie curativă. Cluj-Napoca:
Editura Triade

744
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN
FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR STANCIU DANIELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”TUDOR MUȘATESCU”, PITEȘTI
Înainte de a merge la școală, copilul învață abilități de bază și trăiește într-un mediu familial care îi
transmite (conștient sau nu) o serie de atitudini față de persoane și învățare, care îi pot fi de folos sau îl pot
sabota în procesul adaptării la mediul școlar și pe parcursul învățării.
Școala nu poate face ceea ce părinții nu fac și invers. Fiecare instituție, atât cea a familiei, cât și a
școlii, are roluri bine definite, iar împreună se completează și potențează, nu se anulează, nici nu se
înlocuiesc una pe alta. Implicarea părinților înseamnă prezența activă în demersul învățării prin asigurarea
de materiale necesare, suport logistic, explicații, încurajări, medierea conflictelor, blândețe, înțelegere,
disponibilitate. Să comunici constant cu educatoarea, învățătoarea, dirigintele, directorul, profesorul
consilier, pentru a vedea unde este necesară susținerea și ce poate fi îmbunătățit, reprezintă un bun început
în înțelegerea provocărilor fizice, emoționale sau sociale pe care elevul le poate traversa, la un moment dat,
pe parcursul formării academice.
Dincolo de sincopele sistemului de învățământ, există atât de mulți oameni cu vocație, gata să-și
ofere suportul și expertiza pentru rezolvarea provocărilor. Aceasta este o chemare la responsabilitate: ceea
ce sădești în copilul tău de timpuriu va fi potențat și dezvoltat de școală, dependent de implicarea ta. Mai
târziu, adultul format va fi o valoare pentru societate, un om cu simț civic, responsabil și moral.. . sau nu.
La nivel micro, cum arată familia, așa arată și școala, iar la nivel macro, cum arată școala, așa arată și țara.
În esență este vorba despre interdependență, conectare. Suntem dependenți unii de alții: școala nu poate să-
și atingă scopurile fără susținerea familiei și invers.
Una dintre cele mai importante condiţii ale creşterii eficienţei activităţii educative desfăşurate cu
elevii o constituie asigurarea unei depline unităţi de acţiune a tuturor factorilor educativi: şcoală, familie,
comunitate. Şcoala este factorul de care depinde în mod covârşitor devenirea personalităţii umane, dar o
educaţia coerentă nu poate face abstracţie de rosturile familiei în această comuniune. Şcoala şi familia sunt
două instituţii care au nevoie una de alta.
Şcoala şi familia trebuie să găsească făgaşul colaborării autentice bazată pe încredere şi respect
reciproc, pe iubirea faţă de copil, să facă loc unei relaţii deschise, permeabile, favorizante schimbului şi
comunicării de idei. Părinţilor le revine rolul esenţial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai
existenţa materială, cât şi un climat familial, afectiv şi moral. Acasă trebuie să creeze un mediu de încredere,
echilibrat, în care copilul să se manifeste neîngrădit, iar în relaţia cu şcoala pot colabora cu alţi membrii ai
comunităţii şcolare pentru a crea un climat care sprijină învăţarea, atât în şcoală cât şi în afara ei.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea
ce ţine de orientarea copilului ci şi pregătirea părinţilor pentru toate problemele ce le comportă această
acţiune. În ceea ce priveşte relaţia şcoala-familie, se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele
şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc.
O bună colaborare între familie și scoală se poare realiza prin parteneriate. Motivul principal pentru
crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes la şcoală și, mai târziu, în
viață. Atunci când părinţii, elevii și ceilalţi membri ai comunității se consideră unii pe alţii parteneri în
educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze.
Școala îl învață pe copil să se situeze printre semeni, să se obișnuiască cu anumite cerințe și realități
sociale. Dar educația în familie constituie prima școală a copilului, partea cea mai importantă a pregătirii
lui pentru viața socială și productivă. Familia trebuie să fie prima instituție socială care se preocupă de
asigurarea condițiilor necesare dezvoltării normale a copilului. Școala și familia sunt cei doi poli de
rezistență ai educației, care contribuie prin mijloace specifice la formarea tinerilor.
S-a observat că există o strânsă legătură între randamentul superior al elevilor și prezența activă în
școală a părinților și invers. Sunt cazuri când elevii cu multiple posibilități evoluează lent deoarece familia
nu prezintă interes. Dezinteresul părinților față de notele copilului nu numai că atrofiază voința acestuia,
dar îl și jignește. Sau, din cauza slabei exigențe manifestate de familie privind învățătura la unii elevi,

745
randamentul școlar este tot mai mult stopat de preocupări extrașcolare, își folosesc timpul liber în mod
haotic, televizorul și calculatorul se transformă, în prea mare măsură, în divertisment, controlul părinților
nu este eficace, iar aceștia sunt nemulțumiți pentru notele copiilor, dar rezultatele slabe la învățătură le pun
pe seama școlii.
De asemenea, există și părinți care supraaglomerează copiii obligându-i să citească sau să scrie cât
mai mult, ceea ce determină un randament slab al memoriei, nervozitate, irascibilitate. Se întâlnesc și cazuri
când unii părinți sunt permanent nemulțumiți de situația copiilor la învățătură, deși aceștia au note bune.
Acești părinți nu știu să dea satisfacție copilului inspirându-i teamă, făcându-l să pară timorat la lecție.
Astfel, stabilirea unui acord deplin între cerințele școlii și ale familiei este o condiție fundamentală a bunelor
rezultate.
Prin întâlnirile cu părinții, prin dialogurile profesor-părinte se urmărește precizarea modului de
supraveghere a copilului, urmărirea metodelor de învățare, verificarea frecvenței la ore. Părinții pot susține
învățarea acasă prin implicarea în școlile în care studiază copiii lor, încurajându-i pe aceștia să participe la
lecții, susținându-le interesul pentru toate disciplinele și lărgindu-și propriile abilități parentale.
Mai presus de formarea unor competențe de calcul matematic și analiză a unui text, principiile din
spatele instituției în care învață copiii noștri ar trebui să fie cunoscute și folosite ca etalon în evaluarea
performanțelor școlilor și cadrelor didactice, deoarece ele se axează și pe formarea unei conduite de viață,
atât de necesară. Nicolae Steinhardt scrie: „Încep să-mi dau seama că numai caracterul importă.
Convingerea politică, păreri filosofice, originea socială, credința religioasă nu sunt decât accidente: doar
caracterul rămâne după filtrările produse de anii de pușcărie, ori de viață”.

Bibliografie
1. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
2. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004
3. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000

746
 ROLUL FAMILIEI ȘI AL ȘCOLII ÎN EDUCAREA TINERILOR ȘI ÎN
REDUCEREA ABANDONULUI ȘCOLAR

PROFESOR STANCIU MIHAELA,

COLEGIUL NAȚIONAL DINICU GOLESCU, CÂMPULUNG, ARGEȘ
Un rol important în educarea și formarea tinerilor îl are școala dar rezultatele se văd atunci când
familia se implică și este alături. Rolul familiei, parteneriatul dintre familie și școală devine astfel extrem
de important. Din ce în ce mai mulți copii renunță la scoală. Pentru a-i ajuta să nu abandoneze școala, pentru
a găsi soluțiile prin care să fie aduși la școală acești elevi, ar trebui căutate cauzele pentru care se renunță
la școală.
Cauzele sunt diverse, fie că este vorba de cauze sociale, copii care nu au cele necesare pentru a merge
la școală, haine, rechizite, bani de transport, etc., fie nu sunt încurajați de familie, care preferă să îi
exploateze, fie nu își doresc să meargă la școală, și în toate cazurile ar trebui găsite cauzele reale și
încarcarea de a gasi soluții pentru a-i face să revină sau să participe la ore.
În cazul în care cauzele sunt de ordin material, copii care provin din familii sărace, familii
monoparentale, familii care nu își permit să le cumpere copiilor cele necesare pentru a merge la școală,
statul, în primul rând ar trebui să se implice și să ajute acești copii să meargă la școală.
Felul în care li se acordă aceste ajutoare este deasemeni foarte important, pentru ca ei să nu se simtă
umiliți de ceilalți. Trebuie comunicat cu grijă și abilitate nu doar cu cei care au nevoie de ajutor, dar și cu
ceilalți care sunt în jurul lor. Sunt copii norocoși să aibă o familie care poate și vrea să-i ajute, iar alții, mai
puțini norocoși, care nu au o familie care să-i ajute, care nu au posibilități materiale și care nu sun vinovați
pentru că nu au. Cu ajutorul potrivit, lucrurile pot fi schimbate și ei se pot integra în societate, pot schimba
lucrurile, își pot schimba destinul, își pot depăși condiția socială.
In cazul în care copii nu vor să meargă la școală, rolul familiei și al profesorului devine și mai
important, să-i motiveze, să-i implice în activități care să le placă, să-i facă să se simtă utili, importanți, să
fie curioși, inventivi, dornici să afle și să se implice.
Activitățile extrașcolare sau proiectele școlare devin în acest caz extrem de utile. Să creezi proiecte
și activități prin care să-i implici și să-i înveți, de la cursuri de gătit, pâna la cele de bricolaj, grădinărit sau
croitorit.
Cei mai mulți copii care renunță la școală sunt din mediul rural. Acolo, părinții nu au loc de muncă,
iar dacă sunt mai mulți membri în familie este și mai greu să ajungă la școală. Pe de o parte ajutorul material,
pe de altă parte motivația, sunt foarte importante în a-i face să fie prezenți la ore. În acest caz, discuția cu
părinții, ajutorul acordat părinților devine important. Familia trebuie să înțeeleagă rolul pe care îl are și pe
care trebuie să-l aibă. Din păcate există și familii cu posibilități materiale foarte bune care nu se implică
foarte mult în educație, nu colaborează cu școala, fie pentru că nu au timp, fie pentru că nu consideră că
este necesar.
Dacă în învățămantul tradidițional existau numeroase dificultăți în a-i aduce pe copii la școală,
pandemia care a făcut ca orele să treacă in online, a făcut ca dificultățile să devină majore. Lipsa nu doar a
aparatelor necesare, calculator, laptop, telefon perormant, dar și a unei infrastructuri, curent electric,
conexiune la internet, cunoștințe de operare pe calculator, etc., au facut ca participarea la educație să fie și
mai redusă. Iar cei cu posibilități dar nesupravegheați de părinți se pierd și mai mult. Cu ei este și mai greu
de comunicat și de adus la școală în momentul în care au alte preocupări, au grup delincvent. Uneori, în
aceste situații nici măcar implicarea părinților nu ajută dacă ei intervin prea tîrziu. De aceea este foarte
important ca părinții să fie tot timpul implicați și alături de școală.
Diferențele sociale se văd și mai mult, elevi care vor să participe la ore, dar nu pot pentru că nu au
tabletă și internet, dar și elevi care au tot ceea ce le trebuie dar nu își doresc să participe. Aportul părinților
devine foarte important, ei sunt cei care trebuie să stea în spatele elevilor, să îi ajute sau doar să îi verifice,
să îi controleze.
Trecerea în online a devenit de fapt un învățămînt în care învață cine vrea, dacă vrea. Simpla
participare la oră nu înseamnă că urmărește, că învață, că se implică. Rolul părinților și al profesorilor
devine și mai important și mai greu.

747
 Lupta împotriva abandonului școlar este o provocare cu atât mai mare, să te perfecționezi și mai ales
să vrei să- i ajuți pe ceilalți. Cei care au reușit să facă acest lucru au făcut-o de fapt printr-o muncă și dorință
de autodăruire, implicare, empatie, voluntariat. Cei care au reușit, sunt acei dascăli și părinți, în general
anonimi, care au dat dovadă de dăruire, implicare și foarte multă muncă.
Deci pentru a educa și forma tinerii, pentru reducerea abandonului școlar, profesorii și părinții trebuie
să colaboreze. Familia trebuie să se implice, să comunice, să colaboreze, să fie parte activă din procesul de
formare și educare. Parteneriatul dintre părinți și școală nu este și nu trebuie să fie o obțiune ci o necesitate.

748
 INFLUENTA EDUCATIEI IN FAMILIE ASUPRA COMPORTAMENTULUI
ELEVULUI

PROF. INVATAMANT PRESCOLAR: STANCIU NICOLETA

G. P. N. ZILISTEANCA, JUD. BUZAU
Factorii de bază care ajută copilul în dezvoltarea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, a sentimentelor. Rolul familiei
este fundamentalt în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Şcoala,
alături de familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ,
personalitatea copilului.
Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identităţii sale cu
familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele
educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ.

Este esential in zilele noastre sa se dezvolte un nou concept care să întărească schimbarea în relaţiile
şcoală-familie. Acest concept este parteneriatul educaţional.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului
la nivelul procesului educaţional. Acesta presupune asadar o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni
educative între factorii educaţionali.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
• instituţiile educaţiei: familie, scoală si comunitate;
• agenţii educaţionali: copil/elev, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme
educaţionale (psiholog, consilier etc. );
• membri ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării si dezvoltării copilului/elevului
(medici, factori de decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei).
Părintii, copiii/elevii şi comunităţile se influentează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc
părinţii poate sprijini sau dimpotriva devia vieţile lor, poate forma multe dintre valorile lor.
De asemenea, părinţii pot influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii.
Activitatea educativă care se realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce
se exercită asupra copilului.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, acea educaţie pe care copilul o primeşte în familie,
în şcoală şi de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare.
Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale
părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi.
Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale
(despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice).
Familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul
va obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare,
asigurându-i copilului cele necesare studiului.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,,cei şapte ani de acasă’’. Uneori părinţii uită că
trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a
elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a
fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în
acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din
partea părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie. Între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă
colaborare care se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi consultatii cu părinţii.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul şi şcolarul.
Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează şi-l

749
pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l
ajute.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii, să ia parte activă la
viaţa, să fie pregătit pentru muncă.
Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Menirea
şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea
de om. Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi
familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când
este vorba de interesul copilului.
Implicarea părinţilor în problemele şcolii presupune construirea unor relaţii pozitive între familie şi
şcoală.
Dacă ne referim la optimizarea comunicării între profesori şi părinţi, se iau în calcul:
• calitatea celor doi poli ai colaborării (profesori şi părinţi);
• percepţiile fiecăruia;
• atitudinile care îi caracterizează;
• caracteristicile instituţiei şcolare;
• caracteristicile familiei;
• modul de comunicare.
Implicarea părinţilor în rezolvarea problemelor şcolare şi în sprijinirea procesului instructiv-
educativ are o serie de motivaţii, dintre care enumerăm doua:
- părinţii îşi cunosc copiii şi doresc să îi descopere ca elevi,
- părinţii au nevoie de informaţii referitoare la îndeplinirea rolului de elev de către copilul lor.
Formele de colaborare a părinţilor cu şcoala pot fi:
• prezenţa la şedinţe şi consultatii;
• asistarea elevilor în efectuarea temelor;
• participarea la activităţi cultural- artistice şi sportive;
• organizarea unor expoziţii, serbări, excursii;
• organizarea unui colţ verde în şcoală;
• atragerea unor fonduri pentru şcoală;
• susţinerea bibliotecii prin donaţii de cărţi.
O comunicare optimă învăţător/ diriginte/ familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv asupra
copilului/elevului şi de a stopa comportamentele lui negative. De multe ori apar dificultăţi de comunicare
şi de dezvoltare a relaţiei şcoală- familie. De aceea trebuie cunoscuţi factorii care favorizeaza dar mai ales
blochează o comunicare eficientă. Lipsa de comunicare din partea uneia dintre parti afectează evoluţia
elevului, rezultatele lui şcolare şi natura comportamentului.
Factori care favorizează comunicarea familie-scoala:
• transmiterea informaţiilor de către învăţător/ diriginte într-o formă accesibilă părinţilor;
• evitarea analizării critice sau blamării părintelui;
• mediul ambiant de discuţie să fie plăcut;
• capacitatea învăţătorului de a mobiliza părinţii să comunice şi să le asculte problemele;
• evitarea subiectelor care privesc elevii problemă, se fac discuţii individuale cu aceştia;
• rezolvarea problemelor copiilor, implicarea în găsirea unor soluţii;
• sprijinirea, încurajarea părinţilor pentru a schimba atitudinea negativă a elevului.
Există două teorii importante privind relaţia şcoală-familie: teoria profesionalismului şi teoria
schimbului.
Teoria profesionalismului consideră ca un element esenţial serviciul făcut altora, fără a se gândi la
avantaje personale, având drept criterii competenţa, si un cod de etică profesională.
Teoria schimbului consideră acţiunea umană în funcţie de un câştig personal, un salariu asigurat, o
competiţie restrânsă. Cooperarea cu familia poate fi un test profesional şi poate fi considerată ca făcând
parte din datoria profesională a profesorului deoarece: părinţii sunt parteneri ai şcolii, eficacitatea
învăţământului poate fi ameliorată prin cooperarea între şcoală şi familie, părinţii sunt responsabili legali
de educaţia copiilor. Atât părinţii, cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări.

750
 Influenţele pe care familia le exercită asupra copilului sunt directe sau indirecte, determinând în
mare măsură dezvoltarea personalităţii acestuia. Modelul moral-civic propus de şcoală (comportament
civilizat, demn, tolerant, bazat pe cinste, corectitudine) găseşte un răspuns pozitiv în familiile unde aceste
valori sunt puse la loc de cinste.
Părinţii trebuie să vadă în şcoală un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin
atitudinea nepărtinitoare afisata.
Asadar, este o sarcină esentiala a şcolii să identifice situaţiile-problemă din familiile copiilor, să
dirijeze pe cât posibil strategiile educative în favoare elevului şi să conştientizeze că relaţia de colaborare
şcoală-familie este determinantă în educarea copiilor.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun cu şcoala este orientarea
şcolară şi profesională a copilului/elevului.

Menirea şcolii nu este asadar numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştiinţe cât mai mare, ci şi
de a stimula calitatea de om. Ora de dirigenţie este cea în care se poate realiza acest lucru, urmărindu-se
valorificarea abilităţilor de interrelaţionare, de asumare a responsabilităţii, de descoperire a propriilor
aspiraţii spre formarea şcolară si profesională, totul in colaborare/parteneriat cu familia!!!

751
 PARTENERIATUL FAMILIE-GRĂDINIȚĂ

GRĂDINIȚA: ,,FLOARE DE COLȚ’’BUCUREȘTI

PROFESOR: STANCIU SÎNZIANA
Relația grădiniță, școala-familie este o relație foarte complexă, interdependentă și necesară pentru o
bună dezvoltare a copilului din toate punctele de vedere.
„Eu sunt copilul. Tu ții în mână destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsura, dacă voi reuși
sau voi eșua în viață! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să
pot fi o bincuvântare pentru lume’’ (Child s Appeal).
Perioada preșcolară este punctul de plecare pentru orice copil, pentru formare de priceperi și
deprinderi, pentru acumulare de achiziții, de cunoștințe necesare în perioada care va urma, în școlaritate și
pentru mai târziu în viață. Corelat cu grădinița ar trebui să fie și mediul familial. O muncă începută în
gradiniță, trebuie continuată și acasă și chiar consolidată.
Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanți ai evoluției individului.
Copilul nu este un adult în miniatură, ci este un candidat la maturitate (H. Pierot), deosebit de receptiv la
influențele pozitive sau negative care se exercită asupra lui. Familia este mediul în care venim pe lume, ne
dezvoltăm şi la rândul nostru ne formăm o altă familie. Este locul unde găsim înţelegere, linişte şi soluţii la
problemele care ne frământă. În familie trebuie să existe comunicare, respect şi iubire.
După familie grădinița constituie prima experiență de viață a copilului în societate. În gradiniță copilul
învață să respecte un program, să respecte niște reguli, totul sub formă de joc. Toate achizițiile pe care le
dobândește la gradiniță sunt aprofundate și îmbogățite în cadrul școlii.
Relația familiei cu grădinița și apoi și cu școala este foarte importantă. Familia trebuie să intervină
unde este cazul, să ajute, să coopereze bine cu cadrele didactice pentru a obține rezultatele dorite. Copilul
trebuie ajutat, sfătuit acolo unde este necesar.
O bună colaborare între grădiniță, familie și școală, o mai mare implicare a părinților în activitatea
grădiniței și a școlii va îmbunătați considerabil nivelul de învățare și de dezvoltare.
Putem colabora cu familia în multe feluri, pentru a avea rezultatele dorite: consilierea părinților,
discuții permanente, serbări, implicarea părinților în diferite proiecte. Exemplu,, Profesor pentru o zi” unde
părintele ia locul cadrului didactic pentru puțin timp, aduce bucurie în rândul copiilor și al părinților prin
plăcerea de a petrece timp împreuna.
Atelierele realizate împreună cu părinții cu diferite ocazii, teme sunt momente unice pentru cei mici,
încununate de bucurie și multă dragoste rămânând mereu niște amintiri minunate.
O relație bună de cooperare și înțelegere între grădiniță și familie constituie un mare beneficiu pentru
toate părțile implicate fiind un mare pas spre o educație transparentă a personalității copilului.
Lipsa timpului este întotdeauna o scuză pentru un părinte care nu vrea să se implice deloc în actul
educativ. Timpul ar trebui să fie folosit în mod constructiv pentru copil. Unitatea școlară nu poate face
minuni, acolo unde copilul nu are sprijin și ajutor și în familie.
Copilul trebuie îndrumat și ajutat în mod permanent, iar dacă sunt probleme în familie ele trebuie
rezolvate și împreună cu cadrul didactic.

752
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
DEZVOLTARE FIZICĂ, EMOȚIONALĂ ȘI SOCIALĂ

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „SF. PETRU”, SÂNPETRU DE CÂMPIE

PROF. STĂNESCU MARIA-ANA
Progresul unei națiuni depinde de educație. Cred că tot ceea ce se imprimă în primii 7 ani din viața
copilului, acasă și la grădiniță, îl va influența pe tot parcursul vieții.
Copiii, mai ales în primii 7 ani, au nevoie de îndrumare, de educație, din partea părinților și a
educatorilor. În această perioadă, copiii sunt vulnerabili, au nevoie de protecție. În lumea aceasta confuză,
în care astăzi este bine, iar mâine poate fi o pandemie, un război, un cutremur, copiii și noi toți avem nevoie
de standarde morale, care să-i îndrume și să ne îndrume în viață.
În fiecare zi, copiii trebuie să facă alegeri și au nevoie de ajutor, îndrumare, deoarece la această vârstă,
ei nu știu ce este bine și ce este rău.
Și nu în ultimul rând, ei sunt generația de mâine.. . cum îi creștem, așa îi avem.. .
Fiecare copil se dezvoltă într-un ritm propriu, așa cum și noi adulții avem propria noastră dezvoltare
și creștere. Este important să înțelegem și să ne aducem aminte acest lucru, să nu-i comparăm cu alții și să
avem răbdare cu ei, ca părinți și educatori.
[Copilașii între 0 și 4 ani au nevoie de multă mișcare fizică: să se joace cu mâinile, deplasare prin
cameră. Acești copilași învață prin imitarea altora, prin simțuri, prin repetare și cred orice li se spune, de
aceea este foarte important ce li se spune în această perioadă, în ce mediu cresc. Copilul va imita tot ce
facem, așa că să nu facem decât ce poate fi imitat. De exemplu, să îi arătăm cum se hrănește pisicuța, nu
cum să o tragă de coadă. Activități diverse, scurte, cu imagini și acțiuni. ]*
Copilașii între 0-4 ani nu înțeleg de exemplu, principiul: „Fii cuminte!”. Lor trebuie să li se explice
clar ce face un copil cuminte, de exemplu: „Mami e fericită, dacă vii atunci când te cheamă de la joacă. ”
Pentru ei contează doar timpul prezent. Ei nu își vor aminti ce le-am spus săptămâna trecută. Când dorim
să îi disciplinăm pentru neascultare, e bine să facem lucrul acela imediat, ca ei să facă legătura între faptă
și disciplină. Dacă îi disciplinăm după ce a trecut un timp, ei nu vor mai face legătura.
Copilașii între 0-4 ani vor să fie înconjurați de adulți, sunt rușinoși, dar în același timp vor să li se
acorde atenție. Sunt egoiști, nu împart cu alții jucăriile, de aceea este rolul părinților și educatorilor să-i
înțeleagă și să-i ajute cu răbdare să învețe să dea și altora. Ei descoperă la vârsta aceasta că pot avea control
asupra altora spunând „Nu”, de aceea să evităm să le dăm ocazia să folosească acest cuvânt. Să sugerăm o
activitate, nu să punem o întrebare la care se poate răspunde cu „Nu!” De exemplu: „Haide să punem jucăria
ta la loc. Mulțumesc”, în loc de „Vrei să pui jucăria la loc?”
Din punct de vedere emoțional, copilul învață să iubească după cât este de iubit, învață încrederea de
la cei care îi poartă de grijă, are nevoie de siguranță, de mama și de tata, de care este foarte atașat, se teme
de persoane străine, de zgomote. El învață ce fel de persoană este, după modul în care îl tratăm. Putem să
îl tratăm ca și cum nu este în stare de nimic, dacă îi spunem acest lucru, sau putem să îl tratăm ca și cum
poate să facă ceva, dacă îl încurajăm.
Noi, ca părinți sau educatori, este bine să avem același comportament cu cei mici. Îi încurcăm dacă
într-o ocazie suntem severi, iar în altă ocazie asemănătoare îi lăsăm să facă ce vor: să se scoale oricând de
pe scaun, să iasă în fața clasei.. .
Ei nu știu să își controleze emoțiile așa că putem vedea ușor cum se simt. Este important să îi
acceptăm așa cum sunt și să îi ajutăm ușor, ușor să se autocontroleze. Cei mici se simt în siguranță cu o
anumită rutină, de aceea putem cânta aceleași cântecele, să facem aceleași activități. Să nu schimbăm totul
dintr-o dată. Copilașii se simt bine în grup mai mic și învață mai mult.
Cred că cei 7 ani de acasă înseamnă înainte de educația copilului, educația părinților și a educatorilor.
De exemplu, e important să știm că dacă un copil nu dorește să dea înapoi ceva ce ține în mână, putem să
îl lăsăm un timp, mergem la alți copii și revenim mai târziu la el. Poate are nevoie de mai mult timp. Copiii
sunt diferiți. Chiar o familie cu doi sau mai mulți copii vede lucrul acesta: copiii crescuți de aceiași părinți,
în același mediu familial, sunt diferiți, de aceea, trebuie să îi tratăm diferit. Trebuie răbdare și înțelegere,

753
deoarece meseria de părinte și educator se învață din mers, dacă ai făcut o greșeală, nu ai cum să o corectezi,
eventual să faci altfel dacă va mai fi o ocazie.
[Copilașii între 4-6 ani sunt activi si energici, vorbăreți. Este perioada în care le place să învețe
cuvinte noi. Memorează repede, dar uită repede. Cred tot ce spun adulții, de aceea este foarte important ce
îi învățăm în această perioadă și ce exemplu suntem pentru ei. Sunt curioși, dornici de povești, de aceea le
putem spune în această perioadă povești scurte cu morală, cu învățături bune.
Se pregătesc în această perioadă să învețe să scrie și să citească. Să le vorbim clar, deoarece ei nu
înțeleg noțiuni abstracte. Să facem activități care să antreneze cât mai multe simțuri, de exemplu, să le
povestim despre trandafir, arătându-le un trandafir pe care pot să îl miroasă, să îl vadă, să îl atingă, în loc
să le arătăm o imagine cu un trandafir. ]*
Deoarece ei cred orice, este foarte important ca la această vârstă să le spunem doar idei adevărate,
care zidesc caracterul, care vor face din ei oameni buni, de încredere, morali.
Este vârsta întrebărilor: Ce? De ce? Când?.. . să avem răbdare cu ei și să le dăm răspunsuri simple.
Sunt doritori să se joace cu alți copii. Doresc să crească mai repede, de abia își așteaptă ziua de
naștere, sunt interesați de ce fac adulții, vor să se joace de-a mama și de-a tata, de-a pompierii.. . sunt
încântați să se prefacă că sunt medici, profesori.
[Au nevoie de dragoste permanentă, de grijă, disciplină, de o atmosferă calmă. Doresc să fie în centrul
atenției. Le este teamă de întuneric, de vise urâte. Îi putem ajuta să depășească teama dacă le spunem că
Domnul Isus și îngerii sunt în permanență cu ei. ]*
Cei 7 ani de acasă sunt importanți, este important copiii să stea cu părinții cât mai mult timp, un timp
de calitate în această perioadă, deoarece acum se pun bazele caracterului.
În concluzie, dacă înțelegem că educația este importantă, că educația se imprimă în mintea copilului
în primii 7 ani de viață și îi va influența întreaga viață, educație înseamnă tot ceea ce spunem și facem de
față cu copilul și el va imita ceea ce vede, mai degrabă decât să asculte ceea ce spunem, educație este ceea
ce face din copiii de azi adulții de mâine, am înțeles scopul educației, și anume:
„tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic
de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună și orice laudă, aceea să vă însuflețească. ” Filipeni
4: 8

*„Educație religoasă pentru copiii noștri”, autori: Donna Habenicht, Anne Bell, Editura Cuvântul
Evangheliei, București, 1993]

754
 MAMĂ DE SUCCES!

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „SFÂNTUL PETRU”,

SÂNPETRU DE CÂMPIE, JUD. MUREȘ
PROF. STĂNESCU RAREȘ-DANIEL
Avea toate atu-urile de a deveni o mamă ratată: crescută în case de plasament, divorțată, analfabetă,
fără vreo pregătire practică de viață, a fost nevoită să crească singură doi băieți, într-unul dintre cele mai
sărace cartiere ale orașului Detroit.
A părăsit școala în clasa a treia, căsătorindu-se la 13 ani cu un veteran de război, care era cu 15 ani
mai în vârstă decât ea. El a salvat-o din viața ei de sărăcie şi abuz. S-a purtat cu gingășie față de soția sa,
tratând-o ca pe „micuța lui păpușă de porțelan”, până când au avut copii. După aceea, a devenit secret și
neglijent – lipsea adesea de acasă și avea conversații în șoaptă la telefon. Când băieții aveau opt, respectiv
zece ani, familia s-a destrămat, „soțul” și-a părăsit postul lăsând în urmă durere și traume. Băieții aveau să
afle ulterior pe când erau deja adulți, că tatăl lor mai avea o altă soție și copii.
Rămasă singură, pe lângă faptul că muncea din greu, s-a asigurat că fiii ei își vor da tot interesul
pentru școală. Deseori, lucra ore în șir, la două-trei locuri de muncă pentru a menține familia pe linia de
plutire, ba chiar să-i determine să ajungă oameni de succes. A reușit? Dacă da, cum?
Motto-ul de viață: „Învață să faci tot ce poți și Dumnezeu va face restul”. Și și-a folosit filosofia de
viață pentru a-și motiva copiii să reușească în viață.
Motto-ul ei de viață a ajutat-o în timp ce își creștea cei doi fii, să facă față anxietății și depresiei, dar
și nevoilor din ce în ce mai mari ale copiilor ei. În sufletul ei se ruga: „Nu am prieteni. Nu am pe nimeni
altcineva la care să apelez. Doamne, va trebui să fii prietenul meu, cel mai bun prieten al meu. Și va trebui
să-mi spui cum să fac lucrurile și să-mi dai înțelepciune, pentru că nu știu ce să fac. ”
Fiul ei cel mic, Ben, avea să scrie mai târziu: „Tăria ei de caracter se trăgea pe de o parte dintr-o
credință profundă în Dumnezeu și pe de alta dintr-o uimitoare capacitate de a ne inspira încredere mie și
lui Curtis. ”
Lucrând în casele unor oameni bogați a observat că pereții erau plini de rafturi cu cărți. Imediat a
făcut legătura și s-a pus pe fapte mari: „Și băieții mei ar putea fi la fel!”
În timp ce alți părinți își lăsau copiii să facă ce vor, ea a înțeles că fiii ei au nevoie de limite. După ce
Ben a adus acasă un test cu un calificativ nesatisfăcător în clasa a cincea, ea a făcut reguli pentru a-i ajuta
pe băieți să devină elevi mai buni. Ea le-a limitat vizionarea televizorului la două programe pe săptămână.
Le a cerut să viziteze biblioteca în fiecare săptămână și să aleagă două cărți de citit. Apoi, Curtis și Ben au
trebuit să scrie un rezumat pentru fiecare carte citită. După aceea, băieții au fost obligați să predea mamei
lor rezumatele. Mama lor a insistat asupra rezumatelor cărților, a vizitelor la bibliotecă și a restricționat
vizionarea televizorului pentru că „.. . nu își ridicau potențialul”.
Perseverența ei în educația lor a dat roade. Notele lui Ben Carson au început să se îmbunătățească în
a doua jumătate a clasei a cincea. A absolvit liceul și mai târziu Universitatea Yale. În 1987, dr. Benjamin
Carson a devenit un neurochirurg de renume mondial, conducând cu succes o echipă de chirurgi pentru a
separa doi gemeni siamezi care erau uniți la ceafă. Fratele lui, Curtis, a devenit un inginer de succes.
În concluzie, Sonya Carson a depășit greutățile, sărăcia, singurătatea, depresia, muncind din greu
pentru a crește cei doi fii. La rândul lor, acești băieți au crescut pentru a deveni bărbați de succes, așa cum
credea ea că vor fi, pentru că și-a trăit motto-ul: „Învață să faci tot ce poți. Dumnezeu va face restul. ”

Surse:
• Mâini înzestrate, de Dr. Ben Carson & Cecil Murphy;
• Gândește cutezător: Declanșează potențialul pentru excelență, de Dr. Ben Carson și Cecil
Murphy;
• Imaginea de ansamblu: Obținerea unei perspective asupra a ceea ce este cu adevărat important
în viață de Dr. Ben Carson cu Gregg Lewis.

755
 “PARTENERIATUL ŞCOALĂ- FAMILIE”

CENTRUL DE PEDAGOGIE CURATIVĂ SIMERIA

PROF. EDUCATOR, STĂNICĂ DANIEL
Familia reprezintă principalul factor al parteneriatului şcoală-comunitate locală. Pe de o parte,
familia este un factor de educaţie informală, pe de altă parte, aceasta are obligaţii şi drepturi care decurg
din statutul de elevi ai copiilor ei în sistemul formal de educaţie.
1. Funcţii ale familiei
Majoritatea specialiştilor enumeră ca funcţii ale familiei următoarele:
- Funcţia economică
- Funcţia de socializare
- Funcţia educativă
- Funcţia de solidaritate
- Funcţia de reproducere
2. Fenomene sociale care influenţează evoluţia familiei şi parteneriatul şcoală-familie:
- Natalitatea este importantă pentru viaţa şcolii pentru că influenţează fluxurile de elevi care intră în
şcoală, numărul acestora condiţionând resursele necesare(spaţii, resurse umane, financiare etc. ). Toate
ţările civilizate se confruntă cu scăderea natalităţii. Acest lucru este acut resimţit şi în România ultimilor
ani.
- Divorţialitatea – divorţul părinţilor este o experienţă traumatizantă în cele mai multe dintre cazuri
pentru copii, iar efectele acestuia se resimt şi în performanţele şcolare, în comportamentul şi atitudinea
copiilor. Efectele divorţului sunt resimţite de către copii care au tendinţa de a le exterioriza în acte de
violenţă, nesupunere, putere scăzută de concentrare la lecţii, performanţe şcolare scăzute, frecventarea unor
grupuri delicvente etc.
- Migraţia forţei de muncă este un fenomen social care a luat amploare în România mai ales în ultimii
10 ani. Considerăm că parteneriatul dintre şcoală şi comunitate este absolut necesar în cazul copiilor ai
căror părinţi au migrat la muncă în străinătate. Eforturile sunt de ambele părţi, şcoala ar trebui să-şi
diversifice oferta prin extinderea serviciilor de asistenţă psihologică la nivelul întregii ţări, cadrele didactice
ar trebui mai mult informate şi motivate salarial pentru a se implica în activităţi specifice de asistenţă
socială. Pe de altă parte, autorităţile locale trebuie să facă eforturi pentru optimizarea serviciilor de asistenţă
socială şi de colaborare cu şcoala.
- Implicarea familiei în viaţa şcolii este condiţionată de gradul de interes al familiei faţă de şcoală.
Acesta este crescut dacă familiile au copii care frecventează şcoala. Cu cât şcoala reprezintă o valoare a
familiei, cu atât gradul de implicare al familiei este mai mare. Se constată că acei copii care sunt sprijiniţi
de părinţi, care au în familie atitudini pro-şcoală adecvate, obţin performanţe şcolare ridicate şi au un grad
de aspiraţie ridicat faţă de nivelul de şcolarizare pe care doresc să-l ajungă.
3. Există două teorii importante privind relaţia şcoală-familie:
- Teoria profesionalismului care consideră ca un element esenţial serviciul făcut altora, fără a gândi
la avantaje personale; criteriile acestei teorii sunt: competenţa, servirea clienţilor, un cod de etică
profesională.
- Teoria schimbului care consideră acţiunea umană în funcţie de un câştig personal; se consideră
privilegii tradiţionale ale profesorilor: un grad de autonomie, un salariu asigurat, o competiţie restrânsă.
Din această perspectivă câştigurile profesorului din parteneriatul şcoală-familie sunt: un statut valorizator
în ochii societăţii; cooperarea cu familia poate fi un test profesional şi poate fi considerată ca făcând parte
din datoria profesională a profesorului(părinţii sunt clienţi ai şcolii); eficacitatea învăţământului poate fi
ameliorată prin cooperarea între şcoală şi familie; părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor lor
şi pot avea exigente de a evalua rezultatele activităţii şcolare.
4. Forme de organizare ale relaţiei şcoală-familie
În ceea ce priveşte relaţia dintre familie şi părinţi cele mai frecvente forme de organizare a acestei
relaţii sunt:
- Şedinţele cu părinţii
- Discuţii individuale între cadrele didactice şi părinţi
756
 - Organizarea unor întâlniri cu părinţii
- Implicarea părinţilor în manifestări culturale ale şcolii şi activităţi recreative
- Voluntariat
- Asociaţiile de părinţi
5. Dimensiunea formală a parteneriatului şcoală-familie
Cercetările realizate în domeniul educaţiei arată că, indiferent de mediul economic sau cultural al
familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, se observă o îmbunatăţire a
performanţelor elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, precum şi reducerea ratei de abandon şcolar sau
chiar a scăderii delicvenţei juvenile.
Ca parteneri într-o relaţie, este normal ca părţile implicate să aibă anumite aşteptări una faţă de
cealaltă.
Există un set comun majorităţii părinţilor, în ceea ce priveşte aşteptările lor privind activitatea
cadrelor didactice. Iată câteva dintre ele:
o să fie sensibili la nevoile, interesele şi talentele speciale ale copiilor;
o să stabilească cerinţe şcolare identice pentru toţi copiii;
o să manifeste entuziasm în educarea copiilor;
o să-i ajute pe copii să-şi sporească stima de sine;
o să întărească discipina copiilor;
o să comunice des şi deschis cu părinţii;
o să ofere recomandări privitoare la modul în care părinţii îi pot ajuta pe copii să înveţe.
De asemenea, cadrele didactice au anumite aşteptări din partea părinţilor:
• să creeze copiilor oportunităţi de învăţare (un mediu sigur de dezvoltare fizică şi psihică);
• să susţină scopurile, regulile şi politica şcolii;
• să sublinieze în discuţiile cu copiii, importanţa educaţiei pentru viaţă;
• să-şi accepte responsabilitatea de părinte, fiind un bun exemplu;
• să-i ajute pe copii să realizeze un echilibru între activităţile şcolare şi cele extraşcolare;
• să-i înveţe pe copii auto-disciplina şi respectul pentru cei din jur;
• să-i încurajeze pe copii să fie cât mai buni (să se autodepăşească) şi să-şi stabileacă scopuri realiste;
• să comunice des şi deschis cu cadrele didactice (fără a jigni sau a critica competenţa profesională a
acestora).
În relaţia şcoală- familie pot apărea dificultăţi de ordin comportamental (întâlnite atât la părinţi, dar
şi la cadrele didactice) sau de ordin material (se cere un surplus de efort din punct de vedere material sau
de timp). Aceste dificultăţi pot apărea din părerile diferite privind responsabilitatea statului şi a familiei cu
referire la educaţia copiilor, impactul familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului, participarea la
gestionarea şi procesul decizional din şcoală, dar şi randamentul pedagogic al cadrelor didactice sau lipsa
de timp a părinţilor.
Pentru a nu se ajunge la asemenea dificultăţi, este de preferat ca părinţii să ia legătura cu şcoala nu
doar atunci când sunt chemaţi la şedinţele cu părinţii sau atunci când copiii se confruntă cu anumite
dificultăţi. Ei trebuie să participe la toate evenimentele importante ale şcolii (serbări, festivităţi, concursuri,
spectacole, etc. ), să uşureze misiunea educativă a şcolii prin continuarea educaţiei în cadrul familiei, dar şi
să manifeste disponibilitate pentru participarea la cursuri cu caracter educativ realizate pentru părinţi.
Pentru a facilita comunicarea între şcoală şi familie, cadrul didactic poate să comunice cu părinţii prin
e-mail, în cazul în carea aceştia dispun de un calculator conectat la internet, să efectueze vizite la domiciliul
elevilor, să realizeze întâlniri după cursuri ori de câte ori se impune acest lucru, la o oră agreată de părinţi.
O altă piedică pusă în faţa parteneriatului şcoală- familie o reprezintă faptul că unele familii se simt
neglijate sau nedorite, unele persoane putându-se simţi chiar intimidate de cadrul didactic. Una din cauze
este educaţia limitată a părinţilor, sau chiar nivelul lor de alfabetizare. În această situaţie, cadrele didactice
trebuie să înţeleagă nivelul de disponibilitate existent pentru implicarea părinţilor în activităţile şcolare, dar
şi să-şi adapteze strategiile pentru a contribui la realizarea unui parteneriat reuşit între şcoală şi familie.
În concluzie, pentru a putea asigura educarea copiilor în cele mai bune condiţii şi, implicit, succesul
în viaţă, e nevoie ca toţi factorii implicaţi în procesul educaţional să formeze o echipă în care fiecare ştie
ce are de făcut şi îi acordă partenerului respectul şi încrederea cuvenită.
O şcoală dezvoltată este aceea care răspunde unei game cât mai largi de nevoi ale beneficiarilor săi,
este deschisă la parteneriate, cu oameni pregătiţi şi motivaţi.

757
 Bibliografie:
Cosma, T., Şedinţele cu părinţii în gimnaziu, Ed. Polirom, Iaşi, 2001
Cristea S., Fundamentele pedagogiei, Ed. Polirom, Iași, 2010
Jigău M., coord., Curriculum clasele V-VIII Consiliere și orientare, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei,
Consiliul Naţional pentru Curriculum, Bucureşti, 2005
Jinga, I., Negreț, I., Învățarea eficientă, Ed. Aldin, București, 1999

758
 „MODALITĂȚI DE COLABORARE ÎN PARTENERIATUL
ȘCOALĂ-FAMILIE”

CENTRUL DE PEDAGOGIE CURATIVĂ SIMERIA

PROF. PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ, STĂNICĂ IOLANDA-CRISTINA
Argument
Şcoala este una dintre instituţiile esenţiale ale societăţii ale cărei rezultate influenţează atât evoluţia
beneficiarilor ei direcţi, cât şi pe cea a comunităţilorbeneficiarii indirecţi Pe fondul schimbărilor pe care le
traversează societatea românească, în încercarea de căutare şi cristalizare a identităţii, şcoala are un rol
primordial în refacerea identităţii sociale şi valorizarea potenţialului uman, în concordanţă cu direcţiile
europene prioritare de acţiune în domeniul educaţiei: - identificarea factorilor implicaţi în domeniul
educaţional şi stabilirea rolului şi a responsabilităţilor fiecărui factor; - susţinerea parteneriatelor cu toţi
factorii sociali interesaţi de dezvoltarea educaţiei; - stabilirea setului de valori care să orienteze evoluţia
societăţii şi a educaţiei sale.
Şcoala şi Comunitatea
1. Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate
alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile,
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc.
2. Comunitatea este definită în Dicţionarul Explicativ al limbii române ca un grup de oameni cu
interese, credinţe sau norme de viaţă comune, totalitatea locuitorilor unei localităţi, ai unei ţări, totalitatea
celor care trăiesc în acelaşi loc şi au aceleaşi obiceiuri, aceleaşi norme de viaţă etc. În România putem vorbi
despre câteva tipuri de comunităţi:
-comunităţi locale în mediul rural: indivizii stabilesc relaţii interpersonale frecvente, se cunosc, îşi
sancţionează abaterile de la normele comunităţii;
- comunităţi locale în mediul urban din oraşele mici: spiritul comunitar este prezent, majoritatea
oamenilor se cunosc, controlul comportamentelor funcţionează, dar nu este aşa de sever ca în mediul rural;
- comunităţile din marile oraşe: nu putem vorbi de comunităţi locale, există comunităţi diverse(
comunităţi academice, comunităţi ale persoanelor cu o anumită orientare socială etc. ), normele sociale sunt
complexe, iar valorile tradiţionale încep să se piardă.
3. Parteneriatul Şcoală-Comunitate
Din punct de vedere juridic, parteneriatul se defineşte ca o înţelegere legală în care partenerii definesc
împreună scopul general al parteneriatului şi presupune colaborarea strânsă şi combinarea avantajelor
specifice pentru ambii parteneneri. Din punctul de vedere al beneficiilor pe care le aduce, parteneriatul
poate fi definit ca o modalitate eficientă în realizarea reformei managementului, prin schimbarea modului
în care sunt abordate problemele publice, astfel încât soluţionarea lor să devină fezabilă prin parteneriat.
Parteneriatul poate fi o soluţie pentru alocarea şi folosirea resurselor locale, la nivel comunitar, pentru
atragerea altor resurse, în vederea rezolvării problemelor comunităţii. Ideea de parteneriat între şcoală şi
comunitate trebuie să se bazeze pe principiul complementarităţii serviciilor oferite de către organizaţiile
care activează în comunitate. Construirea parteneriatului este un proces deliberat ce implică adoptarea unui
management bazat pe colaborare, comunicare şi acceptarea diversităţii, responsabilizarea partenerilor şi
implicarea reciprocă.
Principiile care stau la baza parteneriatului Şcoală - Comunitate sunt stipulate în Legea Educaţiei
Naţionale( art. 3):
- Principiul echităţii- în baza căruia accesul la învăţare se realizează fără discriminare;
- Principiul calităţii- în baza căruia activităţile de învăţare se raportează la standarde de referinţă şi la
bune practici;
- Principiul relevanţei- în baza căruia educaţia răspunde nevoilor de dezvoltare personale şi social-
economice,
- Principiul eficienţei- în baza căruia se urmăreşte obţinerea de rezultate educaţionale maxime prin
gestionarea resurselor existente;

759
 - Principiul descentralizării- în baza căruia deciziile principale se iau de către actorii implicaţi direct
în proces;
- Principiul răspunderii publice- în baza căruia unităţile de învăţământ răspund public de rezultatele
lor;
- Principiul transparenţei- concretizat în asigurarea vizibilităţii totale a deciziei şi a rezultatelor,
- Principiul asigurării egalităţii de şanse;
- Principiul incluziunii sociale;
- Principiul centrării educaţiei pe beneficiarii acesteia;
- Principiul participării şi responsabilităţii părinţilor;
- Principiul fundamentării deciziilor pe dialog şi consultare;
- Principiul respectării dreptului la opinie al beneficiarilor direcţi ai sistemului de educaţie. 4.
Necesitatea parteneriatului Şcoală-Comunitate
Ideea de a folosi şcoala în beneficiul comunităţii a apărut în anii 90 în SUA, când s-a cristalizat
convingerea că şcolile pot servi comunităţilor, prin furnizarea de servicii după orele de curs: culturale,
sportive, recreative, de socializare, de pregătire a forţei de muncă etc. După anii 90, în Europa şcolile şiau
diversificat activităţile oferite comunităţii, derulând: cursuri IT, concerte, conferinţe, cluburi pentru
pensionari etc. În contextul în care resursele acordate educaţiei nu sunt suficiente, parteneriatul şcoală-
comunitate poate fi o modalitate prin care se realizează o mai bună gestionare a resurselor locale, de atragere
a resurselor către şcoală şi de valorificare a resurselor şcolii în beneficiul comunităţii. Şcolile sunt
organizaţii puternic ancorate în comunitate, care prin statutul lor, prin competenţele resurselor umane
implicate în sistemul educaţional pot deveni promotorul parteneriatului comunitar. În relaţia de parteneriat
pot interveni şi blocaje, datorate:
- raportării la valori diferite;
- lipsei unei politici a şcolii în ceea ce priveşte relaţia cu comunitatea;
- lipsei educaţiei civice; - neidentificării avantajelor şi a finalităţilor;
- rezistenţei cadrelor didactice la colaborarea cu agenţii comunitari, în condţiile efectuării unor
activităţi neremunerate. În consecinţă, se impune adaptarea şcolii la nevoile comunităţii, prin:
- adoptarea unui management participativ, care să implice şcoala în proiectele comunităţii şi să
conştientizeze agenţii comunitari asupra rolului pe care îl au în educaţia viitorilor cetăţeni; - schimbarea
mentalităţii angajaţilor şcolii;
- adaptarea curriculară la nevoile comunităţii locale;
- îmbunătăţirea ofertei de activităţi extracurriculare;
-implicarea reprezentanţilor comunităţii în procesul de dezvoltare instituţională a şcolii; - includerea
în obiectivele şcolii a dezvoltării spiritului comunitar;

Bibliografie:
Agabrian, M., Milea V., Parteneriate şcoală-familie-comunitate, Ed. Institutul European, Iaşi, 2005
Batrânu, E., Educaț ia în familie, Ed. Politică, Bucuresti, 2005
Cosma, T., Şedinţele cu părinţii în gimnaziu, Ed. Polirom, Iaşi, 2001
Cristea S., Fundamentele pedagogiei, Ed. Polirom, Iași, 2010
Vrasmaş, Ecaterina, Intervenţia socio-educaţională ca sprijin pentru părinţi, Ed. Aramis, București,
2008

760
 EDUCAȚIA TIMPURIE ÎN CONTEXT MULTICULTURAL

PROFESOR STĂNILĂ LUCI

LICEUL TEORETIC ,,GRIGORE GHEBA” DUMITREȘTI

Una dintre provocările educației timpurii este aceea de a asigura interculturalitatea și incluziunea
socială. Dintre elementele primordiale care generează diversitate culturală se numără: limba, religia, etnia,
habitatul, rasa, genul, vârsta, clasa socială, etc. Lumea contemporană este compusă în special, din
comunități cu aspect multicultural, mai ales în comunitățile mari, urbane. Inițierea interculturală este o
,,condiție esențială pentru crearea unei comunități globale sigure și sustenabile ”(Heyward, 2002)în care
societățile transnaționale au o poziție dominantă. Diversitatea culturală poate genera probleme privind
identitatea națională, discriminare, excludere, marginalizare, educația multiculturală permițând o coeziune
la nivelul societății în general și comunităților locale în special. O educație multiculturală este menită să
producă un mediu incluziv în care copiii nu sunt doar ,,elemente pasive ” ci recunoscuți ca având capacitatea
de a lua inițiativă, de a avea acces egal la mediul educațional indiferent de rasă, gen, abilități.
Sistemul educațional trebuie să facă față provocării de a construi medii adecvate care să faciliteze
atingerea unor standarde înalte privind însușirea de competențe educaționale și interculturale pentru toți
copiii. Este nevoie de:
 O mai bună capacitate de comunicare în rândul membrilor comunităților multiculturale
 Conviețuire și toleranță
 Identificarea celor mai eficiente metode de educație parentală și instituțională
 Utilizarea eficientă a limbii, în special limbii materne
 Promovarea unui mediu de învățare care respectă diversitatea culturală
 Tradiții culturale incluzive (lingvistice, gastronomice, vestimentare, religioase )
 Interacțiunea școală-părinți-comunitate
 Integrarea meșteșugarilor și artiștilor populari ca instructori
 Recunoașterea copiilor ca păstrători de tradiții.
Educația timpurie în context instituționalizat poate interveni prin:
• Utilizarea acțiunilor de învățare, formale și non-formale potrivite
• Promovarea unui mediu de învățare activ prin realizarea de proiecte comunitare ce stimulează
cooperarea și lucrul în echipă
• Predarea integrată de aspecte culturale precum elemente de istorie, geografie, port popular, tradiții
și obiceiuri locale

Bibliografie:
Cucoș C. - ,, Educație. Dimensiuni culturale și interculturale ”, Ed. Polirom, Iași, 2000
Cucoș C – Psihopedagogie, Ed. Polirom, Iași, 2009
Mara D. - ,,Dimensiunile interculturale ale educației ”, Casa Editorială Tribuna, Sibiu, 2008

761
 EDUCAȚIA DE ,, ACASĂ ”

PROFESOR STĂNILĂ MARIANA

LICEUL TEORETIC ,, GRIGORE GHEBA’’ DUMITREȘTI/ VRANCEA
,,Cei șapte ani de-acasă’’ expresie folosită atunci când apare un gest considerat nepotrivit în
comportamentul unei persoane. Ce înțelegem prin expresia ,,îi lipsesc cei șapte ani de acasă’’? Cei șapte
ani de acasă reprezintă educația pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a vieții lor. Unii specialiști
spun că educația oferită în această perioadă sunt definitorii pentru formarea lor în etapele de dezvoltare din
viața acestora.
Primele noţiuni educative pe care copilul le primeşte sunt cele din familie. În familie se formează
primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă. Deşi şcoala
preia o mare parte din rolul educativ al familiei în formarea şi educarea copilului, totuşi părinţii îşi menţin
o influenţă psihologică mare asupra activităţii acestuia. În concepţia modernă de educaţie a copiilor nu se
mai poate face o delimitare între îndatoririle şcolii şi cele părinteşti. Pentru a da roadele aşteptate, şcoala
are nevoie de sprijinul conştient şi colaborarea familiei; familia aşteaptă de la şcoală completarea educaţiei
de acasă, după norme şi metode psiho-pedagogice înalte, ştiinţifice şi riguros concepute.
Tulburarea dezvoltării intelectuale, delicvența și alte manifestări ale inadaptabilității sociale a
adultului își au originea, de cele mai multe ori în anii copilăriei, când copilul se află sub tutela familiei și a
școlii; aceasta denotă că nici unii, nici alții nu și-au făcut pe deplin datoria ce le revenea în educația
copilului.
Oamenii de profesie pot face mult pentru educația copiilor, dar ajutorul lor este limitat, deoarece
copilul vine și pleacă în câteva ore din școală. În afara școlii, ei răspund numai în parte de comportarea
școlarilor, restul revenind familiei. Autoritatea părinților și a școlii reprezintă o indispensabilă garanție
împotriva a numeroase plăgi sociale care ar putea afecta educația și sănătatea copiilor; stresul, insuccesele
școlare, libertinajul etc.
Îmbinarea eforturilor educative din familie și din școală este nu numai recomandabilă, ci chiar
obligatorie, pentru că de multe ori, pe măsură ce copii evoluează, părinții au de înfruntat mereu alte
probleme, iar școala are acumulată multă experiență în soluționarea unor probleme care se ivesc la o
categorie de vârstă și care se repetă în generațiile următoare. Factorii educaționali din școală pot astfel să
dea un ajutor prețios părinților în înțelegerea problemelor copiilor și în soluționarea lor favorabilă, prin
întâlniri periodice sau ocazionale între părinți și profesori; din nefericire la aceste întâlniri lipsesc de regulă
tocmai cei care au cea mai mare nevoie de experiența pedagogică a cadrelor didactice (Turcu, 1999). În
afara educației directe de la părinți la copii sau de la dascăli la elevi, prin sfaturi și povețe sau prin exemplul
personal, societatea pune la dispoziție și alte diverse mijloace educative precum televiziunea, internetul,
presa etc.
Dintre influențele favorabile exercitate de emisiunile de televiziune asupra copiilor, se detașează
următoarele: televizorul permite o integrare precoce a copiilor în viața socială, așa se explică faptul că
începând de la vârste precoce copiii cunosc o serie de personalități ale vieții politice, culturale, sportive,
precum și funcțiile și rolul acestora în viața socială; emisiunile de televiziune contribuie în bună măsură, la
dezvoltarea limbajului și vocabularului lor; etc.
Televizorul are însă asupra copiilor și influențe negative, datorită fie efectelor nefavorabile ale unor
programe de televiziune asupra comportamentului lor psihosocial, fie nerespectării unor reguli elementare
de comportare a telespectatorului în fața micului ecran: timpul îndelungat petrecut în fața televizorului le
creează copiilor o stare de oboseală generală, numeroase ore petrecute în fața televizorului sustrag copiii
de la mișcarea activă prin joacă în aer liber, obiceiul unor copii de a servi masa în timp ce urmăresc
emisiunile de televiziune este de asemenea dăunător, deoarece masa trebuie savurată atât cu simțul gustativ
cât şi cu cel vizual, ambele influențând favorabil secrețiile gastrice, responsabile de o bună digestie și
asimilare a alimentaţiei.
Cu toate neajunsurile sale, mai mari sau mai mici, televizorul este de o necesitate incontestabilă, dar
trebuie utilizat, ca orice lucru în viață, cu rațiune și chiar cu moderație.
Internetul deși a devenit una dintre cele mai importante surse de informații, utilizarea necontrolata
poate avea un impact negativ asupra performantelor școlare, a relațiilor de familie și asupra stării
762
emoționale a adolescenților, fiind un comportament asemănător cu ale oricărei alte dependente.

Bibliografie
Albu G., 2002, În căutarea educației autentice, Editura Polirom, Iași.
Bonchiș E., 2004, Psihologia vârstelor, Editura Universității din Oradea.
Dan E., 1986, Școlarul și particularitățile vârstei lor, Editura Medicală, București.
Ricman M., 1988, Copilăria, pubertatea, adolescența, Editura Medicală, București.

763
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR STĂNIMIR CARMEN

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 2 TURNU MĂGURELE, JUD. TELEORMAN
Familia este o instituție fundamentală a societății și este mediul în care copilul are primele experiențe,
experimentează primele contacte sociale şi are o contribuţie importantă la educaţia acestuia, interacțiunile
din acest mediu putând favoriza sau îngreuna activitatea şcolii.
Familia îi dă copilului primele informaţii despre lumea înconjurătoare, primele norme şi reguli de
conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar satisfacerii trebuinţelor şi dorinţelor sale.
Familia este matrice de viaţă fundamentală pentru existenţa şi formarea personalităţii elevului, ca
mediu educativ determinant, dar şi ca sursă de dezadaptare şcolară şi de comportament deviant al elevului,
prin factori psiho-pedagogici, cu efect cauzal negativ.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunoştinţele
despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament,
elevul le datorează educaţiei primite în familie.
Familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de
observaţie, memoria şi gândirea.
Educaţia timpurie este formată din totalitatea experienţelor individuale şi sociale ale copilului în
primii ani de viaţă, experiențe care au rolul de a asigura protecția, creşterea şi dezvoltarea sa prin înzestrarea
cu capacităţi şi achiziţii fizice, psihice, culturale specifice care să-i ofere identitate şi demnitate proprie.
În România educația timpurie se referă strict la momentele de învăţare ale copilului cu vârsta până la
3 ani. În sens mai larg, educația timpurie înseamnă, presupune învăţare, îngrijire şi protecţie.
Educaţia timpurie se realizează ca educaţie informală (în familie, în relaţii de vecinătate şi în relaţii
comunitare, prin mass-media), ca educaţie formală (în creşe, grădiniţe şi alte instituţii de ocrotire şi
educaţie) şi sub forma educaţiei nonformale (în cluburi sportive, cluburi ale copiilor şi elevilor, dar şi prin
biblioteci, muzee, activităţi ale unor organizaţii nonguvernamentale ş. a. ).
Familia înseamnă înţelegere, bucuria de a sta împreună, de a fi cu toţii în diferite ocazii, de a pleca
în vacanţe. Ea este cea care mediază comunicarea cu celelalte componente sociale, în special cu şcoala.
Şcoala este un factor care ajută copilul în desăvârşirea propriei personalităţi.
Școala și familia sunt factori determinanţi în dezvoltarea personalităţii copilului. În familiile din zilele
noastre se produc unele mutaţii, care constau în înlocuirea familiei formată din trei generaţii cu familia
formată din două generaţii. De aici putem conclude că bunicii participă din ce în ce mai puţin la educaţia
nepoţilor.
Alte influenţe sociale pot fi considerate migraţia de la sat la oraş şi urbanizarea satelor. Astfel cresc
posibilităţile de folosire a mijloacelor audio-vizuale, contactul cu tehnica, preocupările culturale şi sportive,
şi rezultă o schimbare în mentalitatea familiei.
În mod frecvent ambii părinţi lucrează pentru a putea asigura un trai decent copiilor. În asemenea
condiţii supravegherea copiilor este limitată, sau este încredinţată altor persoane sau instituţii sociale (ex:
creşa, grădiniţa, etc).
Climatul educaţional familial cuprinde ansamblul de stări psihice, modurile de relaţionare
interpersonală, atitudini ce caracterizează grupul familial o perioadă mare de timp. Acest climat poate fi
pozitiv sau negativ. Şcolarul are nevoie acasă de un mediu de viaţă în care să se simtă în siguranţă. Într-un
climat educativ bun părinţii sunt calmi în raporturile cu copiii, fară a le satisface orice capriciu. Copilul
simte că părinţii se ocupă de el, că sunt interesaţi de necazurile şi problemele lui, ca şi de rezultatele şcolare.
Familia este un cadru ferm de disciplină, în care şi copiii şi părinţii împărtăşesc acelaşi nivel de exigenţă.
Familia oferă primele modele comportamentale, creează primele obişnuinţe şi deprinderi care din
păcate nu sunt întotdeauna bine conştientizate şi nici în neapărat pozitive în conţinut.
Se creează un stil comportamental care se imprimă asupra întregii evoluţii a individului şi care va
genera, de asemenea rezistenţă la schimbările ulterioare care se impun.
Atitudinile, comportamentul, cuvintele părinţilor influenţează comportamentul şi modul de a fi al
copiilor.

764
 Climatul familial rigid prejudiciază maturitatea copiilor, generând lipsa de încredere în sine, teama
de nereuşită şi sancţiune.
Climatul familial libertin creează o atmosferă lejeră, prezentând riscul de a întârzia sau împiedica
maturizarea socială a copiilor datorită preocupării excesive a unui părinte sau a ambilor pentru ei înşişi.
Exemplul ca model de conduită reprezintă una din căile cele mai importante ale educaţiei în familie.
El îşi are forţa în fenomenul imitaţiei caracteristic copiilor, care lipsiţi de cunoştinţe şi experienţă, caută
modele în adulţii din jur, pe care-i consideră mai puternici, mai ştiutori mai capabili.
La baza activităţii educative în familie nu trebuie să stea numai sfaturile, poveţele, oferite copiilor cu
atâta largheţe de părinţi, deşi şi acestea îşi au rostul lor, ci modelele, exemplele bune de conduită, rezultate
din buna organizare şi desfăşurare a vieţii de familie, din asigurarea unui climat moral şi afectiv de calitate.
Dar lupta împotriva eșecului școlar al copiilor trebuie dusă şi în familie – aceasta apărând, uneori, ca
fiind ea însăşi o sursă de factori generatori ai insuccesului şcolar.
Colaborarea permanentă cu şcoala, informarea acesteia cu sinceritate, asupra cauzelor care au condus
la insuccesul şcolar, elaborarea unui plan comun de măsuri, creează premizele necesare depăşirii rămânerii
în urmă la învăţătură.
Părinţii conştienţi de importanţa colaborării cu şcoala au toate şansele de prevenire şi înlăturare a
eşecului şcolar.
Familiile elevilor trebuie să pună în funcţie toate formele existente de colaborare între şcoală şi
familie, să se stabilească relaţii cât mai strânse, de aşa manieră încât elevul acest„candidat la umanitate”,
să depăşească handicapul şcolar şi să se reintegreze în fluxul normal al procesului de învăţământ.
O problemă importantă o constituie formarea copilului pentru folosirea raţională a timpului liber prin
activităţi liber alese fie în scopul relaxării şi delectării, fie pentru lărgirea sferei de cunoştinţe sau fortificarea
fizică.
Educarea copilului în direcția utilizării înţelepte a timpului liber contribuie nu numai la dezvoltarea
fizică şi intelectuală a copilului ci şi la dezvoltarea personalităţii acestuia.

Bibliografie:
Agabrian, M., Milea V., Parteneriate şcoală-familie-comunitate, Ed. Institutul European, Iaşi, 2005
Batrânu, E., Educația în familie, Ed. Politică, Bucuresti, 2005
Cosma, T., Şedinţele cu părinţii în gimnaziu, Ed. Polirom, Iaşi, 2001
Cristea S., Fundamentele pedagogiei, Ed. Polirom, Iași, 2010
Jigău M., coord., Curriculum clasele V-VIII Consiliere și orientare, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei,
Consiliul Naţional pentru Curriculum, Bucureşti, 2005
Jinga, I., Negreț, I., Învățarea eficientă, Ed. Aldin, București, 1999
Vinţanu, N., Educaţia adulţilor. Idei pedagogice contemporane, Ed. Didactică și Pedagogică,
Bucureşti, 1998
Vrasmaş, Ecaterina, Intervenţia socio-educaţională ca sprijin pentru părinţi, Ed. Aramis, București,
2008

765
 EDUCAŢIA RELIGIOASĂ ÎN FAMILIE

PROF. STĂNUŞ ANIŞOARA-GEORGETA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ŞUGAG
Din punct de vedere creştin familia este instituţia care determină şi asigură frumuseţea morală,
armonia spirituală şi desfăşurarea vieţii normale a credincioşilor în cadrul Bisericii lui Hristos. Familia
trebuie mai mult să formeze decât să informeze. Familia este locul unde copilul învață să se roage, să își
facă Sfânta Cruce sau să-I mulțumească lui Dumnezeu pentru darurile primite. Școala are rolul de a dezvolta
educația religioasă a elevului, însă familia este inițiatorul educației religioase. Desigur pentru acest lucru
este necesar mai întâi de toate ca părinții și bunicii să aibă o viață religioasă exemplară. Familia este prima
instituție, primul loc unde copilul învață să se comporte ca un creștin în societate, este primul responsabil
de educația religioasă a tânărului membru.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că părinții nu trebuie să se îngrijească doar de starea materială, ci și
de starea sufletească a copilului. Educația creștină este mai importantă decât bunurile materiale, iar dacă
părinții nu își educă creștinește copiii, cum vor da socoteală pentru acest lucru în fața lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur aminteşte părinţilor: ,,Purtaţi, dar, grijă mai ales de curăţenia sufletească
a copiilor voştri şi de bunul lor simţ, căci acestea sunt cele mai preţioase podoabe ale lor”. Influenţa pe
care părinţii o exercită asupra copiilor, în primii ani ai vieţii, determină întreaga lui conduită şi orientare
pentru întreaga lor viaţă. Toate cercetările pedagogice arată că educaţia copilului se face în primul rând în
cei şapte ani de acasă.
Copilul vine pe lume și se dezvoltă, de regulă, în familie, unde trebuie să trăiască afecțiunea, să simtă
autoritatea părinților și siguranța pe care i-o dă prezența lor, să simtă iubirea părinților și, în general, a
întregii familii. Atunci când părinții creează o atmosferă potrivită în casă, jocurile, discuțiile, întreaga
coexistență ajută pe copil să se dezvolte în cel mai bun mod. Mama nu trebuie să se limiteze la mângâierea
fizică a copilului ei, ci să ajungă la mângâierea duhovnicească a rugăciunii. Copiii moştenesc trăsăturile
caracterului şi temperamentului părinţilor, dar aplicarea şi dezvoltarea lor depind de comportarea părinţilor
şi de modul cum îi educă.
Sfântul Porfirie Kafsokalivitul spune că: ,, Părinţii trebuie să se dăruiască iubirii de Dumnezeu. În
preajma copiilor trebuie să devină sfinţi prin blândeţea, răbdarea, iubirea lor. În fiecare zi trebuie să o ia
de la început, să dea dovadă de o altă stare de spirit, de entuziasm şi de dragoste faţă de copii. ”
Educația religioasă în familie pornește de la glasul iubitor al mamei, de la îndemnul întăritor al tatălui,
de la povața bunicilor, cuvintele inspirate vor răsuna în inimile lor pentru totdeauna. Învățăturile înțelepte
și iubitoare, primite cu toată încrederea în prima copilărie, vor fi axiomele vieții lor viitoare.

Bibliografie:
1. Arhim. Simeon Kraiopoulos, Părinți și copii, Editura Bizantină, București, 2005;
2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii şi cuvântări despre educaţia copiilor, Editura Marineasa,
Timişoara, 2005;
3. Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Sfaturi despre creşterea şi educarea copiilor, Editura Sophia,
Bucureşti, 2016.

766
 ”PARTENERIATUL FAMILIE-ȘCOALĂ”

PROFESOR PSIHOPEDAGOG STATE DANIELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ SPECIALĂ NR. 9
Şcoala şi familia sunt două instituţii care au nevoie una de alta. Şcoala şi familia trebuie să găsească
făgaşul colaborării autentice bazată pe încredere şi respect reciproc, pe iubirea faţă de copil, să facă loc unei
relaţii deschise, favorizante schimbului şi comunicării de idei. Părinţilor le revine rolul esenţial în creşterea
copiilor, asigurându-le acestora nu numai existenţa materială, cât şi un climat familial, afectiv şi moral.
Pentru o relaţie optimă de colaborare a școlii cu părinţii pot fi utilizate o multitudine de forme şi
metode de colaborare. Părintele trebuie văzut ca un colaborator, ca un partener care se implică activ în
intervenţia socio-educaţională a copilului. Edificarea şi menţinerea unui parteneriat intre şcoală şi familie
depinde de asumarea responsabilităţilor de către toţi actorii educaţionali.
Este necesar ca părinţii să îşi schimbe optica pe care o au asupra întâlnirilor din mediul şcolar, acestea
putând deveni un sprijin real în îmbunătăţirea relaţiei dintre părinte şi copil, părinte şi cadru didactic.
Gradul de implicare al părinţilor în viaţa şcolară a copiilor lor influenţează şi rezultatele acestora, în
sens pozitiv: cu cât părinţii colaborează mai bine cu şcoala, cu atât notele copiilor sunt mai mari.
Familia şi şcoala sunt agenţii educativi cu o influenţă deosebită asupra formării şi dezvoltării
personalităţii copilului. Un factor important îl constituie raporturile dintre cei doi factori educativi, relațiile
reciproce pe care le dezvoltă, poziţia pe care o adoptă fiecare în relaţia şcoală - familie. Şcoala şi familia
trebuie să colaboreze real, bazându-se pe încredere şi respect reciproc, pe grija faţă de elev, făcând loc unei
relaţii deschise.
Școala, ca instituţie de educaţie, formare și orientare, are rolul de a crea premise favorabile pentru
elevi pentru a le facilita integrarea socială, spirituală și economică. Şcoala trebuie să facă tot ce-i stă în
putinţă pentru valorizarea maximă a fiecărui individ prin stimularea elevilor în ce privește aptitudinile,
atitudinile și a trăsăturile lor de personalitate
Metodele educative din cadrul familiei, mai mult sau mai puţin planificate și coordonate benefic,
determină dezvoltarea personalităţii copiilor, randamentul la școală manifestările socio-morale ale acestora.
Factorul hotărâtor pentru succesul şcolar este colaborarea directă și activă în cadrul ecuației şcoală -
familie. Efectul colaborării cu părinţii asigură reușita scopului educaţional. Pornind de la necesitatea
cunoaşterii sociopsihopedagogice a adolescentului, şcoala stabilește colaborarea cu familia sub diverse
forme.
O bună colaborare între familie și școală se poare realiza prin parteneriate. Parteneriatele trebuie
văzute ca o componentă esenţială în organizarea școlii şi a clasei de elevi.
Parteneriatul nu mai este considerat doar o simplă activitate cu caracter facultativ sau o problemă de
natura relaţiilor publice. Parteneriatul determină și orientarea pentru o abordare flexibilă şi deschisă spre
soluţionarea problemelor educative, dar şi o formă de comunicare şi colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educativ.
Parteneriatul cu familia insistă pe formarea anumitor competenţe şi deprinderi de pregătire a copiilor
pentru viaţa şcolară şi cea socială, iar părinţilor pentru asigurarea unei educaţii de calitate copiilor. În
general, majoritatea familiilor sunt interesate să întrețină o colaborare strânsă cu şcoala.
Prin parteneriatul școală – familie se urmărește realizarea unei comunicări eficiente între cei doi
factori și punerea de comun acord a sistemelor de valori şi a cerinţelor de la copil.
Reprezentanţii părinţilor au acces în Consiliul de administraţie al şcolii, se constituie în asociaţii de
părinţi, dându-le un statut legal suplimentar de autoritate. Participarea democratică în luarea deciziilor în
cadrul şcolii constă în stabilirea prin lege a consiliului de administraţie şcolară, în care părinţii au
reprezentanți cu rol decizional şi de control.
În ultimii ani se pune accent și pe un angajament mutual clar stabilit între părinţi şi școală, în baza
unui contract educațional individual privind educaţia copilului. Scopul contractului are ca principiu
asigurarea condiţiilor optime de derulare a procesului de învăţământ prin implicarea şi responsabilizarea
părţilor în educaţia beneficiarilor direcţi ai educaţiei elevilor.
Din momentul semnării acestuia, contractul educațional dintre familie şi şcoală se consideră ca un
sistem de îndatoriri reciproce în colaborarea părinţilor cu şcoala pentru a educa şi forma copilul.
767
 Educaţia nu este un proces de care este responsabilă în mod exclusiv şcoala, dar nici părinţii; este un
proces al cărui succes depinde de colaborarea dintre cele două părţi implicate. Şcoala trebuie să facă tot ce-
i stă în putinţă pentru valorizarea maximă a fiecărui individ prin mai raţionala stimulare intelectuală a
elevilor, a aptitudinilor, a atitudinilor și a trăsăturilor lor de personalitate.

Bibliografie:
Batrânu, E., Educația în familie, Ed. Politică, Bucuresti, 2005
Cristea S., Fundamentele pedagogiei, Ed. Polirom, Iași, 2010
Vrasmaş, Ecaterina, Intervenţia socio-educaţională ca sprijin pentru părinţi, Ed. Aramis, București,
2008

768
 INFLUENTA EDUCATIEI IN MEDIUL FAMILIAL SI SCOLAR

PROF. INV PRESC.: STATE SIMONA ELENA

“O educatie buna este izvorul intregului bine in lume”Immanuel Kant
Educația este un ansamblu de aptitudini, abilități și cunoștințe sistematizate dobândite de o persoană
în procesul de studii în instituții speciale sau de auto-dobândire a cunoștințelor. În funcție de natura și
volumul cunoștințelor, se pot distinge învățământul primar, general și special(profesional), precum și
învățământul superior.
Factorii care ajuta copiii in dezvoltarea propriei educatii sunt familia si institutiile scolare.
Educatia in mediu familial.
Cel mai important factor extraşcolar care influenţează stima de sine a copilului este familia.
Caracteristicile mediului familial determină nivelul stimei de sine cu care copilul va intra la şcoală şi
vor acţiona asupra ei şi pe parcursul şcolarităţii primare.
Cuvinte-cheie: familie, copil, educaţie, climat familial, dezvoltare intelectuală, proceselor
intelectuale, percepţia, reprezentarea, imaginaţia, gândirea şi rezolvarea de probleme, memoria, limbajul,
atenţia, condiţii de dezvoltare, comportamentul intelectual.
Functia educativa a familiei are rolul de a forma priceperile, deprinderile de viata sau chiar sentimentele de
la varstele fragede ale copiilor. Familia putem spune ca este prima treapta a scarii din viata omului care
pune accentul pe dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Familia, alaturi
de scoala, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ, personalitatea
copilului.
Problematica educației părinţilor şi al raporturilor dintre părinţi şi copii a fost şi continuă să rămână
o temă prioritară în identificarea practicilor educaţionale parentale în aria investigaţiei sale ştiinţifice.
Copiii de astăzi vor fi adulţii de mâine, generaţia care va avea menirea de a duce mai departe
moştenirea culturală şi spirituală: valori, tradiţii, grija de planetă şi preocuparea de a perpetua un arbore
genealogic sănătos din punct de vedere fizic şi psihic. Evoluţia societăţii depinde de felul în care creştem
şi educăm generaţiile viitoare. Or, o generaţie sănătoasă fizic şi psihic se naşte în contextul unui climat
familial propice. Iubirea, maturitatea emoţională, responsabilitatea, comunicarea empatică, spiritualitatea
înaltă sunt doar câteva dintre elementele acestui climat, constituind premise ale dezvoltării intelectuale ale
copiilor.
Familia reprezintă cel mai important sprijin pentru copil. Cercetătorii au descoperit anumite
caracteristici ale mediului familial ce reduc riscul apariţiei dificultăţilor în dezvoltare: un număr redus de
copii în familie; cel puţin 2 ani diferenţă între copii; existenţa, în afara mamei, a mai multor îngrijitori în
cadrul familiei (tatăl, bunicii, fraţii mai mari); îndatoririle mamei, incluzând serviciul, nu sunt foarte
solicitante;copilul are parte de atenţia îngrijitorilor în timpul copilăriei mici; familia este unită; există o
reţea importantă de prieteni şi rude; lipsa evenimentelor stresante în timpul copilăriei.
În acest context, familia trebuie să asigure copiilor securitate intelectuală, altfel spus, condiţii în care
mintea lor să se poată dezvolta, o atmosferă de pace şi echitate familială, să nu cultive teama sau abuzurile
verbale, fizice sau emoţionale, să petreacă mult timp eficient împreună cu copiii
Intrarea copilului la şcoală reprezintă un moment extrem de important pentru dezvoltarea interesului
cognitiv al copilului. În acelaşi timp, activitatea fundamental a copilului devine învăţarea, în jurul căreia se
va orienta traseul dezvoltării intelectuale, ce restructurează profund toate dimensiunile de personalitate ale
micului şcolar.
Mediul educaţional şcolar cuprinde totalitatea factorilor interni şi externi care influenţează activitatea
educativă în sistemul de învăţământ, fiind un mediu organizaţional complex, care ridică prioritar exigenţe
de natură psihologică şi socială atât pentru profesori, cât şi pentru elevi.
În formarea sa ca personalitate, elevul asimilează, modelele vieții sociale și culturale specifice
mediului școlar în care învață, acestea devenindu-i mediul său propriuCalitatea vieții școlare poate fi
interpretată atunci ca o rezultantă a condițiilor de mediu (viața relațională a elevului, spațiul școlar,
organizarea vieții cotidiene a școlarilor), care influențează indirect, prin intermediul sistemului socio-
educativ, comportamentul participativ al elevilor, implicit formarea acestora ca personalități capabile de
autogestiune
769
 Este evident că profesorul, în exercitarea funcţiei sale, este parte integrantă a mediului educaţional
şcolar. Trebuie să dea de gândit faptul că, prin poziţia şi rolul jucat, personalitatea profesorului şi modul în
care îşi proiectează propria identitate în activitatea profesională dau specificitate mediului educaţional
şcolar.
Răspunsul la nevoia socială de modelare a personalităţii elevilor şi cea individuală de facilitare a
comportamentului adaptativ se concretizează pe plan social în două direcţii de acţiune: socializarea elevului
prin intervenţii speciale şi organizarea mediului școlar realizator de asemenea intervenţii. Preocupările
sociale sunt orientate în direcţia organizării şi perfecţionării mediului școlar, care să vină în sprijinul
profesorului, prin iniţierea şi efectuarea, sistematică şi competentă (profesionistă), a intervenţiilor
modelatoare

770
 ROLUL COLABORĂRII FAMILIE-ȘCOALĂ ÎN DEZVOLTAREA
PERSONALITĂȚII COPILULUI

ȘTEFAN CRISTINA MARINELA

G. P. N NR. 1 CEICA. JUD. BIHOR
Motto: „Iubirea este necesară, deoarece pentru fiecare dintre noi nu este suficient faptul de a
exista. Un copil poate să trăiască fericit numai atunci când ştie că este iubit. Numai atunci devine
complet el însuşi.” Luigi Verdi

Relaţia şcoală – familie este un subiect des abordat în literatura de specialitate şi supus atenţiei întregii
societăţi, mai ales pe fondul schimbărilor sociale din ultimul timp. Toţi vorbim astăzi despre integrarea în
Uniunea Europeană. Acest proces atrage după sine o serie de schimbări şi la nivel şcolar. Una dintre aceste
schimbări se referă la relaţia şcoală-familie.
Dacă până în prezent acest parteneriat şcoală-familie a fost dezvoltat unilateral, fiind de multe ori
considerat “responsabilitatea şcolii”, acest lucru trebuie să se schimbe pe viitor. O educaţie de calitate se
realizează atunci când, la procesul de formare a micilor şcolari participă în mod armonios toţi factorii
educaţionali. Relaţia de colaborare permanentă cu familia este una dintre condiţiile esenţiale care asigură
succesul şcolar.
Copilul trăieşte un sentiment de mândrie atunci când părinţii săi se implică în activităţile şcolii sau îi
sprijină în realizarea sarcinilor de învăţare. În mod sigur aceste fapte au ecouri pozitive în formarea
personalităţii copilului, în conştiinţa lui. Ca urmare îşi va respecta mai mult părinţii, va învăţa să aprecieze
munca celorlalţi, îi va fi asigurat succesul şcolar. Dăruirea, tinereţea, experienţa, profesionalismul, puterea,
curajul, interesul, dedicarea, perseverenţa, implicarea, sensibilitatea sunt câteva din calităţile şi în acelaşi
timp valorile unui mare pedagog care, prin implicarea eficientă a părinţilor în dezvoltarea intelectuală a
copiilor, asigură o educaţie de calitate. Colaborarea eficientă şcoală – familie reprezintă o reuşită a
procesului educaţional. Educţia este o acţiune la care îşi dau concursul şcoala, familia, întreaga societate,
iar colaborarea este absolut necesară. Şcoala trebuie să colaboreze cu familia:
• în domeniul învăţării elevului;
• în domeniul comportamentului;
• în domeniul dezvoltării fizice;
• în domeniul dezvoltării intelectuale, morale şi estetice;
• în domeniul deprinderilor şi priceperilor de muncă, deprinderilor igienico – sanitare;
• în domeniul activităţilor libere, angajării copilului în diferite domenii de activitate în afara clasei şi
a şcolii.
Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din următoarele puncte de vedere: fizic,
intelectual, moral, estetic. Pe parcursul mai multor ani de muncă la catedră mi-am pus mai multe întrebări
legate de relaţia dintre şcoală şi familie. O întrebare a fost aceasta: ,,Cum am îmbunătăţit eu relaţia şcoală
– familie?” Această relaţie s-a îmbunătăţit printr-un parteneriat adevărat între şcoală şi familie. Acest
parteneriat a urmărit să atingă următoarele obiective:
• realizarea unei comunicări optime între părinţi şi educator;
• înlăturarea factorilor perturbatori în cadrul comunicării şcoală – familie;
• creşterea gradului de implicare a parinţilor în toate activităţile şcolare şi extraşcolare;
• schimbarea mentalităţii neadecvate a unor părinţi faţă de şcoală;
• cunoaşterea de către părinţi a posibilităţilor şi nevoilor psiho-fizice ale copiilor;
• învăţarea unor deprinderi şi tehnici de muncă intelectuală sub formă de activităţi comune: elevi-
părinţi-învăţători.
Numai implicând toţi factorii educaţionali în formarea personalităţii umane vom reuşi să atingem
toate aceste obiective. Un parteneriat eficient şcoală – familie este dorinţa oricărui învăţător. In fiecare an,
am încheiat astfel de parteneriate eficiente cu părinţii elevilor, bazate pe principii de comunicare şi
colaborare. Obiectivele propuse le-am urmărit pe tot parcursul anului, iar rezultatele pozitive nu au întârziat
să apară. Dacă vom reuşi să-i atragem pe părinţi de partea noastră într-o colaborare eficientă, într-un

771
parteneriat, sub deviza „Împreună vom reuşi”, se vor îmbunătăţi astfel relaţiile ce se stabilesc între şcoală
şi familiile elevilor, iar realizarea acestui obiectiv va avea un impact pozitiv asupra formarii de caractere,
personalităţi şi valori viitoare. Activităţile desfăşurate în parteneriat facilitează înlăturarea barierelor de
comunicare dintre participanţi, clarifică unele probleme ivite la nivelul grupului de elevi, îndeamnă la
autocunoaştere, la autodepăşire, la găsirea acelei soluţii care să conducă la realizarea obiectivelor propuse.
Am aplicat părinţilor elevilor pe care îi îndrum o serie de chestionare, pentru a-mi da seama de interesul pe
care-l manifestă fiecare parinte pentru şcoală, pentru copilul său şi ce aşteptări au aceştia.
Analizând răspunsurile date de părinţi şi din discuţiile cu aceştia, am ajuns la concluzia că e nevoie
de implicare şi colaborare pentru o educaţie valorică din perspectiva afectivităţii, a cunoaşterii, a
trebuinţelor, atitudinilor, valorilor şi motivaţiei. Pentru ca parteneriatul să devină eficient, am propus o serie
de acţiuni comune la care să participe atât elevii, cât şi părinţii lor sau alţi parteneri educativi din comunitate.
În acest fel, activităţile au devenit benefice, finalizându-se printr-o evaluare ce a vizat atingerea obiectivelor
propuse. Forme concrete de colaborare cu părinţii în cadrul parteneriatului încheiat:
a) lectorate şi consultaţii pe teme educative;
b) activităţi extraşcolare;
c) lecţii demonstrative pe teme educative;
d) colaborarea cu alţi parteneri educativi;
Implicându-i pe părinţi şi stabilindu-le responsabilităţi în acţiunea comună de educare a propriilor
copii, de supraveghere şi control al acestora, de participare la activităţile educative comune, am reuşit să-i
conving, să-i motivez, iar rezultatul a fost “aproape” de cel aşteptat.
La finalul anului şcolar, am putut spune că am avut împliniri dar şi eşecuri. Am înţeles că atât părinţii,
cât şi noi, învăţătorii, avem de învăţat unii de la alţii. Am înţeles că au fost şi cazuri când nu am făcut
suficient, împiedicându-ne în propriile noastre prejudecăţi. Sunt familii care trec prin situaţii dramatice.
Sunt copii care trăiesc adevarate drame. Să îi descoperim, să îi ajutăm. Să apelăm mai des la instituţiile
statului abilitate în acest sens, să nu uităm că nepăsarea sau ignoranţa noastră şi a părinţilor pot distruge
destine. Sigur, nu este uşor. Uneori familia, din diverse motive, îşi face în jurul ei un zid care nu este uşor
de trecut. Alteori, lipsa de educaţie a părinţilor înşişi este atât de profundă, încât ai impresia că nu mai poţi
face nimic. Familia actuală nu mai este cea de acum 20 de ani, nici măcar cea de acum 10 ani. Să ţinem
seama de acest fapt, mai ales, să încercăm să ţinem pasul, să nu ne lăsăm păcăliţi sau intimidaţi, pentru că
noi suntem cei care putem aduce speranţa şi cei care vom forma caracterele, personalităţile şi valorile
viitoare.

Bibliografie:
1. Allport, G. W., Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1998.
2. Alb, G., Achim, V., Elevul – participant la propria formare, în Învăţământul primar, NR. 2-4,
Editura Miniped, Bucureşti, 2004.
3. Athanasiu, A., Elemente de psihologie medicală, Editura Medicală, Bucureşti, 1999.
4. Beznea, N., Familia şi şcoala în relaţie de parteneriat educaţional, în Învăţământul primar, NR. 1-
2, Editura Miniped, Bucureşti, 2005.

772
 ROLUL FAMILIEI ȘI AL ȘCOLII ÎN EDUCAȚIA COPIILOR

PROFESOR ÎNV. PREȘCOLAR: ȘTEFAN MARINELA OLIVIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ OBOGA
Înainte de a merge la școală, copilul învață abilități de bază și trăiește într-un mediu familial care îi
transmite (conștient sau nu!) o serie de atitudini față de persoane și învățare, care îi pot fi de folos sau îl pot
sabota în procesul adaptării la mediul școlar și pe parcursul învățării.
Școala nu poate face ceea ce părinții nu fac și invers. Fiecare instituție, atât cea a familiei, cât și a
școlii, are roluri bine definite, iar împreună se completează și potențează, nu se anulează, nici nu se
înlocuiesc una pe alta. Implicarea părinților înseamnă prezența activă în demersul învățării prin asigurarea
de materiale necesare, suport logistic, explicații, încurajări, medierea conflictelor, blândețe, înțelegere,
disponibilitate. Să comunici constant cu educatoarea, învățătoarea, dirigintele, directorul, profesorul
consilier, pentru a vedea unde este necesară susținerea și ce poate fi îmbunătățit, reprezintă un bun început
în înțelegerea provocărilor fizice, emoționale sau sociale pe care elevul le poate traversa, la un moment dat,
pe parcursul formării academice.
Dincolo de sincopele sistemului de învățământ, există atât de mulți oameni cu vocație, gata să-și
ofere suportul și expertiza pentru rezolvarea provocărilor. Aceasta este o chemare la responsabilitate: ceea
ce sădești în copilul tău de timpuriu va fi potențat și dezvoltat de școală, dependent de implicarea ta. Mai
târziu, adultul format va fi o valoare pentru societate, un om cu simț civic, responsabil și moral.. . sau nu.
La nivel micro, cum arată familia, așa arată și școala, iar la nivel macro, cum arată școala, așa arată și țara.
În esență este vorba despre interdependență, conectare. Suntem dependenți unii de alții: școala nu poate să-
și atingă scopurile fără susținerea familiei și invers.
Atunci când părinții sunt implicați în viața școlară a copiilor lor, aceștia beneficiază de sprijin și
cunoștințe, fiind o cale prin care cei mici să-și dezvolte dorința pentru cunoaștere. Încurajarea implicării
părinților este mai mult decât o curtoazie obișnuită – este o modalitate excelentă de a crea un mediu de
învățare pozitiv.
Cercetările au arătat o scădere a procentului de părinți care să susțină comunicarea intimă dintre
părinte-profesor. Părinții moderni preferă metode de comunicare la distanță, cum ar fi platformele online și
sunt mai puțin susceptibili să participe la ședințe sau activități școlare. În timp ce tehnologia și instrumentele
digitale pot ajuta familiile să rămână informate, elevii își pot pierde interesul pentru școală atunci când
părinții nu își oferă sprijinul.
Pe de altă parte, profesorii observă schimbări importante în clasele lor atunci când părinții se implică,
cum ar fi îmbunătățirea motivației și performanței elevilor. De asemenea, colaborarea cu părinții poate ajuta
la identificarea nevoilor și obiectivelor și pot exista discuții despre modul în care părinții pot contribui.
Comunicarea cu familia oferă profesorului posibilitatea de a asculta preocupările acestora și de a le explica
mai multe despre educația celor mici.
Prin întâlnirile cu părinții, prin dialogurile profesor-părinte se urmărește precizarea modului de
supraveghere a copilului, urmărirea metodelor de învățare, verificarea frecvenței la ore. Părinții pot susține
învățarea acasă prin implicarea în școlile în care studiază copiii lor, încurajându-i pe aceștia să participe la
lecții, susținându-le interesul pentru toate disciplinele și lărgindu-și propriile abilități parentale.
Deci, ca primi educatori ai copiilor lor, familiile trebuie să elaboreze un program zilnic pentru teme,
să fie disponibili să le răspundă la întrebări și să discute cu ei despre ceea ce și-au însușit, să citească
împreună, să păstreze legătura cu școala, să-i laude pe copii și să le aprecieze efortul, să-i încurajeze să
persevereze. Ei joacă un rol dominant în influențarea încrederii și motivației copilului de a deveni un individ
de succes.
În cadrul ședințelor cu părinții, m-am străduit să leg munca educativă a acestora de sarcinile activității
instructiv-educative din școală. De asemenea, m-am ocupat de organizarea muncii în familie, de alcătuirea
și respectarea regimului zilnic, de atragerea părinților în supravegherea timpului liber al elevilor. În acest
sens, am dezbătut în cadrul unui lectorat tema Un regim de viață rațional.
În convorbirile cu părinții este foarte important tonul folosit de profesor. Nu am fost niciodată un
acuzator al elevilor pentru a nu declanșa în părinți reacția de apărător al acestora, fapt care face imposibilă

773
colaborarea cu familia. Am căutat ca părinții să vadă că le întind o mână prietenească pentru ca prin eforturi
comune copilul lor să ajungă în rândul celor mai buni.
De asemenea, la orele de consiliere, cât și în cadrul ședințelor cu părinții am dezbătut teme ca: Vă
cunoașteți copilul?, Rolul mamei, Rolul tatălui, Meseria de a fi părinte, Frumusețea comportării, Ziua mea
de lucru, Copilul față în față cu părinții.
Întocmirea fișelor pedagogice a fost mereu în atenția mea. Am realizat caracterizări individuale și
caracterizarea clasei privită în ansamblu, iar pe baza acestora am proiectat strategiile instructiv-educative
pentru atingerea țelului pe care mi l-am propus- succesul școlar.
Deci, factorii care contribuie la formarea personalității tânărului sunt familia și școala. Astfel, familia
constituie cadrul social în care copilul, și apoi tânărul se află într-un riguros raport de dependență materială
și spirituală până în momentul în care, odată pregătit pentru profesie și muncă, își poate dobândi singur
mijloacele de existență, iar școala este principalul factor instructiv-educativ care pregătește tânărul pentru
viață, îi asigură un bogat bagaj de cunoștințe.
Familia trebuie să se alăture eforturilor educative făcute de școală pentru că altfel ceea ce se clădește
cu ajutorul școlii se dărâmă în cadrul familiei, iar cel care suportă consecințele este copilul a cărui formare
și intruire va fi frânată.
Așadar, să reflectăm asupra apelului adresat de celebrul J. J. Rousseau: Educatori, învățați să vă
cunoașteți copiii!

Bibliografie
Pescaru-Băran, A. - Parteneriat în educație familie-școală-comunitate, Editura Aramis, București,
2004
Nicola, I. - Tratat de pedagogie școlară, Editura Aramis, București, 2003

774
 FAMILIA ȘI ȘCOALA, PRIMI FACTORI AI EDUCAȚIEI

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR ȘTEFAN RAMONA MIRELA

UNITATEA: G. P. P. NR. 5
Factorii de bază care ajută copilul în dezvoltarea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, a sentimentelor. Rolul familiei
este fundamentalt în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Şcoala,
alături de familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ,
personalitatea copilului.
Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identităţii sale cu
familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele
educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ.
Este esențial în zilele noastre să se dezvolte un nou concept care să întărească schimbarea în relaţiile
şcoală-familie. Acest concept este parteneriatul educaţional.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educaţional. Acesta presupune așadar o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii și acțiuni
educative între factorii educaţionali.
Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale (despre
plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice).
Familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul
va obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare,
asigurându-i copilului cele necesare studiului.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,,cei şapte ani de acasă’’. Uneori părinţii uită că
trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a
elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a
fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în
acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea
părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie. Între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care
se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi consultatii cu părinţii.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul şi şcolarul.
Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează şi-l
pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l
ajute.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii, să ia parte activă la
viaţa, să fie pregătit pentru muncă.
Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Menirea şcolii
nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi familie
presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de
interesul copilului.
Implicarea părinţilor în problemele şcolii presupune construirea unor relaţii pozitive între familie şi
şcoală.
Influenţele pe care familia le exercită asupra copilului sunt directe sau indirecte, determinând în mare
măsură dezvoltarea personalităţii acestuia. Modelul moral-civic propus de şcoală (comportament civilizat,
demn, tolerant, bazat pe cinste, corectitudine) găseşte un răspuns pozitiv în familiile unde aceste valori sunt
puse la loc de cinste. Părinţii trebuie să vadă în şcoală un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i
poate ajuta prin atitudinea nepărtinitoare afisata.
Asadar, este o sarcină esentiala a şcolii să identifice situaţiile-problemă din familiile copiilor, să
dirijeze pe cât posibil strategiile educative în favoare elevului şi să conştientizeze că relaţia de colaborare
775
şcoală-familie este determinantă în educarea copiilor. Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei
şi un punct comun cu şcoala este orientarea şcolară şi profesională a copilului/elevului.
Menirea şcolii nu este asadar numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştiinţe cât mai mare, ci şi
de a stimula calitatea de om. Ora de dirigenţie este cea în care se poate realiza acest lucru, urmărindu-se
valorificarea abilităţilor de interrelaţionare, de asumare a responsabilităţii, de descoperire a propriilor
aspiraţii spre formarea şcolară si profesională, totul în colaborare/parteneriat cu familia!!!
Părinții trebuie să realizeze că ei sunt cei care împart cu profesorul succesul sau insuccesul copilului
la școala. Iar realitarea începe de la paăinți și maniera de educație pe care o abordeazaă acasă.
Misiunea de educație a copiilor nostri nu se află doar în mâinile școlii. Părinții trebuie să înțeleagă
că, chiar și înainte de grădiniță - exista o școala numită ACASĂ, locul în care un copil învață etica de baza
și conduita primară de viață.
Ce pot face părinții acasă?:
- să petreacă timp de calitate cu copilul oferindu-i dragoste și suport emoțional ne-condiționat
- să joace joculete educative - care pun bazele educatiei primare: invatarea literelor si numerelor, a
figurilor geometrice
- să îl ajute la teme - când e cazul
- să ''fie acolo", în cazul părinților care, din motive economice - pleacî dn alta tară
Asigurarea succesului academic al unui copil nu reprezintă datoria doar a profesorilor și a școlilor,
ci și a paăinților.
Acestea fiind spuse, părinții ar trebui să se implice în întregul process al educației.

Bibliografie:
- www.didactic.ro;
- www.asociatia-profesorilor.ro;
-Mircea Agabrian-,,Scoala, familie, comunitate”-Editura Intitutul European, 2007;
- Sincai Eugenia, Alexandru Gheorghe-"Scoala Si Familia" - Editura Gheorghe Alexandru, Craiova,
1993;
-http://www. disacnetsolutions. net;

776
 IMPORTANTA EDUCAȚIEI IN FAMILIE ȘI LA ȘCOALA

STEFAN RUXANDRA
Factorii de bază care ajută copilul în dezvoltarea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, a sentimentelor. Rolul familiei
este fundamentalt în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Şcoala,
alături de familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ,
personalitatea copilului.
Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identităţii sale cu
familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele
educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului
la nivelul procesului educaţional.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
 instituţiile educaţiei: familie, scoală si comunitate;
 agenţii educaţionali: copil/elev, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme
educaţionale (psiholog, consilier etc. );
 membri ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării si dezvoltării copilului/elevului
(medici, factori de decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei).
Părintii, copiii/elevii şi comunităţile se influentează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc
părinţii poate sprijini sau dimpotriva devia vieţile lor, poate forma multe dintre valorile lor.
De asemenea, părinţii pot influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii.
Activitatea educativă care se realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce
se exercită asupra copilului.
Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale
(despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice).
Familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul
va obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare,
asigurându-i copilului cele necesare studiului.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,,cei şapte ani de acasă’’. Între familie şi şcoală
trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi consultatii
cu părinţii.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul şi şcolarul.
Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează şi-l
pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l
ajute.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii, să ia parte activă la
viaţa, să fie pregătit pentru muncă.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe
şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului.
Implicarea părinţilor în rezolvarea problemelor şcolare şi în sprijinirea procesului instructiv-educativ
are o serie de motivaţii, dintre care enumerăm doua:
-părinţii îşi cunosc copiii şi doresc să îi descopere ca elevi,
-părinţii au nevoie de informaţii referitoare la îndeplinirea rolului de elev de către copilul lor.
Formele de colaborare a părinţilor cu şcoala pot fi:
 prezenţa la şedinţe şi consultatii;
 asistarea elevilor în efectuarea temelor;
 participarea la activităţi cultural- artistice şi sportive;
 organizarea unor expoziţii, serbări, excursii;
777
  organizarea unui colţ verde în şcoală;
 atragerea unor fonduri pentru şcoală;
 susţinerea bibliotecii prin donaţii de cărţi.
O comunicare optimă învăţător/ diriginte/ familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv asupra
copilului/elevului şi de a stopa comportamentele lui negative. De multe ori apar dificultăţi de comunicare
şi de dezvoltare a relaţiei şcoală- familie. De aceea trebuie cunoscuţi factorii care favorizeaza dar mai ales
blochează o comunicare eficientă. Lipsa de comunicare din partea uneia dintre parti afectează evoluţia
elevului, rezultatele lui şcolare şi natura comportamentului.
Factori care favorizează comunicarea familie-scoala:
 transmiterea informaţiilor de către învăţător/ diriginte într-o formă accesibilă părinţilor;
 evitarea analizării critice sau blamării părintelui;
 mediul ambiant de discuţie să fie plăcut;
 capacitatea învăţătorului de a mobiliza părinţii să comunice şi să le asculte problemele;
 evitarea subiectelor care privesc elevii problemă, se fac discuţii individuale cu aceştia;
 rezolvarea problemelor copiilor, implicarea în găsirea unor soluţii;
 sprijinirea, încurajarea părinţilor pentru a schimba atitudinea negativă a elevului.
Influenţele pe care familia le exercită asupra copilului sunt directe sau indirecte, determinând în
mare măsură dezvoltarea personalităţii acestuia. Modelul moral-civic propus de şcoală (comportament
civilizat, demn, tolerant, bazat pe cinste, corectitudine) găseşte un răspuns pozitiv în familiile unde aceste
valori sunt puse la loc de cinste.

Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun cu şcoala este orientarea
şcolară şi profesională a copilului/elevului.

778
 CEI 7 ANI DE ACASĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR ȘTEFAN TĂTĂRANU BIANCA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „TUDOR VLADIMIRESCU” TÂRGOVIȘTE

Se știe că educația este cea care desăvârșește ființa umană, acea educație pe care copilul o primește
în familie, în școală și comunitate.
Cu toate că nu prea mai există ,,cei 7 ani de acasă”, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme
educaționale încă de la cele mai fragede vârste, familia rămâne primul mediu educativ în care copilul
experimentează relații. În afara acestui mediu, el va dezvolta relații pornind de la modelele pe care le preia
de aici.
Familia este grupul vital care asigură îngrijire, protecție și educație copilului.
Părinții sunt primii educatori din viața lui, furnizându-i primele repere de orientare în lume, primele
sfaturi, norme și reguli de conduită.
Copiii preiau de la părinți gesturi, atitudini, limbajul, exemple de comportament pozitiv: sinceritatea,
cinstea, politețea, sociabilitatea, bunătatea, decența în vorbire și atitudine, adică ,, cei 7 ani de acasă”.
Părinții trebuie să fie calmi, înțelegători, răbdători și iubitori.
Nu este de ajuns doar să-și controleze limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea
dorințelor și nevoilor, a diverselor sentimente precum: furia, tristețea, dezamăgirea.
Când spunem că un copil are ,,cei 7 ani de acasă” ne gândim la un copil care știe să salute, să se
comporte politicos cu cei de vârsta lui, dar mai ales cu adulții, să aibă maniere la masă, să dea dovadă de
tact și toleranță, să nu râdă de slăbiciunile sau defectele fizice ale unor persoane, să rostească cuvintele: ,,Te
rog!”, ,,Mulțumesc!”, ,,Cu plăcere !”, ,,Iarta-mă !”.
Copiii pot învăța in cei 7 ani de acasă:
• ordinea;
• igiena;
• deprinderi de autoservire;
• bune maniere și comportament;
• limbaj corect, decent;
• exteriorizarea trăirilor, sentimentelor, emoțiilor atât pozitive cât și negative;
• altruismul;
• cooperarea.

Educația primită acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil și familie, specificul de
dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului.
Din familie pleacă toate lucrurile bune, dar și cele mai puțin bune. Așadar, comportamentul copilului
este oglinda comportamentului familiei din care provine acesta, oglinda celor 7 ani de acasă.

Bibliografie
www.didactic.ro
Șincai Eugenia, Alexandru Gheorghe- ,,Școala și familia” -Editura Gheorghe Alexandru, Craiova,
1993.
Educația timpurie în România, Step by Step-IOMC-UNICEF, Vanemmonde, 2004

779
 IMPLICAȚII SOCIALE, CA URMARE A EDUCAȚIEI FAMILIALE ȘI
ȘCOLARE

PROF. EUGENIA-LILIANA ȘTEFĂNESCU

LICEUL DE ARTE ”CONSTANTIN BRĂILOIU” TÂRGU JIU
”Eliberează potențialul natural al copilului și îi vei oferi lumea!”, Maria Montessori
Prezentul material se bazează pe studiul continuu și pe observațiile atente, minuțioase, ale unei
practici de peste treizeci de ani a profesiei de dascăl, în cadrul unui liceu vocațional - unde actorii
educaționali au vârste cuprinse între 6-19 ani – precum și pe studiul comportamentelor și orientărilor
profesionale și sociale, ale absolvenților, urmate de inserția tinerelor generații pe piața muncii și de
dobândirea calității parentale, urmărind evoluția firească a cursului vieții, atât în cadrul comunității, cât și
tendința de la nivel național.
Toate acestea sunt coroborate cu formele educației, respectiv: educație formală, non-formală,
informală, peri-formală și bazată pe cunoștințe ale psihologiei educației, metodicii și pedagogiei, pe
urmărirea conduitei elevilor și părinților la activități extrașcolare și extra-curriculare, pe efectul conduitei
profesorilor asupra grupurilor de elevi și părinți etc.
Prin empatia profesor-elev se creează legătura necesară motivării elevului pentru învățare, îi este
captivată atenția și i se deschide canalul de preluare a informațiilor. Atitudinea profesorului, caracterul,
modul său de comunicare, maniera de informare etc. sunt factori care influențează conduita în formare a
elevilor, fiecare elev, găsind în profesorul favorit un model demn de urmat, care i se va imprima elevului și
pe care îl va afișa ulterior în societate.
De aceea, este extrem de important ca profesorii să modeleze caractere în devenire, respectând codul
etic și deontologia profesională, printr-o pregătire profesională temeinică, printr-un mod de predare atractiv,
care să respecte principiile pedagogice, prin corectitudine, blândețe, fermitate, conștiință.
Pentru o evoluție prosperă și sănătoasă psihic, orice copil are nevoie să fie orientat către meserii
pentru care are aptitudini, talent înnăscut! În acest fel, el își va construi o carieră de succes, muncind cu
plăcere și randament. La polul opus se găsesc alegerile impuse copiilor de către părinți sau de curentul
societății, față de care copilul are reticențe, dar urmează recomandările părinților, sau față de care copilul
nu are atracție și astfel, munca i se va părea mereu o corvoadă, nu va da randament, ori va fi incompatibil
cu domeniul ales. Acest aspect va avea repercusiuni asupra psihicului său, îi va afecta sănătatea și îi va
genera diverse boli, pe parcursul vieții, iar la nivelul societății se va observa scăderea standardului în
domeniul ales.
Când începe educația? Educația unui copil începe din momentul nașterii sau din momentul
concepției sale? La creșă sau la grădiniță? Se ia ca punct de referință citatul conform căruia ”omul cât
trăiește, învață!”
Încă de la concepție, fătul moștenește genele părinților săi. El va avea înclinații native fie spre o
meserie, fie spre o artă, fie spre un sport, ori spre o disciplină tehnică sau de alt spectru. Această moștenire
genetică este cartea de vizită a copilului, cu care se naște și cu care pornește în viață. O carte de vizită
ascunsă inițial, dar care îl va însoți pe copil pe tot parcursul vieții și care trebuie depistată cât mai de
timpuriu de către părinți sau primii educatori și orientată în slujba potențialului viitorului adult de mâine,
stâlp al noii generații.
Cei șapte ani de acasă reprezintă indubitabil educația primordială oferită de către părinți, copiilor lor.
Această educație este esențială pentru elevul de mâine, din clasele primare, care adaugă în clădirea educației
sale, câte o ”cărămidă”, cu fiecare lecție învățată la școală, consolidându-și obiceiurile și deprinderile
dobândite în sânul familiei. Acesta va fi bagajul său comportamental, cu care va defila în viață.
Motiv pentru care, o educație de calitate a neamului românesc, depinde într-o foarte mare măsură de
educația primită de părinți și de generațiile precedente acestora, atât în cadrul familiei, cât și pe băncile
școlii. Este evident faptul că un părinte needucat va crea probleme atât școlii în care își va înscrie copiii,
cât și societății, prin simplul fapt că nu va ști să ofere o educație adecvată copiilor săi, ceea ce va avea
repercusiuni grave asupra sistemului educațional, dacă nu se corectează, mai ales peste mai multe generații,
când se vor fi înmulțit copiii needucați corespunzător în mediile familiale.

780
 În societatea românească de azi se disting numeroase aspecte contradictorii, cum ar fi:
Migrația masivă, de la sate la orașe, care presupune o dorință de evoluție a tinerelor generații, către
mai bine, mai ușor, mai prosper, dar, înseamnă, în același timp, îndepărtarea de rădăcini și de tradiții,
încheindu-se, astfel, cu o involuție în planul care vizează munca pământului, necesar pentru asigurarea
hranei zilnice.
Această acțiune generează întrebări, precum: cine mai muncește pământul? Cine mai crește animale?
Este această schimbare benefică sau nocivă, când ea oferă libertate și dezvoltare market-urilor, în procesul
de producere a hranei procesate, a legumelor obținute în sere și solarii, ceea ce asigură abundență pe piața
de desfacere, dar nu și calitatea naturală a produselor?!
Pe de o parte, forțele proaspete provenite din mediul rural, doresc o schimbare înspre activități
intelectuale, în timp ce forțele de muncă provenind din mediul urban, migrează către orașe mai mari sau
către destinații din afara granițelor, iar peisajele mirifice și bogăția pământului românesc, atrag tot mai mulți
investitori străini și chiar emigranți străini către satele românești, pe care le apreciază pentru calitatea
aerului, a resurselor și bogăția solului, dar și a panoramicului.
Deloc de neglijat este și segmentul populației care realizează că nu își poate asigura în țară un trai
decent, cu câștigurile lunare situate la limita subzistenței și care alege să emigreze în țări care îi oferă
posibilitatea de a câștiga decent, de a economisi, ca, mai apoi, să revină în țară, să își construiască o casă,
să investească într-o afacere, să achiziționeze o mașină, accesoriu indispensabil azi, în rezolvarea
problemelor cauzate de transport. Astfel, aceste familii își sacrifică copiii pentru o scurtă perioadă de timp,
pentru a le putea asigura ulterior un trai decent.
Rezultatele studiilor acestui fenomen la nivel național evidențiază aspecte îngrijorătoare în privința
copiilor rămași fără părinți în țară, în grija bunicilor sau a altor rude, ei fiind afectați de acest ”abandon”
timpuriu. Majoritatea devin apatici, își pierd apetitul pentru învățare și pot scăpa ușor de sub control,
dezvoltând comportamente deviante sau, pur și simplu, nu pot face față unor asemenea realități, momente
în care pot intra în anturaje distructive, sau se pot pierde pe drumuri greșite.
Scăderea standardului educațional – atât educatorii, cât și elevii se confruntă cu probleme generate
de schimbările frecvente de legislație școlară, factor devenit stresant în ultima vreme, care ocupă timp și
energie în defavoarea mersului firesc al sistemului educațional, care încearcă să stabilească direcții
conforme normelor UE, cu implicații sociale profunde, ce urmăresc schimbarea mentalității generale,
preocupări care distrag actorii educaționali de la conținuturile tradiționale, mai ales în ultimii ani. La acestea
se adaugă o varietate mare de manuale alternative ce se schimbă periodic pe piață, acțiune care îngreunează
ulterior, procesul achiziționării de manuale similare la nivelul unităților școlare.
Aspecte la care se adaugă neajunsurile din familie, datorate salariilor mici, a șomajului, a creșterii
ratei inflației din ultima perioadă, a stagnării salariilor, a dramelor pe care populația le trăiește deja de câțiva
ani, ca urmare a pandemiei, războiului generat de Rusia, cutremure și alte calamități, care afectează psihicul
uman la orice vârstă.
Cu toate acestea, olimpicii români reușesc să câștige premii importante la concursurile și olimpiadele
naționale și internaționale! Numai anul 2022 a adus țării noastre șapte medalii de aur și șapte medalii de
argint la olimpiadele internaționale europene! În timp ce testele PISA aplicate anual în fiecare unitate de
învățământ, reliefează că un procent de 45% dintre elevii români sunt analfabeți funcționali!
Schimbarea tipologiei generațiilor – treptat, copiii au devenit tot mai bolnăvicioși, mai sensibili,
mai letargici, mai puțin interesați de muncă și de învățătură, mai puțin interesați de a-și întemeia o familie
numeroasă, mai ales în rândul intelectualilor, conștienți că greutățile și neajunsurile vieții le limitează
posibilitățile unui trai decent și, implicit ale unei educații sănătoase urmașilor lor. De aici rezultă și scăderea
natalității la nivel național.
În tendința generațiilor actuale se remarcă dorința tinerilor de a munci cât mai puțin, dar de a câștiga
cât mai mult și de a socializa, a se relaxa sau călători cât mai mult.
Bunele maniere au avut și ele de suferit după revoluția din 1989, deoarece s-a extins libertatea de
opinie, elevilor și părinților li s-au dat prea multe drepturi, dar nu li se impun limite, obligațiile față de
școală nu prea și le mai îndeplinesc, iar costul per elev și scăderea natalității au slăbit verigile educaționale,
școlile fiind nevoite să accepte compromisuri, iar educația neadecvată se manifestă în societate prin toate
aceste portițe fără opreliști.
Societatea generează toate problemele cu care se confruntă populația! Dacă românii își pot mări
câștigul în afara granițelor, ei demonstrează că au capacitate de muncă, că pot economisi, că își pot clădi o

781
viață prosperă, dacă au un punct de pornire. Peste granițe sunt serioși culegători de fructe sau legume,
îngrijesc cu succes bătrâni sau asigură menajul în casele străinilor. De ce nu le oferă țara lor oportunitatea
unei vieți decente?!
Concluzii. Dincolo de toate neajunsurile și greutățile cu care se confruntă, românul adult din popor
se dovedește a fi un adevărat supraviețuitor. El este luptător, muncitor, dornic de a asigura o viață prosperă
familiei sale. Este inventiv, curajos și are o minte deschisă. A fost crescut de părinți care au trăit în
comunism, care aveau un loc de muncă stabil, dar nu prea multă libertate de opinie și mișcare. În schimb,
aveau conștiință mai multă și erau mai corecți. Aveau spirit de echipă și erau mai umani. Interacționau,
făceau mai multă mișcare, se ajutau mai mult unii, pe alții.
Copiii de azi, însă, poartă în ei schimbarea. Se adâncește discrepanța dintre generații! Ei sunt crescuți
de tehnica modernă, de laptopuri, tablete și telefoane Android, or Iphone. Și-au pierdut răbdarea și se
plictisesc extrem de repede. Totul în jur se derulează pe repede înainte. Tehnica a acaparat tinerele generații,
care par să aibă o matrice diferită de tot ce a cunoscut omenirea până în prezent. Ei sunt crescuți de părinți
care se confruntă cu lipsuri: lipsa unei situații materiale decente sau lipsa timpului petrecut de părinți cu
copiii, din cauza goanei după bani, care să le asigure o situație decentă. Încotro ne îndreptăm?!
Dacă este după cum susținea Mihai Eminescu, ”Ce e val, ca valul trece”, să urmărim vigilenți
valurile, dar să nu le lăsăm la voia întâmplării! Deoarece, ”cum arată astăzi școala, așa va arăta mâine
țara”, ne amintește Spiru Haret!
Astfel, cei șapte ani de acasă reprezintă chintesența: părinți educați=copii educați!

782
 CONTRIBUȚIA FAMILIEI LA REALIZAREA DEZVOLTĂRII
MULTILATERALE A COPILULUI

PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR: STEMATE VIORICA

G. P. N. BECENI, COM. BECENI, JUD. BUZĂU
Obiectivul principal al dezvoltării copilului în familie îl constitue: dezvoltarea fizică şi sănătoasă a
copilului (un anumit program de somn, o alimentaţie şi un stil de viaţă sănătos, plimbări în aer liber,
curăţenie, primele deprinderi de muncă).
În general copiii se nasc în familii care le doresc tot binele, cu mici excepţii. Vieţile lor
interacționează în primul rând cu membrii familiei, cu comunitatea, semenii prin intermediul diferitelor
jocuri şi activităţi.
„Mediul familial este universul natural al copilului”(Ioan Nicola, Fărcaș Domnica, 1995, p. 65),
particularizat fiecărei familii ce diferă în funcţie de societatea în care trăieşte, influenţa religioasă, contextul
prieteniilor, nivelul cultural al părinţilor, câştigul familial.
Schimbări în dezvoltarea şi comportamentul copilului au loc şi din cauza mediului în care trăieşte, a
legăturilor de ordin social stabilite de părinţi în comunitate. În condiţiile în care relaţiile familiei cu cei din
comunitate se bazează pe înţelegere şi respect reciproc şi copilul va adopta aceeaşi atitudine. Dacă din
contră relaţiile sunt tensionate, bazate pe certuri şi dispute permanente, atunci şi copilul va adopta aceleaşi
comportamente. Puţine sunt cazurile în care situaţiile sunt inversate, schimbarea în rău datorându-se,
posibil, comportamentului copleşitor pe care-l are părintele cu copilul sau libertăţii pe care i-o arată, copilul
în acest caz devenind un copil obraznic.
Cel mai mare rol în dezvoltarea socială a copilului îl are familie. Copilul adoptă de cele mai multe
ori, comportamentele, atitudinile şi convingerile celor din jur.
Între copiii mici, părinţi şi bunici se stabilesc legături emoţionale durabile ce le oferă copiilor
sentimentul de siguranţă. Acest ataşament este considerat de psihologi „sentimentul de siguranţă necesar
pentru a explora mediul, precum şi un refugiu şi o sursă de consolare în momentele de suferinţă” (Robin
Harwood, 2010, p. 516). Stările emotiv-afective precum: frica, plăcerea, supărarea, ataşamentul sunt simţite
încă din timpul vieţii intrauterine şi se manifestă diferit de la un copil la altul, de la o situaţie la alta. Legătura
directă a mamei cu copilul influenţează dezvoltarea afectivă a copilului. În general copilul adoptă
comportamentul şi afectivitatea mamei. Relaţia mamă-copil implică oserie de manifestări afective, iar
acestea se concentrează treptat în securitate afectivă. De cele mai multe ori simpla prezenţă a părintelui îl
face să se simtă în siguranţă, protejat de orice influenţă externă. Fiind dependent de afecţiunea celor din jur
copilul reacţionează atunci când se simte neglijat. El devine nervos, posomorât, îndurerat, plângăcios şi
greu de satisfăcut.
Afectivitatea este importantă în dezvoltarea individului. Ea reprezintă „motivaţia întregului
comportament uman pentru acţiune” (Constantin Păunescu, 1981, p. 10). Freud considera că: „copiii se
ataşează de persoanele care îi hrănesc şi care le oferă această primă sursă de plăcere” (Robin Harwood,
2010, p. 518). Behavioriştii asociau prezenţa părinţilor cu astâmpărul foamei, considerând că această
activitate a părinţilor conduce instinctiv la ataşamentul condiţionat al copiilor faţă de părinţi.
Siguranţa oferită de părinţi (de cei care i-au crescut), are consecinţe pozitive în decursul dezvoltării
copilului acesta dezvoltând comportamente sociale sigure, devin mai încrezători, mai sociabili şi dezvoltă
empatie în relaţii cu alţii. În aceste condiţii ei pot să-şi înţeleagă şi să-şi controleze emoţiile şi vor dezvolta
foarte puţine probleme sociale. Vor fi prietenoşi în contactul cu cei din jur.
Pentru o dezvoltare armonioasă copilul are nevoie de „spaţiu, mişcare, joc, supraveghere, hrană”
(Magdalena Dumitrana, 2000, p. 13): camera proprie, un colţ de joacă al lui, spaţiu de mişcare. Nu trebuie
să fie îngrădit. Respectarea nevoii de mişcare, plimbările în aer liber, jocurile cu mingea, la nisip, sunt
necesare la această vârstă. De asemenea, lăsarea copiilor în grija bunicilor nu este, de multe ori, cea mai
bună soluţie, în ceea ce priveşte activitatea de mişcare la acestă vârstă. Bunicii nu ţin ritmul cu ei şi pentru
a nu-i vedea căzând preferă să-i ţină de mână impunându-le ritmul lor. Până şi îmbrăcămintea îşi are rolul
ei în dezvoltarea copilului. Hainele de joacă ar trebui să fie lejere, uşor de spălat, de culoare închisă, să nu

783
coincidă cu cele de stradă pentru a nu daposibilitatea creării unor dispute pe tema murdăriei. Mai mult decât
atât, copilul nu trebuie pedepsit pentru că a murdărit hainele.
Cu cât copilul petrece mai mult timp cu părinţii, dezvoltă activităţi împreună, comunică verbal, cu
atât dezvoltarea lor este mai complexă şi armonioasă. Aici intervine însă priceperea, precum şi răbdarea
părinţilor. Atunci când un părinte se supără pe copil din cauza insistenţelor acestuia, copilul: ori adoptă
atitudinea părintelui în cadrul jocurilor, ori se închide în el, se emoţionează, se retrage într-o lume a lui
imaginară, unde jucăriile sunt singurele care-l pot înţelege, unde nimeni nu-l ceartă şi de care cu greu îl mai
putem desprinde.

784
 IMPORTANŢA PARTENERIATULUI ȘCOALĂ-FAMILIE

PROFESOR STÎNGU ADRIANA NICOLETA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „MIRON NEAGU”
SIGHIŞOARA
„Să nu-i educăm pe copiii noştri pentru lumea de azi. Această lume nu va mai exista când ei vor fi
mari şi nimic nu ne permite să ştim cum va fi lumea lor. Atunci să-i învăţăm să se adapteze. ”
(Maria Montessori –“Descoperirea copilului”)

Termenul parteneriat este „definit ca asocierea a doi sau mai mulţi parteneri, iar în literatura de
specialitate, parteneriatul reprezintă modalitatea, formală sau informală, prin care două sau mai multe părţi
decid să acţioneze împreună pentru atingerea unui scop comun. ”
Prin încheierea parteneriatelor cu părinţii, aceştia sunt încurajaţi să ia parte la planificarea şi derularea
programelor educative pentru copii, ceea ce implică o responsabilizare şi o eficienţă sporită. Astfel, părinţii
au posibilitatea să-şi cunoască mai bine copiii, modul lor de manifestare în viaţa de grup, pot înţelege mai
bine rolul lor educativ. Printre obiectivele principale ale colaborării dintre instituţiile educative şi familie
putem aminti: înlăturarea factorilor perturbatori în cadrul comunicării grădiniţă - şcoală –familie; creşterea
gradului de implicare a părinţilor în toate activităţile şcolare şi extraşcolare; schimbarea mentalităţii
neadecvate a unor părinţi faţă de grădiniţă / şcoală; cunoaşterea de către părinţi a posibilităţilor şi nevoilor
psiho-fizice ale copiilor; învăţarea unor deprinderi şi tehnici de muncă intelectuală sub formă de activităţi
comune elevi – părinţi – cadre didactice.
Majoritatea părinţilor au nevoie de informaţii de bază referitoare la copiii lor. Ei vor să fie informaţi
despre scopul de bază al programului educativ la care participă copiii lor şi doresc să fie implicaţi în luarea
deciziilor. Părinţii vor să fie la curent cu progresele copilului.
Pentru realizarea parteneriatului cu părinţii este esenţial ca: părinţii să fie priviţi ca participanţi activi,
care pot aduce o contribuţie reală şi valoroasă la educarea copiilor lor; să se recunoască şi să se valorifice
informaţiile date de părinţi referitor la copii; părinţii să ia parte la adoptarea deciziilor referitoare la copiii
lor; responsabilitatea să fie împărţită între părinţi si educatori; părinţii să facă parte din comitetele de părinţi;
să ajute la continuarea programului educativ acasă; să urmarească în mod regulat progresul copiilor lor; să
ia parte, să sprijine activităţile extraşcolare organizate împreuna cu școala. Datorită diferenţelor de scopuri,
resurse, pregătire, valori, nevoilor diferite, percepţii, atitudini, de foarte multe ori există posibilitatea
apariţiei unor conflicte între părinţi şi cadre didactice ce pot fi determinate de: o slabă colaborare; lipsa de
informaţii; intoleranţa la stilul de viaţă al celuilalt, la opiniile sau chiar la prezenţă fizică; neacceptarea unor
diferenţe de pregătire, condiţii sociale, morale, religie, naționalitate; lipsa unor preocupări în sensul
construirii relaţiilor de colaborare; numărul limitat al întâlnirilor dintre cadrele didactice şi părinți;
neclaritate în rolurile fiecăruia şi în responsabilităţile ce le revin; disponibilitatea redusă a părinţilor de a
participa la activităţi; gradul scăzut de interes al unor părinţi faţă de educaţie şi evoluţia copilului.
De aceea, cele mai importante căi de rezolvare a conflictelor sunt: cunoaşterea reciprocă;
comunicarea periodică cu aspecte formale şi informale; acceptarea reciprocă, înţelegere şi toleranţă faţă de
diferenţe; evaluarea permanentă a relaţiilor comune; sprijinul acordat familiei în raport cu creşterea şi
educarea copilului; atmosfera destinsă, non-formală şi pozitivă în întâlnirile cu părinţii. În acest proces de
colaborare, rolul conducător îl are cadrul didactic. El poate să orienteze, să ajute familia în sarcinile ce-i
revin, să asigure o unitate de vedere şi de acţiune.
După părerea mea, cultivarea unor relaţii de parteneriat efectiv între grădiniţă, școală și familie, în
sprijinul educaţiei şi creşterii copilului constituie cheia succesului viitor în adaptarea şi integrarea şcolară.
Relaţiile de colaborare dintre părinţi şi unitatea de învăţământ pe care o frecventează copilul lor constituie
primul pas către o educaţie deschisă, flexibilă şi dinamică a personalităţii copilului. Procesul de colaborare
cu părinţii asigură atingerea scopului educaţional, şi anume de a obţine dezvoltarea globală a copilului. Prin
colaborarea părinţilor cu școala, aceştia pot completa, sprijini şi dezvolta personalitatea copilului.
O educaţie adevărată şi reală se fundamentează în familie şi se continuă în grădiniţă şi şcoală. Pe de
altă parte, tot ceea ce copilul învaţă în școală pierde din importanţă şi eficienţă în condiţiile în care părinţii

785
nu întăresc şi nu valorifică programul educativ desfăşurat în cadrul școlii. Toate aceste motivaţii conduc la
necesitatea realizării parteneriatelor reale dintre familie şi școală, în care spre beneficiul copiilor, implicarea
familiei în viaţa școlii să fie una concretă, activă şi de durată, aşa încât membrii acestora să devină parteneri
reali în educaţia copiilor lor.
Educaţia extraşcolară permite de asemenea implicarea directă a copiilor în activităţi. Teme precum:
“Crăciunul în inimile noastre”, “Martie - Mărţişor”, “1 Decembrie”, “Şezătoare la muzeu” sunt foarte
cunoscute și foarte îndrăgite de elevi și părinți, deoarece îi provoacă să se implice afectiv şi efectiv în
realizarea sarcinilor, în căutarea şi sortarea materialelor necesare, în culegerea de informaţii şi curiozităţi
referitoare la tema aleasă.
Serbările şcolare reprezintă evenimente de o importanţă deosebită în activitatea elevilor şi în viaţa
familiilor acestora-atât din punct de vedere afectiv, cât şi cognitiv, dând ocazia elevilor de a prezenta, într-
o manieră personală şi originală, tot ce au învăţat pe parcursul unui semestru sau an şcolar. Acest tip de
activităţi extracurriculare au reprezentat întotdeauna un prilej de manifestare inedită al talentului nativ al
copilului. Este o ocazie în care copilul îşi poate pune în valoare inteligenţa dominantă descoperită şi
valorificată de cadrul didactic. De multe ori familia este surprinsă de potenţialul propriului copil.
Cântecul, dansul, recitarea de poezii sau interpretarea unor piese de teatru reprezintă câteva dintre
formele de manifestare prin care copilul îşi satisface nevoia de afirmare de joc, căpătând încredere în
propriul potenţial artistic şi cognitiv. De aceea o sărbătoare şcolară reprezintă un mijloc eficient de educare,
de influenţare formativă a copiilor, de sudare a colectivului, de asigurare a unor contexte educaţionale în
care relaţionările se produc în condiţii inedite, de încurajare a talentului, de dezvoltare a aptitudinilor şi de
stimulare a copiilor timizi sau mai puţin talentaţi. Este foarte indicat ca pe parcursul serbării să iniţiem
momente interactive părinţi-copii: jocuri, scenete, recitare, dansuri populare, cântece pe care părinţii fie le
cunosc, fie le învaţă împreună cu copiii. Toate acestea contribuie la sudarea relaţiilor dintre copii şi părinţi,
atmosfera să fie mai caldă, de sărbătoare a tuturor vârstelor.
Am considerat că implicând părinții în activități școlare și extrașcolare, acestea vor fi mai atractive
pentru copii, iar părinții vor fi mai implicați și mai conștienți de actul didactic, de importanța grădiniţei și
a școlii în viața copilului, realizând, astfel progres în activitatea didactică.

786
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASA

PROFESOR INV. PREȘCOLAR ȘTIRBU-NICORICI MIHAELA

LICEUL TEHNOLOGIC COȚUȘCA, BOTOȘANI
MOTO: ” Diploma celor șapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinților"
( Valeria Mahok)

Deseori, un gest considerat nepotrivit în comportamentul unei persoane, determină folosirea

expresiei „îi lipsesc cei şapte ani de acasă“. Dar, ce se înţelege de fapt, prin această expresie „îi lipsesc cei
şapte ani de acasă“? Care este rolul acestei perioade de formare, până la 7 ani, în viaţa noastră de mai târziu?
Cei 7 ani de acasă reprezintă oglinda educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
existenței lor. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Așa cum procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă
a copilului, ca un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare etapă de
dezvoltare din viaţa acestuia.
Primele elemente ale comportamentului civilizat şi de bună creştere sunt oferite copiilor în familie
prin purtarea părinţilor şi mai apoi prin sfaturi şi educaţie. Treptat, cei mici vor deprinde reguli de bună
purtare şi mai apoi bunele maniere atât de necesare convieţuirii în societate, puterea exemplului personal
al părinţilor în însușirea unui comportament civilizat, fiind esenţială în primii ani de viaţă ai copilului.
Cei 7 ani de-acasă sunt cheia către succesul social al copilului. Educaţia acestuia constă în ceea ce el
trăieşte în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor, care-i vor servi de model, şi mesajul din spatele frazelor
care i se spun. Că aceștia trebuie să înveţe cum să se comporte cu ceilalţi, este răspunderea părinților, de a-
i obişnui de mici cu bunele maniere.
Pentru că primii șapte ani sunt esențiali în formarea caracterului său, copilul trebuie ajutat să deprindă
obiceiuri sănătoase și maniere elegante. Micuțul învață care sunt principiile și valorile după care va trebui
să se ghideze în viață, în situații dintre cele mai diverse, descoperă cum sa aibă grijă de corpul și de lucrurile
lui, ce este recomandat să mănânce, cum să își ajute părinții și cum să se bucure de încrederea și aprecierea
oamenilor cu care interacționează. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la imitaţie şi învăţare,
după modelul dat de părinţi. Educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, în primii 7 ani de viaţă, îşi
pune amprenta pentru întreaga viaţă. Meseria de părinte este cea mai grea meserie din lume dar în același
timp cea mai frumoasă și aducătoare de bucurie și satisfacții. Împovărați de grijile cotidiene, părinții acordă,
din păcate, din ce în ce mai puțin timp educației copiilor, comunicării cu ei, petrecerii unui timp de calitate
în compania lor. Însă, unii părinți nu pierd prilejul de a le face câte ,,o lecție” de morală copiilor atunci când
greșesc sau când primesc note mici la școală. Alți părinți, dimpotrivă, apelează la o protecție exagerată a
copilului, ceea ce conduce la incapacitatea acestuia de a se adapta la cerințele societății. Copilul, membru
al unei familii mai mult sau mai puţin numeroase, trebuie să se adapteze noilor condiţii şi să acţioneze în
conformitate cu ceea ce este de dorit din punct de vedere social, atât pentru stabilitatea familiei sale cât şi
pentru păstrarea echilibrului în plan psihic şi social. Familia poartă cea mai mare responsabilitate pentru
cum îşi educă copiii, dar multe dintre lucruri îi scapă de sub control, deoarece acestea se învaţă din situaţiile
concrete de viată. Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi
competenţă între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în
jurul copilului se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru
fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care
îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm scalele
de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem unicitatea,
personalitatea, nevoile. Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-
cultural în care copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea
culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia. Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca
parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale,
începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de
787
sport, la teatru sau în vizită la rude. Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil,
inclusiv în timpul jocului. Când ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide
între noi şi el. Noi pătrundem în lumea lor, iar ei într-a noastră. Un copil privat de joc va avea carenţe în
structura personalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni prin alte forme de activitate cu caracter
compensatoriu. Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm
de sensul didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte
adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de
îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul
îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind
intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care
îşi structurează personalitatea. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil care
ştie să salute, să rostească acele cuvinte pe care noi, dascălii, le numim „magice”, şi-anume: „mulţumesc”,
„te rog”, „iartă-mă”, etc., care se comportă politicos cu cei de vârsta lui, dar mai cu seamă cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în diferite medii ale societăţii.
Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur, decât unul căruia îi lipsesc cei 7
ani de acasă. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte acum în educaţie este în dauna copilului. Completarea
lipsurilor educative ale primilor ani este posibilă, dar se va face mult mai anevoios, într-un moment în care
copilul trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el. Bunele maniere sunt cartea noastră
de vizită. Felul în care ne comportăm are o puternică influență asupra relațiilor cu familia, prietenii, colegii,
și, în cele din urmă, de acest lucru depinde dacă avem sau nu succes în viață.
Educaţia primită în prezent de copii în cei 7 ani de acasă diferă de cea primită acum 30 de ani, și
psihologii susţin că este o evoluţie firească şi o adaptare la contextul sociocultural. Astăzi, „valorile s-au
schimbat; sunt valorizate vigilenţa şi iniţiativele. Acum e important să fii primul pentru că resursele sunt
limitate“, explică psihologul Bogdana Bursuc. De asemenea libera exprimare este un comportament mult
încurajat în prezent. Copilul, are acces la o cantitate mai mare de informaţie, și gradul de socializare este la
fel de mare. În primii 7 ani de viaţă, copilul ar trebui să-şi însuşească o serie de abilităţi sociale şi
emoţionale. Abilităţile sociale presupun ca micuţii să înveţe să-și ajute semenii fără să aştepte recompensă,
să-i asculte şi să rezolve conflictele într-un mod pozitiv, fără să se răzbune. În plus, copiii trebuie să înveţe
să-şi împartă experienţele şi jucăriile cu alţii.
La fel de importante sunt şi abilităţile emoţionale. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii cum să-şi
exprime emoţii precum furia sau frica; să-şi exprime furia prin cuvinte de genul sunt furios şi apoi să
motiveze. Furia nu trebuie exprimată prin acţiuni; nu se va încuraja copiilor atitudinile nepotrivite, pentru
că atunci când un copil vede că obţine ceva prin faptul că este nepoliticos, că nu cedează locul cuiva sau că
se bagă în faţă la rând, va considera acest comportament ca fiind util pentru nevoile lui.
De asemenea, părinţii trebuie să fie atenţi la nevoile de afecţiune ale copilului. Dacă au nevoie de
atenţie şi nu o primesc atunci când sunt cuminţi, vor începe să fie obraznici pentru a atrage atenţia.
Asumarea responsabilităţilor este bine să înceapă învățându-i pe copii să-şi strângă singuri jucăriile sau
dându-le sarcini simple precum, să ajute la aşezarea mesei.
Copilul nu trebuie însă, ocrotit exagerat. El va fi lăsat sa zburde nestingherit, să se joace, să-și
inventeze jocurile pentru a nu-i stânjeni posibilitățile de formare și împlinire a personalității și pentru a nu-
i îngrădi experiența de viață. Activitatea lui va fi supravegheată dirijat fără însă a-l dădăci la tot pasul.
Expresia cei şapte ani de-acasă defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente
şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată culmea
achiziţiilor, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente,
atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt
transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.
De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea.
Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară. ” –
Antoine de Saint-Exupery

788
 CEI 7 ANI DE ACASĂ,
FUNDAMENTUL EDUCAȚII PENTRU TOATĂ VIAȚA

PROFESOR ALINA-IONELA STOIAN

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „TUDOR VLADIMIRESCU,
TÂRGOVIȘTE, JUD. DÂMBOVIȚA
Perioada copilăriei reprezintă una dintre cele mai importante perioade ale vieții, deoarece are un
impact major asupra dezvoltării ulterioare a individului. În acest sens, se consideră că primii șapte ani de
viață sunt extrem de importani și pot influența viitorul adult al copilului. Acești ani sunt denumiți și „cei 7
ani de acasă” și se referă la perioada în care copilul este în principal în grija familiei și este înconjurat de
membrii acesteia.
În timpul celor 7 ani de acasă, copilul își dezvoltă caracterul, personalitatea și obiceiurile, este foarte
receptiv la tot ceea ce se întâmplă în jurul său și își formează în mod natural propriile idei, atitudini și valori.
De asemenea, în acești ani, copilul învață să comunice, să socializeze și să ia decizii.
Familia este cea care are cea mai mare influență în dezvoltarea copilului în această perioadă. Părinții
au rolul de a-l ghida și a-i oferi suportul de care are nevoie pentru a-și dezvolta în mod adecvat abilitățile
și aptitudinile. O familie stabilă și iubitoare poate oferi copilului un mediu sigur și stimulativ, care îi va
ajuta să devină un adult responsabil și capabil să își gestioneze emoțiile și relațiile cu ceilalți.
Perioada celor 7 ani de acasă este esențială pentru dezvoltarea copilului și poate avea un impact major
asupra viitorului său. Beneficiile includ:
 Dezvoltarea unui caracter puternic și a unei personalități stabile: În această perioadă, copilul își
formează ideile și atitudinile care îl vor ghida pe tot parcursul vieții.
 Învățarea abilităților sociale: Copilul învață să comunice și să socializeze, ceea ce îi va permite să
aibă relații interpersonale adecvate în viitor.
 Învățarea valorilor și a moralității: Familia are un rol important în transmiterea valorilor și a
moralității către copil, ceea ce îi va ajuta să devină un adult responsabil și etic.
 Dezvoltarea abilităților cognitive și creative: În acești ani, copilul își dezvoltă abilitățile cognitive
și creative, care îi vor fi de ajutor în școală și în viața de zi cu zi.
 Învățarea autonomiei: În perioada celor 7 ani de acasă, copilul începe să ia decizii și să își dezvolte
autonomia, ceea ce îl va ajuta să se adapteze mai ușor la situațiile din viața de adult.
Odată ajuns la școală, pentru asigurarea unei dezvoltări armonioase și a unei educații adecvate, este
esențial ca părinții să aibă o relație strânsă cu școala și cu educatori.
Parteneriatul școală-familie reprezintă o colaborare între părinți și cadrele didactice pentru a sprijini
procesul de învățare și dezvoltare a copiilor. Acesta este un aspect important al educației, deoarece poate
contribui la succesul elevilor și la dezvoltarea lor personală. Importanța parteneriatului școală-familie:
Parteneriatul școală-familie este important pentru că implică părinții în educația copiilor lor și îi ajută
să înțeleagă mai bine nevoile acestora. Prin colaborarea cu cadrele didactice, părinții pot fi mai bine
informați despre programele de învățământ și despre modul în care copiii lor progresează în școală. De
asemenea, implicarea părinților poate îmbunătăți comunicarea între cadrele didactice și familiile elevilor și
poate ajuta la dezvoltarea unui mediu de învățare pozitiv.
Există numeroase beneficii ale parteneriatului școală-familie, inclusiv îmbunătățirea performanțelor
elevilor și a absenteismului școlar. Cercetările arată că implicarea părinților în educația copiilor lor poate
îmbunătăți performanțele academice ale elevilor și poate crește șansele de absolvire a școlii. De asemenea,
prin implicarea părinților în procesul de învățare, copiii pot fi mai motivați să își atingă obiectivele și să fie
mai încrezători în abilitățile lor.
Parteneriatul școală-familie poate ajuta și la reducerea absenteismului școlar, deoarece părinții care
sunt implicați în educația copiilor lor sunt mai susceptibili să monitorizeze absențele și să acționeze atunci
când copiii lor lipsesc prea mult sau sunt în pericol de a rata orele importante. De asemenea, parteneriatul
școală-familie poate ajuta la dezvoltarea unui mediu de învățare pozitiv și la crearea unui cadru în care
elevii pot să se simtă confortabil și încrezători în procesul de învățare.

789
 Îmbunătățirea parteneriatului școală-familie:
Deși parteneriatul școală-familie este important, nu este întotdeauna ușor să se stabilească și să se
mențină o relație de colaborare între părinți și cadrele didactice. Există o serie de strategii pe care cadrele
didactice și părinții le pot folosi pentru a construi o relație solidă și eficientă între școală și familie:
 Comunicare deschisă și eficientă: Pentru a asigura o relație bună între școală și familie, este
important ca ambele părți să comunice deschis și eficient. Astfel, părinții trebuie să fie informați despre
activitățile și progresul copilului lor la școală, iar cadrele didactice trebuie să ofere informații clare și
concise despre programele educaționale și activitățile școlare.
 Participarea părinților la activități școlare: O modalitate eficientă prin care părinții pot fi implicați
în educația copilului lor este să participe la activitățile școlare, precum întâlnirile cu părinții, evenimentele
sportive sau culturale.
 Colaborare la dezvoltarea planului educațional: Cadrele didactice și părinții pot colabora la
dezvoltarea planului educațional al copilului, astfel încât acesta să poată să-și dezvolte abilitățile și
aptitudinile într-un mod armonios.
 Crearea unui mediu pozitiv: Atât părinții, cât și cadrele didactice trebuie să creeze un mediu pozitiv
și stimulativ pentru copil, astfel încât acesta să se simtă confortabil și să poată să-și dezvolte abilitățile și
aptitudinile într-un mod natural.
 Implicarea părinților în procesul de învățare: Părinții pot fi implicați în procesul de învățare al
copilului prin activități la domiciliu sau prin încurajarea acestuia să-și exprime opinia și să ia decizii
importante în legătură cu propria educație.
 Respectarea diversității: Atât părinții, cât și cadrele didactice trebuie să respecte diversitatea
culturală și socială a elevilor și să încurajeze toleranța și înțelegerea în cadrul comunității școlare.
Experiențele din primii 7 ani ai vieții au un impact semnificativ asupra dezvoltării ulterioare a
copilului, iar această dezvoltare este influențată într-o mare măsură de interacțiunea dintre familie și școală.
În acest sens, este esențial ca părinții să joace un rol activ și implicat în educația copiilor lor în primii
7 ani de viață. Aceștia pot oferi un mediu stabil și sigur, care îi ajută pe copii să se simtă confortabil și
protejați, învățându-i în același timp reguli de comportament și valori morale.
În paralel, școala poate contribui la dezvoltarea copiilor prin oferirea unui mediu de învățare
stimulativ și divers, care să îi ajute să își descopere abilitățile și interesele, să își dezvolte abilitățile sociale
și să învețe noi cunoștințe și competențe.
Este important ca părinții și profesorii să lucreze împreună și să colaboreze în beneficiul copiilor,
pentru a crea un mediu de învățare coerent și consecvent. Comunicarea deschisă și sinceră între părinți și
profesori este cheia pentru a asigura un parteneriat de succes între școală și familie.
În concluzie, primii 7 ani de viață sunt critici în dezvoltarea copiilor și necesită implicarea activă a
părinților și a profesorilor pentru a asigura un mediu sigur, stabil și stimulativ pentru copii. Parteneriatul
dintre școală și familie este esențial în acest proces și trebuie să fie bazat pe comunicare, colaborare și
încredere reciprocă.

790
 PARTENERIATUL PĂRINȚI-ȘCOALĂ

PROF. FLORINA STOIAN

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 22 GALAȚI
Colaborarea între părinți și școală este extrem de importantă pentru succesul academic al copiilor.
Când părinții colaborează cu școala, aceștia sunt informați cu privire la progresele copiilor lor și pot
interveni în timp util dacă există probleme de învățare. De asemenea, aceștia pot fi mai implicați în educația
copiilor lor, ceea ce poate duce la o creștere a interesului pentru învățare și la îmbunătățirea performanței
academice.
Colaborarea dintre părinți și școală poate ajuta la îmbunătățirea comportamentului și atitudinii
copiilor față de școală și față de învățare. Părinții pot lucra împreună cu profesorii pentru a încuraja o
atitudine pozitivă față de școală și pot ajuta la dezvoltarea abilităților de disciplină și responsabilitate.
Parteneriatul dintre părinți și școală promovează comunicarea deschisă între toți cei implicați în educația
copiilor. Aceasta poate îmbunătăți comunicarea și înțelegerea între părinți și profesori, ceea ce poate duce
la o abordare mai eficientă și eficace a educației.
De asemenea, acest tip de comunicare poate ajuta la identificarea problemelor de învățare și la
intervenția timpurie în cazul în care există probleme. Acest lucru poate ajuta la îmbunătățirea performanței
academice a copiilor și poate preveni întârzierile de învățare sau alte probleme.
În general, colaborarea dintre părinți și școală este esențială pentru asigurarea unei educații de calitate
și pentru succesul academic al copiilor.
Parteneriatul familie-școală reprezintă o colaborare între părinți sau bunici și cadrele didactice în
vederea asigurării unei educații de calitate pentru copii. Scopul acestui parteneriat este de a crea un mediu
educațional pozitiv și de a sprijini dezvoltarea academică, socială și emoțională a copiilor.
Parteneriatul dintre familie și școală poate fi realizat prin comunicare, participare la activități școlare,
implicare în educația copiilor acasă sau implicare în deciziile școlii.
Părinții și cadrele didactice ar trebui să comunice regulat pentru a discuta despre progresul copiilor,
pentru a identifica eventuale probleme și pentru a găsi soluții comune.
Este importantă implicarea părinților în activitățile școlare, cum ar fi evenimentele sportive,
prezentările și reprezentațiile școlare, pentru a arăta sprijinul lor față de copii. În unele situații ar fi de dorit
ca părinții să își ajute copiii cu temele și să le ofere sprijin în procesul de învățare acolo unde este nevoie.
Prezența părinților în luarea deciziilor școlii prin intermediul consiliilor școlare sau a altor forme de
implicare a părinților face ca parteneriatul familie-școală să fie un succes în interesul copiilor.
Prin intermediul parteneriatului familie-școală, se poate obține o mai bună înțelegere a nevoilor
copiilor și se poate crea un mediu educațional care să promoveze succesul academic și personal al acestora.

791
 IMPORTANTA EDUCATIEI IN FAMILIE SI LA SCOALA

STOICA ADELA
In primul rand doresc sa-mi exprim bucuria de a intalni aceasta oportunitate care sa-mi dea
posibilitatea sa-mi exprim ideile, concluziile legate de educatie in general dupa o experienta de o viata ca
parinte si o vechime de 43 de ani ca professor de pian la un liceu de arte.
Oare este mai importanta educatia in familie? “Cei sapte ani de acasa” sa insemne baza in tot ce
urmeaza in formarea copilului, mai apoi a tanarului care porneste in viata pregatit sa infrunte pericolele
unei vieti pline de surprise mai mari sau mai putin placate ce se cer infruntate?
Intr-adevar primii pasi, esentiali de altfel necesita o indrumare atenta din partea familiei, cand se
pune fundamentul fizic, intelectual si comportamental al lastrarului vulnerabil. In familie se educa primele
notiuni de comportament si ce mi se pare cel mai important, se distinge binele de rau, ceea ce va deveni ca
un fir rosu in educatia fiintei umane de-a lungul intregii vieti.
Atmosfera trebuie sa fie plina de caldura si afectiune, chiar si pedepsele trebuie sa fie marcate de
iubire, dand copilului un puternic sentiment de siguranta si atasament fata de membrii familiei, de incredere
ca orice problema are rezolvare si ca oricand raul poate fi depasit.
Este important ca membrii familiei sa lucreze “in echipa”, explicand pe intelesul micutului limitele
decente ce se impun in interactionarea benefica tuturor pentru obtinerea unor rezultate promitatoare in
dezvoltarea lui. Desigur ca sunt importante invatarea metodelor de igiena, de sanatate fizica, mentala, de
acumulare a cunostintelor oferite gradual, fara ca acestea sa depaseasca limitele varstei numai de dragul de
a demonstra altora cat este de nemaipomenit, exceptional, chiar genial copilul prescolar.
In multe cazuri interactionarea cu o institutie specializata vezi cresa, gradinita timpurie de cele mai
multe ori este doar o solutie pentru rezolvarea lipsei persoanelor din familie care sa asigure asistenta, grija
si niste masuri minime de educatie.
Copilul trebuie sa socializeze indiferent de cat este de pregatit psihic si intelectual. Par termeni
bombastici, dar credeti-ma ca sunt adevarate drame in sufletul micutilor lasati in compania unui personal
de specialitate si a unei armate de copilasi care vin din medii diferite, cu o educatie cateodata foarte sumara.
De multe ori imaginea lor cu o lume in care intotdeauna binele triumfa devine ca o oglinda sparta. Aici
intervene pe de o parte grija educatorilor instruiti, devotati, consacrati acestei meserii de a tempera si slefui
cu mult tact micile personalitati unele alintate, beligerante, violente, pline de tupeu excesiv format acasa in
familie, in opozitie cu micutii retrasi, timizi, interiorizati, lipsiti de incredere in fortele propria, care
comunica cu mare greutate. Este momentul in care trebuie sa existe o colaborare foartre stransa intre
educatia oferita de institutiile specializate si cea a familiei. Familia trebuie sa completeze cu grija ceea ce
copilul asimileaza la gradinita mai ales (chiar la cresa) cu atentie si dragoste ca sa nu-i fie stirbita imaginea
corecta despre relatiile benefice intre copii, relatiile cu educatorii, ingrijitorii, chiar daca ele nu sunt
intotdeauna cele mai corecte si in care nu triumfa intotdeauna binele.
Incerc sa compar educatia de care am beneficiat eu in copilarie, adica acum mai bine de 62 de ani,
cu cea oferita actualmente unui copil din generatia de azi. Puterea lui de asimilare, de intelegere, de
adaptabilitate la atmosfera din jur, in familie sau o institutie specializata in educatia lui mi se pare identica
cu cea a copilului din secolul trecut. Pregatirea lui pentru scoala mi se pare sincer fortata, prematura. Este
smuls mult prea devreme din lumea lui perfecta, calma si calda in care cele mai mari performante sunt
legate de joaca, de lumea lui de basm unde triumfa aptitudinile artistice, creativitatea libera, nedirijata de
judecata oamenilor maturi. Acestia nu sunt dispusi, foarte rar coboara la nivelul lor de perceptie si pot
influenta negative sinceritatea, inocenta atat de diferita de lumea in care totul se face dupa reguli bine
stabilite, uneori fortate de protocol.
As vrea acum sa spun cateva vorbe despre rolul profesorului din domeniul muzicii in educatia copilui
si mai tarziu a tanarului elev.
Copiii care ajung la clasa mea sunt selectati in urma unor teste de aptitudini care sunt foarte relative
pentru aprecierea talentului si inteligentei unui copil de 5-6 ani. Dezvoltarea lor ulterioara, atingerea unui
nivel de performanta a dovedit de foarte multe ori contrariul prezicerilor si increderii in calitatile dovedite
la selectie. Este nevoie de multa munca, rabdare, sprijinul familiei, pentru ca activitatea de educare in scoala

792
sa dea roadele scontate. Dar sa revin la munca profesorului de specialitate care trebuie sa dezvolte latura
artistica a personalitatii elevului.
Activitatea lui pare simpla la o prima vedere deoarece lectiile au caracter individual, orele
desfasurandu-se prin contact direct, adica profesorul cu cate un elev. Dar haideti sa patrundem in intimitatea
unei astfel de ore. Profesorul trebuie sa-l cunoasca foarte bine pe elev, cat este de dezvoltat fizic, intelectual,
comportamental, cu ce bagaj de educatie si mai ales cu cata dorinta si placere de a studia un instrument se
lanseaza in aceasta “educatie mai deosebita”.
Contactul profesor – elev poate fi o reusita de la inceputul colaborarii si se si poate altera pe parcurs,
ori relatia de colabore se porneste greoi. De multe ori se parcurg pasi multi si grei ca un profesor sa castige
increderea elevului, dar multumirea este cu atat mai mare cu cat se ajunge la o adevarata prietenie care
poate dura chiar si o viata.
Pentru obtinerea unei calitati superioare a educatiei artistice in scoala este nevoie de un sprijin
substantial al educatiei in familie. Mai ales la inceput cand copilul intra in contact cu un limbaj abstract, al
semnelor muzicale, mai apoi cu cultivarea puterii de intelegere a muzicii invatate si redate, cu invatarea
unui program de echilibru si rabdare pentru studiu (si cate si mai cate…) in timp ce prietenii de joaca din
cartier se relaxeaza, familia are un rol primordial, nu in ultimul rand trebuie sa pomenesc educatia
complexa, pe toate planurile, colaborarea profesorului de specialitate cu colegii de la materiile de cultura
generala pentru formarea micutului artist in devenire.
Deci, precum vedeti, nu se poate face o departajare a educatiei in scoala de cea din familie, care
trebuie sa formeze impreuna un tot unitar de metode completate de diferite alte influente exterioare de
preferat pozitive si benefice in formarea viitoare a generatiei de artisti performanti.

793
 COEDUCAȚIA: FAMILIE ȘI ȘCOALĂ, PARTENERI ÎN REUȘITA
ELEVULUI

PROFESOR: STOICA LENUȚA CORINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 VLĂDEȘTI, ARGEȘ
Familia și școala, acești doi parteneri ai educației, acționează împreună în formarea copilului. Ele
merg mînă în mână către aceeași direcție: reușita și bunăstarea copilului. Pentru orice copil e important să
se simtă susținut atât de familia lui cât și de școală.
Pentru copil, buna comunicare între școală și familie, va conduce la o tranziție mai ușoară între mediul
școlar și cel familial. De exemplu, dacă profesorul face appel la părinți în cazul unor rezultate neobișnuite,
iar părinții înțeleg acest lucru și îl acceptă, atunci această dorință de reușită comună va întări și pofta de a
reuși a copilului. La polul opus însă, dacă elevul se află într-un mediu cu părinți veșnic nemulțumiți și
închiși la discuții pentru că profesorul i-a pus o notă mică copilului fără să înțeleagă de ce, acest climat
tensionat nu-l va ajuta să reușească. E necesar ca părinții să acorde o anumită încredere atât profesorilor cât
și educației pe care o insuflă copiilor acasă.
Păstrarea unei legături strânse școală-familie permite de asemenea protejarea copilului și cunoașterea
familiei în sânul căreia acesta crește. Este cunoscut faptul că elevii victime ale violenței au părinți care nu
se țin aproape de mediul școlar.
Faptul de a fi în termeni buni cu profesorii copilului îți permite să ai o viziune și o atitudine pozitivă
în ceea ce privește școala. Această apropiere va face ca școala să fie mai puțin inaccesibilă. Părinții pot de
asemenea să-și dezvolte sentimentul de apartenență la un colectiv, la comunitatea educativă a școlii. Un
părinte interesat de școala unde evoluează copilul său este informat despre ceea ce se întâmplă acolo:
progresul, unde se află acesta în raport cu clasa, și de asemenea ar putea să asigure o continuitate pedagogică
și o susținere eficientă pentru copil.
Să fie în termeni buni cu profesorii copilului înseamnă să se simtă valorizat, căci un elev care reușește
este grație muncii comune a profesorului și a părintelui. Părintele are deci responsabilitatea lui în realizarea
acestui proces. Dacă părinții se poziționează ca purtătorii unei imagini valorizante a școlii, asta nu poate
decât să creeze un raport pozitiv învățării, cunoscută fiind admirația copiilor față de părinții lor.
Să te interesezi de viața școlară a copilului înseamnă să înțelegi mai bine modalitățile pedagogice și
rezultatele obținute de acesta, să înțelegi cum să-l ajuți să progreseze și, de asemenea, să adopți o atitudine
binevoitoare în ceea ce privește evoluția lui.
Coeducația nu se poate instaura fără aportul profesorilor care trebuie să-i invite pe părinți la întâlniri,
să aibă o comunicare strânsă cu aceștia, să fie deschiși și receptivi. Astfel, părinții pot lua cunoștință cu
modul de organizare și de lucru al clasei și înțeleg mai bine obiectivele pe care le pot duce la îndeplinire
mai eficace și acasă.
Școala trebuie să-i implice pe părinți în diferite activități și evenimente care pot pune în valoare
talentele și aptitudinile copiilor (muzică teatru, dans, sport, etc). De asemenea, este importantă
familiarizarea acestora cu modul de evaluare prin carnetul de elev sau prin platforme special create. Este
esențială și susținerea și consilierea familiilor de elevi cu nevoi educaționale particulare.
Implicarea părinților, primii educatori ai copiilor, este un factor esențial al reușitei școlare și trebuie
ca acest fapt să constituie obiectivul prioritar al sistemului școlar. Unul dintre ar trebui să fie și promovarea
imaginii școlii pentru a arăta părinților că și ei sunt actori ai reușitei copiilor lor.
Sigur că există și obstacole în calea aceste coeducații: mijloacele de a transmite informațiile (mai sunt
încă mulți care nu dispun de gadget-uri performante sau internet, care nu au curent electric sau mijloc de
transport și pentru care drumul până la școală este foarte dificil, etc), situațiile familiale complicate, părinți
care fac complicată sau care chiar refuză comunicarea, cunoașterea familiilor (profesorii nu sunt din
localitatea respectivă și de cele mai multe ori nu rămân în școală prea mult timp ca să cunoască familiile
copiilor).
Pentru ca elevul să ”înflorească” și să fie cât mai disponibil, trebuie ca fiecare actor (profesor, elev,
familie) să-și îndeplinească rolul, să fie acolo la nevoie și să se adapteze cât mai bine posibil unul la celălalt,
pentru ca relația de încredere să fie solidă și constantă.

794
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

STOICA LOREDANA
În societatea modernă, educația ocupă un rol important în formarea individului. Dacă în evul mediu
această posibilitate era oferită doar copiilor nobili, în ziua de astăzi educația nu mai este o raritate: de ea au
parte marea majoritate a generațiilor în formare. În primul rând, dreptul la educație desemnează crearea
unor condiții pentru a acumula cunoștințe într-o formă eficientă. Astfel, generațiile tinere își încep drumul
educației de acasă. Fiind educați de părinți, aceștia trec la un alt nivel – grădinița, unde pentru prima dată
învață, prin metode practice, de a se integra într-o societate, de a relaționa cu oamenii, de a diferenția binele
de rău. La o vârstă fragedă copilul merge la școală – unde învață bazele științei, artei, logicii și lingvisticii.
După învățământul primar urmează gimnaziul, și după – liceul, locul în care individul începe să perceapă
lumea cu ochii unui adult. Universitatea în schimb are rolul de a finisa educarea teoretică a individului, fără
a purta răspundere pentru reușitele lui din viitor și acțiunile pe care le întreprinde. Astfel, procesul de
formare a unui om începe devreme și deseori nu se termină până la moarte – în cazul oamenilor care nu se
limitează la cunoștințele acumulate de la alții.
În al doilea rând, educația nu conține doar partea teoretică: mai este și cea practică, deseori oferindu-
i individului oportunități noi sau invers, micșorându-i cercul posibilităților. Astfel, un informatician foarte
bun ca programator, dar needucat, brutal cu oamenii sau indecent va avea mai puține șanse decât unul mai
slăbuț, dar mai educat și amiabil cu oamenii. Astfel, partea teoretică este deseori anulată de cea practică;
capacitățile mintale sunt deseori trecute pe planul doi în cazul lipsei aptitudinilor sociale.

Meseria de părinte este cea mai grea meserie din lume dar în același timp cea mai frumoasă și
aducătoare de bucurie și satisfacții. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la IMITAŢIE şi
ÎNVĂŢARE, după modelul dat de părinţi. Educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, în primii 7 ani
de viaţă, îşi pune amprenta pentru întreaga viaţă. Împovărați de grijile cotidiene, părinții acordă, din păcate,
din ce în ce mai puțin timp educației copiilor, comunicării cu ei, petrecerii unui timp de calitate în compania
lor. Însă, unii părinți nu pierd prilejul de a le face câte ,,o lecție” de morală copiilor atunci când greșesc sau
când primesc note mici la școală. Alți părinți, dimpotrivă, apelează la o protecție exagerată a copilului, ceea
ce conduce la incapacitatea acestuia de a se adapta la cerințele societății.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în diferite medii ale
societăţii. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur, decât unul căruia îi
lipsesc cei 7 ani de acasă. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului, de
conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei elementare a
indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului acasă, alături
de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce
contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente
şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea
achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor compotamente,
atitudini, limbaj
Într-o lume în care respectul faţă de celălalt este din ce în ce mai alterat, nu este o misiune ușoară
pentru părinţi să-și crească copilul în spiritul bunelor maniere. Cu toate acestea, părinții trebuie să știe că o
bună educație în familie va cântări mai greu și va câștiga în fața școlii de cartier sau influenței anturajului
de la școală.
Un copil cu bune maniere va deveni un adult politicos, elegant și apreciat. Bunele maniere reprezintă
o carte de vizită în toate situațiile. Care sunt cele mai importante bune obiceiuri pe care ar trebui să le învețe
copiii de mici?
• să asculte și să nu întrerupă adulții în timp ce vorbesc. Același lucru trebuie să-l facă și părinții.
• învățați-i unde se așază tacâmuri, șervețele, pahare și cum să le folosească.
• bunele maniere la masă: să mănânce cu gura închisă, să-și așeze șervețelul pe picioare, să utilizeze
corect tacâmurile.
795
 • să spui „te rog“ și „mulțumesc“ face parte din manierele de bază.
• să salute la venire și plecare acasă sau la școală, oriunde merg.
• să se îmbrace corect și adecvat în diverse situații.
• să respecte diferențele de religie, rasă, sex, persoane cu nevoi speciale; băieții să învețe de mici cum
să se poarte cu fetele.
• să dea locul persoanelor în vârstă sau femeilor însărcinate în autobuz.
• să vorbească încet în public.

Comportamentul copilului este oglinda comportamentului părinților. Dacă copilul tău înțelege baza
bunelor maniere, îl va ajuta să și le însușească. Manierele elegante reflectă o personalitate iubitoare și
respectabilă. Rădăcina bunelor maniere o reprezintă respectul, iar rădăcina respectului este sensibilitatea.
Copilul căruia îi pasă de ceilalți, de sentimentele celorlalți, va deveni automat o persoană manierată. În
acest fel politețea va fi mai creativă și practicată cu entuziasm. Combinația informației cu practica zilnică
va face posibilă formarea unei personalități respectabile. Chiar dacă copiii mici nu înțeleg sensul cuvintelor,
cel puțin observă plăcerea de a spune „mulțumesc“ și „te rog“ în comunicarea zilnică. De la 2-3 ani în sus,
deja pot să le utilizeze și știu că obțin ce vor. Cu timpul, formulele de politețe vor deveni automate. Între 2
și 4 ani, ce aude copilul, spune mai departe. Lăsați copilul să audă o mulțime de formule de politețe.
Adresați-vă copilului la fel de politicos ca unui adult, ca să prindă gustul de mic.
Un om certat cu bunele maniere suporta consecintele neindemanarii sale in miscari si cele ale
aspectului dezagreabil cu care se prezinta intre oameni. Bunele maniere trebuie sa fie compuse din atitudini
care se iau in mod automat si nu prin ratiune. Ele trebuie sa aiba ca baza politetea, delicatetea, tactul,
bunatatea. Bunele maniere transformate in legaturi sociale trebuie sa fie adaptate la viata colectiva. Desigur
ca se vor intreba multi: “Cum trebuie sa se comporte parintii ca un copil sa capete cei sapte ani de acasa?”.
In mod normal, psihicul unui copil este influentat de conditiile lui de viata si de educatia primita in casa
parinteasca. Acest psihic este dependent de dezvoltarea sistemului nervos central. Educatia trebuie sa duca
la obtinerea treptata a dezvoltarii inhibitiei corticale, adica la retinerea unor manifestari negative.
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în
familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.

796
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI ȘCOALĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR: STOICA MARICICA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ CÂMPURI
LOC. CÂMPURI, JUD. VRANCEA
Spunem că educația este o acțiune la care își dau mâna școala, familia și întreaga societate. Această
colaborare este stringentă.
Maria Montessori spunea:„Copilul care se naște nu intră într-o ambianță naturală, el întră în
civilizație”. În educația copilului un rol important îl are familia, iar aceata nu încetează la vârsta școlarității,
ci se dezvoltă pe o perioadă mult mai îndelungată.
După John Dewey, „educația este un proces al vieții și nu o pregătire pentru viață. Cred că școala
trebuie să reprezinte viața actuală, viața tot atât de reală și de vitală pentru copil ca aceea pe care el o duce
în familia sa, cu vecinii săi, pe locurile lui de joacă. ”
Cercetările confirmă că, indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinții sunt
parteneri în educația copiilor lor, rezultatele determină performanța elevilor, o mai bună frecvență a școlii,
reducerea ratei de abandon școlar și scăderea fenomenului delincvenței.
Cadrele didactice și părinții au responsabilități multiple și sunt în permanență sub presiunea timpului.
Ritmul vieții moderne e în schimbare, dar profesorii trebuie să admită că parteneriatele școală-familie se
integrează în procesul de învățare, determinând succesul acestuia. Ei sunt liantul care menține colaborarea.
Cu un sprijin adecvat și cu instrumente bune de organizare a timpului își pot pune ideile în practică.
Procedând așa, vor maximiza beneficiile școlii pentru toți copiii și familiile acestora.
„Ca să formezi oameni îți trebuie mame. Nimic altceva”. Trăim într-o lume bulversată de informație,
din care nu știi ce adevăr să alegi. Copilul își are rădăcina în familie, iar aceasta trebuie să fie model de
viață, să înțeleagă importanța rolului ei în educația și viitorul copilului. De aceea este recomandată
menținerea și întărirea relației părinți-școală-societate. Educația mamei în duhul credinței, al iubirii de neam
și al cunoașterii binelui e mai presus decât o instrucție militară.
Odată cu intrarea copilului în școală educația devine mai complexă, precum și rolul familiei.
Specialiștii în educație au concluzionat că o educație bună dată unui copil nu poate fi realizată decât printr-
o dialogare frumoasă între părinte și copil. Din nefericire, la ora actuală, există multe zone rurale unde
părinții pun copiii la diverse munci sau îi lasă nesupravegheați cât ei muncesc cu ora, cu ziua, iar acesta nu
mai are timp pentru învățat.
Mă gândesc că „meseria” de părinte trebuie să îmbine cele două trăsături: bunătatea și inteligența.
Știm că mulți părinți muncesc pentru a le da copiilor tot ce e mai bun pe lume, dar „uită să deschidă pentru
ei, cartea vieții lor”. Se știe că legăturile definesc calitatea relației, iar copiii au nevoie de „ființe umane”.
Părinții ne clădesc temelia conștiinței și a sufletului.
Procesul de învățare ar trebui să fie distractiv. Dacă învățarea nu e distractivă vom face eforturi
imense, atât elevii, cât și profesorii. Există problema că nu toate părțile programei sunt distractive. Câți
dintre copii sunt înebuniți să învețe substantive, verbe, tabla înmulțirii? Aceasta este provocarea în educație,
conform vorbelor din bătrâni-poți duce un cal la apă, dar nu-l poți face să bea, decât dacă îi este sete. Deci
cum îi facem pe copiii noștri să fie ”însetați” de cunoaștere?
Trăim într-o lume din ce în ce mai competitivă, iar o educație bună este mai importantă ca niciodată.
Persoanele educate tind să aibă mai mult succes în carieră și să câștige salarii mai mari. Aceste persoane au
mai multe șanse de a fi sănătoase și de a trăi mai mult decât cele care nu sunt educate.
Din punctul meu de vedere ar trebui ca fiecare profesor să fie și bun și fascinant. Elevii trebuie
pregătiți pentru viitor, pentru necunoscut, să nu se teamă de nimic, să fie flexibili în muncă și în viață.
„O educație bună este izvorul întregului bine în lume”. (Immanuel Kant)

Bibliografie:
1. Din învățăturile și minunile părintelui Justin, Carte document, 2013
2. Revista: Învățământul primar, editura Miniped, 2004
3. Copii străluciți, elevi fascinanți, Augusto Cury
4. Părinți străluciți, profesori fascinanți, Augusto Cury

797
 FAMILIA SI SCOALA IN EDUCATIA COPIILOR

STOICA ROXANA DENISA

In această lume aflată într-o permanentă schimbare, părinții, cadrele didactice și comunitățile locale
se străduiesc să sprijine sistemele de îmbunătățire a educației cu scopul de a-i ajuta pe copii să se dezvolte.
Pentru ca acest lucru să se realizeze este nevoie de implicarea familiei în educație. Familia este prima școală
a viitorului cetățean, iar între cei doi factori educativi trebuie să existe o legătură permanentă care se poate
realiza prin diferite forme de colaborare care nu se cer neapărat spectaculoase, dar ele fac parte integrantă
din procesul educațional.
O relație majoră școală-familie are în vedere cunoașterea stării de sănătate a copilului și procesul de
învățare, echilibrul dintre efort și jocul ca divertisment, cauzele medicale care duc la dificultăți școlare,
cauzele rămânerii în urmă și influența lor asupra încrederii copilului în învățătură.

Familia și școala
Înainte de a merge la școală, copilul învață abilități de bază și trăiește într-un mediu familial care îi
transmite (conștient sau nu!) o serie de atitudini față de persoane și învățare, care îi pot fi de folos sau îl pot
sabota în procesul adaptării la mediul școlar și pe parcursul învățării.
Școala nu poate face ceea ce părinții nu fac și invers. Fiecare instituție, atât cea a familiei, cât și a
școlii, are roluri bine definite, iar împreună se completează și potențează, nu se anulează, nici nu se
înlocuiesc una pe alta. Implicarea părinților înseamnă prezența activă în demersul învățării prin asigurarea
de materiale necesare, suport logistic, explicații, încurajări, medierea conflictelor, blândețe, înțelegere,
disponibilitate. Să comunici constant cu educatoarea, învățătoarea, dirigintele, directorul, profesorul
consilier, pentru a vedea unde este necesară susținerea și ce poate fi îmbunătățit, reprezintă un bun început
în înțelegerea provocărilor fizice, emoționale sau sociale pe care elevul le poate traversa, la un moment dat,
pe parcursul formării academice.
Dincolo de sincopele sistemului de învățământ, există atât de mulți oameni cu vocație, gata să-și ofere
suportul și expertiza pentru rezolvarea provocărilor. Aceasta este o chemare la responsabilitate: ceea ce
sădești în copilul tău de timpuriu va fi potențat și dezvoltat de școală, dependent de implicarea ta. Mai
târziu, adultul format va fi o valoare pentru societate, un om cu simț civic, responsabil și moral.. . sau nu.
La nivel micro, cum arată familia, așa arată și școala, iar la nivel macro, cum arată școala, așa arată și țara.
În esență este vorba despre interdependență, conectare. Suntem dependenți unii de alții: școala nu poate să-
și atingă scopurile fără susținerea familiei. Am putea vorbi mult despre lacunele sistemului de învățământ
și ceea ce este necesar de schimbat. Deja ne-am obișnuit ca, în fiecare an, sute de școli să-și deschidă porțile
cu aceeaşi infrastructură deficitară, unele chiar fără autorizație de funcționare, ceea ce se traduce prin
grupuri sanitare necorespunzătoare, clădiri neasigurate la incendiu, centrale nefuncționale, lipsa canalizării
și lista poate continua.
România are un sistem de învățământ perimat. În cel puțin doisprezece ani, tinerii acumulează
informații care într-o proporție copleșitoare nu le folosesc în viaţă. Să nu uităm că ies din şcoală fără a avea
cunoştinţe nici despre aspecte practice și esențiale precum introspecția, gestionarea conflictelor,
cunoașterea de sine, dezvoltarea personală, educația financiară, consilierea vocațională, ca să nu mai
vorbesc de retorică, filosofie, estetică sau artă.
Mediatizăm o dată pe an reușita câtorva elevi la universități de renume internaţional - Harvard,
Cambrige, Oxford sau MIT - uitând că ei sunt excepția, vârful de lance, produsul muncii proprii și al
798
susținerii părinților, în toate cazurile. Pentru majoritatea tinerilor, este frustrant ca, după atâţia ani de şcoală,
instituțiile de învăţământ să nu le fi oferit instrumentele necesare pentru a se descurca în viață. Un sistem
bun de învățământ te pregătește pentru viață, inclusiv pentru a depăşi eșecuri și dezamăgiri. Realitatea este
că schimbările structurale ale unui sistem vechi au loc pe parcursul câtorva generații, iar a ne ascunde după
degete sau a nega acest fapt nu ajută deloc.

Cei şapte ani de acasă

Mai presus de formarea unor competențe de calcul matematic și analiză a unui text, principiile din
spatele instituției în care învață copiii noștri ar trebui să fie cunoscute și folosite ca etalon în evaluarea
performanțelor școlilor și cadrelor didactice, deoarece ele se axează și pe formarea unei conduite de viață,
atât de necesară. Nicolae Steinhardt scrie: „Încep să-mi dau seama că numai caracterul importă.
Convingerea politică, păreri filosofice, originea socială, credința religioasă nu sunt decât accidente: doar
caracterul rămâne după filtrările produse de anii de pușcărie, ori de viață”.
Închei spunând că poți să finalizezi patru facultăți și să ai la activ trei doctorate. Nu sunt atât de
relevante ca cei șapte ani de acasă, ca a ști să te respecți pe tine și pe cei din jur, nu sunt atât de relevante
ca a te purta cu demnitate, conform principiilor și valorilor tale, ca a avea o identitate stabilă și un simț al
coerenței în acțiunile tale. Vivat Academia!

BIBLIOGRAFIE
1. Bunescu Ghe., Alecu G., Badea D. – Educaţia părinţilor. Strategii şi programe, E. D. P., Bucureşti,
1997;
2. Ecaterina Adina – Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, 2002;
3. Nica I., Ţopa L. – Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, E. D. P., Bucureşti, 1974.

799
 ROLUL ȘI IMPORTANȚA COLABORĂRII CU FAMILIA ÎN EDUCAREA
COPIILOR
-PARTENERIATUL CU FAMILIA –

PROFESOR INVATAMANT PRIMAR STOICAN DORINA

SCOALA GIMNAZIALA SPIRU HARET, OLTENITA
,,Un copil este ca o sămânță de floare…Cât de frumos va creşte, cât de frumos va rodi, depinde de
grădinarul care o va îngriji, de ce pământ şi de câtă lumină şi apă are, de cât e de ferită de frig, de furtună
şi de soare prea tare.
E atât de plăpândă… Cum ai putea s-o rupi ori să o calci în picioare, când e tot ce va mai rămâne
în urma ta?” (Irina Petrea)
Familia este prima colectivitate care își pune amprenta pe caracterul omului, cea dintâi școală ce
pune temelii viitoarei personalități. Primele valori sociale sunt transmise copilului de către familie înainte
ca acesta să beneficieze de educația instituționalizată.
Copilul este un dar prețios al lui Dumnezeu și fiecare părinte se simte responsabil de marea comoară
ce i-a fost încredințată.
În primele etape ale vieţii, responsabilitatea educării copilului revine familiei. Copiii sunt înscrişi în
grădiniţă si apoi la scoala, instituţie care le asigură condiţiile necesare pentru dezvoltarea în concordanţă cu
nevoile individuale. Scoala este un important mediu de socializare, cunoastere, invatare, îi ajută pe copii să
interacţioneze cu alţi copii, dar şi cu adulţi, şi le oferă acestora un mediu primitor, adecvat învăţării.
După familie, scoala constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate. Această instituţie
îl aşază într-un cadru nou prin dimensiunile şi conţinutul său. Aici copilul ia cunoştinţă cu activităţi şi
obiecte care-i stimulează gustul pentru investigaţie şi acţiune, îl provoacă să se exprime şi îi propune,
incipient, angajarea în relaţiile sociale de grup.
Parteneriatul scoala-familie se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi scoala,
la o unificare a sistemului de valori care va avea un efect benefic asupra copiilor.
Ca parteneri în educație să fim convinși că nu educăm copiii doar atunci când vorbim cu el; doar
atunci când le oferim tot ce își doresc; doar atunci când realizăm, împreună, activități atractive. Îl educăm
în fiecare moment al vieţii noastre. Felul cum ne îmbrăcăm, cum vorbim cu alţi oameni şi despre alţi
oameni, cum ne bucurăm şi cum ne întristăm, cum ne purtăm cu prietenii şi cu cei care nu ne sunt prieteni;
toate acestea au pentru copil o mare însemnătate. Copiii urmează exemple de la un număr mare de persoane:
ei imită fraţii mai mari, pe prietenii de joacă, pe colegi, pe educatori. Prin jocul lor copiii imită activitatea
şi comportarea celor din jur; imită relaţiile care se stabilesc între oameni în cadrul vieţii de familie şi în
societate de aceea să ne străduim să investim tot ce avem ami bun în noi pentru binele acestor mici făpturi
care ne sunt încredințate spre a fi iubite, modelate și însoțite în viață.
O comunicare optimă învăţător/diriginte-familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv asupra copilului
şi de a stopa comportamente negative. De multe ori apar dificultăţi de comunicare şi dezvoltare a releţiei
şcolă-familie. Lipsa de comunicare din partea uneia dintre ele afectează evoluţia elevului, rezultatele
şcolare şi natura comportamentului
Educarea elevului se situează în egală măsură, în familie şi şcoală. Meritul familiei îl reprezintă
formarea temeliei individualităţii copilului, încă de la vârstă fragedă. Mediul familial oferă primele ocazii
de stabilire a unor relaţii sociale, de comunicare afectivă şi verbală. Climatul familial îşi pune amprenta pe
personalitatea sa.. Odată cu intrarea copilului în şcoală, funcţiile educative ale familiei nu încetează, ci se
amplifică, în sprijinirea rolului de elev. Profesorii trebuie să colaboreze cu familia, să facă în aşa fel încât
să-l facă un aliat şi să se sprijine reciproc în munca de educaţie. Alături de şcoală, familia exercită cea mai
mare influenţă asupra copilului, iar scopul acţiunilor lor trebuie să fie unitar.
Scoala nu poate face minuni, iar educaţia dată în această instituţie nu va avea rezultate bune, dacă nu
se va sprijini şi nu va colabora cu familiile copiilor.
Şcoala şi familia trebuie să sprijine copilul în luarea deciziilor privitoare la orientarea spre o treaptă
superioară de învăţământ şi spre o carieră. Ele facilitează luarea unor decizii în concordanţă cu cerinţele
personale şi realităţile sociale. Familia reprezintă un exemplu pentru copil, ea influenţează opţiunea pentru

800
o anumită profesie. Şcoala trebuie să deruleze acţiuni comune elevi-părinţi pentru conturarea dorinţei
profesionale. Invatatorul dezbate cu elevii avantajele şi dezavantajele unei profesi, reţeaua şcolară,
metodologiile de organizare a examenelor şi admiterea în învăţământul liceal, şcoli de arte şi meseri,
învăţământul superior. Rezultatul sau evaluarea acţiunilor de orientare consau în curajul deciziei, degajarea
de prejudecăţi sociale, obiectivitatea lor, încrederea în valoarea anumitor forme de educaţie. Perioada de
asimilare sau de pregătire pentru viaţă se încheie prin decizia persoanei de a se integra în activitatea dorită.
În concluzie, putem spune că reuşita privind devenirea umană a copilului depinde de o colaborare
prodigioasă dintre acești doi factori educaţionali de bază: scoala şi familia. De aceea, colaborarea scoala-
familie este cheia unităţii de acţiune ce deschide porţile succesului educaţional.
“Fiecare copil pe care îl educăm este un OM dăruit societăţii” (N. Iorga)

Bibliografie
• Ionescu, M., Negreanu, E., Educaţia în familie. Repere şi practici actuale, Ed. Cartea Universitară,
Bucureşti, 2006
• Constantin Cucos, Pedagogie, editia a II-a revazuta si adaugita, Editura Polirom, 2002
• Noveanu Eugen, Dan Potolea, Stiintele educatiei, Dictionar encyclopedic, Editura Sigma,
Bucuresti, volumul I, II, 2007, 2008
• Antonesei Liviu, Paideia. Fundamentele culturale ale educatiei, Polirom, 1996

801
 IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ

STOLERU OANA MARIA

Cei șapte ani de acasă se referă la perioada timpurie a vieții copilului, care se întinde de la naștere
până la vârsta de șapte ani. Această perioadă este considerată crucială pentru dezvoltarea copilului, deoarece
în acești ani el își dezvoltă abilitățile sociale, emoționale și cognitive, care vor sta la baza dezvoltării sale
ulterioare.
Perioada de cei șapte ani de acasă este caracterizată de o creștere rapidă a creierului. De asemenea,
este o perioadă în care copilul își formează personalitatea, valorile și credințele de bază, care îl vor influența
pe tot parcursul vieții sale.
În această perioadă, rolul părinților și a altor adulți din viața copilului este crucial, deoarece aceștia
pot influența dezvoltarea copilului prin interacțiuni și experiențe pozitive. Prin oferirea unui mediu sigur,
stabil și stimulativ acasă, prin oferirea de dragoste și încurajare, și prin promovarea dezvoltării abilităților
sociale și emoționale ale copilului, părinții și adulții pot contribui la dezvoltarea unei baze solide pentru
copilul lor.
În acești ani, este important să se ofere copilului oportunități de a explora și de a experimenta lumea
din jurul său, prin jocuri, activități creative și de învățare. Aceste experiențe vor ajuta copilul să-și dezvolte
abilitățile cognitive, lingvistice și motorii și îl vor pregăti pentru viața școlară ulterioară.
Importanța celor șapte ani de acasă poate fi împărțită în trei domenii principale:
1. Dezvoltarea fizică: În această perioadă, copilul se dezvoltă rapid fizic, dobândind abilități motorii,
coordonare și forță fizică. În plus, acești ani sunt critici pentru dezvoltarea sănătoasă a creierului și a
sistemului nervos central. Nutriția adecvată, exercițiul fizic și odihna adecvată sunt esențiale pentru
dezvoltarea fizică sănătoasă a copilului.
2. Dezvoltarea intelectuală: Acești ani sunt decisivi pentru dezvoltarea abilităților cognitive, precum
atenția, memoria și gândirea abstractă. Copiii învață cel mai mult prin experiențe directe și prin
interacțiunea cu mediul înconjurător, prin joc și prin explorarea propriului corp și a lumii din jur. Părinții și
alți adulți din viața copilului pot juca un rol crucial în promovarea dezvoltării intelectuale prin stimularea
curiozității și a explorării, prin lectură și prin implicarea copilului în activități educative.
3. Dezvoltarea socială și emoțională: Acești ani sunt critici pentru dezvoltarea abilităților sociale și
emoționale, precum încrederea în sine, empatia, autocontrolul și capacitatea de a interacționa cu alți copii
și adulți. Copiii învață aceste abilități prin interacțiunea cu părinții, frații și surorile, dar și cu alți copii și
adulți din mediul înconjurător. Este important ca părinții să ofere copiilor un mediu sigur și stabil, care să
promoveze dezvoltarea încrederii în sine și a capacității de a comunica eficient cu ceilalți.
Pe scurt, perioada celor șapte ani de acasă este una dintre cele mai importante perioade din viața unui
copil și poate influența în mod semnificativ dezvoltarea sa ulterioară. Părinții și alți adulți din viața copilului
pot juca un rol crucial în promovarea dezvoltării fizice, intelectuale, sociale și emoționale prin oferirea unui
mediu sigur și stabil, prin implicarea în activități educative și prin stimularea curiozității și a explorării.
Bineînțeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experiențe, cu încercări, eșecuri
și reușite. Și bineînțeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum și zile în care ni se pare că totul e în zadar și că toate lecțiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluția este, la
fel ca în cazul multor alte aspecte legate de creșterea unui copil, perseverența. Și oferirea exemplului
personal, în primul rând. Iar eforturile susținute nu vor întârzia să dea roadele mult așteptate.
"Cei șapte ani de acasă" este o expresie care se referă la perioada primilor șapte ani de viață ai unui
copil. Acești ani sunt considerați a fi "de acasă" deoarece copilul petrece majoritatea timpului în acest
interval de timp acasă, cu părinții și cu familia sa.
În această perioadă, copilul se dezvoltă rapid din punct de vedere fizic, intelectual, social și
emoțional. Acesta învață să meargă, să vorbească, să interacționeze cu ceilalți și să se adapteze la mediul
înconjurător. Acești ani sunt critici pentru dezvoltarea sănătoasă a creierului și a sistemului nervos central,
iar experiențele și interacțiunile din această perioadă pot influența în mod semnificativ dezvoltarea
ulterioară a copilului.

802
 Cei șapte ani de acasă sunt strâns legați de experiența copilului în grădiniță, deoarece grădinița este
prima oportunitate pentru copil de a-și dezvolta abilitățile sociale și de a se familiariza cu mediul școlar.
Prin intermediul grădiniței, copilul poate învăța să interacționeze cu alți copii dar și cu adulți, să-și
dezvolte abilitățile de comunicare și de colaborare, și să învețe noi concepte și abilități. Aceste experiențe
sunt esențiale pentru dezvoltarea socială și emoțională a copilului, precum și pentru pregătirea acestuia
pentru viața școlară ulterioară.
În același timp, experiențele și interacțiunile din acești ani de acasă pot juca un rol important în
pregătirea copilului pentru viața la grădiniță. Prin oferirea unui mediu de învățare stimulativ și plin de
aventură acasă, prin jocuri și activități care îi vor dezvolta abilitățile și creativitatea, părinții pot contribui
la pregătirea copilului pentru succesul în grădiniță.
De asemenea, este important ca părinții să colaboreze cu educatorii de la grădiniță pentru a asigura
o tranziție lină de la mediul de acasă la cel de la grădiniță și pentru a continua să ofere sprijin copilului lor
în dezvoltarea sa. Prin cooperarea cu educatorii, părinții pot ajuta la crearea unui mediu de învățare optim
pentru copil, care îi va permite acestuia să-și atingă potențialul maxim în timp ce își construiește încrederea
și stima de sine.
Cei șapte ani de acasă au o legătură strânsă și cu viața școlară a copilului, deoarece dezvoltarea sa în
această perioadă poate influența modul în care acesta se adaptează la mediul școlar și învățarea ulterioară.
În acești ani, copilul învață să se descurce cu o serie de sarcini și responsabilități, cum ar fi
comunicarea cu alți copii și adulți, gestionarea emoțiilor și a comportamentelor, și începe să dezvolte
abilități academice, precum alfabetizarea și numărarea.
Părinții și alți adulți din viața copilului pot juca un rol important în pregătirea copilului pentru viața
școlară. Prin oferirea unui mediu de învățare sigur și stabil acasă, prin stimularea curiozității și a învățării,
și prin susținerea dezvoltării abilităților sociale și emoționale, aceștia pot contribui la pregătirea copilului
pentru succesul școlar.
"Cei șapte ani de acasă" sunt considerați de către psihologi ca fiind perioada critică de dezvoltare a
copiilor. În această perioadă, copiii își formează multe dintre trăsăturile de personalitate, valori și abilități
care îi vor influența pentru tot restul vieții. De aceea, adulții care se ocupă de creșterea și educarea copiilor
în această perioadă au un impact semnificativ asupra formării lor.
Iată câteva exemple referitor la modul în care adulții pot influența dezvoltarea copiilor în această
perioadă critică:
1. Modelarea comportamentului: Copiii învață prin observare și imitare. Dacă adulții din jurul lor
arată un comportament pozitiv și etic, copiii sunt mai susceptibili să adopte același tip de comportament.
În schimb, comportamentele negative, cum ar fi violența sau lipsa de respect, pot fi învățate și imitate de
către copii.
2. Stilul de disciplină: Stilul de disciplină al adulților poate influența dezvoltarea morală și socială a
copiilor. Stilurile de disciplină precum disciplina pozitivă și asertivă pot ajuta copiii să învețe cum să
gestioneze conflictele în mod sănătos, în timp ce stilurile de disciplină severe și abuzive pot avea un impact
negativ asupra dezvoltării copiilor.
3. Nivelul de implicare și comunicare: Nivelul de implicare și comunicare al adulților poate afecta
relația copilului cu părinții și încrederea acestuia în ei. Copiii care se simt ascultați și încurajați de adulții
din jurul lor sunt mai susceptibili să aibă o imagine pozitivă despre sine și să se dezvolte într-un mod
sănătos.
4. Stilul de învățare: Stilul de învățare al adulților poate influența învățarea și dezvoltarea cognitivă
a copiilor. De exemplu, un adult care încurajează explorarea, descoperirea și întrebările poate ajuta la
dezvoltarea gândirii critice și a creativității la copii.
În general, adulții care se ocupă de copii în această perioadă ar trebui să fie atenți și să ofere
oportunități pentru dezvoltarea fizică, cognitivă, socială și emoțională a copiilor. Prin crearea unui mediu
pozitiv și stimulativ, adulții pot avea un impact semnificativ asupra formării copiilor în "cei șapte ani de
acasă".
Suntem datori să le oferim copiilor cei șapte ani de acasă, deoarece această perioadă este crucială
pentru dezvoltarea lor și va influența în mod semnificativ viața lor ulterioară.
De asemenea, este important ca părinții să ofere copiilor lor un mediu sigur și stabil acasă, în care
aceștia să se poată dezvolta într-un mod sănătos și echilibrat. Aceasta include oferirea de afecțiune,

803
încurajare și sprijin emoțional, precum și promovarea unei alimentații sănătoase, a unui stil de viață activ
și a unui somn adecvat.
În plus, prin oferirea copiilor noștri unei perioade de cei șapte ani de acasă, putem contribui la
dezvoltarea unei generații de adulți sănătoși și echilibrați, care sunt pregătiți să contribuie pozitiv în
societate și să ia decizii bune în viețile lor. Prin urmare, suntem datori să le oferim copiilor noștri cei șapte
ani de acasă, într-un mod responsabil și angajat, pentru a le oferi o bază solidă pentru dezvoltarea lor
ulterioară.

Bibliografie:
1. Harris, Judith Rich. "The Nurture Assumption: Why Children Turn Out the Way They Do. " Free
Press, 1998;
2. Montessori, Maria. "The Secret of Childhood. " Ballantine Books, 1967;
3. Spock, Benjamin. "The Common Sense Book of Baby and Child Care. " Dutton, 1946.

804
 CEI 7 ANI DE-ACASĂ

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 COM. BĂNEASA

JUD. GALAȚI
PROF. ÎNV. PRIMAR STRATULAT MIHAELA
Copilaria este sentimentul cel mai de preț din viața unei persoane. Cu toții am fost copii si am trecut
si prin momente bune si prin momente mai putin bune. Toți am făcut vreo nazdravanie, toți am Cu anii
copilariei nu ne mai întâlnim niciodată, ei pleacă ca pasările cerului.
La o anumita vârsta regretam tot ceea ce nu am facut la timpul respectiv, tot ce puteam face însa am
ezitat. Copilaria are un efect mirifc în viata fiecaruia, deorece din copilarie aflam multe lucruri, învatam tot
ceea ce mai târziu ne este util, din copilarie dobândim cei 7 ani de acasa. Copilaria nu are niciun farmec
fără zgârieturile din cot sau juliturile din genunchi. Noi cu toțiii am fost copii și parcă ne consideram copii,
atâta timp cât avem părintii lângă noi. Copilăria înseamnă statul afara de dimineata pana seara, statul cu
prietenii, jocurile specifice varstei cum ar fi:șotronul, coarda, elasticul etc. Jocurile copilariei sunt cele mai
fabuloase, furatul de mere si cirese. Cu totii am da orice să ne reîntoarcem anii copilariei si macar să retrăim
un moment din acele clipe mirifice.
Copilaria este un dar de la Dumnezeu pe care toti avem ocazia să îl gustam si de care trebuie să
profitam cât putem. Dar vorbind despre copilărie, vorbim și despre ceea ce învățăm în copilărie de la
părinții noștri.
Cei 7 ani de acasă reprezintă cei mai importanți ani din viața fiecărui om în parte. Tot ceea ce ai
învățat în acești 7 ani, îți vor fi de folos în viitor. Părinții încearcă pe cât posibil, să își educe copii într-un
mod cât mai frumos, pentru ca aceștia să de-a dovadă de bun simt în societate. Mai sunt și excepții de la
regulă și care se pare că în ultima perioadă s-au înmulțit considerabil. Cele mai multe cazuri se regăsesc în
rândul familiilor dezorganizate. Școala nu poate și nu trebuie să abandoneze acești copii, ci dincontro
trebuie să lupte pentru a face din acești copii, oameni de nădejde pentru viitorul țării. Un simplu "Bună
ziua " pe care îl dai unei persoane când o întâlnești, denotă ca ai avut parte de-o educație buna. Un simplu
ajutor dat unei persoane aflate în impas, relevă faptul ca ești o persoana educată. Așadar, cei șapte ani de
acasă îi consider importanți și copii ar trebui să țină seama de ei.
Cei 7 ani de acasă sunt anii de aur ai educației unui copil. Înconjurați de dragostea și protecția
părinților, copilul învață bazele disciplinei, a încrederii în propriile sale forțe, învață regulile de bază ale
respectului si primele noțiuni de socializare.
În cei 7 ani de acasă, copilul învată ceea este încrederea, ordinea, cinstea si buna purtare.
Perioada celor 7 ani - este considerata a fi perioada cu impact maxim asupra modului în care copilul
percepe lumea și valorile umane ale societătii din care face parte. Rolul părintilor este esențial in acesti ani,
pentru ca ei sunt cei care pun cărămizile sistemullui de norme si valori pe care adultul de mâine îsi va
clădi propria sa viată.
Un simplu "Bună ziua " pe care îl dai unei persoane când o întâlnești, denotă ca ai avut parte de-o
educație bună. Un simplu ajutor dat unei persoane aflate în impas, relevă faptul că ești o persoana educată.
Așadar, cei șapte ani de acasă îi considerăm importanți și copii ar trebui să țină seama de ei.
Numeroase cercetări arată că devenim cine suntem prin modul în care trăim în legătură cu părinții
noștri sau cu persoana principală care a avut grijă de noi în copilărie. De fapt, conexiunile emoționale pe
care le avem în primii ani modelează modul în care creierul nostru se dezvoltă. Securitatea și siguranța sunt
puternice în ceea ce privește afectarea dezvoltării sănătoase pe măsură ce creștem.
Părinții și copiii pot crea și menține un atașament puternic care duce la sănătatea emoțională chiar și
atunci când totul nu este perfect în fiecare zi.
O palma dată unui copil nu-l face mai bun, dar o îmbrățișarea da!
Mulți părinți continuă să creadă că bătaia îi face pe copii să se comporte mai bine.
Evident, această "logică" este greșită iar dragostea maternă, spre deosebire de bătaie, este calea de a
crea comportamente pozitive copilului.

805
 A da o palmă la fund unui copil mic nu îl va face să se comporte mai bine pe termen lung, nu are niciun
impact asupra calităților pozitive pe care majoritatea părinților le apreciază la copii, cum ar fi prietenia,
deschiderea, bunătatea, simpatia, compasiunea și înțelegerea.
În schimb, căldura, dragostea, afecțiunea mamelor este asociată cu o creștere a acestor calități,
numită uneori ,,competență socială”.
„Cea mai bună soluție pentru părinți este să modeleze comportamentul pe care vor să-l vadă la copiii
lor. Dacă dorim să avem un copil prietenos, amabil și sociabil, atunci fii tu prietens și amabil cu el. Lovitul
îi învață pe copii că bătaia este acceptabilă: majoritatea părinților nu vor ca ai lor copii să fie agresivi și
secretul acestui obiectiv, alături de alte rezultate pozitive, este a nu-i lovi”
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
OMUL DE MÂINE. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu
diverse aptitudini şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm
copiii, aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta și ei pe viitor. Copii cresc şi se formează
în viaţă într-un univers pe care-l creează părinţii.
Părinţii trebuie să le explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să le spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca ambii
părinți să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece
cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte
greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament",
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia.
Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată,
educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se
transforme în disciplină de fier.
Conform psihologilor educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el
înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani. Este nepotrivit să obligăm copilul să fie
altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama
a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună.
Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă
că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice".
Este necesar să se fixeze anumite limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea,
amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune
bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Tot acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită,
în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare
zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul
familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente
în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Când el va merge la grădiniţă, sau va sta cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de
părinţi, este necesar să îi dezvoltăm mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi.
Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în
discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon.
Copilul trebuie încurajat să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în
public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau observațiile ţinute în
public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude
frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin
dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Despre recompensă și pedeapsă. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială
(dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă

806
bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea
sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea
dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
Cum ajungem la acest lucru? Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu,
să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă.
Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună
mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie
să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.
Nu e ușor să păstrezi regulile constante însă este de mare importantă asigurarea unei linii de constanță
în principii. Dacă tolerați un anume comportament într-o zi iar în ziua următoare nu il mai tolerati - copilul
va fi dezorientat. Constanta regulilor da copilului un sentiment de siguranta. A fi ferm și constant nu
înseaman rigiditate.
Orice om care a reușit să supraviețuiască copilariei sale, are suficientă informatie despre viață pentru
tot restul zilelor sale. – Flannery O’Connor

807
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

SUBTIRE LUIGIA LOREDANA

1. Definirea și caracterizarea generală a familiei

Derivând din latinescul famulus - ”sclav domestic”, termenul de familie s-a schimbat în decursul
vremurilor, căpătând conotații diferite. Familia a fost și este un mediu de generare și regenerare a resursei
umane, dar și a formării personalității viitorilor adulți (Caluschi, 2008). Ea constituie mediul natural al
copilului, exercitând o influență esențială asupra dezvoltării acestuia. Fiind considerată primul univers al
copilului, familia reprezintă o imagine la scară redusă a societății în care va trebui să se integreze (Vincent
1970). Reprezentând una din verigile sociale cele mai vechi și mai specifice în asigurarea continuității și
afirmării ființei umane. Cu toate acestea, încercările de definire a familiei sunt numeroase. Astfel, Doron și
Parot (1999), definesc familia ca un grup de indivizi uniți prin legături trans-generaționale și independente
privind elementele fundamentale ale vieții. Una dintre cele mai invocate definți date familiei aparține lui
Murdock (1967), apud Mitrofan și Mitrofan, 1991; Iluț, 1995; Chipea, 2001); potrivit acesteia, familia este
un grup social caracterizat prin rezistență comună, cooperare economică și reproducere. Ea include adulți
de ambele sexe, dintre care puțin doi au relații sexuale recunoscute social și unul din mai mulți copii proprii
sau adoptați, pe care-i cresc și îngrijesc. Broderick (apud Pescaru- Băran, 2004) subliniază că familia este
cea mai puternică structură umană evolutivă; ea v-a persista mai mult decât orice alt sistem, deoarece poartă
cu sine elemente de cultură și civilizație.
2. Familia - mediul educațional
Familia a fost și va rămâne prima școală a omului. Se știe că educația copilului începe mai devreme
de naștere. Un lucru important este ca părinții să nu confunde educația cu dresajul și să înțeleagă că educația
implică nu doar orientare și control asupra copilului de către părinți, ci și conduita părinților de către ei
înșiși. Familia este temelia pe care se clădește edificiul personalității copilului. Pentru a atrage atenția
asupra importantelor probleme de educare a copiilor în familie, ar fi că în antepreșcolaritate debutează
personalitatea infantilă, pentru instalarea primelor trăsături caracteristice ale copiilor, părinții sunt
responsabili, fără a putea învinovăți educatorii de profesie pentru eventualele carențe ale educației copiilor.
După unii autori, carențele educației la nivelul familiei s-ar datora, în principal:
a) Lipsa integrității cuplului familial;
b) Nivelul profesional scăzut al părinților și lipsa de preocupare pentru educația copiilor;
c) Nivelul cultural scăzut și lipsa de preocupări spirituale din cadrul familiei;
d) Schimbării frecvente a mediului familial (obligat să trăiască într-o ambianță străină, copilul va
face eforturi de adaptare, care vor avea urmări asupra psihicului copilului);
e) Regimului educativ deficitar. Datorită educației empirice pe care o realizează, mulți părinți
săvârșesc inconștient greșeli care au efecte nocive asupra echilibrului psihic al copilului, precum nepăsarea,
răsfățul, lipsa autorității morale a părinților, lipsa exemplului pozitiv, severitatea prea mare.
Funcțiile familiei sunt de două feluri:
a) Funcții interne, care cuprind crearea, menținerea și consolidarea statutului familiei, unității și
integrității sale;
b) Funcții externe, care au în vedere încadrarea vieții familiei în ansamblul celei sociale, precum și
încadrarea maturilor apți de muncă în procesul producției.
3. Specificul educației în familie
Trăsăturile de bază ale educației în familie sunt:
a) Educația în familie este temelia peste care se vor suprapune celelalte influențe educative, e ne fiind
numai punctul de plecare, ci și factorul accelerator al dezvoltării comportamentelor copilului, al diferențierii
și individualizării acestuia;
b) Educația în familie are un caracter spontan, neorganizat și nesistematizat; astfel ea oferă copiilor
prilejul de a asimila o serie de experiențe socioumane, semnificații și valori sociale, stiluri
comportamentale, modalități de acomodare, roluri și comportamente interpersonale, adaptare și armonizare
interpersonală.

808
 c) Influența de formare a aptitudinilor și deprinderilor este foarte puternică, pentru că are la bază
componenta afectivă, care se exprimă în sentimentele de dragoste ce leagă părinții de copii. Dacă un copil
are iubirea, sprijinul și încurajarea pozitivă din partea părinților are toate șansele unui dezvoltări armonioasă
și bună.
d) Manifestă asupra copilului – ființa în formare, de o mare plasticitate sub raport somatic, psihic și
relațional – lasă urme puternice în personalitatea individului. Stilul comportamental al părinților cu alte
cuvinte maniera cronică, curentă de a se raporta la alții influențează gradul de reținere sau agresivitate al
copilului, comportamentul lui prosocial, elaborarea valorilor morale, imaginea de sine și dezvoltarea
competențelor sociale.
4. Vârsta școlară mică și sarcinile educației în familie
La această vârstă, calitatea influențelor educative depinde de modul în care părinții înțeleg
următoarele aspecte:
- Copilul este foarte receptiv la această vârstă la influențele adultului;
- Începutul vieții școlare nu înseamnă pentru părinte scutirea de răspunderi educative, în sensul că
acestea trec în sarcina școlii și a învățătorului;
- Copilul învață foarte ușor limbile străine;
- Acest început al vieții școlare este totodată începutul activităților de învățare, ca activitate
dominantă, care îi cere copilului nu doar un efort intelectual considerabil dar și o foarte mare rezistență
fizică;
- Majoritatea copiilor, la această vârstă iubesc învățătura, astfel părinții trebuie să profite, oferindu-
le condiții cât mai bune pentru a studia. Părintele trebuie să valorifice această deschidere a personalității
școlarului mic spre tendința de a afla, de cunoaștere, pentru a-i cultiva atașamentul față de școală și
învățătură și interesul pentru cunoaștere.
- În procesul de dezvoltare a aptitudinilor, sunt importante nu numai reușitele copilului ci și modul
în care reacționează cei din jur la aceste reușite.

BIBLIOGRAFIE:
- Elena Bonchiș, Familia și rolul ei în educarea copilului, Ed. Polirom, Iași, 2011
- Ecaterina Adina Vrăşmaş-„Educaţia copilului preşcolar”, Bucureşti, Editura Pro Humanitate,
1999;

809
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

PROF ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR: SUDRIGIAN ILEANA MARCELA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 54 ORADEA
Educaţia trebuie să se manifeste în permanenţă ca o acţiune unitară, coerentă, iar implicarea acestui
deziderat rezidă în strânsă legătură dintre familie şi mediul educaţional. Acest lucru impune ca părinţii să
fie parteneri egali în educaţia copilului. “Meseria” de părinte este grea.
Un bun dobândit şi mult apreciat, câştigat de către copil în primul rând în familie este
comportamentul moral ca rezultat al unui sistem de cerinţe precise, categorice dublat de un permanent
respect pentru copilul care trebuie să se simtă iubit şi ocrotit. În accepţiunea cea mai largă a termenului,
“copil bun” reprezintă în fapt suma trăsăturilor pozitive structurate în dinamica comportamentului:
sârguinţă, cinste, iniţiativă creatoare, sociabilitate, politeţe, dispoziţie de colaborare etc., după cum părinte
bun înseamnă: răbdare, calm, înţelegere, un fond afectiv numit în termeni obişnuiţi, dragoste faţă de copil.
Cultivarea la preşcolar a dragostei de bine, de adevăr trebuie să se desfăşoare adaptat vârstei, ca un
sistem referenţial. De asemenea, trebuie avute în vedere şi unele circumstanţe particulare, printre care cele
mai de seamă sunt împrejurările concrete ale fiecărei măsuri sau acţiuni cu caracter educativ, considerarea
educaţiei ca un proces neîntrerupt, continuitatea fiindu-i asigurată prin influenţele pe care le exercită
coabitarea, deprinderile, obiceiurile şi întreaga comportare al tuturor membrilor grupului familial.
Între factorii educaţiei, familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece, în
ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe în familie, unde se formează “ceea ce este mai valoros pe lume
– omul de caracter” –după cum spunea Loisel. Familia îşi aduce contribuţia în toate sectoarele educaţiei,
aici copilul făcându-şi “ucenicia” pentru viaţă, cea morală rămânând însă esenţială prin substanţa pe care i-
o imprimă familia.
În familie copilul învaţă limbajul şi comportamentul social, îşi formează aspiraţii şi idealuri,
convingeri şi aptitudini, sentimente, trăsături de voinţă şi caracter. Întotdeauna ambianţa, climatul din
familie influenţează, în raport cu natura sa, personalitatea copilului. Marele pedagog John Locke, convins
de puterea exemplului în familie, afirma: “Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ce nu vreţi să
imite”.
Se spune că “profesia” de părinte este una din cele mai vechi profesii care se practică de către toţi
membrii comunităţii, însă puţini sunt cei care se străduiesc s-o înveţe sistematic, să-şi pună probleme şi să
încerce să le rezolve la nivelul perioadei actuale. Pentru o bună educaţie a copilului este necesară
conlucrarea familiei cu grădiniţa, iar apoi cu şcoala. Buna cunoaştere a ceea ce copilul trebuie să primească
şi primeşte concret din partea familiei, conjugată cu o muncă metodică pe baze ştiinţifice, din grădiniţă, în
condiţiile unei bune colaborări permanente dintre familie şi grădiniţă, al unei îndrumări suficiente a familiei
reprezintă pârghii de bază în munca de formare a preşcolarului.
In concluzie, trebuie spus ca cei doi factori educativi, scoala si familia, trebuie sa aiba acelasi scop -
formarea personalitatii umane integrale si armonioase. Pana la cuprinderea intr-o unitate de invatamant,
rolul primordial in educatie il are familia. Odata cu inscrierea intr-o unitate de invatamant ponderea se
schimba, rolul mai mare il are scoala, dar nici actiunea educativa a familiei nu este de neglijat. Intre actiunile
educative ale celor doi factori exista mai degraba un raport de complementaritate decat de rivalitate,
actiunea fiecaruia venind s-o completeze pe a celuilalt.

Bibliografie
1. Giovanni Gentile, The Reform of Education, Forgotten Books, London, July 21, 2012;
2. Jean Piaget, Science of Education and the Psychology of the Child, Viking Press, June 1970;
3. Jean Jacques Rousseau, Emile: His Educational Theories Selected from Emile. Julie and Other
Writings, Barron’s Educational Series, December 1, 1964;

810
 NEGOCIEREA IN DOMENIUL EDUCATIONAL

PROF. SUPEALA T. LAURA

LIC. TEHN. “CONSTANTIN ISTRATI”, CAMPINA

Abordarea negocierii în domeniul educaţional este un subiect pe cât de neceasar, pe atât de complex
şi delicat; ea poate sa aducă indiscutabile beneficii educatului si, în egală măsură, prejudiicii, în cazul în
care nu există înţelegere mutuală asupra respectării unor valori general-umane. Din punct de vedere
conceptual, negocierea reprezintă cel mai eficient mijloc de comunicare, având avantajul că realizează, în
cel mai scurt timp, efecul scontat. Ea se referă la o situație în care părțile participante – educatorul şi
educatul – interacţionează în dorinţa de a ajunge la o soluție acceptabilă, în una sau mai multe probleme
aflate în discuţie. Reuşita în procesul de negociere este condiționată de felul cum comunicăm, cum ne
comportăm față de elevi, studenţi, părinţi etc.
Pentru a negocia cu succes, trebuie să cunoaştem anumite reguli cu privire la pregătirea şi
desfăşurarea negocierilor, dar şi să stăpânim toate formele de comunicare. Negocierea este interpretată drept
o formă concentrată şi interactivă de comunicare interpersonală, în care părțile aflate în dezacord urmăresc
să ajungă la o înţelegere care rezolvă o problemă comună sau atinge un scop comun.
Cheia oricărei negocieri eficiente devine comunicarea. Cele mai reuşite negocieri se realizează doar
datorită unei comunicări eficiente cu partenerul. Comunicarea, prin forma sa specifică de interacțiune „față
în față”, implică latura nonverbală, care, conform estimărilor specialiştilor în domeniu, este răspunzătoare
pentru 70-90% din transferul de informații şi afecte. În negociere se transmite un mesaj chiar şi atunci când
partenerii păstrează tăcerea sau nu fac nici un gest.
În negociere, ca în orice act de comunicare educaţională, nu există adversari, ci parteneri, deoarece
obiectivul de bază este ajungerea la o înţelegere. Partenerii trebuie să țină cont, în mod tacit, de dorințele
reciproce şi astfel să fie capabili de a face concesii.
Nu există negocieri identice, ci doar – cel mult – similare, fiecare asemenea proces având un puternic
caracter de unicitate.
În negociere se recomandă utilizarea de formulări explicite şi de reluări sau sublinieri frecvente ale
aspectelor deja convenite,
Felul în care le vorbim educaţilor, timbrul vocii, felul în care ne alegem cuvintele şi tonul comunicării
ne pot mări sau slăbi poziţia în negociere.
Exista variabile ce pot fi menţionate:
 -existenţa unui obiectiv precis al comunicării în cadrul negocierii;
 -tipul de relaţii/gradul de intimitate existent între parteneri (respectiv emiţător–receptor); -
conştientizarea „cerinţelor” pentru fiecare dintre interlocutori cu scopul satisfacerii acestora în cadrul
situației de comunicare;
 atitudinea emiţătorului ca şi cea a receptorului faţă de sine şi faţă de partener;
 nivelul interesului manifestat de emiţător/receptor faţă de obiectul comunicării;
 intervalul de timp pe care receptorul este dispus să-l acorde emiţătorului.
Ca orice altă formă de comunicare, negocierea poate fi considerată ca fiind competentă, dacă este
eficace şi eficientă şi contribuie la dezvoltarea relaţiei de comunicare, care să avantajeze şi să favorizeze
plenar educatul.
. În concluzie, o comunicare eficientă în procesul de negociere necesită conştientizarea de către
parteneri a contextului în care acesta se desfăşoară, context cu multiple şi variate implicaţii – de la nivel
macrosocial până la nivel micro, incluzând reacţii individuale şi nuanţe lingvistice. Astfel, în educaţie, nu
ar exista limite de negociere între educatori şi educaţi, se poate, în fond, negocia orice, cu condiţia asigurării
înţelegerii/consimţirii statutului de ambele părţi şi a codului deontologic aferent, nesfidându-se bunul simţ
şi omniprezentul principiu pozitiv al educaţiei.. Se poate negocia orice pana cand educatul intelege regulile
peste care nu se poate trece, pana cand se intelege conditia ca un individ are libertatea de a dezvolta pozitiv,
in limitele generate de social. In fapt negocierea fara limite este un act educational prin care se comunica
in mod special cu educatul prezentandu-i argumente logice astfel incat acesta sa inteleaga ca regulile
generate de social exista in baza unei logici a vietii asa cum in mod natural exista regulile stupului de albine.

811
 IMPORTANŢA ACTIVITĂŢILOR EDUCATIVE ÎN PARTENERIAT CU
PĂRINŢII

PROF. ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR ȘURPANU MARIANA

LICEUL TEORETIC „LASCĂR ROSETTI” RĂDUCĂNENI, JUD. IAȘI
Educaţia poate fi definită ca un proces al cărui scop esenţial este de a modela un comportament.
Educarea începe în mediul familial, părinții fiind primii profesori, primii modelatori ai copilului. De cele
mai multe ori, comportamentul parental este inspirat din propria experienţă de viaţă, perpetuând atât aspecte
pozitive cât şi negative, pe parcursul mai multor generaţii.
Împreună cu părinţii, şcoala însă, îşi are rolul bine stabilit, intervenind în dezvoltarea copilului.
Astfel, educarea părinţilor după principii ştiinţifice de psihopedagogie devine o necessitate care în ultimii
ani s-a materializat cu success și în școala noastră.
An de an realizăm parteneriate cu părinţii elevilor pe care îi îndrumăm. Motivul realizării acestor
parteneriate este necesitatea realizării unei legături reale între şcoală şi familie ca parteneri egali în educaţia
copilului.
Scopul acestui parteneriat este implicarea şi participarea reală a părinţilor în activităţile la clasă şi la
cele extracurriculare.
Ca obiective ale parteneriatului cu familia, aş aminti: formarea părinţilor în spiritul ideii de parteneri
egali în educaţia copiilor; convingerea acestora de a investi în dezvoltarea personală a copilului necesară
unei bune desfăşurări a actului educațional; creearea unui mediu educativ pozitiv, favorabil, adecvat pentru
o stimulare continuuă a învățării spontane a elevului; achiziționarea de către părinţi a unor informaţii şi
cunoştiinţe pe care să le folosească în educarea propriilor copii; implicarea părinţilor în atragerea şi găsirea
de resurse materiale necesare derulării serbărilor de sezon (costumașe adecvate rolului), organizării de
excursii şcolare și cel mai important, implicarea părinților în desfășurarea activităților educative și practice.
Legătura dintre școală și familie este de un real ajutor atât cadrelor didactice, cât și părinților, dar
beneficiarii direcți sunt copiii. Școala îl învață pe copil să se situeze printre semeni, să se obișnuiască cu
anumite cerințe și realități sociale însă educația în familie constituie prima școală a copilului, partea cea
mai importantă a pregătirii lui pentru viața socială. Familia este așadar, prima instituție socială care se
preocupă de asigurarea condițiilor necesare dezvoltării normale a copilului.
Cadrul didactic trebuie să dețină înainte de toate, bune calități de mediator pentru a facilita procesul
stabilirii unor interacțiuni directe, sincere, bazate pe încredere între elevi, dar și între sine și fiecare dintre
elevi și de asemenea între cadru didactic și părinți întrucât în domeniul colaborării școală-familie, punctul
de plecare este cunoașterea prealabilă a părinților de către învățător, a familiei, a climatului familial.
Și în școala noastră activitatea educativă se desfășoară pe diferite nivele, cum ar fi: comitetul de
părinți, consiliul reprezentativ al părinților, vizitele la domiciliu, corespondența cu părinții, implicarea
părinților în activitățile școlii, activitățile nonformale. La nivel de clasă, am desfășurat și noi, alături de
părinți, activități precum:
• Ziua României (scurt program artistic și realizarea de machete, precum și conturul țării noastre).

812
 • Ziua Pământului (am plantat pomi și flori în grădina din față, am confecționat împreună cu părinții
costume ecologice).

• De Paște (am încondeiat ouă prin diverse metode tradiționale și clasice).

• În decembrie (am confecționat măști pentru jocurile de rol, împreună cu părinții).
• Insula de lectură (am citit copiilor și părinților, apoi au citit unii dintre părinți).

Bibliografie:
Moisin, Anton-Părinți și copii, Editura didactică și pedagogică, București, 1995;

813
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE, PARTENERIATUL FAMILIE – ȘCOALĂ

PROF. SZABO ATTILA MIHAI

LICEUL DE ARTE ORADEA

Tematica articolului de față:

- Importanța educației în familie și la școală
Comunicarea cu elevii și părinții acestora, relația pe care am avut-o cu aceștia pe parcursul anilor
școlari dar mai cu seamă în perioada predării online a fost foarte bună. Pe parcursul activității online, am
comunicat cu aceștia (telefonic, în scris, precum și video), punând accent pe pregătirea profesională și
spirituală a elevilor, transmițând părinților, periodic, sau unde a fost cazul săptămânal sau aproape zilnic,
informații despre progresul școlar al copiiilor lor. În cazul elevilor din clasele terminale, a VIII-a și a XII-
a, am acordat o atenție deosebită pe o pregătire cât mai temeinică a acestora, făcând săptămânal ore
suplimentare cu aceștia, explicându-le, atât lor cât și părinților acestora, modalitățile și stilul de învățare,
pentru a obține rezultate cât mai bune, ca elevii să știe cum să studieze/să învețe, respectiv ca părinții să
poată să îi supravegheze.
Pot afirma in consecință, că în relațiile cu elevii și părinții acestora am stabilit legături concrete de
colaborare, de comunicare, schimbând numerele de telefon cu aceștia, astfel ca orice decizie ce implică
activitatea elevilor în cadrul școlii, precum și in afara ei, să fie o decizie luată de comun acord. Prin acest
fapt am realizat o bună colaborare între elevi, părinții acestora în relație cu școala, personalul școlii și echipa
managerială.
În perioada predării online am avut discuții în scris (sms sau pe chat), precum și audio (pe audiocall
pe net și prin conversație telefonică) cu conducerea școlii, colegii profesori, liderul de sindicat și desigur
cu părinții elevilor. Aceste discuții erau pe teme legate de predarea online, de rezultatele elevilor, despre
orar, materialul didactic utilizat în predarea online, modalitățile de comunicare cu elevii și părinții acestora
etc.
În egală măsura am avut întâlniri pe parcursul întregului an școlar cu părinții elevilor în cadrul cărora
le-am comunicat calificativele copiiilor, eventualele mici probleme (pe care astfel le-am și rezolvat), am
stabilit detaliile participării elevilor la concursurile școlare, la activitățile extrașcolare si extracurriculare
din proiectele în derulare. Comunicarea și colaborarea cu elevii și părinții acestora a fost una firească, de
colaborare reciprocă.
Elevii au beneficiat de suportul meu, ca ei să treacă cu bine peste perioadele dificile. Le-am insuflat
gândire pozitivă și i-am motivat pentru a se pregăti la materia pe care le-o predau, dar și la celelalte obiecte
pe care le studiază.
M-am preocupat în mod special ca ei să primească tot materialul didactic, precum și toată susținerea
de care au nevoie, pentru a gândi pozitiv, iar în dialogurile cu părinții lor, i-am rugat ca aceștia să le ridice
moralul și să îi motiveze pentru a studia.
În cadrul proiectelor și a parteneriatelor educaționale, a activităților extracurriculare și extrașcolare
am dezvoltat parteneriate inclusiv cu părinții, implicându-i activ, având un rol important în dezvoltarea
profesională a copiiilor acestora.
În cadrul parteneriatelor cu mass-media, în interviurile date ziarelor, am promovat elevii școlii
noastre prin implicarea acestora și a părinților lor în activități. I-am informat mereu pe părinți în legătură
cu toate activitățile și proiectele intreprinse, iar în urma activităților le-am trimis articolele apărute în ziare,
precum și fotografiile cu copiii lor realizate în desfășurarea evenimentelor la care au participat.
În derularea proiectelor educative pe care le-am coordonat și/sau a căror membru am fost, am
proiectat numeroase activități extracuriculare în strânsă legătură cu obiectivele, nevoile și interesele
elevilor. Acestea au fost realizate prin concerte de catedră, concerte online cu participarea elevilor și
părinților acestora – concerte live prin video, recitaluri, spectacole, parteneriate educaționale, organizate în
cadrul școlii, dar și în colaborare cu alte instituții și companii private.
La finalul fiecărui an școlar aplic chestionare digitale elevilor și părinților în care trebuie să dea
punctaje în funcție de cât de satisfăcătoare au fost: derularea orelor pe parcusul anului școlar, comunicarea
dintre profesor-elev și profesor-părinte, primind în acest fel feed-back-ul din partea elevilor și a părinților.
La final am prezentat rezultatele în cadrul unor întâlniri cu părinţii la nivelul comisiei clasei.

814
 De asemenea în cadrul concertelor de la clasă, a concertelor online, fiecare elev trebuie să facă
autoevaluarea interpretării pieselor cântate și evaluarea colegială a interpretării celorlalți elevi, iar la final
trebuie să acorde calificativ propriei prestații, precum și a colegilor, motivând nota acordată. În acest fel
învață criteriile și procedeele de evaluare și astfel pot remedia eventualele probleme apărute în studiul de
zi cu zi.
La finalul fiecărui astfel de concert, eu ca profesor, le acord calificative care sunt trecute ulterior în
cataloage. În acest fel motivez nota pe care a primit-o fiecare elev.
Prin această modalitate de notare elevii au asigurat feed-back-ul vizavi de întreaga activitate de
evaluare de pe parcusul anului școlar. În egală măsură transmit periodic și părinților notele copiiilor lor, iar
eu, ca dascăl, primesc feed-back din partea lor.
Prin consultarea cu părinții elevilor realizez evaluarea satisfacției beneficiarilor educaționali, dar și
prin aplicarea chestionarelor pentru elevi, în scris și oral, adresându-le întrebări, la rândul meu dând
explicații și lămuriri la întrebările puse de aceștia.
Prin modalitățile de lucru cu elevii, prin activitățile din perioadă predării online, prin realizarea și
aplicarea unor instrumente de evaluare a activității online, prin valorizarea rezultatelor am obținut feedback
pentru elevi, părinți și mie, ca profesor.

În concluzie, prin parteneriatul familie-școală. am cerut și primit feed-back de la elevi și părinții

acestora, rezultatele chestionarelor completate de aceștia fiind pozitive, apreciind munca și implicarea mea
în tot ceea ce fac.
Personal, sunt convins că am făcut tot posibilul ca elevii mei să fie bine pregătiți pentru finalizarea
cu succes a studiilor școlare.

815
 ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAȚIA ELEVULUI DIN CICLUL PRIMAR

PROF. ÎNV. PRIMAR SZILAGYI-TOMOIU MIHAELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 3 CUGIR, JUD. ALBA
„Cele mai mari daruri pe care le puteți oferi copiilor sunt rădăcinile responsabilității și aripile
independenței. ” (Denis Waitley)

Atmosfera caldă şi de înţelegere în familie reconfortează şi creează climatul necesar pentru munca
intelectuală a şcolarului și reușita acestuia. Lipsa de înţelegere, severitatea, exigenţa prea mare sau protecția
excesivă, au efecte dăunătoare asupra dezvoltării copilului care se află în tensiune nervoasă, mai ales în
perioada unor evenimente sau spre sfârşitul modulelor, când starea de oboseală începe să se instaleze.
Rolul părinţilor este de a-i sprijini - copiii pot şi trebuie să înveţe “cum” trebuie să-şi pregătească
lecţiile, cum să-şi organizeze munca, timpul, viaţa.
Unii părinţi sunt prea grijulii, căutând să-i protejeze şi să-i răsfeţe mereu. Trăind într-o astfel de
atmosferă devin fricoşi, lipsiţi de iniţiativă; în acelaşi timp însă, devin pretenţioşi, neascultători, greu
adaptabili la regulile vieţii sociale, în afara casei, între colegi. Dacă părinţii sunt foarte severi, cu o atitudine
permanentă de duritate, copiii suferă. Atunci când sunt lipsiţi, de afecţiune, trăiesc permanent cu teamă în
suflet, stare care duce la apariţia unor tulburări ale dezvoltării sale psihice, ale personalităţii. Aceşti copii
vor deveni la rândul lor plini de asprime faţă de cei din jur, iar relaţiile lor sociale vor fi întotdeauna lipsite
de afecţiune.
Deseori părinţi greşesc în educarea copiilor prin schimbarea frecventă a atitudinii: când sunt prea
severi, când prea îngăduitori. Sunt ideale situațiile în care ambii părinţi sunt în acelaşi au aceeași atitudine
în raport cu copilul. Adesea, tatăl şi mama pot avea atitudini diferite faţă de copil: unul prea sever, altul
protector, gata de a-l răsfăţa şi apăra faţă de excesele impuse de celălalt părinte. Foarte frecvent, o astfel de
situaţie este creată prin diferenţa de atitudine între părinţi şi bunici, aceştia din urmă protejând copilul faţă
de cerinţele disciplinare ale părinţilor. În aceste cazuri copiii sunt nelămuriţi, nehotărâţi cu privire la ce este
bine şi ce este rău, având o comportare neechilibrată şi oscilantă, neputând înţelege ce atitudine să ia în
diferite ocazii, în familie sau în relaţiile cu străinii.
Lipsa de supraveghere, dezinteresul, indiferenţa faţă de ceea ce gândeşte copilul este o altă mare
greşeală educativă, care duce adesea la pierderea lui de sub control, acesta devenind un copil-problemă din
punct de vedere social. În familiile dezorganizate copiii suferă şi prezintă tulburări nervoase, de somn, de
poftă de mâncare, sunt trişti, neliniştiţi. Astfel de reacţii au copiii în cazul când părinţii se ceartă frecvent,
nu se înţeleg, dar mai ales în cazul familiilor incomplete (prin deces, divorţ, lipsa îndelungată a unuia/
ambilor părinţi).
Deosebite probleme se ridică în familiile reconstituite printr-o nouă căsătorie, între copilul din prima
căsătorie şi tatăl sau mama vitregă, între copiii proveniţi din căsătoria anterioară a celor doi parteneri. Dacă
nu dau dovadă de înţelegere, de afecţiune, dacă nu încearcă să şi-i apropie, să-i privească apropiat, aceştia
devin dezadaptaţi, trişti, retraşi sau încăpăţânaţi, neascultători, ambele forme de reacţie determinând
scăderea randamentului şcolar, obţinerea de note slabe la învăţătură. Psihicul copilului este sensibil față de
situaţiile anormale care se petrec în familie. El simte cele mai mici schimbări de afecţiune faţă de el şi între
părinţi, este puternic tulburat de certuri, neînţelegeri.
Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalităţi armonioase, căldura căminului
părintesc, afecţiunea părinţilor, înţelegerea familială sunt esenţiale. În creşterea, educarea şi formarea
acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înţelegerii şi afecţiunii cu autoritatea părintească,
astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-şi şi iubindu-şi părinţii. Atunci când copilul
obţine rezultate bune la învăţătură, trebuie răsplătit cu multă afecţiune, bucurându-l cu laude, dar să nu
condiţionăm obţinerea unor daruri, obiecte mult dorite, de rezultatele la învăţătură şi nici să nu exagerăm
răsplata, acordându-le prea multă independenţă de la o vârstă fragedă.
“Meseria” de părinte este dificilă. Adevărata căldură familială se întâlneşte în familiile în care părinţii
sunt în bune relaţii, se preocupă suficient, cu dragoste, dar şi cu autoritate părintească de copiii lor, pentru

816
care sunt şi trebuie să rămână modele vii, exemple demne de urmat. O mare importanţă are şi nivelul de
instruire, bagajul de cunoştinţe al părinţilor, pentru buna educare şi pentru a putea ajuta în pregătirea lecţiilor
acasă.
Prin menţinerea unor legături permanente, strânse cu şcoala, cu învăţătorul, ca şi prin urmărirea cu
atenţie discretă a prieteniilor pe care le leagă în timpul liber, intervenind la timp, ferm, dar blând, pentru a-
l feri de exemple şi comportări rele, părinţii pot avea mai multă siguranţă în educarea copilului lor, în
conturarea, formarea, dezvoltarea personalităţii acestuia.
Să lași copilul să facă numai ceea ce își dorește atunci când încă nu și-a dezvoltat un centru al
controlului înseamnă să trădezi ideea de libertate. (Maria Montessori)

Bibliografie
1. Cucoș, C. (2014), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi;
2. Ionescu, M., Negreanu, E., (2006), Educaţia în familie. Repere şi practici actuale, Ed. Cartea
Universitară, Bucureşti.

817
 PARTENERIAT EDUCAȚIONAL
”GRĂDINIȚA ȘI FAMILIA – PARTENERI PENTRU O EDUCAȚIE DE
SUCCES "
AN ȘCOLAR: 2022 – 2023

INIȚIATORI ȘI COORDONATORI:
PROF. ÎNV. PREȘC. TABACU ADRIANA

ARGUMENT
După cum bine se știe, familia reprezintă factorul primordial în educarea unui copil și educația începe
în familie, de aceea legătura dintre grădiniță și mediul familial va trebui să se intrepătrundă. Societatea în
care trăim este într-o permanentă schimbare și presupune ca atât părinții cât și educatoarele să aibă în vedere
mijloacele pe care le folosesc pentru a putea colabora cât mai eficient cu copiii, ei fiind foarte vulnerabili
la această vârstă și influențele negative existând pretutindeni.
Parteneriatul dintre grădinită și familie va duce la o educație solidă a copilului, iar prezența familiei
în cadrul grădiniței va fi liantul între copil și mediul necunoscut inițial. De asemenea, parteneriatulul
presupune construirea unei relații pozitive între familie și grădiniță, o unificare de valori cu efect benefic
asupra copiilor.
Dacă familia va fi implicată de la început în programul educativ, ea va percepe corect importanța
colaborării cu grădinița, beneficiile acestei colaborări, iar implicarea sa în activitatea grădiniței va fi
conștientă, intersantă și reciproc avantajoasă.
Comitetul de părinți:
Președinte – T P
Membru – S A
Membru- C A
SCOP
• Colaborarea dintre familie și grădiniță pentru o implicare cât mai activă a părinților în procesul de
formare a preșcolarilor și stimularea interesului părinților pentru activitățile desfășurate în grădiniță.
DIMENSIUNI ALE DEZVOLTĂRII:
 Formarea unor deprinderi și bune practici de relaționare și comunicare între preșcolari, părinți și
educatoare;
 Cunoaștere individuală a copiilor, pentru o mai bună colaborare grădiniță-copil, grădiniță-familie;
 Dezvoltarea unei atitudini pozitive față de problemele educative ale preșcolarilor, dar și eliminarea
discriminărilor de orice natură.
COMPORTAMENTE VIZATE:
 să-și înțeleagă fiecare părinte propriul copil urmărind acțiunile lor un timp îndelungat în anumite
ipostaze;
 să se întărească relațiile educatoare-părinți acordându-și încredere reciprocă;
 să colaboreze toți factorii educaționali;
 să se analizeze conduita copiilor în situații diferite;
 să se verifice experiențele personale aplicându-le în cazuri similare;
 să conștientizeze că la baza educației stă dragostea care îi determină pe copii să asculte fără nici o
constrângere;

818
 RESURSE:
Umane:
- preșcolarii grupei;
-educatoarele grupei;
-părinții copiilor.
Materiale:
- Spațiul de invățământ din unitate;
- cărți de specialitate;
- aparat foto;
- materiale diverse pe teme de lucru;
- cărți pentru copii cu diferite jocuri.
DURATA: anul școlar 2022-2023
LOC DE DESFĂȘURARE: G. P. P. Nord 1, Rm. Vâlcea
MODALITĂȚI DE REALIZARE:
• ședințe cu părinții;
• vizite, excursii, drumeții;
• activități desfășurate împreună cu părinții;
• sărbătorirea zilei de naștere a copiilor;
• expoziții cu lucrările copiilor;
• serbările realizate în diferite momente ale anului;
REZULTATE AȘTEPTATE:
• implicarea părinților în activitățile desfășurate, susținerea și încurajarea copiilor;
• încurajarea copiilor în a se exprima liber și a manifesta comportamente similare atât în mediul
familial, cât și in cel social;
• consolidarea relațiilor dintre educatoare si părinți.
MODALITĂȚI DE EVALUARE:
• chestionare, expoziții foto, expoziții cu lucrările copiilor și ale părinților, serbări.

BIBLIOGRAFIE:
• V. Preda, M. Dumitrana, Programa activităților instructiv-educative în grădinița de copii, Editura
V&I Integral, București
• D. Mihalascu (2010) Curriculum, instruire, evaluare. Editura V&I Integral, București
• 2008 Curriculum pentru invățământul preșcolar 3-6/7 ani

PLANUL ACTIVITĂȚILOR

NR. Luna Activitatea Mijloc de Locul Participanți

crt. realizare desfășurării
1 Octombrie „Cât de bine îmi cunosc Dezbatere Sala de Educatoare,
copilul?,, Chestionare grupă părinți
2 Noiembrie „Manânc sănătos, cresc Discuții Sala de Educatoare,
sănătos” Exemple de grupă părinți
bună practică
3 Decembrie „Împodobim bradul” Confecționare de Sala de Educatoare,
decorațiuni si grupă copii, părinți
amenajarea sălii
de grupă
4 Ianuarie „Cum te simți?” – Lectorat Sala de Educatoare,
exprimarea emoțiilor grupă părinți,
consilierul
școlar al unității

819
5 Februarie „Timpul în viața noastră” - Discuții libere Sala de Educatoare,
modalități de petrecere a Exemple de grupă părinți,
unui timp de calitate bună practică
alături de copii
6 Martie „La mulți ani, mami!” – Workshop Sala de Educatoare,
confecționare felicitări grupă copii, părinți
pentru mămici cu ajutorul
tăticilor
7 Aprilie „Dar din dar se face Rai” – Colectare și Asociatia Educatoare,
acțiune umanitară distribuire de „Copii fără copii, părinți,
ajutoare copilărie” personalul
asociației
8 Mai „Ce înseamnă ADHD? Discuții Sala de Educatoare,
Despre hiperactivitate la grupă părinți, consilier
copilul preșcolar școlar
9 Iunie „Și părinții au fost copii.... Petrecere în aer Dealul Educatoare,
La mulți ani tuturor liber Cetățuia copii, părinți
copiilor, mari și mici!”

820
 EDUCAȚIA ÎNTR-O LUME A VIOLENȚEI

TABLA MIHAELA

Educația își pune amprenta asupra formării individului ca om, încă din prima zi de viață, iar lăstarul
de om se formează, spiritual, în sânul familiei, pe parcursul celor șapte ani de acasă. Factorul principal de
creare, de educare și introducere în socitate este familia care implementează, până la intrarea icopilului în
mediul instituțional, practici educative, construcții cognitive.
Familia este mediul cel mai sănătos și are o influență covârșitoare asupra copilului; în funcție de
atmosfera prezentă în familie și de principiile implementate copilului de către persoanele din mediul
familial, dezvoltarea individului poate fi armonioasă sau pot dezvolta anumite frustrări ce vor fi semințe
pentru dezvoltarea unui comortament derizoriu.
Primele modele sociale, conduitele cu care copilul intră în contact sunt oferite de către familie.
Copilul va repete, va mima, va gesticula și va imita persoanele din jur, va avea aceleași concepții, principii,
păreri despre viață și oamenii din jur.
Apreciez că, plecând de la aceste lucruri, este important ca familia să vorbească corect cu copilul,
pronunțând clar cuvintele pentru a facilita o învățare corectă a vorbirii, săfi4 modele de conduită și de
comportament, contribuind semnificativ la formarea unei personalități ce are la bază calități morale și etică
socială.
Educația continuă în ” a doua casă”, grădinița/școala care continuă să-i dezvolte copilului aptitudini,
să-i îmbogățească cunoștințe, să-l familiarizeze cu noi direcții.
Consider că, în conturarea omului de mâine, un rol desăvârșit îl au legile frumosului, ale armoniei pe
lâmgă care există și o artă de a trăi. Oricine poate utiliza acerastă artă și să facă din propria viață o
capodoperă, o binecuvântare. Condiția de maximă importanță este să punem bazrle unei societăți care să
ofere generațiilor tinere condiții optime de dezvoltarer și devenitre umană.
Este cunoscut faptul că, violența este una din marile probleme ale lumii contemporane.
Comportamentele agresive apar destul de frecvent în jocurile copiilor, atunci când concurează într-un joc
sau pur și simplu se harjonesc, încercandu-și limitele. În special copiii cu temperament extrovertit,
hiperactivi sau impulsivi ajung să manifeste, în anumite conditii, agresivitate față de ceilalți.
O explicație pentru faptul că unii copii lovesc, țipa, mușcă, distrug lucruri sau vorbesc urât ar fi câ ei
imita gesturi pe care le văd în jurul lor. Totodată, aceste manifestari pot fi cauzate de diverse frustrări,
dezamăgiri sau supărări ale copiilor, pe care ei le pot exprima emotional. De cele mai multe ori, agresivitatea
copiilor ascunde însa o frică, mai noua sau mai veche, întipărită undeva într-o zona a creierului, iar lupta
cu această frică poate însemna agresivitate îmbrăcată în diverse forme.
Copiii imitâ acțiunile părinților lor, ale altor copii din grup și/sau ale eroilor din media, în special
când acțiunea este recompensată iar copilul se identifică cu acel model. Cu cât un copil privește mai multă
violentă televizată, cu atât consimt ca valid un comportament agresiv.
Funcția educativa a mass-mediei este fundamentală.
Pentru a combate această cultură dominată de violenţă trebuie să conştientizăm dimensiunile
fenomenului şi efectele sale negative asupra comportamentului copiilor (evident, alături de alte cauze),
precum și rezolvarea problemei -violenţă şcolară- care nu se poate realiza decât prin efortul comun al tuturor
factorilor implicaţi în educaţie, cei mai importanţi fiind şcoala şi familia. Parteneriatul familie-şcoală are în
acest context un rol foarte important.
Încă de la cele mai fragede vârste, copiii trebuie să înţeleagă că libertatea reprezintă atributul cel mai
de preţ al omului, că nu-şi poate alege singur conduita, deoarece libertatea sa de acţiune ar putea restrânge
libertatea aproapelui său. El va fi invitat să acţioneze doar după ce cere sfatul părintelui sau al cadrelor
didactice. Va respecta regulile grupului în care intră. Este necesar să i se ofere modele pozitive de
comportament, să fie orientaţi în alegerea prietenilor, să se explice situații cauză-efect.
Aderarea familială şi prieteniile se schimbă pe măsură ce individul se maturizează şi trece prin
diferite etape ale vieţii. Şcoala ocupă o perioadă limitată de timp din existenţa noastră, în schimb, mass–
media face parte din viaţa noastră zilnică şi ne însoţeşte din copilărie până la sfârșit.

821
 Copiii de astăzi vor înţelege că îndeplinirea unor îndatoriri nu este un lucru greu, dacă, de mici,
încearcă să respecte, să ajute, să fie politicoşi cu cei din jur. Părinţii vor fi permanent implicaţi în viaţa
instituțiilor de învățământ, participând alături de copii la diverse activităţi (spectacole, serbări, întâlniri cu
elevi de la alte şcoli, concursuri, excursii).
Doar împreună putem reuşi să formăm o generaţie sănătoasă, capabilă să se integreze în societate.

822
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR, TALIANU ELENA-GABRIELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,ECATERINA TEODOROIU” TÂRGU JIU, GORJ

Studiile arată că şansele copilului de a creşte, de a se dezvolta şi de a obţine rezultate mai bune cresc
pe măsură ce părinţii sunt mai implicaţi în educaţia copilului.
„Ceea ce fac părinţii cu copiii acasă de-a lungul procesului de educaţie este mai important decât
orice alt factor.. .”. (Desforges, 2003)
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, acea educaţie pe care copilul o primeşte în familie,
în şcoală şi de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare.
Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale
părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi.
Familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul
va obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare,
asigurându-i copilului cele necesare studiului. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de
comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,,cei şapte ani
de acasă’’.
Uneori, părinţii uită că trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece atât unii, cât şi ceilalți
doresc dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Se întâmplă ca
ceea ce consideră părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai
ceea ce are nevoie copilul în acel moment. De aici, izvorăsc conflictele, rupturile dintre membrii familiei,
renunţarea la intervenţii din partea părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie. De aceea, între familie şi şcoală
trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi consultații
cu părinţii.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia profitabilă pentru toți cei ce participă la acest demers.
Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul şi şcolarul.
În acest fel, cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl
interesează şi-l pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l
motiveze şi să-l ajute.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la
viaţa, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în
formarea omului. Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare,
ci şi de a stimula calitatea de om. Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o
unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului.
Din cele precizate mai sus, înțelegem că factorii de bază care ajută copilul în dezvoltarea propriei
educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor
de viaţă, a sentimentelor.
Rolul familiei este fundamental în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral
si estetic. Şcoala, alături de familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de
învățământ, personalitatea copilului.
Cunoscând cele două teorii importante privind relaţia şcoală-familie, teoria profesionalismului şi
teoria schimbului, putem trage următoarele concluzii: una dintre cele mai importante preocupări ale familiei

823
şi un punct comun cu şcoala este orientarea şcolară şi profesională a copilului/elevului, pe de-o parte, iar
pe de cealaltă parte, considerăm că menirea şcolii nu este, așadar, numai dea înzestra elevii cu un bagaj de
cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de OM EDUCAT.

Bibliografie:
1. Antonesei Liviu -“Paideia. Fundamentele culturale ale educației”, Editura Polirom 1996
2. Cucoș Constantin - “Pedagogie”, Editura Polirom 2001
3. Macavei Elena – “Pedagogie”, Editurav Didactica si Pedagogica, 1997
4. Nicola Ioan – “Tratat de pedagogie școlara”, Editura ARAMIS, 200

824
 IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ

TANASE ANA MARIA

Expresia care face referire la cei 7 ani de acasă este deja cunoscută tuturor. Dar de ce este importantă
pentru fiecare om?
De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre
ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Orice părinte, cu siguranță, nu și-ar dori ca despre copilul său să se facă o
afirmație similară și de aceea trebuie să se implice în formarea caracterului său în acești 7 ani.
Despre puterea exemplului se știe că este una dintre cele mai eficiente metode de educație a copiilor.
Simt nevoia să apelez la o vorbă din popor relevantă în această situație: „nu fă ce face popa, fă ce zice
popa”. Cei mici sunt mai tentați să copieze comportamentul părintelui sau al altor personae din anturajul
său decât să asculte cu sfințenie atunci când li se spune ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este
foarte importantă la această vârstă. Dacă vrem ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, haideți să fim noi
primii care aruncă mereu ambalajele la coș sau cedează locul în autobuz persoanelor mai în vârstă, dacă ne
dorim ca cel mic să procedeze la fel într-o bună zi.
Atunci când îi spunem unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu facem altceva decât să îi strârnim
curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde I s-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi
interzicem celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explicăm că orice faptă are o
consecință.
Egalitatea este o chestiune care ar trebui împământenită bine în caracterul viitorului adult.
Atunci când vorbim despre egalitate, ne referim la situațiile în care trebuie să îi explicăm celui mic de ce
trebuie să avem același respect pentru toată lumea, indifferent de clasa social, statut sau vârstă. Despre
aceeași egaliatate ar trebui să știm că trebuie aplicate și cu privire la ceilalți copii care au o altă naționalitate.
Bunele maniere ar putea fi învățate treptat tot prin exemple concrete. Atunci când mergi cu cel mic
în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra ta într-un mod
negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă,
de exemplu. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedăm când cel mic face crize
de nervi în public.
Sunt de părere că un adult este rezultatul muncii depuse de părinți pentru a fi un om de bine. În
societatea în care trăim, din păcate nu lucrurile de mai sus primează, dar în noi se află cheia pentru a schimba
asta. Cei 7 ani de acasă reprezintă temelia pe care se va construi o entitate care ar putea avea un rol foarte
mare în viitorul celorlalți.
Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici
propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor
asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le
considerăm noi necesare și care îi vor ajuta să fie oameni respectuoși și demni de respect la rândul lor.

825
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI ȘCOALĂ

PROFESOR: TĂNASE NADIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”V. RACOTTĂ” ȘTOROBĂNEASA
JUDEȚUL: TELEORMAN
Menirea educaţiei este aceea “ de a înălţa pe culmi mai nobile de viaţă – omul”. (Gentil, G. The
Reform of Education). Problema educaţiei este abordată astăzi în strânsă legătură cu problematica lumii
contemporane, lume caracterizată prin importante transformări, prin cerinţe şi aspiraţii specifice, prin
schimbări în toate domeniile.
Educaţia trebuie să se manifeste în permanenţă ca o acţiune unitară, coerentă, iar implicarea acestui
deziderat rezidă în strânsă legătură dintre familie şi mediul educaţional. Acest lucru impune ca părinţii să
fie parteneri egali în educaţia copilului. “Meseria” de părinte este grea.
O comunicare optimă învăţător/ diriginte/ familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv asupra
copilului/elevului şi de a stopa comportamentele lui negative. De multe ori apar dificultăţi de comunicare
şi de dezvoltare a relaţiei şcoală- familie. De aceea trebuie cunoscuţi factorii care favorizeaza dar mai ales
blochează o comunicare eficientă. Lipsa de comunicare din partea uneia dintre parti afectează evoluţia
elevului, rezultatele lui şcolare şi natura comportamentului.
Factori care favorizează comunicarea familie-școală:
• transmiterea informaţiilor de către învăţător/ diriginte într-o formă accesibilă părinţilor;
• evitarea analizării critice sau blamării părintelui;
• mediul ambiant de discuţie să fie plăcut;
• capacitatea învăţătorului de a mobiliza părinţii să comunice şi să le asculte problemele;
• evitarea subiectelor care privesc elevii problemă, se fac discuţii individuale cu aceştia;
• rezolvarea problemelor copiilor, implicarea în găsirea unor soluţii;
• sprijinirea, încurajarea părinţilor pentru a schimba atitudinea negativă a elevului.
Există două teorii importante privind relaţia şcoală-familie: teoria profesionalismului şi teoria
schimbului.
Teoria profesionalismului consideră ca un element esenţial serviciul făcut altora, fără a se gândi la
avantaje personale, având drept criterii competenţa, si un cod de etică profesională.
Teoria schimbului consideră acţiunea umană în funcţie de un câştig personal, un salariu asigurat, o
competiţie restrânsă. Cooperarea cu familia poate fi un test profesional şi poate fi considerată ca făcând
parte din datoria profesională a profesorului deoarece: părinţii sunt parteneri ai şcolii, eficacitatea
învăţământului poate fi ameliorată prin cooperarea între şcoală şi familie, părinţii sunt responsabili legali
de educaţia copiilor. Atât părinţii, cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări.
Influenţele pe care familia le exercită asupra copilului sunt directe sau indirecte, determinând în
mare măsură dezvoltarea personalităţii acestuia. Modelul moral-civic propus de şcoală (comportament
civilizat, demn, tolerant, bazat pe cinste, corectitudine) găseşte un răspuns pozitiv în familiile unde aceste
valori sunt puse la loc de cinste.
Părinţii trebuie să vadă în şcoală un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin
atitudinea nepărtinitoare afisata.
Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identităţii sale cu
familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele
educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ.

Este esential in zilele noastre sa se dezvolte un nou concept care să întărească schimbarea în relaţiile
şcoală-familie. Acest concept este parteneriatul educaţional.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului
la nivelul procesului educaţional. Acesta presupune asadar o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni
educative între factorii educaţionali.
Parteneriatul educaţional se realizează între:

826
 • instituţiile educaţiei: familie, scoală si comunitate;
• agenţii educaţionali: copil/elev, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme
educaţionale (psiholog, consilier etc. );
• membri ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării si dezvoltării copilului/elevului
(medici, factori de decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei).
Părintii, copiii/elevii şi comunităţile se influentează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc
părinţii poate sprijini sau dimpotriva devia vieţile lor, poate forma multe dintre valorile lor.
De asemenea, părinţii pot influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii.
Activitatea educativă care se realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce
se exercită asupra copilului.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, acea educaţie pe care copilul o primeşte în familie,
în şcoală şi de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare.
Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale
părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi.
Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale
(despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice).
Familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul
va obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare,
asigurându-i copilului cele necesare studiului.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,,cei şapte ani de acasă’’. Uneori părinţii uită că
trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a
elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a
fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în
acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din
partea părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie. Între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă
colaborare care se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi consultatii cu părinţii.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul şi şcolarul.
Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează şi-l
pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l
ajute.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii, să ia parte activă la
viaţa, să fie pregătit pentru muncă.
Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Menirea
şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea
de om. Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi
familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când
este vorba de interesul copilului.
Implicarea părinţilor în problemele şcolii presupune construirea unor relaţii pozitive între familie şi
şcoală.
Dacă ne referim la optimizarea comunicării între profesori şi părinţi, se iau în calcul:
• calitatea celor doi poli ai colaborării (profesori şi părinţi);
• percepţiile fiecăruia;
• atitudinile care îi caracterizează;
• caracteristicile instituţiei şcolare;
• caracteristicile familiei;
• modul de comunicare.
Implicarea părinţilor în rezolvarea problemelor şcolare şi în sprijinirea procesului instructiv-
educativ are o serie de motivaţii, dintre care enumerăm doua:
- părinţii îşi cunosc copiii şi doresc să îi descopere ca elevi,
- părinţii au nevoie de informaţii referitoare la îndeplinirea rolului de elev de către copilul lor.

827
 Formele de colaborare a părinţilor cu şcoala pot fi:
• prezenţa la şedinţe şi consultatii;
• asistarea elevilor în efectuarea temelor;
• participarea la activităţi cultural- artistice şi sportive;
• organizarea unor expoziţii, serbări, excursii;
• organizarea unui colţ verde în şcoală;
• atragerea unor fonduri pentru şcoală;
• susţinerea bibliotecii prin donaţii de cărţi.
Metode educaționale
În scopul formării personalităţii copilului şi găsirii celor mai bune metode de educaţie, s-au organizat
consfătuiri, întâlniri cu specialişti: medici, psihologi, pedagogi, asistenţi sociali, profesori, părinţi,
învăţători, educatori. Au fost prezentate şi s-au dezbătut preocupările psihologilor şi recomandările lor
expuse în diferite lucrări: J. Piaget, J. Bruner, U. Şchiopu, E. Verza ş. a. m. d. În urma dezbaterilor s-au
stabilit zece reguli pe care trebuie să le aibă în vedere, deopotrivă, părinţii şi educatorii în vederea educării
copiilor:
• Să-ţi iubeşti copilul. Să te bucuri de el, să-l accepţi aşa cum este, să nu-l jigneşti, să nu-l umileşti,
să nu-l descurajezi, să nu-l pedepseşti pe nedrept, să nu-l lipseşti de încrederea ta, să-i dai prilej să te
iubească.
• Să-ţi protejezi copilul. Să-l aperi de primejdii fizice şi sufleteşti, la nevoie chiar prin sacrificarea
propriilor interese şi cu riscul propriei tale vieţi.
• Să fii bun exemplu pentru copilul tău. Să-i transmiţi valorile şi normele etice ale societăţii. Să-i
dovedeşti că trebuie să trăiască în dragoste şi armonie cu ai săi şi cu toţi cunoscuţii familiei. Să trăiască în
cinste, în adevăr, cu respectul bunurilor, convingerilor şi al sentimentelor altora. Să crească şi să simtă tot
timpul comuniunea “mamă – copil – tată”. Să-l obişnuieşti să participe la activitatea obştească.
• Să te joci cu copilul tău. Să-ţi faci timp pentru copilul tău, să vorbeşti cu el, să te joci cu el cum îi
place (jocurile lui), să iei în serios jocurile lui, să te familiarizezi cu lumea imaginilor lui.
• Să lucrezi cu copilul tău. Să-ţi ajuţi copilul când încearcă să participe la munca în casă ori în grădină.
Când copilul este mai mare, să-l obişnuieşti să participe la treburile zilnice din gospodărie şi pentru
gospodărie.
• Să laşi copilul să dobândească singur experienţe de viaţă, chiar dacă suferă. Copilul acceptă numai
experienţele pe care le face singur. Propriile tale experienţe sunt lipsite de valoare pentru copilul tău.
Trebuie să ai curajul să-i dai prilejul de a-şi acumula experienţele proprii, chiar dacă sunt legate de anumite
riscuri.
• Să-i arăţi copilului posibilităţile şi limitele libertăţii umane. Să înfăţişezi copilului posibilităţile
extraordinare de desfăşurare ale omului, în conformitate cu înzestrarea şi talentele fiecăruia. Dar, în acelaşi
timp, să-i arăţi că orice om trebuie să recunoască anumite limite în faptele sale, chiar şi în familie, faţă de
părinţi. Ajută-l pe copil să recunoască şi să respecte aceste limite.
• Să-l înveţi să fie ascultător. Să supraveghezi şi să îndrumi comportarea copilului, astfel încât prin
acţiunile sale să nu genereze suferinţă nici pentru familie, nici pentru alţii.
• Să aştepţi de la copil numai aprecierile pe care le poate da, conform gradului de maturitate şi propriei
experienţe. Copilul are nevoie de mult timp până învaţă să se orienteze în această lume complicată. Ajută-
l cât timp poţi şi cere-i o părere proprie sau un verdict numai când este în stare să-l dea, conform
experienţelor acumulate şi gradului de maturitate.
• Să-i oferi copilului trăiri cu valoare de amintire (călătorii, excursii, vacanţe, spectacole, serbări de
familie, manifestări sportive). În vederea educării copilului, sunt necesare şi importante anumite cunoştinţe
şi calităţi pe care părinţii trebuie să le dovedească, ca de exemplu: pricepere, simţul răspunderii, sănătate
fizica şi psihică etc.
“Căci ei vor fi în lume şi în viaţă,
Aşa cum noi le-am spus şi arătat,
Iar ei, la fel vor da povaţă
Şi-un lung popor de-acum, de noi format. ”(Traian Dorz).
Concluzionând putem spune, că rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial. „Familia reprezintă
matricea primordială a culturii omeneşti. Aici se trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente ale sufletului

828
personal; aici începe copilul să iubească, să creadă şi să sacrifice; aici se alcătuiesc primele temelii ale
caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui
viitoare; aici devine copilul un om mic, din care mai apoi se dezvoltă.
Impactul educației parentale asupra stării de bine și a dezvoltării ulterioare a copiilor este recunoscut
pe scară largă. Multe dintre țările europene susțin că există nevoia de a reduce stresul parental prin
sprijinirea părinților în procesul de dobândire a cunoștințelor și abilităților necesare pentru a-și crește copiii
într-o direcție pozitivă. Țările membre ale Uniunii Europene oferă sprijin în multe moduri atunci când vine
vorba de educația parentală.

BIBLIOGRAFIE
1. AFINOIU, I., BONCU, S., (coordonator), Psihologie socială și clinică, Ed. Polirom, Iași, 2014;
2. Giovanni Gentile, The Reform of Education, Forgotten Books, London, July 21, 2012;
3. John Locke, Some Thoughts Concerning Education and of the Conduct of the Understanding,,
October 1, 1996;
4. OSTERRIETH, P., Copilul si familia, Ed. Didactica si Pedagogica, București, 1973;
5. VINCENT, R., Cunoașterea copilului, Ed. Didactica si Pedagogica, București, 1972.

829
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ - OGLINDA EDUCAȚIEI PĂRINȚILOR

TĂNĂSESCU MIHAELA,
ȘCOALA GIMNAZIALĂ „CONSTANTIN BRÂNCUȘI” MEDGIDIA

Motto:„Poartă-te cu părinții tăi precum ai dori să se poarte și copiii tăi cu tine!” (Socrate)

Atunci când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de
la părinți. Când spunem că un copil „are cei șapte ani de acasă” ne gândim la un copil bine crescut, care
știe să salute, să spună „mulțumesc”, „te rog”, care se comportă frumos cu adulții și cu cei de vârsta lui.
În primii ani de viață, educația copiilor este una de bază. Caracterul fiecărui om prinde contur și se
formează în această perioadă. Mulți psihologi și pedagogi au afirmat că, dincolo de pragul de la 0 la 7 ani,
este foarte importantă în dezvoltarea caracterului copilului, perioada de până la 4 ani, perioadă pe care
copilul o petrece mai mult în sânul familiei.
Educația copiilor în familie este foarte importantă, dar în zilele noastre nu se mai realizează așa cum
trebuie. Grijile cotidiene îi copleșesc pe părinți, aceștia muncind de dimineață până seara târziu pentru a
asigura un trai decent familiei sau pentru a oferi copiilor tot ceea ce ei nu au avut. Toate acestea se dovedesc
a fi până la urmă în detrimentul copiilor, căci regulile bunei-cuviințe sunt din ce în ce mai străine copilului
modern.
Faptul că în ziua de azi copiii sunt foarte agitați, nonconformiști, ne duce cu gândul la o educație
nepotrivită și un timp insuficient pe care părinții îl acordă copiilor. Unii angajează foarte repede bone pentru
îngrijirea copiilor sau îi lasă la mătuși, bunici și astfel educația își pierde adevăratul ei înțeles.
„Cei șapte ani de acasă” înseamnă ca o familie să fie întreagă, părinții să-și educe copiii pentru a avea
bun simț, respect, corectitudine:să nu furi, să nu minți, să nu jignești.
Din păcate, societatea noastră duce lipsă de cei șapte ani de acasă, iar urmările sunt negative. În
prezent asistăm la un fenomen care produce o mare îngrijorare familiei, școlii și societății:moralitatea
precară a copiilor și a tinerilor. Vedem cum cresc de la o perioadă la alta vagabondajul, furtul, violența,
tâlhăria și chiar criminalitatea în rândul acestora. Tocmai de aceea, cei șapte ani de acasă sunt baza educației.
Dacă lipsește baza, ca la orice clădire, totul se năruie.
Expresia „cei șapte ani de acasă” definește tot bagajul de cunoștințe al copilului acumulat în primii
ani de viață. Copilul este pregătit să primească informații, dar este foarte important cum sunt transmise
aceste informații, de către cine și în ce mod.
Toată lumea știe – mai cu seamă noi, educatorii – că nu putem vorbi de educația copiilor, dacă părinții
nu sunt educați. Când sunt mici, copiii imită comportamentul adulților, fac ceea ce văd. Degeaba îi spunem
să nu mai țipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinți. De asemenea, este ineficient să îi atragem
atenția că nu a spus „mulțumesc” la magazin, dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Ca și părinți,
nu este de ajuns să ne controlăm doar comportamentul, ci și exprimarea anumitor sentimente:furie,
dezamăgire, tristețe.
Mulți părinți nu oferă fiilor lor modele de adevărată viață morală, determinându-i prin
comportamentul lor să înțeleagă că pot ajunge departe în ierarhia socială și fără muncă cinstită.
Sunt de părere că unui om care nu are cei șapte ani de acasă îi lipsește în primul rând credința în
Dumnezeu. Există o afirmație pe care, din păcate, nu toți oamenii o cunosc sau dacă o cunosc, nu o înțeleg:
„Anima est naturaliter christiana” („Sufletul este de la natură creștin”).
Tocmai de aceea, părinții nu pot fi indiferenți cum evoluează spiritualitatea moral-religioasă a
copiilor. Ei trebuie să-i învețe pe copii că în viață nu este suficient doar să fii frumos, deștept, inteligent, ci
trebuie să fii și un om moral. Așa cum spunea foarte frumos Rabelais „omul trebuie să fie un abis de știință,
dar știința fără conștiință e ruina sufletului”. Deci, moralitatea trebuie să fie mai presus decât oricare
însușire a omului.
Părinții ar trebui să realizeze că prioritatea numărul unu sunt copiii, dar în realitate lucrurile nu stau
tocmai așa. Răutățile și lipsa de educație a unui copil se văd mult mai devreme de vârsta maturității, dar
atunci și copiii, și părinții sunt surprinși pentru că își dau seama că este foarte greu de schimbat un anumit
tip de comportament.

830
 În calitate de cadru didactic am observat, nu de puține ori, că unii părinți se plâng de comportamentul
copiilor, dar ei sunt extrem de permisivi și le îndeplinesc toate poftele lăsându-i să facă orice.
Este necesr ca părintele să fixeze anumite limite, deoarece copilul trebuie să învețe ce înseamnă
răbdarea, așteptarea, amânarea dorințelor. Părinții trebuie să-i explice clar copilului ce trebuie să facă și ce
nu, să stabilească reguli și să-i spună dinainte ce se întâmplă dacă nu le respectă. Adulții trebuie
conștientizați că singura investiție de valoare, niciodată falimentară, pe care o familie o poate face pentru
copil este investiția pentru mintea și sufletul acestuia.
În concluzie, cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor,
piatra de temelie pentru viitor. Sunt ani decisivi pentru felul în care viitorul adult se va integra în societate
căci, odată cu trecerea timpului, când copiii de acum vor avea la rândul lor copii, vor da și ei acele sfaturi
primite de la părinți, ca și ei să aibă la bază cei șapte ani de acasă și să poată merge în viață deschis, cu
fruntea sus.

BIBLIOGRAFIE
*** -Revista „Învățământul primar” NR. 6-7/1994, Editura PUBLISTAR S. R. L., București, p. 26-
32
*** -Revista „Învățământul primar” NR. 4/2004, Editura MINIPED, București, p. 114

831
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

ȚANDĂRĂ SIMONA-ELENA
GRĂDINIȚA CU PROGRAM NORMAL SLOBOZIA BRADULUI, VRANCEA
Educația este foarte importantă în cadrul societății. Este baza pentru susținerea culturii, instruirea
individuală și pentru evoluția umanității. Educația școlară, care cuprinde metodele tradiționale, nu s-a
schimbat prea mult de-a lungul timpului. Cu toate acestea, transformarea digitală a modificat semnificativ
felul în care este văzut acest proces. Educația înseamnă, însă, mult mai mult decât instruire formală - aceasta
poate începe încă de la naștere și se manifestă în toate mediile sociale în care este prezent individul.

Cel mai bun predictor al succesului elevilor este măsura în care familiile încurajează învățarea acasă
și se implică în educația copilului lor. Atunci când părinții sunt implicați în viața școlară a copilului lor,
aceștia beneficiază de sprijin și cunoștințe, fiind o cale prin care cei mici să-și dezvolte dorința pentru
cunoaștere.

În timp ce tehnologia și instrumentele digitale pot ajuta familiile să rămână informate, elevii își pot
pierde interesul pentru școală atunci când părinții nu își oferă sprijinul.
Pe de altă parte, profesorii observă schimbări importante în clasele lor atunci când părinții se implică,
cum ar fi îmbunătățirea motivației și performanței elevilor. De asemenea, colaborarea cu părinții poate ajuta
la identificarea nevoilor și obiectivelor și pot exista discuții despre modul în care părinții pot contribui.

Comunicarea cu familia oferă profesorului posibilitatea de a asculta preocupările acestora și de a le

explica mai multe despre educația celor mici.
Potrivit specialiștilor, implicarea părinților îi poate ajuta pe ce mici în mai multe moduri, precum:
- să obțină note mai mari la școală;
- să aibă un scor peste medie la testele naționale;
- să fie activi și implicați în timpul orelor;
- să aibă încredere în propriile abilități;
- să socializeze ușor și eficient cu partenerii de joacă.

832
 PARTENERIATUL FAMILIE - ȘCOALĂ ÎN EDUCAȚIA COPIILOR

ÎNV. TANISLAV DORINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 4, RÂMNICU VÂLCEA

În această lume aflată într-o permanentă schimbare, părinții, cadrele didactice și comunitățile locale
se străduiesc să sprijine sistemele de îmbunătățire a educa‫܊‬educației cu scopul de a-i ajuta pe copii să se
dezvolte. Pentru ca acest lucru să se realizeze este nevoie de implicarea familiei în educație.
Educația este un fenomen social de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii
către generațiile de copii și tineri, în scopul pregătirii lor pentru integrarea în societate.
Familia exercită o influență deosebit de importantă asupra copiilor. O mare parte dintre cunoștințele
despre natură, societate, deprinderile igienice, obișnuințele de comportament, elevul le datorează educației
primite în familie.
Educația în familie, cei șapte ani de acasă, influențează puternic întreaga existență a individului,
indiferent dacă el recunoaște sau nu. Părinții sunt modele pe care copiii, conștient sau inconștient, le văd cu
ochii minții și le urmează.
Factorii determinanți în dezvoltarea personalității copilului sunt școala și familia. Școala este
instituția socială în care se realizează educația organizată a tinerei generații. Ea este factorul decisiv pentru
formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societății, să ia parte activă la viață, să fie pregătit pentru
muncă. Procesul de învățare este cel care conferă școlii rolul decisiv în formarea omului. Misiunea școlii
este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerințele vieții sociale. Procesul de
educație din cadrul școlii este îndrumat și condus de persoane pregătite în mod special pentru acest lucru.
Menirea școlii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoștințe cât mai mare, ci și de a le stimula
calitatea de om. Ora de dirigenție este cea în care ne putem apleca asupra acestei laturi. Tot în această oră
se urmărește valorificarea abilităților de interrelaționare, de asumare a responsabilităților, de cultivare a
capacității de a lua o decizie corectă, de descoperire a propriilor interese și aspirații spre formarea școlară
și profesională ulterioară. Școala a rămas punctul de pornire al orientării școlare și profesionale prin acțiuni
de informare asupra posibilităților de continuare a studiilor, de detectare a intereselor profesionale și a
aptitudinilor, de discutare a criteriilor după care elevii își decid viitorul și a ponderii de implicare a părinților
în alegerea școlii și a profesiei pe care copiii lor o vor urma, dacă profesia aleasă este cea dorită de copil și
dacă acesta din urmă are disponibilități intelectuale.
Ajungem astfel la un alt factor care contribuie la educarea copiilor și care este familia. Familia
exercită o influență deosebit de mare asupra copiilor. O mare parte dintre cunoștințele despre natură,
societate, deprinderile igienice, obișnuințele de comportament, elevul le datorează educației primite în
familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual,
moral, estetic. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele uzuale
(despre plante, animale, ocupațiile oamenilor, obiectele casnice), familia este cea care ar trebui să dezvolte
spiritul de observație, memoria și gândirea copiilor. Copilul obține rezultatele școlare în funcție de modul
în care părinții se implică în procesul de învățare. Părinții trebuie să asigure copilului cele necesare
studiului, trebuie să-și ajute copilul la învățătură. Acest ajutor însă trebuie limitat la o îndrumare sau sprijin,
nefiind indicat să efectueze tema copilului. Cu timpul, părinții se vor limita la controlarea temei de acasă și
a carnetului de note. Deci, atitudinea părinților trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil,
dar nici să ajungă să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia. Tot în familie se formează cele mai
importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și
atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de lucrurile încredințate. Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea
cunoscutei expresii "a avea cei 7 ani de-acasă". Un elev fără "cei 7 ani de-acasă" va crea mereu probleme
chiar și ca viitor adult. Aici trebuie reamintit că, în general, elevii nu primesc în cadrul școlii nici un
exemplu sau sfat negativ, toate acestea influențându-l în afara școlii. Din cele 24 de ore ale unei zile, elevul
este la școală 5-6 ore, de restul timpului fiind responsabilă familia elevului. Uneori părinții uită că trebuie
să facă front comun cu profesorii, deoarece și unii, și alții nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a
elevului, educarea și îmbogățirea cunoștințelor acestuia.

833
 Dezvoltarea personalității copilului și a formării lui în conformitate cu idealul social și cel personal
este influențată de diferențele de ordin economic, social, cultural care există între familii. Familia însă, în
ciuda acestor diferențe, prezintă anumite însușiri comune. Condițiile de viață ale copilului sunt influențate
de comportamentul părinților. Familia trebuie să aibă disciplina ei. Toate problemele vieții se pot rezolva
mai ușor într-un climat de prietenie și de înțelegere.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei și un punct comun pe care îl are aceasta cu
școala este orientarea școlară și profesională. Cei mai mulți părinți sunt bine intenționați în alegerea unei
școli sau unei profesii pentru fiul sau fiica lui. Dar, de multe ori, buna intenție și buna credință sunt tocmai
sursele greșelilor lor, deoarece acestea nu țin loc de competență și de pricepere. Greșelile părinților decurg
uneori și din prea mare dragoste pe care o poartă copiilor.
Unul dintre exemple ar fi neîncrederea în copil. Există părinți care își consideră copiii mai copii decât
sunt în realitate și aleg viitoarea școală și viitoarea profesie în locul lor, chiar fără a-i consulta. Copiii au
însă și ei capacitatea să aleagă.
Copiii sunt tratați astfel ca proprietate personală de care părinții dispun după bunul lor plac.
Argumentul acestor părinți sună în felul următor: "eu îl îmbrac, eu îl hrănesc, eu hotărăsc ce să fie și ce să
nu fie". Personalitatea, sentimentele, aspirațiile și dorințele copiilor nu contează în fața părinților.
La polul opus se află o altă categorie de părinți, a neutrilor. Aceștia se complac în situația de
neamestec în treburile copiilor și își motivează atitudinea cam așa: "este destul de mare ca să poată judeca
ce face" sau "are și mai multă școală decât mine, așa că de ce să-l mai învăț eu?". Fără îndoială că fiul sau
fiica lor este destul de mare pentru a ști ce e bine și ce e rău, dar fiind fără experiență, simte nevoia unui
sfat, a unui sprijin. Chiar dacă sunt mai puțin instruiți decât copiii, părinții au mai multă experiență.
Toate situațiile de mai înainte trebuie evitate. De aceea, între familie și școală trebuie să existe o
permanentă colaborare ce se poate realiza prin vizite reciproce, ședințe și lectorate cu părinții.
În concluzie, trebuie spus că cei doi factori educativi, școala și familia, trebuie să aibă același scop,
și anume formarea personalității umane integrale și armonioase. Până la cuprinderea într-o unitate de
învățământ, rolul primordial în educație îl are familia. Odată cu înscrierea într-o unitate de învățământ
ponderea se schimbă, rolul mai mare îl are școala, dar nici acțiunea educativă a familiei nu este de neglijat.
Între acțiunile educative ale celor doi factori există mai degrabă un raport de complementaritate decât de
rivalitate, acțiunea fiecăruia venind s-o completeze pe a celuilalt.

Bibliografie:
1. Pescaru, Băran, Adina, - „Parteneriat în educație”, Editura Aramis Print, București, 2004;
2. Nicola, Ioan, - „Tratat de pedagogie școlară”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2000.

834
 PARTENERIATELE EDUCATIVE DINTRE ŞCOALĂ ŞI FAMILIE
STUDIU

PROF. ÎNV. PRIMAR ȚANU DANIELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 MATCA JUD. GALAȚI
Parteneriatele dintre școli, familii și comunitate pot ajuta profesorii în munca lor; perfecţiona
abilităţile şcolare ale elevilor; îmbunătăţi programele de studiu și climatul şcolar; îmbunătăţi abilităţile
educaţionale ale părinţilor; dezvoltă abilităţile de lideri ale părinţilor; pot conecta familiile cu membrii şcolii
și ai comunităţii; stimula serviciul comunității în folosul şcolilor; oferi servicii şi suport familiilor şi crea
un mediu mai sigur în şcoli.
Propuneri de programe pentru dezvoltarea parteneriatului şcoală – familie – cercetare
În realizarea prezentei cercetări am plecat de la premisa că familia, în orice societate, joacă rolul cel
mai important în formarea și socializarea copilului deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul
căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice și sociale. În realizarea prezentei cercetări am pornit de la
premisa că dacă şcoala are susţinerea familiei şi există o bună comunicare între cele două, atunci elevul se
îndreaptă în direcţia dorită. Aşadar, prin această cercetare se va demonstra contribuţia pe care o aduce
implicarea familiei în dezvoltarea si educarea copilului şi importanţa parteneriatului şcoală-familie.
CAZ 1 OBIECTIVELE CERCETĂRII:
Implicarea familiei în elaborarea unei strategii personalizate de optimizare a rezultatelor şcolare ale
elevului; 2. Analizarea împreună cu familia a rezultatelor parţiale ale colaborării cadrului didactic cu
familia;
IPOTEZELE CERCETĂRII: Ip. 1 Dacă învăţătorul iniţiază o intervenţie personalizată pentru un elev
cu rezultate şcolare slabe în care atrage familia pentru sprijin/suport, rezultatele şcolareale elevului se vor
îmbunătăţi.
UNIVERSUL CERCETĂRII
Eleva Daria J. este elevă în clasa a IV-a şi provine dintr-o familie cu doi copii. Ea întâmpină dificultăţi
în învăţare care se datorează stării sale de sănătate, este diagnosticată cu o boală la inimă, încă din clasa I
fiind nevoită să lipsească foarte mult de la şcoală pentru internări/ analize, fapt ce şi-a pus amprenta pe
evoluţia sa de mai târziu. Faptul că şi sora sa suferă de aceeaşi boală a îngreunat situaţia familiei, căreia i-
a fost destul de dificil să gestioneze aceste probleme. In rest, este un copil normal, veselă, sociabilă, o bună
colegă şi prietenă. Implicarea familiei în procesul educaţional nu a fost permanentă, nu au fost recuperate
pierdirile din zilele absentate, nu a primit sprijin permanent la teme, lucru ce a condus la carenţe în educaţia
elevei. Eleva Daria J. întâmpină dificultăţi de comunicare, nu are un vocabular complex, abilităţile
lingvistice sunt limitate, capacitatea de raţionament este lentă, nu are dezvoltată 4 gândirea logică şi critică,
nu dă dovadă de stăpânire de sine, se teme de eşec, are nevoie permanent de încurajări, ezită dacă nu este
ajutată. Familia manifestă o atitudine pozitivă faţă de activitatea şcolară, cere periodic informaţii despre
evoluţia copilului şi este receptivă la sugestiile date de factorii educativi din şcoală.
Metode de cercetare În demersul de cercetare sunt folosite mai multe metode: -ancheta pe bază de
chestionar, aplicat părinţilor -observaţia -interviul structurat -discuţii INSTRUMENTE UTILIZATE IN
CERCETARE
INSTRUMENTELE DE CERCETARE utilizate sunt: - Chestionarul - Protocolul de observatie -
Protocolul de discutie
Observaţia este „una din metodele de cunoaştere a personalităţii umane, care constă în consemnarea
metodică, fidelă şi intenţionată a diferitelor manifestări de comportament individual sau colectiv, aşa cum
se prezintă ele în fluxul lor natural de manifestare. ”(Ion Holban, „Cunoaşterea elevului: sinteză a
metodelor”). ÎNR.egistrarea, prin observaţie, a unui eveniment sau a unui comportament, se realizează de
regulă pe baza unei grile / protocoale de observaţie, care oferă un cadru de sistematizare a obiectivelor
urmărite. Astfel, pe baza comportamentului observat, putem să ne formăm o opinie în ce priveşte
dezvoltarea psihică a copilului. Având în vedere faptul că într-o sesiune de observaţie nu poate fi urmărit
întregul comportament al copilului, este necesar să se stabilească un aspect care să fie urmărit într-o sesiune
anume şi notarea comportamentelor specifice care apar în perioada de observare sub forma unor indicatori

835
comportamentali. Indicatorii comportamentali reprezintă descrieri ale comportamentelor specifice ale
copilului (de ex., “vorbeşte neîntrebat”, “pune întrebări” etc). 5 Este important ca indicatorii
comportamentali să descrie cât mai concret comportamentele observate. Un exemplu de indicator
comportamental adecvat este “cunoaşte şi foloseşte în mod corespunzător culorile”, în timp ce “are
înclinaţii spre pictură” este prea general pentru a fi relevant.
STUDIUL DE CAZ 1 Parteneriatul şcoală –familie a vizat analiza a trei paliere temporale: - trecut -
istoria cazului (determinarea, cu ajutorul familiei, a factorilor ce au condus la îNR.egistrarea rezultatelor
slabe la învăţătură); - prezent – situaţia prezentă (analizarea, impreuna cu familia) a cazului şi luarea de
măsuri potrivite astfel încât situaţia şcolară a elevei să se îmbunătăţească); - viitor–rezultatele obţinute
(analizarea, impreuna cu familia a acestor rezultateşi dezvoltarea parteneriatului şcoală-familie).
Pasul 1: Pentru obţinerea informaţiilor necesare identificării factorilor ce au condus la îNR.egistrarea
rezultatelor slabe la învăţătură am utilizat toate metodele de cercetare enunţate: ancheta pe bază de
chestionar (ce cuprinde întrebări închise, deschise, mixte, cu variante la alegere-Anexa NR. 1), observaţia
(Protocol de observatie-Anexa NR. 2), interviul structurat, discuţiile cu părinţii. Toate acestea au ajutat la
realizarea unei radiografii asupra situatieicopiluluişi la luarea deciziei de necesitate a încheierii unui
parteneriat, în formă nescrisă, între şcoală şi familie.
Pasul 2: În continuare, se realizează un Plan de intervenţie combinat ce cuprinde activităţile propuse
părinţilor şi sarcinile ce le revin acestora pentru a ajuta elevul sa progreseze (Anexa NR. 3).
Pasul 3: În aplicarea acestui plan de intervenţie, părinţii au întâmpinat unele bariere şi a necesitat o
discuţie în urma căreia s-au găsit soluţii la refuzurile copilului( Protocol de discuţie-Anexa NR. 4). 6 Scopul
discuţiilor purtate cu parinţii a fost acela de a-i consilia in procesul educarii copilului.
Pasul 4: Analizarea rezultatelor şcolare, progresul, regresul sau stagnarea acestora. Rezultatele sunt
comunicate părinţilor. Interpretarea rezultatelor se face pe baza răspunsurilor oferite de elevă la lecţii, pe
parcursul studiului de caz, pe baza fişelor de evaluare şi pe baza interpretării răspunsurilor părinţilor la
chestionar, aplicat şi la finalul cercetării. Informarea părinţilor despre comportamentele copilului de către
specialiştii în domeniul educaţiei poate contribui la prevenirea efectelor negative ale acţiunilor lor
educative. In realizarea activitaţilor propuse este necesară implicarea totală a familiei, acordarea de timp
elevului, o comunicare optimă între părinte şi copil, dar şi între familie şi învăţător, organizarea unui
program zilnic al elevului, stimularea permanentă a acestuia pentru ca dorinţa de a-şi îmbunătăţi rezultatele
şcolare să se îndeplinească.
REZULTATELE CERCETĂRII În urma dezvoltării parteneriatului şcoală-familie, rezultatele sunt
următoarele: Se reduce frecvenţa apariţiei comportamentului neadecvat;¬ Elevul se conformează regulilor
de grup;¬ Elevul respectă persoanele din grup şi la scoală şi acasă;¬ Elevul devine mai activ si mai implicat
în activitatea şcolară;¬ Este redusă atât violenţa fizică cât şi cea verbală;¬ Recompensele duc la creşterea
încrederii în sine, stima de sine pozitivă. ¬
Rezultatele acestui efort vor fi semnificative.
Familiile care înțeleg sistemul educațional și
dificultățile întâmpinate de școli sunt o sursă valoroasă de
sprijin pe care școlile nu-și pot permite să le subestimeze.
Școlile care angajează familii în procesul de învățare a
copiilor lor se bazează pe o sursă bogată de informații și
expertiză și pot ajuta la construirea comunităților.
Părinții vor putea fi implicați în educația copiilor lor
dacă pot obține idei de la școală cu privire la modul în care
îşi pot ajuta și susține copiii. Poate că cel mai important este
faptul că părinții pot astfel deveni mai încrezători în valoarea
implicării lor în școală. Părinții dezvoltă o apreciere mai
mare pentru rolul important pe care îl joacă în educația
copiilor lor.
Există dovezi substanțiale care arată că implicarea părinților aduce beneficii elevilor, inclusiv
îmbunătăţirea rezultatelor lor academice. Există și alte avantaje pentru copii atunci când părinții se implică
– și anume, o motivație sporită pentru învățare, un comportament îmbunătățit, o prezență mai frecventă și
o atitudine mai pozitivă legata de teme și școală în general.

836
 Cercetările arată că implicarea părinților poate ajuta profesorii să se concentreze mai mult pe sarcina
de predare. De asemenea, având mai mult contact cu părinții, cadrele didactice învață mai multe despre
nevoile elevilor și despre mediul de acasă, ceea ce reprezintă informații pe care le pot aplica pentru a
răspunde mai bine acestor nevoi. Părinții care sunt implicați tind să aibă o viziune mai pozitivă asupra
cadrelor didactice, ceea ce duce la îmbunătățirea relației cu profesorii.

Bibliografie
*** Family-School Partnerships. Framework. A guide for schools and families. Department of
Education, Employment and Workplace Relations, Australia, 2008.

837
 ȘCOALA ȘI FAMILIA

PROF. ȚÂRDEA ANAMARIA-SABINA,

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 ADUNAȚII-COPĂCENI,
JUD. GIURGIU
“Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă voi
reuşii sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te
rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume!”
Din Child’s Appeal

Şcoala este instituţia în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii, ca factorul decisiv
pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la viaţă, să fie pregătit
pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului.
Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele vieţii sociale.
Procesul de educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în mod special pentru
a sigura reuşita şcolară.
Fără sprijinul activ al părinţilor, şcoala nu poate realiza obiectivele educaţionale stabilite, oricât de
competenţi ar fi educatorii.
Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa
copilului, să fie convinşi că educaţia dată copilului, pentru societatea actuală este diferită de cele precedente,
că societatea actuală va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit corespunzător.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în
şcoală şi de la comunitate.
Aspiraţiile, rezultatele şi sprijinul social şi familial constituie trei aspecte ale unei interacţiuni
dinamice între copilul individual şi cercul său imediat.
Implicarea părinţilor joacă un rol semnificativ în cadrul intervenţiei şcolare.
Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale
părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi.
Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui
influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de
puternică şi de neînlocuit.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte despre cunoştinţele
despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei
primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic,
intelectual, moral estetic, ş. a.. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din
cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiectelor casnice), familia este cea care
ar trebuie să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare
în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure copilului
cele necesare studiului, trebuie să-şi ajute copilul la învăţătură. Acest ajutor trebuie însă limitat la o
îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să se efectueze tema copilului. Cu timpul părinţii se vor limita la
controlarea temei de acasă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să
nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să ajungă să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri
încredinţate. Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei expresii „a avea cei şapte ani de-acasă”.
Un elev fără „cei şapte ani de acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult. Aici trebuie reamintit
că, în general, elevii nu primesc în cadrul şcolii nici un exemplu sau sfat negativ, toate acestea influenţându-
l în afara şcolii. Din cele 24 de ore ale unei zile, elevul este la şcoală 5 – 6 ore, de restul timpului fiind
responsabilă familia elevului. Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi
unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor

838
acestuia. A fi părinte este ceva înnăscut, acest sentiment aflându-se în noi în stare latentă. Se întâmplă totuşi
ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai
ceea ce are nevoie copilul în acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei,
renunţarea la intervenţii din partea părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu
şcoala este orientarea şcolară şi profesională. Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei
şcoli sau unei profesii pentru fiul sau fiica lor. Dar, de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai
sursele greşelilor lor deoarece acestea nu ţin loc de competenţă şi de pricepere. Greşelile părinţilor decurg
uneori şi din prea marea dragoste pe care o poartă copiilor.
De aceea între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate realiza prin
vizite reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii.
Un parteneriat familie-şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru.
Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează
şi-l pasioneză, iar parinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l
ajute.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la
viaţă, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în
formarea omului. Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele
vieţii sociale. Procesul de educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în mod
special pentru acest lucru.
Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a
stimula calitatea de om.
Şcoala a rămas punctul de pornire al orientării şcolare şi profesionale prin acţiuni de informare asupra
posibilităţilor de continuare a studiilor, de detectare a intereselor profesionale şi a aptitudinilor, de discutare
a criteriilor după care elevii îşi decid viitorul şi ponderii de implicare a părinţilor în alegerea şcolii şi a
profesiei pe care copiii lor o vor urma, dacă profesia aleasă este cea dorită de copil şi dacă aceasta din urmă
are disponibilităţi intelectuale.
În viaţă nimic nu este garantat sută la sută. În cele din urmă, fiecare copil va trebui să aleagă singur
calea pe care vrea să meargă. Şansele de a influenţa un copil în mod pozitiv pot fi semnificativ crescute
dacă, prin aceste dezbateri, lectorate, activităţi de consiliere părinţii ar dedica câteva ore în plus pentru a
afla lucruri noi despre dezvoltarea şi comportamentul tipic al copilului.
Până la cuprinderea într-o unitate de învăţământ, rolul primordial în educaţie îl are familia. Odată cu
înscrierea într-o unitate de învăţământ ponderea se schimbă, rolul mai mare îl are şcoala, dar nici acţiunea
educativă a familiei nu este de neglijat. Între acţiunile educative ale celor doi factori există mai degrabă un
raport de complementaritate decât de rivalitate, acţiunea fiecăruia venind să o completeze pe a celuilalt.
În ceea ce priveşte relaţia şcoală-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele
şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc.
Un studiu realizat în ceea ce priveşte necesitatea colaborării şcoală–familie enumeră patru motive
pentru care şcoala şi familia se străduiesc să stabilească legături între ele:
a. părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor;
b. învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului; o bună parte a educaţiei se petrece în
afara şcolii;
c. cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, în
special asupra motivaţiilor învăţării, precum şi faptul că unele comportamente ale părinţilor pot fi favorizate
datorită dialogului cu şcoala;
d. grupurile sociale implicate în instituţia şcolară (în special părinţii şi profesorii) au dreptul să
influenţeze gestiunea şcolară.
În general, toată lumea apreciază efectele benefice ale unei participări foarte active a părinţilor la
activităţile şcolare. Numeroase cercetări la nivel de învăţământ primar şi chiar secundar au pus în evidenţă
aspectul determinant al calităţii interacţiunii dintre familie şi şcoală asupra educaţiei copiilor.

839
 Această recunoaştere a importanţei părinţilor în favorizarea succesului şcolar al tinerilor a determinat
autorităţile educative să susţină necesitatea întăririi legăturilor dintre părinţi şi şcoală. Dealtfel, în contextul
actual, aceste legături par a fi mai necesare ca niciodată. Într-adevăr, misiunea socială a şcolii depăşeşte tot
mai mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculum-ului şcolar având în vedere şi faptul că
mulţi părinţi sunt prea preocupaţi de problemele familiale, profesionale sau sociale pentru a putea urmări
evoluţia copiilor lor sau coerenţa dintre educaţia pe care copilul o primeşte în familie şi cea şcolară.
Atât părinţii cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Binefacerile
sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor, şi continuând cu
identificarea unor interese comune în beneficiul copiilor. În sfârşit, colaborarea este benefică şi pentru
şcoală, părinţii aducând deseori resurse suplimentare ce pot susţine rolul educativ al şcolii dar oferă şi un
cadru pentru o continuă reevaluare.
Educaţia, sub toate formele ei, e chemată să găsească soluţii prin care copilul să se adapteze rapid şi
eficient la societatea în care trăieşte. Oricât s-ar strădui, şcoala nu poate înlocui restul instituţiilor care au
misiunea de formare a cetăţenilor conştienţi, cu o conduită civilizată. Educaţia şcolarilor în şcoală nu are
sorţi de izbândă fără o colaborare strânsă cu alţi factori activi implicaţi în procesul instructiv-educativ. Între
aceştia, familia, considerată dintotdeauna celula de bază a societăţii şi "un soi de personalitate colectivă"
de a cărei armonie generală depinde dezvoltarea personalităţii copilului, are un rol foarte important în
ajutorul pe care trebuie să îl dea şcolii. Oricine lucrează în învăţământ observă cum familia nu mai poate
realiza astfel de temelie şubredă, şcoala nu poate construi certitudini. Formarea ca cetăţean se află sub
influenţa societăţii şi în special a familiei.
Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activităţi ale şcolii cu
aceasta (lectorate cu părinţii, şedinţe, consultaţii, vizite la domiciliul elevului, serbări şcolare). Părinţii
trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin atitudinea
nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm. Aşadar e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile problemă din
familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să conştientizeze
că relaţia de colaborare şcoala-familie este determinantă în educarea copiilor. Educaţia în familie devine
astfel un proces de pregătire pentru viaţă, prin întâmpinarea şi rezolvarea problemelor de viaţă.
În concluzie, trebuie spus că cei doi factori educativi, familia şi şcoala, trebuie să aibă acelaşi scop –
formarea personalităţii umane integrale şi armonioase.

840
 EDUCAȚIA – DEZIDERAT COMUN PENTRU ȘCOALĂ ȘI FAMILIE
LICEUL TEORETIC PECIU NOU

JUD. TIMIȘ
PROF. TARȚA GABRIELA
MOTTO:
„Totul educă: oamenii, lucrurile, fenomenele, dar în primul rând şi în cea mai mare măsură, oamenii.
Între aceştia primul loc îl ocupă părinţii şi educatorii” – A. S. Makarenko, “Cartea pentru părinţi”.

Traversând o perioadă de schimbări majore în societate, se simte nevoia unei mai bune colaborări
între familie, școală și comunitate, în vederea obținerii unei educații de calitate pentru tânăra generație.
Pentru ca acest lucru să se realizeze, școlii îi revine sarcina de ai pregăti, inclusiv pe părinți, pentru
provocările care apar în procesul de dezvoltare al copiilor. Astfel, am simțit nevoia de a proiecta și
implementa la nivelul clasei de elevi pe care o conduc un proiect intitulat ,,ȘCOALA PĂRINȚILOR”.
ARGUMENT
În viaţa copilului, în dezvoltarea sa armonioasă, un rol fundamental îl are FAMILIA. Ea este mediul
de socializare în care copilul primeşte primele elemente de educaţie. De aceea, ,, profesia” de părinte este
una importantă dar şi dificilă, cu atât mai mult cu cât nu există o şcoală care să te pregătească în acest
domeniu.
Fiecare etapă în creşterea şi formarea copilului îl pune pe părinte în situaţii inedite. O astfel de situaţie
este aceea în care copilul devine elev. Acest moment îi determină pe unii părinţi să considere că rolul lor în
educaţia copiilor scade. Nimic mai fals. Dimpotrivă, noul statut al copilului necesită o nouă abordare: aceea
de a colabora cu membrii comunităţii şcolare în vederea obţinerii unor rezultate bune şi foarte bune la
învăţătură şi purtare.
Acest proiect îşi propune să realizeze o echipă sudată: ŞCOALĂ – FAMILIE. Doar în acest fel
elevii vor avea parte de un act educaţional de calitate.
Date fiind toate aceste probleme trebuie remarcate cele trei direcţii de acţiune ce vor fi urmate în
cadrul acestui proiect:
a. sprijinul emoţional (a se da părinţilor ocazia de exprimare a emoţiilor fără critică sau condamnare);
b. sprijinul informaţional (a li se da părinţilor ocazia de a înţelege propria situaţie şi cea a educaţiei
copilului lor)
c. sprijinul instrumental (ajutor în rezolvarea problemelor care ţin de educaţia copilului).

SCOP:
• Sprijinirea dezvoltării socio-educative a copilului şi familiei;
• Asigurarea accesului şi participării actorilor educaţionali nu numai la intrarea în sistem, ci şi pe
tot parcursul instructiv-educativ.

OBIECTIVELE GENERALE:
• Dezvoltarea de activităţi de informare şi formare pentru părinţi;
• Formarea deprinderilor şi practicilor de parteneriat în relaţiile dintre copil, familie şi cadre
didactice;
• Dezvoltarea unor atitudini pozitive şi a unor percepţii sociale faţă de problematica creşterii,
dezvoltării şi educării copiilor;

OBIECTIVELE SPECIFICE:
• Dezvoltarea deprinderilor educative ale părinţilor;
• Identificarea rolurilor parentale şi responsabilizarea părinţilor;
• Identificarea şi derularea unor forme de activităţi de sprijinire a parteneriatului educaţional între
școală şi familie;

841
 GRUPURI ŢINTĂ:
• Beneficiari direcţi: şcolari;
• Beneficiari indirecţi: părinţi, profesori, comunitate;

DURATA PROIECTULUI: 1 an şcolar;

ETAPE DE IMPLEMENTARE A PROIECTULUI:

• Achiziţia echipamentelor şi instruirea personalului;
• Efectuarea sondajului;
• Anunţarea scopului invitaţiei;
• Evidenţierea necesităţii proiectului: motivaţia, argumentul;
• Anunţarea obiectivelor:
• Prezentarea ofertei, care poate fi îmbogăţită sau transformată, în funcţie de opţiunile, sugestiile
părinţilor;
• Anunţarea titlului proiectului, ca o concluzie a activităţii;
• Desfăşurarea acţiunii;
• Consilierea părinţilor
• Chestionar adresat părinţilor;
• Oferirea spaţiului pentru întruniri şi discuţii;
• Crearea de resurse;
• Colaborarea cu alte instituţii şi organizaţii;
• Concluzii. Măsuri de lucru în viitor.

MODALITĂŢI DE REALIZARE A OBIECTIVELOR:

• Popularizarea evenimentelor din cadrul calendarului propus;
• Organizarea de: activităţi practice şi aplicaţii pe teme specifice întâlnirilor dintre parteneri;
• Întâlniri cu reprezentanţii comunităţii locale, psiholog;
• Expoziţii de pliante;

MODALITĂŢI DE MONITORIZARE ŞI EVALUARE A REZULTATELOR:

• panou al activităţii cu părinţii
• mapa parintilor
• rapoarte de evaluare
• chestionare
• fişe de evaluare a activităţilor
• portofoliul proiectului
• inventar cu bune practici
• CD-ul care să cuprindă întreaga activitate desfăşurată în cadrul proiectului,
• expoziţii tematice.

IMPACTUL IMPLEMENTĂRII PROIECTULUI ASUPRA GRUPULUI ŢINTĂ, ASUPRA

ŞCOLII ŞI ASUPRA COMUNITĂŢII:
• părinţii vor şti „ce”, „cum”, „când” să facă cu ceea ce ştiu, în educarea copiilor;
• va spori încrederea în ceea ce face şcoala;
• va creşte prestigiul şcolii în comunitate;

MODALITĂŢI DE CONTINUARE DUPĂ ÎNCHEIEREA PROIECTULUI:

• Activitatea va continua prin includerea acesteia în Planul Managerial al Şcolii in anii şcolari ce
vor urma.

842
 • Activitatea va continua prin organizarea de activităţi şcolare si extraşcolare în care vor fi implicaţi
părinţi, bunici, alţi membrii ai comunităţii care vor fi incluse în Planul de Activităţi extracurriculare al
şcolii.

ACTIVITĂŢI DE PROMOVARE
- mediatizare, diseminare: Facebook, site-ul școlii;
- în timpul proiectului şi după încheierea acestuia: CD cu fotografii;

CONDIŢII CONTRACTUALE:
• Programul de activităţi va fi stabilit în comun.
• Programul poate suferi modificări pe parcursul anului școlar, dacă este în interesul unei mai bune
funcţionări.
• Fiecare parte poate să vină cu completări sau cu modificări, cu condiţia să anunţe la timp.
• În organizarea activităţii la clasă, va fi acceptată şi prezenţa părinţilor care doresc să participe sau
să se implice.
• La sfârşitul anului școlar, se va face evaluarea activităţii de proiect.

ACTIVITĂȚI DE INFORMARE:
• Informarea părinţilor cu privire la documentele de reformă curriculară, obiectivele urmărite şi
politicile educaţionale ale unităţii de învăţământ;
• Consultarea părinţilor în stabilirea „Curriculumului la decizia şcolii“, disciplinele opţionale,
alcătuirea schemelor orare, a programului instructiv – educativ şi a activităţilor extracurriculare;
• Activităţi interactive sub formă de dezbateri – mese rotunde;
• Activităţi pentru atragerea unor surse extrabugetare;
• Organizarea şi desfăşurarea unor programe artistice cu copiii;
• Activităţi extracurriculare organizate şi desfăşurate împreună cu părinţii;
• Activităţi educative desfăşurate cu părinţi şi specialişti.

CALENDARUL ACTIVITĂȚILOR
NR. DATA TEMA PARTICI- MODALITĂŢI DE
CRT. PANŢI REALIZARE
1 OCTOMBRIE Prezentare proiect - profesori; - prezentarea generală a
- părinţi; proiectului;
- chestionar;
- discuţii;
2 NOIEMBRIE „Copiii învață ceea ce - profesori; - prezentare referat;
trăiesc” - părinţi; - discuţii;
- psiholog - joc de rol;
- simulare mediu
educaţional;
3 DECEMBRIE „Nevoile copilului - părinţi; - prezentare referat;
meu” - psiholog; - simulare mediu
- medic; educaţional;
4 IANUARIE „Profesia de părinte” - profesori; - prezentare referat;
- părinţi; - discuţii;
- psiholog; - joc de rol;
5 FEBRUARIE „Cum îţi educi copilul - profesori; - prezentare referat;
?” - părinţi; - joc de rol;
- dezbateri de tip masă
rotundă pe teme de
corectare a

843
 comportamentelor
negative ale copiilor;
6 MARTIE „Recompensă sau - profesori; - prezentare referat;
pedeapsă?” - părinţi; - lectura „Scrisorii”;
- dezbateri;
7 APRILIE „A spune DA sau NU” - profesori; - prezentare referat;
- părinţi; - dezbateri;
8 MAI „Părinții - parteneri - părinţi; - prezentare referat;
sau spectatori ai - profesori; - joc de rol;
educaţiei” - medic; - dezbateri de tip masă
rotundă
9 IUNIE Evaluarea proiectului - profesori; - prezentarea evaluării;
- părinţi; - discuţii;

844
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI COPIILOR ACASĂ ȘI LA ȘCOALĂ

PROF. TĂUT CRINA LAVINIA

COLEGIUL NAȚIONAL ”ONISIFOR GHIBU” ORADEA

”O EDUCAȚIE BUNĂ este izvorul întregului BINE din lume” spunea Immanuel Kant. Cu atât mai
mult cu cât această educație a unui copil are loc acasă, dar și la școală.
Trăim vremuri în care educația ne diferențiază unii de alții. Un copil educat va reuși să se integreze
mai bine în societate, va reuși să găsească soluții la diferite probleme, va reuși să stabilească mai ușor relații
cu cei din jur.
Când începe educația unui copil? Aș spune că de când se află în pântecele mamei sale. Astfel primii
educatori sunt părinții. ”Educatia nu este pregătirea pentru viață, educatia este viața însăși” afirma John
Dewey. Astfel educaţia copilului este cea mai profitabilă investiţie (în timp, atenţie, înţelegere, dragoste)
pe care o pot face părinţii pentru ei. Educația pozitivă a copilului presupune a aduce în relaţia părinte-copil
căldura, structura şi limite, înţelepciunea de a transforma orice situaţie cotidiană, cât ar fi de negativă, de
provocatoare, într-o lecţie de empatie, respect, înţelegere a nevoii care a creat acea situaţie. „Cei şapte ani
de acasă” sunt opera părinţilor şi a mediului familial în care cresc copiii. Copilul învaţă în familie limbajul
culturii în care trăieşte, deprinde normele, atitudinile, valorile şi comportamentele necesare pentru a se
integra în societate.
Implicarea ambilor părinți în educația copilului e important. Cercetările au demonstrat, că părinții au
stiluri diferite de educație a copilului: mamele tind mai mult spre precauţie, ele încurajează securitatea,
echitatea; simplifică mesajele și vorbesc la nivelul copilului; pun accent pe îngrijirea copilului, pe simpatie,
grijă şi ajutor bazat pe relaţii și percep lumea din jur în raport cu copiii lor. Taţii se exprimă mai sumar,
direct și la obiect; adeseori încurajează copiii să încerce, să testeze lucrurile; încurajează independenţa,
concurenţa, pun accent pe dreptate şi îndatoriri bazate pe reguli; tind să se joace cu copiii și să perceapă
copiii lor în raport cu lumea din jur. Un lucru este cert, că ambele abordări sunt necesare pentru maturizarea
copilului.
Educația în familie este bine împletită cu cea școlară. Cred că orice școală ar trebui cumva să vadă
copilul precum preciza George Bernard Shaw ”Ce este un copil? Un experiment. Este o nouă încercare de
a perfecționa omul cinstit; adică, de a face pe om divinitate”.
Școala este instituția socială în care se realizează educația organizată a copilului.. Ea este un factor
important pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societății, să ia parte activă la viață, să
fie pregătit pentru munca. Procesul de învățământ este cel care conferă școlii un rol important în formarea
omului. Misiunea școlii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerințele vieții
sociale. Procesul de educație din cadrul școlii este îndrumat și condus de persoane pregătite în mod special
pentru acest lucru. Menirea școlii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoștințe cât mai mare,
ci și de a le stimula calitatea de om. Se urmărește valorificarea abilităților de interrelaționare, de asumare a
responsabilităților, de cultivare a capacității de a lua o decizie corectă, de descoperire a propriilor interese
și aspirații spre formarea școlară și profesională ulterioară. Școala rămâne un punct de pornire al orientării
școlare și profesionale prin acțiuni de informare asupra posibilităților de continuare a studiilor, de detectare
a intereselor profesionale și a aptitudinilor, de discutare a criteriilor după care elevii își decid viitorul și a
ponderii de implicare a părinților în alegerea școlii și a profesiei pe care copiii lor o vor urma, dacă profesia
aleasă este cea dorită de copil și dacă acesta din urmă are disponibilități intelectuale.
Deci mână în mână familia și școală oferă copilului oportunități de a se educa. În ambele medii
copilul primește informații, vede modele de urmat, trăiește experiențe. Astfel el va deveni un membru al
societății care la rândul său poate să educe pe alții. Educația este un adevărat circuit, un izvor nesecat.
În final vreau să precizez că educația este o formă de învățare care nu se termină niciodată. Deși
părinții și școala sunt doi factori importanți în educarea unui copil, totuși el poate să fie și propriul său
educator. Copilul poate învăța oriunde, oricând și mai ales în urma oricărei experiențe trăită. De aceea e
bine să știm, așa cum afirma și afirma Heraclit din Efes, că ”Educația este un al doilea soare pentru cei
care îl avem”.

845
 CINE CITEȘTE, SE ÎMBOGĂȚEȘTE

TELEAGĂ RADU-LIVIU
ȘCOALA GIMNAZIALĂ VOITINEL JUD. SUCEAVA
,,Analfabet nu este cel care nu știe să citească ci acela care știe să citească și nu citește. ,,
În zilele de astăzi lectura cărților de către copiii este din ce în ce mai rară ca să nu spunem ,,pe cale
de dispariție,,. Tehnologia i-a acaparat atât pe cei mici cât și pe cei mari depărtându-i de lucrurile simple și
folositoare. Înainte să enumăr câteva din beneficiile lecturii, aș vrea să prezint un citat celebru vechi de
aproximativ 400 de ani dar valabil și acum: ,, Nu este alta mai frumoasă și mai de folos în toată viața
omului zăbavă, decât cetitul cărților,, de Miron Costin.
Cred că mulți au uitat că cititul:
- îmbogățește limbajul;
- dezvoltă creierul;
- Îmbunătățește memoria;
- îți crește focusul și concentrarea;
- te face mai creativ;
- îți dă posibilitatea să discerni;
- dezvoltă comunicarea orală și scrisă;
- te informează și formează;
- extinde capacitatea de a abstractiza;
- reduce stresul și îmbunătățește somnul, cu alte cuvinte te liniștește etc.

O carte îți dă șansa ca în câteva ore cât o citești, să afli încercările, bucuriile și trăirile autorului. Tu
personal poți avea o singură experiență a propriei vieți dar poți să te îmbogățești cu experiența altor zeci și
sute de omeni lecturându-le operele.
Credeți că există diferențe între omul(prizonier) din ,, Mitul peșterii,, de Platon, care tot ceea ce vede
nu sunt decât umbre proiectate pe pereții grotei și un om care a trăit la lumină, a văzut lucruri, omeni, locuri
și a experimentat el tot felul de situații? Eu cred că aceeași diferență este între un om care citește și unul
care nu citește(cel care își risipește timpul și energia în fața ecranelor).
Lectura de calitate te scoate din întunericul (peșterii) a necunoașterii, a ignoranței, a fricii, a
manipulării, a sclaviei intelectuale etc.
Cunoașterea este bogăția care nu ți-o poate lua nimeni.

846
 O SIMBIOZĂ NESFÂRȘITĂ: ȘCOALA ȘI FAMILIA

PROF. TEMELIE VASILICA

COLEGIUL ,,MIHAI EMINESCU” BACĂU
Cât trăiește, omul poate crea orice, dar lucrul său e neînsuflețit. Există însă o singură instanță când
omul este, într-adevăr, asemenea lui Dumnezeu – ziditor de viață: atunci când face un copil. Și, dintre toate
lucrările lui, aceasta este cea mai minunată.
A fi părinte la școală sau acasă este o binecuvântare. Rolul de părinte se învață pas cu pas, fără o
pregătire prealabilă înscrisă în rigorile canonice. Astfel ne întrebăm adesea: Ce înseamnă de fapt
„implicarea familiei în educație”? Este un proces îndelung ce vizează o suită de activități, precum: „a citi o
poveste înainte de culcare…”, „a verifica temele în fiecare seară…”, „a discuta cu profesorii asupra
progresului copiilor”, „a ajuta școala în a-și stabili standarde de performanță”, „a limita vizionarea
programelor TV”, ceea ce va conduce, indubitabil la o reușită socială a copilului în mod cert.
Doar copilul este cel care nu îți permite să te gândești numai la tine, te învață lecția generozității, a
grijii pentru celălalt, a sacrificiului. Îți aduce aminte că poți zâmbi în fiecare zi, că poți afla bucuria până și
în lucrurile cele mai mărunte, că dragostea nu se câștigă cu bani și nici respectul cu biciul. Ajutându-l să
descopere lumea, ajungi tu însuți să o înțelegi mai bine. Povețele pe care i le dai te ajută să înțelegi mai
bine unde ai greșit și să îndrepți ce se mai poate îndrepta.
Pentru ca influența educatorului să aibă eficiența așteptată, cunoașterea mediului familial și a
particularităților educației în familie este absolut necesară, iar intervențiile lui trebuie să fie pertinente.
Întâlnirile dintre profesori și părinți, fără a ignora aspectele teoretice, de informare a părinților asupra
problemelor educației, se cer a fi mai strâns ancorate în situațiile educative concrete, specifice clasei și
elevilor cu care lucrăm.
Copilul se destăinuie cu greu și, în general, dacă are probleme acasă, evită să discute despre ele.
Mamele o fac uneori, dar mai degrabă pentru a câștiga bunăvoința dirigintelui sau învățătoarei decât pentru
vă ar aștepta vreun sfat, iar tații și mai rar.
Unii părinți și unele familii poate că au timp să se implice în mai multe moduri, alții doar în una sau
două activități. Dar, indiferent de nivelul de implicare, dacă părinții s-ar angaja și ar rămâne implicați,
diferența ar fi considerabilă. Pentru ca părintele să afle ce înseamnă să fie implicat în educația copilului
său, îl poate întreba simplu, dar neapărat în fiecare zi, „Cum a fost azi la școală?”. Aceasta va transmite
copilului un mesaj clar că activitatea sa școlară este importantă.
Schimbările recente, sesizabile în modelele sociale, sunt reflectate și în școli. Mulți factori sociali, de
dezvoltare au mare impact asupra adolescenților. Aceștia se confruntă cu realități de tipul: influența de
multe ori nefastă a celor de aceeași vârstă cu ei, alcoolul, drogurile, problemele legate de sexualitate. școlile
și părinții trebuie să conștientizeze modul în care toate acestea îi afectează pe elevi.
O anumită siguranță fizică și emoțională ca element constant, oportunități de participare în societate,
experiențe educaționale flexibile și un mediu adecvat ar trebui să fie la dispoziția tuturor copiilor și a
familiilor lor. Acestea sunt caracteristicile comunităților unde se realizează învățarea, locuri în care tinerii
își explorează potențialul, capătă cunoștințe și își pot dezvolta abilitățile necesare pentru a deveni adulți
productivi; tot aici își însușesc valorile democrației și își manifestă preocuparea față de ceilalți.
Există cel puţin trei căi prin care interacţiunea dintre şcoală şi comunitate poate fi eficientizată: prima,
prin mijloace de comunicare de la şcoală şi comunitate şi dincolo de ea, a doua, prin crearea unui mediu în
care copiii să demonstreze ce pot face ei pentru comunitate şi să obţină respectul adulţilor şi ultima, dar nu
cea mai puţin importantă: oferirea posibilităţii pentru membrii comunităţii de a se implica în activităţile
elevilor.

Bibliografie
1. Relaţia profesor –elevi: blocaje şi deblocaje. Elena Truţa, Sorina Mardar; Editura Aramis
2. Parteneriat în educaţie. Adina Băran Pescaru; Editura Aramis
3. Şi tu poţi fi supernanny. Irina Petrea; Editura Trei

847
 IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ!

PROFESOR PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR:

ȚENCU NICOLETA-VALENTINA
GRADINITA NR. 218, SECTOR 6, BUCURESTI
Este unanim recunoscut faptul că perioada de 3-7 ani din viața copilului lasă cele mai profunde urme
asupra personalității în devenire, deoarece aceasta este perioada receptivității, sensibilității, mobilității și a
flexibilității psihice dintre cele mai pronunțate. După unii psihologi actualizarea potențialului intelectual și
dezvoltarea generală a aptitudinilor intelectuale se realizează, de la naștere și până la această perioadă
inclusiv, în proporție de circa 50%. Aceasta este perioada în care influențele externe lasă cele mai durabile
urme, în care se constituie premisele personalității și se așază bazele ”eului” cognitiv, afectiv-emoțional și
volitiv-caracterial.
Se poate spune, de aceea, că succesul sau eșecul de mai târziu în viață a copilului, inclusiv și la vârsta
preșcolară, depind într-o foarte mare măsură de natura și efectul influențelor ce s-au exercitat asupra lui în
perioada preșcolară, atât de mediul educațional, dar mai ales de cel familial.
Familia, în special părinții, sunt primele și cele mai importante modele pentru cei mici. Ei ar trebui
să fie exact genul de persoană care doresc să devină copilul lor. Sarcina părintelui nu se reduce la asigurarea
bunurilor materiale necesare creșterii copilului, ci se completează cu orientarea primilor săi pași în procesul
de cunoaștere a lumii, în îmbogățirea câmpului său perceptual și în folosirea unor metode adecvate privind
formarea și însușirea unui sistem de valori.
Mulți dintre copii stau în familie mai mult decât în grădiniță și nevoia lor de joc este continuă, de
aceea este necesar ca familia să se preocupe de procurarea jucăriilor și, totodată, de îndrumarea jocului
copiilor. Unii părinți înțeleg și folosesc cu pricepere jocurile ca mijloace educative. Ei urmăresc jocurile și
observă conduita afectivă a copiilor în timpul jocului, dau sugestii potrivite cu privire la temele sau
subiectele jocurilor, se preocupă ca ei să aibă materiale de joc variate, îi sfătuiesc cum să se joace, îi îndrumă
corect în relațiile lor și de cele mai multe ori participă chiar ei la jocurile copiilor.
Familia este mediul în care copilul vine pe lume, trăieşte primii ani din viaţă, unde creşte şi se
formează pentru viaţă. Aceasta reprezintă un prim instrument de reglare a interacţiunilor de bază dintre
copil şi mediul social, având rolul cel mai important în asigurarea condiţiilor necesare copilului pentru a
trece prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei. Aceste stadii sunt esenţiale în structurarea personalităţii
individului. Modul de relaţionare, climatul afectiv şi modelul sociocultural din familie, joacă un rol deosebit
de important în integrarea socială a copilului. Prin relaţiile pe care acesta le are cu părinţii şi fraţii lui,
copilul se apropie de societate, începe să se integreze în cercurile sociale, începe să se cunoască, formându-
şi imaginea de sine. Această cunoaştere a sinelui, are loc în primii ani de viaţă ai copilului, atunci când
majoritatea timpului este petrecut cu familia. Învăţarea prin imitaţie şi prin interacţiune a primelor
comportamente sociale, se realizează în prima copilărie şi este direct proporţională cu tipul de relaţii
existente în familie. Ca urmare, până la vârsta de 6-7 ani, părinţii reprezintă unicul model de viaţă, de
comportare şi au cea mai mare influenţă asupra copilului. Făcând referire la puterea exemplului părinţilor
în ceea ce priveşte educaţia copiilor, J. Lock afirma:”Nu trebuie să faceţi în faţa copilul`ui nimic din ceea
ce nu vreţi să imite. Dacă vă scapă vreo vorbă sau săvârşiţi vreo faptă pe care i-aţi prezentat-o drept o
greşeală, când aţi comis-o, el cu siguranţă că se va apăra, invocând exemplul dat de dumneavoastră şi se
pune în aşa măsură la adăpostul acestui exemplu, încât greu vă veţi atinge de el pentru a-i îndrepta cum
trebuie greşeala respectivă”. (Lock, J. 1971, apud Revista învăţământului preşcolar, Ministerul
Învăţământului şi Ştiinţei, 1/1991)
De asemenea şi A. S. Makarenko a punctat importanţa deosebită a exemplului, pe care familia îl dă
printr-un citat: ”Bazele educaţiei se pun până la 5 ani-spunea el- şi ceea ce aţi făcut pânăla 5 ani reprezintă
90 la sută din întregul proces educativ;după aceea educaţia omului continuă, dar, în general, voi începeţi
să gustaţi roadele căci florile pe care le-aţi îngrijit au fost până la 5 ani”. (Makarenco A. S., 1960, Opere
pedagogice alese, vol I, E. D. P., Bucureşti). Acesta a fost punctul de vedere al autorului, dar nu trebuie să

848
se înţeleagă, din cele spuse anterior, că personalitatea copilului se formează până la vârsta de 5 ani, ci se
subliniază doar rolul deosebit de important pe care părinţii îl joacă în educaţia acestuia.
Rolul de părinte evoluează, aceştia concepându-şi un rol mai activ în educaţia copiilor dorind să
colaboreze cu şcoala. Prin acest fapt, şcoala îşi pierde oarecum monopolul educativ, deoarece nu mai este
unicul depozitar al ştiinţei. Părintele recunoaşte meritele pe care şcoala le are, dar înţelege în acelaşi timp
că anumite competenţe se aprofundează în mediul familial. Prin menţinerea legăturii permanente cu şcoala,
cu cadrul didactic, precum şi prin urmărirea cu discreţie a prieteniilor pe care copilul le leagă în timpul
liber, părinţii pot avea mai multă siguranţă în educarea, în conturarea şi formarea personalităţii acestuia.

849
 CEI 7 ANI DE ACASĂ,, IN ZIUA DE AZI

PROF. THEISS LOREDANA

Expresia ,,cei 7 ani de acasă,, nu este un stereotip, ea a existat mai cu seama în vremurile trecute
incluzănd perioada dedicată educației din familie înainte de începerea perioadei de școlarizare obligatorie,
care se întâmpla cand copilul se desprindea de familie la debutul începerii vieții de școlar, și anume la 7
ani. Chiar dacă in timpurile actuale această desprindere de familie se produce la debutul perioadei de
preșcolar, și anume la 3 ani, expresia se folosește înca pâna în zilele noastre incluzând sintagma ,,7 ani de
acasă,,. Acești cei 7 ani de acasă reprezintă bagajul de norme și conduite pe care copilul le deprinde în
familie și cu care pleacă la drum când intră în colectivitate, atunci când poate aplica ceea ce a deprins în
familie referitor la educația primită în ani petrecuți acasă. Aceste conduite și norme pe care copilul le
deprinde în familie reprezintâ în fapt principiile și reguliile de bună purtare sau bună creștere pe care copilul
le învață încă de la vârste fragede, mai adesea prin imitare, decât conștient, observănd în jurul lui
comportamentele din familie pe care ulterior le aplică prin formarea de deprinderi. In zilele noastre această
educație este deseori lăsată în grija bunicilor, a persoanelor în grija cărora parinții iși lasă copii sau a
educatorilor deoarece părinților le rămâne puțin timp dedicat familiei in favoarea îndeplinirii sarcinilor de
serviciu și în defavoarea educației copiilor. De cele mai multe ori acest fapt produce sincope în educația
copiilor deroarece ori bunicii sunt depașiți de situație, ori persoanele în grija carora parinții își lasî copii nu
sunt suficient de didicați, ori în cazul educatorilor intervine sindromul de burn out deoarece sunt copleșiti
de abundența de situații, de nerespectare a regulilor de buna convietuire in grup încat nu pot gestiona promp,
deoarece sunt mult prea multe și toate deodata unde trebuie să intervina în același timp.
Această buna creștere nu are un standard general, ceea ce pentru o familie înseamna bună creștere,
pentru alta nu înseamna același lucru. De exemplu în zilele noastre de cele mai multe ori în familie nu se
mai produce educația pe baza unor reguli. Privite din unghiul efectelor bune pe care le produc regulile și
nu din punctul de vedere al producerii de sancțiuni, acestea sunt necesare. Am putea lua ca exemplu
aplicarea unei reguli care în cazul nerespectării acesteia ii face rău copilului:,, nu treci strada decât atunci
când este culoarea verde a semaforului aprinsa!,, nerespectarea aceastei reguli fiind indispensabila
supravietuirii. Exista deci și reguli bune! Totodata exista considerentul că nu mai sunt suficient de
consecvenți parinții în aplicarea regulilor, sau pentru că nu se ințelege prin regulă producerea de efecte bune
și comportamente dezirabile, ci corijarea ,,care nu ii face bine copilul emoțional,, se ajunge la o educație a
celor 7 ani de acasă, precară, care inițial se resfrânge asupra părinților, devenind ei însiși victime colaterale
nemaiputând gestiona situațiile provocate de efectele comportamentelor copilului lipsit de reguli, care
ulterior se propaga asupra educatorilor prin efectele produse de nerespectarea normelor de conduită și a
regulilor de conviețuire în grup. Există tendința în ziua de azi ca prin educația produsă în familie să se
înțeleagă ridicarea copilului la rangul de prințișor și prințesă dar nu în sensul bun al cuvăntului în care viața
de alteță să fie dominata de norme și conduite ci privita doar sub aspectul intangibilitatii copilului și a
dominantei de rasfăț.
Cheia in educația primita în cei 7 ani de acasă o reprzintă exemplul personal, copilul observă și imită,
copilul învața să salute daca este salutat sau vede în jurul lui cum oamneii se salută, învața să folosească
cuvinte de respect și mulțumire cand îi observă pe cei din jur folosindu-le, învața să fie empatici cu
suferințele celor din jur, cand în jurul lui sunt oameni sensibili, învață să se conformeze unor reguli care
sunt în favoarea lor și a celor din jur. Acestea ar trebuii sa se regasească în bagajul copiilor de 7ani.

850
 INFLUENȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ASUPRA COMPORTAMENTULUI
PREȘCOLARULUI

PROF. ȚIGANETEA ANTIȚA

G. P. N. ,,CĂSUȚA POVEȘTILOR” VATRA DORNEI
Factorii de bază care ajută copilul în dezvoltarea propriei educaţii sunt grădinița şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, a sentimentelor. Rolul familiei
este fundamentalt în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral și estetic. Grădinița,
alături de familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ,
personalitatea copilului. Grădinița eficientă realizează un parteneriat, prin valorizarea și respectarea
identităţii copilului cu familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi
cu toate resursele educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ.
Este esential în zilele noastre să se dezvolte un concept care să întărească schimbarea în relaţiile
grădiniță-familie. Acest concept este parteneriatul educaţional. Parteneriatul educaţional este forma de
comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la nivelul procesului educaţional. Acesta
presupune asadar o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative între factorii educaţionali.
Parteneriatul educaţional se realizează între:instituţiile educaţiei: familie, grădiniță și
comunitate;agenţii educaţionali: copil, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme
educaţionale (psiholog, consilier etc. );membri ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării si
dezvoltării copilului (medici, factori de decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei).
Părintii, copiii şi comunităţile se influentează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc părinţii
poate sprijini sau dimpotriva devia vieţile lor, poate forma multe dintre valorile lor. De asemenea, părinţii
pot influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii. Activitatea educativă care se
realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, acea educaţie pe care copilul o primeşte în familie,
în şcoală şi de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare.
Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale
părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi.
Ca prim factor educativ, familia oferă copilului foarte multe din cunoştinţele uzuale (despre plante,
animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice). Familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de
observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul va obţine rezultate în funcţie de modul în care părinţii se
implică în procesul de învăţare, asigurându-i copilului cele necesare studiului. Tot în familie se formează
cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în
vorbire şi atitudine, adică ,,cei şapte ani de acasă’’. Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu
educatorul, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a copilului, educarea şi
îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură corectă
pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în acel moment. De
aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea părinţilor care
sunt depăşiţi de situaţie. Între familie şi grădiniță trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate
realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi consultatii cu părinţii.
Un parteneriat familie-grădiniță este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul. Cadrele
didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează şi-l pasionează,
iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe copil, în ce fel să-l motiveze şi să-l ajute.

851
 Grădinița este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii, să ia parte activă la
viață, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă grădiniței rolul decisiv în
formarea omului. Menirea grădiniței nu este numai de a înzestra preșcolarii cu un bagaj de cunoştinţe cât
mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om. Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor
relaţii. Colaborarea dintre grădiniță şi familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de
cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului. Implicarea părinţilor în problemele
grădiniței presupune construirea unor relaţii pozitive între familie şi grădiniță.
Dacă ne referim la optimizarea comunicării între cadrele didactice şi părinţi, se iau în calcul: calitatea
celor doi poli ai colaborării (profesori şi părinţi); percepţiile fiecăruia; atitudinile care îi caracterizează;
caracteristicile instituţiei şcolare; caracteristicile familiei; modul de comunicare. Implicarea părinţilor în
rezolvarea problemelor preşcolare şi în sprijinirea procesului instructiv-educativ are o serie de motivaţii,
dintre care enumerăm două: părinţii îşi cunosc copiii şi doresc să îi descopere ca preșcolari; părinţii au
nevoie de informaţii referitoare la îndeplinirea rolului de preșcolar de către copilul lor.
Formele de colaborare a părinţilor cu grădinița pot fi: prezenţa la şedinţe şi consiliere; participarea la
activităţi cultural- artistice şi sportive; organizarea unor expoziţii, serbări, excursii; organizarea unui colţ
verde; susţinerea bibliotecii prin donaţii de cărţi.
O comunicare optimă cadru didactic/familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv asupra copilului şi
de a stopa comportamentele lui negative. De multe ori apar dificultăţi de comunicare şi de dezvoltare a
relației grădiniță-familie. De aceea trebuie cunoscuţi factorii care favorizează, dar mai ales blochează o
comunicare eficientă. Lipsa de comunicare din partea uneia dintre părți afectează evoluția elevului,
rezultatele lui școlare şi natura comportamentului.
Factori care favorizează comunicarea familie-grădiniță: transmiterea informaţiilor de către educator
într-o formă accesibilă părinţilor; evitarea analizării critice sau blamării părintelui; mediul ambiant de
discuţie să fie plăcut; capacitatea educatorului de a mobiliza părinţii să comunice şi să le asculte problemele;
evitarea subiectelor care privesc unii copii, se fac discuţii individuale cu aceştia; rezolvarea problemelor
copiilor, implicarea în găsirea unor soluţii; sprijinirea, încurajarea părinţilor pentru a schimba atitudinea
negativă a copilului.
Există două teorii importante privind relaţia şcoală-familie: teoria profesionalismului şi teoria
schimbului.
Teoria profesionalismului consideră ca un element esenţial serviciul făcut altora, fără a se gândi la
avantaje personale, având drept criterii competența, și un cod de etică profesională.
Teoria schimbului consideră acţiunea umană în funcţie de un câştig personal, un salariu asigurat, o
competiţie restrânsă.
Cooperarea cu familia poate fi un test profesional şi poate fi considerată ca făcând parte din datoria
profesională a profesorului deoarece: părinţii sunt parteneri ai şcolii, eficacitatea învăţământului poate fi
ameliorată prin cooperarea între grădiniță şi familie, părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor.
Atât părinţii, cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Influenţele pe care
familia le exercită asupra copilului sunt directe sau indirecte, determinând în mare măsură dezvoltarea
personalităţii acestuia. Modelul moral-civic propus de şcoală (comportament civilizat, demn, tolerant, bazat
pe cinste, corectitudine) găseşte un răspuns pozitiv în familiile unde aceste valori sunt puse la loc de cinste.
Așadar, efortul familiei este esențial în educarea copilului în vederea adaptării optime la mediul
social în menținerea sănătății mentale și emoționale, în dezvoltarea și menținerea stării de bine. Starea de
bine reprezintă acceptarea de sine (atitudine pozitivă față de propria persoană), autonomie, autoevaluarea
după standarde personale și nu după expectanțele celorlalți, relații pozitive cu ceilalți (toleranță,
sociabilitate, nevoia de a oferi și primi afecțiune, atitudine empatică deschisă și caldă), control, sens și scop

852
în viață (copilul poate să facă o analiză swot pentru valorizarea nevoilor personale; ei se bucură de prezent
și au încredere în viitor, fiind convinși că trebuie să te implici pentru a reuși și nu în ultimul rând dezvoltarea
personală, atitudine deschisă față de experiențe noi, valorizarea propriului potențial, eficiență, creativitate
în nevoia de provocări.

Bibliografie
Agabrian, M., Millea, V. (2005). Parteneriate școală-familie-comunitate, București, Ed. Institutul
European, p. 38
Albulescu, I. (2008 ). Morală şi educaţie, Cluj-Napoca, Editura Eikon
Barbu, H., Mateiaş, A., Rafailă, E., Popescu, E., Şreban, F. (1944). Pedagogia preşcolară, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, p. 101-102
Băran-Pescaru, A. (2004). Parteneriat în educaţie: familie-şcoală-comunitate, Bucureşti, Editura
Aramis
Bell, C. (2008). Manageri și mentori. Crearea parteneriatelor educaționale, București, Ed. Curtea
Veche
Binet, A. (1970). Idei moderne despre copii, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică
Bocoş M., Catalano H. (2009 ). Pedagogia învăţământului preşcolar. Instrumente didactice, Cluj
Napoca, Presa Universitară Clujeană
Gugiuman, A. (1992). Copilul şi constelaţia familială, în Revista învăţământului preşcolar, NR. 1-2,
Bucureşti

853
 IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ

GRĂDINȚA P. N. NR. 1 BARCEA

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: TÎNJALĂ LOREDANA RAMONA

MOTTO ”Diploma celor șapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul parinților. ” (Valeria
Mahok)

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are
cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care
se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de
protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea acel
sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile sale
forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume
şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-
l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi
dorinţelor sale.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului
acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi,
abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În
familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi
însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii
din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme.

854
 „Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini
şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne
comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers
pe care-l creează părinţii.

BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.

855
 PARTENERIATUL GRĂDINIȚĂ-FAMILIE

PROF. TIRAN ANAMARIA

GRADINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 7
SIGHETU MARMAȚIEI, MARAMUREȘ
Primul model oferit copilului este familia sa, iar calitatea şi tipul relaţiilor copil-părinţi vor marca
profund evoluţia viitoare a copilului (G. Mauco)

În concepția specialiștilor, parteneriatul educațional reprezintă o direcţie educativă imperios necesară

dezvoltării actuale a şcolii româneşti. Se pleacă de la premisa că succesul copilului este condiţionat de
influenţa mai multor factori, nu doar şcoala, ca mediu instituţionalizat, este răspunzătoare. Familia şi
comunitatea sunt două componente care au sarcina de a sprijini grădiniţa, şcoala pentru valorificarea
potenţialului fiecărui individ. Acest lucru se realizează cu ajutorul parteneriatelor mereu actualizate, în
funcţie de obiectivele urmărite, de contextul socio-politic-economic care poate opera modificări majore de
formă şi conţinut. Parteneriatul educaţional este cel iniţiat de instituţiile de învăţământ şi reprezintă cel
mai eficient instrument de coordonare şi orientare a influenţelor sociale, care necesită reglare şi
monitorizare din partea tuturor structurilor angajate în de sfăşurarea lui. În contextul unei societăţi care
progresează rapid, sistemul de învăţământ trebuie să-şi asume noi perspective de funcţionare şi evoluţie,
parteneriatul educaţional devenind în aceste condiţii, o prioritate a strategiilor orientate spre un proces
educaţional de calitate.
Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanţi ai evoluţiei individului.
Copilul nu este un adult în miniatură, ci el este o persoană într-un moment al dezvoltării sale, deosebit de
receptiv la influenţele pozitive sau negative.
Copii mici sunt dependenți de familiile lor când vine vorba de confortul fizic (hrană, adăpost,
îmbrăcăminte sau sănătate), confortul emoțional și confortulu de dezvoltare prin diferitele ocazii de
interacțiune cu obiecte sau ființe. Este important ca educatorii să recunoască rolul major pe care îl are
familia ca prim educator. Familia este cea care îi învață o multitudine de lucruri până ajung la grădiniță:
cum să bea apă, cum aruncă mingea sau să asculte povești. Programul Soros oferă familiei șansa de a se
implica în toate activitățile copilului în cadrul grădiniței. (Hansen&Kaumfman&Wals, 1999)
Programul Step by Step din învățământul preșcolar este concentrat pe implicarea familiei în
activitățile zilnice ale copiilor pentru fixarea și lărgirea cunoștințelor. Psihologul Urie Bronfenbrenner făcea
următoarea afirmație: “programele care pun un accent deosebit pe implicarea directă a familiilor în
activitățile care influențează dezvoltarea copiluluiau un impact constructiv la orice vârstă și cu cât astfel de
activități sunt începute mai repede și au continuitate în timp, cu atât copiii reușesc să beneficieze mai mult
de pe urma acestora”. (Bronfenbrenner, 1975, p. 465)
Un parteneriat implică ambele părti în a avea drepturi și obligații, ne obligă să recunoaștem și să
valorificăm diferite medii, stiluri de viață și caracteristici ale familiilor și comunităților cu care lucrăm și
să le apreciem modalitățile multiple prin care contribuie la învățarea copiilor. Trăsăturile şi coordonatele
personalităţii se cristalizează în raport cu modelul şi contextul trăit în mod direct, nemijlocit, de către copil
în mediul său familial, iar atitudinile părinţilor au consecinţe durabile asupra personalităţii, în formarea
copilului.
Părintele are nevoie să fie informat asupra serviciilor de educaţie oferite de grădiniță, asupra misiunii
instituției, metodologiilor de lucru, activităţilor derulate, ca şi asupra expertizei personalului care va
interacționa și va stimula dezvoltarea copilului. Este foarte important ca informațiile furnizate să fie clare,
să reflecte deschidere și totodată să genereze siguranță și încredere. Directorul instituției de educație
timpurie poate oferi părintelui primele informații și date despre ce se întâmplă în grădiniță. Acesta ar putea
fi primul contact în baza căruia se va construi o relaţie bazată pe siguranță pentru copil și pe colaborare
pentru educatoare și părinte. Pe parcursul anului școlar, întâlnirile constante de comunicare, vor constitui
principala sursă de informații.

856
 Parteneriatul grădiniță–familie urmărește obiectivul comun pe care îl au cei doi factori educaționali
și anume asigurarea unui sistem unitar de cerinte, de instruire și educare a copilului. O corelare perfectă
între cei doi parteneri, gradiniţă şi familie și armonizarea influențelor educative vor asigura rezultate
pozitive în ceea ce privește stabilitatea și siguranța actului educațional. Cu abilitate, educatoarea poate
determina părintele să colaboreze, să înțeleagă rolul și scopul programelor educative oferite de învătământul
preșcolar. Dezvoltând o colaborare de succes, educatoarea sporește înțelegerea și sensibilitatea părinților
față de nevoile copiilor pentru promovarea reușitei integrării cu succes la viața școlară și mai târziu în viața
socială.
În primele etape ale vieții, responsabilitatea educării copilului revine familiei. Copiii sunt înscriși
apoi la grădiniță, instituție care asigură condițiile necesare pentru dezvoltarea în concordanță cu nevoile
individuale, dar și cu cerințele sociale. Grădinița este un important mediu de socializare, este cadrul în care
copiii interacționează între ei, dar și cu adulții, le oferă un mediu primitor, dar și un mediu propice învățării.
De asemenea, grădinița sprijină copilul în interacțiunea cu mediul, favorizează descoperirea de către fiecare
copil a propiei identități și îi formează o imagine de sine pozitivă.
Dezvoltarea unor parteneriate eficiente cu familiile copiilor presupune crearea unui mediu școlar
deschis comunicării cu părinții, care să le ofere acestora posibilitatea de a formula întrebări, de a-și exprima
îngrijorările, de a participa active în luarea deciziilor. Un parteneriat educaţional grădiniţă-familie este
esenţial pentru succesul preşcolarului.
Dincolo de toate datele pe care echipa managerială și educatoarea le vor oferi părinților, o altă sursă
de informații, este Regulamentul de ordine interioară, document care îi poate ajuta să cunoască și să își
asume respectarea unor reguli interne, care vor reglementa inclusiv relația familiei cu grădinița. Aspecte
legate de serviciile furnizate în grădiniță, de responsabilitățile instituției și ale familiei, de resursele
materiale și umane existente, de modul de organizare a activităților și altele, toate vor fi completate și
actualizate permanent, astfel încât familiile să cunoască aceste măsuri și să simtă că propriul copil se află
în siguranță în instituția de învățământ.
Pentru a face cunoscută misiunea asumată a grădiniței și viziunea pe care o împărtășește cu privire la
îngrijirea, creşterea și dezvoltarea copilului cu vârsta între 3-6 ani, pot fi valorificate afișaje de informare
pe holurile grădiniței, pliante, sau site-ul instituției.
Colaborarea dintre grădiniță și familie presupune o comunicare efectivă și eficientă, o unitate de
cerințe și o unitate de acțiuni când este vorba de interesul copilului. Rolul educatoarei este acela de a discuta
cu părinții copiilor, de a stimula comunicarea permanentă cu aceștia, de a informa membrii familiei cu
privire la nevoile copiilor, de a-i orienta spre cunoașterea activităților din grădiniță și sprijinul în
desfășurarea cât mai eficientă a acestora.
La copiii mici, respectiv cei de vârstă preșcolară este foarte important ca familia și personalul
grădiniței să comunice liber și deschis despre copii și activitățile lor. Grădinița și căminul părintesc sunt
strâns legate între ele și cu cât comunicarea dintre ele este apropiată, eficientă, cu atât mai mult sprijin pot
primi copiii, aceasta devenind parte integrată a activităților de zi cu zi.
Pentru majoritatea dintre noi este destul de ușor să construim parteneriate cu familia. Adesea acestea
sunt familii care participă la evenimente, la furnizarea de materiale, la întâlniri și conferințe. Formarea de
parteneriate cu familia când membrii ei provin din medii diferite sau care nu participă la activități în felul
în care ne-am dori, poate fi dificil. De multe ori ne face să credem că nu sunt interesate de copiii lor sau de
educația acestora și nu au competența necesară în a oferi educația de care are nevoie copilul.
Învățământul recunoaște, respectă și sprijină rolul părintelui ca prim profesor și expert asupra
copilului său, părinții sunt considerați parteneri în educație, are încredere în responsabilitatea și cooperarea
părintelui cu școala pentru a asigura succesul fiecărui copil în toate domeniile de dezvoltare.
Familia este mediul principal unde copiii obțin: (Educația centrată pe copil, Grupe preșcolare
democratice. p. 5)
1. Sentimentul de apartenență și conexiune la ordinea socială din care fac parte;
2. Bunăstarea fizică(hrană, adăpost, îmbrăcăminte, îngrijire medicală);
3. Dezvoltarea emoțională, spirituală, fizică și dezvoltarea limbajului;
4. Sentiment al identității ca membru al familiei.
Convenția Națiunilor Unite afirmă că serviciile oferite de educația preșcolară trebuie să completeze
rolul părinților și a familiei, deoarece părinții și ceilalți membrii ai familiei cunosc cel mai bine copiii. Atât

857
părinții, cât și familia ar trebui incluși în luarea deciziilor. Familia ar trebui implicată în stabilirea
obiectivelor și evaluarea acestora.
Capacitatea noastră de a lucra cu diverse tipuri de persoane este esențială în realizarea unui parteneriat
de succes. Noi trebuie să susținem identitatea copilului. Aceasta nu este un lucru fix, ea se modelează după
experiențele care le trăiesc, dacă noi transmitem mesaje pozitive despre familiile lor, despre mediul cultural,
credință și diversitatea limbilor vorbite în unitate, atunci ei devin puternici din punct de vedere emoțional,
încrezători și capabili să facă față provocărilor. Unii copii pot avea părinți foarte bine educați, în timp ce
alți pot fi analfabeți, pot exista părinți sau membrii ai familiei cu dizabilități sau pot fi la închisoare. Unii
copii pot proveni din familii care vorbesc aceiași limbă, în timp ce alții pot vorbi limbi diferite și provin din
culturi diferite. Pentru că există diferite tipuri de familie și comunități nu putem avea o abordare unică în
crearea parteneriatelor de succes. Trebuie să respectăm și să ne adaptăm programele la nevoile comunității,
la caracteristicile și diferențele dintre oameni. Este important să prezentăm aceste diferențe in cadrul
activităților derulate pentru a încuraja respectul dintre familii.

Bibliografie
Curriculum pentru educație timpurie 2019;
Educația centrată pe copil. Grupe preșcolare democratice, Centrul Step by Step, 2021;
Bronfenbrenner, U. (1975), Is early intervention efective?, Brunner/Mazel New York;
Cury, A. (2018), Copii străluciți, elevi fascinanți, For You București;
Hausen, A. K., Kaufmann, R. K., Walsh, K. B. (1999) Cartea claselor orientate dupa necesitățile
copilului, Cermi, Iași;
Ionescu, M., Anghelescu, C., Boca, C., Herseni, I., Popescu, C., Stativa, E., (2010) Repere
fundamentale în învățarea și dezvoltarea timpuriea copilului de la naștere la 7 ani, Vademode, Bucuresti;
Orțan, F. (2021), Management educațional, Trei, București.

858
 IMPORTANTA EDUCATIEI IN FAMILIE SI LA SCOALA

PROF. INV. PRESCOLAR, TIRON LUMINITA

SCOALA GIMNAZIALA NR. 1 LIVEZI
GRADINITA P. N. POIANA, JUD BACAU
Orice studiu care are ca obiectiv educaţia arată că familia şi şcoala constituie mediile socio-culturale,
care modelează fiinţa umană de-a lungul întregii vieţi. Şcoala şi familia rămân laboratoarele de formare a
personalităţii sociale şi culturale, prima, prin pregătire temeinic organizată, după programe, cu cadre
specializate şi în perioade de timp bine definite, a doua, prin procesul real al vieţii de zi cu zi, în care copilul,
învaţă regulile primare de viaţă, deprinderea de a vorbi, de a se comporta faţă de cei din jur şi de a-i aprecia.
Potenţialul educativ de care dispun familiile, mai ales în prima parte a vieţii copilului, este decisiv şi
consolidează eforturile educative ale şcolii, numai atunci când conlucrează continuu şi consistent, în acţiuni
conjugate, mobilizând în aceeaşi măsură elevii, ca subiecţi activi ai procesului educativ. Studiile de
specialitate pledează tot mai mult pentru conjuncţia dintre şcoală şi familie, şi invers, părinţii fiind
recunoscuţi ca adevăraţii „strategi” ai acţiunii educative ale cărei mize sunt complexe. Ţelurile părinţilor
sunt multiple şi cu destinaţii bine definite: în primul rând, cele de ordin instrumental, ei fiind preocupaţi de
standardul viitor de viaţă al copiilor lor, de obţinerea unui venit cât mai înalt; de ordin profesional, pentru
realizarea unui statut social superior, care să le asigure putere, venituri, acces la resurse, capacitate de
decizie; de ordin afectiv, în sensul deprinderii copiilor de a trăi pozitiv experienţa de şcolari; de ordin
cultural, prin idealuri, modele culturale, de personalităţi, care le pot ghida viaţa. Care este cea mai precisă
evaluare a realizărilor academice ale unui copil? Oare statutul socio-economic sau cât de prestigioasă este
școala frecventată? Cel mai bun predictor al succesului elevilor este măsura în care familiile încurajează
învățarea acasă și se implică în educația copilului lor. Atunci când părinții sunt implicați în viața școlară a
copiilor lor, aceștia beneficiază de sprijin și cunoștințe, fiind o cale prin care cei mici să-și dezvolte dorința
pentru cunoaștere. Încurajarea implicării părinților este mai mult decât o curtoazie obișnuită – este o
modalitate excelentă de a crea un mediu de învățare pozitiv. Cercetările au arătat o scădere a procentului
de părinți care să susțină comunicarea intimă dintre părinte-profesor. Părinții moderni preferă metode de
comunicare la distanță, cum ar fi platformele online și sunt mai puțin susceptibili să participe la ședințe sau
activități școlare. În timp ce tehnologia și instrumentele digitale pot ajuta familiile să rămână informate,
elevii își pot pierde interesul pentru școală atunci când părinții nu își oferă sprijinul. Pe de altă parte,
profesorii observă schimbări importante în clasele lor atunci când părinții se implică, cum ar fi
îmbunătățirea motivației și performanței elevilor. De asemenea, colaborarea cu părinții poate ajuta la
identificarea nevoilor și obiectivelor și pot exista discuții despre modul în care părinții pot contribui.
Comunicarea cu familia oferă profesorului posibilitatea de a asculta preocupările acestora și de a le explica
mai multe despre educația celor mici. Potrivit specialiștilor, implicarea părinților îi poate ajuta pe cei mici
în mai multe moduri, precum:
 Să obțină note mai mari la școală;
 Să aibă un scor peste medie la testele naționale;
 Să fie activi și implicați în timpul orelor;
 Să aibă încredere în propriile abilități;
 Să socializeze ușor și eficient cu partenerii de joacă;
 Să fie empatici și înțelegători cu cei din jur;
 Să își continue educația și după terminarea liceului
Rolul educației lingvistice pentru preșcolari
Înainte de a merge la școală, copilul învață abilități de bază și trăiește într-un mediu familial care îi
transmite (conștient sau nu!) o serie de atitudini față de persoane și învățare, care îi pot fi de folos sau îl pot
sabota în procesul adaptării la mediul școlar și pe parcursul învățării. Școala nu poate face ceea ce părinții
nu fac și invers. Fiecare instituție, atât cea a familiei, cât și a școlii, are roluri bine definite, iar împreună se
completează și potențează, nu se anulează, nici nu se înlocuiesc una pe alta. Implicarea părinților înseamnă
prezența activă în demersul învățării prin asigurarea de materiale necesare, suport logistic, explicații,

859
încurajări, medierea conflictelor, blândețe, înțelegere, disponibilitate. Să comunici constant cu educatoarea,
învățătoarea, dirigintele, directorul, profesorul consilier, pentru a vedea unde este necesară susținerea și ce
poate fi îmbunătățit, reprezintă un bun început în înțelegerea provocărilor fizice, emoționale sau sociale pe
care elevul le poate traversa, la un moment dat, pe parcursul formării academice. Dincolo de sincopele
sistemului de învățământ, există atât de mulți oameni cu vocație, gata să-și ofere suportul și expertiza pentru
rezolvarea provocărilor. Aceasta este o chemare la responsabilitate: ceea ce sădești în copilul tău de timpuriu
va fi potențat și dezvoltat de școală, dependent de implicarea ta. Mai târziu, adultul format va fi o valoare
pentru societate, un om cu simț civic, responsabil și moral.. . sau nu. La nivel micro, cum arată familia, așa
arată și școala, iar la nivel macro, cum arată școala, așa arată și țara. În esență este vorba despre
interdependență, conectare. Suntem dependenți unii de alții: școala nu poate să-și atingă scopurile fără
susținerea familiei și invers. Ideea parteneriatului, care se practică la scară interstatală cu succes, în cele
mai diferite domenii ale vieţii sociale şi economice, va fi şi pentru noi termenul cheie prin care încercăm
să elucidăm problematica raporturilor profesori-diriginţi, părinţi şi elevi în proiectul de importanţă
strategică pentru ţara noastră – creşterea calităţii învăţământului şi înscrierea lui, în acest fel, în standardele
impuse de Uniunea Europeană.
Principiile educației în România
M-am întrebat care sunt, în fond, principiile după care sistemul de învățământ din țara noastră se
ghidează și, citindu-le, am realizat că puțini dintre noi le cunoaștem sau le-am parcurs măcar o dată, deși
am stat ani mulți pe băncile școlii. Legea educaţiei naţionale din 2011, la articolul 3, descrie principiile care
guvernează învăţământul preuniversitar şi superior, precum şi învăţarea pe tot parcursul vieţii din România.
Acestea sunt: Principiul echităţii - în baza căruia accesul la învăţare se realizează fără discriminare;
Principiul calităţii - în baza căruia activităţile de învăţământ se raportează la standarde de referinţă şi la
bune practici naţionale şi internaţionale; Principiul relevanţei - în baza căruia educaţia răspunde nevoilor
de dezvoltare personală şi social-economice; Principiul eficienţei - în baza căruia se urmăreşte obţinerea de
rezultate educaţionale maxime, prin gestionarea resurselor existente; Principiul descentralizării - în baza
căruia deciziile principale se iau de către actorii implicaţi direct în proces; Principiul răspunderii publice -
în baza căruia unităţile şi instituţiile de învăţământ răspund public de performanţele lor; Principiul garantării
identităţii culturale a tuturor cetăţenilor români şi dialogului intercultural; Principiul asumării, promovării
şi păstrării identităţii naţionale şi a valorilor culturale ale poporului român; Principiul recunoaşterii şi
garantării drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi
la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase; Principiul asigurării egalităţii de
şanse; Principiul autonomiei universitare; Principiul libertăţii academice; Principiul transparenţei -
concretizat în asigurarea vizibilităţii totale a deciziei şi a rezultatelor, prin comunicarea periodică şi
adecvată a acestora; Principiul libertăţii de gândire şi al independenţei faţă de ideologii, dogme religioase
şi doctrine politice; Principiul incluziunii sociale; Principiul centrării educaţiei pe beneficiarii acesteia;
Principiul participării şi responsabilităţii părinţilor; Principiul promovării educaţiei pentru sănătate, inclusiv
prin educaţia fizică şi prin practicarea activităţilor sportive; Principiul organizării învăţământului
confesional potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult recunoscut; Principiul fundamentării deciziilor pe
dialog şi consultare; Principiul respectării dreptului la opinie al elevului/studentului ca beneficiar direct al
sistemului de învăţământ.
Cei şapte ani de acasă
Influentele educative pe care familia le exercita asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin
actiuni mai mult sau mai putin dirijate, fie indirect, prin modele de conduita oferite de catre membrii
familiei, precum si prin climatul psihosocial existent in familie. Modelele de conduita oferite de parinti-pe
care copiii le preiau prin imitatie si invatare-precum si climatul socioafectiv in care se exercita influentele
educationale (“cei sapte ani de acasa” )constituie primul model social cu o influenta hotaratoare asupra
copiilor privind formarea conceptiei lor despre viata, a modului de comportare si relationare in raport cu
diferite norme si valori sociale. Este unanim recunoscut faptul ca strategiile educative la care se face apel
in familie, mai mult sau mai putin constientizate, determina in mare masura dezvoltarea personalitatii,
precum si rezultatele scolare a le copiilor, comportamentul lor sociomoral. Mai presus de formarea unor
competențe de calcul matematic și analiză a unui text, principiile din spatele instituției în care învață copiii
noștri ar trebui să fie cunoscute și folosite ca etalon în evaluarea performanțelor școlilor și cadrelor
didactice, deoarece ele se axează și pe formarea unei conduite de viață, atât de necesară. Nicolae Steinhardt

860
scrie: „Încep să-mi dau seama că numai caracterul importă. Convingerea politică, păreri filosofice, originea
socială, credința religioasă nu sunt decât accidente: doar caracterul rămâne după filtrările produse de anii
de pușcărie, ori de viață”.
Închei spunând că poți să finalizezi patru facultăți și să ai la activ trei doctorate. Nu sunt atât de
relevante ca cei șapte ani de acasă, ca a ști să te respecți pe tine și pe cei din jur, nu sunt atât de relevante
ca a te purta cu demnitate, conform principiilor și valorilor tale, ca a avea o identitate stabilă și un simț al
coerenței în acțiunile tale.

BIBLIOGRAFIE
1. MARIA COBIANU-BĂCANU, PETRUŞ ALEXANDRU, OZANA CUCU OANCEA, Cultura,
identitatea naţională şi educaţia în dezvoltarea durabilă a societăţii româneşti, Bucureşti, Editura Paralela
45, 2002.
2. MARIA COBIANU-BĂCANU, PETRUŞ ALEXANDRESCU, ELENA COBIANU, Adolescenţii,
primăvara Europei, Bucureşti, Editura Aroun, 2004.
3. MIRCEA HERIVAN, Educaţia la timpul viitor, Bucureşti, Editura Albatros, 1976
4. Stănciulescu, 1997, p. 172

861
 EDUCAŢIA ÎN FAMILIE-COPILUL TOLERANT

PROF. TIULEA SONEA-VIOLETA

Educaţia şi formarea copilului din punct de vedere moral-civic urmăreşte să-l iniţieze şi să-l
informeze pe elev asupra conţinuturilor moralei sociale, a felului în care el va trebui să se comporte într-o
situaţie dată. Cunoaşterea nu se reduce la simpla memorare, ea presupune cu precădere sesizarea exigenţelor
implicate în aceste norme şi reguli morale, concomitent cu înţelegerea necesităţii respectării lor. Rezultatele
acestei cunoaşteri se concretizează în formarea reprezentărilor morale. Reprezentarea morală se formează
în situaţii concrete în care copilul este angrenat ca subiect moral, în familie, în şcoală, cu prilejul diferitelor
activităţi la care participă. Important este ca, din punct de vedere educativ, să creăm situaţii favorabile,
copilul putând percepe astfel sensul pozitiv al cerinţei. (Gherguţ, A., Neamţu, C., 2000, p. 90-100)
A-i învaţa pe copii să fie toleranţi este un obiectiv complex şi important, nu numai fiindcă face parte
din respectarea legilor şi tradiţiilor noastre de ospitalitate, dar şi fiindcă persoana care învaţă să fie deschisă
faţă de diferenţe va avea mai multe oportunităţi în educaţie, afaceri şi în multe alte aspecte ale vieţii.
La fel ca toate atitudinile, toleranţa este un lucru pe care îl transmitem în mod subtil. Chiar înainte
de a putea vorbi, copiii privesc cu atenţie şi îi imită pe părinţi. Copiii de toate vârstele îşi formează propriul
sistem de valori, în cea mai mare parte reflectând valorile şi atitudinile celor pe care îi iubesc.
Deci, copiii pot fi învăţaţi să fie toleranţi dacă:
- noi înşine suntem toleranţi în familie şi în societate;
- suntem modele pentru ei şi le oferim alte modele;
- oferim posibilitatea copiilor de-a cunoaşte alţi copii, de –a se juca şi de a relaţiona cu ei;( din păcate,
copiii nici nu prea se mai joacă– calculatorul sau alte lucruri, uneori neimportante, le ocupă timpul);
- le alegem cu grijă carţile, îi îndrumăm ce filme să vizioneze, urmărim ce fac la calculator, care sunt
prietenii etc.
- acceptăm personalitatea lor aşa cum este, îi ascultăm cu răbdare şi le explicăm cu răbdare;
- suntem atenţi la comentarii, cu diferite ocazii, pentru a nu-i influenţa negativ;
- îi învăţăm care sunt tradiţiile noastre şi îi încurajăm să studieze sau să observe alte tradiţii;
- copiii trebuie ajutaţi să-şi formeze o cât mai bună imagine de sine;
- le răspundem copiilor la orice fel de întrebare pe înţelesul lor, cu răbdare şi calm;
- petrecerea timpului liber cu copiii şi oferirea de momente de relaxare în diferite forme- chiar şi
servirea mesei în familie / cu alte familii- sunt importante în transmiterea modelelor de comportament
tolerant. (Cosma, T., 1994, p. 41-60)
Profesorii, dar şi părinţii, pot insufla copiilor toleranţa prin puterea exemplului, precum şi în alte
moduri. Discutând despre toleranţă şi respect, copiii află mai multe despre valorile pe care doresc să le aibă.
Oferindu-le ocazia de a se juca şi de a lucra cu alţi copii este deosebit de important. Asta îi ajută pe copii
să înveţe direct că oricine poate contribui sau ajuta cu ceva şi să experimenteze diferenţele şi asemănările
cu ceilalţi.
În orele de consiliere şi orientare( dar nu numai în aceste ore) se pot prezenta principiile de dezvoltare
ale comunicării asertive care stau la baza formării unor comportamente tolerante. Aceste principii se pot
discuta cu elevii şi pot fi chiar îmbunătăţite. La aceste ore pot fi invitaţi părinţii pentru a realiza acea
conexiune de educare cubajutorul adulţilor şi aceste reguli se pot explica/respecta/aplica în familie sau în
orice loc unde activează persoanele.
REGULI:
1. Spune NU atunci când este încălcat un drept sau o valoare personală.
2. Motivează-ţi afirmaţia fără, însă, să te justifici. Nu te scuza!
3. Exprimă-ţi opiniile personale direct şi clar - evită formulările generale.
4. Acceptă şi oferă complimente.
5. Fii direct!
6. Cere feed-back pentru a evita prevenirea greşelilor de interpretare.
7. Schimbă discuţia sau evită persoana atunci când nu poţi comunica asertiv.
8. Fă referiri la comportamentul neadecvat al unei persoane cu o remarcă pozitivă.

862
 9. Focalizează-te pe comportament şi nu pe persoană atunci când vrei să faci o remarcă.
10. Precizează comportamentul dorit, oferă alternative comportamentului pe care doreşti să îl
schimbi.
11. Analizează costurile şi beneficiile comportamentului.
În continuare, voi prezenta unele dintre aceste metode, având în vedere structura şi importanţa lor,
precum şi condiţiile care trebuie respectate:
1. Imitaţia – copierea sau prelucrarea unor manifestări de comportament. Modul în care imitaţia
poate fi folosită spontan sau selectiv- priveşte exemplul moral, propunerea sau recomandarea unui
comportament de urmat. Am putea exemplifica cu câteva din lecţiile studiate cu elevii (,,Banul muncit”-
Alex. Mitru, …). Pentru şcolar, imitaţia pune problema unor ,,modele” de comportament, diferite de
,,imitaţia” prelucrată selectiv, pe care o întâlnim mai târziu la elevii noştri, ce au ajuns adolescenţi. La
şcolarul mic, imitaţia este în principal afectivă şi mai puţin cognitivă. De aceea, trebuie să avem în vedere
că un comportament agresiv din partea adultului faţă de copil duce la atitudini de comportament agresive
ale micuţilor.
2. Lauda este o formă elementară de succes, iar aceasta poate însemna o reuşită, o realizare. Obiectul
laudei este o acţiune înfăptuită, o trăsătură de caracter sau de voinţă. Lauda poate fi: confidenţială, publică,
simbolizatoare. Trebuie folosită mai ales din punctul de vedere al efectului ei pedagogic, atât asupra celui
lăudat (produce plăcere, stimulează, iar prin repetare, cel lăudat devine apreciat, admirat, ascultat), cât şi
asupra poziţiei celui lăudat în grup şi asupra relaţiei dintre cel lăudat şi cel ce laudă. Pentru îndeplinirea
funcţiei pedagogice a laudei şi ca o recunoaştere a valorii sale morale asupra elevului, sunt necesare câteva
condiţii:
- să fie autentică (să se refere la fapte sau întâmplări);
- să fie stimulatoare;
- să nu ia o întorsătură de linguşire sau conflict.
3. Reflecţia morală este un act de meditaţie spre a înţelege şi explica sensul unei manifestări de
comportament, mobilurile şi consecinţele sale. Este o metodă care din punct de vedere psihologic este
alcătuită din operaţiile de: îndoială, evocare, deliberare, opţiune morală. Astfel, pot fi propuse elevilor
diferite proverbe, maxime, cugetări sau aforisme, despre calităţile morale ale comportamentului oamenilor,
ca:
- bunăvoinţa - ,,Fă şi tu oamenilor ce voieşti să-ţi facă ei ţie”;
- amabilitate - ,,Prietenul la nevoie se cunoaşte”;
- respectul - ,,Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”;
- datoria - ,,Vorba dată e datorie curată”;
- curajul -,,Unde-s doi puterea creşte şi duşmanul nu sporeşte”;
- cumpătarea - ,,Bani albi pentru zile negre”;
- înţelepciunea - ,,Omul harnic muncitor, de pâine nu duce dor” etc., care să fie discutate şi luate ca
exemplu moral.
Acţiunea de educare morală porneşte din familie şi este un indicator al comportamentului moral al
copilului, după unele criterii, ca: - respectul, conştiinciozitatea, datoria, autodepăşirea, de aceea este foarte
important debutul acestor acţiuni în familie. În funcţie de acestea este cauzată şi realizarea sau nerealizarea
personală, după conformarea sau neconformarea la motivele de natură morală.
Priceperea persoanei care formează/consiliază este de a lăsa impresia libertăţii în acţiunile pe care le
impune sau în cerinţele pe care le formulează şi reprezintă o condiţie intrinsecă a întregii sale strategii.

Bibliografie:
Cosma, T., 1994, Ora de dirigenţie în gimnaziu, Ed. Plumb, Bacău
Gherguţ, A., Neamţu, C., 2000, Psihopedagogie specială, Ed. Polirom, Iaşi
Străchinaru, I., 1994, Psihopedagogie specială, Ed. Trinitas, Iași

863
 ROLUL PĂRINȚILOR CA PARTENERI AI ACTULUI EDUCAȚIONAL

PROF. TODA IONELA MARIA

,,Parteneriatul reprezintă procesul de colaborare dintre două sau mai multe părți care acționează
împreună pentru realizarea unor interese sau scopuri comune. ”
(https://www.academia.edu/9117931/Ce_este_parteneriatul)
Relația de cooperare și colaborare dintre familie și școală, ale cărei fundamente sunt încrederea
reciprocă, comunicarea eficientă, acceptarea necondiționată a individualității familiei și păstrarea unei
strânse legături cu instituția de învățământ în vederea realizării unei activități educaționale care să răspundă
cerințelor evolutive ale societății, duce la responsabilizarea directă a acestora.
Prin cercetarea de față am evidențiat importanța parteneriatului dintre familie și școală, a modului în
care este abordat acesta de către toți cei implicați și a contribuției lui la realizarea unui parcurs educațional
de succes, facilitator unei integrări sociale ulterioare.
Printr-o implicare a cărui grad a crescut treptat de-a lungul timpului, familia a devenit unul dintre cei
mai importanți factori decizionali în ceea ce privește educația copiilor. Astfel colaborarea eficientă între
aceștia și școală devine o bază comună a unei viitoare activități educaționale eficiente.
De-a lungul experienței la clasă, am constatat că o bună colaborare între familia elevilor și școală,
duce la progrese semnificative în dezvoltarea acestora, atât pe plan emoțional, cât și pe plan comportamental
și cognitiv.
Școala reprezintă un alt factor decizional important alături de familie, cadrul didactic reprezentând
un liant între acestea, un facilitator al comunicării în vederea sprijinirii elevilor în procesul de învățare.
Elevul este elementul central al activității educaționale, buna colaborare dintre familia lui și școală,
fiind un sprijin în parcurgerea eficientă a etapelor evolutive.
Parteneriatul educațional dintre școală și familie este un concept important din punct de vedere
pedagogic, presupunând unitatea obiectivelor educaționale care vor fi stabilite între cele două părți
implicate, fiind orientat spre același scop.
Rolul copilului în parteneriatul educațional dintre școală și familie este unul de o importanță crescută.
Deciziile luate de familie cu privire la educația acestuia sunt influențate de relația părinte- copil, modul în
care copilul percepe școala fiind totodată strâns legat de imaginea creată în familie cu privire la aceasta.
În contextul actual, școala are un rol important în ceea ce privește cunoașterea nevoilor cu care se
confruntă familia din punct de vedere socio- economic și cultural. Stabilirea unor relații bazate pe
acceptarea și recunoașterea valorilor fiecărui grup social vor duce prin alăturarea și îmbogățirea acestora la
dezvoltare reciprocă.
Părinții alături de școală reprezintă un factor decizional important, cadrul didactic reprezentând un
liant și un facilitator al comunicării între aceștia, în vederea sprijinirii elevilor în procesul de învățare.
Parteneriatul educațional dintre școală și familie este un concept important din punct de vedere
pedagogic, presupunând unitatea obiectivelor educaționale care vor fi stabilite între cele două părți
implicate, fiind orientat spre același scop.
În contextul actual, școala are un rol important în ceea ce privește cunoașterea nevoilor cu care se
confruntă familia din punct de vedere socio- economic și cultural. Stabilirea unor relații bazate pe
acceptarea și recunoașterea valorilor fiecărui grup social vor duce prin alăturarea și îmbogățirea acestora la
dezvoltare reciprocă.
În relația familie-școală există mai multe tipuri parentale (Joyce Epstein).
∗ Parenting-ul
∗ Communicating
∗ Volunteering
∗ Learning at home
∗ Decision making in school
∗ Collaborating with community
Interesul părinților pentru actul educațional se poate realiza din trei perspective (Azaola, 2011):

864
 - abilitatea profesorilor de a implica părinții;
- statutul socio-economic al familiei și factorii care duc la disfuncționalități sau chiar la absența
implicării părinților în educația copilului;
- politicile educaționale.

Investigarea modului în care văd părinții și profesorii parteneriatul educațional, implicarea părinților
în educație și modul în care statutul socio-economic al familiei influențează această relație.
Obiective
1. Analizarea modului în care văd părinții și profesorii parteneriatul educațional atât la nivel primar
cât și gimnazial.
2. Determinarea raportului dintre statutul socio-economic și implicarea parentală.
3. Crearea unui program care să vină în sprijinul unei colaborări eficiente între familie și școală în
vederea obținerii unor rezultate optime în domeniul educațional și comportamental al elevilor.
Ipoteze
1. Există o diferență între atitudinea profesorilor și cea a părinților în ceea ce privește rolul familiei
în parteneriatul educațional.
2. Statutul socio-economic al familiei influențează concretizarea unui parteneriat educațional în
vederea obținerii unor rezultate și comportamente dezirabile din partea elevilor.
3. Prin implementarea unui program educațional destinat părinților vor fi diminuate diferențele
atitudinale dintre familie și școală cu rezultate pozitive în desfășurarea actului educațional.
Întrebări
1. Cum este privită implicarea parentală în actul educațional din punctul de vedere al profesorilor
comparativ cu al părinților?
2. În ce măsură statutul socio-economic al familiei moderează/influențează relația dintre implicarea
parentală și rezultatele și comportamentele elevilor?
3. Ce repere și valori ar putea fi utilizate pentru ca implicarea parentală în școală să ducă la rezultate
optime?

Tip studiu:
Studiu cantitativ;
Instrumentele utilizate:
∗ chestionar online adrersat părinților;
∗ chestionar online adresat cadrelor didactice;
• acordul pentru participarea la studiu.
Tipul de cercetare
Cercetarea este de tip cantitativ. Subiecţii vor fi chestionaţi o singură dată, se vor aplica instrumente
de măsurare, ceea ce face ca studiul să fie transversal.
Descrierea eşantionului
Eșantionul a fost format din 62 de părinți și 31 de cadre didactice, ambele categorii fiind din mediul
urban.
Reultatele cercetării
Întrebarea 1
Părinții consideră că se implică în mare măsură în viața școlară a copiilor lor, așa cum reiese din:

Mă implic în viața lui școlară

Frequency Percent Valid Percent Cumulative Percent

4 6 9. 7 9. 7 9. 7
Valid
5 56 90. 3 90. 3 100. 0
Total 62 100. 0 100. 0

865
 În ceea ce privește profesorii și aceștia sunt de acord că părinții colaborează cu școala:

Întrebarea 2
∗ Din perspectiva părinților, statutul socio-economic al familiei influențează gradul de implicare în
activitatea de învățare/dezvoltare a copilului astfel:

Mă implic în activitatea de învățare/dezvoltare personală a copilului meu prin:

Frequency Percent Valid Percent Cumulative
Percent

stabilirea impreuna
cu copilul a6 9. 7 9. 7 9. 7
recompensei
asigurarea pregatirii
suplimentare 30 48. 4 48. 4 58. 1
Valid (meditatii)

oferirea de suport
pentru activitatiile 26 41. 9 41. 9 100. 0
extracuriculare

Total 62 100. 0 100. 0

Din perspectiva profesorilor, faptul că familia are un statut socio-economic ridicat, influențează
colaborarea cu școala și ajută la dezvoltarea implicită a copilului
Ati observat o imbunatatire a relatiei profesor-părinte în cazul:
Frequency Percent Valid Percent Cumulative Percent

866
 Comunicarii
telefonice 14 45. 2 45. 2 45. 2
permanente

Organizant activitati
10 32. 3 32. 3 77. 4
extracuriculare

Realizand diferite
Valid reparatii la nivelul 1 3. 2 3. 2 80. 6
scolii

Implicand parinti in
6 19. 4 19. 4 100. 0
proiecte educationale

Total 31 100. 0 100. 0

Întrebarea 3
∗ Părinții consideră că școala, ca principală valoare, contribuie la reușita în viață a copilului astfel:

∗ Modul în care școala încurajează părinții în vederea unei bune colaborări, păstrându-și statutul de
reper în dezvoltarea copilului, se poate observa din activitățile de lectorat pe care aceasta le organizează
astfel:

867
 Probarea ipotezelor
∗ Ipoteza 1-În urma studiului realizat, am constatat că prima ipoteză se confirmă, atât părinții cât și
profesorii considerând că există o diferență între atitudinea lor cu privire la rolul familiei în parteneriatul
educațional.
∗ Ipoteza 2- În funcție de statutul socio- economic al familiei se poate concretiza un parteneriat
educațional care duce la obținerea unor rezultate și comportamente dezirabile din partea elevilor, a doua
ipoteză se confirmă.
∗ Ipoteza 3- Un procent de 70% dintre părinți sunt de acord că prin implicarea într-un program de
tipul ,,Școala părinților” ar duce la o creștere a motivației de învățare a elevilor și vor fi diminuate
diferențele atitudinale dintre familie și școală. Astfel ipoteza se confirmă.
∗ Concluzii și recomandări
∗ Interesul pentru creșterea gradului de implicare a părinților în activitățile educaționale este în
continuă creștere, fapt evidențiat prin cercetarea realizată.
∗ Școala, prin intermediul cadrelor didactice, se implică în încurajarea părinților prin diferite forme
de parteneriat și o bună cunoaștere a nevoilor familiei.
∗ În urma acestui studiu am observat că părinții au înțeles necesitatea implicării în activitatea școlară
a copiilor lor, participând la diferite activități, atât școlare cât și extrașcolare.
∗ Limitele studiului
∗ Una dintre limitele acestei cercetări este reprezentată de numărul relativ mic de persoane din care
au fost alcătuite cele două eșantioane.
∗ Alte limite ale acestei cercetări sunt: imposibilitatea realizării unei analize de nevoi a familiilor
implicate în parteneriat și a analizării documentelor școlare pentru corelarea statutului socio-economic al
familiei, implicarea parentală și rezultatele și comportamentele elevilor.

BIBLIOGRAFIE
1. Agabrian M. - ,,Școala-familia-comunitatea”, Iași: Institutul European, 2006
2. Agabrian M., Milea V. - ,,Parteneriate școală-familie-comunitate”, studiu de caz, Iași: Institutul
European, 2005.
3. Anderson, K. J. şi Minke, K. M. - ,,Parent involvement in education: Toward an understanding
of parents’ decision making. ” The Journal of Educational Research, 5(8), 311-323. doi:10. 3200/JOER.
100. 5. 311-323, 2007.
4. Bocoş, M. - ,, Teoria şi practica cercetării pedagogice”, Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă,
2003.

868
 5. Brannon H., - ,,Parental involvement: atitudes and experiences of urban parents”, 2008 -
https://search.proquest.com/openview/c335c14d1169b14ff8cb548f3ad5f4ce/1?pq-
origsite=gscholar&cbl=18750&diss=y&fbclid=IwAR1adFYLdqKOe_AKntwyvvgN6Xfnj7nJfK1t4EfQc
TV816kiww72EsuI_4Y,
6. Chelcea S. -,,Chestionarul în investigația sociologică”, București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1975
7. Crăciun M. - ,,Implicarea familială în educația copiilor și randamentul școlar al acestuia” -
file:///C:/Users/Nimpo%20wonderland/Desktop/bibliografie/Tesis%20Octavian%20Mugurel%20Cr%C4
%83ciun.pdf
8. Cucoș C. -,,Pedagogie”, Ed. Polirom, Iași, 1996.
9. Cuzneţov L. - Etica educaţiei familiale, Chişinău: C. E. P. al A. S. E. M., 2000
10. Dearing, E., Kreider, H., Simpkins, S., & Weiss, H. B - ,, Family involvement in school and
low-income children's literacy: Longitudinal associations between and within families. ” Journal of
Educational Psychology, 98(4), 653–664- https://psycnet.apa.org/doiLanding?doi=10.1037%2F0022-
0663.98.4.653

11. Dumitrov N. - ,,Necesitatea parteneriatului Școală-familie-comunitate”-

https://www.academia.edu/18373600/Necesitatea_parteneriatului_%C8%99coala_familie_comunitate
12. Edwards L. (coordinator), Bartel V., Moore M. - ,,Parental involvement: attitudes and
experiences of urban parents”, Charleston, 2008
file:///C:/Users/Nimpo%20wonderland/Desktop/bibliografie/resursa1.pdf
13. Epstein J. -,, Modelul sferelor de influenţă suprapuse. Modele de implicare a părinţilor în
educaţia copilului”- https://qualform.snsh.ro/campanie-online/modele-de-implicare-a-parintilor-in-
educatia-copilului

14. Gremalschi A. - ,, Creşterea rolului părinţilor şi comunităţilor în guvernarea

educaţiei”Studii de politici educaţionale, Institutul de Politici Publice, Chişinău, 2017
15. Hatos A., Saveanu S. - ,, Educaţie şi excluziunea socială a adolescenţilor din România,
Chapter: Părinţii şi şcoala. Parteneriat pentru un obiectiv comun - binele copilului”,: Editura Universităţii
din Oradea, p. 238-261 -
https://www.researchgate.net/publication/268076226_Parintii_si_scoala_Parteneriat_pentru_un_obiectiv_
comun_-_binele_copilului
16. Hornby G. - ,,Parental involvement in Childhood Education”-
https://books.google.ro/books?id=YcS-
MZ_bX0UC&printsec=frontcover&dq=parental+involvement+in+education&hl=en&sa=X&#v=onepage
&q=parental%20involvement%20in%20education&f=false
17. Ionescu, M. şi Bocoş, M. -,, Cercetarea pedagogică şi inovaţia în învăţământ, în
Pedagogie. Suporturi pentru formarea profesorilor”. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2001.
18. Maimon M. - ,, Atitudinile profesorilor și părinților față de implicarea parentală în
parteneriatul școală-familie”, Studiu de caz, Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Cluj, 2017 -
file:///C:/Users/Nimpo%20wonderland/Desktop/licenta/Adela%20MATI%C8%98_ronit_maimon_final_l
ong_abstract_ro_final_2017-09-29_10_55_11.pdf
19. Marin M - ,,Parteneriate pentru învățare”, Sinteză de politici în domeniul educației,
Institutul de politici publice, Chișinău, 2017
20. Martin J., Ranson S., Tall G. - ,, Parents as parteners in assuring the quality of schools”
file:///C:/Users/Nimpo%20wonderland/Desktop/licenta/părinții%20ca%20parteneri%20în%20asigu
rarea%20calității%20școlii.pdf
21. Manz H., Fantuzzob J., Thomas J. - ,,Multidimensional assessment of family involvement
among urban elementary students”, Journal of School Psychology 42 (2004) 461 – 475
file:///C:/Users/Nimpo%20wonderland/Desktop/licenta/manz2004.pdf
22. Ochian I. -,,Colaborarea familie școală pentru asigurarea reușitei școlare-
studiu”file:///C:/Users/Nimpo%20wonderland/Desktop/licenta/colaborare%20familie%20scoala.pdf

869
 23. Popescu R. -,,Introducere în sociologia famliei” Familia româneasă în societatea
contemporană, Iași, Editura Polirom, 2009
24. Revista electronică de resurse educaționale, “Educație, E-learning și învățământ modern’’,
cu apariție lunară pe expertizasiformare. ro -
file:///C:/Users/Nimpo%20wonderland/Desktop/bibliografie/revista%20online.pdf
25. Țibu S (coordinator), Goia D. - ,,Parteneriatul școală-familie-comunitate”- Laboratorul
Consiliere şi management educational, Editura Universitară, București, 2014 -
file:///C:/Users/Nimpo%20wonderland/Desktop/bibliografie/Parteneriatscoala-familie-comunitate.pdf
26. Vrăsmaș, E. -Modele explicative privind parteneriatul școală-familie ca relație socială
efectivă și eficientă cu scop educativ în Sava S., Ulrich C., Iucu R., (coord. ), Educația în Spațiul Social,
(p. 127-145), Editura Universității din București, București, 2012
27. Wendy S., Benjet, Corina, Kurowski, Carolyn O., Apostoleris, Nicholas H. - ,, Predictors
of parent involvement in children's schooling”, Journal of Educational Psychology, Vol 89(3), Sep 1997,
538-548 - https://psycnet.apa.org/buy/1997-05647-013
Bază de date online cu resurse educaționale pentru susținerea educației incluzive de calitate,
Beneficiile relației școală-familie - https://www.qualform.snsh.ro/baza-de-date-online-cu-resurse-
educationale-pentru-sustinerea-educatiei-incluzive-de-calitate/beneficiile-relatiei-scoala-familie
28. School-Family-Community Partnerships and Educational Change: International
Perspectives, 2005 https://www.researchgate.net/publication/225906701_School-Family-
Community_Partnerships_and_Educational_Change_International_Perspectives
29. Dicționar juridic -,, Funcțiile familiei”- https://legeaz.net/dictionar-juridic/functiile-
familiei

870
 ,,CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ”- PREMISĂ A UNEI EDUCAȚII DE
CALITATE

AUTOR: PROF. ÎNV. PREȘC. ȚOIA ALINA

UNITATEA DE PROVENIENȚĂ: GRĂDINIȚA NR. 268
Auzim de nenumărate ori expresia ,,Nu are cei șapte ani de acasă!” sau ,,Ce educație i-au dat
părinții?!” atunci când cineva are un comportament neadecvat regulilor societății în care trăiește. Pornind
de la aceste sintagme, am conceput un material în care să aprofundez puțin sensul acestor expresii,
gândindu-mă la importanța pe care o are această ,,educație de acasă”, la întregul parcurs educativ pe care îl
are de trecut un individ în formare.
Conform documentelor legislative existente în sistemul de învățământ actual, familia reprezintă un
factor activ la desăvârșirea formării copilului- viitor adult.
,,Părinții au nu numai dreptul, ci și obligația de a lua parte la viața copiilor lor în instituția de
învățământ.
Parteneriatul ȘCOALĂ -FAMILIE- COMUNITATE reprezintă o problemă actuală importantă,
reliefată de diferite documente de politică educațională la nivel național și internațional și de cercetările în
domeniul educației. ”(Suport pentru explicitarea și înțelegerea unor concepte și instrumente cu care
operează Curricullumul pentre Educație Timpurie, 2019, p. 74).
Copilul ia contact cu lumea prin părinți- primii adulți pe care îi are în apropiere. Aceștia reprezintă
primele modele pentru el: comportamental, socio-afectiv, social și chiar cognitiv. Altfel spus: dacă părinții
sunt persoane educate, cu vaste cunoștințe, cu o viață socială bine definită, copilul își va însuși toate aceste
lucruri și le va ,,aplica” în formarea sa.
O familie în care relațiile sunt de colaborare, de acceptare, respect și de conviețuire reprezintă un
reper deosebit de important în viața copilului. Astfel, cel mic va învăța că tata o ajută pe mama, că toate
hotărârile din familie se iau împreună, că respectul pentru persoana de lângă tine este definitorie și va
deprinde ce înseamnă ,,Cei șapte ani de acasă”.
Este de subliniat faptul că acasă, în familie, în mediul în care copilul primește atenție, suport,
îngrijire, afecțiune și respect se conturează primele noțiuni de educație. Dacă celui mic i se va vorbi calm,
cu înțelegere, fără cuvinte agresive, atunci el va ști că acesta este modul ideal de comunicare. Dacă în cămin
vor fi reguli care se respectă, atunci copilul vă ști că oriunde există o ordine și că păstrarea ei va conduce
la armonie și echilibru. Dacă în relațiile dintre membrii familiei există respect și toleranță, atunci copilul va
înțelege că orice persoană trebuie tratată cu aceași atitudine.
Mediul educațional reprezintă o altă perspectivă a vieții. Acesta creează relații noi cu covârstnici și
cu alte persoane diferite de cele apropiate, inițiază un cadru nou prin dimen-siuni și conținut și, peste toate
acestea, valorifică tot ,,bagajul”cu care copilul vine din familia sa. Pentru a desăvărși formarea unui individ
din toate perspectivele, este necesar și important ca partenerul-cheie în educația copilului- PĂRINTELE
/FAMILIA să fie prezent/ă permanent în acest ,,cerc educațional”, iar relația ȘCOALĂ -FAMILIE-
COMUNITATE să fie hotără-toare.
,,Cei 7 ani de acasă reprezintă pașaportul care te însoțește peste tot și toată viața!”

BIBLIOGRAFIE:
-Suport pentru explicitarea și înțelegerea unor concepte și instrumente cu care operează
Curricullumul pentre Educație Timpurie, 2019

871
 IMPLICAREA FAMILIEI ÎN REUȘITA ȘCOLARĂ A COPIILOR DE CICLUL
PRIMAR, ÎN PERIOADA ACTIVITĂȚILOR ON-LINE

PROFESOR PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR,

TOKACI MARIA SONIA
Care sunt factorii socio-culturali ai reuşitei/eșecului şcolar?
Reuşita şcolară este determinată în mare măsură de calitatea școlii, a cadrelor didactice, a felului în
care se raportează ele la elevi, dar nu trebuie uitați, în acest context, următorii factori, de care va depinde
reușita sau eșecul copilului:
 climatul cultural - educativ din familie;
Este cunoscut faptul că că orice copil imită ceea ce ce vede în familie. Este vorba atât de
comportamente, cât și de atitudini. În familia respectivă se citește? Se vorbește corect? Sunt împărtășite
atitudini care valorizează actele culturale – se merge la teatru, concerte, se discută despre asta?
 nivelul de aspiraţie al părinţilor;
Cel puțin în copilărie, ceea ce doresc și imaginează părinții pentru copilul lor, este lege. Copilul este
dependent nu doar fizic, material de părinte, dar și afectiv și valoric. El dorește să-i facă pe plac și de aceea
asimilează acele valori pe care părintele, prin comportamentul său explicit i le înfățișează. Dacă părintele
nu vede rostul educației și consideră acești ani ai învățământului obligatoriu o pierdere de timp, dacă tot
ceea ce imaginează pentru copilul său este să dea cât mai repede o mână de ajutor în gospodărie, nivelul de
aspirație al părintelui nu are cum să fie depășit de copil. E adevărat, există și excepții. Dar ele nu fac decât
să confirme regula.
 relaţiile dintre părinţi şi copii;
Nivelul cognitiv și cel afectiv se intercondiționează în cadrul personalității. Echilibrul de care avem
nevoie pentru a ne dezvolta ține foarte mult de climatul din familie. Relațiile reci ori abuzive, stilul parental
prea rigid, ori dimpotrivă laissez – faire se vor repercuta negativ asupra personalității elevului.
 atitudinea părinţilor faţă de rezultatele obţinute de elevi la învăţătură.
În acest caz există două tendințe egal dăunătoare, situate la poli opuși. Una dintre ele este aceea de a
pune o fantastică presiune asupra copilului, spre a performa. Copilul va încerca să adune diplome, indiferent
de ceea ce-i place sau nu, i se potrivește sau nu. Se va teme să greșească, se va teme să întrebe când nu va
înțelege. Va asimila mecanic materia și va învăța de frică, pentru note.
La celălalt pol este părintele care prin atitudinea lui îi spune copilului că școala nu are nici o
importanță, notele fiind doar evaluări subiective ale competențelor. Echilibrul, ca în multe alte domenii,
pare a fi greu de atins.

Demersul privind identificarea factorilor reuşitei şcolare şi evaluarea influenţei acestora s-a orientat
şi asupra caracteristicilor mediului familial. Au fost investigate douăsprezece variabile definitorii, dintre
care şapte de natură obiectivă (cele mai multe indicatori socio - economici) şi cinci subiective (M. Jigău,
1998)
Acestea sunt următoarele:
· mediul de provenienţă al părinţilor;
· nivelul de instruire;
· profesia părinţilor;
· starea materiala a familiei;
· ocupaţia actuală a părinţilor (încadrat în activitate, şomer, pensionar);
· venitul familiei (apreciere globală);
· dimensiunea familiei;
· condiţiile de viaţă, de studiu, de odihnă în familie (condiţii de locuit, posibilităţile de lectură pe care
le oferă familia, alimentaţia copilului);
· tipul familiei (“normală”, “dezorganizată”, “reorganizată”);

872
 · climatul afectiv din familie (relaţiile dintre părinti, relaţiile părinţi – copii comportamentul părinţilor
faţă de aceştia);
· interesul şi preocuparea părinţilor pentru instruirea copiilor (atitudinea faţă de studiile copiilor -
importanţa acordată acestora, preocuparea pentru pregătirea şcolară curentă, facilitarea instruirii prin
meditaţii particulare, relaţia familie – şcoală);
· interesul manifestat de părinţi pentru formarea copilului în afara şcolii (preocuparea părinţilor pentru
organizarea timpului liber al copilului, preocuparea pentru îndrumarea lecturii);
· aspiraţiile părinţilor cu privire la şcolarizarea copiilor lor (nivelul de învăţământ cu care doresc să-
şi finalizeze studiile);
· nivelul aspiraţiilor privind viitoarea profesie.
Studiile din domeniu au arătat că reuşita şcolară depinde de un stil parental caracterizat printr-o
combinaţie nuanţată şi flexibilă între susţinere parentală, adică sfaturi, încurajări, recompense pentru
activitatea şcolară a copilului, pe de o parte, şi controlul acestei activităţi, dublat de exigenţă şi evaluarea
ei, pe de altă parte.
Legătura dintre dezvoltarea cognitivă, interiorizarea regulilor formulate de părinți şi reuşita şcolară
este confirmată de toate cercetările realizate. Potrivit acestora, un stil educativ este favorabil adaptării şi
reuşitei şcolare, atunci când:
- formulează exigenţe în funcţie de capacităţile copilului;
- exprimă puţine sentimente de anxietate, în special faţă de eşecul şcolar;
- facilitează învăţarea atunci când copilul se confruntă cu dificultăţi;
- recompensează;
- stimulează gândirea copilului;
- lasă iniţiativă copilului în timpul activităţilor de învăţare;
- arată extrem de rar stări ostile faţă de copil;
- atribuie o semnifcaţie precisă răspunsurilor copilului şi manifestă o mai mare stimă faţă de el;
- furnizează copilului standarde de performaţă;
- oferă puţine feedback-uri corective.
Un stil educativ familial eficient în obţinerea reuşitei şcolare presupune, alături de alţi factori, un
acord între stilurile educative parentale, ca şi existenţa acordului între părinţi în ceea ce priveşte traseul
şcolar al copilului (Stănciulescu, E., 1997)
Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din următoarele puncte de vedere:
fizic, intelectual, moral, estetic.
Familia se preocupă de dezvoltarea fizică a copiilor. Ea asigură hrana şi îmbrăcămintea copiilor, îi
fereşte de pericole, le lasă timp de joacă, le crează condiţii cât mai bune de odihnă şi se îngrijeşte de
sănătatea lor. Un regim raţional de viaţă nu poate avea decât urmări pozitive asupra dezvoltării sale fizice.
Familia îi formează copilului primele deprinderi de igienă personală şi socială şi îl obişnuieşte să utilizeze
factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunăstarea organismului
In perioada şcolară mică, familia vine în sprijinul şcolii, susţinând "gustul de citit" al elevilor. Cel
mai important este stimularea curiozităţii copilului de a citi, prin cumpărarea unor cărţi care să pună bazele
unei mici biblioteci.
Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de
învăţare. Părinţii trebuie să-i asigure copilului cele necesare studiului: rechizite şcolare, cărţi de lectură,
manuale şcolare etc., cât şi nişte condiţii bune de muncă: un birou, un computer şi nu în ultimul rând linişte
pentru a se putea concentra. Părinţii trebuie să-şi ajute copiii la învăţătură; ajutorul trebuie limitat la o
îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să efectueze temele copiilor. Cu timpul, părinţii se vor limita la
controlarea temelor de casă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc:
să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici sa nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.
Familia contribuie şi la educaţia estetică a copilului. Părinţii sunt cei care realizează contactul
copilului cu natura ori viaţa socială (tradiţii, obiceiuri străvechi etc. ). În unele familii preocuparea pentru
cultura estetică a copilului lipseşte cu desăvârşire, iar în altele aceasta este exagerată. Dacă copilul nu are
aptitudini şi nici plăcere pentru diferite arte (balet, muzică, teatru etc. ), părinţii trebuie să respecte opţiunea
copilului.

873
 Poate cel mai important, educaţia morală a copiilor tot în familie se realizează. Aici se formează cele
mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi
atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. În realizarea acestor sarcini, modelul
parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil. Părinţii le spun copiilor ce e bine şi ce
e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente. Părinții nu doar spun, dar și fac
într-un anumit fel. Ori tocmai acest mod de a face lucrurile, dar și valorile conexe – atitudinea față de
muncă, de ceilalți, toleranța, grija, comportamentul altruist – vor fi predate de familie. Astfel, copilul va
învăța să fie sociabil, să fie un bun coleg şi prieten.
Evident, în lipsa exercitării acestor roluri formative, sau în cazul exercitării lor defectuoase,
personalitatea copilului va suferi. Cognitiv, el nu-și va putea înplini potențialul, afectiv nu va putea ajunge
la echilibrul necesar unei funcționări armonioase, cu sine și ceilalți, iar comportamental se va manifesta,
cel mai adesea, necorespunzător.
În acest caz, eșecul școlar nu poate fi pus pe seama școlii, pentru că influența educației nu poate să
schimbe un teren alterat, decât dacă acesta e scos de sub influența factorilor ce au acționat până atunci.
Sunt efecte ale pandemiei asupra copilului din ciclul primar?
În urma cu un an, începeam să experimentăm ceea ce până atunci văzusem numai în filme.
Realitatea s-a transformat sub ochii noștri, cu o viteza extraordinară și într-o direcție nebănuită.
Nimic din ceea ce știam și acceptam până atunci drept normalitate nu a mai fost valabil. În toată
această situație, copiii păreau la adăpost. COVID-19 nu se manifestă în forme grave la copii.
Pandemia i-a afectat însă profund.
11 martie 2020 a fost ziua când pandemia a mutat orele de școală în online. În 16 martie 2020,
președintele Iohannis decreta starea de urgență. Lumea întreagă se confrunta cu o situație cu totul nouă. Un
dușman nevăzut a început să secere vieți, a răspândit frică, a schimbat reguli și comportamente. Cei mai
mulți dintre noi am renunțat la gesturi firești, ne-am modificat modul de lucru, vacanțele au fost diferite
sau nu au fost deloc, pe scurt, ne-am adaptat la alt stil de viață. Dar școala și copiii au fost loviți de pandemie
în mod cu totul deosebit.
„S-au închis școlile și nimeni nu și-a dat seama de ce va urma, pentru că nimeni nu a fost pregătit”,
spune Simion Hăncescu, lider sindical, președintele Federației Sindicatelor Libere din Învățământ.
Se pare că România este una dintre țările în care educația a fost cea mai afectată de pandemie, spune
el. „Se împlinește un an de când școlile din Romania au fost închise. Este adevărat că în această perioadă,
sporadic, au mai fost deschise, dar destul de repede au fost închise la loc. Cert este că dintre toate țările
din Europa, elevii din România au avut cel mai mult timp în care au fost izolați de scoală. Practic, prezența
fizică la școală a fost aproape inexistentă”, remarcă Simion Hăncescu. Urmările sunt incalculabile.
Psihoterapeuții ne precizează că cursurile predate online îi lipsesc pe copii de un mediu social și de
o relaționare care are valențe mult mai profunde decât simpla acumulare de cunoștințe.
„Școala online a distorsionat imaginea școlii în mintea copiilor și ceea ce trebuia să însemne. Să ne
gândim la un copil care a a stat cu pantalonii de pijama, iar în sus a avut cămașa pentru școală. A stat
conectat la laptop, a intra la ore, a vorbit cu învățătoarea. Dar e o suprapunere de roluri, pentru că el era
și copilul din casă și școlarul care participa la ore. Suprapunerea asta de roluri însemna că se
îndepărtează pe el de experiența reală cu școala. Ce este școala? Școala este mediul în care elevul trebuie
să învățe, este mediul în care el trebuie să se conecteze la ceilalți semeni de vârsta lui. Acolo învață că
are responsabilități, acolo învață că are teme, învață că are o doamnă învățătoare pe care trebuie să o
respecte, cu care trebuie să comunice la un alt nivel, care nu este mama, care nu este tata, nu este nici
fratele ori sora mai mare. Prin urmare, nivelul de relații trebuie să fie diferit. Lucrul asta nu s-a mai
respectat în cadrul școlii online pentru că a intervenit acesta amestecătură în care copilul, buimac, trezit
din somn, a fost așezat în fața laptopului. Nici măcar nu a mai avut acea perioadă de pregătire pentru a
răspunde cerințelor școlii”, arată Marilena Gheorghiță, psihoterapeut.
Din nefericire, sunt familii cu 5-6 copii, cu mama și cu tata, care au trăit în aceeași cameră. Copilul
a fost nevoit sa intre în școala online având toată galeria de familie în spate. Acest lucru însemna enorm
pentru copilul respectiv! Mulți s-au simțit umiliți pentru că nu au putut să se manifeste în mod real în
zona de școală, care înseamnă ceva diferit față de acasă. Și atunci s-au ascuns, practic, în fata
monitorului. Au fost mai tăcuți, nu au socializat, n-au răspuns, n-au intervenit, n-au interacționat

874
pentru că se simțeau rușinați de faptul ca ceilalți membrii din familie erau cu ochii pe el. Și atunci
copilul n-a fost în zona lui de confort.
De asemenea, în nenumărate familii din România există un singur telefon mobil. Telefon folosit de
tata, de mama și, în pandemie, de doi sau trei copii care trebuie să intre pe platformele online pentru lecții.
O altă situație este și aceea în care rețeaua companiilor care furnizează servicii de internet nu este completă,
sau familia nu-și permite un abonament pentru a se conecta la internet. ,,Or, nu poți să faci școala online
dacă nu ai asigurată conexiunea la internet. ”, se plânge liderul FSLI, Simion Hăncescu.
Însă, la polul opus au fost elevii care au avut parte de sprijinul/implicarea părinților. Au participat
punctual la orele online, au realizat cu seriozitate sarcinile de învățare, reușind să-și însușească
competențele prevazute în programa școlară
Din cauze cum sunt cele prezentate mai sus, golurile din învățare, la elevii care nu au participat la
orele online, s-au adunat. Elevii de clasa I, care nu au avut susținerea familiei, au revenit la școală cu lacune
imense…
Pentru asta, anul trecut au existat orele remediale. Acestea au fost gândite pentru a umple golurile
din învățare. Și în acest caz, părinții au optat sau nu pentru aceste activități. În acest caz a fost nevoie de
o bună comunicare a școlii cu familia, pentru a-i ajuta să înțeleagă importanța acestor activități.
La clasa mea am făcut activități remediale cu 8 elevi. Până la sfârțitul anului școlar, 6 elevi au reușit
să recupereze/învețe toate literele. Acești elevi au fost susținuți, chiar dacă în mică măsură și neconsecvent,
de părinți.
Doi elevi, fără susținerea părinților, nu au reușit această performanță. (O elevă recunoscând marea
majoritate a literelor, pentru literele rămase având nevoie de materiaul didactic existent în clasă (planșe
cu litere). Iar, un elev care are și probleme în dezvoltarea cognitivă, rămânând la 2 litere învățate. )
Din cele prezentate mai sus reiese importanța rolului pe care parteneriatul școală- familie îl are
asupra elevului din ciclul primar.

Bibliografie
• Jigau, M., 1998, Factorii reuşitei şcolare, Editura Grafo Art, Bucureşti,
• Stănciulescu, E., 1997, Sociologia educaţiei familiale, Editura Polirom, Iaşi.
• https://romania. europalibera

875
 PROGRAM DE EDUCAȚIE REMEDIALĂ

PROF. ȚOLCA SUSANA SIMONA CRINA

CENTRUL ȘCOLAR DE EDUCAȚIE INCLUZIVĂ NR. 2, BISTRIȚA
Nume și prenume elev: M. D. R. E. (gr. II)
An Școlar: 2020-2021
Perioada: octombrie 2020-ianuarie 2021/ Semestrul I
Domeniul: Cognitiv
Discipline: MATEMATICĂ; CITIRE-SCRIERE-COMUNICARE
CADRU DIDACTIC: prof. Țolca Susana Simona Crina
Motivația pentru elaborarea și aplicarea unui plan de educație remedială, după perioada de
școală online:
Eleva M. D. R. E. a avut acces limitat la internet în perioada învățământului online. Am lucrat cu ea
destul de puțin pe platforma școlii, fiindcă telefonul mamei nu era deloc performant. Le-am dat un telefon
de la mine, am însoțit-o pe mama la agenția Digi pentru a o ajuta să-și realizeze un abonament pentru
internet, chiar am vorbit cu o firmă de calculatoare din oraș să-i doneze un calculator mai vechi. Totul a
fost în zadar, la blocurile ANL din cartierul V., operatorii de cablu spun ca nu au echipamente fiindcă
oamenii de acolo nu au plătit facturile și au renunțat la dotările de acolo. Visul de a avea internet s-a năruit,
le-au dat la un moment dat un stik de net, dar tot nu a funcționat. Operatorii de la UPC au spus același lucru,
nu dețin echipamente în zona respectivă. De aceea, atunci când s-au oferit tablete la școală, pe elevă nu am
trecut-o pe listă, fiindcă nu se putea conecta la internet.
În ciuda acestor condiții vitrege, activitatea de învățare a continuat. Manuale, caiete, materiale
didactice, fișe de lucru erau pregătite și distribuite periodic mamei sau fetiței, fie în fața școlii o chemam
pe mamă, atunci când reușeam să adun mai mulți părinți din clasa mea (erau mulți părinți sau elevi care
veneau după astfel de materiale), fie ne dădeam întâlnire în puncte diferite din oraș. Vorbeam telefonic cu
fetița sau pe WhatsApp, iar atunci când avea semnal îi încărcam fișe de lucru, ea la rândul ei încărca imagini
cu fișele rezolvate. Atunci când ne întâlneam pentru a le distribui alte materiale de lucru, eleva îmi aducea
fisele și materialele de lucru rezolvate.
În debutul anului școlar următor, la început de clasa a IV-a, rezultatele îNR.egistrate în urma aplicării
evaluărilor inițiale mi-au demonstrat că acești copii fără acces/cu acces limitat la internet, cinci copii erau
în această situație (între care și eleva M. D. R. E. ), au îNR.egistrat un regres în parcursul școlar, astfel încât
am decis să gândesc și să pun în practică un program de educație remedială pentru semestrul I din anul
școlar curent, urmând ca rezultatele evaluărilor finale de sfârșit de semestru I, clasa a IV-a, să-mi releve
dacă intervenția a avut succes și dacă educația remedială va continua sau nu pe parcursul semenstrului II.
Mama a fost foarte încântată de idee și a susținut permanent toate demersurile de ordin educativ care veneau
din partea școlii, inclusiv pe cel prezent, al educației remediale.

A. REZULTATELE EVALUĂRII INIȚIALE- EDUCAȚIE REMEDIALĂ

UNITATEA ȘCOLARĂ: C. S. E. I. NR. 2 BISTRIȚA

Grupa II-1 elevă M. D. R. E. (clasa a IV-a/DMU)
Data: septembrie 2020
PROFESOR: Țolca Susana Simona Crina

NR. crt. DISCIPLINA CLASA CALIFICATIV-EV.

INIȚIALĂ
1. MATEMATICĂ a IV-a S (suficient)
2. CITIRE-SCRIERE-COMUNICARE a IV-a S (suficient)

876
 B. ORAR EDUCAȚIE REMEDIALĂ -an școlar 2020-2021/sem. I/vacanța de iarnă/

GRUPA: II
NUMĂR ELEVI: 1 elevă M. D. (clasa a IV-a/DMU)
CADRU DIDACTIC: prof. Țolca Susana Simona Crina
DISCIPLINE:
1. Citire-Scriere-Comunicare
DATA: 07. 10. 2020, 14. 10. 2020, 21. 10. 2020, 11. 11. 2020, 18. 11. 2020, 25. 11. 2020,
02. 12. 2020, 09. 12. 2020, 16. 12. 2020, 13. 01. 2021
2. Matematică
DATA: 08. 10. 2020, 15. 10. 2020, 22. 10. 2020, 12. 11. 2020, 19. 11. 2020, 26. 11. 2020, 03. 12.
2020,
10. 12. 2020, 17. 12. 2020, 14. 01. 2021

ORAR
ORA ZIUA DISCIPLINA CADRU
DIDACTIC
12:15-13:15 miercuri Citire-Scriere- prof. Țolca
Comunicare Susana Simona Crina
13:15-14:15 joi Matematică prof. Țolca
Susana Simona Crina

C. PROGRAM DE INTERVENȚIE-educație remedială

1. DISCIPLINA: MATEMATICĂ
- clasa a IV-a/SEMESTRUL I
Evaluare inițială:
-Identifică, denumește, scrie după dictare NR. naturale în concentrul 0-30 (cu sprijin minim);
-Comparară, ordonează în șir crescător/descrescător, identifică și scrie vecinii numerelor date;
-Se mențin dificultăți în așezarea NR. naturale unele sub altele, nu respectă locul unităților și al
zecilor;
-Rezolvă operații de adunare și scădere în concentrul 0-30, cu material concret.

Competențe generale:
1. Utilizarea numerelor în calcule elementare;
2. Evidenţierea caracteristicilor geometrice ale unor obiecte localizate în spaţiul înconjurător;

Sem. I
COMPETENȚE ACTIVITĂȚI DE METODE ȘI METODE ȘI OBSERVAȚII
SPECIFICE ÎNVĂȚARE PROCEDEE INSTRUMENTE
DE EVALUARE
Efectuarea de -ex. de adunare/scădere în Conversația Probe orale
adunări şi concentrul 0-30, fără Explicația Probe scrise
scăderi în trecere peste ordin Exercițiul Fişe de evaluare
concentrul 0-30, -verificarea rezultatelor cu Demonstrația Observaţia
fără trecere ajutorul obiectelor Problematizarea Evaluarea
peste ordin/cu -ex. de adăugare sau Jocul didactic continuă prin
trecere peste extragere de elemente utilizarea
ordin dintr-o mulțime de obiecte aprecierilor
și exprimarea operației verbale şi
verbal și în scris sublinierea
-ex. de evidenţiere a progresului
proprietăţilor adunării realizat în

877
 (comutativitate), fără rezolvarea fiecărei
precizarea terminologiei sarcini
-ex. de aflare a sumei a
două numere
-ex. de compunere a unor
probleme simple după
imagini/desene
-ex. de rezolvare de
probleme folosind obiecte
concrete sau reprezentări
simbolice și verificarea
rezultatului prin numărare
-ex. de adunare/scădere în
concentrul 0-30, cu trecere
peste ordin
Scrierea, citirea Numere naturale de la 0 Conversația Probe orale
şi formarea la 100 Explicația Probe scrise
numerelor -ex. de evidenţiere a Exercițiul Fişe de evaluare
naturale în obţinerii unei zeci din 10 Demonstrația Observaţia
concentrul 0-100 unităţi Problematizarea
-evidenţierea cifrei Jocul didactic Probe orale
unităţilor şi a cifrei zecilor Conversația Probe scrise
-ex. de scriere, pe liniatura Explicația Fişe de evaluare
caietului cu pătrăţele, a Exercițiul Observaţia
numerelor obţinute prin Demonstrația Evaluarea
numărare de obiecte Problematizarea continuă prin
concrete sau Jocul didactic utilizarea
desenate/ilustrate aprecierilor
-ex. de numărare cu pas verbale şi
dat (din 1 în 1, din 2 în 2) sublinierea
-ex. de compunere şi progresului
descompunere a unui realizat în
număr rezolvarea fiecărei
-ex. de realizare şi sarcini
exersare a distincţiei între
cifra unităţilor şi numărul
unităţilor: (exemplu:
numărul 32 – cifra Fişe de evaluare
unităţilor este 3, numărul Observaţia
unităţilor este 2) Evaluarea
-ex. de scriere a numerelor continuă prin
după dictare utilizarea
-ex. de Conversația aprecierilor
Ordonarea, compunere/descompunere Explicația verbale şi
compararea a numerelor în zecile și Exercițiul sublinierea
numerelor de la unitățile din care sunt Demonstrația progresului
0-100 formate Problematizarea realizat în
-ex. de obţinere a unui Jocul didactic rezolvarea fiecărei
număr de elemente prin sarcini
adăugare sau eliminare
dintr-o mulţime dată
Probleme care se -ex. de citire și scriere a
rezolvă printr-o numerelor de la 0-100

878
 singură operație -ex. de numărare a
sau prin două obiectelor/ființelor din
operații mediul apropiat
-ex. de numărare cu pas
dat, „înainte” și „înapoi”,
cu și fără sprijin în obiecte
sau desene

-. ex. de ordonare,
comparare
- ex. de scriere a NR. în șir
crescător, descrescător
-identificarea vecinilor
unui număr
-exercițiu-joc de selectare
a numerelor de pe jetoane
după un criteriu dat-ex. de
descoperire a vecinilor
numărului
-rezolvarea de probleme
cu una sau două operații
-alcătuirea de probleme
după imagini
-rezolvarea de probleme
cu o singură operație
-rezolvarea de probleme
cu două operații
-alcătuirea de probleme
după imagini.

Evaluare periodică- program de educație remedială (sem. I):

-scrie și citește numerele naturale în concentrul 0-100;
-compune și descompune numerele în concentrul 0-100 (cu sprijin);
-ordonează numerele naturale în concentrul 0-100;
-rezolvă corect ex. de adunare și scădere, cu și fără trecere peste ordin în concentrul 0-30;
-rezolvă probleme simple, cu o singură operație (cu material concret).

Se mențin dificultăți mari în sfera limbajului matematic.

Dificultăți în rezolvarea unor probleme simple, cu una sau cu două operații.
Dificultăți în rezolvarea exercițiilor de adunare cu trecere peste ordin/scădere cu împrumut.

2. DISCIPLINA: CITIRE-SCRIERE-COMUNICARE
- clasa a IV-a/SEMESTRUL I
Evaluare inițială:
-dificultăți în recunoașterea și scrierea unor litere învățate (în special în scrierea literelor mari de
mână);
-confuzii între grupurile de litere învățate, citirea și scrierea greșită a acestora (ce, ci, ge, gi);
-nu scrie cu majusculă şi nu încadrează întotdeauna corect un text în pagina caietului;
-nu cunoaşte şi nu utilizează corect semnele de punctuaţie (semnul întrebării, semnul exclamării);
-dificultăți în sfera de comprehensiune a limbajului.

Competențe generale:
• Formarea abilităţilor în plan lexico-grafic;

879
 • Dezvoltarea comunicării în context social-integrator.

Sem. I
METODE ȘI ŞI
METODE ŞI
COMPETENȚE ACTIVITĂȚI DE PROCEDEE
CONŢINUTURI INSTRUMENTE
SPECIFICE ÎNVĂȚARE DE
DE EVALUARE
REALIZARE
Reproducerea Recapitulare: Jocuri pentru a desprinde Metoda fonetică, Probe orale
și însușirea Literele mici și sunetul initial din cuvinte analitico- Probe scrise
sunetelor și mari de tipar si imagini ale unor obiecte; sintetică Fişe de evaluare
literelor Grupuri de litere Exercitii de despărtire în Conversaţia Observaţia
silabe a unor cuvinte date; Explicaţia Evaluarea
Exercitii de stabilire a Demonstraţia continuă prin
Sunetele și silabelor și a sunetelor în utilizarea
literele mici și cadrul cuvintelor. Comparația aprecierilor
mari de tipar și de Exerciţii de identificare- sonora si grafică verbale şi
mână: diferenţiere şi fixare sublinierea
Grupurile de mnezică a Modelarea progresului
litere: CE, CI, sunetelor/literelor: realizat în
GE, GI, CHE, - Exerciții de vizualizare, Exercițiul fonetic rezolvarea fiecărei
CHI, GHE, GHI diferenţiere, denumire a sarcini
literelor; Exercițiul grafic
- Exerciții de redare
gestuală a literelor, ex. de Explicația
verbalizarea elementelor Demonstrația
componente ale literei;
Exerciții de asociere între
sunetul pronunțat si
scrierea literei
corespunzătoare:
- Exerciții de găsire a Exercițiul grafic Probe orale
literelor printre alte litere Probe scrise
sau în cadrul unor cuvinte; Exercițiul foneti Fişe de evaluare
Dezvoltarea Consolidarea - Exerciţii de asociere Observaţia
abilităților de sunetelor şi literă-cuvânt ilustrat care Evaluarea
citire și scriere literelor învățate începe cu sunetul Metoda fonetică continuă prin
corectă a la nivel de silabă corespunzător literei; analitico- utilizarea
silabelor - Scrierea după copiere/ sintetică aprecierilor
transcriere sau dictare a verbale şi
unei enumerări de cuvinte; Explicația sublinierea
- Transcriere din litera de progresului
tipar în litera de mână/ Demonstrația realizat în
Consolidarea asociere fonem - literă rezolvarea fiecărei
sunetelor şi mare de tipar (scriere cu Exercițiul grafic sarcini
literelor învățate majusculă sau tastare pe
Exersarea citirii la nivel de cuvânt computer); Conversaţia
şi scrierii corecte -Exerciții de citire și
și conştiente a scriere de litere, silabe,
cuvintelor cuvinte; Jocul didactic
-Grupuri de litere
Explicaţia
Exerciţii de citire-scriere
la nivel de silabă: Demonstraţia

880
 - Exerciţii de compunere şi
descompunere (prin Exercițiul Probe orale
analiză şi sinteză fonetico- Probe scrise
grafică) a silabelor directe Explicația Fişe de evaluare
si inverse, cu ajutorul Observaţia
literelor cartonate Demonstrația Evaluarea
(alfabetar); continuă prin
- Exercitii de identificare a Metoda fonetică utilizarea
silabelor in cadrul unor analitico- aprecierilor
cuvinte; sintetică verbale şi
- Exerciții de copiere si sublinierea
dictare cu silabe scrise pe Conversaţia progresului
caiet/fișe de Jocul didactic realizat în
lucru/cartonașe/tabla rezolvarea fiecărei
magnetică, etc., utilizând Exercițiul sarcini
diferite culori;
Consolidarea - Exerciții de citire a
sunetelor şi silabelor la tablă, în caiet,
literelor învățate carte/fișe de
Exersarea citirii la nivel de lucru/cartonașe şi softuri
şi scrierii corecte propoziție educaţionale
și conştiente a Explicația
propozițiilor Exerciţii de citire-scriere
la nivel de cuvânt: Demonstrația
- Exerciţii de despartire a
cuvintelor in silabe Exercițiul Probe orale
(”Jocul silabelor”); Probe scrise
- Exerciţii de asociere a Modelarea Fişe de evaluare
cuvantului cu imaginea Observaţia
corespunzătoare; Conversaţia Evaluarea
-Exerciţii de aranjare a continuă prin
literelor si silabelor pentru utilizarea
a obtine cuvinte; aprecierilor
- Exerciții de sortare a verbale şi
cuvintelor după numărul sublinierea
de silabe; progresului
- Exerciţii de completare realizat în
de cuvinte lacunare cu rezolvarea fiecărei
silaba lipsă; sarcini
- Exerciţii de analiză și
sinteză fonematică a
cuvintelor;
- Exercții pentru folosirea
corectă a substantivelor la
forma de singular- plural
(jocul didactic „Eu zic una,
tu zici multe!”)
- Exerciţii de copiere,
transcriere şi dictare a
cuvintelor monosilabice,
bisilabice si polisilabice;
- Exerciții de citire a
cuvintelor la tablă, în caiet,

881
 în carte/fișe de
lucru/cartonașe şi softuri
educaţionale.
- Completare de rebusuri
simple cu suport imagistic.

Exerciţii de citire-scriere
la nivel de propoziție:
-Scrierea după copiere/
transcriere sau după
dictare a unor propoziții
afirmative, interogative și
exclamative, cu localizarea
corectă a cuvintelor şi cu
păstrarea distanţei între
cuvinte;
-Completarea propoziţiilor
lacunare;
-Reconstituirea propoziţiei
din cuvinte
-Citirea și scrierea de
cuvinte mono-bi-
polisilabice, propoziții și
texte scurte

Evaluare periodică - program de educație remedială (sem. I):

Dezvoltarea abilităţilor de scris - citit:
- are format câmpul de citire de o silabă;
- s-a îmbunătățit foarte mult ritmul de citire;
- citeşte corect cuvintele care conţin diftongi, triftongi;
- citeşte şi scrie corect cuvinte care conţin grupurile de litere (sprijin minim);
- citește corect un text scurt, necunoscut;
- transcrie corect cuvinte, propoziţii;
- utilizează corect semnele de punctuație (sprijin minim);
- scrie corect după dictare cuvinte mono și bisilabice, propoziții scurte.

Se mențin dificultăți în sfera de comprehensiune a limbajului;

Ascultă cu atenţie o povestire scurtă şi desprinde mesajul (cu sprijin);
Nu are un vocabular bine stabilit pentru exprimarea ideilor;
Formulează răspunsuri şi întrebări pe baza unui text citit (cu sprijin).

Concluzii:
O parte dintre obiectivele propuse în prima parte a intervenției remediale au fost atinse, iar altele nu
au fost atinse, astfel încât se propun strategii didactice variate pentru atingerea acestora și, totodată, se
propun obiective noi, cu propunerea de continuare a activităților de tip remedial și pe parcursul semestrului
II.

882
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI RELIGIOASE ÎN FAMILIE ȘI ȘCOALĂ

PROF. FLORINA ȚOLEA

LICEUL TEHNOLOGIC DE INDUSTRIE ALIMENTARĂ ARAD
În familie părinții și bunicii sunt cei care îi conduc sau îi inițiază pe copii în dobândirea valorilor
creștine. Familia este locul unde copilul învață să se roage, să își facă sfânta cruce sau să-I mulțumească lui
Dumnezeu pentru darurile primite. Școala are rolul de a dezvolta educația religioasă a elevului, însă familia
este inițiatorul educației religioase.
Rolul Bisericii este să transmită oamenilor cuvântul Domnului preotul ca reprezentant al Bisericii
are datoria de a apropia tinerii de Dumnezeu și de a le insufla acestora valorile creștine, precum ne
mărturisește.
Prezența preotului în școală este foarte importantă pe tot parcursul anului școlar, începând cu
deschiderea anului școlar prin slujba de binecuvântare și continuând cu diverse activitățil împreună cu
profesorul de religie pot iniția diverse proiecte, concursuri pe diferite teme religioase, poate fi invitat să
participe la ora de religie, cu ocazia unor sărbători sau evenimente religioase..
Profesorul de religie trebuie sa mențină echilibrul necesar în ceea ce privește învățarea conținutului
specific și trăirea religioasă, trebuie să îmbine latura obiectivă cu cea subiectivă să țină cont de următoarele
criterii:
1. Criteriul pedagogic si psihologic conținutul în conformitate cu dezvoltarea psiho-fizica a elevilor;
cunoștintele trebuie să se potrivească cu capacitatea lor de întelegere, deoarece învățătura creștina trebuie
receptată nu doar ca un volum de cunoștinte generale. Profesorului îi revine sarcina să transmită învățătura
și să arate mijoacele și modul în care aceasta se poate aplica în viață;întelegerea învățăturii și trăirea acesteia
sunt posibile doar prin respectarea particularităților de vârstă ale elevilor, întrucât învățătura creștină
cuprinde si adevăruri de credință mai greu de înțeles, care nu se prezintă elevilor, conținutul selectat trebuie
corelat cu noțiunile pe care elevii le asimilează la celelalte discipline școlare.
2. Criteriul teologic cere alegerea acelui conținut reprezentativ pentru învățătura Bisericii si adecvat
pentru trezirea si întărirea credinței elevilor întrucât ,, credința vine din auzire”. În urma lecției, credința
elevilor este întărită doar dacă, ei își vor lămuri o parte din întrebările pe care și le pun în legătură cu
conținutul educației religioase și cu viața religioasă.
3. Criteriul actualității și al iubirii pe de o parte selectarea conținutului care poate servi ca îndreptar
pentru viața creștină, iar pe de altă parte, selectarea conținutului care să conducă la dezvoltarea conștiinței
apartenenței la un popor care s-a născut creștin și la formarea identității nationale. Și ajutorarea semenilor
aflați în necaz și suferință.
Educaţia reprezintă activitatea metodică şi practică prin care ne adresăm sufletului şcolarilor şi
capacitaţii lor de a asimila cunoştintele. În acelaşi timp suntem preocupaţi cum trebuie să fie transmise
cunoştinţele ca prin ele să le dezvoltăm raţiunea, voinţa si sentimentul. De la cea mai fragedă vârstă, copilul
manifestă predispoziţie spre religiozitate; el e capabil de trăiri religioase, care nu poartă încă forma unei
manifestari exterioare, ea nu este identică cu cea a adultului în copilărie se bazează pe trăirile date de modul
său religios de viaţă, iar la adult, pe o trăire intensă şi o atitudine spirituală. Educaţia religioasă trebuie să
înceapă din copilărie deoarece, fără aceasta, copilul creşte ascultând cel mult de legea morală naturală.
În concluzie, putem menționa că familia, preotul și profesorul de religie sunt factorii esențiali în
educația religioasă a elevului.
O trăire și o viață religioasă autentică nu este posibilă fără cunoașterea temeinică a adevărului revelat,
astfel este necesară studierea sistematică si organizată a religiei ca obiect de învățământ.

883
 BIBLIOGRAFIE
1. Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, traducere de Cristian Spatărelu și Daniela Filioreanu,
Editura Egumenița, Galați, 2007;
2. Mitropolitul Plămădeală, Antonie, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996;
3. Şebu, Sebastian, Opriș, Monica, Opriș, Dorin, Metodica predării religiei, Ediția a II-a, revăzută și
adăugită, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2017.

884
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALA

TOMA GABRIELA

Educația aduce cu sine multe beneficii, atât pentru individ, cât și pentru societate – îmbunătățește
perspectivele de carieră, stimulează economia și chiar poate extinde durata de viață. Mai mult, potrivit
studiilor, educația poate face oamenii mai fericiți! De aceea, este absolut esențial ca educația, indiferent de
natura sa, să fie aplicată încă din primele luni de viață ale copilului. Învățarea formală este o formă de
educație care are loc de obicei în incinta unei instituții de învățământ. Se referă la cunoștințele academice
de bază pe care un copil le-a dobândit în mod formal. Câteva exemple de educație formală sunt învățarea
la clasă, certificarea institutului sau educația planificată a diferitelor discipline cu curriculum adecvat,
obținută prin frecventarea unei instituții. Țări din întreaga lume au adoptat diferite sisteme de educație
formală, însă majoritatea dintre acestea urmează programul K-12, printre care și România. În acest sistem,
un elev își începe educația la grădiniță la vârsta de cinci ani și continuă până la vârsta de 18 ani, când ar
trebui sa absolve liceul în urma unui examen complex. Educația formală cuprinde, de asemenea, și studii
universitare și postuniversitare. Educația informală se referă la modul în care persoanele învață în afara
clasei. Un elev care face parte dintr-un sistem educațional formal poate avea parte și de o educație
informală. De pildă, un copil de clasă primară poate susține educația formală frecventând școala, iar după
să participe la programe after school, precum cursuri de limbi străine, tabere sau excursii, care îi ajută să-
și descopere și alte abilități.
Părinții, copiii/elevii și comunitatea sunt puternic influențați unul de celălalt. Mediul în care trăiesc
părinții le poate susține sau dimpotrivă redirecționează viața, le poate modela multe dintre valori. Educaţia
este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, acea educaţie pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de
la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare. Acţiunile care
implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii
lor, cât şi ale copiilor înşişi. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din
cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice). Tot în familie se
formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea,
decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,,cei şapte ani de acasă’’. Uneori părinţii uită că trebuie să facă front
comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea
şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură corectă
pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în acel moment.
Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Menirea şcolii
nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi familie
presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de
interesul copilului. Implicarea părinţilor în problemele şcolii presupune construirea unor relaţii pozitive
între familie şi şcoală.
Dacă ne referim la optimizarea comunicării între profesori şi părinţi, se iau în calcul:
• calitatea celor doi poli ai colaborării (profesori şi părinţi);
• percepţiile fiecăruia;
• atitudinile care îi caracterizează;
• caracteristicile instituţiei şcolare;
• caracteristicile familiei;
• modul de comunicare.
Așadar, educația atât în familie cât și la școala este extrem de imporantă pentru copii, ajutându-i pe
aceștia și contribuind extrem de mult la dezvoltarea lor.

885
 EDUCAȚIA ȘCOLARĂ ȘI ROLUL FAMILIEI ÎN PROCESUL EDUCATIV

PROFESOR ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR ȘI PREȘCOLAR:

TOMA IONELA
G. P. P. NR. 5 – STRUCTURĂ G. P. N. NR. 6
SLATINA, JUD. OLT
Educația aduce cu sine multe beneficii, atât pentru copil cât și pentru societate. Potrivit studiilor,
educația indiferent de natura sa poate face oamenii mai fericiți. De aceea, este absolut esențial ca educația
să fie realizată încă din primele luni de viață ale copilului.
Factorii de bază care ajută copilul în desăvârșirea propriei educații sunt școala și familia.
Factori instituționali ai educației sunt școala, familia, armata și biserica. Copilul primește educație
din tot ce experimentează: oameni, lucruri, fenomene. Între acestea primul loc îl ocupă părinții și educatorii.
Școala este instituția socială în care se realizează educația organizată a tinerei generații, aceasta fiind
factorul decisiv pentru formarea unei persoane apte să contribuie la dezvoltarea societății. Procesul
instructiv - educativ din cadrul instituțiilor școlare este condus de persoane bine pregătite pentru a oferi un
bagaj de cunoștințe necesare formării profesionale a fiecărui om.
Sistemul educativ școlar reprezintă agentul cel mai semnificativ în pregătirea copilului pentru viața
socială și în corectarea erorilor educative parentale. Misiunea școlii fiind contribuirea la realizarea idealului
educativ.
Pe de altă parte, familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale, deoarece ea
influențează și modelează persoana umană.
Dacă ne întrebăm ,,Cum văd părinții școala?” putem observa că: unii părinți văd școala ca pe un ,,
laborator” în care copiii sunt supuși unor ,,operații” științifice; alți părinți o văd ca pe o instituție publică,
ce are sarcina de a educa și a avea grijă de copii, iar un procent foarte scăzut fac tot posibilul pentru ca al
lor copil să primească o educație de calitate.
Nu trebuie să uităm însă că familia este cea dintâi ,,școală”, iar contribuția pe care o aduce în educația
copilului poate favoriza sau frâna acțiunea educativă a școlii.
Parteneriatele reprezintă actual o componentă esențială în organizarea școlii și nu doar o simplă
activitate cu caracter opțional. Parteneriatele școală – familie sunt esențiale în procesul educației copiilor
și în succesul lor la școală. Școala trebuie să-i încurajeze pe părinți să le devină parteneri și să poată lua
împreună decizii cu privire la educația copiilor lor.
Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi şcolarul
nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează
şi îl pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să îl sustină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze. Şcoala
este factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii.
Cadrele didactice urmăresc să-i atragă pe părinți în jurul școlii și să devină colaboratori activi ai
dascălului, să cunoască sarcinile, scopul și metodele educative, să devină conștienți de răspunderea pe care
o au în fața societăți. Rolul de conducător în educație îl are școala, iar familia trebuie să sprijine permanent
activitatea educativă.
Școala nu poate face ceea ce părinții nu fac și invers. Fiecare instituție, atât cea a familiei, cât și a
școlii au roluri bine definite, iar împreună se completează și potențează, nu se anulează, nici nu se înlocuiesc
una pe cealaltă. Implicarea părinților însemnă prezența activă în demersul învățării prin asigurarea de
materiale necesare, explicații, încurajări, blândețe, înțelegere, disponibilitate.
Cadrul didactic desfășoară activități de cunoaștere a copiilor și a familiilor acestora - începe cu
studierea dosarelor personale, a fișelor de caracterizare psihologică, organizează colectivul de părinți,
stabilește un program de activități cu familia, pregătește și conduce ședințele cu părinții, menține permanent
relațiile cu toți părinții.

Concluzie

886
 Implicarea părinților în viața activă a școlarului este foarte importantă, deoarece copii dacă sunt
ajutați devin mai motivați și mai ambițioși în ceea ce fac.
Implicarea părintelui în viața școlarului îl face pe acesta să fie mai încrezător în sine și mai puternic,
putând să depășească toate obstacolele pe care le întâlnește nu doar la școală ci și în viața de zi cu zi.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Bunescu Ghe., Alecu G., Badea D. – Educaţia părinţilor. Strategii şi programe, E. D. P., Bucureşti,
1997;
2. Ecaterina Adina Vrasmas – Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, 2002;
3. Nica I., Ţopa L. – Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, E. D. P., Bucureşti, 1974;
4. Stoian M. – Abecedarul părinţilor, E. D. P., Bucureşti, 1972.

887
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE ȘI ȘCOALĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR TOMA IULIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ CĂTEASCA, STRUCTURA CIREȘU
JUDEȚUL ARGEȘ
Familia, ca instituție fundamentală în toate societățile, este prima școală a copilului și contribuția pe
care o are la educația acestuia poate favoriza sau îngreuna activitatea școlii. Părinții dau copilului primele
informații despre lumea înconjurătoare, primele norme și reguli de conduită, dar și climatul socio-afectiv
necesar dezvoltării sale armonioase. De aceea, rolul familiei nu se poate rezuma la asigurarea condițiilor
de viață pentru copil, la asigurarea supravegherii acestuia, ci trebuie văzută ca primul factor în educația și
instrucția copilului și un continuator al cerințelor impuse de practica educațional-instituționalizată. Ca prim
factor educativ, familia oferă copilului cunoștințe uzuale( despre plante, animale, ocupațiile oamenilor,
obiectele casnice), familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observație, memoria și gândirea
copiilor. Tot cu ajutorul părinților se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul,
politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de ceea ce îi
aparține.
Pentru copii, familia reprezintă mediul socio-educativ în care se realizează socializarea primară.
Conținutul socializării primare se structurează în jurul unei dimensiuni cognitive și a unei dimensiuni
afective. În educația oferită copiilor, stilurile parentale afectează dezvoltarea acestora. Astfel, stilul exigent
este asociat cu rezultate pozitive ale copilului. Copiii care beneficiază de acest stil au tendința de a fi
independenți. În același timp, îNR.egistrează valori ridicate ale stimei de sine și pe acest fond apare dorința
de afirmare. În ceea ce privește activitatea școlară, acești copii manifestă curiozitate, sunt prietenoși,
îNR.egistrează un nivel ridicat de popularitate printre cei de vârsta lor, sunt cooperanți și receptivi la
mesajele transmise de părinți, se descurcă bine la școală, deoarece părinții i-au motivat în mod variat și
constant pentru activitatea școlară.
Atitudinea autoritară a părinților are efecte negative asupra dezvoltării copiilor. Părinții autoritari se
impun, pretind ascultare și respect, raportându-se la un set de standarde înalte. Copiii acestor părinți
dovedesc competențe și responsabilități moderate, fiind lipsiți de spontaneitate. Mesajul transmis de părinți
prin comportamentul lor hiperprotector poate fi codificat de către copil ca lipsă de încredere a acestora în
capacitățile sale de a se descurca singur. Copiii pot manifesta comportamente extreme: fie se interiorizează,
devenind timizi și inhibați, fie se pot manifesta ca persoane rebele și autoritare. Conflictele ar putea genera
rupturi în plan relațional.
Copiii ai căror părinți manifestă un stil de parenting indulgent manifestă frecvent o bună-dispoziție,
dovedind mai multă vitalitate decât copiii cu părinți autoritari. În schimb, ei tind să manifeste o încredere
de sine scăzută, o absență a responsabilității sociale și să nu persevereze atunci când se confruntă cu sarcini
dificile. Are loc o creștere a comportamentelor inadaptative ale copiilor, ca urmare a ignoranței lor, cu
consecințe grave asupra activității de învățare. Acesta este momentul în care părintele realizează că stilul
său educativ este greșit și ia măsuri de intervenție. În plus, copiii cu părinți indulgenți au tendința de a fi
impulsivi, imaturi și dependenți de adulți. Aceasta se datorează stilului de parenting pasiv. Stilul de
parenting neimplicat pare să fie asociat în mai mare măsură cu rezultate negative ca urmare a faptului că
părinții sunt centrați asupra propriei persoane, și nu asupra copilului. Această categorie de părinți e
preocupată doar de activitățile proprii, și nu se implică în activitățile copiilor lor. Această neimplicare duce
la un atașament insecurizant, copiii manifestând o slabă competență socială, pe măsură ce cresc existând
posibilitatea confruntării cu riscul crescut al consumului de droguri, cu delincvența și cu alte probleme de
sănătate psihică. Alături de familie, o altă instituție de bază a societății este școala, astfel că parteneriatul
școală –familie e esențial, din buna colaborare dintre adulții celor două instituții copiii vor avea numai de
câștigat. Acțiunea educativă a familiei este eficientă numai atunci când scopul său devine unul cu cel al
școlii, atunci când între acești doi factori există o concordanță, când obiectivele urmărite de acestea se
subordonează idealuluieducațional.

888
 Implicarea părinților în activitatea școlară mediază raportul școală-copil: încrederea sau neîncrederea
copilului în valorile școlare și în cadrele didactice, autoritatea de care se bucură acestea, reușita sau eșecul
și, în consecință, satisfacția sau insatisfacția cadrului didactic, ca și eficacitatea instituției școlare depind
într-o măsură deloc neglijabilă de această mediere. Implicarea parentală pare să aibă cel mai puternic efect
asupra îmbunătățirii rezultatelor școlare. Scopul relațiilor familie-școală pentru educarea copiilor este de a
crea o cultură a succesului care să încorporeze valori, una care să dezvolte experiențele educaționale,
progresul și succesul educațional al elevilor. Punctul de start al implicării parentale îl constituie construirea
relației de colaborare cu școala. Familiile și școlile lucrează ca parteneri la o filozofie centrată pe elev, în
care educatorii și familiile să coordoneze și să coopereze pentru a îmbunătăți progresele îNR.egistrate în
învățare și să promoveze succesul școlar pentru elevi în patru domenii: academic, social, emoțional și
comportamental. În plus, e necesară asumarea responsabilității de ambele părți, dar și responsabilitatea
comună pentru educarea și socializarea copiilor ceea ce va asigură calitatea conexiunii dintre familii și
școli.

Bibliografie:
Anghel, E., Psihologia educației pe tot parcursul vieții, Editura Trei, București, 2010
Bonchiș, Elena (coord.), Familia și rolul ei în educarea copilului, Editura Polirom, Iași, 2011
Roman, Daniela, Psihologia vârstelor, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2004
Schaffer, R., Introducere în psihologia copilului, Editura ASCR, Cluj-Napoca, 200
Stănciulescu, E., Sociologia educației familiale, Editura Polirom, Iași, 1997

889
 IMPORTANTA EDUCATIEI IN FAMILIE SI LA SCOALA

PROF. TOMA MIHAELA SIMONA

Factorii de bază care ajută copilul în dezvoltarea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, a sentimentelor. Rolul familiei
este fundamentalt în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Şcoala,
alături de familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ,
personalitatea copilului.
Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identităţii sale cu
familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele
educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ.
Este esential in zilele noastre sa se dezvolte un nou concept care să întărească schimbarea în relaţiile
şcoală-familie. Acest concept este parteneriatul educaţional.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educaţional. Acesta presupune asadar o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni
educative între factorii educaţionali.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
instituţiile educaţiei: familie, scoală si comunitate;
agenţii educaţionali: copil/elev, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme
educaţionale (psiholog, consilier etc. );
membri ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării si dezvoltării copilului/elevului (medici,
factori de decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei).
Părintii, copiii/elevii şi comunităţile se influentează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc
părinţii poate sprijini sau dimpotriva devia vieţile lor, poate forma multe dintre valorile lor.
De asemenea, părinţii pot influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii.
Activitatea educativă care se realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce
se exercită asupra copilului.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, acea educaţie pe care copilul o primeşte în familie,
în şcoală şi de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare.
Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale
părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi.
Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale (despre
plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice).
Familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul
va obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare,
asigurându-i copilului cele necesare studiului.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,,cei şapte ani de acasă’’. Uneori părinţii uită că
trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a
elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a
fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în
acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea
părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie. Între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care
se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi consultatii cu părinţii.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii, să ia parte activă la
viaţa, să fie pregătit pentru muncă.
Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Menirea şcolii
nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi familie

890
presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de
interesul copilului.
Cei şapte ani de acasă
Mai presus de formarea unor competențe de calcul matematic și analiză a unui text, principiile din
spatele instituției în care învață copiii noștri ar trebui să fie cunoscute și folosite ca etalon în evaluarea
performanțelor școlilor și cadrelor didactice, deoarece ele se axează și pe formarea unei conduite de viață,
atât de necesară. Nicolae Steinhardt scrie: „Încep să-mi dau seama că numai caracterul importă.
Convingerea politică, păreri filosofice, originea socială, credința religioasă nu sunt decât accidente: doar
caracterul rămâne după filtrările produse de anii de pușcărie, ori de viață”.
Închei spunând că poți să finalizezi patru facultăți și să ai la activ trei doctorate. Nu sunt atât de
relevante ca cei șapte ani de acasă, ca a ști să te respecți pe tine și pe cei din jur, nu sunt atât de relevante
ca a te purta cu demnitate, conform principiilor și valorilor tale, ca a avea o identitate stabilă și un simț al
coerenței în acțiunile tale.

891
 IMPORTANȚA CĂRȚILOR ȘI A LECTURII ÎN EDUCAȚIA COPIILOR -
CEI 7 ANI DE ACASA
-STUDIU DE SPECIALITATE-

PROF. TOMESCU GABRIELA

LICEUL TEHNOLOGIC BAIA DE FIER
Cititul, împărtășirea poveștilor, discuțiile despre animațiile din cărți, cântatul și, în general,
familiarizarea cu universul cărților ajută dezvoltarea timpurie a copilului în numeroase moduri. Cititul îl
familiarizează pe copil cu sunetele și cuvintele, promovează dezvoltarea creierului și imaginația, îl învață
despre lumea din jurul său, îi dezvoltă vocabularul și, în cele din urmă, cultivă dragostea pentru literatură
și îl încurajează să fie curios și să continue să citească mai târziu în copilărie. Descoperă care este
importanța includerii cărților în educația timpurie, cum poți promova cititul și ce cărți îi poți citi copilului
tău, încă din primele luni de viață.
În funcție de vârsta la care se află, un copil trebuie să citească sau să i se citească cel puțin 15 – 20
de minute pe zi. Însă timpul petrecut în compania cărților nu presupune, de fiecare dată, lectură. La o
vârstă timpurie, cărțile reprezintă și o metodă de amuzament în familie și este perioada în care îi poți
insufla celui mic dragostea pentru cărți. Încercați să priviți imaginile dintr-o carte și să discutați despre
ceea ce vedeți, cântați și explorați diferite texturi ale paginilor. Astfel de activități vă oferă timp prețios
împreună, creează legături puternice și ajută la construirea relației dintre voi.
Mai mult, înainte cel mic să învețe să citească și să scrie, timpul petrecut în compania cărților îl
ajută să dezvolte elemente de bază, precum capacitatea de a vorbi, de a asculta, înțelege, urmări și desena.
Pe măsură ce copilul crește, descoperă legătura dintre sunete și cuvinte, dintre cuvinte și reprezentarea lor
grafică, dintre litere, cuvinte și propoziții.
De ce sunt importante cărțile pentru bebeluși și copii mici
Literatura este baza capacității copilului de a citi, scrie, comunica și socializa.
Cititul și împărtășirea poveștilor ajută copilul să:
• cunoască sunete, cuvinte și numeroase limbi și obiceiuri din diferite țări;
• prețuiască poveștile și cărțile;
• dezvolte o imaginația bogată;
• învețe diferența dintre „real” și „imaginar”;
• înțeleagă schimbările și evenimentele noi sau, aparent, înspăimântătoare și, de asemenea, emoțiile
puternice care vin la pachet cu ele;
• descopere lumea din jurul lui și să fie curios;
• dezvolte abilități sociale și de comunicare;
• aibă un vocabular bogat și o arie extinsă de interese.
De asemenea, lectura alături de copil îi arată că poate obține atât informații valoroase, cât și timp
plăcut cu ajutorul cărților.
Sfaturi pentru petrecerea timpului în compania cărților
Chiar și bebelușii pot învăța din experiența cititului cărților:
• În general, bebelușii se bucură de cărți cu conținut scris în rime. Repetarea silabelor și a cuvintelor
simple sub formă de cântec îi ajută să învețe să rostească primele cuvinte;
• Citiți rar și petreceți timp pe fiecare pagină după ce ați citit cuvintele. Acest lucru îi va permite
copilului să se concentreze pe forma cuvintelor și a imaginilor;
• Evidențiați și numiți lucruri familiare pe care copilul le vede pe pagină. Cu cât va auzi mai multe
cuvinte, cu atât va învăța mai mult, va vorbi mai devreme și va asocia mai ușor cuvintele cu imaginile;
• Schimbați tonul vocii în timp ce citiți. Acest lucru îi va menține atenția copilului și îl va face să
accepte diferite sunete.
Începând cu vârsta de 18 luni, copiii încep să înțeleagă din ce în ce mai multe noțiuni referitoare la
lumea fascinantă a cărților:

892
 • Stabilește o rutină și încercă să prezinți o carte nouă în fiecare zi. În acest fel, dezvolți curiozitatea
copilului de a descoperi noi povești și personaje. În același timp, dacă cel mic manifestă dragostea pentru
o carte preferată, citește-i din ea zilnic sau de câte ori dorește;
• Nu îi impune să asculte povești care nu îi plac. Timpul petrecut în compania cărților trebuie să fie
unul plăcut;
• Stabilește un loc de lectură confortabil pentru amândoi. Opriți televizorul, radioul sau orice sursă
de zgomot și găsiți un loc liniștit pentru a citi, astfel încât copilul să se poată concentra asupra vocii tale;
• În timp ce citești, asigură-te că cel mic poate urmări atât cuvintele pe pagină, cât și ilustrațiile cu
personaje. Te poți opri uneori pentru a-i adresa copilului întrebări precum: ”Ce crezi că urmează să se
întâmple?” sau ”Haide să ne uităm la fața purcelușului. Este fericit?” Astfel de întrebări au rolul de a-i
dezvolta imaginația copilului și de a-l învăța despre emoții și sentimente;
• Încercă diferite tonalități și sunete amuzante. Stabiliți mici scenete, jucați-vă și distrați-vă. În acest
mod îi creezi copilului amintiri minunate;
Implică copilul prin încurajarea discuțiilor despre imagini și prin repetarea cuvintelor și expresiilor
noi. Când descoperi un cuvânt nou pentru copilul tău, oprește-te și întreabă-l ce crede că înseamnă. După
aceea, explică-i sau, dacă este posibil, arată-i o imagine ilustrativă.
• Creează-i copilului o mini-bibliotecă încă de la o vârstă timpurie și, pe măsură ce crește, permite-
i să aleagă singur cartea din care i se va citi și cărțile noi pe care să le adauge la colecția lui;
• Roagă copilul să întoarcă paginile de la carte pentru a se obișnui cu diferite texturi.
Ce cărți să alegi pentru copilul tău
• Pentru bebeluși, cărțile trebuie să fie moi și rezistente la apă deoarece, cel mai probabil, se vor
prinde cu mânuțele, vor trage și le vor păta de mâncare;
• Alege cărți în culori puternice, cu forme simple și ilustrații de dimensiuni mari, care să le atragă
atenția.
• Include cărți cu texturi diferite, astfel încât copilul să poată auzi, vedea și simți cartea. O idee bună
sunt cărțile senzoriale, ce le oferă copiilor posibilitatea de a mișca elementele și le stimulează simțurile;
• Alege cărți cu personaje care au aproximativ aceeași vârstă cu copilul și fac parte din universul
sau din aria lui de interes. Pot fi animăluțe, roboți, zâne sau prințese, trenulețe sau mașini;
• Folosește cărți cu fotografii cu chipuri și expresii diferite pentru a-l învăța despre emoții;
• Este important ca cel mic să întâlnească o varietate de personaje din cărți, care provin din diferite
țări, care pot avea pielea mai închisă sau mai deschisă, care vorbesc limbi diferite sau care folosesc cuvinte
diferite și care se îmbracă în haine diferite;
• Alege cărți pentru copilul tău care promovează valori pozitive, cum ar fi bunătatea, vitejia,
perseverența și discută despre modul în care oamenii reali arată aceste trăsături. Curiozitatea, mentalitatea
deschisă și determinarea sunt doar câteva dintre valorile care pot fi alimentate prin expunerea la povești.
Exemple de cărți de citit alături de copilului tău
Cărți scrise în limba engleză:
• The Very Hungry Caterpillar. Autor: Eric Carle
• Where Is the Green Sheep? Autor: Judy Horacek
• Giraffes Can’t Dance. Autor: Giles Andreae
• The Wonky Donkey. Autor: Craig Smith
• The Snail and the Whale. Autor: Julia Donaldson
Cărți scrise în limba română:
• Micul prinț pentru cei mici. Autor: Antoine de Saint-Exupery
• Te iubesc până la Luna și la Stele. Autor: Tim Warnes
• Iepurașul norocos. Autor: Guido Van Genechten
• Bobo, elefănțelul curajos: Autori: Paloma Wensell, Ulises Wensell
• Cea mai strălucitoare stea. Autor: Danielle Schothorst

893
 IMPORTANȚA CELOR “ȘAPTE ANI DE ACASĂ”

PROF. ÎNV. PRIMAR RALUCA TOMOIAGĂ

LICEUL TEHNOLOGIC DE CONSTRUCȚII ȘI PROTECȚIA MEDIULUI,
ARAD
Despre cei șapte ani de acasă se vorbește de mult în popor, expresia fiind pusă în cele mai multe
cazuri în legătură cu comportamentul persoanei căreia îi este adresată. Ea este folosită ca având nuanță
pozitivă sau, cel mai frecvent negativă. „Cei șapte ani de acasă”- expresia ca atare- înglobează în ea de la
cele mai elementare cunoștințe pe care copilul trebuie să le învețe pentru a păși în viață cât mai ferit de
pericole de tot felul (să se frigă, înțepe, taie, curenteze, etc.) cât și cum să se comporte în cele mai diverse
situații pe care le presupune viața în colectivitate (să salute, să fie respectuos, să mulțumească, etc. )
Spui cuiva sau despre cineva că are cei șapte ani de acasă, în sensul că este bine educat, ori că îi
lipsesc cei șapte ani de acasă, în sensul că îi lipsește educația, că nu știe să se comporte în lume, adăugându-
se eventual și alte calificative ca bădăran, necioplit, nesimțit, etc.
Ce rezultă din aceasta este că acest popor a pus expresia aceasta atât de plastică, o adevărată metaforă,
în legătură directă cu educația. În înțelepciunea sa, românul a intuit că prima instituție unde copilul își
începe educația este familia. Aceasta este locul și mediul în care vine pe lume, ia contact cu exteriorul și
începe să învețe sub îndrumarea unui adult care posedă experiența vieții. Acești primi îndrumători sunt
părinții și mai pot fi bunicii, frații mai mari prin puterea exemplului. La început copilul imită, apoi, pe
măsură ce crește, este ajutat să înțeleagă ce are de învățat.
Complexitatea lucrurilor pe care copilul le învață în familie și care constituie acel proces educațional
ține, se înțelege, de nivelul membrilor din familie implicați în proces, deci și de gradul lor de educație, iar
în acesta este cuprins nivelul intelectual, nivelul moral, cel civic, experiența generală de viață. Toate aceste
elemente dau valoarea celor șapte ani de acasă, adică educației în familie.
Cum însă viața copilului abia e la început, “cei șapte ani de acasă”, cu bagajul lor de experiențe și
cunoștințe dobândite, continuă, pregătirea pentru viață are nevoie să continue și educația pe un alt palier și
acesta îl constituie școala.
Educația în școală a copilului intră în sarcina societății, întrucât are în vedere o cât mai bună pregătire
a copilului, apoi a tânărului și chiar a adultului pentru a fi util societății. Procesul educației școlare urmărește
un dublu scop din care profită și cel în care s-a investit educație, cât și societatea care investește pentru
acest proces resurse, asigurându-și astfel viitorul.
Pentru derularea în cele mai favorabile condiții și cu cele mai bune rezultate, cel puțin prima etapă
școlară, învățământul primar are nevoie de o colaborare cât mai strânsă cu familia. Această colaborare are
ca scop asigurarea continuării armonioase a procesului de educație a copilului prin împletirea celor două
genuri educative: cel reprezentând sintagma cu valoare de noțiune a celor șapte ani de acasă cu noțiunea de
școală.
Prin colaborarea cu familia, cele două părți își pot împărtăși observațiile cu privire la greutățile
întâmpinate în procesul de învățare al copilului, cu privire la un comportament care necesită a fi corectat și
pot găsi împreună și în deplin acord soluții. Pentru aceasta părțile își pot face reciproc unele recomandări
care să ajute la eliminarea fenomenului negativ descoperit la copil.
Acolo unde este cazul și școala nu are așa ceva, poate indica familiei să apeleze la un psiholog.
Sunt doar câteva aspecte dintre cele posibile pe care le amintesc aici, dar suficiente cred, să arate
importanța colaborării familiei cu școala și a școlii cu familia pentru succesul procesului educației.

894
 EDUCAŢIA COPILULUI ÎN FAMILIE – FACTOR AL DEZVOLTĂRII
PERSONALITĂŢII

TOMOIAGĂ SINORICA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ DRAGOŞ VODĂ MOISEI
„Cei şapte ani de acasă” sunt opera părinţilor şi a mediului familial în care cresc copiii. Copilul învaţă
în familie limbajul culturii în care trăieşte, deprinde normele, atitudinile, valorile şi comportamentele
necesare pentru a se integra în societate.
Familia are un rol foarte important în dezvoltarea copiilor atât din punct de vedere intelectual, cât şi
fizic, moral şi estetic. Părinţii sunt cei care de cele mai multe ori asigură hrana şi celelalte elemente necesare
copiilor: hăinuţe, cărţi, rechizite, jucării, ceea ce îi determină pe cei mici să înţeleagă că au datoria să
împlinească aşteptările pe care le au adulţii de la ei.
Familia are o influenţă deosebită asupra copiilor, care dobândesc mult mai repede şi mai uşor
cunoştinţe despre obiceiuri comportamentale, stil de viaţă, societate şi natura de la persoanele apropiate, cu
autoritate în viaţa lor, decât de la profesori sau necunoscuţi.
Mai mult decât atât, părinţii au datoria de a le forma copiilor conştiinţă, caracterul, voinţa,
personalitatea şi simţul responsabil, dinainte ca cei mici să ajungă pe băncile şcolilor.
Educaţia copilului este cea mai profitabilă investiţie (în timp, atenţie, înţelegere, dragoste) pe care o
pot face părinţii pentru ei. Educația pozitivă a copilului presupune a aduce în relaţia părinte-copil căldura,
structura şi limite, înţelepciunea de a transforma orice situaţie cotidiană, cât ar fi de negativă, de
provocatoare, într-o lecţie de empatie, respect, înţelegere a nevoii care a creat acea situaţie.
Un om needucat este marginalizat, dat la o parte de toți ceilalți, deoarece nimănui nu-i face plăcere
să stea de vorbă cu o persoană care nu știe să se comporte frumos.
Educația nu se referă la capacitatea de a scrie sau de a citi. Aceasta este alfabetizarea, care este menită
să ajute copilul să participle la diferite examene sau să exceleze la școală.
Alfabetizarea oferă indivizilor o șansă mare de reușită în viață. Cu ajutorul acesteia, oamenii pot
obține joburi importante și un parcurs profesional și financiar bine conturat.
Educația copiilor se referă la posibilitatea acestora de a acumula diferite informații și cunoștințe,
menite să-i ajute în viața de zi cu zi. Aceasta poate fi o definiție generală a conceptului.
Rolul și scopul educației este de a dezvolta abilități de gândire, de analiză și de aplicare a informațiilor
învățate în diferite circumstanțe. Aceasta nu are un final, fiindcă un om se educă pe tot parcursul vieții.
Prin urmare, rolul familiei, al părinților în educarea copilului este unul cu o însemnătate uriașă. Mama
și tata sunt cei care trebuie să învețe prichindelul despre primele lucruri cu care acesta poate lua contact. În
rest, pe măsură ce trece timpul, intervin și dascălii sau alți mentori.
Este indicat ca educarea în familie să nu se facă cu severitate sau într-un mod foarte teoretic. Micuțul
trebuie pus în fața unor fapte, pentru a înțelege ceea ce este greșit. Pe măsură ce acesta crește, i se pot
explica printr-un dialog efectele unor anumite acțiuni.
Dezvoltarea personalităţii copilului este rezultatul unui ansamblu de factori: familiali, şcolari,
comunitari. Factorii familiali sunt ca proximitate şi importanţă cei mai importanţi în dezvoltarea unei
personalităţi armonioase.
Rezultatele mai multor studii arată că elevii care sunt înconjuraţi de dragostea şi ajutorul membrilor
familiei au rezultate mult mai bune la şcoală faţă de copiii ai căror părinţi lucrează de dimineaţa până seara
şi care nu petrec prea mult timp împreună cu ei.

BIBLIOGRAFIE:
G. BERGER, Omul modern si educatia sa - EDP Bucuresti 1973;
A. BIRKH, HAYWARD S., Diferentele individualizate – Ed. Tehnica Bucuresti 1999;
M. GILLY, Elev bun – elev slab, EDP Bucuresti 1973;
M. GOLU, Dinamica personalitatii, Ed. Geneze Bucuresti 1993.
R. VINCENT, Cunoasterea copilului EDP Bucuresti 1972.

895
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ/GRĂDINIȚĂ

TOMOS GABRIELA
GPP GULLIVER SF. GHEORGHE
Dealungul timpului ne-am obișnuit să pretindem că formele prin care ne manifestăm cultura
comportamentală depinde de ,,cei șapte ani de acasă”. Deseori cănd ne întâlnim cu diferite forme de
comportament (mai ales comportament care ne displace) folosim această expresie deși nu prea mai există
cei „șapte ani de acasă”. Copiii stau acasă cu mama un an sau două după care, la o vârstă fragedă sunt
cuprinși în diferite forme de învățământ, însă normele de conduită sunt deprinse în familie.
Fiecare părinte dorește să ofere o bună creștere copilului, ca acesta să fie un exemplu de conduită
normală în diferite situații. Trebuie să afirm, că dealungul carierei mele am putut observa că mediul familial
este mediul în care copilul deprinde regulile de bună purtare, prin imitarea celor din jur. Grădinița și școala
confirmă normele deja deprinse din familie.
Ce așteptăm de la un om/copil bine crescut?
Prima normă pe care o așteptăm este salutul, îndemnul părintelui ca măcar să fluture din mână când
e micuț mai apoi un simplu „bună ziua” subliniază felul în care a fost crescut interlocutorul nostru.
Lumea în care trăim este plină de reguli nescrise care se învață prim imitație și practică alături de
familie. De la părinte vedem cum ne comportăm la masă, cum respectăm valorile, cum ne așezăm la rând
în magazin, la medic, cum spunem „te rog”, „mulțumesc”. Tot acasă ne obișnuim să nu facem zgomot în
orele de liniște, să ne respectăm vecinii. O bună creștere presupune un anumit comportament în familie,
respectul celui de lângă mine, folosirea civilizată a obiectelor din jur, servirea mesei, vocabularul folosit în
conversații…adică manierele. Pentru a fi bine crescut este nevoie de modele pozitive. Un copil bine crescut
își recunoaște greșelile, dar să ajungă aici are nevoie să audă expresiile „îmi pare rău”, „te rog”, ca să le
poată folosi cu demnitate. Manierele nu se manifestă, nu se demonstrează doar în preajma adulților. Copilul
învață jucându-se. Jocul ste o experiență, care pe lângă faptul că aduce destindere, este prilej de a exersa,
consolida, a testa, comportamente concrete. Un copil bine „crescut” respectă partenerii de joacă, respectă
regulile jocului specifice vârstei lui. A fi „bine crescut” înseamnă toleranță față de cei de lângă mine, față
de cei care trăiesc cu diferite dizabilități, să nu râd, să nu -i batjocoresc, să reușesc să deosebesc gluma de
râsul care jignește.
Toate acestea se învață în familie în decursul anilor petrecuți cu familia, eșecuri și realizări obținute
încet pas cu pas. Uneori, mai ales când copilul începe să petreacă timp la grădiniâță, la școală cu prietenii,
observăm la copilul nostru devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l vedem și ni se pare că
totul este în zadar. Timpul petrecut efectiv cu copilul nu este niciodată în zadar, exemplul personsl,
perseverența își vor aduce roadele.
Aceste gânduri aruncă o mare responsabilitate asupra părinților. Grija și responsabilitatea nu scade
cu înaintarea anilor. Copilul, adolescentul va peterece mult timp la școală sau în alte locuri unde nu poate
fi supravegheat permanent, forma pe care o va lua comportamentul lui, va depinde în mare măsură de forma
de comportament pe care i-o oferă în continuare familia.
A fi „bine crescut” diferă de la o civilizație la alta, de la o familie la alta, valorile pe care le respectăm
ne sunt date de familie, de prieteni, de societatea în care trăim, dar în mare măsură avem de urmat valori
universal valabile.
Cel mai important lucru în respectarea acestori valori este exemplul oferit de părinți dar și
posibilitatea de a avea o anumită independență în luarea deciziilor pentru ca viitorul adult să poată deveni
un om responsabil, care poate lua decizii potrivite în situatii difeite.
Grădinița, școala, viitorii profesori ai copilului trebuie să cunoască familia copilului, mediul din care
provine pentru a putea lua deciziile cele mai potrivite în privința consilierii educaționale. Pentru a oferi o
educație potrivită fiecărui copil trebuie să cunoaștem nevoile acestuia, să cunoaștem bagajul de. cunoștințe
și comportamente cu care sosește la grădiniță/școală. Instituțiile de învățământ tebuie să sprijine copilul și
familia prin acțiuni diversificate care țin cont de criterii și indicatori individuali. Doar acționând împrună

896
cu familia copilului putem obține rezultate considerabile în educația acestuia. Alături de părinți și dascălii
sunt exemple care sunt urmate de copii. Toți cei care suntem implicați în viața copiluli lăsăm o amrentă în
comportamentul lui.

bibliografie
https;//www. desprecopii. com

897
 „CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!”

PROF. ÎNV. PREŞCOLAR TOMŞA MARIA VIOLETA

GRĂDINIŢA ŞTEFAN CEL MARE, JUD. NEAMŢ
Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală.
Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Copilăria
reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea caracterului psiho-
social.
Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia acestuia,
exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul
moral-spiritual al acestuia. Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci
pe viitor va apărea acel sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a
încrederii în propriile sale forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să
încurajeze copilul, să îl îndrume şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului
primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-
afectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor șapte ani de acasă”.
Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează
anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi
protecţia lui. În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor,
comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii
din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să îl ajute pe copil în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme. „Cei șapte ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil
mai târziu şi anume – OM.
Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse
aptitudini şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii,
aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor.

BIBLIOGRAFIE
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educației, Editura Polirom, Iași
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.

898
 IMPREUNĂ PENTRU VIITORUL COPIILOR NOȘTRII

INV. TONCU MARICELA-CERASELA

SCOALA GIMNAZIALA,,N. G. LUPU,, ARSURA, JUD. VASLUI
Motoo: ,,Familia este un factor important şi de răspundere al educaţiei. Părinţii o conduc şi răspund
de ea în faţa societăţii, a fericirii lor şi a vieţii copiilor. ” (A. S. Makarenko)

Familia şi scoala sunt cei mai importanţi factori educaţionali, fiind cu adevărat pilonii educației.
Dragostea cu care părintele își înconjoară copilul îi permite acstuia să se dezvolte și să aibă încredere
în forțele proprii. Copilul iubit de părinți se simte protejat și îngrijit, iar această idee de siguranță ii crează
deschiderea spre învățarea și asigurarea regulilor de comportament.
Mediul familial îi oferă copilului modele de comportamente pe care, de obicei, acesta le imită cu
fidelitate. În acest sens familia devine factorul cheie în educatia copilului.
Vârsta școlară reprezintă temelia educativă a întregii vieți. ,,Cei șapte ani de acasă” sunt hotărâtori în
procesul de adaptare și integrare în viața socială, familia fiind instituția primordială unde copilul dobândește
cea dintâi ,, școală a vieții”.
Copiii de astăzi au mare nevoie de părinți, chiar daca nu-și dau seama de acest lucru, personalitatea
lor fragedă putând fi modelată discret și cu mult tact. Nu putem rămâne indiferenți la situația copiilor cu
părinți conservatori, cu părinți plecați în străinătate, cu părinți de ,,weekend” care pun pe primul plan cariera
și pe al doilea plan educația copilului.
Mulţi părinti au renunţat la educaţia dură. Ei caută să evite împotrivirile copiilor ascultându-i şi
împăcându-i. Cedează în faţa rezistenţei lor ca să-i facă fericiţi. Fac orice sacrificiu pentru a-i multumi.
Acest mod de educaţie blândă nu dă rezultate iar părinţii devin suspicioşi faţă de noile metode de educaţie
pozitivă.
Scoala este a ,,doua casă” a copilului și reprezintă pentru el un spațiu în care se simte în siguranță, iar
colaborarea cu părinții este primordială în procesul de educație, deoarece ei își cunosc cel mai bine copiii
și pot oferii cele mai multe informații despre aceștia.
Contactul permanent dintre familie și invatator este foarte util, astfel încât părinții să știe ce se
întâmplă cu copilul la scoală, cu ce îi place să se joace, ce refuză și care activități îl atrag mai mult. Numai
prin colaborarea cu părinții problemele care apar, mai mici sau mai mari, își vor găsi o soluție spre binele
micuțului.
Familia trebuie să fie un partener activ al mediului educațional, nu doar un receptor al informațiilor
transmise de educatoare cu privire la pregresele iNR.egistrate de copil.
Pentru a ajuta copilul să se dezvolte și să-și formeze personalitatea în activitatea mea am recurs la o
serie de strategii, pe care voi relata în cele ce urmează.
Am implicat părinții în activitățile de zi cu zi ale școlarilor. De exemplu un părinte a citit o poveste
iar copiii au ascultat-o cu mare interes, apoi un alt părinte a inițiat un joc, alti părinți au recitat o poezie și
astfel atât copiii cât și părinții au avut câte ceva de învățat.
Prin participarea părinților în aceste activiăți, aceștia și-au observat comportamentul copilul în grupul
din care face parte, identificând progresele lui și mai ales au aflat cum trebuie să-l sprijine acasă. Prin
prezența familiei în sala de clasă copilul s-a simtit în siguranță și deschis către explorare. Cu cât
comunicarea dintre adulți și invatator este mai bună, cu atât șansele de reușită sunt mai mari.
Am organizat ateliere de lucru cu familia sub formă de jocuri, activități practice care au contribuit la
dezvoltarea copilului lor. Atelierele au presupus participarea directă a adulților la activitățile pe teme de
interes alese de invatator și au avut ca scop principal formarea, și implicit, dezvoltarea abilităților parentale
ale acestora.
Am amenajat un colț destinat familiei, unde am afișat lucrări ale copiilor, poze din timpul activităților,
un loc unde părinții s-au întâlnit și au schimbat idei, au impărtășit păreri.
De asemenea desfășurarea activităților de consiliere cu părinții și a lectoratelor, au fost de real folos
pentru ambi parteneri ai educatiei (scoală-familie) pentru a discuta despre prblememe organizatorice ale

899
scolii, despre proiectele tematice ce vor fi derulate pe parcursul anului scolar dar si despre ,, problemele
copiilor de astăzi”.
Părinții pot deveni și voluntari ai educației prin sprijinirea scolii în asigurarea condiţiilor optime de
desfăşurare a activităţilor educative precum şi prin acordarea de sprijin financiar scolii.
Ca voluntari părinții pot desfășura actiuni de reparare și imbunătățire a bazei materiale a scolii, dar
pot ajuta și la supravegherea copiilor în curtea scolii.
De asemenea părinții au participat la organizarea și desfășurarea de vizite, excursii împreună cu
invatatorul, răspunzând prezent la activitățile din cadrul proiectelor educative propuse de unitatea noastră
de învățământ.
Prin aplicarea acestor strategii și implicit prin implicarea părinților în educatia copilului, aceștia își
vor descoperi copilul sub diferite aspect ale creativității, sporind în același timp și încrederea familiei în
scoală.
De-a lungul experienței didactice am observat că atunci când nu se acordă importanța cuvenită
comunicării cu părinții copiilor, în educația acestora rămân lacune semnificative în formarea și educarea
lor.
În acest sens relația dintre părinte și invatator ar trebui să fie strânsă, plină de înțelegere și respect.
Pentru ca această relație să fie posibilă este nevoie de mult efort din partea amândurora. Fiecare trebuie să-
și înțeleagă poziția și care sunt condițiile ce trebuie îndeplinite și limitele care nu trebuie depășite.
Desfășurând în acest mod activitatea din cadrul scolii, cu implicarea părinților în aceste activități,
oferim posibilitatea familiei să observe că scoala nu reprezintă o supraveghere a copilului în timpul absenței
acestuia din familie, ci reprezintă și un process instructive educative bine organizat.
Colaborarea dintre părinți și invaator constituie primul pas către o educație deschisă, dinamică și
flexibilă a personalității copilului.

Bibliografie:
1. Dumitrana Magdalena, 2011, Cum creşte un pui de om?, Editura Compania, Bucureşti;
2. Căpraru Emil, 2013, Mama și copilul, Editura Medicală, București;
3. Petrovai Domnica, 2013, Cum îi ajutăm pe copii să meargă fericiți la școală?, Editura Miniped,
București, 2013;
4. Maria Sima 2014, Jurnalul activităților educative, Gîrcina-Neamț, 2014;

900
 PARTENERIATUL ŞCOALĂ-FAMILIE

PROF. ÎNV. PRIMAR, ȚONE IONELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 7 - GIURGIU

Studiile și cercetările contemporane atestă importanța majoră a mediului familial în dezvoltarea și

evoluția personalității copilului. Pe de altă parte, educația școlară reprezintă agentul cel mai semnificativ în
pregătirea copilului pentru viața socială și în corectarea disfuncționalităților, a erorilor educative parentale.
Pentru obținerea unor rezultate eficiente la clasă este necesară existența unei colaborări active dintre
familie și școală. Parteneriatele eficiente se bazează pe încrederea și respectul reciproc și pe
responsabilitatea partajată pentru educația copiilor și a tinerilor la școală. Familiile sunt primii educatori ai
copiilor lor și continuă să influențeze procesul de învățare și dezvoltare al copiilor în anii școlari și mult
timp după aceea. Pe de altă parte, şcolile au o responsabilitate importantă în a contribui la educarea
generațiilor viitoare, iar familiile au încredere în școli pentru a oferi fundații educaționale pentru viitorul
copiilor lor. În același timp, școlile trebuie să recunoască rolul primar al familiei în educație. De aceea este
important ca familiile și școlile să colaboreze în parteneriat.
Parteneriatele dintre școală și familii pot:
a. ajuta profesorii în munca lor;
b. perfecționa abilitățile școlare ale elevilor;
c. îmbunătăți programele de studiu și climatul școlar;
d. îmbunătăți abilitățile educaționale ale părinților;
e. dezvolta abilitățile de lideri ale părinților;
f. conecta familiile cu membrii școlii.
Comunicarea eficientă este esențială pentru construirea parteneriatelor școală-familie. Acesta
constituie fundamentul tuturor celorlalte forme de implicare a familiei în educație.
Implicarea părinților poate ajuta profesorii să se concentreze mai mult pe sarcina de predare. De
asemenea, având mai mult contact cu părinții, cadrele didactice învață mai multe despre nevoile elevilor și
despre mediul de acasă, ceea ce reprezintă informații pe care le pot aplica pentru a răspunde mai bine acestor
nevoi. Părinții care sunt implicați tind să aibă o viziune mai pozitivă asupra cadrelor didactice, ceea ce duce
la îmbunătățirea relației cu profesorii. O abordare incluzivă în luarea deciziilor școlare și implicarea
părinților creează un sentiment de responsabilitate ce poate fi împărțită între părinți, membrii comunității,
profesori. Părinții au dreptul să fie consultați și să participe activ la deciziile privind copiii lor. Părinții pot
juca roluri semnificative în procesul decizional școlar. Formarea și informarea pentru a profita la maximum
de aceste oportunități pot fi furnizate ca parte a activităților de parteneriat.
Școlile pot acționa ca un punct central în comunitățile din care fac parte. Ele pot organiza activități
care îmbunătățesc calitatea vieții într-o comunitate, în timp ce onorează cultura, tradițiile, valorile și relațiile
din acea comunitate. Prin includerea activităților care modelează sentimentul de identitate și cultură ale
elevilor, școlile pot construi un sentiment de comunitate în fiecare elev. Activitatea școlilor include aspecte
ale dezvoltării sociale, emoționale, morale și spirituale a tinerilor. Astfel, școlile joacă un rol în promovarea
creșterii personale și a reînnoirii culturale.

901
 ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAȚIA MODERNĂ - PRIMA ȘCOALĂ A VIEȚII

PROF. TONIȚĂ RODICA

COLEGIUL ECONOMIC “VIRGIL MADGEARU” GALAȚI
Educația este un fenomen social de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii
către generațiile de copii și tineri, în scopul pregătirii lor pentru integrarea în societate.
Ea este cea care desăvârșește ființa umană, educația pe care copilul o primește în familie, în școală și
de la comunitate.
Mediul familial este primul mediu educativ și social pe care îl cunoaște copilul și a influentei îi
marchează esențial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extren de puternică și de
neînlocuit.
Familia trebuie să înțeleagă că un copil nu este un obiect, o jucărie care poate fi reparată atunci când
se strică. Copilul are un suflet care trebuie dezvoltat din toate punctele de vedere, astfel încât să fie capabil
să răzbată în viață.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influenţează şi
modelează persoana umana. Unii merg chiar mai departe şi susţin că acţiunea ei asupra persoanei e atât de
mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale. Aceasta este cu deosebire cazul cercetărilor care
vin dinspre psihanaliza, psihologia socială şi sociologie susţinând că familia este: adevăratul laborator de
formare a persoanei. Transformarea individului în persoană adică în “individ cu status social” este întâi de
toate opera familiei. Sunt două cauze care explică această influenţă a familiei asupra persoanei: una este
legată de faptul că acţiunea familiei se exercită mai de timpuriu iar a doua de acela că multă vreme familia
e calea prin care se canalizează oricare altă acţiune de socializare, ea fiind identică cu întreaga lume socială
a copilului. Una dintre caracteristicile fundamentale ale curbelor de învăţare este că toate urca foarte repede
la început şi apoi tot mai încet mai târziu, având deci o accelerare negativă. Aceasta înseamnă că eficacitatea
acţiunii mediului e foarte mare în primii ani, mică mai târziu şi foarte mică după 25-30 ani când totul devine
fix şi imuabil, deci familiei îi revine astfel privilegiul de a-şi exercita influenţa de la început.
Acest privilegiu este dublat de un al doilea: acţiunea familiei nu e numai cea mai timpurie dar multă
vreme e şi singura având pe deplin monopolul fiind singurul factor de socializare a copilului din perioada
preşcolară.
Familia este instituția primordială unde copilul dobândește cea dintâi școală a vieții. Nu întâmplător
părinții sunt gata să-și spună cuvântul chiar și în cele mai dificile, adesea controvesate, probleme de
educație. Faptul este explicabil. De la părinți au învățat, în primul rând, tot ceea ce știu copii, în cei cinci-
șase ani de acasă. Totuși, câtă deosebire există între modurile în care este crescut și educat copilul în diferite
familii.
Pe de altă parte se întâmplă ca în aceeași familie tratamentul aplicat copilului de către cei doi părinți
să nu fi egal. Se creează situația paradoxală că fiecare soț este încredințat că folosește cel mai potrivit
„sistem de educație”.
Se știe prea bine că părinții proiectează asupra copiilor propriile lor dorințe. Drept urmare, foarte de
timpuriu, ei încep să acționeze asupra copiilor în conformitate cu dorințele proiectate, dar nu și cu
individualitatea specifică a ființei în devenire. In această imagine ce și-au creat – o părinții despre copilul
lor, oare mai rămâne loc și pentru copilul însuși – mereu altul pe zi ce trece, de la o lună la alta, de la un an
la altul? Pe de altă parte cum să înțeleagă copilul că părinții așteaptă ca el să dea semne că va egala modelul
pe care și l-au proiectat?
Când este însă vorba de copil au loc nu numai nemulțumiri, ci se aplică și tot felul de pedepse, după
cum manifestările nu concordă cu așteptările celor în vârstă. De îndată ce aceste manidestări sunt etichetate
drept greșeli, sunt puse, în mod reciproc, pe seama erorilor de educație comise de celălalt soț. Cine are
totuși dreptate?
Copilul are întotdeauna dreptate. Căci nu el face educație, ci este doar un obiect al ei, așa cum ne
învață pedagogia.

902
 Este necesar să cunoaștem situația concretă în fiecare familie în parte, respectiv natura motivația și
efectele relațiilor interpersonale dintre părinți și copii.
Influența pe care o exercită familia asupra copiilor este multilaterală și deosebit de adâncă. O mare
parte din cunoștințele, deprinderile igienice și obișnuințele de comportare morală, elevul le datorează
educației primite în familie. Familia este cea dintâi școală a copilului și contribuția pe care o aduce ea la
educația acestuia poate favoriza sau îngreuna acțiunea educativă a școlii.
Condiția de bază care asigură familiei succesul în munca educativă este ca aceasta să fie un colectiv
sănătos. O familie unită are o influență educativă mult mai mare decât una dezbinată. Familia în care părinții
sunt despărțiți, unde copilul este lipsit de atmosfera familială, nu constituie un bun mediu educativ.
Copiii își iubesc părinții, sunt legați de aceștia prin sentimente curate, trainice. Ei au nevoie de
prietenia părinților, de dragostea lor, de prezența acestora în viața lor.
O altă condiție care asigură succesul educației în familie este autoritatea părinților. Sfaturile date de
părinți cu autoritate sunt urmate cu încredere, fără șovăire. Autoritatea nu se obține nici prin daruri, nici
prin pedepse aspre, nici prin bunătate excesivă, iertând orice abatere a copilului.
Atitudinea corectă a părinților față de copii este o altă condiție pentru reușita educației în familie.
Este indicat să se evite extremele. Nici severitatea prea mare, nici iubire excesivă, nici prea mare
independență, nici rigiditate, nici intimitate.
De asemenea, este foarte puternic spiritul de imitație. Comportamentul părinților este un exemplu
pentru copii. Este foarte important ca acesta să fie unul corect, pozitiv. Copiii de azi, adulții de mâine vor
fi la rândul lor părinți. De multe ori exemplele cele mai vii sunt cele pe care l-au întâlnit de-a lungul
copilăriei. Acolo au învățat să fie politicoși, afectuoși sau dimpotrivă, reci și distanți.
Există o zicală pe care și noi am învățat-o în școală: „Copiii sunt mândria părinților, așa cum și părinții
sunt mândria copiilor”. De care trebuie să ținem cu toții cont.
Atmosfera caldă, de înțelegere în familie reconfortează și creează climatul necesar pentru munca
intelectuală. Lipsa de înțelegere, exigența prea mare, dădăceala și severitatea au efecte dăunătoare asupra
copilului, mai ales în perioada când materia de studiat se aglomerează, în perioada tezelor, examenelor,
când și starea de oboseală, se instalează.
Datoria părinților este de a-i ajuta pe copii, făcându-i să înțeleagă cum pot și cum trebuie să învețe,
cum să-și pregătească lecțiile, cum să-și organizeze munca, timpul.
Sunt unii părinți care din prea multă dragoste fac greșeli în educarea copiilor. Sunt prea grijulii
căutând să-i răsfețe, să-i protejeze. Acești copii vor deveni fricoși, lipsiți de inițiativă, pretențioși,
neascultători, greu adaptabili la regulile vieții sociale.
Copiii ai căror părinți sunt prea duri, prea severi, vor avea permanent o atitudine de severitate, de
duritate, vor fi lipsiți de duioșie, de afecțiune, trăind permanent cu teama în suflet. Aceste lucruri duc la
apariția unor tulburări ale dezvoltării psihice.
Alți părinți greșesc prin faptul că schimbă frecvent atitudinea față de copii, când sunt prea severi,
când prea îngăduitori.
Des apare o situație conflictuală între părinți și bunici. Aceștia vor avea întotdeauna o atitudine mai
îngăduitoare față de nepoți. În astfel de cazuri, copiii vor fi nehotărâți cu privire la ce e bine și ce e rău,
având o comportare neechilibrată și oscilantă, neștiind ce atitudine să ia în diferite ocazii.
Sunt cazuri când părinții doresc să-și realizeze visele neîmplinite prin copiii lor, obligându-i să ia
lecții de muzică, limbi străine, să studieze fel de fel de discipline, să facă un anumit sport. Dar lipsa de
înclinații în aceste domenii îl duce pe copil la un efort mare, steril și inutil. Aceste eforturi sfârșesc cu
oboseală, nemulțumire, neîncredere în forțele proprii, ducând chiar la scăderea capacității de muncă și la
obținerea unor rezultate slabe.
O altă mare greșeală este lipsa de supraveghere, dezinteresul, indiferența de ceea ce face și gândește
copilul, ducând la pierderea lui de sub control, acesta devenind un copil problemă din punct de vedere
social.
Situațiile amintite mai sus pot contribui și la dereglări ale organismului, la tulburări nervoase,
neliniști, tulburări de somn. În familiile dezorganizate, unde lipsește unul din părinți, copilul rămâne adesea
cu mama, este răsfățat prea mult sau poate prea neglijat pentru că părintele caută să-și refacă viața. Apar
probleme și în familiile reconstituite printr-o nouă căsătorie, prin apariția unor noi membri ai familiei.

903
 Înțelegerea și afecțiunea din familie, căldura căminului părintesc sunt esențiale pentru buna
dezvoltare a copilului. În creșterea și educarea copilului este nevoie de mult tact, de o îmbinare perfectă a
înțelegerii, afecțiunii și autorității părintești.
O importanță deosebită are și nivelul de pregătire al părinților. Cu cât părinții sunt mai instruiți cu
atât va crește respectul copilului față de părinte.
Se întâmplă uneori să întâlnim părinți care rezolvă temele pentru acasă în locul copiilor. În sarcina
familiei trebuie să stea numai îndrumarea cât mai corectă în rezolvarea acestor teme, lăsându-i copilului
satisfacția rezolvării cerințelor. Copiii care profită de rezolvarea temelor de către părinți vor deveni leneși,
comozi, răsfățați.
Meseria de dascăl presupune întâlnirea tuturor situațiilor prezente mai sus, iar relația existentă între
părinți și copii, sau între ceilalți membri ai familiei influențează dezvoltarea sănătoasă și armonioasă a celor
mici.
Calitatea vieții de familie în societatea de azi mai este influențată de factori precum:
● Situația economică, mai ales în condiții de instabilitate economică sau inflație, reprezentând o
importantă sursă de stres.
● Locul de muncă al părinților: familia și nevoile ei sunt adesea în discoNR.danță cu sarcinile la care
părinții trebuie să facă față la locul de muncă.
● Mass-mdeia (televiziunea); televizorul a devenit de neînlocuit în majoritatea familiilor moderne,
dar trebuie observat că pe lângă numeroase avantaje, urmărirea îndelungată a emisiunilor preferate a
înlocuit nedorit interacțiunile familiale. Televizorul este utilizat ca pedeapsă, ca tovarăș, ca baby-sitter.
Valorile familiei contemporane întemeiază un stil de viață distinct de cel al familiei tradiționale.
Autorității din familia tradițională i se substituie ca valoare cooperarea. Cooperarea dintre membrii familiei
este rezultatul schimbării mentalităților și a făcut posibilă egalitatea, a înlesnit comunicarea, a favorizat
chiar schimbarea, căci relațiile familiale numai sunt dominate de ierarhie.
Ca o alternativa la aceste stiluri de viață putem aprecia că, în viitor, valoarea focală ar fi
individualitatea, susținută de valori precum competiție, nonconformist.
Este important ca aceste reguli, precum și viața familiei în general să influențeze pozitiv dezvoltarea
copiilor, să-i ajute să se adapteze în societate, pentru că așa cum spunea Maria Montessorri: Să nu-i educăm
pe copiii pentru ziua de azi. Această lume nu va mai exista când ei vor fi mari. Și nimic nu ne va permite
să știm cum va fi lumea lor. Atunci, să-i învățăm să se adapteze.

BIBLIOGRAFIE:
Vasile, Diana Lucia, Introducere în psihologia familiei și psihosexologie, Ed. Fundației România De
Mâine, București, 2007
Tribuna Învățământului, NR. 897/2007, 827/2005, 689/2003

904
 COPII, DIFERENŢE

TOROK ZINUCA TUNDE

Incluziunea copiilor cu dizabilităţi în şcolile de masă reprezintă o provocare atât pentru cadrele
didactice cât şi pentru copii şi părinţii acestora..
Citând pe Michael Farrell (2017), incluziunea este o filozofie care reuneşte elevii, familiile,
educatorii şi membrii comunităţii pentru a crea şcoli bazate pe acceptare, apartenenţă şi comunitate.
Incluziunea este o responsabilitate comună. Recunoașterea diversității, faptul că mulți copii au nevoie de
sprijin din diferite motive, presupune din partea profesorului o bună cunoaștere a elevilor. Cadrul didactic
este cel mai important actor al integrării şi incluziunii. Fiecare copil are nevoie de încurajare, de îndrumare,
de apreciere, cu atât mai mult cei cu tulburări de învățare.
Depistarea timpurie a semnelor care indică tulburări de învăţare, un deficit, o reducere a abilităţilor
intelectuale va permite instituirea unor măsuri adecvate şi intervenţie recuperatorie.
Fiecare copil care se confruntă cu dificultăţi de comunicare orală, scrisă, are nevoie de sprijin, dar și
părinții acestora pentru acceptarea diversității. Incluziunea copilului cu dizabilitate intelectuală în școlile
de masă reprezintă provocare pentru cadre didactice, părinți. Presupune o bună cooperare între școală și
aparținători, implicarea familiei în educația copilului. Ei sunt cei care cunosc copilul, abilitățile de care
dispune, este important să solicite și să accepte sprijinul și colaborarea cu specialiști.
Copiii cu tulburări de învățare vor participa la procesul de învățământ după posibilitățile pe care le
posedă, și profesorii sunt cei care trebuie să-și adapteze metodele pedagogice.
În abordarea educaţională a unui copil cu dizabilitate intelectuală primul pas este evaluarea reală,
obiectivă şi eficientă în colaborare cadrul didactic și specialist.
Urmează un plan de intervenţie personalizat, potrivit, sistematic, adaptarea activităţii instructiv
educative al strategiilor de predare-învăţare-evaluare. Să se respecte recomandările specialiștilor în
realizarea activităților de recuperare. Comunicarea didactică trebuie să se sprijine pe mijloace alternative,
strategii de evaluare diferenţiate, apreciat și cele mai mici succese prin încurajări.
Succesul incluziunii depinde de colaborarea celor implicați, cadre didactice, specialiști, părinți,
utilizarea resurselor, adoptarea programelor de studiu și strategii didactice adecvate. Elevul cu dizabilitate
are nevoie să i se transmită că este apreciat, la fel de valoros ca și oricare copil.

Bibliografie:
1. Ráduly- Zörgő Éva, 2010, Studenții dislexici. Ghid pentru profesori, Presa Universitară Clujeană
2. Ghid pentru profesori din învățământul integrat, nivel primar, 2023, Ghid în cadrul proiectului
Erasmus, Liceul tehnologic Special pentru Deficienți de Auz Cluj-Napoca

905
 PARTENERIATELE FAMILIA- ȘCOALA

PROF. ÎNV. PR. TRĂISTARU CERASELA-ELENA

L. T. TURCENI - STRUCTURA STRÂMBA-JIU
Parteneriatele dintre școală și familie sunt relații de colaborare și activități care implică personalul
școlii, părinții și alți membri ai familiei elevilor dintr-o școală. Parteneriatele eficiente se bazează pe
încrederea și respectul reciproc și pe responsabilitatea partajată pentru educația copiilor și a tinerilor la
școală. Familiile sunt primii educatori ai copiilor lor și continuă să influențeze procesul de învățare și
dezvoltare al copiilor lor în anii școlari și mult timp după aceea. Pe de altă parte, școlile au o responsabilitate
importantă în a contribui la educarea generațiilor viitoare, iar familiile au încredere în școli pentru a oferi
fundații educaționale pentru viitorul copiilor lor. În același timp, școlile trebuie să recunoască rolul primar
al familiei în educație. De aceea este important ca familiile și școlile să colaboreze în parteneriat.
Comunicarea eficientă este esențială pentru construirea parteneriatelor școală-familie. Acesta
constituie fundamentul tuturor celorlalte forme de implicare a familiei în educație. Dezvoltarea
parteneriatelor școlare cu familia nu este întotdeauna ușoară. Ea necesită angajament și timp. Din cauza
presiunilor și circumstanțelor, multe familii vor avea nevoie de aranjamente speciale sau de sprijin
suplimentar pentru a le permite să se implice activ în viața școlară a copiilor lor și pentru a-și ajuta copiii
să profite la maxim de școală. Rezultatele acestui efort vor fi semnificative. Familiile care înțeleg sistemul
educațional și dificultățile întâmpinate de școli sunt o sursă valoroasă de sprijin pe care școlile nu-și pot
permite să le subestimeze. Școlile care angajează familii în procesul de învățare a copiilor lor se bazează
pe o sursă bogată de informații și expertiză și pot ajuta la construirea comunităților.
Comunicarea pozitivă dintre părinte-școală este in avantajul părinților. Ca educatori primari ai copiilor
lor, părinții și familiile au o influență de durată asupra atitudinilor și realizărilor copiilor lor în școală. Ele pot
încuraja învățarea copiilor lor în și din școală și pot, de asemenea, să sprijine obiectivele, direcțiile și ethosul
școlar. Părinții se așteaptă ca școlile să poată oferi copiilor lor un mediu sigur și grijuliu. Modul în care școlile
comunică și interacționează cu părinții afectează amploarea și calitatea implicării părinților in învățarea copiilor
lor. De exemplu, școlile care transmit știri proaste despre performanța elevilor mai des decât recunoașterea
meritelor elevilor vor descuraja implicarea părinților, făcând părinții să se simtă că nu își pot ajuta în mod eficient
copiii. Părinții vor putea fi implicați în educația copiilor lor dacă pot obține idei de la școală cu privire la modul
în care își pot ajuta și susține copiii. Poate că cel mai important este faptul că părinții pot astfel deveni mai
încrezători în valoarea implicării lor în școală. Părinții dezvoltă o apreciere mai mare pentru rolul important pe
care îl joacă în educația copiilor lor. Există dovezi substanțiale care arată că implicarea părinților aduce beneficii
elevilor, inclusiv îmbunătățirea rezultatelor lor academice. Există și alte avantaje pentru copii atunci când
părinții se implică – și anume, o motivație sporită pentru învățare, un comportament îmbunătățit, o prezență mai
frecventă și o atitudine mai pozitivă legata de teme și școală în general. Cercetările arată că implicarea părinților
poate ajuta profesorii să se concentreze mai mult pe sarcina de predare. De asemenea, având mai mult contact
cu părinții, cadrele didactice învață mai multe despre nevoile elevilor și despre mediul de acasă, ceea ce
reprezintă informații pe care le pot aplica pentru a răspunde mai bine acestor nevoi. Părinții care sunt implicați
tind să aibă o viziune mai pozitivă asupra cadrelor didactice, ceea ce duce la îmbunătățirea relației cu profesorii.
O abordare incluzivă în luarea deciziilor școlare și implicarea părinților creează un sentiment de responsabilitate
partajată între părinți, membrii comunității, profesorii și liderii școlari. Părinții au dreptul să fie consultați și să
participe la deciziile privind copiii lor. Părinții pot juca roluri semnificative în procesul decizional școlar.
Formarea și informarea pentru a profita la maximum de aceste oportunități pot fi furnizate ca parte a activităților
de parteneriat.
Contactul personal, inclusiv ședințe, vizite la domiciliu, apeluri telefonice par a fi cea mai eficientă
formă de comunicare și poate fi printre cele mai familiare. Cu toate acestea, stabilirea unei comunicări
efective între școală și casă a devenit mai complexă pe măsură ce societatea s-a schimbat. Marea diversitate
în rândul familiilor înseamnă că nu este posibil să se bazeze pe o singură metodă de comunicare care va
ajunge la toate familiile cu un mesaj dat. Este esențial ca o varietate de strategii, adaptate nevoilor anumitor
familii și ale programelor acestora, să fie integrate într-un plan general. Comunicarea școlii cu familia

906
trebuie să fie luată în serios și trebuie evaluată, recunoscută și recompensată de către școli și sistemele
educaționale. Este esențial să se ofere profesorilor și liderilor școlari programe educaționale și de formare
care să îi pregătească pentru a comunica eficient cu familiile într-o manieră accesibilă. Este la fel de
important să încurajăm familiile să comunice eficient cu școlile. Școlile pot acționa ca un punct central în
care comunitățile din care fac parte. Școlile pot organiza activități care îmbunătățesc calitatea vieții într-o
comunitate, în timp ce onorează cultura, tradițiile, valorile și relațiile din acea comunitate. Prin includerea
activităților care modelează sentimentul de identitate și cultură ale elevilor, școlile pot construi un sentiment
de comunitate în fiecare elev. Activitatea școlilor include aspecte ale dezvoltării sociale, emoționale, morale
și spirituale a tinerilor. Astfel, școlile joacă un rol esențial în promovarea creșterii personale și a reînnoirii
culturale.

Bibliografie
Constantin Cucoș. ,,Pedagogia”. Editura Polirom., Iași, 1998.
Godfrey Claff. ,,Parteneriat școală – familie - comunitate” - Ghid pentru cadrele didactice., Editura
Didactică și Pedagogică, R. A., București, 2007.

Ioan Cerghit. ,,Formele educației și interdependențele lor” - Curs de pedagogie, Universitatea

București, 1988.

Stăiculescu Camelia. ,,Managementul parteneriatului școală – familie”, Editura ASE, București,

2007.

907
 IMPORTANȚA RELAȚIEI FAMILIE-ȘCOALĂ

TREPĂDUȘI MARIA ELENA

LICEUL TEHNOLOGIC N. STOICA DE HAȚEG
MEHADIA, CARAȘ-SEVERIN
Obiectivele educaționale asupra copilului nu pot fi realizate decât prin eforturile conjugate ale tuturor
membrilor, în special ale factorilor activi, adică familia și școala, educatorii oficiali. Aceștia contribuie la
ridicarea nivelului instructiv – educativ al elevului integrat în colectiv. Reușita acestei acțiuni presupune și
depinde de cunoașterea particularităților de vârstă și individuale ale fiecărui copil. Acesta trebuie urmărit
din toate punctele de vedere și sub toate aspectele personalității lui.
Formele de colaborare ale familiei cu școala sunt diverse și fiecare școală, respectiv fiecare educator
are libertatea și modalitățile de a stabili și alege metodele cele mai eficiente și realizabile. Dintre acestea
cele mai eficiente sunt ședințele cu părinții, vizita la domiciliu, convorbirile individuale cu părintele,
discuții pe rețelele de socializare unde în zilele noastre fiecare clasă are grup tocmai ca să poată comunica
în siguranță, călătoriile unde poți cunoaște familia și sub alte aspecte.
Părinții trebuie atrași de școală, cooptați, determinați să vină cu plăcere, să colaboreze activ, să poată
lua decizii și să-și îndeplinească rolul de actor responsabil. Practica a demonstrat, așa cum spunea H. H.
Stern că și educatorii au ceva de învățat de la părinți. Întâlnirile cu părinții trebuie să se desfășoare pe o
bază temetică solidă, munca școlii cu familia impunând un sistem, o unitate de obiective, de măsuri și
metode care să conducă această colaborare specifică la un mod planificat de a lucra, nu să se desfășoare în
mod accidental, sporadic.
Cunoașterea condițiilor familiale ale fiecărui elev este absolut necesară, de altfel în regimul comunist
erau obligatorii vizitele la domiciliu. Se impune cunoașterea fiecărei familii, a persoanelor care fac parte
din viața copilului. Școlarul are nevoie de un cadru în care să se simtă protejat, în siguranță, de părinți
calmi, afectuoși, maleabili în raport cu copilul, fără a da dovadă de slăbiciune. Copilul trebuie să simtă că
părinții iau parte la micile lui necazuri, îi împărtășesc fricile și temerile, bucuriile și reușitele, îi interesează
ce se întâmplă la școală, îi cunosc prietenii și locurile de joacă, au timp de calitate petrecut împreună, cunosc
persoanele cu care ei interacționează.
În același timp au nevoie de părinți fermi, care să îi facă să înțeleagă că libertatea lui nu este fără
margini. Părinții trebuie să stimuleze eforturile copiilor, creativitatea, inițiativa și independența. Ei trebuie
să fie conștienți că cea mai bună investiție este aceea pe care o fac în mintea și spiritul copilului lor. Dar.. ..
.. pentru ca aceste vorbe frumoase să nu rămână doar simple vorbe, e nevoie să existe voință, timp,
disponibilitate, consum de energie, iar factorii implicați să se considere adevărați parteneri. Școlile trebuie
să planifice și să organizeze programe de parteneriat care să amplifice implicarea părinților. Scopul
educației este acela de a forma un om cu o gândire liberă, creativ, sociabil.
Parteneriatul școală-familie nu este acela de pe o coală de hârtie, semnat de profesor și părinte, ci
este relația activă de implicare din ambele părți, este bucuria și tristețea, reușita și eșecul, zbaterea și
rezultatul din care elevul este beneficiarul, câștigătorul.

Bibliografie
Baban, A., Consiliere educațională, Cluj Napoca, 2001
Cucoș, Constantin, Psihopedagogie pentru examene de definitivare și grade didactice, Ed. Polirom,
Iași, 2009

908
 PARTENERIATELE EDUCAȚIONALE ȘI IMPORTANȚA
LOR ÎN EDUCAȚIA COPILULUI DE VÂRSTĂ TIMPURIE
REFERAT

TRIP ANCA VASILICA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM NORMAL NR. 1 CEICA, JUD. BIHOR
Educația timpurie reprezintă totalitatea experiențelor individuale și sociale existente sau organizate,
de care beneficiază copilul în primii ani de viață. Ele au rolul de a proteja, crește și dezvolta ființa umană
prin înzestrarea cu capacități și achiziții fizice, psihice, culturale, specifice care să-i ofere identitate și
demnitate proprie. Educația timpurie asigură fundamentele dezvotării fizice și psihice sănătoase ale
dezvoltării sociale. Ceea ce învață copiii în primii ani de viață reprezintă mai mult de jumătate decât vor
învăța tot restul vieții.
Educația timpurie se realizează ca educație informală în familie, în relațiile de vecinătate și în relațiile
comunitare, prin mass-media-ca educație formală în creșe, grădinițe și alte instituții de ocrotire și educație;
și sub forma educației nonformale în cluburi sportive, cluburi ale copiilor și elevilor, biblioteci, muzee etc.
În România, de regulă, se vorbește despre educație timpurie odată cu intrarea copilului în gradiniță.
În același context, se consideră că grădinița asigură mediul care garantează siguranța și sănătatea copiilor
și care, ținând cont de caracteristicile psihologice ale dezvotării copilului, implică atât familia cât și
comunitatea în procesul de învățare.
Pentru că vârsta timpurie este ceea mai importantă perioadă pentru dezvoltarea personalității
copilului, și perioada de la naștere până la intrarea în școală cere stimulare, în dezvoltarea optimă a copilului
este necesar parteneriatul educațional încheiat între grădiniță, respectiv școală și familie, comunitate ori
instituții care au rol în creșterea, îngrijirea și educarea copilului.
Parteneriatele implementează un sistem de educație timpurie, un proces complex și îndelungat care
cere o colaborare strânsă și continuă și o comunicare între Ministerul Educației, și alte instituții în vederea
asigurării coordonării tuturor măsurilor privind drepturile, protecția și dezvotarea viitoare a copilului.
În cadrul acestor parteneriate se pot parcurge următoarele conținuturi: transmiterea unor informații
despre ecologie, dobândirea unor cunoștințe despre relația om-mediu, educarea unor comportamente și
conduite civilizate, îmbogățirea vocabularului activ cu cuvinte din diferite domenii, cultivarea unor atitudini
de investigare, cercetare etc.
O sursă și un sprijin permanent în educarea și dezvoltarea copiilor o constituie implicarea familiei,
părinților ca parteneri în educație. Părinții sunt încurajați să ia parte la planificarea și derularea programelor
educative pentru copii de vârste mici, ceea ce implică o responabilizare și o eficiență sporită.
Parteneriatele încheiate cu familia, în special cele încheiate în cadrul unităților educaționale în care
activăm ca și cadre didactice, vizează dezvoltarea și implementarea unor programe de formare pentru
părinți, inclusiv formarea pentru creșterea implicării taților. De asemenea, formarea trebuie să garanteze
faptul că părinții vor deveni mai sensibili la problemele sociale și psihologice, precum și la problemele de
orice gen atunci când își cresc copiii. Astfel, părinții au posibilitatea să-și cunoască mai bine copiii, modul
lor de manifestare în viață de grup pot înțelege mai bine rolul lor educativ.
Printre obiectivele pe care tind să le atingă acest gen de parteneriate în dezvoltarea copilului de vârstă
timpurie amintim: înlăturarea factorilor perturbatori în cadrul comunicării grădiniță- școală- familie;
creșterea gradului de implicare a părinților în toate activitățile școlare și extrașcolare; schimbarea
mentalității neadecvate a unor părinți față de grădiniță/ școală: cunoașterea de către părinți a posibilităților
și nevoilor psiho-fizice ale copiilor; învățarea unor deprinderi și tehnici de muncă intelectuală sub formă
de activități comune elev-părinți-cadre didactice. Rezultate așteptate: consolidarea abilităților de
comunicare părinte-cadru didactic, îmbunătățirea situației școlare a copiilor. Prin acest tip de parteneriate
se stabilesc relațiile mai apropiate și mai deschise între educatoare și părinți, iar părinții, cunoscându-se mai
bine între ei, pot colabora mai ușor în luarea unor decizii importante pentru grădiniță.
Principala răspundere pentru protecția, creșterea și dezvoltarea copiilor îi revine familiei și, ca atare,
familia este îndreptățită să beneficieze de toată protecția și sprijinul de care are nevoie.

909
 Prin urmare, accesul părinților, familiilor, tutorilor, al persoanelor care au în îngrijire copii și al
copiilor înșiși la o gama completă de informații și servicii este o prioritate, parteneriatele încheiate cu
familia fiind menite să sprijine educația copiilor de vârstă timpurie.
Dezvoltarea fizică, psihică, spirituală, socială, afectivă, cognitivă și culturală a copiilor constituie o
perioadă națională și globală.
Parteneriatele cu instituții care pot contribui în mod deosebit la dezvoltarea copilului de vârstă
timpurie pot include implicarea directă (pe lângă familie) a autorităților locale, a parlamentarilor, a
organizațiilor neguvernamentale, a sectorului privat și a agenților economici, a conducătorilor religioși,
spirituali, culturali, ai liderilor și ai membrilor comunităților.
Acest gen de parteneriate vizează stimularea mentală, antrenarea fizică și dezvoltarea amplă a
abilităților copiilor prin diferite activități, cum ar fi: muzica, abilitatea manuală, formarea unor deprinderi
de colaborare, desfășurarea unor activității didactice cu teme istorice și creștine etc.
Proiectele de parteneriat educațional cu Comunitatea Locală- Primărie, Poliție -au ca argument
educația preșcolarilor pentru cetățenie democratică în vederea formării unor cetățeni activi și responsabili.
Prin acțiunile desfășurate în acest sens copiii își însușesc concepte cheie-libertate, justiție, egalitate,
solidaritate, cunosc modul de funcționare a instituțiilor democratice, sunt puși în diferite situații de a
respecta pe cei de lângă ei, își formează deprinderi de a-și proteja propria persoană și pe ceilalți.
O altă dimensiune a educației pentru societate o reprezintă educația religioasă a cărei calitate poate fi
îmbunătățită prin parteneriate cu reprezentați ai Bisericii. Astfel, se pot realiza vizite, convorbiri tematice,
cântece, colinde, excursii care au ca obiectiv turistic mănăstiri.
Într-o accepțiune generală, educația este procesul (acțiunea) prin care se realizează formarea și
dezvoltarea personalității umane. Educația este continuă. Ea începe din primele momente ale vieții și se
încheie odată cu ea.
Fiecare copil este unic, iar educația trebuie să țină cont de particularităților individuale ale fiecărui
copil. Rolul educatoarei este extrem de mare în acest sens.
Educatoarea este persoana care trebuie să ofere ocazii de dezvoltare fiecărui copil în parte, pentru că
grădinița este locul unde are loc procesul de dezvoltare a personalitații ca parte componentă a educației
timpurii.
De aceea, formarea continuă a cadrelor didactice, a asistenților sociali și a altor categorii de personal
de îngrijire care, prin activitatea lor, trebuie să colaboreze cu părinții în domeniul educației și îngrijirii
copilului, este una dintre componentele psihopedagogice esnețiale în atingerea scopului propus.
‚, Menirea firească a școlii nu este să dea învățătură, ci să deștepte, cultivând destoiniciile intelectuale
în mintea copilului, trebuința de a învăța toată viața. ’’(Ioan Slavici)

Bibliografie:
Gutium I, Mămăligă M, Mumjiev G -Parteneriatul pas cu pas, Editura Fundația Internațională pentru
sisteme Electorale, Chișinău, 2000
Velea, Luciana și colaboratorii- Participarea elevilor în școală și în comunitate, Ghid pentru profesori
și elevi, Editura Agata, 2006
Vlăsceanu, Gheorghe coord., Neculau, Adrian -Școala la răscruce. Schimbare și continuitate în
curriculunul învățământului obligatoriu. Studiu de impact, Editura Polirom, 2002

910
 MODALITAȚI DE COLABORARE A ȘCOLII CU FAMILIA
ÎN VEDEREA REUȘITEI ȘCOLARE

PROF. TRIPA IOANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 24, TIMIȘOARA
Un important semn de progres al lumii contemporane îl reprezintă recunoaşterea şi respectarea
copilului ca fiinţă umană cu drepturi egale şi cu nevoi specifice de supravieţuire, dezvoltare, educaţie şi
afirmare a personalităţii libere şi creatoare. Tratând copilul ca pe o persoană, apărând şi acordându-i dreptul
la viaţă particulară, la intimitate şi la dezvoltare normală, avem garanţia că îi sunt asigurate condiţiile optime
de dezvoltare.
Cunoaşterea şi înţelegerea nevoilor copilului în funcţie de etapele de dezvoltare ale acestuia de către
părinţii şi adulţii cu care el interacţionează reprezintă posibilitatea de a relaţiona corect cu ei şi de a sesiza
elementele unor traume, acţionând profilactic şi terapeutic. Școala recunoaște și accentuează rolul părinților
de primi educatori și trebuie să-i determine să înțeleagă că familia face mai mult decât o simplă instituție
socială, ea educă și instruiește.
Orice familie trebuie să fie un garant de securitate, de protecție fizică, afectivă, mentală, morală și
socială pentru toți membrii ei, dar mai ales pentru copii. Relațiile din sfera familiei sunt de tip special,
având la bază sentimente de dragoste și respect reciproc. Dimensiunea afectivă este cea mai mare forță, dar
poate deveni și cea mai vulnerabilă latură a conviețuirii familiale. Cele mai acute probleme educative,
culminând cu insuccesul școlar, se nasc din absența sau ignoranța atenției părintești sau coroziunii afective
din familiile dezorganizate, cu un nivel economic precar, cu tulburări psihice, consum de alcool, violența
fizică și verbală.
Implicarea activă a părinților în activitățile școlare și extrașcolare ale propriilor copii au ca rezultat
că ei realizează că problemele lor sunt și ale altor părinți, că este util să discute despre situațiile cu care se
confruntă, află căi și modalități de rezolvare a problemelor. Între unii părinți se înfiripează relații de
încredere și cooperare, învață să accepte asistența specializată, să ceară ajutor atunci cand au nevoie.
Informațiile primite și abilitățile dobândite le dau încredere și competențe sporite. A fi părinte la începutul
mileniului trei, într-o perioadă marcată de profunde și rapide transformări sociale, este o misiune din ce in
ce mai dificilă. Familia are nevoie de sprijin și susținere pentru a rezolva problemele ridicate de creșterea
generațiilor de astăzi.
Cercetările au arătat ca rata învățării crește și se menține ridicată în situațiile în care părinții se implică
în sprijinirea copiilor prin diverse activități acasă. Părinții vor aprecia mai bine abilitățile și aptitudinile
copiilor, problemele și posibilitățile de rezolvare a acestora în procesul învățării, dacă sunt implicați în
activitățile pe care școala le desfășoară.
Este posibil ca sistemul valoric-normativ promovat de şcoală să nu coincidă cu acela din familie sau
din alte grupuri în care este inclus copilul. De aceea școala intreprinde activități de cunoaștere a copiilor și
a familiilor acestora. Începe cu studierea dosarelor personale, a fișelor de caracterizare psihologică.
Organizează colectivul de părinți: alege comitetul de părinți, repartizează atribuțiile acestora, selectează
părinții disponibili de a participa la viața clasei. Stabilește un program de activități cu familia: proiectează
întâlniri individuale și colective, consultații, adunări ale părinților, mese rotunde, activități extracurriculare.
Pregatește și conduce sedințele cu părinții, invită diferiți specialiști, învață părinții cum să creeze și să
completeze un portofoliul pe o temă dată. Menține permanent relații cu toți părinții prin intermediul
telefonului, invitațiilor, întocmește orarul sedințelor cu părinții. Realizează consilierea copiilor și a
părinților aflați în situații dificile. Elaborează comunicări, referate, selectează informații și materiale pentru
portofoliul familiei. Elevii și părinții vor fi plasați în situații-problemă, de cercetare și de descoperire,
conștientizare a valorilor familiale în corelație cu cele general-umane.
Mijloacele prin care se face educarea părinţilor sunt și lectoratele, popularizarea de materiale
educative, articole de presă, dezbaterea unor cazuri de abuz şi consecinţele acestora. Importante sunt și
dezbaterile comune privind problemele şi dificultăţile întâmpinate, condiţia unui asemenea dialog ar fi ca
el să se desfăşoare, pe cât posibil, într-un cadru informal, astfel încât să poată fi depăşite rezistenţele,

911
prejudecăţile, orgoliile, să poată fi deblocată spontaneitatea și gândirea creatoare prin intermediul
comunicării de grup. Realizarea unei cooperări strânse a şcolii cu familia, asigurarea unui feed-back
informaţional între cele două instanţe educative, luarea în comun a unor decizii, împărtăşirea de experienţe
pedagogice în cadrul unui dialog deschis din ambele părţi vor avea un rol major în educarea copiilor.
Școala trebuie să fie la înalțime și în ceea ce privește cunoaşterea psihologică a perioadelor „critice”
ale dezvoltării (pubertate, adolescenţă), marcate de negativism, comportament excentric, ostentativ,
„normale” pentru această etapă de vârstă, când tânărul încearcă să-şi configureze propria identitate în
opoziţie cu adultul, să se afirme și să acţioneze autonom. Activitățile cu părinții duc la rezolvarea situațiilor-
problemă, a conflictelor posibile și a situațiilor de risc în dezvoltarea copilului.
Colaborarea dintre școală și familie va înlătura eventuale derapaje ale viitorului adolescent. Prin
cooperarea reală și comunicarea cu părinții, școala pune bazele unei unități de decizie și de acțiune între cei
doi factori. Această colaborare va fi lumina deasupra drumului formării tinerei generații.

Bibliografie:
M. Ionescu, I. Radu- Didactica moderna, Ed. Dacia, 1995
Elisabeta Stănciulescu- Sociologia educaţiei familiale, Ed. Polirom, Iasi, 1998
Vrăjmaş Anca – Consilierea părinţilor, Editura Polirom, Iaşi, 2001

912
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!

PROF. TROFIN DANIELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ GRUMĂZEȘTI, JUD. NEAMȚ
„Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie”( Eric Berne)
Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc,
te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Încă de la naştere, fiecare etapă din
viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă,
aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele
sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu
copilul se raportează la lumea din jur. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea
copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul
căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei șapte de acasă depinde de câţiva factori:
relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia
şi pe care le transmite copilului.
Copiii au mare nevoie de părinţi, fără să-și dea seama de acest lucru. Personalitatea lor fragedă poate
fi modelată discret, cu mult tact și mai ales cu argumentele cele mai raţionale de care dispunem. Orice
amestec brutal în sufletul copilului îi creează resentimente și-l îndepărtează de părinţi sau de educator. Noi,
cadrele didactice, nu putem rămâne indiferenţi la dramele copiilor cu părinţi conservatori, părinţi „de
duminica”, părinţi „de concediu” sau dimpotrivă, părinţi care trudesc, se luptă cu greutăţile vieţii să-și educe
copiii, părinţi educaţi sau părinţi care încearcă să se autoeduce.
Cunoașterea copilului este o necesitate, părintele are obligaţia să cunoască temperamentul copilului,
pentru că educaţia trebuie individualizată în funcţie de temperamentul și reactivitatea lui. În perioada
copilăriei, temperamentul se află în forma lui nativă, dar treptat se modelează, pe măsură ce educaţia din
familie și școală își spune cuvântul. Din experienţa la catedră am constatat că educaţia realizată în grădiniță
nu este solidă dacă copilul nu are „cei șapte ani de acasă”, ceea ce relevă că în familie trebuie să se pună
bazele unei educaţii sănătoase pentru viaţă. Este important ca părintele să știe că mediul de viaţă și educaţia
sunt factori esenţiali în dezvoltarea copilului. În orice familie, copiii au nevoie de multă iubire, grijă și
atenţie. Ei se simt iubiţi și în siguranţă când sunt ascultaţi fără să fie certaţi. Dacă „li se tot face morală și
nu vor fi ascultaţi, ei vor începe să-și ascundă sentimentele, nevoia de comunicare fiind strâns legată de
nevoia de dragoste. Copilului îi place să i se acorde multă atenţie, astfel el putându-se afirma. O educaţie
sănătoasă îl face pe copil să devină deschis la nou, creativ, adaptabil, comunicativ, cooperant și tolerant,
responsabil, competent, demn, împlinit și fericit. Credem că putem ajunge la aceste finalităţi prin educarea
integrată, parteneriat educaţional, motivare individualizată și pregătirea continuă a elevului pentru viaţă.
Părinţii trebuie conștientizaţi că singura investiţie de valoare, niciodată falimentară pe care familia o poate
face pentru copil este investiţia pentru mintea și sufletul acestuia.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi
percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că
sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi
încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului
ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla
dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă
mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În
acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii
greşesc uneori, darămite copiii.

913
 Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii șapte ani de viață, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor
asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le
considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Ceea
ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani de-acasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt
“lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia
apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur,
ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de
aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului,
munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt
tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată
asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei
mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Omul va avea un comportament natural și agreabil,
adică o purtare civilizată numai respectând nişte reguli care s-au impus şi s-au codificat de-a lungul
timpului. Pornind de la principiul că fiecare dintre noi este unic şi de neînlocuit, putem afirma că orice om
are dreptul de a fi respectat dar de acelaşi respect trebuie să se bucure şi cei din jur. Cei șapre ani de acasă
reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin
că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru
formarea lui ca adult. Încă mai credem că “cei șapte ani de acasă” vor constitui “fundația” pentru construcția
unei vieți închinate binelui, frumosului și adevarului pentru noile generații care vor veni, pentru că
Pământul, nu-i așa, are nevoie să fie locuit de către oameni împăciuitori, care gândesc și acționează frumos

BIBLIOGRAFIE:
Băran – Pescaru, Emilia – „Familia azi. O perspectivă sociopedagogică”, Editura Aramis, Bucureşti,
2004
Dima, Silvia – „Cei şapte ani de acasă”, Editura Didactică şi Pedagogică, R. A., Bucureşti, 1999
Vrășmaș, Ecaterina – Adina – „Consilierea şi educaţia părinţilor”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

914
 IMPORTANȚA PARTENERIATULUI FAMILIE-GRĂDINIȚĂ

TRUFIN CARMEN

Pornind de la „primii educatori” ai copilului și anume părinții, pe care istoria doctrinelor educației
și învățământului i-a recunoscut ca atare, ne îndreptăm spre grădiniță, locul unde copilul intră în contact cu
alți copii și trebuie să se adapteze noilor cerințe.
În primii ani de viață familia reprezintă factorul educativ prioritar, întrucât educația începe din
familie; în schimb la vârsta preșcolară un factor educativ important devine grădinița, care desfășoară un
amplu proces instructiv-educativ și are cadre didactice cu o pregătire profesională corespunzătoare, ce
aplică metode și procedee pedagogice clasice și moderne verificate în timp. Educația făcută de primii
educatori „părinții” ca și cea a grădiniței influențează toate laturile personalității copilului.
Educatoarea este persoana care conduce procesul educativ din grădiniță. Ea are capacitatea de a
organiza acest proces, de a-l dirija în mod conștient, ajutând astfel copilul să se dezvolte continuu, să se
apropie de idealul educațional al locului și al vremurilor. Este foarte important să se realizeze o colaborare
strânsă între grădiniță și familie, în vederea stabilirii unui sistem unitar de cerințe, a unei linii unitare în
educarea copilului. Condiția esențială în derularea eficientă a procesului instructiv-educativ din grădiniță
va fi întotdeuna asigurarea unui raport direct proporțional între cei doi factori implicați în dezvoltare și
anume: familia și grădinița. De asemenea, asigurarea unei comunicări de tip conexiune inversă va crea un
durabil dialog între acești factori, cu rol de autoreglare a procesului instructiv-educativ, în vederea unei cât
mai bune cunoașteri și dezvoltări a personalității copilului preșcolar.
Comunicarea tip conexiune inversă se realizează în două moduri:
a) Conexiunea inversă directă (prin intermediul copilului)
b) Conexiunea inversă indirectă (prin intermediul adulților implicați în dezvoltarea preșcolarului)
Prin intermediul comunicării directe, copilul vine cu un oarecare volum de cunoștințe și deprinderi
formate în familie, ce vor constitui baza derulării procesului instructiv-educativ, dar se întoarce acasă cu
noi achiziții de cunoștințe și deprinderi, ce vor deveni ulterior abilități.
Prin comunicarea indirectă, părinții furnizează educatoarei informații despre dezvoltarea psihofizică
antepreșcolară. La rândul ei, educatoarea le va oferi date despre dezvoltarea periodică a preșcolarului.
Vârsta preșcolară poate fi numită pe drept cuvânt vârsta marilor ucenicii. Unele achiziții privind
activitatea psiho-motorie și afectivă s-au relizat deja fără ca această evoluție să cunoască vreo întrerupere:
mersul, vorbirea, folosirea raționamentului intuitiv, etc.
Preșcolarul îNR.egistrează progrese însemnate pe plan intelectual și afectiv cu condiția certă a
recepționării permanente „din afară” a unor influențe organizate și sistemtice. Aceste influențe formative
sunt exercitate asupra fiecărui copil, de către un complex de factori educativi a căror acțiune se interferează
continuu.
Este recunoscut în cadrul acestui „complex formativ”, rolul preponderent al instituției preșcolare, al
activității formative desfășurate de educatoare. Activitatea acesteia implică un înalt grad de responsabilitate
profesională și civică, deoarece de modalitățile concrete de realizare a educației preșcolare depinde, în mare
măsură, întreaga dezvoltare ulterioară a personalității copiilor.
Acțiunea de coordonare pe care o exercită grădinița în cadrul relației ei cu familia se concretizează
în „selecționarea” influențelor educative pozitive pe care preșcolarul le primește în cadrul familiei, precum
și al contracarării influențelor dăunătoare provenite din mediul familial.
Relația „instituție preșcolară – familie”nu se poate constitui în fapt fără asigurarea unei condiții de
bază, fundamentale, cum ar fi cunoașterea familiei de către educatoare, a caracteristicilor și potențialului ei
educativ. Din practica muncii zilnice cu copiii, educatoarea își dă seama că nu toți părinții știu cum să-și
educe copiii. De aceea, sarcina educatoarei este să-i familiarizeze cu cele mai bune metode și procedee de
educare și să-i înarmeze cu anumite cunoștințe pedagogice.
Sunt părinți care consideră că a-i educa pe copii este o chestiune foarte simplă și ușoară, care nu
necesită cunoștințe, priceperi și deprinderi speciale. Cu acești părinți, educatoarea va duce o muncă de
lămurire susținută, arătându-le cât de grea și de complexă este sarcina educării copilului în familie și cât de
mare este răspunderea ce le revine în acest sens părinților. Se știe că, de la natură, copiii nu sunt nici buni,

915
nici răi. Ei pot deveni buni, sau răi ca urmare a metodelor pozitive sau negative de educare. Stând de vorbă
cu părinții educatoarea le va atrage atenția asupra diferitelor particularități ale copilului lor, schimbări în
comportament sau comportament neadecvat. De pildă, copilul a fost obișnuit în familie să fie servit în toate
împrejurările, unul din membrii familiei (mama, bunica) îndeplinind rolul „personalului de serviciu”. Se
constată însă, că după ce copilul petrece un timp în grădiniță, el nu va mai dori să fie atât de „cocoloșit” și
servit de către membrii familiei. Sprijinindu-se pe schimbările care au survenit în conduita copilului,
educatoarea va încerca să lămurească părinții asupra faptului că este necesar ca deprinderile de autoservire
să fie educate la copil încă de timpuriu în familie. Formarea lor timpurie are o strânsă legătură cu
dezvoltarea personalității copilului. Educatoarea va arăta părinților că un copil care este tot timpul servit de
adulți, devine la urmă un răsfățat, un egoist și un neajutorat în viață. Îngrădirea spiritului de independență
a copilului duce inevitabil la limitarea experienței lui, la stagnarea dezvoltării lui intelectuale, la cultivarea
unor atitudini negative față de sine și față de alții, cum ar fi atitudinea de a primi totul de-a gata de la alții,
fără efort și muncă.
- Ce se întâmplă cu acest copil în viață, când va fi mare?
Este o întrebare pe care ar trebui să și-o pună fiecare părinte. De aceea este foarte important ca
educatoarea să cunoască familiile copiilor și felul în care sunt crescuți, deoarece atunci va ști să aplice cele
mai potrivite metode și procedee de tratare individuală. O metodă de a cunoaște mai bine copilul este aceea
de a vizita familia. Am constatat că în cele mai multe cazuri, în familie, copilul este supus unui regim
educativ echilibrat, în concordanță cu cel din grădiniță. Organizarea unui regim rațional de viață în familie
are o deosebită importanță formativ-educativă pentru copil.
Părinților trebuie să li se arate cât de important este să se respecte cu strictețe momentele principale
ale regimului în familie: somnul, alimentația. Jocurile în aer liber, plimbările, sarcinile primite în cadrul
gospodăriei familiei. Să examinăm pe scurt aceste momente.
a) Înainte de toate, somnul copilului trebuie să fie suficient și profund. Prin somn se reface energia
consumată de copil în cursul zilei. Numai un somn reconfortant asigură activitatea normală a sistemului
nervos, Previne oboseala și astenizarea copilului. În ceea ce privește regimul somnului, educatoarea trebuie
să ofere părințiilor îndrumările necesare (culcarea copilului întotdeauna la aceeași oră și crearea condițiilor
optime de odihnă). Copilul care se culcă mereu la aceeași oră adoarme rapid, somnul lui este profund și
reconfortant. Astfel se formează reflexul condiționat al somnului.
b) Regimul alimentar are o mare importanță pentru buna dezvoltare fizică a copilului nu numai din
punct de vedere al cantității suficiente și al calității, dar și din acela al regularității stricte a orelor de masă.
De aceea se impune ca micul dejun, prânzul și cina să fie servite la ore fixe, iar între ele să existe un interval
de cel puțin trei ore și jumătate. Părinții trebuie să știe că oricât de substanțială ar fi mâncare, dacă nu este
servită la timp și cu regularitate, ea nu poate să ajute la dezvoltarea fizică normală a copilului. Mai mult, ea
poate chiar să dăuneze sănătății, iar în cazuri extreme, să retardeze dezvoltare intelectuală a copilului.
Un alt aspect pe care educatoarea trebuie să-l lămurească cu părinții se referă la petrecerea timpului
în aer liber. Între orele 13, 30-16, cel mai indicat lucru este ca micuții să doarmă și apoi să-și petreacă din
nou timpul în aer liber. Mișcarea în aer liber ajută la digerarea hranei.
Părinții vor acorda o atenție deosebită jocurilor și jucăriilor copilului. În familiile cu mulți copii,
jocurile se înfiripă ușor mai ales între copiii de vârstă apropiată. Părinții trebuie să vegheze însă ca relațiile
interpersonale dintre frați și surori, în timpul jocului, să fie prietenești. Ei nu vor permite neînțelegeri și
certuri între copii. Este necesar ca părinții să fie preocupați și de problema jucăriilor, de felul cum le folosesc
copiii în joc, cum le îngrijesc și le păstrează în ordine.
Rolul familiei în educația intelectuală și morală a copiilor este tot așa de important ca și în dezvoltarea
lor fizică. Primele impresii despre lume și viață copilul le primește în familie. Aici, prin comunicarea
continuă cu membrii familiei, el își însușește limbajul, care cu timpul devine un puternic instrument al
dezvoltării sale psihice. Educatoarea va avea rolul de a discuta cu părinții despre importanța contribuției lor
în dezvoltarea vorbirii copiilor. Părinții vor fi atenți la felul cum pronunță copiii cuvintele, le vor corecta
vorbirea, îi vor învăța să se exprime corect și expresiv. Se va acorda o mare atenție întrebărilor copiilor,
semn sigur al dezvoltării lor intelectuale, al manifestării active a setei de cunoaștere, al curiozității lor cu
privire la originea lucrurilor din jur. Ceea ce îl deosebește pe copil de adult este că el rămâne uimit în fața
lucrurilor, se miră de tot și de toate. Educatoarea va sfătui părinții să le satisfacă copiilor acestă nevoie de
cunoaștere, să le răspundă la întrebări pe înțelesul lor și să evite să le dea explicații greșite.

916
 Ar mai fi multe de spus în această privință, dar am să mă opresc aici concluzionând: educatoarea este
omul „cheie”, este liantul care poate face ca relația grădiniță- familie să fie una deosebită.
Învățământul modern se bazează pe calitate, ceea ce se poate realiza numai printr-o bună cunoaștere
a copiilor și printr-o bună colaborare cu familia, școala și alți factori implicați în educație.

917
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ȘI ROLUL FAMILIEI ÎN PROCESUL DE
DEZVOLTARE AL COPILULUI

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 MÂRȘANI, DOLJ

PROF. ÎNV. PRIMAR TRUȚĂ FLORENTINA NICOLETA
Educația aduce cu sine multe beneficii, atât pentru individ, cât și pentru societate – îmbunătățește
perspectivele de carieră, stimulează economia și chiar poate extinde durata de viață. Mai mult, potrivit
studiilor, educația poate face oamenii mai fericiți! De aceea, este absolut esențial ca educația, indiferent de
natura sa, să fie aplicată încă din primele luni de viață ale copilului.
Educația este foarte importantă în cadrul societății. Este baza pentru susținerea culturii, instruirea
individuală și pentru evoluția umanității. Educația școlară, care cuprinde metodele tradiționale – de bază,
nu s-a schimbat prea mult de-a lungul timpului. Cu toate acestea, transformarea digitală a modificat
semnificativ felul în care este văzut acest proces. Educația înseamnă, însă, mult mai mult decât instruire
formală – aceasta poate începe încă de la naștere și se manifestă în toate mediile sociale în care este prezent
individul.
Învățarea formală este o formă de educare ce are loc, de obicei, în incinta unei instituții școlare. Se
referă la cunoștințele academice de bază pe care un copil le învață într-un mod formal. Unele dintre
exemplele de educație formală sunt învățarea la clasă, certificarea institutului sau educația planificată a
diferitelor discipline cu o programă adecvată, dobândită prin participarea la o instituție.
Educația informală se referă la modul în care persoanele învață în afara clasei. Un elev care face parte
dintr-un sistem educațional formal poate avea parte și de o educație informală. De pildă, un copil de clasă
primară poate susține educația formală frecventând școala, iar după să participe la programe after school,
precum cursuri de limbi străine, tabere sau excursii, care îi ajută să-și descopere și alte abilități.
Acest tip de educație include, de asemenea, orice informație nouă pe care părintele o predă copilului,
ca, de exemplu, atunci când mama îl învață pe copil să se spele pe mâini după ce folosește toaleta. Practic,
toate informațiile acumulate în afara sălilor de clasă pot fi considerate a fi educație informală.
Un alt tip de învățare în afara instituțiilor tradiționale este educația non-formală. Aceasta reprezintă
echilibrul dintre metoda formală și cea informală. Deși se bazează pe o formă de învățare structurată, nu
este necesar să se ghideze după un curriculum aprobat sau să dețină o certificare oficială. Un exemplu în
acest sens sunt lecțiile de înot pentru copii mici, programele sportive și seminariile.
Atunci când se joacă și explorează, copiii mici arată un interes natural pentru lumea din jur. Educatorii
preșcolarilor pot valorifica aceste interese prin planificarea unei varietăți de experiențe bazate pe educația
socială.
Fundația educației timpurii este bazată pe relațiile sociale pe care cei mici le creează în prezența
familiei, în școli și în comunitate. În aceste medii, copilul are ocazia de a-și face noi prieteni, de a-și exprima
opiniile și de a înțelege importanța lucrului în echipă. Astfel, preșcolarii dezvoltă o înțelegere a rolurilor pe
care le adoptă ca cetățeni ai unei societăți democratice și pot participa la activități care să-i ajute să înțeleagă
și să-și exprime compasiunea și dorința de a-i ajuta pe ceilalți.
Familia și rolul ei în educație: de ce este esențială implicarea părinților în educația copilului
Cel mai bun predictor al succesului elevilor este măsura în care familiile încurajează învățarea acasă
și se implică în educația copilului lor.
Atunci când părinții sunt implicați în viața școlară a copiilor lor, aceștia beneficiază de sprijin și
cunoștințe, fiind o cale prin care cei mici să-și dezvolte dorința pentru cunoaștere. Încurajarea implicării
părinților este mai mult decât o curtoazie obișnuită – este o modalitate excelentă de a crea un mediu de
învățare pozitiv.
Cercetările au arătat o scădere a procentului de părinți care să susțină comunicarea intimă dintre
părinte-profesor. Părinții moderni preferă metode de comunicare la distanță, cum ar fi platformele online și
sunt mai puțin susceptibili să participe la ședințe sau activități școlare. În timp ce tehnologia și instrumentele
digitale pot ajuta familiile să rămână informate, elevii își pot pierde interesul pentru școală atunci când
părinții nu își oferă sprijinul.

918
 Pe de altă parte, profesorii observă schimbări importante în clasele lor atunci când părinții se implică,
cum ar fi îmbunătățirea motivației și performanței elevilor. De asemenea, colaborarea cu părinții poate ajuta
la identificarea nevoilor și obiectivelor și pot exista discuții despre modul în care părinții pot contribui.
Comunicarea cu familia oferă profesorului posibilitatea de a asculta preocupările acestora și de a le explica
mai multe despre educația celor mici.
Potrivit specialiștilor, implicarea părinților îi poate ajuta pe cei mici în mai multe moduri, precum:
 Să obțină note mai mari la școală;
 Să aibă un scor peste medie la testele naționale;
 Să fie activi și implicați în timpul orelor;
 Să aibă încredere în propriile abilități;
 Să socializeze ușor și eficient cu partenerii de joacă;
 Să fie empatici și înțelegători cu cei din jur;
 Să își continue educația și după terminarea liceului.
Iată câteva modalități prin care părinții pot să se implice activ în educația copilului:
 Comunicarea regulată cu cadrele didactice ale copilului. Punerea de întrebări cheie, precum: în ce
domenii se descurcă, ce mai poate fi îmbunătățit și cum îl pot susține și ajuta de acasă;
 Participarea la cât mai multe activități școlare: ședințe cu părinții, serbări, festivități sau lecții
deschise;
 Planificarea excursiilor cu scop educațional în afara școlii. Câteva exemple de activități –
excursii, tururi de muzee, vizite la bibliotecă, muzeu de științe naturale. Acest lucru îi va oferi copilului
posibilitatea de a aplica în viața reală cunoștințele pe care le-a dobândit la grădiniță sau școală;
 Organizarea lecțiilor interactive acasă. Activitățile domestice pot îmbunătăți procesul de
învățare. De pildă, părinții pot crea cântece și rime cu vocabularul învățat la clasă, ori să înlocuiască anumite
instrumente muzicale cu obiecte casnice. O sesiune de gătit distractivă îi poate oferi celui mic ocazia de a-
și dezvolta înțelegerea despre sănătate și nutriție;
 Urmărirea împreună a filmelor și videoclipurilor educaționale;
 Părinții să pună întrebări în mod regulat despre cum a fost la școală, dacă a învățat ceva nou,
precum și despre cea mai grea parte a zilei. Comunicarea acasă îi încurajează pe copii să revizuiască ceea
ce au învățat pe parcursul zilei;
 Părinții să pună bazele învățării unei limbi străine. Deși învățământul formal poate include
predarea unei limbi străine, acasă poate fi mediul în care copilul să se familiarizeze cu vocabularul și
expresiile de bază. Pot face acest lucru prin desene animate în limba engleză, de pildă, în timp ce pot
evidenția anumite cuvinte cheie, precum fructe, animale sau membri ai familiei.
Așadar, o educație bună aduce stimă de sine, perspective de carieră mai bune, sănătate îmbunătățită
și o mai bună înțelegere a lumii. Deci, când copilul întreabă de ce trebuie să meargă la școală, trebuie să-i
spunem că educația îl va ajuta să fie un adult mai fericit!

Bibliografie:
1. Robu, Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008
2. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi,
2001
3. Pescaru, Băran, Adina, „Parteneriat în educaţie”, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004

919
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE

PROF. TUDOR ADELINA MIHAELA

GRĂDINIȚA CU P. P. NR. 22,
DROBETA TURNU SEVERIN

Educația începe din sânul familiei, se consolidează prin informație la școală și se dezvoltă continuu
prin cunoștințe și norme. Responsabilitatea părinților este majoră, întrucât ei se fac răspunzători de primele
repere în ceea ce privește educația comportamentală și educația civică.
Încă din primele luni de viață, copilul este învățat primele repere, cum și când să facă diverse
activități. Prin puterea exempului, părintele dă noțiuni despre bine și rău, despre reguli de comportament
care îl vor ajuta pe copil să se integreze, să fie acceptat și lăudat pentru educația primită.
Momentul în care copilul se abate de la regulile de conduită prestabilite de normele societății, nu
copilul este învinuit direct, ci părinții săi, care nu au știut să îi ofere educația celor 7 ani de acasă.
Trebuie menționat și faptul că un copil, în primii 7 ani (aș adapta 6, întrucât la 6 ani se merge mai
nou la clasa zero), până să înceapă școala, merge și la creșă, sau grădiniță, unde primește lecții despre cine
este el și cum trebuie să se comporte într-un grup, care îi sunt responsabilitățile și
drepturile.
Cu toate acestea, tot părintele este cel care poartă pe umeri grija unei educații corespunzătoare. În
ciuda programului încărcat, acesta trebuie să găsească timp să îl învețe pe copil lecțiile esențiale despre
disciplină, valori și principii, pentru a se dezvolta frumos.
Momentul intrării la școală, când lucrurile devin serioase, este pragul evaluării, când copilul trebuie
să aibă întreg bagajul de cunoștințe necesar pentru a interacționa bine cu cei din jur. Poate
v-ați întrebat care exact sunt toate acele lucruri pe care copilul trebuie să le știe la sfârșitul celor 7/ 6
ani. În acest sens, am realizat o listă a bunelor maniere pe care copiii trebuie să le cunoască pentru a dovedi
educația parentată ce le-a fost oferită.
Un copil de 3 ani trebuie:
• să salute
• să privească persoana cu care vorbește
• să se spele pe mâini înainte și după masă
• să stea cuminte în timpul mesei
• să folosească tacâmurile
• să spună „te rog frumos” și „mulțumesc”.
Un copil de 10 ani trebuie:
• să poată conversa cu un adult
• să cunoască bunele maniere în timpul mesei
• să răspundă la telefon și să preia mesaje
• să se autocontroleze în spații publice
• să își păstreze curat în cameră
• să fie punctual.
Un adolescent de 15 ani trebuie:
• să inițieze o conversație și să își dorească să fie în compania adulților
• să facă ordine din proprie inițiativă
• să știe să respecte și să nu îi deranjeze pe cei din jur
• să fie protector și darnic cu frații săi
• să fie recunoscător față de părinți și alte persoane care merită acest comportament.
Bunele maniere îi oferă copilului instrumentele de care are nevoie în viață. A-l învăța pe cel mic
aceste lecții presupune să ai răbdare și să conștientizezi că învățarea este un proces treptat. Însă mai presus
de orice lecție verbală este exemplul pe care îl oferi. Credibilitatea mesajului scade, făcând informația strict
un aspect teoretic, insignifiant.
Scriitoarea Sheryl Eberly îndeamnă părinții să își laude copiii atunci când se comportă manierat,
întrucât acest fapt întărește dorința de progres: „Principiile care guvernează eticheta se bazează pe respectul
pentru noi înșine și pentru cei din jurul nostru. Ele îl învață pe copil să-i trateze pe ceilalți cu bunătate,

920
înțelegere și să țină cont de sentimentele acestora. De asemenea, copilul va căpăta încrederea în sine pe care
i-o va da faptul că știe ce și când trebuie făcut. Această încredere crește odata cu abilitatea copilului de a-i
percepe pe cei din jur și de a lega relații care să îl mulțumească. ”
Ce spun părinții despre cei 7 ani de acasă?
Cei 7 ani de acasă înseamnă mai mult reguli de bun simt, igiena, respect, pe care un copil trebuie sa
le invețe de la părinți, până să meargă la scoală., dar care desigur ca părinți le tot repetăm până se fac mari;
1. să asculți pe cineva când iți vorbește;
2. să nu vorbesți cu gura plină;
3. să te speli pe mâini după ce ai fost la toaletă.. . sau când vii de undeva;
4. să spui adevărul;
5. să nu fii agresiv;
6. să dai bună ziua/la revedere;
7. să îti asumi responsabilitatea pentru ce faci;
8. să respecți pe cei din jur;
9. să nu scuipi pe stradă;
10. să nu vorbesti urât;
11. să nu te intinzi pe masă când mănânci;
12. să nu te urci cu picioarele incălțate în pat;
13. să respecți proprietatea personală și a celorlalți (să nu strici/distrugi)
14. să spui multumesc;
Eu cred că se acordă mult prea multă importanța unui concept ce datează din străbuni. In primul rând,
termenul e expirat.. . se consideră ca până la 7 ani copilul stătea acasă, eventual cu mama, iar la 7 ani pleca
la scoală, se desprindea de familie. Ceea ce acum nu mai este cazul. De la 3 ani este la gradiniță si de la 6
la școală.
Păi pentru mine, cei 7 ani de acasă înseamnă:
1. Să-și poată evalua obiectiv poziția in raport cu o situateție. (Trebuie să știe ce-i place, ce-i trebuie,
ce poate fi un pericol, ce nu vrea sa facă, etc.)
2. Să știe să își susțină părerile și să-și apere interesele fără a deranja pe cei din jur. (Să folosească
un limbaj politicos, să nu se miorlaie, să nu fie obraznică, dar să exprime ceea ce simte, nu să evite să-și
spună părerea)
3. Să fie atent si implicat in ceea ce se intâmplă in jur, ca să poată evita situațiile cu potențial
periculos și, ca revers al medaliei, să poată oferi un ajutor la timp cuiva. (Incepând de la salutul persoanelor
cunoscute, continuând cu atenția acordată traficului, pietonilor, adică să nu meargă pe stradă cu căștile in
urechi, trimițănd SMS-uri, izbindu-se de alți pietoni si ignorând culoarea roșie a semaforului, de exemplu.
4. Să știe să piardă (și automat, să-și focalizeze frustrarea spre ceva constructiv) dar și să câstige cu
eleganță (fără a-l umili pe cel care a pierdut)
Lucrurile astea se invață mai mult prin copierea părinților și a altor educatori, mai degrabă decat din
predici si povești. Așa că e de maximă importanță ca părinții să fie un exemplu pentru cei mici.
Și e important, de asemenea ca independența copiilor să fie stimulată, pentru că dacă in mica copilărie
este mereu altcineva care să-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele doua extreme, ori va încerca
totul, ca să-și afirme independența, ori va evita totul, dintr-un exces de prudență. Pe când, dacă e obișnuit
de mic să înfrunte niște situații și să facă niște alegeri (evident, pe măsura lui, și controlate de adult) ii va fi
mult mai ușor să ia hotărâri in ceea ce-l privește.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004, Vrăsmaş
Ecaterina Adina,
2. Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 Ciofu Carmen,
3. Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

921
 TEME ABORDATE LA LECTORATELE CU PĂRINȚII

PROF TUDOR LIGIA ELENA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ CIOLĂNEȘTI, TELEORMAN
Lectoratele cu parintii sunt, adeseori, luate in derizoriu, fie de diriginții propunători, fie de părinții
invitați, mergăndu-se pe principiul – “ lasa ca stiu eu cum sa imi cresc copilul…”, părinții fiind chiar
refractari sau, macar, cumspectii, la sfaturile pedagogilor. In intalnirile pe care le-am avut cu parintii, am
incercat sa aduc in discutie anumite situatii in care au fost puse familiile elevilor si am sfatuit parintii
interesati, cu sugestii generate de experienta mea de dascal.
1) O prima tema abordata a fost cum raspund parintii la intrebarile puse de copii de la varsta primului
DE CE? si pana in momentul in care copilul incepe sa caute singur informatia. Concluzia este ca un parinte
trebuie sa se straduiasca sa dea un raspuns logic pentru fiecare intrebare.
Studiile efectuate de psihologi au pus in evidenta faptul ca numai 20% din parinti ofera micutului
informatia necesara varstei sale, compatibila cu sansa sa de progres in perioada scolara si uneori dupa
terminarea acesteia. Deci, aproximativ 80% din parinti nu ofera posibilitatea propriilor copii de a-si forma
un minim bagaj de cunostinte, cauzele fiind extrem de diverse. Din discutiile cu parintii, am constatat ca
majoritatea parintilor nu stiu sa explice copilului unele realitati pe care acesta ar dori sa le afle si cu care se
confrunta in viata cotidiana. O parte din parinti nu detin informatia ceruta de copil, iar cei mai multi ofera
raspunsuri formale sau incorecte la intrebarile micutilor.
De exemplu, sa luam banala intrebare a copilului mic: „De ce vine noaptea”?. care ramane fara
raspuns in 8% din cazuri, in 18% din cazuri raspunsul fiind: „Dupa zi urmeaza noaptea” sau „Asa trebuie
sa fie”. In alte 15% din cazuri se spune ca asa a lasat Dumnezeu, in 30% din cazuri se raspunde pentru ca
apune Soarele, fara altfel de explicatii, in alte 15% din cazuri apare o explicatie astronomica mai simpla,
dar nu pe intelesul si in limbajul copiilor. Numai in 18% din cazuri copilului i se explica in mod clar si cu
ajutorul cuvintelor pe care el le cunoaste, asociate unui exemplu, ca Pamantul se invarteste si astfel o vreme
este luminat de Soare si o vreme nu mai primeste lumina. Se poate si exemplifica cu o veioza si o minge.
Nu trebuie uitat ca micutul de varsta prescolara are nevoia de a cunoaste oricare realitate pe care o
intalneste si are capacitatea de a o intelege, daca ne cantarim cuvintele si ii oferim multe exemple concrete.
Nicio intrebare nu trebuie sa ramana fara raspuns logic, exact, care sa-l satisfaca si sa-i ofere posibilitatea
de a-si crea un bagaj cultural. Mai mult decat atat, trebuie ca adultii sa observe ce aspecte pe care le
intalneste ii trezesc curiozitatea si sa-i explice simplu, dar foarte precis ce vede si ce aude.
Copilul trebuie invatat sa puna permanent intrebari, chiar daca acestea uneori ii innebunesc pe parinti.
Intrebarea „de ce?” nu este pusa reflex, asa cum se credea in trecut! „De ce?” este intrebarea cea mai
importanta pentru copil,. Mama si tata trebuie sa transforme dorinta de cunoastere a copilului intr-un joc in
care micutul sa se simta recompensat cand pune intrebari si incearca sa-si raspunda gandind singur. Atunci
cand nu stim raspunsul la o intrebare nu este nicio rusine sa ne informam si sa-i explicam. In foarte multe
cazuri, ca parinte, va descoperi ca unele intrebari aparent banale ale copilului au un raspuns mai complicat.
Parintii trebuie sa digere bine acea informatie, apoi sa gandeasca o metoda de a-i explica.
De exemplu, cum se formeaza o imagine intr-o oglinda pare o intrebare banala care este greu de
explicat chiar si pentru un adolescent. Pentru a-i explica, nu trebuie sa-i vorbim de absorbtia si reflexia
luminii, ca apoi sa-i facem o schema de optica geometrica, dar nici sa-i spunem simplu ca oglinda arata ce
este in fata sa. Daca micutul are rabdare, trebuie sa-i arati ca lumina este formata din niste bilute care se
refecta, ca si cele dintr-un joc de bowling. Astfel, toate bilele trimise in perete se intorc dupa ce se lovesc
de perete. Asa se intoarce si lumina unui obiect trimisa in oglinda.
Este extrem de important sa simplificam orice explicatie la maximum, pastrand insa o schema a
elementelor reale. Cel mai putin recomandat este sa-i oferim o informatie complicata, care-l descurajeaza
sa mai puna intrebari. Aceasta metoda trebuie folosita numai atunci cand are intrebari legate de sex sau de
moarte, pana la varsta de 5-6 ani. Niciodata nu trebuie sa-i dam o informatie sperficiala sau un raspuns
deschis, precum „asa a vrut Dumnezeu”, pentru ca micutul va fi dezamagit si interesul sau pentru cunoastere
va scadea.

922
 2) Cartile, ajutoare sigure si nepretuite
Jocurile ce implica constructia din forme, cartile cu imagini diverse care cer explicatii sunt extrem de
importante pentru formarea unui bagaj de cunostinte. Foarte importante sunt si basmele si filmele pentru
copii, care trebuie discutate si analizate intr-un joc inventat de parinti, de preferat diferit de fiecare data.
Este extrem de important sa I se cultive copilului gustul pentru rasfoirea cartilor si chiar respectul pentru
inteligenta celor care scriu carti. El trebuie sa inteleaga, inca de la o varsta frageda, ca tot ceea ce vrea sa
stie se afla in carti si ca oamenii care citesc mult si care scriu carti sunt cei care ne-au facut sa evoluam ca
nivel de trai si tehnologie.
Dimpotriva, daca-l plictisim sau insistam prea mult pe aceasta idee, riscam sa-si formeze un anumit
gen de repulsie pentru carti si pentru citit. Mai mult, micutul trebuie sa considere cartile ca pe un privilegiu,
la care oamenii nu au avut acces multa vreme, pentru ca nu aflasera ca acesta este secretul catre orice
reusita. Nu in ultimul rand, timpul acordat informarii, discutiilor si intrebarilor nu trebuie sa stirbeasca din
timpul de joaca, care este la fel de importanta pentru dezvoltarea inteligentei.
3) Educatia morala, in sprijinul formarii caracterelor.
Odata cu educarea ratiunii, a felului de a gandi, micutul trebuie sa aiba o definitie foarte exacta a
binelui si a raului. Orice aspect legat de moralitate trebuie sa aiba un reper al binelui, exemplificat prin
modele. Cel mai comod model al unui erou real este cel al lui Iisus, despre care micutul trebuie sa stie ca a
fost in primul rand un copil cu totul altfel.
Practic, un copil care nu cunoaste definitia moralei oferite de Iisus acum 2000 de ani va percepe ca
un nonsens aproape oricare condamnare a unor acte sociale si nu va intelege bine nevoia de respect si
intrajutorare. Pentru oricare intarire a ideilor morale, micutului trebuie sa i se asocieze unele calitati umane
si cu modele preferate de acesta din lumea basmului si chiar din desene animate.
Ceea ce multi parinti nu stiu sau refuza sa creada este faptul ca putem promova un model de erou
negativ din basm, pe care micutul il admira in secret. Atribuirea unor calitati morale ascunse acestui erou
negativ va transfera nevoia micutului de a-si copia modelul, eliminand pe rand elementele negative care-i
plac la acel erou.
Dimpotriva, denigrarea in scop educativ a unor eroi de basm sau film negativi poate conduce la
adulatia acelor eroi, datorita reflexului de protest sau a crizei de personalitate, efectului de victimizare a
eroului ponegrit. Micutul trebuie sa inteleaga singur ca poate fi un erou puternic, ca si cei indragiti, numai
daca are respect pentru cei din jur, e capabil sa fie fidel celor care-l indragesc si nu poate fi ademenit sa fie
altfel, prin mici atentii materiale. Trebuie sa simta ca daca ii tradeaza pe cei care tin la el pentru un cadou
sau un avantaj, inseamna ca el este o marfa de vanzare, precum cartofii sau vitele.
4) Educarea bunului simt si a buneleor manière.
Copilul educat in spiritul moralitatii, de obicei, va fi extrem de receptiv in a invata sa se poarte cu
bun-simt si politicos. Exista insa cazuri in care copilul invata sa mimeze bunul-simt, respectand strict unele
reguli de convietuire, descoperind ca acest lucru ii ofera avantaje.
De asemenea, exista copii care au un simt moral deosebit in situatiile de zi cu zi, insa nu respecta
regulile de politete si uneori nici pe cele de bun-simt. Din acest motiv, este foarte important ca micutul sa
invete sa simta, sa traiasca necesitatea de a se purta sau a vorbi politicos si nu de a invata regulile de politete
ca pe o poezie cu cuvinte de neinteles. Parintii trebuie sa-i explice micutului ca a te purta intr-un fel in care
nu deranjezi pe nimeni arata ca ai si alte calitati.

923
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

PROF. TUDORACHE CORNELIA

GRĂDINIȚA NR. 1, VOLUNTARI, JUD. ILFOV
Încă din prima clipă când conștientizăm că urmează să devenim părinți, instinctul ne face să ne dorim
tot ce este mai bun pentru copilul nostru. Este important însă să oferim copilului acest „tot” în limita
nevoilor sale și intr-un mod corect, astfel, să creștem adulți capabili mai târziu sa își croiască propriul drum
ghidat de etica principiile insuflate de părinți în copilărie.
A fi părinte este intr-adevăr o artă, este arta în care îți modelezi copilul, îi modelezi sufletul și te
modelezi și pe ține pentru a putea ține pasul cu dezvoltarea lui. Este extrem de dificil și as spune eu chiar
imposibil să fii părintele perfect, însă este îmbucurător interesul pe care mulți părinți îl acordă propriei
educații pentru a știi cum sa gestioneze cu blândețe, calm și înțelegere situațiile în care sunt puși de cei
mici.
Trăim într-o societate ce a uitat de educație, respect, conduită, morală iar acest lucru îngreunează
eforturile părinților dar și cele ale cadrelor didactice, de a educa și mai ales de a-i pregăti pe cei mici pentru
viitor. Pentru o relație armonioasă cu propriul copil trebuie avută în vedere comunicarea, o comunicare
sinceră, o comunicare care să câștige încrederea copilului și care să reprezinte temelia unei relații sănătoase
părinte-copil. Deși mulți părinți prin această relație înțeleg o relație de prietenie cu copilul și uită să își mai
manifeste atribuțiile de părinte, ea trebuie privită ca o punte de legătură care merge umăr la umăr cu
respectul fără ca părintele să uite de atribuțiile ce îi revin.
Un alt aspect important în aceasta „artă” este importanța pe care părintele o acordă instituției de
învățământ unde copilul își petrece mare parte din zi și de unde deprinde învățături și obiceiuri. Relația cu
educatorii, învățătorii, profesorii este extrem de importanta, părintele fiind obligat prin „meseria” pe care
și-a însușit-o să se intereseze de evoluția celui mic, de modul cum acesta se integrează și cum reacționează
în colectivitate.
Din dorința de a-și educă altfel copiii, față de cum au fost ei educați, părinții apelează la diferite
cursuri sau ședințe cu psihologi, în scopul îmbunătățirii și îmbogățirii resurselor emoționale pe care le pot
oferi copiilor. Aceasta continua încercare a părintelui de a acumula noi cunoștințe pentru a veni în sprijinul
copilului se numește educație parentală.
Această educație parentală, cuprinde trei dimensiuni:
• Dimensiunea responsabilității parentale: fiecare barbat și fiecare femeie care dă naștere (biologic
sau nu) unui copil, devine responsabil de ființa umană căreia i-a dat viață. A fi mamă sau tată nu este ceva
intermitent. Este ceva pentru toată viața. Această dimensiune privește drepturile și obligațiile conform
cărora orice adult devine custode atunci când are în grija sa un copil. Această responsabilitate îi conferă
obligația de a oferi grijă, supraveghere și protecție.
• Dimensiune experienței parentale care „cuprinde elemente precum atitudini, credințe și valori
parentale, satisfacție parentală, sentimentul eficienței parentale, stres și greutăți parentale, gânduri, deci
dimensiunea cognitivă. În această dimensiune pot fi incluse nevoile, precum nevoia de a se simți ajutat, de
a avea pe cinvea alături (de obicei, soțul/soția), de a lucra cu cineva (de exemplu, specialiști), cu scopul de
a face față sarcinilor impuse de creșterea unui copil care se dezvoltă în diferite medii de viață, precum
centre de zi și școala”. Această dimensiune include, de asemenea, și componenta afectivă (sentimentele
care pun stăpânire pe o persoană atunci când își exercită rolul de părinte), care evocă, în mod direct, o
experiență subiectivă: conexiunea părinte-copil este, deseori, una dintre cele mai intense legături pe care
un adult le poate avea. Aceasta are puterea de a trezi emoții uitate. Dimensiunea experienței subiective
vizează domeniile psihologic și emoțional, conștient și inconștient, acela al relației intime pe care îl au
părinții între ei și cu ei înșiși. Este un domeniu caracterizat de impulsuri, fantezii, vise, dorințe, speranță,
așteptări și respingeri pe care părintele pe proiectează asupra copilului.
Părinții pot suferi de anumite infecțiuni care îi împiedică să stabilească relații „destul de bune” cu
copilul lor. Recstabilirea unei legături care să aducă satisfacție poate necesita o muncă coroborată de
elaborare și reflecție.

924
 • Dimensiunea practicilor parentale: vizează toate faptele de ordin domestic, comportamentele
relaționale și educaționale, pe care părinții le includ în viața de zi cu zi, pentru a asigura dezvoltarea
copilului. Aceste numeroase fapte pot fi categorizate în următoarele 5 tipuri de activități:
- activități domestice (prepararea mesei, spălatul rufelor. .. ),
- activități tehnice (reparațiile de zi cu zi, curățenia în casă.. . ),
- activități de îngrijire a copilului (monitorizarea, timpul petrecut cu copilul, asigurarea spațiului de
locuit.. . ),
- activități de îngrijire (hrănire, baie, îngrijire, reconfortare),
- activități educative și de socializare (dobândirea unor comportamente sociale, stimularea învățării).

925
 FAMILIA ŞI ROLUL EI ÎN VIAŢA COPIILOR

IONELA TUDORESCU
GRĂDINIȚA P. P. NR. 38
TIMIȘOARA, TIMIȘ
Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se
dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacţiunilor dintre
copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare
ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului.
În acest creuzet intim, învăţăm să recunoaştem emoţiile proprii cât şi reacţiile celorlalţi la emoţiile
noastre, cum să gândim aceste emoţii şi cum să alegem reacţiile, cum să citim şi să ne exprimăm speranţele
şi temerile.
Familia este mediul prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea
sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală care îl pregăteşte pe copil pentru viaţa socială,
deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia
este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă,
linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată.
Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin
excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”. Statisticile judiciare arată că majoritatea
delicvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de o reală asistenţă din partea familiei.
În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii,
dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii
sociale. Primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională este familia. Aceasta are
menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor conduite,
sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze.
Copilul absoarbe din mediul apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi
contagiune directă. Copiii vor face, sau vor crede precum părinţii imitând comportamentele acestora. La
ora actuală multe familii au nevoie de o educaţie solidă, dată fiind starea lor precară din punct de vedere
material şi spiritual.
,,Mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor pe care copilul le va
stabili cu lumea exterioară din care va face parte la şcoală, acest mediu în care trebuie sa se ancoreze pentu
a nu-şi petrece copilăria la periferia grupului. ’’
Nevoile de bază, fiziologice sunt la fel de importante ca şi nevoia de securitate, de dragoste şi
apartenenţă, de recunoaştere. Toate aceste nevoi categorisite de Maslow ca fiind nevoi de tip D. Ele apar
prin lipsă şi împing individul la a căuta satisfacţie, depind de ceilalţi, de cei din jurul individului, de ceilalţi
membri ai familiei. Este evident faptul că o familie în care legăturile dintre membrii ei nu sunt de dragoste
şi respect, nu poate constitui un cadru propice de satisfacere a nevoilor umane şi deci de dezvoltare normală.
În funcţie de felul cum cei din jur, mai ales părinţii, ştiu să vină în întâmpinarea nevoilor lui şi să
înţeleagă, în satisfacerea acestor nevoi, caracteristicile care ţin de vârsta copilului, depinde dezvoltarea
optimă a copilului pentru a deveni o fiinţă normală, capabilă de a fi fericită, sau dimpotrivă acesta evoluează
la polul opus. Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este mediul natural cel mai
favorabil pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurînd condiţii de securitate şi protecţie, atât
fizică cât şi psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine.
De la începuturi şi până în prezent familia rămâne a fi dependentă de societate în virtutea principiului
conexiunii dintre sistem şi macrosistem. Prin familie indivizii se integrează în societate. Familia este, în
esenţă, temelia acesteia. Din această perspectivă familia poate fi definită ca un sistem în interiorul căruia
elemente. In cazul nostru membrii familiei, se influienţează reciproc, dezvoltând raporturi interumane
complexe. Buna funcţionare a familiei ca sistem, este condiţionată de modul în care reuşesc să relaţioneze
şi să comunice toate aceste subsisteme.

926
 Funcţionalitatea sistemului familial este consecinţa modului în care interrelaţionează subsistemele.
Mai precis este vorba de modul în care reuşesc membrii unei familii să-şi îndeplinească rolurile maritale şi
parentale, să soluţioneze diverse probleme. De cele mai multe ori se ajunge la situaţia denumită familie
problemă, atunci când apar carenţe de structură, dar şi probleme de funcţionare a elementelor integrate.
Uneori aceste carenţe structurale şi funcţionale pot pune în pericol coeziunea şi existenţa viitoarei familii.
Asa este de ex. cazul familiilor, în care unul, sau ambii părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate; cazul
familiilor în care părinţii consumă alcool; al familiilor în care violenţa domestică este prezentă, al familiilor
în care niciun părinte nu mai are un loc de muncă etc.
Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului
sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege extrovertirea unei
persoane în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea,
cineva crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l
încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu. Responsabilitatea unui părinte în ceea ce
priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte cazurile de neadaptare socială, depresie,
dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul tinerilor (şi nu numai), au ca substrat lipsa
educaţiei familiale corecte, sănătoase. ’’
Concluzionând putem spune, că rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial. „Familia reprezintă
matricea primordială a culturii omeneşti. Aici se alcătuiesc primele temelii ale caracterului său; aici se
descoperă în sufletul copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui viitoare; aici devine copilul
un om mic, din care mai apoi se dezvoltă o mare personalitate sau un pungaş mărunt.
Dacă într-o grădină frumoasă se poate vedea un copac sălbatic şi neîngrijit, nimeni nu se va gândi să
condamne copacul în sine. Cu toţii se vor gândi că responsabilitatea aparţine grădinarului. Acesta l-a lăsat
să crească şi să se dezvolte în acest fel.

BIBLIOGRAFIE:
1. Bunescu, Gheorghe, Alecu, Gabriela, Badea, Dan, Educaţia părinţilor, strategii şi programe, Ed.
Didactica şi Pedagogică, Bucureşti, 1997;
2. Ciofu, Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Ed. Medicală Almatea, Bucureşti, 1998;
3. David, Eugen, Introducere în istoria pedagogiei, Ed. Mira Design, Sibiu, 2001;
4. Dicţionar de pedagogie, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucureşti, 1979;
5. Larousse – Dicţionar de psihologie, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000.

927
 PROIECT EDUCATIONAL
,,CEI 7 ANI DE ACASĂ!”
PARTENERIATUL ȘCOALĂ- FAMILIE

PROFESOR PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR: TUFEANU AURA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,ALEXANDRU ODOBESCU”
CHIAJNA, ILFO
„Educaţia este cea mai puternică armă pe care voi o puteţi folosi pentru a schimba lumea” – Nelson
Mandela

,,Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Ca
prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale (despre plante,
animale, ocupaţiile oamenilor, obiectelor casnice), familia este cea care ar trebuie să dezvolte spiritul de
observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de
comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea,
cumpătarea, grija faţă de unele lucruri încredinţate. Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei
expresii „a avea cei şapte ani de-acasă”.
Ṣcoala este interesatӑ sӑ colaboreze cu familia, sӑ-ṣi facӑ din ea un aliat, pentru ca acṭiunea sa
educativӑ sặ fie mai profundӑ ṣi de duratӑ. Colaborarea ṣcolii cu familia este necesarӑ ṣi ȋn vederea unei
informӑri reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui, pentru cunoaṣterea lui din toate
punctele de vedere.
Cadrele didactice organizeazӑ ṣi conduc activitatea instructiv-educativӑ din ṣcoalӑ, prelucreazӑ ṣi
transmit cunoṣtinṭele prevӑzute de programele ṣcolare, modeleazӑ personalitatea copilului, desfӑṣoarӑ
activitӑṭi extracurriculare ṣi extraṣcolare. Ele sunt responsabile de aspectele organizӑrii ṣcolare, de
atmosfera generalӑ.
Ȋn funcṭie de personalitatea acestora ṣi de stilul didactic ṣi pedagogic se instaleazӑ un anumit climat
ȋn grupul celor pe care ȋi educӑ. De aceea între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare
care se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii. Sub ȋndrumarea școlii, familia
stabilește regimul de viațӑ al copilului și vegheazӑ la respectarea lui. Ținȃnd seama de condițiile concrete,
fiecare familie stabilește orarul de muncӑ și de odihnӑ al elevului, timpul cȃnd sӑ ȋnceapӑ pregӑtirea temelor,
cel destinat pentru joc și ocupații recreative alese ȋn mod liber de cӑtre copii, timpul cȃnd sӑ presteze
anumite servicii pentru familie.
Extrema duce de asemenea la eșec. Există părinți excesiv de grijulii, care își concentrează toată atenția
și energia asupra copilului, dar care de cele mai multe ori din dragoste exagerată asociată cu lipsa unor
cunoștințe elementare de parenting vor încerca să protejeze copilul, să nu cadă, să îl ducă cu mașina până
la poarta școlii, să îl supună de fapt unei vieți sedentare. Toate acestea pot duce la disfuncții și dezechilibre
atât pe plan fizic cât și intelectual. Familia ar trebui să se preocupe şi de dezvoltarea proceselor intelectuale
ale copiilor.

BIBLIOGAFIE
Iluţ P., Sociologie, Editura Mesagerul, Cluj, 1996
Mitrofan, I., Ciupercă C., Introducere în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Editura
Alternative, Bucureşti, 1997
Popescu, R., Profilul familiei româneşti contemporane, Revista Calitatea vieţii, 2010

928
 LEGĂTURA DINTRE GRĂDINIȚĂ ȘI FAMILIE

ED. ȚUGUI DOINA

ȘC. GIM,,GEORGE VOEVIDCA,,
G. P. N,,VALEA SEACĂ,,-UNITATE STRUCTURĂ
LOC. C-LUG MOLDOVENESC
JUD. SUCEAVA

În cadrul sistemului de învățământ trebuie să existe o atmosferă destinsă între agenţii educaţionali
deoarece această atmosferă facilitează învăţarea. Existența unor reguli comune, cunoscute şi fixate
împreună cu familia și copiii, ușurează mult efortul învăţării. Există o reţea complexă de relaţii în cadrul
unei şcoli, iar aceste relaţii au un potenţial considerabil de influenţare a educaţiei copiilor, atât în sens
pozitiv cât şi în sens negativ. Dezvoltarea relației grădiniță-familie, vine după sine și cu un avantaje printre
care amintim: dezvoltarea abilităților de lideri ale părinților; conectarea familiei cu membrii grădiniță și ai
comunității; oferirea de suport familiilor preșcolarilor. Menținând acest tip de parteneriat, părinții devin
responsabili fața de educația copiilor și îndeplinesc nevoile copiilor de a fi sprijiniți și aprobați. Cadrele
didactice trebuie să manifeste o relație de prietenie față de părinți, să-i informeze pe părinți cu privire la
aspectele pozitive și negative ale copilului. Tot cadrele didactice trebuie să le ofere părinților suficiente
informații despre nivelul de dezvoltare al copilului, despre activitățile care îi trezesc copilului cel mai mare
interes. Părinții au și ei datoria de a le creea propriilor copii, o imagine frumoasă a grădiniței, un loc deosebit
de drăguț și relaxant, unde aceștia învață cele mai frumoase cântece și poezii și unde au cele mai frumoase
jucării. În acest fel curiozitatea copiilor crește, iar dacă părinții au o atitudine pozitivă față de grădiniță,
atunci sunt toate șansele ca preșcolarul să aibă încredere în educatoare și colegi. Părinții preșcolarului
trebuie să fie interesați de tot ce se întâmplă cu copilul la grădiniță, trebuie să știe orarul grădiniței, trebuie
să știe ce îi place cel mai mult copilului să facă, trebuie să participe cu interes la activitățile desfășurate în
grădinița cu familia. Părinții trebuie să fie deschiși, să ofere cadrului didactic toate informațiile despre copil,
din punct de vedere al sănătății, al dezvoltării sau a dorinței acestuia.
După familie, grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate. Această instituţie
îl aşază într-un cadru nou prin dimensiunile şi conţinutul său. Aici copilul ia cunoştinţă cu activităţi şi
obiecte care-i stimulează gustul pentru investigaţie şi acţiune, îl provoacă să se exprime şi îi propune,
incipient, angajarea în relaţiile sociale de grup. Adaptându-şi metodele la formele particulare ale vieţii
mentale ale copilului, grădiniţa încearcă să răspundă specificului activităţii fiecărei vârste şi să identifice
mijloacele şi activităţile necesare pentru o dezvoltare complexă a forţelor infantile în vederea maturizării
lor. Copilul preşcolar începe să-şi definească treptat începutul personalităţii sale. În cadrul grupei el trăieşte
prima experienţă a vieţii în colectivitate, a vieţii sociale, alta decât familia. De la intrarea în grădiniţă copilul
realizează o adaptare la un anumit ritm al vieţii cotidiene Grădinița și familia trebuie să lucreze în echipă,
trebuie să înțeleagă că acest lucru în echipă este favorabil evoluției preșcolarului. Ambele părți luptă pentru
educarea preșcolarului, punctul comun în grădinița. Preșcolarul este mai presus de orice, el trebuie educat,
familia este primul mediu in care copilul interacționează pentru prima dată cu ceilalți. Familia are rolul de
a asigura condițiile necesare trecerii prin toate stadiile dezvoltării în etapa copilăriei. Condiții care stau la
baza personalității individului. Afecțiunea pe care o primește în mediul familial îl pregătește pentru viitor
din perspectiva inteligenței emoționale. Atitudinile părinților au un impact vital în construirea personalității
copilului în devenirea sa ca adult. În grădinită copilul invață să trăiască, să se joace într-un colectiv, să se
dezvolte ca un viitor adult. Relația dintre părinți și cadre didactice trebuie să se bazeze pe comunicare și
colaborare cu scopul asigurării celor mai bune condiții de creștere și dezvoltare a celui mic. Grădinița
trebuie să ofere șanse egale copiilor la procesul educațional. Pe lângă ședințele cu părinții, vizitele
periodice, trebuie să existe consultația cu părinții care este o metodă de realizare a obiectivelor propuse de
parteneriatul familie-grădiniță-comunitate. Consultațiile cu părinții presupun întâlniri cu părinții(în cadrul
ședințelor sau orelor de consiliere, serbări tematice, lectorate), cadrele didactice, medicale sau consilierul
școlar. Dintre serbări amintim ,,Întâlnire cu Moș Crăciun,,-,,Ziua mamei,,-,,Ziua copilului,,sau ,,Adio
Grădiniță,,. Acestea au în vedere comunicarea comportamentului copilului și soluționarea unor probleme

929
dacă este cazul. O altă modalitate sunt atelierele de lucru cu părinții, unde aceștia desfășoară diferite
activități împtreună cu copiii.
Grădinița și familia sunt doi factori importanți, care împreună reprezintă piatra de temelie a educației
preșcolare, iar între aceștia și mediul social se află copilul, obiect și subiect al educației. Grădinița trebuie
să răspundă nevoilor specifice ale comunității și familiilor din comunitatea în care funcționează. Cu cât
părinții vor simți că grădinița este locul unde vor găsi un sfat profesionist pentru creșterea, îngrijrea și
dezvoltarea copilului lor și că nu este un mediu ostil statutului lor de părinți, cu atât mai mult se vor alătura
eforturilor celor care lucrează în grădiniță. Doar un parteneriat strâns și susținut între familie, școală și
comunitate poate pune în aplicare procesul de educare a copilului. Grădinița are nevoie de sprijnul familiei
și a comunității pentru a oferi un mediu prietenos de educare a copilului și servicii de calitate.
Parteneriatul grădinița - familie, acțiunile pe care aceştia le desfăşoară, continuarea de către familie
activităților desfăşurate în grădiniţă, nu fac decât să ducă la o mai bună formare a celui ce urmează a se
forma pentru viaṭa de adult ce o va avea, preşcolarul. Calitatea educației la varsta preșcolară nu vine de la
sine, ci este rezultatul unei munci stăruitoare, migăloase, desfășurate cu dragoste si responsabilitate de
educatoare si implicit alături de ea părinții care să continue această muncă de educatie. Parteneriatul
grădiniţă-familie se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi grădiniţa, la o unificare a
sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor, atunci când aceştia văd educatoarea
sfătuindu-se cu părinţii. Toţi părinţii au nevoie de informaţii de bază referitoare la copiii lor. Ei trebuie
informaţi despre scopul de bază al programului educativ la care participă copiii lor şi trebuie implicaţi în
luarea deciziilor. Părinţii trebuie să fie la curent cu progresele copilului lor, dar şi cu percepţia pe 5 care o
are grădiniţa despre calităţile şi problemele copilului. Educatoarea va sugera acestora modul în care îşi pot
ajuta copiii acasă, căci sunt părinţi care oferă copiilor sprijin suplimentar în învăţare. Parteneriatul,
asigurarea coerenţei influenţelor educative şi ale tuturor factorilor care acţionează asupra copiilor este un
deziderat major şi trebuie să se realizeze. Problemele pe care le implică acest domeniu sunt multiple. Copiii
care vin in grădiniţă pot avea dificultăţi de adaptare, atât în sensul socializării, cât şi din punct de vedere
intelectual, estetic, fizic. Cauzele acestora se pot identifica de către educatoare, împreună cu părinţii. Atât
părinţii copiilor cu dificultăţi, cât şi ai celor cu dezvoltare firească, este bine să fie consultaţi pentru a stabili
programe educative, în care să se implice şi familia
Colaborarea gradinita – familie-comunitate, ațtiunile comune, continuarea muncii educatoarei de
către părinți, implicarea acestora în acțiunile organizate de grădiniță, transformarea unor deprinderi în
obișnuințe – de această colaborare, beneficiar este copilul care treptat prin modul de comportare va scoate
in evidență rezultatele acestui parteneriat.

Bibliografie
1. Bunescu, G., Alecu, G., Badea, D., (1997), Educaţia părinţilor. Strategii şi programe, Editura
Didactică și Pedagogică, Bucureşti
2. Dumitrana, Magdalena, (2000), Copilul, familia şi grădiniţa, Editura Compania, Bucureşti

930
 GRĂDINIŢA - PUNTEA DE LEGĂTURĂ ȊNTRE FAMILIE ŞI PREŞCOLAR

GPP. NR. 2 TG. NEAMŢ

PROF. ȊNV. PREŞC. ŢUGUI LĂCRĂMIOARA
Activitatea educativă ce se realizează ȋn grădiniţă nu poate fi separată, izolată de alte influenţe
educative ce se exercită asupra copilului şi, mai ales, nu poate face abstracţie de toate acestea. Educaţia
trebuie să se manifeste ȋn permanenţă ca o acţiune unitară, iar ȋmplinirea acestui deziderat urmează să stea
ȋn mod expres ȋn atenţia personalului didactic calificat. Este necesar să remarcăm trăsăturile definitorii ale
mediului preşcolar ca mediu educative, prin comparaţie cu celelalte două medii educaţionale cu care se află
ȋn strânsă legătură: familia şi şcoala.
Pentru reusita actului educational, munca depusa de noi educatoarele trebuie continuata si sustinuta
de familie. De aceea educatoarele trebuie sa asigure o permanenta colaborare intre gradinita si familie. Fara
sprijinul parintilor, noi nu putem realiza in totalitate obiectivele educationale propuse.
In cadrul gradinitei unde lucrez, am incercat sa sporesc implicarea parintilor in demersul formativ -
educativ al copiilor. Participarea directa, alaturi de copii la activitatile derulate la nivelul grupei, aceste
activitati au avut darul de a-i familariza pe parinti cu modul de desfasurare a unor activitati zilnice. Pentru
parinti aceste activitati au devenit pe parcurs un fapt normal si astfel au ajuns sa-si cunoasca copiii mai bine
urmarindu-i in timpul unor situatii variate.
Pentru a cunoaste mai multe aspecte ale vietii de familie am urmarit cunoasterea familiei copilului
prin: vizite la domiciliu; chestionare; sedinte (lectorate cu parintii); antrenarea parintilor in activitatile
organizate in gradinita; convorbirile spontane ori de cate ori s-a ivit prilejul.
O alta forma de colaborare intre gradinita si familie sunt serbarile copiilor, un prilej de cunoastere
reciproca, dar si de satisfactie pentru reusitele copiilor. In cadrul gradinitei am organizat serbari in jurul
bradului impodobit de Craciun, cu ocazia Invierii Domnului, Ziua Europei. Copiii a caror parinti au
participat la aceste evenimente au fost fericiti, dar au fost si copii a caror parinti nu au putut fi alaturi de ei
din diferite motive. Acesti copii au fost foarte suparati si chiar au suferit din cauza absentei parintilor.
Parteneriatul constituie o forma de cooperare si colaborare intre institutii si persone care urmaresc
realizarea aceluiasi scop. Educatoarei ii revine rolul coordonator in cadrul relatiei de parteneriat cu familia,
ea fiind un cadru didactic bine pregatit pentru realizarea sarcinilor educatiei prescolare.
Colaborarile cu parintii, indiferent de forma pe care o imbraca, au darul de a asigura succesul fiecarui
copil, de a ajuta copiii sa se integreze mai usor intr-o comunitate de orice fel.
Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care ȋl cunoaşte copilul şi a cărui
influenţă ȋi marchează essential dezvoltarea ca individ. Legărura copilului cu familia este, din această cauză,
extrem de puternică şi, din multe puncte de vedere, de neȋnlocuit. Datorită profunzimii relaţiilor de tip
afectiv, impactul emoţional pe care ȋl exercită familia este maxim. Familia oferă primele metode
comportamentale, creează primele obişnuinţe şi deprinderi. Familia creează o anumită matrice existenţială,
un stil comportamental car ese imprimă asupra ȋntregii evoluţii a individului şi care va genera, de asemenea,
rezistenţă la schimbările ulterioare care se impun.
Mediul preşolar ȋi oferă copilului un prim mediu socializator de tip organizaţional care ȋi oferă un
cadru social bazat pe o nomativitate elementară constând ȋn anumite reguli de convieţuire cu ceilalţi. Mediul
preşcolar ȋl familiarizează pe copil cu micro-grupul social ȋn cadrul căruia ȋnvaţă să devină partener, să
joace unele jocuri sociale, ȋl obişnuieşte cu programul orar, cu programul de viaţă, cu schimbarea mediului
de existenţă. Mediul preşcolar stimulează dezvoltarea autonomiei personale şi a independenţei.
Pregătirea copilului de către familie ȋn Vederea integrării cu success ȋn viaţa complex a şcolii, ȋncepe
din primii ani de viaţă ai copilului, prin ȋntreg efortul familiei privind dezvoltarea fizică şi intelectuală,
precum şi estetică şi morală.

931
 FAMILIA SI ROLUL EI IN FORMAREA EDUCATIEI

PROF. INV. PRESCOLAR:

TUGUI MARIOARE-DANIELA
SCOALA GIMNAZIALA ‘’DIMITRIE CANTEMIR’’
FETESTI IALOMITA
Menirea educaţiei este aceea “de a înălţa pe culmi mai nobile de viaţă – omul”. (Gentil, G. The
Reform of Education). Problema educaţiei este abordată astăzi în strânsă legătură cu problematica lumii
contemporane, lume caracterizată prin importante transformări, prin cerinţe şi aspiraţii specifice, prin
schimbări în toate domeniile.
Educaţia trebuie să se manifeste în permanenţă ca o acţiune unitară, coerentă, iar implicarea acestui
deziderat rezidă în strânsă legătură dintre familie şi mediul educaţional. Acest lucru impune ca părinţii să
fie parteneri egali în educaţia copilului. “Meseria” de părinte este grea.
În condiţiile unei atmosfere familiale echilibrate şi prielnice dezvoltării copilului de vârsta preşcolară,
familia este în primul rând cadrul existenţei biofizice, al acestei dezvoltări. Un anumit regim igienico –
sanitar necesar dezvoltării fizice sănătoase şi armonioase înseamnă asigurarea unui program al zilei care să
respecte ore de somn, alimentare, activităţi, joc, plimbări.
Un bun dobândit şi mult apreciat, câştigat de către copil în primul rând în familie este comportamentul
moral ca rezultat al unui sistem de cerinţe precise, categorice dublat de un permanent respect pentru copilul
care trebuie să se simtă iubit şi ocrotit. În accepţiunea cea mai largă a termenului, “copil bun” reprezintă în
fapt suma trăsăturilor pozitive structurate în dinamica comportamentului: sârguinţă, cinste, iniţiativă
creatoare, sociabilitate, politeţe, dispoziţie de colaborare etc., după cum părinte bun înseamnă: răbdare,
calm, înţelegere, un fond afectiv numit în termeni obişnuiţi, dragoste faţă de copil.
Cultivarea la preşcolar a dragostei de bine, de adevăr trebuie să se desfăşoare adaptat vârstei, ca un
sistem referenţial. De asemenea, trebuie avute în vedere şi unele circumstanţe particulare, printre care cele
mai de seamă sunt împrejurările concrete ale fiecărei măsuri sau acţiuni cu caracter educativ, considerarea
educaţiei ca un proces neîntrerupt, continuitatea fiindu-i asigurată prin influenţele pe care le exercită
coabitarea, deprinderile, obiceiurile şi întreaga comportare al tuturor membrilor grupului familial.
Pentru a putea descoperi “binele” care mai târziu va deveni “principialitate, cinste, spirit de a-ţi ajuta
aproapele, criterii de evaluare a comportării” este necesar ca în grupul familial să existe un cod de conduită
bazat pe o egală respectare a normelor atât de către copii, cât şi de către părinţi. Respectiv, cerând copiilor
să acţioneze într-un anumit mod, părinţii să constituie modelul şi imboldul în acea direcţie şi nu factor
derutant.
Nu frica, nu teama trebuie să-l determine pe copil la acţiune; e bine să li se explice natura greşelilor
săvârşite, gravitatea acestora şi nu să se apeleze la măsuri unilaterale de natură să producă blocaje psihice
şi dezadaptare socială. În directă legătură cu această ultimă precizare menţionăm că dragostea de adevăr nu
poate fi cultivată de către părinţii care instalează copiilor frica de pedeapsă.
De asemenea, să se ştie că drumul spre adevăr nu are trepte: este sau nu este adevăr, este ori nu este
minciună sfruntată. Nu există adevăruri mici şi adevăruri mari, după cum nu există minciună mică sau mare:
nu există domenii mărunte şi domenii mari în care se manifestă dragostea de adevăr ori înlocuirea acestuia
prin neadevăr.
Importantă pentru formarea copilului în sensul cultivării şi promovării adevărului este consecvenţa
între vorba şi fapta adultului, între cele teoretizate şi cele ce-i pot fi concret demonstrate. Aceluiaşi cadru
educaţional de familie îi sunt proprii şi cultivarea dragostei faţă de frumos, privită ca un aspect al pregătirii
bunului gust al copilului faţă de îmbrăcăminte, de ţinuta fizică, de cadru al locuinţei, precum şi ca frumuseţe
în comportare, în relaţiile cu cei din jur.
Dragostea de frumos a preşcolarului se va întâlni peste ani, cu ordinea, cu curăţenia, cu decenţa în
înfăţişarea fizică şi cu demnitatea în comportare, au floarea în ghiveciul căruia toarnă zilnic apa, cu grija
de a realiza numai lucruri de bună calitate, sub aspect fizic, dar şi spiritual. Familia şi căminul, convieţuirea
şi cadrul convieţuirii laolaltă a părinţilor cu copiii lor, reprezintă şcoala primilor ani ai copilului în care

932
trebuie să primească bazele temeinice ale viitoarei sale conştiinţe, ale tuturor trăsăturilor care-l vor defini
ca om integru în epoca maturităţii sale.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influenţează şi
modelează persoana umana. Unii merg chiar mai departe şi susţin că acţiunea ei asupra persoanei e atât de
mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale. Aceasta este cu deosebire cazul cercetărilor care
vin dinspre psihanaliza, psihologia socială şi sociologie susţinând că familia este: adevăratul laborator de
formare a persoanei.
Legătura copilului cu familia este, din această cauză, extrem de puternică şi – din multe puncte de
vedere – de neînlocuit. Familia îndeplineşte importante funcţiuni în procesul general al integrării copilului
în mediul social, fapt ce se reflectă asupra dezvoltării sale:
– creează o dependenţă absolută a copilului de membrii microgrupului familial: din punct de vedere
fizic, psihic, material;
– datorită profunzimii relaţiilor de tip afectiv, impactul emoţional pe care îl exercită este maxim;
– familia oferă primele modele comportamentale, creează primele obişnuinţe şi deprinderi (nu
întotdeauna bine conştientizate şi nici întotdeauna pozitive în conţinut);
– familia creează o anumită matrice existenţială, un stil comportamental care se imprimă asupra
întregii evoluţii a individului şi care va genera, de asemenea, rezistenţă la schimbările ulterioare care se
impun;
– influenţa educativă pe care o exercită familia este implicită, face parte integrantă din viaţă.
Zestrea de echilibru relaţional şi adaptativ pe care copilul o moşteneşte din tiparul reprezentat de
familia sa este cea mai sigură investiţie pe terenul viitoarei lui personalităţi asigurându-i detenta realizării
de sine şi a succesului în genera, dacă este crescut într-un climat tensionat, conflictual, instabil, copilul se
poate inhiba ba chiar se poate maturiza afectiv şi conjunctiv. Urmarea este, fie o puternică motivaţie
prosocială de evitare a tot ce se aseamănă cu cele trăite acasă, fie într-o motivaţie antisocială ca expresie a
nevoii de pedepsire a celor din jur, de răzbunare permanentă, de ură, rezultat al frustrărilor afective
acumulate în primii ani de viaţă.
Dacă părintele va fi mereu ocupat, neatent, obosit, neavând dispoziţia sufletească nici timpul necesar
să îl asculte pe copil, firul comunicării se rupe iar copilul se va simţi neglijat, respins în aşteptările sale. Va
căuta răspunsuri în altă parte sau nu va mai căuta deloc. Fiind aproape de sufletul copilului, pătrunzând în
gând şi luând parte la preocupările acestuia, părintele devine confidentul, sfătuitorul, punctul de rezistenţă
şi încredere al copilului sporind şansele unei iubiri reciproce şi unui respect necondiţionat.
Rolul părintelui în existenţa copilului este fundamental, dar numai în măsura în care el găseşte forţa
şi secretul de a lansa pe traiectoria vieţii un individ rezistent, puternic, adaptabil, echilibrat, bun şi, prin
aceasta, predispus la o anume fericire. Părintele nu are dreptul şi nu poate să se substituie copilului sau, pe
care trebuie să-l perceapă de la bun început ca pe o fiinţă autonomă, rolul său fiind acela de a-i facilita,
stimula şi consolida manifestarea autonomiei şi eficienţei sale umane.
Se spune că “profesia” de părinte este una din cele mai vechi profesii care se practică de către toţi
membrii comunităţii, însă puţini sunt cei care se străduiesc s-o înveţe sistematic, să-şi pună probleme şi să
încerce să le rezolve la nivelul perioadei actuale. Pentru o bună educaţie a copilului este necesară
conlucrarea familiei cu grădiniţa, iar apoi cu şcoala. Premisa de la care trebuie să pornească această
colaborare este unitatea, comunicarea, continuitatea şi competenţa în munca educativă. Funcţia de părinte
este o “meserie” şi, ca oricare meserie, ea trebuie învăţată. Noţiunea de părinte nu poate exista separat de
cea de copil/urmaş, după cum noţiunea de educator nu poate exista separat de cea de educat. În scopul
formării personalităţii copilului şi găsirii celor mai bune metode de educaţie, s-au organizat consfătuiri,
întâlniri cu specialişti: medici, psihologi, pedagogi, asistenţi sociali, profesori, părinţi, învăţători, educatori.
În urma dezbaterilor s-au stabilit reguli pe care trebuie să le aibă în vedere, deopotrivă, părinţii şi educatorii
în vederea educării copiilor:
• Să-ţi iubeşti copilul. Să te bucuri de el, să-l accepţi aşa cum este, să nu-l jigneşti, să nu-l umileşti,
să nu-l descurajezi, să nu-l pedepseşti pe nedrept, să nu-l lipseşti de încrederea ta, să-i dai prilej să te
iubească.
• Să-ţi protejezi copilul. Să-l aperi de primejdii fizice şi sufleteşti, la nevoie chiar prin sacrificarea
propriilor interese şi cu riscul propriei tale vieţi.

933
 • Să fii bun exemplu pentru copilul tău. Să-i transmiţi valorile şi normele etice ale societăţii. Să-i
dovedeşti că trebuie să trăiască în dragoste şi armonie cu ai săi şi cu toţi cunoscuţii familiei. Când copilul
este mai mare, să-l obişnuieşti să participe la treburile zilnice din gospodărie şi pentru gospodărie.
• Să laşi copilul să dobândească singur experienţe de viaţă, chiar dacă suferă. Copilul acceptă numai
experienţele pe care le face singur. Trebuie să ai curajul să-i dai prilejul de a-şi acumula experienţele proprii,
chiar dacă sunt legate de anumite riscuri.
• Să-l înveţi să fie ascultător. Să supraveghezi şi să îndrumi comportarea copilului, astfel încât prin
acţiunile sale să nu genereze suferinţă nici pentru familie, nici pentru alţii.
• Copilul are nevoie de mult timp până învaţă să se orienteze în această lume complicată. Ajută-l cât
timp poţi şi cere-i o părere proprie sau un verdict numai când este în stare să-l dea, conform experienţelor
acumulate şi gradului de maturitate.
• Să-i oferi copilului trăiri cu valoare de amintire (călătorii, excursii, vacanţe, spectacole, serbări de
familie, manifestări sportive).

Bibliografie
1. Giovanni Gentile, The Reform of Education, Forgotten Books, London, July 21, 2012;
2. John Locke, Some Thoughts Concerning Education and of the Conduct of the Understanding,,
October 1, 1996;
3. Jean Piaget, Science of Education and the Psychology of the Child, Viking Press, June 1970;
4. Jean Jacques Rousseau, Emile: His Educational Theories Selected from Emile. Julie and Other
Writings, Barron’s Educational Series, December 1, 1964;
5. Jerome Bruner, The Process of Education, Harvard University Press, January 31, 1976.

934
 STUDIUL DE SPECIALITATE
ORELE DE LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ ȘI CEI 7 ANI DE ACASĂ

PROF. DANA-SIMONA TURBĂCEANU,

LICEUL TEHNOLOGIC BAIA DE FIER, GORJ
Există copii care au un simț moral deosebit în situațiile de zi cu zi, însă nu respectă regulile de politețe
și uneori nici pe cele de bun-simț. Din acest motiv, este foarte important ca micutul să învețe să simtă, să
trăiască necesitatea de a se purta sau a vorbi politicos și nu de a învăța regulile de politețe ca pe o poezie cu
termnei de neînțeles.
Dascălii au dificila misiune de a ,,concura” cu mass-media şi jocurile de calculator, făcând din lectură
nu doar o alternativă eficientă, ci una de preferat. Lectura este un element decisiv în formarea, dezvoltarea
şi consolidarea personalităţii elevilor. Fără îndoială că deprinderea capacității de a lectura ajunge să fie un
fundament în pregătirea pentru toată viaţa. Atunci când nu există o persoană care să dirijeze acestă
activitate, mulţi elevi nu simt plăcerea de a citi şi, mai rău, se pot îndrepta spre activităţi care pot afecta
drumul lor în viață. Numai o lectură dirijată poate să confere un interes permanent pentru intrarea în lumea
fermecătoare a literaturii.
Acest aspect determină dorinţa de a citi o operă din plăcere, de a pătrunde în lumea fantastică a cărţii.
Lectura a pierdut în ultima vreme în faţa concurenţei nefaste cu mass-media, iar cartea este cea care suportă
consecinţele. În biblioteci sau în alte locuri, lectura poate fi totuşi o experienţă unică, interesantă şi
captivantă. Ea este o modalitate de a educa, a instrui şi a contribui la formarea valorilor morale ale tinerilor.
Lectura oferă copiilor frumuseţile inefabile ale poveştilor, povestirilor şi ale altor texte, unde imaginaţia
zboară, trăind împreună cu personajele emoţii, dezamăgiri, speranţe: ,,Experienţa de viaţă dobândită în
urma parcurgerii unui text este foarte împortantă, pentru că puterea exemplului pe care îl oferă personajele,
aspectele din conţinutul citit se reflectă în formarea unor concepţii despre lume şi existenţă”.
Scriitorul român I. L. Caragiale afirma cu aproape un secol în urmă: ,,O carte bună de citire, în vârsta
fragedă, este, poate, una din împrejurările cele mai hotărâtoare ale unui om. Multe cariere intelectuale nu
se datoresc altei împrejurări decât unei cărți căzute la vreme bună în mâinile unui copil, tot așa precum
umbrele multor stejari seculari se datoresc căderii unei ghinde pe pământ prielnic”. Lectura este o activitate
fundamentală în procesul învăţării, al formării personalităţii pe parcursul întregii vieţi. Trebuie să-i
convingem pe elevi să citească mai mult şi această influenţă o putem exercita explicându-le ce pot descoperi
ei prin parcurgerea textului scris‫ ׃‬emoţii, trăiri, identificarea cu personajele, libertatea de a alege, de a lua
atitudini, de a comenta.
Lectura unei opere este forma cea mai utilă de evoluţie spirituală, aducătoare de satisfacţii
intelectuale şi emoţionale superioare, în urma receptării mesajului unei opere literare. Cultivarea interesului
pentru lectură poate fi însă stimulat şi prin prezentarea cărţilor recomandate cu ajutorul suportului audio-
video, utilizând astfel şi mijloace moderne. Formarea unei atitudini pozitive faţă de lectură, descoperirea
aptitudinilor de creaţie ale elevilor şi dezvoltarea acestora, pentru a-i modela pe viitorii consumatori şi
creatori de frumos, nu se pot realiza numai în orele de literatură. De aceea, dascălii promovează o serie de
activităţi extraşcolare care, prin caracterul lor mai liber, deschis, pot stimula în mai mare măsură
creativitatea elevilor, cultivându-le interesele şi înclinaţiile pentru literatură. Lectura este o activitate
deosebită care implică multe operaţii ale gândirii (comparația, analiza, sinteza), iar deprinderea de a
parcurge un text de plăcere se formează începând cu primul an de studiu.
O altă activitate compatibilă cu nivelul de dezvoltare intelectuală a elevilor din ciclul gimnazial este
cenaclul literar, o activitate specială, rezervată elevilor cu aptitudini literare și critice deosebite și
presupune, în primul rând, valorificarea lecturii operei literare. Totuși, cenaclul este accesibil tuturor
elevilor, o parte dintre aceștia putând asigura auditoriul și este de la sine înțeles că discuțiile purtate în
cadrul activității și materialele prezentate vor fi de un real folos atragerii elevilor către lectură și, în ultimă
instanță, în formarea lor intelectuală. Lectura valorizantă va fi urmată de discuții la un nivel superior celui
specific cercului de lectură, precum și de prezentarea unor creații ale elevilor. De aceea se poate spune că

935
un asemenea tip de activitate este un prim nivel în selectarea și încurajarea elevilor cu aptitudini de creație
literară. Evident, la ședințele cenaclului pot participa literați, alte personalități ale vieții publice culturale.
Sesiunile de comunicări și referate reprezintă o altă posibilitate de atragere a tinerilor spre lectură,
spre un studiu intens și concret direcționat. Fie că sunt realizate cu participarea elevilor, a cadrelor didactice
sau mixtă (după specificul și subiectele alese), acestea au ca public țintă, în primul rând, elevii și constituie
o formă superioară de ascensiune spre cultură, prin lectură, prin cea științifică, mai ales.
Clubul de teatru poate include activități de durată (un an școlar sau chiar mai mult), cu valențe
formative complexe și importante, având implicații directe asupra membrilor săi, micii actori, regizori sau
scenariști, dar și indirecte, asupra celorlalți elevi care vor învăța cum să se comporte într-o sală de teatru și
să aprecieze astfel de reprezentații.
Lectura suplimentară devine parte din viaţa noastră încă din anii de şcoală. Selectarea operelor
potrivite particularităţilor de vârstă şi individuale revine învăţătorului, care cunoaşte cel mai bine afinităţile
sufleteşti ale elevilor precum şi conţinutul educativ necesar într-o anumită etapă a evoluției lor. Dacă elevul
deschide cartea din curiozitate şi insistă, susţinut fiind şi de aprecierile primite la clasă, el va realiza mari
progrese: prin informaţie; prin asimilarea citirii coerente, cursive, expresive, conştiente; prin implicare
afectivă; prin însuşirea unui vocabular expresiv; prin îmbogăţirea lexicului.
Așadar, lectura cărţilor de calitate este un act extrem de important în evoluţia noastră ca indivizi și,
fără îndoială, reprezintă o activitate utilă, poate chiar vitală, în formarea membrilor unei societăți civilizate.

BIBLIOGRAFIE:
https://limbaromana. md/index. php?go=articole&n=1352.
https://www. iqboard. ro/index. php/download/resurse-educationale/resurse-educationale-in-limba-
romana.

936
 FAMILIA ȘI ȘCOALA, PARTENERI ÎN EDUCAȚIA COPILULUI

PROF. ÎNV. PRIMAR TURC LĂCRĂMIOARA CRISTINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,MIHAI EMINESCU” DEJ, JUD. CLUJ
Factorii de bază care ajută copilul în desăvârșirea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, sentimente. Rolul familiei este
important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Şcoala, alături de
familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ, personalitatea
copilului.
Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identităţii sale cu
familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele
educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ. Este nevoie a se dezvolta un nou concept
care să întărească schimbarea în relaţiile şcoală-familie. Acest concept este parteneriatul educaţional.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la nivelul
procesului educaţional. Acesta presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative între
factorii educaţionali.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
• instituţiile educaţiei: familie, scoală si comunitate;
• agenţii educaţionali: copil, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme educaţionale;
• membrii ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării si dezvoltării copilului (medici, factori
de decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei);
• influentele educative exercitate la anumite momente asupra copilului;
• programele de creştere, îngrijire şi educare a copilului.
Părintii, copiii şi comunităţile se influentează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc părinţii
poate sprijini sau devia vieţile lor, poate determina multe dintre valorile lor. De asemenea, părinţii pot
influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii. Activitatea educativă ce se
realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi
de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare. Acţiunile care
implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii
lor, cât şi ale copiilor înşişi. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din
cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice), familia este cea care ar
trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în
funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare, asigurându-i copilului cele necesare
studiului. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,, cei şapte ani de acasă ’’. Uneori părinţii uită că
trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a
elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a
fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în
acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea
părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie. Între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care
se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii. Un parteneriat familie – şcoală este
relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare
parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi şcolarul nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare
copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează şi-l pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în
ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l ajute. Şcoala este instituţia socială în care
se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este factorul decisive şi pentru formarea unui om
apt să contribuie la dezvoltarea societaţii, să ia parte activă la viaţa, să fie pregătit pentru muncă. Procesul
de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Menirea şcolii nu este numai de
a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.

937
 Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi
familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este
vorba de interesul copilului.
Implicarea părinţilor în problemele şcolii se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi
şcoală. Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu şcoala sunt eficiente ambilor factori. Dacă ne referim la
optimizarea comunicării între profesori şi părinţi, se iau în calcul:
• calitatea celor doi poli ai colaborării (profesori şi părinţi);
• percepţiile fiecăruia;
• atitudinile care îi caracterizează;
• caracteristicile instituţiei şcolare;
• caracteristicile familiei;
• modul de comunicare.
O comunicare optimă învăţător/ diriginte/ familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv asupra
copilului şi de a stopa comportamentele negative. De multe ori apar dificultăţi de comunicare şi de
dezvoltare a relaţiei şcoală- familie. De aceea trebuie cunoscuţi factorii care favorizeaza dar şi blochează o
comunicare eficientă. Lipsa de comunicare din partea uneia dintre ele afectează evoluţia elevului,
rezultatele şcolare şi natura comportamentului.
Factori care favorizează comunicarea:
• transmiterea informaţiilor de către învăţător/ diriginte într-o formă accesibilă părinţilor;
• evitarea analizării critice sau blamării părintelui;
• mediul ambiant de discuţie să fie plăcut;
• capacitatea învăţătorului de a mobiliza părinţii să comunice şi să le asculte problemele
• evitarea subiectelor care privesc elevii problemă, se fac discuţii individuale cu aceştia;
• rezolvarea problemelor copiilor, implicarea în găsirea unor soluţii;
• sprijinirea, încurajarea părinţilor pentru a schimba atitudinea negativă a elevului.
Se accentuează azi ideea de a sprijini părinţii şi nu de a-i substitui. Se identifică tot mai clar ideea
unor intervenţii asupra familiei şi deci, în primul rând, asupra părinţilor pentru a-i ajuta, forma și susține în
sarcinile lor educative.

BIBLIOGRAFIE
1. Bunescu Ghe., Alecu G., Badea D. – Educaţia părinţilor. Strategii şi programe, E. D. P., Bucureşti,
1997;
2. Ecaterina Adina Vrasmas – Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, 2002;
3. Nica I., Ţopa L. – Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, E. D. P., Bucureşti, 1974;
4. Stoian M. – Abecedarul părinţilor, E. D. P., Bucureşti, 1972.

938
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR ȚURCANU-SAMARA CARMEN

ȘCOALA GIMN. „SPIRU HARET” OLTENIȚA, CĂLĂRAȘI

„Lecțiile copilăriei devin instincte ale adultului”

Procesul educațional este un act de socializare, de culturalizare, de formare și dezvoltare a
personalității dus la îndeplinire de echipa didactică.
În condițiile reformei, ca societatea să fie umană și eficientă are nevoie de grupuri sociale, colectivități
în care se cooperează promovând coeziunea și solidaritatea în care membrii nu sunt ființe uniformizate,
pasive și conforme, ci personalități autonome, cu inițiativă care își asumă responsabilitățile pentru ei însiși
și pentru ceilalți. Învățătorul trebuie să fie conștient de rolul și contribuția sa în formarea comportamentului
democratic și atitudinii disciplinate a elevilor săi.
Înaintea educației la școală, aceasta se face în familie, unde copilul învață să spună „Bună ziua”, „Vă
rog”, „Mulțumesc”, „Cu plăcere”, cum ne comportăm în parc cu ceilalți copii, cum stăm la masă să
mâncăm.. . etc.
Școala și familia sunt cei doi piloni de rezistentă ai educației, iar între aceștia și mediul extrașcolar
sau extrafamiliar pendulează copilul, obiect și subiect al educației.
Colaborarea școlii cu familia trebuie să se axeze în mod fizic pe calitatea educației: obiective
superioare, ca și mijloace superioare.
Parteneriatul între școală și familie și-a demonstrat eficiența pretutindeni unde a fost aplicat, dacă s-
au respectat anumite condiții de realizare a acestuia:
 Părinții să fie percepuți de către cadrele didactice ca persoane active și valoroase pentru educarea
copiilor;
 Părinții să se implice în mod concret în luarea de decizii referitoare la activități extrașcolare, la
modificarea orarului, la stabilirea disciplinelor opționale etc.
 Responsabilitatea pentru evoluția copilului să fie împărțită între școală și părinți.
Profesorii trebuie să renunțe la poziția de putere, de superioritate în relația cu părinții și să își asume
propria responsabilitate pentru esecurile copilului. La rândul său, părintele trebuie să aibă disponibilitatea
necesară pentru a juca noi roluri în viața școlii.
El ajută voluntar la activitatea didactică, oferindu-se ca resursă de învățare: el învață, se informează
în legătură cu modul de conducere și organizare a procesului instructiv-educativ în școală: susține motivația
pozitivă a copilului pentru învățarea școlară.
Obiectivul cel mai important al colaborării dintre școală și familie în perioada scolaritatii mici îl
reprezintă susținerea eforturilor copilului pentru ca acesta să dobândească primele instrumente ale muncii
intelectuale și să obțină succesul școlar. Un parcurs școlar negativ, insuccesul sau eșecul școlar, trebuie
depășit prin mobilizarea resurselor proprii sau printr-o atenție deosebită din partea educatorilor.
Practic, toți educatorii se confruntă în activitatea didactică cu diferite forme de subrealizare școlară.
Colaborarea cu părinții ajută cadrele didactice să identifice astfel de cazuri și să planifice o intervenție
educațională comună cât mai timpurie.
Studiile arată că într-un climat familial pozitiv copiii au următoarele trăsături: sunt originali și
spontani, se descurcă singuri dovedind autonomie, își exprimă dorința de a crește, de a se impune și de a fi
conducători, știu să înfrunte dificultățile, sunt perseverenți în urmărirea unor scopuri.

939
 Experiența profesională îndelungată, m-au determinat să consider că o colaborare eficientă a școlii
cu familia are la bază unificarea ansamblului de măsuri și acțiuni prin care copiii sunt sprijiniți în
parcurgerea perioadei de școlaritate mică.
Parteneriatul educațional e considerat în prezent, la nivel mondial, ca strategie aptă să rezolve unele
dintre probleme complexe ale educației; și în școala românească, reforma are ca principiu fundamental
parteneriatul. Familia este partenerul tradițional al școlii. Ea influențează atitudinea copilului față de
învățătură;de aceea școlarizarea nu se poate realiza pozitiv fără participarea activă a părinților.

Bibliografie:
 Vrasmas E., (2004), „Educația și consilierea părinților”, Ed. Aramis, Buc.
 Stănciulescu E., (2003), „Sociologia educației familiale”, Ed. Polirom, Iași
 Cosmovici A., Iacob L., (1998), „Psihologia școlară”, Ed. Polirom, Iași
 Beznea N., (2005), „Familia și școala în relație de parteneriat educațional”, Ed. Miniped, Buc.

940
 MIJLOACE MODERNE ALE EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE

BIBLIOTECAR – TURLIU RALUCA MANUELA

LICEUL TEHNOLOGIC ”NICOLAE TITULESCU” MEDGIDIA

Deosebit de valoroase sunt astăzi mijloacele moderne de instruire și educație pentru copii. Folosite
cu chibzuință, televiziunea, cinematografia și internetul au un aport serios la formarea lor intelectuală și
afectivă. Vocabularul, cantitatea de asociații, capacitățile logice ale copiilor care vizionează emisiuni pe
măsura lor se dezvoltă mult. Ei pot dispune de un fond aperceptiv mult mai bogat; înclinațiile și activitățile
lor creatoare sunt stimulate. Faptul că sunt ținuți în centrul actualității contemporane face să apară de
timpuriu interesul lor pentru toate aspectele vieții. Este cunoscută receptivitatea deosebită a copilului pentru
tot ceea ce are un conținut real și emotiv caracterul intuitiv al informației audio-video corespunde acestei
necesități.
Studiile efectuate aupra influențelor exercitate de mass-media cu dezvăluit însă că, pe lângă
numeroasele efecte educative pozitive, ea are și unele efecte negative, care pot să apară pe plan fiziologic
sau psihologic. Puși în mod brutal în contact cu viața și mentalitatea adultului, copiii pot pierde prematur
sensibilitatea caracteristică vârstei lor, pot deveni blazați, se pot maturiza înainte de vreme. Cand televizorul
absoarbe în mod exagerat copilul, acesta renunță la joc, plimbare, lectură și somn, își neglijează lecțiile și
celelalte obligații de muncă. Uneori se poate ajunge la surmenaj prin dezechilibrarea bugetului de timp și
reducerea orelor de somn.
A izola copilul de mijloacele moderne de informare este o greșeală; pregătirea lui pentru înțelegerea
mesajelor pe care viața ni le trimite prin intermediul acestora este o necesitate. Televiziunea are posibiltăți
deosebite să facă mai ales educația afectivă a acopiilor, dar trebuie rațional folosită. datoria părinților este
să învețe să folosească contribuția emisiunilor la dezvoltarea sentimentelor, la întărirea convingerilor
morale, la formarea comportării civilizate a copilului. și mai ales să nu uite că influența celor văzute de
copil pe ecran depinde de calitatea ambianței familiale și a educației lui anterioare.

Surse internet:
1. https://hopeandhelp.ro/familia-si-rolul-ei-formarea-educatiei/
2. https://www.timesnewroman.ro/life-death/coalitia-pentru-familie-strange-semnaturi-pentru-
interzicerea-pokemon-go-in-romania/

941
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE

PROF. ÎNV. PRIMAR: UCĂ ELENA ANDREEA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ PĂUȘEȘTI-OTĂSĂU
Educația este un fenomen social fundamental și originar, apărut odată cu societatea umană,
împlininând funcția socială de informare și formare a omului. Este studiată de pedagogie, care a făcut din
ea obiect propriu de cercetare și noțiune centrală.
Educația este o activitate psiho-socială proiectată la nivelul unor finalități pedagogice care vizează
realizarea funcției de formare-dezvoltare permanentă a personalității umane prin intermediul unei acțiuni
pedagogice structurată la nivelul corelației subiect/educator –obiect/educat, desfășurată într-un câmp
pedagogic deschis.
Platon definea educația ca fiind arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native
pentru virtute ale acelora care dispun de ele.
Rolul familiei în educația copilului
Educația trebuie începută încă din copilărie. Astfel implicarea părinților este crucială, mai ales în
primii ani de viață. Ca mediu social, familia reprezintă locul în care copilul este îngrijit, educat, educația în
familie precedând-o pe cea instituțională. Copilul, în primii ani de viață este dependent de părinți, iar aceștia
nu trebuie să fie preocupați doar de latura fizică a îngrijirii lui, ci să aibă în vedere educația psiho-socială,
corelând posibilitățile fizice cu cele psihice.
În educarea copiilor, un rol foarte mare îl are stabilirea unor relații juste între membrii familiei. Ceea
ce trebuie să caracterizeze relațiile dintre părinți și copii este stima reciprocă dintre membrii familiei,
dragostea părintească rațională față de copii, consecvența și unitatea cerințelor pe care le formulează părinții
și ceilalți membrii ai familiei față de copii, exemplul personal pe care îl dau cei mari prin atitudinile și
faptele lor, încât devin pentru copii un exemplu de urmat.
În condițiile unei atmosfere familiale echilibrate și prielnice dezvoltării copilului de vârstă
preșcolară, familia este în primul rând cadrul existenței biofizice, al acestei dezvoltări.
Studiile au arătat că implicarea părinților în educarea copiilor poate promova comportamente
pozitive de educație și sănătate în rândul copiilor. Familia reprezintă primul laborator care în primii trei ani
de viață sunt puse bazele dezvoltării personalității umane..
Prin puterea exemplului, părintele dă noțiuni despre bine și rău, despre reguli de comportament care
îl vor ajuta pe copil să se integreze, să fie acceptat și lăudat pentru educația primită. Îmbunătățirea calității
moral-civice se poate realiza atât pe plan teoretic, prin oferirea modelelor de viață, categorie în care intră
în mod obligatoriu familia, cât și pe plan practic prin activități care să implice în egală măsură atât părinții,
cât și copiii.
Între factorii educației, familia a fost și este considerată ca factor prioritar și primordial deoarece, în
ordinea firească a lucrurilor, educația începe în familie, unde se formează ceea ce este mai valoros pe lume
– „omul de caracter”. Familia își aduce contribuția în toate sectoarele educației, aici copilul făcându-și
ucenicia pentru viață, cea morală rămânând însă esențială prin substanța pe care i-o imprimă familia.
Alături de ceilalți factori, cum ar fi ereditatea și educația organizată, mediul și în special, familia este
mai direct legată de devenirea umană, în ansamblu, deoarece oferă condițiile pe baza cărora se construiesc
și se restructurează modelele psihologice și sociale.
Modele de conduită oferite de părinți, pe care copiii le preiau prin imitație și învățare, precum și
climatul socioafectiv în care se exercită influențele educaționale constituie primul model social cu o
influență hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare
și relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale. Este unanim recunoscut faptul că strategiile
educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai puțin conștientizate, determină în mare măsură
dezvoltarea personalității, precum și rezultatele școlare ale copiilor, comportamentul lor sociomoral.
Copilul este o persoană, însă – este adevărat, o persoană în formare. Ceea ce nu înseamnă că el
trebuie mai puțin luat în considerație.. Are sentimente, dorințe, opțiuni, opinii. Este o persoană în formare,

942
unică, specială, care se îndreaptă pas cu pas spre vârsta adultă. Cunoștințele, comportamentele, emoțiile,
valorile pe care le achiziâionează și le structurează într-un mod numai al lui, sunt cele ale viitorului adult.
Cunoscând direcțiile maturizării copilului și ale progresului său, sarcina părintelui este oarecum,
dacă nu ușurată, cel puțin clară: el trebuie să vină în întâmpinarea tendințelor de dezvoltare, să stimuleze și
să creeze mediul propice pentru maturizarea lor.

Bibliografie:
1. Magdalena, Dumitrana - „Copilul, familia și grădinița”, Editura Compania, Iași, 2000
2. Liliana, Ezechil – „Aspecte psiho-educative ale achiziționării comportamentului moral”, Revista
învățământ primar, București, 2000

943
 COMUNICAREA ȘCOALĂ - FAMILIE

PROF. PERȚA GABRIELA-MIHAELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 4 RM. VÂLCEA
PROF. UDRESCU MIHAELA
ȘCOALA GIMN. BUDEȘTI, JUD. VÂLCEA
Şcoala are un rol primordial în colaborarea cu părinţii copiilor pentru asigurarea educaţiei acestora.
Educaţia este o acţiune la care îşi dau concursul şcoala, familia, comunitatea locală, întreaga societate,
motiv pentru care colaborarea între ele este absolut necesară. După cum se ştie, colaborarea presupune pe
lângă o unitate de vederi şi o coordonare a acţiunilor în vederea realizării unităţii - factorul coordonator al
colaborării fiind profesorul. Acest lucru decurge din logica lucrurilor, şcoala având rolul de a coordona
colaborarea tuturor factorilor educativi, deoarece dintre toţi, doar ea este singurul calificat pentru asemenea
acţiune. Şcoala trebuie înţeleasă ca o instituţie unde se comunică prin toate mijloacele, se învaţă şi se
realizează comunicarea, pentru orice nivel şi orice context social sau tematic.
Scopul comunicării în şcoală nu se rezumă la reuşita şcolară, ci urmăreşte reuşita umană în toate
condiţiile şi în toate momentele vieţii. În toate etapele vieții, dar cu precădere atunci când elevii noștri sunt
de vârstă gimnazială sau adolescenți se impune să fim atenți la dinamica și fluctuațiile vieții lor emoționale,
întrucât în funcție de semnul pozitiv sau negativ, de intensitatea sau de durata ei, comunicarea noastră intră
sau nu în criză, are sau nu efecte favorabile asupra activității lor de învățare.
Este necesar ca – pentru a se instrui – elevii noștri să fie pregătiți emoțional să asculte și să învețe.
Această pregătire presupune mai întâi, să creăm condiții ca ei să-și dezvăluie o parte din bagajul emoțional
cu care vin la orele noastre. Se știe că educația pentru o comunicare eficientă are drept scop fundamental
pregătirea pentru viața socială, pentru confruntările cu problemele lumii moderne, astfel spus, țintește spre
reușita umană. Însă, cu toate acestea se constată că școala cu precădere transmite cunoștințe, instruiește mai
mult decât educă și urmărește, mai ales, reușita școlară.
Atingerea obiectivelor esențiale ale comunicarii presupune ca educatorul să dețină multiple tipuri de
competențe printre care cele de comunicare, ce sunt definitorii.
Profesorul trebuie să fie capabil să aplice o serie de tehnici de comunicare eficientă:
- utilizarea unui limbaj bogat, ales si expresiv, simplu si concis, a unor expresii elegante şi clare;
- formularea de fraze echilibrate, adresate vioi, energic, vibrant, astfel încât copiii să înțeleagă, să
se simtă încurajați;
- exprimarea corectă din punct de vedere gramatical;
- reglarea intensității și a ritmului vorbirii;
- eliminarea expresiilor stereotipe, a cuvintelor parazite.
Cadrul didactic/diriginte/învățător este un arbitru care promovează şi corectează comunicarea în
acelaşi timp, modelul de orator este impus de context, de temă, de auditoriu, de parteneri. Profesorul este
acela care declanşează cu pricepere şi abilitate anumite motivaţii de trecere de la starea de absenţă la cea
de prezenţă în viaţa grupului, a societăţii. Comunicarea devine astfel eficientă, iar manifestarea elevului
devine liberă şi este favorizată de forţa lui de a comunica, de încrederea că este capabil să dea limpezime
şi frumuseţe unei idei, unei trăiri.
Profesorul trebuie să cunoască câteva cerinţe care să-i faciliteze munca în parteneriatul cu părinţii şi
să-i sporească. În ciuda unor diferenţe de ordin economic, sociocultural sau de altă natură, familia ca
instituţie socială, prezintă anumite însuşiri comune. Una dintre acestea este năzuinţa părinţilor de a-şi vedea
copiii mari, bine instruiţi şi bine formaţi pentru viaţă.
Obiectivele educaţionale ale familiei sunt integrate obiectivelor sistemului educaţional.
Unitatea de opinie dintre cele două instituţii - şcoală şi familie - nu poate fi realizată decât în
colaborare, bazată pe o comunicare eficientă în care cei doi parteneri îşi cunosc responsabilităţile. Pentru o
bună reuşită educaţională, familia trebuie să-şi asume rolul de colaborator activ al şcolii, să cunoască
cerinţele specifice şcolii, să creeze condiţiile necesare activităţii de învăţare continuă, precum şi controlul
îndeplinirii programului zilnic. Rolul familiei nu se rezumă numai la atât, ci ea trebuie să consolideze
deprinderile moral-civice, conduita civilizată, în relaţiile cu cei din jur, să creeze condiţiile necesare

944
dezvoltării aptitudinilor copilului lor etc. Din această perspectivă, rolul părinţilor faţă de copilul – elev se
schimbă, ei înşişi având nevoie de îndrumarea profesorului.
Activitatea de colaborare intră în sarcina fiecărui profesor (indiferent de vârsta elevilor săi), ca
obligaţie profesională şi morală, în acelaşi timp. În domeniul comunicării cu părinţii, punctul de plecare
este considerat a fi cunoaşterea prealabilă, deoarece componenta socio-culturală a părinţilor fiecărei
generaţii de copii, poate fi diversificată. În sens larg, tocmai schimbul de idei dintre profesor şi părinţi poate
fi echivalat cu educaţia părinţilor, iar produsul educaţional este avantajos, atât pentru şcoală, cât şi pentru
elevi şi părinţi.
Formele de colaborare a familiei cu şcoala sunt bine cunoscute şi fiecare profesor are libertatea de a
stabili acele modalităţi care se dovedesc a fi eficiente. Pentru a-i ajuta în cunoaşterea propriului copil,
părinţilor le sunt date chestionare sau sunt abordați și antrenați în discuții fie în timpul vizitelor la domiciliu,
fie în timpul ședințelor cu părinții ori în alte situații prielnce. Prin activităţile comune cu familia, profesorii
încearcă să colaboreze cu familia pentru a observa schimbările în bine ale copiilor, atât din punct de vedere
al performanţelor şcolare, cât şi din cel al implicării active în activităţile ce se desfăşoară cu ei.
Comunicarea dintre părinţi şi cadrele didactice nu se limitează numai la situaţia şcolară, ea vizează şi
politica şcolii în ceea ce priveşte elevii, diferite proceduri, activităţi comunitare, opţiuni educaţionale,
modalităţi în care familia poate ajuta şcoala. S-a constatat că este bine ca părinţii să fie înştiinţaţi şi când
copilul are o performanţă notabilă. Astfel, familia are oportunitatea de a privi mai încrezătoare informaţiile
despre şcolar şi, în urma unei astfel de abordări, este mai receptivă la sugestiile profesorului. În literatura
de specialitate se vehiculează ideea că părinţii trebuie să se implice ca profesori, elevi, susţinători şi avocaţi
ai copiilor lor.
Dascălul este cel care armonizează interesele şcolii cu satisfacţia, bucuriile elevilor realizate, înainte
de orice, prin reuşitele verbale, de comunicare în general. Pornind de la faptul că, de multe ori, în domeniul
comunicării, şcoala se rezumă la „a construi”, nu a educa, accentul trebuie pus pe libertatea individului,
bazată pe alegerea unei variante din mai multe. Suntem cu toţii conştienţi că obiectivele educaţionale nu
pot fi realizate decât prin eforturile conjugate ale tuturor factorilor, în special ale celor educativi: părinţi şi
profesori.
Cooperarea părinţilor cu şcoala presupune însă o ierarhizare a atribuţiilor, care impune recunoaşterea
de către părinţi a autorităţii şcolii, respectiv a profesorilor. Părinţii trebuie să fie conştienţi de faptul că
centrul de dirijare şi coordonare a tuturor tipurilor de activităţi şi măsuri ameliorative ale sistemului
educaţional este şcoala. Părinţii trebuie atraşi alături de şcoală prin forme variate de activitate,
determinându-i să adere la ideea de colaborare activă, acceptând rolul de factor răspunzător în devenirea
propriului copil, întrucât comunicarea interpersonală este atât sursa transformării individului în ceea ce
doreşte să fie, cât şi dovada devenirii.

Bibliografie:
1. G. Albu, Comunicarea interpersonală, 2008, Institutul European, Iaşi
2. Mitrofan & C. Ciupercă, Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, 1997, Editura
Press Mihaela SRL, Bucureşti

945
 PARTENERIATUL ȘCOALĂ—FAMILIE

PROFESOR ÎNV. PRIMAR UNGUR MARIANA SORINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”ALEXANDRU CEUȘIANU” REGHIN
Educaţia începe în famile, aceasta este primul grup social al copilului unde dobândeşte credinţe,
norme şi valori necesare în integrarea copilului în viaţa şcolară, în cadrul grupului de colegi, prieteni, tot
de aici vine şi expresia ,, cei şapte ani de acasă”
Parteneriatul între şcoală şi familie este o formă de parteneriat de tip pedagogic, cu scopul de a realiza
obiective educaţionale. Acest parteneriat presupune un angajament de comun acord pentru realizarea
aceluiaşi scop comun: copiii, un aport de resurse, prestare de diferite servicii şi un cadru instituţionalizat.,
dar mai ales formarea unui individ ce se va integra cu siguranţă în societate.
Toţi factorii educativi îşi pun amprenta asupra dezvoltării personalităţii, capacităţilor,
comportamentului şi integrării elevilor în societate, dacă sunt realizate sub forma unui set de cerinţe
educative, cea mai importantă dintre acestea fiind cea de tip civic. Datorită colaborării familie- şcoală pe
lângă faptul că îi facilitează şi asigură copilului integrarea, apar şi alte beneficii: scăderea abandonului
şcolar, reducerea absenteismului, creşterea calităţii actului educaţional, creşterea promovabilităţii, un
număr mai mare de copiii care vin la şcoală, integrarea copiilor de alte etnii, integrarea copiilor cu handicap
în învăţământul de masă, dar cea mai importantă realizarea este schimbarea mentalităţii oamenilor.
Familia asigură copiilor sentimentul siguranţei şi îi ajută să depăşească obstacolele, inerente vieţii,
este punctul lor de sprijin, educându-i să devină persoane responsabile, adaptate timpului în care trăiesc.
Într-o continuare firească, şcoala promovează coeziunea şi solidaritatea, încearcă să-i formeze pe copii ca
personalităţi autonome, cu iniţiativă, care îşi asumă responsabilităţi pentru ei înşişi, dar şi pentru ceilalţi.
Momentul cheie a începerii acţiunii comune şcoală- familie este venirea copilului în clasa
pregătitoare. Prima zi de şcoală a elevului de clasa pregătitoare constituie un moment deosebit de important
pentru viitoarele relaţii între învăţător şi părinţi, prin crearea unei atmosfere de bună dispoziţie, prin
aranjarea deosebită a clasei, prin modul cum îşi poate atrage simpatia părinţilor şi a copiilor. El trebuie să
cunoască bine mediul familial educativ al elevului pentru că, în deplină unitate cu părinţii, să îi îndrume cu
răbdare şi siguranţă paşii micului elev. Este foarte important ca învăţătorul, să fie prietenul părinţilor, să-şi
iubească elevii şi să le dirijeze paşii spre cunoaştere cu dibăcie şi pricepere. Atunci când există empatie
între învăţător, elevii săi şi părinţii acestora, actul educativ se desfăşoară firesc, fără blocaje, iar rezultatele
sunt superioare. Un învăţător bun va şti să le insufle elevilor şi părinţilor lor un mod de gândire pozitiv,
optimist şi să se poarte cu fiecare în parte ca şi când ar fi cea mai importantă persoană din lume pentru el,
comunicându-le acest lucru.
Mediul şcolar oferă copilului un cadru social bazat pe anumite reguli de convieţuire cu ceilalţi.
Totodată începe şi colaborarea cu familia în domeniul învăţării elevului, în domeniul comportamentului, al
dezvoltării fizice, intelectuale, morale şi estetice, al formării deprinderilor şi priceperilor de muncă,
igienico-sanitare, în domeniul activităţilor libere, angajării copilului în diferite domenii de activitate în afară
de clasă şi şcoală. La şedinţele cu părinţii am dezbătut pe larg modul cum îşi pot ajuta copiii în învăţarea
lecţiilor precum şi în controlul temelor pentru acasă. Părinţii trebuie să cunoască modul în care se
controlează şi cum poate fi ajutat copilul în cazul în care întâmpină unele greutăţi în realizarea lor.
Părintele trebuie să aibă în permanenţă controlul frecvenţei copilului la ore, al realizării temelor, al
rezultatelor obţinute, cât şi oferirea sprijinului moral, ajutorului la teme, la realizarea anumitor proiecte,
susţinerea materială. Dezvoltarea elevilor este influenţată de modul în care familia se raportează la instituţia
educaţională cu tot ce se întâmplă în ea şi cu toate componentele şi procesele sale. Această raportare este
influenţată de o vastă categorie de factori precum: categoria socio-profesională, structura familiei, studii şi
presiunile exercitate de realizarea educaţiei.
Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activități ale școlii cu
aceasta (lectorate cu părinții, ședințe, consultații, vizite la domiciliul elevului, serbări școlare). Părinții
trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat, care-i poate ajuta prin atitudinea
nepărtinitoare pe care trebuie să o afișeze. Așadar, este absolut necesară conștientizarea părinților în

946
legătură cu rolul major pe care îl au în devenirea copiilor, iar școala nu trebuie să se limiteze doar la rolul
părinților de spectatori ai actului educativ, ci să-i implice direct la o serie de acțiuni formative și informative.
Atunci când şcolile, familiile şi comunităţile lucrează împreună ca parteneri, beneficiarii sunt elevii.
Parteneriatele dintre şcoli, familii şi comunităţi pot ajuta profesorii în munca lor, pot perfecţiona abilităţile
şcolare ale elevilor, pot îmbunătăţi programele de studiu şi climatul şcolar precum și abilităţile educaţionale
ale părinţilor, pot dezvolta abilităţile de lideri ale părinţilor și conecta familiile cu membrii şcolii şi ai
comunităţii, pot stimula serviciul comunităţii în folosul şcolilor, pot oferi servicii şi suport familiilor, dar,
mai ales, pot crea un mediu mai sigur în şcoli.
,,Educaţia este un proces al vieţii şi nu o pregătire pentru viaţă. Școala trebuie să reprezinte viaţa
actuală, viaţă tot atât de reală şi de vitală pentru copil ca aceea pe care el o duce în familia sa, cu vecinii
săi, pe locurile lui de joacă. ” (John Dewey)

Bibliografie:
E. Stănciulescu, Sociologia educaţiei familiale, volumul I, Editura Polirom, Iaşi, 1997;
A. Baban, Consiliere educativă, Editura Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001

947
 FAMILIA ȘI ȘCOALA, PARTENERI ÎN EDUCAȚIA COPILULUI

PROF. ED. TIMPURIE, UNGUREANU ALINA MIOARA

GR. P. N. VĂLENI DÂMBOVIȚA
Factorii de bază care ajută copilul în desăvârșirea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, sentimente. Rolul familiei este
important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic iar școala, alături
de familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ, personalitatea
copilului.
Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identităţii sale cu
familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele
educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ. Este nevoie a se dezvolta un nou concept
care să întărească schimbarea în relaţiile şcoală-familie. Acest concept este parteneriatul educaţional.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la
nivelul procesului educaţional. Acesta presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative
între factorii educaţionali. Parteneriatul educaţional se realizează între:
 instituţiile educaţiei: familie, scoală si comunitate;
 agenţii educaţionali: copil, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme
educaţionale;
 membrii ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării si dezvoltării copilului (medici,
factori de decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei);
 influentele educative exercitate la anumite momente asupra copilului;
 programele de creştere, îngrijire şi educare a copilului.
Părintii, copiii şi comunităţile se influentează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc părinţii
poate sprijini sau devia vieţile lor, poate determina multe dintre valorile lor. De asemenea, părinţii pot
influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii. Activitatea educativă ce se
realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi
de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare. Acţiunile care
implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii
lor, cât şi ale copiilor înşişi. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din
cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice), familia este cea care ar
trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în
funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare, asigurându-i copilului cele necesare
studiului.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,,cei şapte ani de acasă’’. Între familie şi şcoală
trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi lectorate cu
părinţii. Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl
interesează şi-l pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l
motiveze şi să-l ajute. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei
generaţii. Ea este factorul decisive şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii, să
ia parte activă la viaţa, să fie pregătit pentru muncă.
Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Menirea şcolii
nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi familie
presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de
interesul copilului. Implicarea părinţilor în problemele şcolii se referă la construirea unor relaţii pozitive

948
între familie şi şcoală. Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu şcoala sunt eficiente ambilor factori.
Implicarea părinţilor în rezolvarea problemelor şcolare şi în sprijinirea procesului instructiv-educativ are o
serie de motivaţii, dintre care enumerăm: părinţii îşi cunosc copiii şi doresc să îi descopere ca elevi, părinţii
au nevoie de informaţii referitoare la îndeplinirea rolului de elev de către copilul lor.
O comunicare optimă învăţător/ diriginte/ familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv asupra
copilului şi de a stopa comportamentele negative. De multe ori apar dificultăţi de comunicare şi de
dezvoltare a relaţiei şcoală- familie. De aceea trebuie cunoscuţi factorii care favorizeaza dar şi blochează o
comunicare eficientă. Lipsa de comunicare din partea uneia dintre ele afectează evoluţia elevului,
rezultatele şcolare şi natura comportamentului.
Există două teorii importante privind relaţia şcoală-familie: teoria profesionalismului şi teoria
schimbului. Teoria profesionalismului consideră ca un element esenţial serviciul făcut altora, fără a se gândi
la avantaje personale, având drept criterii competenţa, un cod de etică profesională. Teoria schimbului
consideră acţiunea umană în funcţie de un câştig personal, un salariu asigurat, o competiţie restrânsă. Atât
părinţii, cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Influenţele pe care
familia le exercită asupra copilului sunt directe sau indirecte, determinând în mare măsură dezvoltarea
personalităţii acestuia.
Părinţii trebuie să vadă în şcoală un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin
atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm. Asadar, e o sarcinăa şcolii să identifice situaţiile
problemă, din familiile copiilor, să dirijeze pe cât posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să
conştientizeze că relaţia de colaborare şcoală-familie este determinantă în educarea copiilor. Una dintre
cele mai importante preocupări ale fami
liei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu şcoala este orientarea şcolară şi profesională. Cei mai
mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei şcoli pentru copilul lor. Dar, de multe ori, buna intenţie
şi buna credinţă sunt tocmai sursele greşelilor lor deoarece acestea nu ţin loc de competenţă.
Greşelile părinţilor decurg uneori şi din prea mare dragoste pe care o poartă copiilor.
De aceea, între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare. Un parteneriat familie – şcoală
este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest demers.
Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi şcolarul
nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează
şi îl pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să îl sustină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze. Şcoala
este factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii.
Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a
stimula calitatea de om.

BIBLIOGRAFIE:
1. Bunescu Ghe., Alecu G, Badea D. - Educaţia părinţilor-Strategii și programe, E. D. P. București,
1997.
2. Ecaterina Adina Vrasmas – Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, 2002;
3. Nica I., Ţopa L. – Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, E. D. P., Bucureşti, 1974;
4. Stoian M. – Abecedarul părinţilor, E. D. P., Bucureşti, 1972.

949
 COLABORAREA ȘCOALĂ – FAMILIE

PROFESOR INVĂȚĂMÂNT PRIMAR, UNGUREANU IONELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ PUIEȘTI, BUZĂU
Implicarea familiei cere energie și efort și trebuie considerată un element legitim al educației care
influențează dezvoltarea elevilor și învățarea.
(Connard, Novick, 1996)
Creșterea calității în educație este un obiectiv major a eforturilor de eficientizare a legăturilor
obligatorii dintre școală și familie, elevii fiind beneficiarii direcți ai efortului făcut de școala româneasca în
acest sens. Este necesară o redefinire a echilibrului educațional dintre deciziile luate de școală și inițiativele
venite din partea părinților. Este nevoie să se treacă rapid de la rolul autoritar și unic al școlii la un sistem
de valori umaniste, cu importanță pe inițiativa responsabilă venită din toate părțile implicate în educația
copiilor.
Directorul în calitate de manager, trebuie să conducă cu maximă eficiență relațiile cu părinții,
transformându-i în aliați și colaboratori. El este veriga între școală și familie. Comunicarea școală familie
trebuie să fie eficientă și presupune o unitate în acțiuni și cerințe, având același țel: binele copilului. În
competențele manageriale trebuie să fie prezente capacitatea de a organiza, coordona și motiva colaborarea
școală - familie; capacitatea de a evalua, prelucra și utiliza corect informațiile oferite de părinți și profesori
în exercitarea atribuțiilor ce îi revin, capacitatea de a comunica și negocia în vederea asigurării și menținerii
unui climat favorabil obținerii unor performanțe de nivel înalt.
Școala trebuie să găsească formele optime prin care cei implicați în acest proces de educare să poată
să gestioneze resursele umane, să aibă cunoștiințe de psihologie și pedagogie, să se poată adapta rapid la
managementul schimbărilor din societatea actuală.
În acest sens, școala poate participa și interacționa cu familiile elevilor, poate iniția activități utile în
școala sau în afara acesteia, școala sprijină actorii implicați pentru a se cunoaște pe sine și pentru a înțelege
normele moral-civice, poate îmbunățății calitatea vieții și performanțele elevilor, poate forma abilități de
gândire independentă și critică etc.
Pentru a putea fi puse în practică asemenea proiecte, trebuie conjugate eforturile tuturor părților
implicate: societatea cu realitatea ei situațională, familia, școala cu structurile motivaționale și proiective
și, nu în ultimul rând, elevul, factorul conștient de importanța demersurilor întreprinse pentru creșterea
educației sale europene.
În relația școală – famile trebuie să existe relații de respect, de acceptare reciprocă, de simpatie și
admirație reciprocă, nu de suspiciune, nedumerire sau iritare și provocare. Relațiile dintre școală, elevi și
familiile acestora trebuie să fie bazate pe contact și colaborare, peschimb de informații. Pentru atingerea
unui nivel de calitate ridicat în eficientizarea relației școală-elev-familie, este necesar de abordat un stil
empatic de comunicare între părți, trebuie transpus în psihologia mentală a elevului astfel încât să se
producă o apropiere între părți.
Să nu uităm că a instrui este mai ușor decât să educi, tocmai în acest sens este nevoie de colaborare
între școală și familie.
Educația este o acțiune la care își dau concursul școala, familia, întreaga societate. Parteneriatul între
școală și familie și-a demonstrat eficiența pretutindeni unde a fost aplicat dacă s-au respectat anumite
condiții de realizare.
Sugestii pentru managerul școlii și cadrele didactice privind îmbunătățirea colaborării școală - familie
Din ce în ce mai mulți profesori sunt convinși de faptul că implicarea părinților în educație trebuie să
aibă loc atât la școală, cât și acasă.
• Comunicați părinților misiunea, valorile, politicile școlii. Pentru a încuraja implicarea părinților,
școlile au nevoie să comunice frecvent și clar cu părinții și să le ceară părerile în deciziile care-i privesc pe
copiii lor (de exemplu, disciplinele opționale sau regulamentul școlii).
• Dacă toți copiii au șanse egale pentru succes, atunci școlile trebuie să aibă așteptări înalte pentru
toți elevii. Acest mesaj va fi explicat părinților și elevilor de către director și profesori.

950
 • Solicitați părinților să vă comunice:
o nevoile lor de informații (despre școală, clasă, profesori, comportamentul copilului lor, progrese
obținute de copil etc)
o date despre copil: cum se comportă acasă, relațiile cu alți copii, cum învață acasă, regulile de
disciplină pe care le respectă și cele pe care nu le respectă.
o temerile pe care ei le au în legatură cu școala.
• Practicați politica ușilor deschise. Invitați părinții la activități variate, nu doar la "ședintele cu
părinții". Vor întelege mai ușor obiectivele și practicile dumneavoastră. Explicați-le părinților cum și când
pot veni la școală să vă întîlnească; vorbiți-le despre modul cum faceți anunțurile pentru părinți și despre
regulile clasei.
• Elaborați calendarul activităților școlare ale elevilor, dar și un calendar cu activități la care pot
participa părinții. Oferiți-l la începutul anului școlar și retrimiteți-l și la începutul semestrului al II-lea.
Imaginați activități care să-i surprindă plăcut pe părinți și mai ales, care să le dea posibilitatea să-și pună în
valoare calitățile personale sau pe cele de părinte. Creativitatea dumneavoastră va provoca orice părinte,
indiferent cât va fi de ocupat! La sfârșitul semestrului sau al anului școlar nu premiați doar elevii, ci și
părinții cei mai activi. Acordați diplome acelora care s-au implicat.
• Creați un mediu confortabil în timpul întâlnirilor cu părinții, astfel încât aceștia să se simtă liberi să
își exprime opiniile, să vă adreseze întrebări, să facă recomandări și să împărtășească informații.
• Asigurați-vă că părinții știu cum să-și ajute copilul acasa. Discutați cu ei despre cum stabilesc
regulile. Realizați împreună cu elevii pliante, afișe cu informații utile pentru părinți!
• Folositi periodic un chestionar privind interesele părinților, de exemplu pentru subiectele următoarei
întâlniri. Astfel, puteți planifica împreună urmatoarea întâlnire.
• Asigurați părinții de respectul și încrederea acordate; esențială este și asigurarea confidențialității.
• Vă este util să rețineți faptul că orice părinte dorește ce este mai bun pentru copilul lor. Părinții sunt
cei mai puternici apăratori ai copilului, fiind fundamental pentru rolul de părinte. Informați-l despre
drepturile părinților!
Sugestiile practice prezentate în continuare pot fi transmise părinților elevilor dumneavoastră fie la
întalnirile cu ei, fie sub forma unor afișe lucrate cu elevii, pliante sau chiar în revista școlii. Puteți avea un
număr al revistei dedicat părinților sau rubrici permanente. Mijloacele moderne pe care le avem la
dispoziție, ne pot ajuta să realizam și un site al școlii cu pagini dedicate părintilor.
„ Școala pentru a da roade are nevoie de sprijinul conștient și de colaborarea cu părinții. Educația
dată în școală se dovedește a fi muncă irosită și ineficace dacă familia e ostilă și indiferentă. ” H. H. STERN-
Educația părinților în lume
În concluzie, trebuie spus că cei doi factori educativi, școala și familia, trebuie să aibă același scop -
formarea personalității umane integrale și armonioase.

BIBLIOGRAFIE:
Băran-Pescaru, Adina, Parteneriat în educaţie, Editura Aramis, București, 2004

951
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE-
PRIMUL PAS CĂTRE SUCCESUL ȘCOLAR

UNGUREANU MIHAELA
În abordarea subiectului propus, pentru o înțelegere mai bună, trebuie să amintim câteva
lucruri fundamentale și anume:
Puterea exemplului în dezvoltarea emoțională
În creșterea și educarea unui copil nu sunt suficiente doar explicaţiile, ci e nevoie de mai mult, e
nevoie de un exemplu. Uneori un comportament poate fi învăţat doar prin observarea altor persoane care
devin sau reprezintă deja un model de urmat. Copilul observă şi înţelege care este legătura directă dintre
acel comportament şi consecinţe.
Dacă modelul din preajma copilului va face mereu apel la valorile morale și le va aplica în viaţa lui,
el va ajuta astfel copilul să şi le formeze pe ale sale. Acesta din urmă va învăţa treptat să acţioneze
corespunzător în situaţiile sociale, să îşi dezvolte empatia şi comportamentele prosociale
Părinții, primele modele din viața copilului
Modelele parentale sunt primele imitate şi reproduse. Este vorba aici în primul rând despre
exprimarea verbală, deschisă, a propriilor emoţii şi reacţii de către părinţi. Părinţii care sunt preocupaţi de
dezvoltarea lor continuă vor genera acelaşi tip de comportamente şi la copil. De cele mai multe ori părinţii
sociabili au copii sociabili, la fel cum părinţii ostili au copii ostili. Mai mult de atât, modelele parentale de
comportament sunt imitate şi vor fi reproduse în grupurile de copii de aceeaşi vârstă. este foarte important
ca un părinte să fie foarte atent la propriul comportament, în general, nu numai în preajma copiilor, deoarece
aceștia sunt foarte vigilenți și observa orice comportament artificial care le este pus pe tapet. La un moment
dat își dau seama când părintele este sincer în exprimare verbală sau comportamentală și când lucrurile sunt
făcute de fațadă, lucru pe care si ei larândul lor îl pun în practică cu colegii de clasă.
Este foarte important. însă și faptul că părinții trebuie să fie foarte atenţi la cerinţele pe care le impun
copiilor și să le pună în acord cu nevoile, dorinţele şi capacităţile acestora. În altă ordine de idei, pentru o
dezvoltare armonioasă e nevoie de un sentiment de siguranţă şi acceptare necondiţionată, ce nu poate fi
oferit decât în familie. Adulţii din preajma copilului ar fi ideal să îi ofere repere şi resurse care să susţină
progresele copilului şi să îl ajute să găsească singur drumul spre propria dezvoltare. Nu poti cere unui copil
să fie matur din punct de vedere comportamental și emoțional, dacă tu ca adult nu ai reusit să fii așa și nici
nu ai reușit să creezi un spațiu propice de dezvoltare, pentru ca acest copil să se dezvolte.
Părinţii implicaţi în dezvoltarea copilului şi atenţi la reacţiile lui pot observa cu uşurinţă şi onestitate
dacă un comportament al lor neadecvat este repetat de copil. Prin primirea unui feedback cu privire la
reacțiile lor, copiii îşi formează standarde de evaluare, îşi dezvoltă sentimentul eficacităţii personale şi devin
mai selectivi în toate alegerile pe care le vor faace în viață. Important este și faptul că, atunci când părinților
li se aduce la cunoștință anumite derapaje în comportamentul copiilor, în afara spațiului domestic, acesta
este bine să urmărească și să ia decizii în favoarea ameliorării derapajelor, neevitând, totuși, crearea unei
stări de bine, de confort a micului școlar.
In concluzie, dacă atitudinea părintelui față de educație, în general, este indiferentă sau potrivnică,
copilul va surprinde repede acest lucru și va invăța să manifeste negativism față de orice formă de autoritate
(inclusiv și in mod special față de părinți și apoi față de profesori). Dacă părintele dorește ca fiul / fiica să
se dezvolte armonios, să invete respectul față de reguli și autorități și să-ai asigure ăn acest mod succesul
în parcursul său școlar, este bine să aplice cele mai corecte metode de educare a viitorului școlar, folosind
comunicarea și aplicând reguli pe care el însuși să le poată respecta. Nu poți cere altcuiva ceva ce tu însuți
nu poți percepe sau poți urma.

952
 COLABORAREA FAMILIEI CU GRĂDINIȚA

UNTARIU TITA
G. P. P. NR. 23 TIMIȘOARA
Familia este locul central în multitudinea factorilor determinanţi ai evoluţiei unei persoane.
Educaţia începe din familie, aceasta fiind modelul pe care copilul îl imită şi-l urmează. În familie
copilul îşi face pregătirea pentru viaţă. Contribuţia familiei este cu atât mai mare cu cât copilul este mai
mic şi scade pe măsură ce etapele de creştere înaintează pe treptele superioare ontogenezei. Aceasta oferă
mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai vieţii, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă,
reprezentând primul instrument de reglare a interacţiunilor dintre copil şi mediul social.
Părinţii sunt primii educatori, ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima zi
a vieţii. Totodată, modul de viaţă al familiei este principalul reper în viaţă al copilului. Comunicarea
intrafamilială influenţează decisiv dezvoltarea psihofizică a copilului, formarea personalităţii lui. Copiii îşi
observă proprii părinţi cum acţionează în rolul de părinţi. Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului
sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de alimentaţie sănătoasă), acestea constituind suportul
dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii personalităţi. Tot în familie, copilul îşi însuşeşte
limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării depinde de modelele oferite de
părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii, de aceea este foarte important să se
vorbească cât mai correct și să nu se râdă la anumite greșeli de pronunție ale copilului, astfel el va fi
încurajat să vorbească pocit. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament:
respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul
parental ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la
părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce este bine şi ce este rău, ce este drept şi ce este nedrept, ce este
frumos şi ce este urât în comportamente. Ei sunt primele modele pentru modul în care să acţioneze ulterior
ca adulți și mai apoi ca părinți.
Familia îl pregăteşte pe copil pentru integrarea în grădiniţă, orientându-l spre lumea cunoaşterii, a
activităţilor curente, iniţiindu-l în deprinderi fundamentale. Fără o susţinere afectivă, fără un ansamblu de
activităţi, de achiziţii şi experienţe, întâlnirea copilului cu grădiniţa va fi cu atât mai violentă, iar procesul
de instrucţie şi educaţie ar deveni inoperant. Se ştie că familia reprezintă una din cele mai vechi forme de
comunitate umana, ce asigură menţinerea continuităţii biologice, culturale a societăţii, satisfacerea nevoilor
personale, asigurând sentimentul siguranţei, menţinerii si dezvoltării personalităţii. Familia nu este numai
primul adăpost al copilului, ci este şi prima bază de lansare a lui în lume. Atitudinea părinţilor trebuie
modelată în raport cu vârsta şi temperamentul copiilor, de la dragoste, protecţie, acceptare şi îndrumare
către cooperare, angajare reciprocă la viaţa familială cu recunoaşterea unei minime independenţe.
La vârsta preşcolară un factor educativ important este grădiniţa, care desfăşoară un amplu proces
instructiv-educativ şi are cadre cu pregătire profesională corespunzătoare, ce aplică metode şi procedee
pedagogice consacrate.
Grădiniţa este locul cu care intră în contact copilul, după familie, este locul unde ar trebui să se simtă
bine, unde să găsească linişte, căldură, dar şi plăcerea de a realiza activități instructive. De aceea noi,
educatoarele, încercăm să-l aducem în punctul în care să dorească grădiniţa, să se simtă valoros şi util în
spațiul acesteia. Prin activităţile desfăşurate, î-l determinăm pe micuţ să devină parte integrantă din întregul
numit „grupă”, în jurul lui dezvoltându-se o multitudine de acţiuni prin care el, fără să-şi dea seama,
acţionează şi obţine performanţe. Cu timpul, toate aceste acte, de multe ori făcute la îndemnul educatoarei,
devin pentru el rutine, devin automatisme – şi atunci putem spune că am atins un obiectiv foarte important,
integrarea. Totuşi, să nu uităm să-l ţinem sub observaţie mereu: dacă îşi acceptă partenerul de joc, dacă
respectă regulile şi se manifestă normal în cadrul grupului, dacă duce la bun sfârşit un lucru deja început.
Odată atinşi aceşti indicatori, putem afirma că „am câştigat”.
Educatoarea grupei trebuie să cunoască specificul fiecărui stadiu de dezvoltare a copilului,
disponibilităţile intelectuale precum şi particularităţile lui comportamentale şi caracteriale. Ea se preocupă
de socializarea preşcolarului prin integrarea lui în mediul grădiniţei, oferindu-i prilejul să cunoască mediul

953
înconjurător, organizând vizite în împrejurimile grădiniţei, în cartier, în oraş, la şcoală, etc. Educatoarea
este cea care cultivă încrederea în propriile posibilităţi ale copiilor, integrând în jocuri şi activităţi copiii
timizi, efectuând munca suplimentară individualizată cu copiii cu deficienţe/nevoi speciale, folosind jocul
şi jucăriile existente pentru a-i apropia de acestea.
Grădiniţei îi revine rolul de partener în relaţiile ei cu familia iar acest rol derivă din faptul că este un
serviciu specializat, cu cadre didactice pregătite pentru realizarea sarcinilor educaţiei copiilor cu vârste
cuprinse între 3-6/7 ani.
Parteneriatul grădiniţă-familie se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi grădiniţă,
la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor, atunci când aceştia
văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii. Prin încheierea parteneriatelor cu părinţii, aceştia sunt încurajaţi
să ia parte la planificarea şi derularea programelor educative pentru copii, ceea ce implică o responsabilizare
şi o eficienţă sporită. Astfel, părinţii au posibilitatea să-şi cunoască mai bine copiii, modul lor de manifestare
în viaţa de grup, pot înţelege mai bine rolul lor educative.
Relaţia grădiniţă - familie nu se poate constitui fără asigurarea unei condiţii de bază, fundamentală:
cunoaşterea familiei de către educatoare, a caracteristicilor şi potenţialului ei educativ. Educatoarea trebuie
să cunoască mai multe aspecte ale vieţii de familie, deoarece aceasta o ajută în cunoaşterea şi înţelegerea
copiilor cu vârste cuprinse între 3-6/7 ani.
Grădiniţa nu poate face minuni, iar educaţia dată în aceasta instituţie nu va avea rezultate bune, dacă
nu se va sprijini şi nu va colabora cu familiile copiilor. Nu putem educa în mod just un copil fără a-l observa
atent, fără a-l studia, fără a-i înţelege personalitatea.
Căldura raporturilor dintre părinţi şi educatoare, încrederea şi respectul reciproc se stabilesc prin
schimbul de informaţii - pentru care trebuie să găsim întotdeauna timpul necesar. Educatoarea poate ajuta
familia în cel mai simplu şi natural mod să urmeze calea justă în raporturile cu copilul său, să prevină
îndepărtarea lui sufletească, să înlăture eventualele carenţe educative. Grădiniţa are şi menirea de a asigura
părinţilor asistenţă de specialitate, informându-i asupra etapelor de evoluţie a copiilor şi venind în sprijinul
celor ce întâmpină dificultăţi în înţelegerea rolului de părinţi şi în îndeplinirea cu succes a educării copiilor.
Cele mai frecvente ocazii pe care le are educatoarea de a comunica cu părinţii sunt: când părinţii aduc copiii
la grădiniţă, la sfârşitul programului, când părinţii îşi iau copiii de la grădiniţă, cu prilejul diferitelor
evenimente festive ce se organizează la nivelul grădiniţei: sărbători diverse, festivităţi de început de ciclu
ori la sfârşit de ciclu preşcolar, vizite la domiciliu, lectorate cu părinţii, consultaţii pedagogice. Cu cât
cunoaştem mai bine familiile copiilor, cu atât mai eficient va fi parteneriatul cu ele. Cu cât părinţii vor
cunoaşte mai bine programul educaţional, cu atât va fi mai coerentă influenţa ambilor factori educaţionali
şi a ambelor medii educaţionale. Cu cât colaborarea dintre educator şi părinţi este mai strânsă cu atât mai
bine ambii actori vor cunoaşte mai bine copilul.
Dialogul educatoare - părinte se poate organiza, fie individual prin consultaţii, cu fiecare familie, fie
în adunările organizate cu părinţii: se informează reciproc, ceea ce contribuie atât la buna desfăşurare a
procesului educaţional din grădiniţă, cât şi la o buna educaţie în familie. Dialogul deschis bazat pe
încrederea reciprocă cere timp pentru a fi clădit.
Participarea părinţilor la activităţi ale grupei reprezintă un alt prilej de cunoaştere a părinţilor, dar şi
un mod prin care aceştia sunt familiarizaţi cu programul grupei, cu conţinutul şi metodele didactice, cu
materialele didactice şi mijloacele necesare desfăşurării activităţilor, cu modul de comunicare şi abordare
a situaţiilor problematice, cu semnificaţia respectului faţă de copil. Relaţia părinte-educatoare astfel
contribuie la constituirea unor relaţii pozitive între familie-grădiniţă, la o coerenţă a practicilor educaţionale
şi a cerinţelor referitoare la copil.
Procesul de colaborare cu părinţii asigură atingerea scopului educaţional, şi anume de a obţine
dezvoltarea globală a copilului. Prin colaborarea părinţilor cu grădiniţa, aceştia pot completa, sprijini şi
dezvolta personalitatea copilului. O educaţie adevărată şi reală se fundamentează în familie şi se continuă
în grădiniţă şi şcoală.
Preşcolaritatea reprezintă piatra de temelie a personalităţii în formare a copilului, iar prezenţa familiei
în cadrul grădiniţei va fi liantul între copil şi mediul necunoscut iniţial.

954
 PARTENERIATUL FAMILIE- ȘCOALĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR URLĂ RODICA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 30 „GHEORGHE ȚIȚEICA” CONSTANȚA
Societatea actuală, prin multele sale provocări, necesită găsirea unor soluții în ceea ce privește
educația, astfel încât copilul să se adapteze rapid și eficient la cerințe. Toate studiile de specialitate acordă
o mare atenție factorilor care contribuie la educația omului: școală, familie, mass-media, comunitate etc.,
dar și a relației dintre toți acești factori în vederea educării tinerei generații.
Acum, mai mult ca niciodată, se simte nevoia unui parteneriat educaţional în favoarea creşterii şi
educării adecvate a copiilor, deoarece, de modul în care îi vom creşte şi îi vom învăţa să se adapteze la
schimbările permanente din ziua de azi, dar şi de mâine, vom asigura şi continuitatea culturii şi civilizaţiei
noastre umane.
O parte importantă a educației o reprezintă educația în familie, de aceea familia este, alături de școală,
factorul care exercită o mare influență asupra copiilor. Se știe însă, că nu în toate familiile se pune mare
accent pe educația copiilor, factorul social fiind cel care dictează de multe ori aportul pe care familia îl oferă
educației, dar și sprijinul acordat școlii în educarea copilului. Nivelul veniturilor din cadrul familiei,
pregătirea profesională a părinților, dar și zona în care trăiește familia, pot și chiar influențează implicarea
acesteia în educația copilului.
Activitatea instructiv- educativă, pregătirea ce se realizează în cadrul școlii nu poate fi separată de
ceea ce se întâmplă în exterior, ci este necesar ca factorii ce pot educa, instrui, copilul că conlucreze pentru
a pregăti viitorul copilului.
Sprijinul familiei acordat școlii, vin să îl ajute pe copil în dezvoltarea individuală și în integrarea sa
socială.
Unii părinţi văd şcoala ca pe un loc în care copilul este supus unor acțiuni ştiinţifice; alţii văd şcoala
ca pe o instituţie publică, ce are ca sarcină să aibă grijă de copii pentru câteve ore, iar numai un procent
scăzut fac aproape orice pentru ca al lor copil să primească cea mai bună educaţie.
Să nu uităm însă că familia este cea dintâi şcoală a copilului, iar contribuţia pe care o aduce la
educarea acestuia poate favoriza sau dimpotrivă poate frâna acţiunea educativă a şcolii. De aceea între
şcoală şi familie trebuie să existe o relaţie permanentă, familia având un rol important în acţiunea de
învăţare a copilului prin susţinerea, lărgirea şi adâncirea acţiunilor educative ale şcolii, iar şcoala se sprijină
neîncetat pe experienţa de viaţă a copilului dobândită în familie şi în alte împrejurări ale vieţii sale.
Acțiunea unitară a şcolii şi a familiei este o cerinţă de bază pentru buna educare a copiilor. Între
sarcinile pe care le pune şcoala în faţa copiilor şi cele pe care le pune familia trebuie să existe consecvenţă
şi unitate. Rolul conducător în educarea elevilor îl are şcoala, iar familia trebuie să spijine permanent
activitatea educativă a şcolii.
Toţi părinţii, care vor binele copiilor lor, trebuie să apeleze la colaborarea cu şcoala, să caute să
cunoască tot mai bine atmosfera muncii din şcoală şi să încerce să o prelungească în familie.
Cadrele didactice trebuie să facă eforturi pentru a preveni dezinteresul familiei față de școală, pentru
a îi atrage pe părinți în procesul educativ. Tactul pedagogic, competența profesională, puterea de convingere
a cadrelor didactice sunt definitorii în realizarea acestei legături.
Momentul cheie a începerii acţiunii comune şcoală- familie este venirea copilului în clasa întâi.
Prima zi de şcoală a elevului de clasa întâi constituie un moment deosebit de important pentru viitoarele
relaţii între învăţător şi părinţi, prin crearea unei atmosfere de bună dispoziţie, prin aranjarea deosebită a
clasei, prin modul cum îşi poate atrage simpatia părinţilor şi a copiilor. El trebuie să cunoască bine mediul
familial educativ al elevului pentru ca, în deplină unitate cu părinţii, să îi îndrume cu răbdare şi siguranţă
paşii micului elev. Este foarte important ca învăţătorul, să fie prietenul părinţilor, să-şi iubească elevii şi să
le dirijeze paşii spre cunoaştere cu dibăcie şi pricepere.
Colaborarea cu familia în vederea educării elevului, în domeniul comportamentului, al dezvoltării
fizice, intelectuale, morale şi estetice, al formării deprinderilor şi priceperilor de muncă, igienico-sanitare,

955
în domeniul activităţilor libere, angajării copilului în diferite domenii de activitate în afară de clasă şi şcoală,
trebuie să înceapă încă din primul an de școlaritate.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, precum şi
climatul socioafectiv în care se exercită influenţele educaţionale constituie primul model social cu o
influenţă hotărâtoare asupra copilului privind formarea concepţiei lui despre viaţă, a modului de comportare
şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Tocmai de aceea este important să se armonizeze sistemul de acţiuni educative al familiei cu cele ale
şcolii, ale specialiştilor în domeniul muncii educative.
Şcoala trebuie să convingă familia ca ea să devină un participant activ în procesul de instruire şi
educare. Influenţele pe care familia le exercită asupra copilului sunt directe sau indirecte, determinând în
mare măsură dezvoltarea personalităţii acestuia. Modelul moral-civic propus de şcoală (un comportament
civilizat, demn, tolerant, bazat pe cinste, corectitudine, prietenie) găseşte un răspuns pozitiv în familiile
unde aceste valori sunt puse la loc de cinste.

Bibliografie:
• * * * – Educaţie pentru comunicare - Ed. CCD „I. Gh. Dumitraşcu Badea, Buzău, 2006
• Cucoş, Constantin – Psihopedagogie – Ed Polirom, Iaşă, 1998
• Vrajmaş, Ecaterina Adina – Consilierea şi educaţia părinţilor – Ed. Aramis, Bucureşti, 2002

956
 COLABORAREA GRĂDINIŢĂ – FAMILIE

PROF. ÎNV. PREŞCOLAR URSULEANU MARIA,

GPN”FLOARE DE COLŢ”, CÂMPULUNG-MOLDOVENESC
În actul de educare a copilului preşcolar, o componentă importantă constituie procesul informativ-
educativ la care contribuie familia şi grădiniţa.
Familia este factorul educativ prioritar, întrucât educaţia începe din familie, aceasta fiind modelul pe
care copilul îl imită şi-l urmează. În familie copilul îşi face pregătirea pentru viaţă. Contribuţia familiei este
cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic şi scade pe măsură ce etapele de creştere înaintează pe treptele
superioare ontogenezei.
Familia oferă mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai vieţii, se dezvoltă şi se formează
pentru viaţă. Aceasta reprezintă primul instrument de reglare a interacţiunilor dintre copil şi mediul social.
Are rolul central în asigurarea condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei, condiţii
ce stau la baza structurării personalităţii individului. În relaţiile sale cu mama, cu tata şi cu fraţii, copilul se
integrează în relaţiile sociale, se apropie de societate, îşi cunoaşte valorile şi începe să-şi formeze imaginea
de sine.
Mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai vieţii, se dezvoltă şi se formează pentru viaţa îl
oferă familia. Astfel, familia are rolul central în asigurarea condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de
dezvoltare ale copilăriei, condiţii ce stau la baza structurării personalităţii individului. Apariţia unei
persoane micuţe în orice familie, care la început este complet dependentă de adulţi şi îşi inspiră tandreţe
aduce cu ea un enorm sens al responsabilităţii, privind modul în care să o îngrijeşti şi să o educi. Părinţii
sunt primii educatori deoarece ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima zi a
vieţii; familia este modelul pe care copilul îl imită. Totodată, modul de viaţă al familiei este principalul
reper în viaţă al copilului. Comunicarea intrafamilială influenţează decisiv dezvoltarea psihofizică a
copilului, formarea personalităţii lui. Copiii îşi observă proprii părinţi cum acţionează în rolul de părinţi.
Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de
alimentaţie sănătoasă), acestea constituind suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii
personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe
copii. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc.
În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple
de comportamente în diferite contexte.
De la părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce este bine şi ce este rău, ce este drept şi ce este nedrept,
ce este frumos şi ce este urât în comportamente. Ei sunt primele modele pentru modul în care să acţioneze
ulterior ca părinţi.
La vârsta preşcolară un factor educativ important este grădiniţa, care desfăşoară un amplu proces
instructiv-educativ şi are cadre cu pregătire profesională corespunzătoare, ce aplică metode şi procedee
pedagogice consacrate.
Educatoarea grupei trebuie să cunoască specificul fiecărui stadiu de dezvoltare a copilului,
disponibilităţile intelectuale precum şi particularităţile lui comportamentale şi caracteriale. Ea se preocupă
de socializarea preşcolarului prin integrarea lui în mediul grădiniţei, oferindu-i prilejul să cunoască mediul
înconjurător, organizând vizite în împrejurimile grădiniţei, în cartier, în oraş, la şcoală, la locul de muncă
al părinţilor etc. Treptat, cu multă răbdare, educatoarea este cea care cultivă încrederea în propriile
posibilităţi ale copiilor, integrând în jocuri şi activităţi copiii timizi, efectuând munca suplimentară
individualizată cu copiii cu deficienţe verbale, folosind jocul şi jucăriile existente pentru a-i apropia de
acestea.
Grădiniţei îi revine rolul de partener în relaţiile ei cu familia iar acest rol derivă din faptul că este un
serviciu specializat, cu cadre pregătite pentru realizarea sarcinilor educaţiei copiilor cu vârste cuprinse între

957
3-6/7 ani.
Există două dimensiuni principale ale implicării reciproce a instituţiei de învăţământ şi familiei în
favoarea copilului: dimensiunea relaţiei copil - părinte şi dimensiunea relaţiei grădiniţă - familie.
Dimensiunea relaţiei copil - părinte vizează controlul frecvenţei, al rezultatelor şcolare, îndeplinirea
sarcinilor şi susţinerea spirituală şi materială a activităţii didactice a copilului. Cealaltă dimensiune se referă
la alegerea unităţii de învăţământ, la contactele directe ale părinţilor cu cadrele didactice. Aceste contacte
pot fi întâlniri colective dintre cadrele didactice şi asociaţiile părinţilor, reuniunile de informare a părinţilor
cu privire la diferite conţinuturi şi metode şcolare.
Relaţia grădiniţă - familie nu se poate constitui fără asigurarea unei condiţii de bază, fundamentală:
cunoaşterea familiei de către educatoare, a caracteristicilor şi potenţialului ei educativ. Educatoarea trebuie
să cunoască mai multe aspecte ale vieţii de familie, deoarece aceasta o ajută în cunoaşterea şi înţelegerea
copiilor cu vârste cuprinse între 3-6/7 ani.
Grădiniţa nu poate face minuni, iar educaţia dată în aceasta instituţie nu va avea rezultate bune, dacă
nu se va sprijini şi nu va colabora cu familiile copiilor. Nu putem educa în mod just un copil fără a-l observa
atent, fără a-l studia, fără a-i înţelege personalitatea.
Cu cât cunoaştem mai bine familiile copiilor, cu atât mai eficient va fi parteneriatul cu ele. Cu cât
părinţii vor cunoaşte mai bine programul educaţional, cu atât va fi mai coerentă influenţa ambilor factori
educaţionali şi a ambelor medii educaţionale. Cu cât colaborarea dintre educator şi părinţi este mai strânsă
cu atât mai bine ambii actori vor cunoaşte mai bine copilul.
Dialogul educatoare-părinte se poate organiza, fie individual prin consultaţii, cu fiecare familie, fie
în adunările organizate cu părinţii; se informează reciproc, ceea ce contribuie atât la buna desfăşurare a
procesului educaţional din grădiniţă, cat şi la o buna educaţie în familie. Dar, dialogul deschis bazat pe
încrederea reciprocă cere timp pentru a fi clădit.
Unii părinţi, care au avut experienţe negative în timpul propriilor lor ani de şcoală, se pot simţi
intimidaţi de prezenţa unor cadre didactice. Alţii, care au fost învăţaţi că educatorul ştie cum este mai bine,
nu pun la îndoială faptele acestuia. Educatoarele la rândul lor pot să fi avut experienţe negative; probabil
unii părinţi le-au dat lecţii despre cum să-şi facă meseria. Aceste atitudini sau sentimente pot obstrucţiona
o bună comunicare.
Participarea părinţilor la activităţi ale grupei reprezintă un alt prilej de cunoaştere a părinţilor, dar
şi un mod prin care aceştia sunt familiarizaţi cu programul grupei, cu conţinutul şi metodele didactice, cu
materialele didactice şi mijloacele necesare desfăşurării activităţilor, cu modul de comunicare şi abordare
a situaţiilor problematice, cu semnificaţia respectului faţă de copil. Relaţia părinte-educatoare astfel
contribuie la constituirea unor relaţii pozitive între familie-grădiniţă, la o coerenţă a practicilor educaţionale
şi a cerinţelor referitoare la copil.
Vizitele periodice la domiciliu vor fi programate la momentele convenabile acesteia şi-i oferă
educatoarei posibilitatea de a cunoaşte familia şi copilul în mediul lor propriu. Familia va fi încurajată să
viziteze la rându-i sala de grupă în orice moment. Copiii vor fi atât de încântaţi de ideea că educatoarea lor
îi vizitează. Gazdele îşi pot imagina că o astfel de vizită ar putea însemna comunicarea unor veşti proaste
astfel este necesar ca să se informeze părinţii cu ce scop sunt vizitaţi. La începutul vizitei, se reia prezentarea
scopului acesteia; se deschide discuţia prin a arăta câteva aspecte pozitive, întotdeauna, chiar şi atunci când
scopul vizitei este acela de a exprima îngrijorarea în anumite privinţe. Vizitele la domiciliu pot fi utile atât
pentru educatoare cât şi pentru familii. Educatoarea poate afla lucruri interesante despre: cultura familiei
respective; modul de a interacţiona; talentele şi aptitudinile membrilor acesteia; are şansa de a se discuta pe
larg despre progresele şi succesele individuale ale copilului. Părinţii pot împărtăşi: idei legate de anumite
preocupări, neînţelegeri, sau obiective specifice referitoare la copilul lor.
Parteneriatul grădiniţă-familie se poate realiza şi prin întâlnirile formale cu toţi părinţii desfăşurate
în cadrul formal al negocierilor dintre administrarea grădiniţelor şi asociaţia părinţilor. În cadrul acestor
întâlniri părinţii trebuie implicaţi în luarea unor decizii menite să asigure securitatea copiilor, stabilirea
meniului zilnic corespunzător pentru menţinerea sănătoasă a copilului.
Participarea părinţilor la excursii, vizite, serbări, aniversări. La serbare pot participa părinţi şi rude
ale copiilor. Părinţii por fi implicaţi nu doar in organizarea acestor evenimente, dar pot veni şi cu sugestii,
propuneri de teme, de activităţi.
Lectoratele cu părinţii, organizate sistematic, au drept scop o vie propagandă pedagogică în rândul

958
comunităţi. Părinţii de la un întreg nivel beneficiază, în cadrul lectoratelor, de prezenţa şi consilierea unor
specialişti din domeniul psihopedagogiei sau a unor reprezentanţi ai instituţiilor cu care grădiniţa derulează
programe în parteneriat (poliţie, dispensar medical, instituţii culturale, ONG-uri). Comitetul de părinţi al
clasei, ales anual, constituie nucleul colaborării grădiniţei cu familiile copiilor, fiind forul organizat în
vederea găsirii şi aplicării de soluţii viabile la problemele de ordin socio-gospodăresc.
Realizarea unor vitrine cu material informativ de specialitate poate stimula interesul şi curiozitatea
părinţilor. Consultarea unora dintre acestea (cărţi, broşuri, referate, planuri de intervenţie, etc.) contribuie
la lărgirea experienţei pedagogice a părinţilor şi, implicit, la o implicare potrivită în anumite situaţii
educaţionale.
Realizarea unor afişe speciale poate avea un rol stimulativ de a oferi copiilor condiţii
corespunzătoare de viaţă, de activitate intelectuală, de hrană etc., pentru eliminarea exploatării copiilor,
determinarea părinţilor a-şi integra copiii în activităţi recreative, în cluburi ale copiilor etc.
Sărbătorirea în comun a unor evenimente din viaţa constituie momente de cunoaştere reciprocă şi de
implicare în actul educativ.
Factorii de modelare a personalităţii umane trebuie să interacţioneze ca un tot unitar, sub forma unui
sistem bine închegat, pentru atingerea ţelului comun: educarea copilului. Pentru aceasta, este nevoie de un
schimb permanent de informaţii, de completare şi valorificare a influenţelor dirijate spre micul învăţăcel.

Bibliografie:
1. Băran, Adina, (2004), Parteneriat în educaţie: familie – şcoală – comunitate, Editura Aramis
Print, Bucureşti
2. Bunescu, G., Alecu, G., Badea, D., (1997), Educaţia părinţilor. Strategii şi programe, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
3. Dumitrana, Magdalena, (2000), Copilul, familia şi grădiniţa, Editura Compania, Bucureşti
4. Dumitrana, Magdalena, (2011), Cum creşte un pui de om, Editura Compania, Bucureşti

959
 IMPORTANȚA PARTENERIATULUI ȘCOALĂ-FAMILIE

PROF. URSULESCU LAURA-FLORENTINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ BORLOVA

Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană şi pe care copilul o primeşte atât în familie, cât și în
şcoală.
În zilele noastre se simte nevoia unui parteneriat educaţional în favoarea creşterii şi educării adecvate
a copiilor, deoarece de modul în care îi vom creşte şi îi vom învăţa să se adapteze la schimbările permanente
din ziua de azi şi de mâine, vom asigura şi continuitatea culturii şi a civilizaţiei noastre umane.
Educaţia nu înseamnă numai pregătire şcolară, ea este eficientă atunci când plasează copilul în
centrul ei. Activitatea educativă ce se realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe
educative ce se exercită asupra copilului.
Aspiraţiile, rezultatele şi sprijinul social şi familial constituie trei aspecte ale unei interacţiuni
dinamice între copilul individual şi cercul său imediat. Realitatea însăşi confirmă tot mai mult importanţa
familiei ca nucleu al vieţii sociale, în dezvoltarea individuală şi integrarea sa socială.
Unii părinţi văd şcoala ca pe o instituţie publică ce are ca sarcină să aibă grijă de copii pentru câteve
ore, iar numai un procent scăzut fac tot posibilul ca al lor copil să primească cea mai bună educaţie.
Consider că familia este cea dintâi şcoală a copilului, iar contribuţia pe care o aduce la educarea
acestuia poate favoriza sau dimpotrivă poate frâna acţiunea educativă a şcolii. De aceea, între şcoală şi
familie trebuie să existe o colaborare permanentă, familia având un rol important în acţiunea de învăţare a
copilului prin susţinerea acestuia, iar şcoala să se sprijine pe experienţa de viaţă a copilului dobândită în
familie.
Unitatea de acţiune a şcolii şi a familiei este o cerinţă de bază pentru buna educare a copiilor. Între
sarcinile pe care le pune şcoala în faţa copiilor şi cele pe care le pune familia trebuie să existe consecvenţă
şi unitate. Rolul conducător în educarea elevilor îl are şcoala, iar familia trebuie să spijine permanent
activitatea educativă a şcolii.
Toţi părinţii care se respectă şi îşi respectă copiii trebuie să apeleze la colaborarea cu şcoala, să caute
să cunoască tot mai bine atmosfera muncii din şcoală şi să încerce să o prelungească în familie.
Pentru a preveni apariţia unei manifestări de dezinteres din partea familiei faţă de şcoală, se impune
intensificarea eforturilor din partea cadrelor didactice pentru a-i atrage pe părinţi în procesul complex al
educaţiei. Această muncă este dificilă şi depinde foarte mult de puterea de convingere, de tactul pedagogic,
de integritatea şi de competenţa profesională a acestora.
În ultima vreme se constată o depărtare a familiei de şcoală, o scădere a interesului părinţilor pentru
rezultatele şcolare. Părinţii sunt îngrijoraţi de viitorul copiilor, dar, în acelaşi timp, nu mai au răbdare să le
acorde atenţie. Cred că se impune o reconsiderare a relaţiei familie-şcoală. Aceasta nu trebuie redusă la
simpla informare a părinţilor asupra rezultatelor la învăţătură, ci cadrul didactic trebuie să convingă familia
ca ea să devină un participant activ în procesul de instruire şi educare. Modelul propus de şcoală, un
comportament civilizat, tolerant, bazat pe cinste, corectitudine, prietenie, găseşte un răspuns pozitiv în
familiile unde aceste valori sunt puse la loc de cinste.
Colaborarea mea cu familia s-a concretizat într-un program comun de activităţi. Astfel, am inclus
lectoratele cu părinţii, şedinţe, vizite la domiciliul elevului, lecții deschise, serbări şcolare şi am iniţiat
diverse proiecte educaționale, implicând părinții în desfășurarea lor.

960
 Aşadar, e o sarcină a fiecărui diriginte să identifice situaţiile problemă din familiile copiilor, să
dirijeze pe cât posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să conştientizeze că relaţia de colaborare
şcoală-familie este determinantă în educarea copiilor.
Educaţia în familie și în școală devine astfel un proces de pregătire pentru viaţă, prin întâmpinarea
şi rezolvarea problemelor de viaţă.

Bibliografie:
• * * * – Educaţie pentru comunicare - Ed. CCD „I. Gh. Dumitraşcu Badea, Buzău, 2006
• Cucoş, Constantin – Psihopedagogie – Ed Polirom, Iaşă, 1998
• Vrajmaş, Ecaterina Adina – Consilierea şi educaţia părinţilor – Ed. Aramis, Bucureşti, 2002

961
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

EDUCATOARE: VAIDA ORSOLYA VIKTORIA

Educația este foarte importantă în cadrul societății. Este baza pentru susținerea culturii, instruirea
individuală și pentru evoluția umanității. Educația este un fenomen social de transmitere a experienței de
viață a generațiilor adulte și a culturii către generațiile de copii și tineri, in scopul pregătirii lor pentru
integrarea în societate. Factorii instituționali ai educației sunt școala, familia, biserica, armata, comunitatea,
mediul în care trăiește individul din prima zi de viață.
Educația începe în familie, din prima zi după naștere. Familia exercită o influență deosebit de adâncă
asupra copiilor. O mare parte dintre cunoștințele despre natură, societate, deprinderile igienice, obișnuințele
de comportament, copilul le datorează educației primite în familie. Familia se preocupă și de dezvoltarea
proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observație, memoria și gândirea.
Strategiile educative la care se face apel în familie mai mult sau mai puțin conștientizate, determină
în mare măsură dezvoltarea personalității, precum și rezultatele școlare ale copiior. Familia este partenerul
tradințional al școlii, deorece influențează atutudinea copilului față de învățătură, motiv pentru care
școlarizarea nu se poate realiza fără participarea părinților. Familia este instituția fundamentală în toate
societățile. Familia este prima şcoală a copilului, iar contribuţia pe care o are poate favoriza sau îngreuna
activitatea şcolii. Astfel, familia îi dă copilului primele informaţii despre lumea înconjurătoare, primele
norme şi reguli de conduită, dar şi mediul propice necesar satisfacerii trebuinţelor şi dorinţelor sale. Familia
are un rol important în conturarea personalităţii, având în vedere faptul că educaţia oferită de familie
reprezintă factorul principal în dezvoltarea copilului.
La vârstele de doi, trei ani când copilul intră primadată în colectivitate începe educația antepreșcolară,
sau preșcolară. Asta înseamnă odespărțire grea pentru ambele părți, dar tot cu asta debuteză și viața socială
a copilului. Grădinița, și pe urmă școala devine al doilea factor important în educațita copiilor. Grădinița ii
învață despre socializare, despre dependență.
Școala este instituția socială în care se realizează educația organizată a tinerei generații
Ea este factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societății, să ia parte
activă la viață, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de invățământ este cel care conferă școlii rolul decisiv
în formarea omului.
Educația este un proces gradual de învățare și cultivare a noilor cunoștințe, abilități și valori. Aceasta
are rolul de a aduce schimbări pozitive în viața și comportamentul uman, facilitând dezvoltarea unor calități
umane și explorarea de noi orizonturi cognitive. Educația înseamnă, de asemenea, să cultivăm valori
sociale, învățându-i pe copii și adulți să fie cetățeni activi și eficienți.
Dreptul la educație este un drept fundamental al omului. Fiecare persoană, indiferent de rasă, gen,
naționalitate, origine etnică sau socială, religie sau preferințe politice, are dreptul la o educație elementară
gratuită. Cu toate acestea, educația rămâne un drept de care nu se pot bucura foarte mulți copii din întreaga
lume. Educația îmbunătățește șansele de reușită ale unui individ în viață și ajută la combaterea sărăciei. De
asemenea, educația are un rol esențial în dezvoltarea unei țări, determinând comportamentul oamenilor,
modul de gândire al cetățenilor, dar și calitatea sistemelor politice și sociale ale statului.
Fundamentarea teoretică a procesului educaţional se întemeiază pe cunoaşterea profundă de către
cadrul didactic a trăsăturilor şi particularităţilor individuale manifestate de elev, acest fapt implicând
dezvoltarea percepţiei, atenţiei, gândirii, limbajului memoriei, imaginaţiei, intereselor, înclinaţiilor şi
aptitudinilor sale. Pe lângă cunoştinţele de ordin psihologic, un cadru didactic trebuie să deţină competenţe
disciplinare, de ordin pedagogic şi metodic, deoarece, prin intermediul său, şcoala îşi exercită rolul de
educaţie sistematică şi continuă. Școala oferă elevului cadrul pentru dezvoltare, formare, socializare
plecând de la cunoașterea particularităților individuale și de vârstă specifice fiecărei etape de dezvoltare,
prin proiectarea unei strategii și prin realizarea unui demers didactic riguros, având la bază o programă, o
planificare, resurse educaționale, metode și strategii didactice menite să ducă la realizarea obiectivelor și a
scopului propus.
Factorul principal de dezvoltare a societății contemporane orientată spre democratizare, economie
de piață și informatizare îl constituie resursele umane. Idealul educațional al învățământului românesc, ce
decurge din idealul social, constă în formarea integrală și armonioasă a unei personalități creative și
autonome. Aceste finalități educaționale, integrate în formarea armonioasă a personalității, presupun
962
educație intelectuală, estetică, tehnologică, profesională, moral-civică, religioasă. Școala asigură viitorilor
adulți o alfabetizare funcțională în toate domeniile necesare unei vieți autonome și împlinite în societate,
care să contribuie la starea de bine individuală și a comunității. Viitorul adult este capabil să acceseze orice
tip de informație și să o înțeleagă suficient pentru a o folosi ca resursă în performanța propriilor acțiuni sau
în excelență.
Școala nu doar că este importantă pentru noi ca oameni, ci și pentru că ajută la progresul societății
prin educarea membrilor care îi aduc forța de muncă individului prin noile informații dobândite. Școala
sporește încrederea și ne învață să legăm și să menținem prietenii și ne ajută să învățăm cum să lucrăm
împreună ca o echipă, care este principala temelie a oricărei societăți de succes. Fără școală, cunoștințele
nu s-ar răspândi la fel de repede, iar accesul nostru la idei și oameni noi ar putea fi ușor tăiat. O lume fără
școală ar crea dificultăți și ar împiedica dispersia creșterii economice, a toleranței și a aprecierii semenilor.
Familia și școala reprezintă în viața copilului elementele fundamentale și principale în educație. Fără
o colaborare strânsă nu există succes.

BIBLIOGRAFIE:
Agabrian, M., Millea, V., Parteneriate şcoală – familie – comunitate
Cosmovici A., Iacob, L., Psihologie şcolară
Nicoleta Mariana Bălan, Rolul educației în dezvoltarea personalității
Alina Pasaniuc, Rolul școlii in educația copilului
Marilena Ispas, Importanța școlii: Avantaje ale educației

963
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA GRĂDINIȚĂ

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR, VĂLEANU VALENTINA,

G. P. N. NR. 2, BORCEA- CĂLĂRAȘI
Familia este factorul educativ prioritar, întrucât educația începe din familie, aceasta fiind modelul
pe care copilul îl imită și-l urmează. În familie copilul își face pregătirea pentru viață. Contribuția familiei
este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic și scade pe măsură ce etapele de creștere înaintează pe
treptele superioare ontogenezei.
Familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea
societății și a statului. Familia oferă mediul în care copilul se naște, trăiește primii ani ai vieții, se dezvoltă
și se formează pentru viață. Aceasta reprezintă primul instrument de reglare a interacțiunilor dintre copil și
mediul social. Are rolul central în asigurarea condițiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale
copilăriei, condiții ce stau la baza structurării personalității individului. În relațiile sale cu mama, cu tata și
cu frații, copilul se integrează în relațiile sociale, se apropie de societate, își cunoaște valorile și începe să-
și formeze imaginea de sine. Totodată modul de viață al familiei este principalul reper în viață al copilului.
Comunicarea intrafamilială influențează decisiv dezvoltarea psihofizică a copilului, formarea personalității
lui. Copiii își observă proprii părinți cum acționează în rolul de părinți. Primele deprinderi de viață
sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de alimentație sănătoasă), acestea
constituind suportul dezvoltării ulterioare și își pun amprenta asupra întregii personalități.
Tot în familie copilul își însușește limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinți, de felul în care aceștia interacționează și îi solicită pe
copii. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea,
sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinții
oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinți, cei mici vor învăța să
aprecieze ce este bine și ce este rău, ce este drept și ce este nedrept, ce este frumos și ce este urât în
comportamente. Ei sunt primele modele pentru modul în care să acționeze ulterior ca părinți.
Familia îndeplinește un sistem de funcții, printre care cele mai importante sunt:
-funcția naturală biologică- dă naștere copiilor;
-funcția economică- trebuie să asigure baza materială necesară satisfacerii tuturor trebuințelor
membrilor familiei;
-funcția de socializare- socializarea membrilor ei, a copiilor îndeosebi, dezvoltând relații de
înțelegere, de cooperare, respect și ajutor reciproc, de rezolvare în comun a o serie de trebuințe materiale,
spirituale, sociale;
-funcția educativă- creșterea și educarea copiilor reprezentând îndatoriri și responsabilități deosebit
de importante ale familiei, oricare ar fi dificultățile economice sau de altă natură.
Împlinirea cu succes a funcțiilor familiei implică respectarea unui sistem de cerințe:
-preocuparea permanentă a părinților de a-și ridica nivelul pregătirii culturale și profesionale pentru
a putea fi model și pentru a sprijini copiii în dezvoltarea personalității lor;
-realizarea unui colectiv familial închegat, unit;
-cunoașterea de către părinți și alți membri adulți ai familiei a îndatoririlor socio-educative ce le revin
în educarea copiilor;
-contribuția părinților, în funcție de posibilitățile lor de pregătire, la rearealizarea obiectivelor tuturor
dimensiunilor educației intelectuale, profesionale, moral-civice, estetice, fizice, etc. ;
-antrenarea copiilor, după posibilitățile lor, la viața și munca variată a familiei, evitându-se situațiile
de a li se oferi totul de-a gata;
-sprijinirea copiilor la învățătură, după posibilitățile părinților, evitându-se situațiile ca părinții să le
efectueze temele;
-să nu se condiționeze de nimeni obținerea unor rezultate la învățătură, de acordare a unor
recompense, ci recompensele să se dea ca urmare firească a rezultatelor bune sau foarte bune la învățătură;
-să li se acorde copiilor mijloace materiale și financiare în limita necesității firești, evitându-se
exagerările;

964
 -să se manifeste o autoritate părintească rațională, umană, justă; nici dragoste exagerată, nici exigență
exagerată, nici părinți toleranți și indulgenți, nici părinți tirani cu copiii lor;
-dragostea părintească să fie egală pentru toți copiii; dacă totuși au o simpatie deosebită față de unul
din copii, aceasta să se manifeste când el doarme, fără să vadă ceilalți;
-copiii trebuie învățați să stabilească relații numai cu persoanele cunoscute, care sunt bine intenționate
și le vor binele; de evitat orice cunoștință întâmplătoare, căci fără voia copiilor, pot intra în medii imorale,
infracționale, pot aduce prejudicii lor și familiei lor;
-colaborarea permanentă și nemijlocită cu instituția de învățământ și sprijinirea acesteia în
îndeplinirea funcției ei educative complexe; participarea părinților la activitățile școlii și la activitatea
comitetelor de părinți și altele.
La vârsta preșcolară un factor educativ important este grădinița, care desfășoară un amplu proces
instructiv-educativ și are cadre cu pregătire profesională corespunzătoare, ce aplică metode și procedee
consacrate. După intrarea copiilor la grădiniță sau la școală, funcția educativă a familiei nu încetează și ea
continuă cu aceeași importanță, realizându-se printr-o interacțiune a funcției educative din familie cu
funcția educativă a instituțiilor de învățământ. Funcția socio-educativă a familiei nu încetează toată viața,
abandonarea sau diminuarea acesteia, constituie cauza primordială a neîmplinirilor copiilor și
adolescenților.

BIBLIOGRAFIE:
Băran A. -,, Parteneriat în educație: familie-școală-comunitate”, editura Aramis Print, București,
2004
Vrășmaș E. -,, Consilierea și educația părinților”, editura Aramis, București, 2002

965
 FAMILIA ȘI ROLUL EI ÎN EDUCAREA COPILULUI

PROF. VASILACHE CAMELIA

GRĂDINIȚA PP 29, TIMIȘOARA
Educația trebuie începută din timpul copilăriei. Astfel, implicarea părinților este crucială, mai ales în
primii ani de viață. Nu degeaba se spune că cei șapte de ani de acasă își pot spune cuvântul asupra
comportamentului unui om.
Prin urmare, rolul familiei, al părinților în educarea copilului este unul cu o însemnătate uriașă. Mama
și tata sunt cei care trebuie să învețe prichindelul despre primele lucrurile cu care acesta poate lua contact.
În rest, pe măsură ce trece timpul, intervin și dascălii sau alți mentori.
Este indicat ca educarea în familie să nu se facă cu severitate sau într-un mod foarte teoretic. Micuțul
trebuie pus în fața unor fapte, pentru a înțelege ceea ce este greșit. De aceea, practica este esențială în
educarea unui bebeluș sau a unui copil de 1 an, 1 an și jumătate, 2 sau 3 ani. Pe măsură ce acesta crește, i
se pot explica printr-un dialog efectele unor anumite acțiuni.
Intențiile bune de educare a copiilor în familie pot conduce uneori la greșeli care pot afecta psihic sau
emoțional prichindelul. Este stringent ca în momentul în care dorești să-ți înveți micuțul un anumit lucru,
să fii foarte atent la modalitatea prin care o faci.
Majoritatea adulților sunt stresați, îngrijorați sau foarte obosiți, iar toți acești factori pot perturba
modalitățile corecte de educare a celor mici.
Cele mai comune greșeli de educare a unui copil:
Explicarea pe un ton ridicat
Un copil face anumite lucruri din cauză că nu cunoaște repercusiunile acelui fapt. De aceea,
prichindelul trebuie luat deoparte, pentru a i se explica care sunt efectele negative ale unui tip de
comportament. Nu trebuie să ridici tonul sau să țipi la cel mic, deoarece se va speria și își va pierde
încrederea în el. În plus, dacă te comporți aspru, există o posibilitate foarte mare ca micuțul să devină o
persoană inhibată, nesigură și foarte timidă.
Jigniri
Copiii nu trebuie jigniți, ci învățați. Nu rezolvi nimic dacă îi adresezi cuvinte urâte, ba chiar mai mult,
îl înveți și pe el să se comporte în felul acesta cu cei din jur.
Importanța educației primite în familie este fundamentală, tocmai pentru că micuții tind să preia din
atitudinea și gesturile părinților. Astfel, este obligatoriu să fii cât mai calm și blând în prezența
prichindelului, pentru a-l ajuta să devină un om apreciat și bun.
Pedepse foarte dure
Dacă cel mic a jignit un alt copil din parcul de distracții, nu trebuie să-l închizi la propriu în camera
lui, deoarece acest lucru îi va dăuna din punct de vedere psihic și emoțional. Este bine ca într-o astfel de
situație să-l trimiți să-și ceară scuze față de amicul de joacă. Astfel îl vei face să înțeleagă în mod blând
faptul că a greșit.
Compararea cu ceilalți copii
Niciodată să nu faci greșeala de a-ți compara copilul cu ceilalți colegi de grădiniță sau cu vecinii din
bloc. Această tactică este una demodată, care s-a dovedit de numeroase ori a fi ineficientă și distructivă
pentru cei mici.
În cazul în care îi spui micuțului că ceilalți copii din parc știu să se joace și nu aruncă cu pietre, nu
faci nimic altceva decât să-l faci să se simtă inferior. Copilul tău trebuie să creadă că este special. El are
nevoie de foarte multă stimă de sine, pentru a putea deveni un adult cu șanse mari de reușită. Astfel, renunță
la genul acesta de educație.
Certarea în public
Un copil trebuie mustrat acasă, între patru pereți. Nu-l certa de față cu ceilalți colegi de grădiniță sau
cu copiii rudelor voastre, deoarece acest lucru ar putea aduce numeroase efecte negative de tip social.
Copiii mici sunt răutăcioși și ar putea râde de acesta, pe urmă. Astfel, fii atent la acest aspect și
așteaptă să ajungi acasă cu cel mic, pentru a-I explica de ce nu trebuie să facă un anumit lucru.

966
 Cu toate aceste informații despre greșelile produse frecvent în procesul de educație, nu-ți rămâne
decât să-ți schimbi tacticile. Acest lucru este recomandat, pentru a putea forma un om responsabil, asumat
și cu un viitor strălucitor.
Dacă acum vine întrebarea „Cum educi, de fapt, un copil?”, ține cont de sfaturile pentru părinți de
mai jos!
Nu este deloc ușor să înveți un micuț toate cele necesare în viață și care este comportamentul potrivit
pentru integrarea în societate, însă această misiune nu este una imposibilă. Cu mult calm, răbdare, implicare
și devotament, nu ai cum să nu reușești ceea ce ți-ai propus. Iată câteva recomandări:
Încearcă să fii constant în preajma lui
La început, este ideal să fii cât mai mult aproape de copilul tău, indiferent că acesta merge să se joace
sau se pregătește să plimbe câinele. Este recomandat să faci acest lucru pentru a analiza toate atitudinile și
gesturile celui mic, în mai multe ipostaze. Asta te-ar putea ajuta să-ți dai seama care sunt minusurile
comportamentale la care trebuie să lucrezi cu cel mic.
Comunică deschis cu acesta
De fiecare dată când copilul face o greșeală sau se comportă inadecvat în diferite circumstanțe, este
bine să discuți cât mai deschis cu el. Explică-i care sunt efectele și consecințele pe care le poate avea un
anumit lucru și încearcă să-l faci să înțeleagă cu vorba bună. Poartă un dialog, pune multe întrebări și află
care este motivul care a condus la o atitudine incorectă.
Învață-l prin exemple practice
Dacă micuțul tău își dorește să petreacă mult timp la calculator, explică-i care sunt efectele negative
ale acestui tip de activitate. Îi poți spune că, din această cauză, oamenii poartă ochelari, iar aici poți da un
exemplu concret din familie, un nume. Aceasta este o altă metodă prin care cei mici pot învăța să
diferențieze lucrurile bune de cele rele.
Folosește doar pedepsele potrivite
Este normal ca micuțul să mai trebuiască să fie pedepsit din când în când, mai ales atunci când nu
ține cont de părerea părinților. Cu toate acestea, nu trebuie să exagerezi și nici să folosești metode mult prea
aspre. În plus, este indicat ca acestea să fie potrivite contextului.
De exemplu, dacă cel mic nu vrea să-și strângă jucăriile de pe jos, ia-le pe toate și ține-le departe de
el pentru o zi sau două. Acest lucru îl va face să înțeleagă că data viitoare trebuie să-și facă ordine în cameră
pentru a se putea bucura în continuare de jucăriile preferate.
Ține legătura cu profesorii
Este important să afli cum se comportă copilul tău atunci când este departe de tine. De aceea, este
stringent să ții legătura cu profesorii, pentru a afla dacă acesta are un comportament inadecvat. În cazul în
care descoperi nereguli, ia măsuri, însă ai grijă ca acestea să fie cele potrivite.
În cele din urmă, trebuie să reții că educația copiilor poate fi diferită de la caz la caz, însă, în ciuda
acestui fapt, este important să ții cont de informațiile prezentate mai sus.

BIBLIOGRAFIE:
Harvey-Zahra Lou, Educația copiilor în familie, București, Editura Univers Enciclopedic, 2016

967
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

PROF. VASILACHE ELENA CLAUDIA

COLEGIUL NAȚIONAL DE ARTĂ “GEORGE APOSTU” BACĂU
“Educația este cel mai frumos dar pe care îl poate dobândi omul.” — Platon

Educația copiilor și a tinerilor este o misiune delicată la care trebuie să participe cu eforturi susținute
în primul rând familia și apoi școala și societatea. De educația primită depinde propria noastră existența
precum și relația noastră cu ceilalți, modul în care ne vom implica într-o societate complexă, în diverse
activități sociale și cum ne vom comporta în fața acestora.
Intre factorii educatiei, familia a fost si este considerata ca factor prioritar si primordial deoarece, in
ordinea fireasca a lucrurilor educatia incepe din familie, motiv care l-a determinat pe Loisel sa afirme ca
“in familie si pe genunchii mamei se formeaza ceea ce este mai valoros pe lume-omul de caracter. ” Citatul
pune in evidenta dimensiunea morala a educatiei din familie, dar intr-un anumit fel si intr-o anumita masura
familia isi aduce contributia in toate sectoarele educatiei, aici copilul facandu-si ucenicia pentru viata, cea
morala ramanand însa esentiala prin substanta pe care i-o imprima familia. Familia exercita o influenta
deosebit de adanca asupra copiilor, ea fiind cea care raspunde de satisfacerea trebuintelor elementare ale
copilului si mai ales de protectia lui. Actiunea educativa din familie trebuie si are intotdeauna un caracter
intentional, urmarind o anumita finalitate-formarea personalitatii copilului pentru integrarea lui in societate.
Educatia facuta de primii educatori-parintii, se rasfrange asupra tuturor laturilor copilului in functie de
particularitatile de varsta si individuale ale acestuia.
Cel mai important rol in evolutia moral-civica a copilului il au exemplele bune care pleaca inevitabil
din familie. Familia, nucleul de baza al societatii noastre, are rolul de a asigura dezvoltarea fizica si morala
a copilului. De felul in care parintii vor educa copilul in sensul unei morale riguroase, dar suple si de felul
in care vor stii sa dirijeze viata afectiva a copilului, va depinde formarea personalitatii acestuia. De la familie
copilul invata sa iubeasca munca, tara si libertatea si sa respecte legile tarii. Copiii trebuie educati in asa fel
incat sa realizeze ca libertatea individuala nu se poate realiza decat in cadrul libertatii colective, generale,
ca munca si respectul fata de ceilalti constituie o obligatie fundamentala a fiecarui cetatean.
Educaţia şi instrucţia ating maxima dezvoltare în cadrul şcolii prin caracterul programat, planificat şi
metodic al activităţilor instructiv-educative. Ca formă de organizare, activităţile sunt diverse, pornind de la
lecţii, lucrări practice, până la activităţi extracurriculare şi cercuri de elevi, iar conţinuturile transmise sunt
atent selectate după criterii psihopedagogice. Metodele de predare- învăţare-evaluare tradiţionale sunt
îmbinate cu cele alternative în vederea îndeplinirii funcţiilor pe care le au: cognitivă, formativ-educativă,
instrumentală, motivaţională, normativă, de optimizare a procesului de învăţământ. S-a constatat că,
rezolvarea sau nu, a unor situaţii delicate ale educaţiei depinde mult de comunicarea între adulţii implicaţi
in formarea copiilor: părinţi şi profesori. Comunicarea intre cele două categorii - familie şi şcoală - nu
trebuie sa fie limitată. Important este ca fiecare copil sa aibă un adult interesat de progresul său şcolar.
Şcoala trebuie să răspundă şi ea nevoilor părinţilor şi să le ofere acestora sprijinul necesar pentru ca ei să
se poată implica în procesul de învăţare al copiilor. Şcoala din ziua de azi trebuie să încurajeze familiile şi
profesorii să stabilească acorduri de învăţare, să îi instruiască pe cei din conducerea şcolilor să solicite
implicarea părinţilor permanent - nu numai atunci când sunt probleme, să acorde părinţilor dreptul de a lua
decizii şi hotărâri care privesc şcolarizarea copiilor, să extindă programul de lucru din şcoală chiar după-
amiaza, seara şi la sfârşit de săptămână, permiţând elevilor şi familiilor să se angajeze în activităţi de
învăţare şi recreative, de instruire a părinţilor. Numai o colaborare strânsă între cei doi factori este de natură
să determine o eficienţă maximă a muncii colective. Desigur, în acest proces de colaborare, rolul conducător
îl are şcoala.
Școala, ca instituție specifică, destinată formării tinerelor generații, își justifică existența și rolul prin
procesele pe care le conduce și al căror rezultat – omul format ca personalitate – devine factorul primordial
al progresului social. Educația realizată prin intermediul școlii îl transformă pe elev din obiect în subiect al
acesteia. Odată cu formarea conștiinței de sine, feedback-urile sistematice determină atitudinea de
cooperare a elevului cu educatorul său. Dascălul are un rol foarte important in educația copilului. De cele
mai multe ori elevii îndrăgesc sau nu, o materie în funcție de profesor. El este cel care inspiră, stârneşte
968
curiozitate, povățuieşte, blamează sau pedepseşte. Profesorul are acea putere de a inspira şi influența copiii
prin intermediul personalității sale. El trebuie să devină un ghid pentru elevi, să îi conducă spre a-şi dori să
cunoască tot mai multe, să învețe din propriile greşeli şi astfel să devină cât mai interesați de materia
respectivă.
Prin arta se poate exprima orice, de la o simpla viziune sacadata ce izvoraste din inconstientul
psihicului nostru, transformandu-se in materie de reflectie sau de autoreflectie, pana la cele mai abstracte
ipoteze. Arta exprima omul, iar omul infiinteaza, prin arta, o reintoarcere in sacru. In procesul de educatie,
odata cu dezvoltarea creativitatii si a imaginatiei, prin intermediul artelor, se dezvolta si inteligenta.
Arta poate fi un mijloc de exprimare de sine cât și de comunicare cu ceilalți dar poate fi, în același
timp, o interacțiune personală, intimă între sine și mediul artistic. Interdisciplinaritatea în plan muzical,
realizează o simbioză la nivel superior a unui sau mai multor domenii prin care se poate ajunge la un
conținut comun, cum ar fi: literatura muzicală, cu genul de operă, unde își dau mâna toate artele,
sincretismul fiind la loc de cinste. Relații de interdisciplinaritate se pot realiza în domeniul muzicii culte cu
cel al folclorului, artelor plastice, dans. Se crează astfel, o legătura între muzică și poezia populară
exprimată prin: cântece din folclorul copiilor, cântece de leagăn, cântece patriotice, se poate realiza o alianță
între cuvânt și muzică. Legătura fericită între muzică și teatru este întâlnită în genul muzical opera, opereta,
musical, totodată creându-se o comuniune perfectă între limbajul coregrafic și limbajul muzical prin
dansurile ritualice, dansurile desocietate, muzica de balet, varietatea dansului modern, printre activitățile
deînvățare numărându-se: vizionare de spectacole audiția muzicală, comentariul muzical la portretele
personajelor principale, în baza celor audiate.
Educatia prin arta si metodele alternative de invatare sunt esentiale in dezvoltarea armonioasa a unui
copil, si, din fericire, din ce in mai multi parinti si educatori inteleg aceasta abordare si contribuie activ la
dezvoltarea de programe in acest sens.

BIBLIOGRAFIE:
1. Agabrian, M., Millea, V., Parteneriate şcoală – familie – comunitate
2. Cosmovici A., Iacob, L., Psihologie şcolară
3. Nicoleta Mariana Bălan, Rolul educației în dezvoltarea personalității
4. Alina Pasaniuc, Rolul școlii in educația copilului
5. Marilena Ispas, Importanța școlii: Avantaje ale educației

WEBOGRAFIE:
1. https://updatingthesystem. wordpress. com/2016/04/13/rolul-artei-in-educatie/
2. https://www. creeaza. com/didactica/gradinita/Familia-si-rolul-ei-in-formare739. php
3. https://www. qualform. snsh. ro/campanie-online/rolul-scolii-in-dezvoltarea-elevului

969
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ DIN PERSPECTIVA RELIGIOASĂ

PROF. VASILACHE FLORENȚA PAULA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ PUIEȘTI
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influențează și
modelează persoana umană. Unii merg chiar mai departe și susțin că acțiunea ei asupra persoanei e atât de
mare, încât ea egalează acțiunea celorlalte grupuri sociale. Aceasta este cu deosebire cazul cercetărilor care
vin dinspre psihanaliza, psihologia socială și sociologie susținând că familia este: adevăratul laborator de
formare a persoanei.
Odată cu libertatea pe care sunt datori părinții să o acorde copiilor și pe care au obligația să o
încurajeze, trebuie menționată și autoritatea părinților, dacă vreți să o numim astfel. Copilul, care vine pe
lume neputincios, așteaptă totul de la părinții lui, are foarte multă nevoie de autoritatea părinților. Din câte
știu, foarte puțini părinți au autoritate asupra copiilor lor și au capacitatea, dispoziția și curajul să organizeze
în așa fel viața copiilor, să aibă o astfel de atitudine față de aceștia încât copiii să se simtă bine, să simtă că
au un suport concret pe care se sprijină.
Este nevoie, deci, ca atitudinea părinților să se manifeste de așa manieră încât copilul, nu atât cu
mintea, ci mai ales cu simțirea să trăiască siguranța, să simtă protecția părinților.
Educația copiilor începe încă din clipa conceperii lor. Fătul, în pântecele mamei, înțelege și simte
totul. Da, aude și vede cu ochii mamei lui. El percepe mișcările și senzațiile acesteia, chiar dacă mintea lui
nu este încă bine dezvoltată. Tot ce simte mama – mâhniri, durere, teamă, neliniște – copilul trăiește și el.
Ceea ce salvează și face copiii buni este viața părinților în casă. În general, părinţii sunt cei care sunt
răspunzători de reaua purtare a copiilor. Nici sfaturile, nici disciplina, nici severitatea nu-i pot salva. Iubire,
armonie a inimilor, buna înţelegere între părinţi – iată tot ce trebuie pentru copii. Întru aceasta este deplina
siguranţă, deplina ordine.
Numai în sânul familiei se află mare parte din responsabilitatea care se referă la starea duhovnicească
a fiinţei umane. Iar dacă săvârşesc fapte de indisciplină, luaţi anumite măsuri pedagogice, dar nu faceţi
presiuni asupra lor. Luând în considerare situaţia contemporană, se recomandă să fim prudenţi în pretenţiile
pe care le avem faţă de copii, pretenţii care într-o serie de cazuri pot să dea rezultate nu pozitive, ci
dimpotrivă.
Nevoia de atașament, de asigurare a potențialului afectiv este o trebuință primordială în piramida
trebuințelor lui Maslow, fără de care este destul de dificilă asigurarea celorlalte cum ar fi cea de dezvoltare,
de aspirație și de autodepășire. Această nevoie include nevoia de afectivitate, de protecție, de apartenență.
Încă din perioada de debut a vieții, ființa umană crește, se dezvoltă, se maturizează și evoluează sub
influența unor condiții de natură psihologică și socială ce acționează asupra sa transversal, pe perioade
limitate de timp sau longitudinal, pe perioade mai lungi de timp sau pe perioada întregii vieți. Aceste
condiții pot fi favorabile când stimulează întreaga evoluție a copiilor sau relativ favorabile, când determină
structuri limitate sau chiar cu caracter restrictiv pentru conturarea caracteristicilor umane.
Religia este „sare”. Sarea este bună, a zis Hristos, dar ştim cu toţii ce se întâmplă când pui în mâncare
prea multă sare... De aceea, în educaţia copiilor vremii noastre se recomandă prudenţă şi tact, nu scheme
stricte.
Dacă vreţi să îl învăţaţi pe copil să vă asculte de prima oară, spuneţi o singură dată ce aveţi de spus,
spuneţi-o şi a doua oară semnalându-i cu ce urmări se va confrunta dacă nu ascultă, iar apoi puneţi în
aplicare acele urmări.
A învăţa cum să fii un părinte bun nu constă în a învăţa cum să îi determini pe copii să se poarte bine,
ci este vorba despre cum să învăţăm noi înşine să ne purtăm bine. Nu uitaţi: exemplul personal este cel mai
eficient mod de a-i educa pe copii. Copiii mei se poartă mereu ca nişte copii. Întrebarea este de fapt: Oare
eu voi reacţiona impulsiv, ca un copil, sau voi răspunde adecvat, ca un adult?
Nu frica, nu teama trebuie să-l determine pe copil la acţiune; e bine să li se explice natura greşelilor
săvârşite, gravitatea acestora şi nu să se apeleze la măsuri unilaterale de natură să producă blocaje psihice
şi dezadaptare socială. În directă legătură cu această ultimă precizare menţionăm că dragostea de adevăr nu
poate fi cultivată de către părinţii care instalează copiilor frica de pedeapsă.

970
 Alături de ceilalți factori – cum ar fi ereditatea și educația organizată, mediul și în special, familia
este mai direct legată de devenirea umană, în ansamblu, deoarece oferă oferă condițiile pe baza cărora se
construiesc și se restructurează modelele psihologice și sociale.
De felul în care va evolua un copil, deși aceasta se petrece după legități proprii, mediul și implicit
educația se constituie ca mecanisme de influențare ce își pun pecetea asupra devenirii umane.

Bibliografie
1. Miclea M. 1999, „Psihologie Cognitivă”, Iaşi, Editura Polirom.
2. Arhim. Simeon Kraiopoulos, Părinți și copii, Editura Bizantină, București, 2005
3. Sfântul Vladimir, Mitropolitul Kievului, Despre educație, Editura Sofia, 2006

971
 EDUCĂM ÎMPREUNĂ!

PROF. ÎNV. PRIMAR, VASILACHE MIHAELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ, “GHEORGHE MUNTEANU”-STRUCTURĂ
ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 18, GALAȚI
„Prezenţa părinţilor poate transforma cultura şcolii” (S. L. Lightfoot)

Familia este primul factor educativ în viaţa copilului, familia este prima care influenţează dezvoltarea
copilului şi îşi pune amprenta pe întreaga sa personalitate. Primele valori sociale sunt transmise de familie:
„înainte de a beneficia de educaţia instituţionalizată, copilul învaţă în familie” (Bistriceanu C., Sociologia
familiei, Editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 2005)
Odată cu intrarea copilului la şcoală, viaţa de familie dobândeşte caracteristici noi, se reorganizează
după programul de şcoală al elevului.
Şcoala devine o componentă importantă a vieţii de zi cu zi a familiei pentru că ea le oferă părinților,
cunoştinţe, cultură, pregătire profesională şi un statut profesional, absolut necesar pentru dezvoltarea
copilului ca viitor cetățean.
„Parteneriatul școală –familie reprezintă procesul de colaborare dintre cele două părţi care acţionează
împreună pentru realizarea unor interese sau scopuri comune.
În realizarea activităţilor didactice și extracurriculare sunt antrenaţi cei mai importanţi factori în actul
educaţional: copiii, familia, școala şi comunitatea locală, iar prezenţa sistematică a părinţilor şi a
comunităţii în „viaţa școlii“ sporesc interesul pentru educarea integrală a elevilor. În toate tipurile de
activităţi în parteneriat, un factor important, îl constituie climatul vieţii de grup şi al relaţiei școală–familie–
comunitate. Este absolut necesar un climat stimulativ pentru fiecare, de încredere şi prietenie, care să facă
posibilă comunicarea liberă.
Mijloace de dezvoltare a parteneriatului școală – familie
În realizarea parteneriatului de succes un rol important îi revine modalităților de colaborare a școlii
cu familia și se realizează în diferite forme:
Comitetul de părinţi se alege în fiecare an în adunarea generală a părinţilor clasei, convocată de
învățător, care prezidează şedinţa. Comitetul de părinţi al clasei se compune din trei persoane: un preşedinte
şi doi membrii. Profesorul (învățătorul) clasei convoacă adunarea generală a părinţilor la începutul fiecărui
semestru şi la încheierea anului şcolar. De asemenea, profesorul/învățătorul, sau preşedintele comitetului
de părinţi al clasei pot convoca adunarea generală a părinţilor ori de câte ori este necesar.
Şedinţa cu părinţii se organizează de obicei lunar şi în cadrul lor părinţii sunt informaţi despre: •
regulamentul de ordine interioară al școlii; • oferta educaţională a școlii; • obiectivele precizate în
curriculum; • diferite aspecte organizatorice legate de programul desfăşurării activităţii în școală. Acestea
se referă la programul zilnic, forme de organizare, reperele orare ale unei zile, formele de comunicare între
cadrele didactice şi părinţi). • programul de funcţionare a cabinetului medical şi a celui de consiliere,
precum şi rolul acestora; • oferta de formare pentru părinţi; • evenimentele importante ale școlii, precum
organizarea de excursii, participarea la activităţi educative în afara școlii, participarea părinţilor la diferite
activităţi în cadrul școlii; • nevoile clasei şi ale școlii şi modul de satisfacere a acestora (inclusiv, alegerea
materialelor auxiliare, organizarea unor ateliere pentru părinţi pentru confecţionarea materialelor necesare
clasei şi altele). Aceste şedinţe sunt organizate într-un cadru formal şi presupun participarea tuturor
părinţilor. Din acest motiv în cadrul şedinţelor nu se discută problemele care presupun respectarea
confidenţialităţii şi care ar putea pune părinţii în situaţii jenante şi totodată nu se fac comparaţii între familii
sau între copiii diferitelor familii.
Lectoratele cu părinţii în care se dezbat anumite teme educaţionale de interes pentru părinţi. Aceste
activităţi se desfăşoară la iniţiativa profesorului, a personalului medical al școlii sau a consilierului şi
presupun implicarea activă şi directă a adulţilor, cu scopul formării şi dezvoltării competenţelor parentale
ale acestora. Aceste lectorate se pot realiza şi sub formă de jocuri, iar alături de părinţi pot participa şi copiii.
Vizitele la domiciliul copiilor pentru a cunoaşte programul şi activitatea copilului sunt un bun prilej
de discuţie între învățător/diriginte şi părinţi. Astfel acesta cunoaşte condiţiile de viaţă din familia copilului

972
şi află mai multe detalii despre regimul alimentar, programul de somn, dar şi de joacă şi plimbare a copilului.
Totodată primeşte informaţii despre implicarea copiilor în treburile gospodăreşti, dar şi despre implicarea
părinţilor în jocul copilului sau în alte activităţi educative precum lectura, vizitarea muzeelor sau a teatrului
de păpuşi. În cadrul acestor vizite poate observa natura relaţiilor părinţi – copii şi a relaţiilor cu fraţii,
precum şi relaţiile între părinţi sau atmosfera familială precum şi modul de comunicare între părinţi, dar şi
cu copilul. În acest context informal, se poate afla concepţia părinţilor despre școală şi aşteptările acestora
în ceea ce priveşte dezvoltarea şi educarea copilului.
Consultaţiile pedagogice individuale sau colective cu părinţii au un rol important în colaborarea
dintre școală şi părinţi şi se desfăşoară spre binele şi folosul copilului, dar şi a părinţilor sau a cadrului
didactic. În cadrul consultaţiilor se discută concret cu părinţii (sau bunicii) copilului despre dezvoltarea
copilului, despre eventualele probleme comportamentale sau situaţii conflictuale ale acestuia, dar şi despre
progresele şi regresele copilului. Este esenţial ca părinţii să fie implicaţi în căutarea soluţiilor în rezolvarea
unor anumite probleme a copilului şi ca aceste soluţii să fie aplicate atât la școală cât şi acasă. Este indicat
ca aceste consultaţii pedagogice să aibă loc cel puţin de 2 ori pe an şi ca ele să fie programate din timp,
lăsând posibilitate părinţilor, dar mai ales învățătorului să se pregătească în prealabil pentru această discuţie
cu părinţii
Voluntariatul se referă la faptul că, „părinţii îşi pot folosi cunoştinţele şi abilităţile pentru sprijinirea
școlii în asigurarea condiţiilor optime de desfăşurare a activităţilor educative precum şi în elaborarea unor
direcţii de organizare şi sprijin financiar al școlii”
Serbări, excursii, expoziţii cu lucrările copiilor
De cele mai multe ori, părinţii participă doar ca spectatori la serbările copiilor, nefiind implicaţi direct
în munca copilului şi a învățătorului din spatele acestor reprezentaţii, ci văzând doar rezultatul final ale
acestora. Prin crearea parteneriatelor familie-școală, în cadrul acestor serbări se pot organiza serbări
interactive la care sunt implicați și părinții.
Prin implicarea părinţilor în astfel de activităţi, aceştia au posibilitatea să descopere şi să cunoască
inclinaţiile artistice ale copilului, să-şi aprecieze obiectiv copiii şi chiar să-şi însuşească unele metode
educative noi pe care să le aplice în activitățile de acasă.
Sărbătorirea în comun a unor evenimente deosebite precum participarea la activitățile din cadrul
programului,, Ziua porților deschise,, Ziua Școlii.
Parteneriatul familie-școală asigură atingerea scopului educaţional, şi anume dezvoltarea globală a
copilului. Prin colaborarea părinţilor cu școala, aceştia pot completa, sprijini şi dezvolta personalitatea
copilului. O educaţie adevărată şi reală se fundamentează în familie şi se continuă în grădiniţă şi şcoală. Pe
de altă parte, tot ceea ce copilul învaţă în școală, pierde din importanţă şi eficienţă în condiţiile în care
părinţii nu întăresc şi nu valorifică programul educativ desfăşurat în cadrul școlii.

Bibliografie
1. Agabrian M. Millea Vl., Parteneriate școală - familie-comunitate, Editura Institutul European,
Iași., 2005, p. 13,
2. Băran-Pescaru A., Parteneriat în educație, familie – școală - comunitate, Editura Aramis Print,
București. 2004
3. Stahl P. H., Familia şi şcoala – contribuții la sociologia educaţiei, Editura Paidea, Bucureşti, 2002,
4. Vrășmaș, E., A. Parteneriatul educațional, București. Editura Didactică și Pedagogică, 2002. p.
138

973
 FAMILIA ȘI ROLUL EI ÎN FORMAREA EDUCAȚIEI

VASILE ELENA
Menirea educaţiei este aceea “ de a înălţa pe culmi mai nobile de viaţă – omul”. (Gentil, G. The
Reform of Education). Problema educaţiei este abordată astăzi în strânsă legătură cu problematica lumii
contemporane, lume caracterizată prin importante transformări, prin cerinţe şi aspiraţii specifice, prin
schimbări în toate domeniile.
În condiţiile unei atmosfere familiale echilibrate şi prielnice dezvoltării copilului de vârsta
preşcolară, familia este în primul rând cadrul existenţei biofizice, al acestei dezvoltări. Un anumit regim
igienico – sanitar necesar dezvoltării fizice sănătoase şi armonioase înseamnă asigurarea unui program al
zilei care să respecte ore de somn, alimentare, activităţi, joc, plimbări.
Care este rolul familiei în formarea educației?
Mobilizarea progresivă a efortului pentru a săvârşi fapte bune, de laudă, crearea sistematică a unor
condiţii favorabile dezvăluirii întregului potenţial spiritual reprezintă însăşi logica pedagogică în munca cu
preşcolarii. Participarea efectivă a părinţilor la necazurile copiilor, la evenimentele din viaţa acestora, le
dau liniştea şi siguranţa.
Nu frica, nu teama trebuie să-l determine pe copil la acţiune; e bine să li se explice natura greşelilor
săvârşite, gravitatea acestora şi nu să se apeleze la măsuri unilaterale de natură să producă blocaje psihice
şi dezadaptare socială.
Dragostea de frumos a preşcolarului se va întâlni peste ani, cu ordinea, cu curăţenia, cu decenţa în
înfăţişarea fizică şi cu demnitatea în comportare, au floarea în ghiveciul căruia toarnă zilnic apa, cu grija
de a realiza numai lucruri de bună calitate, sub aspect fizic, dar şi spiritual. Familia şi căminul, convieţuirea
şi cadrul convieţuirii laolaltă a părinţilor cu copiii lor, reprezintă şcoala primilor ani ai copilului în care
trebuie să primească bazele temeinice ale viitoarei sale conştiinţe, ale tuturor trăsăturilor care-l vor defini
ca om integru în epoca maturităţii sale.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influenţează şi
modelează persoana umana. Unii merg chiar mai departe şi susţin că acţiunea ei asupra persoanei e atât de
mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale.
Cum poate contribui familia la formarea educației?
Între factorii educaţiei, familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece, în
ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe în familie, unde se formează “ceea ce este mai valoros pe lume
– omul de caracter” –după cum spunea Loisel. Familia îşi aduce contribuţia în toate sectoarele educaţiei,
aici copilul făcându-şi “ucenicia” pentru viaţă, cea morală rămânând însă esenţială prin substanţa pe care i-
o imprimă familia.
Atmosfera afectivă din familie are o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării psihice în mica copilărie.
În primii ani de viaţă copilul răspunde la tot ce se întâmplă în jur prin reacţii emotive care vor determina
direcţionarea activităţii şi aptitudinilor de mai târziu.
În familie copilul învaţă limbajul şi comportamentul social, îşi formează aspiraţii şi idealuri,
convingeri şi aptitudini, sentimente, trăsături de voinţă şi caracter. Întotdeauna ambianţa, climatul din
familie influenţează, în raport cu natura sa, personalitatea copilului. Marele pedagog John Locke, convins
de puterea exemplului în familie, afirma: “Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ce nu vreţi să
imite”.
Iubirea unui părinte, adesea în exces şi inexplicabilă nu poate justifica erorile de comportament şi de
atitudine în raport cu copilul, mai ales că ele decurg din impasul relaţiilor părinte-copil, părinte cu el însuşi,
părinte cu partenerul de viaţă.
Rolul părintelui în existenţa copilului este fundamental, dar numai în măsura în care el găseşte forţa
şi secretul de a lansa pe traiectoria vieţii un individ rezistent, puternic, adaptabil, echilibrat, bun şi, prin
aceasta, predispus la o anume fericire.
Se spune că “profesia” de părinte este una din cele mai vechi profesii care se practică de către toţi
membrii comunităţii, însă puţini sunt cei care se străduiesc s-o înveţe sistematic, să-şi pună probleme şi să
încerce să le rezolve la nivelul perioadei actuale. Pentru o bună educaţie a copilului este necesară
conlucrarea familiei cu grădiniţa, iar apoi cu şcoala.
974
 De reţinut că: faptele de astăzi ale copiilor reprezintă o prefigurare certă a celor de mâine;
deprinderile şi convingerile “creionate” acum constituie baza modului de acţiune în viitor; atitudinile şi
comportamentele adulţilor cu care vin în contact (îndeosebi ale părinţilor) vor fi primele modele copiate cu
fidelitate de către copii. Prin pregătirea şi educarea copilului pentru viaţă, facem posibil ca orizontul specific
de năzuinţe să devină cotidian posibil. “Începeţi dar prin a vă cunoaşte copiii” (Jean Jacques Rousseau) se
află şi astăzi la temelia educaţiei.
Metode educaționale
În scopul formării personalităţii copilului şi găsirii celor mai bune metode de educaţie, s-au organizat
consfătuiri, întâlniri cu specialişti: medici, psihologi, pedagogi, asistenţi sociali, profesori, părinţi,
învăţători, educatori. Au fost prezentate şi s-au dezbătut preocupările psihologilor şi recomandările lor
expuse în diferite lucrări: J. Piaget, J. Bruner, U. Şchiopu, E. Verza ş. a. m. d. În urma dezbaterilor s-au
stabilit zece reguli pe care trebuie să le aibă în vedere, deopotrivă, părinţii şi educatorii în vederea educării
copiilor:
-Să-ţi iubeşti copilul. Să te bucuri de el, să-l accepţi aşa cum este, să nu-l jigneşti, să nu-l umileşti,
să nu-l descurajezi, să nu-l pedepseşti pe nedrept, să nu-l lipseşti de încrederea ta, să-i dai prilej să te
iubească.
-Să-ţi protejezi copilul. Să-l aperi de primejdii fizice şi sufleteşti, la nevoie chiar prin sacrificarea
propriilor interese şi cu riscul propriei tale vieţi.
-Să fii bun exemplu pentru copilul tău.
-Să-i transmiţi valorile şi normele etice ale societăţii.
-Să crească şi să simtă tot timpul comuniunea “mamă – copil – tată”.
-Să-l obişnuieşti să participe la activitatea obştească.
-Să te joci cu copilul tău. Să-ţi faci timp pentru copilul tău, să vorbeşti cu el, să te joci cu el cum îi
place (jocurile lui), să iei în serios jocurile lui, să te familiarizezi cu lumea imaginilor lui.
- Să lucrezi cu copilul tău. Să-ţi ajuţi copilul când încearcă să participe la munca în casă ori în grădină.
Când copilul este mai mare, să-l obişnuieşti să participe la treburile zilnice din gospodărie şi pentru
gospodărie.
-Să laşi copilul să dobândească singur experienţe de viaţă, chiar dacă suferă. Copilul acceptă numai
experienţele pe care le face singur. Propriile tale experienţe sunt lipsite de valoare pentru copilul tău.
Trebuie să ai curajul să-i dai prilejul de a-şi acumula experienţele proprii, chiar dacă sunt legate de anumite
riscuri.
- Să-i arăţi copilului posibilităţile şi limitele libertăţii umane. Să înfăţişezi copilului posibilităţile
extraordinare de desfăşurare ale omului, în conformitate cu înzestrarea şi talentele fiecăruia. Dar, în acelaşi
timp, să-i arăţi că orice om trebuie să recunoască anumite limite în faptele sale, chiar şi în familie, faţă de
părinţi. Ajută-l pe copil să recunoască şi să respecte aceste limite.
-Să-l înveţi să fie ascultător. Să supraveghezi şi să îndrumi comportarea copilului, astfel încât prin
acţiunile sale să nu genereze suferinţă nici pentru familie, nici pentru alţii.
-Să aştepţi de la copil numai aprecierile pe care le poate da, conform gradului de maturitate şi propriei
experienţe. Copilul are nevoie de mult timp până învaţă să se orienteze în această lume complicată. Ajută-
l cât timp poţi şi cere-i o părere proprie sau un verdict numai când este în stare să-l dea, conform
experienţelor acumulate şi gradului de maturitate.
-Să-i oferi copilului trăiri cu valoare de amintire (călătorii, excursii, vacanţe, spectacole, serbări de
familie, manifestări sportive).

Bibliografie
Giovanni Gentile, The Reform of Education, Forgotten Books, London, July 21, 2012;
John Locke, Some Thoughts Concerning Education and of the Conduct of the Understanding,,
October 1, 1996;
Jean Piaget, Science of Education and the Psychology of the Child, Viking Press, June 1970;
Jean Jacques Rousseau, Emile: His Educational Theories Selected from Emile. Julie and Other
Writings, Barron’s Educational Series, December 1, 1964;
Jerome Bruner, The Process of Education, Harvard University Press, January 31, 1976.

975
 CURSURILE PENTRU PĂRINȚI „EDUCAŢI AŞA!”

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR VASILE IULIANA,

GRĂDINIȚA NR. 16 TÂRGOVIȘTE
„Meseria de părinte” este cea mai dificilă, însă fiind o meserie, ea se poate învăţa, iar ca oricare alta
şi aici există reguli şi „secrete” ce pot fi aplicate. Din păcate, mulţi părinţi au uitat că familia reprezintă
„nucleul societăţii”, că ea este responsabilă de formarea viitorilor cetăţeni, că ceea ce cred părinţii despre
viaţă şi împlinirea ei va determina felul în care îşi vor creşte copiii.
Este însă foarte important să fim deschişi, să fim conştienţi de faptul că toţi părinţii au nevoie de
sfaturi şi spijin, iar când acestea vin din partea unor specialişti (psihologi, consilieri şcolari şi chiar cadre
didactice) trebuie să ascultăm cu atenţie şi să încercăm să aflăm cât mai multe informaţii.
Relaţia cu copiii se caracterizează printr-un schimb de experienţă: părinţii influenţează copiii şi
invers. Educarea copiilor poate fi o plăcere, dar poate fi şi dificilă. Părinţii consideră în general educaţia ca
fiind dificilă atunci când copilul prezintă un comportament care pentru ei este inacceptabil, supărător sau
atunci când copilul nu ascultă de observaţia pe care părintele o face. Astfel, părinţii se supără, se simt
neputincioşi şi nu toţi se dovedesc la fel de pricepuţi în ceea ce priveşte educaţia copiilor lor. Unii lasă
educaţia pe seama bunicilor, din diferite motive, alţii îşi sufocă copiii cu reguli şi regulamente.
Programul de educaţie al părinţilor pe baza metodei „EDUCAŢI AŞA!” a fost iniţiat in anul 1998,
fiind derulat de Fundaţia Copiii Noştri, prima organizaţie care a abordat într-un mod unitar şi sistemic tema
educaţiei părinţilor ca modalitate de sporire a bunăstării copilului în familie, utilizând această metodă.
Cursul este „un mod de informare educaţională preventivă şi de sprijin acordat părinţilor” şi a vizat
următoarele obiective cadru (obiective regăsite în „Suportul de curs pentru specialişti care lucrează în
domeniul educaţiei părinţilor”):
 realizarea unei bune relaţii între părinte şi copil, deoarece aceasta este condiţia dezvoltării sănătoase
şi armonioase a copilului;
 prevenirea unor probleme grave de educaţie (prin aceasta putând spune că prevenirea poate însemna
chiar şi consultarea unui specialist – psiholog – dacă este nevoie atunci când relaţia părinte-copil este
compromisă);
 prevenirea unor probleme în comportamentul copilului şi a spiralei negative pe care o determină
acestea (comportamentul negativ al copilului, reacţia negativă a părintelui, comportament şi mai negativ al
copilului – respingerea mai profundă a părintelui etc. ).
Premisa cursului este: părinţii sunt cei care influenţează comportamentul copiilor lor. Abilităţile pe
care le dobândesc cursanţii se împart în două categorii: abilităţi pozitive- „Aprecierea şi acordarea atenţiei”
sau abilităţi grupate sub denumirea „Stabilirea limitelor”.
Rolul părinţilor este foarte important, aceştia putând influenţa comportamentul copiilor lor astfel:
 reacţionând pozitiv la comportament pozitiv;
 fiind categoric ori de câte ori copilul face un lucru care nu este acceptabil. Părinţii pot şi să interzică
un asemenea comportament, dar este o diferenţă între cazul în care dvs. interziceţi ceva copilului şi cazul
în care copilul şi-l interzice chiar el însuşi.
Cadrul teoretic al metodei,, Educaţi aşa!” este conceput conform teoriei învăţării sociale şi se bazează
pe comportamentul învăţat de copil, acesta dezvoltându-și un întreg repertoriu de comportamente. Această
teorie de învăţare porneşte de la ideea că fiecare copil simte nevoia de a i se acorda atenţie, respectiv atenţie
individuală. Atenţia acordată întăreşte procesul de însuşire a comportamentului pozitiv. A ignora înseamnă
a nu acorda atenţie unui comprtament neadecvat şi ca urmare acesta ,,se stinge”. Nu i se va acorda copilului
atenţie (pozitivă) atunci când el încearcă să atragă atenţia cu un comportament neplăcut.
Folosirea materialelor auxiliare, aferente acestui curs, a filmelor (,, Aprecierea şi acordarea atenţiei”,
„Stabilirea limitelor”, „Izolarea şi pedepsirea”), dar şi a exerciţiilor („Cum să ne lăudăm copiii”, „Fierbinte-
rece”, “Semaforul”, „Cum să spunem nu”, „Exerciţii de izolare”, „Ce aş face eu?”), conduce la
îmbunătăţirea sau chiar modificarea comportamentului părinţilor faţă de copii.
Parcurgând acest program pot afirma cu încredere că grădiniţa este instutuţia care oferă educaţie, ea
are rol de a oferi sprijin atât copiilor cât şi părinţilor.

976
 Activităţile desfăşurate în grădiniţă reprezintă terenul unor relaţii educative din care se remarcă
beneficiari copiii alături de părinţii lor şi de educatori care, conlucrând împreună se simt importanţi şi
valorificaţi.

Bibliografie:
 Netherland Institute for Care & Welfare, Fundația Copiii Noștri, (1998), EDUCAȚI AȘA! –
Procedee de îmbunătățire a comunicării dintre părinți și copii, București.
 Dumitrana, Magdalena, (2000), Copilul, familia și grădinița, Editura Compania, București;
 Petrea, Irina, (2007), Şi tu poţi fi Supernanny, Editura Trei, Bucureşti;
 Vrășmaș, Ecaterina Adina, (2002), Consilierea și educația părinților, Editura Aramis, București.

977
 VISUL LUI GABRIEL

PROF. VASILESCU NICOLETA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „ION ROȘCA”
COCHIRLEANCA, JUD. BUZĂU
Gabriel știe mai mult ca oricând ce vrea să devină, pentru că i-a fost de folos vorba bunicii: să știi ce
vrei de la viață.
Bunica îl lua la biserică de când avea 6 -7 ani și el credea că se duce în altă
familie: bună, prietenoasă și mai ales fără ceartă. Deoarece uneori tatăl său ridica vocea la el, la mama
și la frații săi, avea o neliniște pe care o risipea când cânta prin casă sau pe afară.
Sunetele muzicii și vorbele preotului cumsecade îi dădeau liniște. Îi cunoștea pe amândoi preoții care
veneau la slujbă. Unul era mai blând, calm și prietenos, dar celălalt era cu vorba mai aspră și certa copiii.
Pe Gabriel nu l-a certat niciunul.
Poate de aceea, crescând, și-a pus în gând să se facă preot, dar să fie bun
cu copiii. Mama lui i-a spus că are voce să poată cânta în biserică. Chiar și sora l-a sfătuit să se facă
preot, dar l-a avertizat că vor fi pași de urmat poate mai grei- examenele, viața de cămin și altele.
La școală, d-l diriginte l-a întrebat ce vrea să se facă și el a spus hotărât : dascăl. E adevărat că în
clasă colegii au râs, nu i-au fost alături la dorința sa, dar tot d-l diriginte i-a spus că școala poate să-l sprijine
prin materiile predate : limba și literatura română, matematică, muzică, engleză ș. a.
Școala poate să-l formeze să comunice și să coopereze cu cei din jurul său, astfel să ia decizii corecte
pentru viitorul său. Poate că mediul în care trăiesc părinţii poate sprijini sau dimpotrivă devia viața sa. Toți
cei din jur ca părinți, colegi sau comunitate pot influența puternic viitorul său.
Astfel Gabriel și-a ascultat inima și pe d-l diriginte și face tot posibilul să învețe bine ca să treacă cu
notă mare examenul de evaluare. El știe că educaţia este cea care desăvârșește fiinţa umană și orice pas din
cele multe îl vor face mai bun și mai puternic.
Și dacă totul va fi bine după Seminarul de la oraș va merge la Facultatea de Teologie Ortodoxă din
capitală și visul său va fi împlinit.
Dar, mai e puțin până la evaluare și dacă totul va fi bine va trece peste etapele grele și indiferența
celor din jur.
Succes Gabriel!

978
 CARACTERUL ȘI EDUCAȚIA ÎN FAMILIE

PROF. VASILESCU RODICA

LICEUL TEHNOLOGIC ”NICOLAE TITULESCU” MEDGIDIA

Importanța mediului în formarea personalității este atât de mare, încât se afirmă că mediul și
influențele fac caracterele.
Când mediul în care trăiește copilul este un mediu noemal, când membrii familiei trăiesc în mod
echilibrat, în bune relații, într-o atmosferă de înțelegere, dragoste și respect reciproc, copilul se va dezvolta
normal. El va fi un om deschis la contactele sociale, va fi încrezător în cei din jur și în propriile sale forțe.
Într-un mediu familial caracterizat prin dificultăți și obstacole, printr-un climat dur și penibil, copilul
va fi obligat la o luptă precoce cu viața, la tot felul de privațiuni afective, va trăi permanent în nesiguranță,
ceea ce va face din el un închis în sine, un susceptibil, un sensibil exagerat, fără încredere în sine și în
ceilalți oameni.
Decorul familial influențează asupra copilului, așa cum ar influența, de exemplu, asupra noastră
atmosfera sinistră a unei case părăsite pe care am fi obligați să o locuim. La influența decorului se adaugă
cea a mediului biologic.
Este necesar ca părinții să cunoască temperamentul copilului pentru a-și explica modul în care acesta
reacționează în diferite împrejurări și pentru a interveni în educație.
Copilul asimilează modul de comportare al celor din jur, limbajul, judecățile emise asupra oamenilor,
întregul mod de a aborda viața al părinților. Credința că este prea mic pentru a înțelege este greșită; el
înțelege ceea ce aude înainte de a fi în stare să repete; de aceea, mediul psihologic aîn care se formează are
aceeași importanță ca și cel material, încă de la cea mai fragedă vârstă.
Pentru copil, mediul familial este întregul său univers de la naștere până la vârsta școlară și mai
târziu, lumea în care se refugiază ori de câte ori viața îl rănește sau îl descumpănește.
Baza climatului sănătos al familiei se pune înainte de aparația copiilor; se pune din clipa în care se
încheagă căsnicia, prin criteriile care stau la baza ei: afecțiunea și stima reciprocă, unitatea de vederi și
idealuri, distribuția echitabilă a sarcinilor în cadrul menajului, simțul răspunderii reciproce și față de copii,
respectul față de personalitatea și demnitatea celuilalt.
Ambianța familială poate fi calmă sau plină de efervescență, amorțită sau agitată, tolerantă sau
intolerantă, sensibilă sau insensibilă la dornțele membrilor ei. ținând seama de aceste stări de spirit, care
domină relațiile dintre membrii unei familii, avem climate familiale de solidaritate sau de ostilitate și
rivalitate, climate senine sau tensionale. Toate aceste forme se datoresc relațiilor dintre soți, relații ce
alcătuiesc fondul ambianței în care se plămădește și se dezvoltă personalitatea copilului.
Ce trebuie să dea mediul familial copilului? Un climat favorabil dezvoltării fizice, intelectuale și
afective!
Satisfacerea nevoilor organice ale copilului îi asigură dezvoltarea fizică; instrucția și educația – pe
cea intelectuală; relațiile normale cu mediul înconjurător, în primul rând cu cel familial, îi asigură
dezvoltarea echilibrată a afectivității.

• Surse internet:
1. https://hopeandhelp. ro/familia-si-rolul-ei-formarea-educatiei/
2. https://www. google.
com/search?q=familie+fericita&sxsrf=AJOqlzUic_ry8omcz1te4AhRws0tVeR-
Ww:1676628584864&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=2ahUKEwiY_-
GZqJz9AhXNvKQKHTOvCtoQ_AUoAXoECAEQAw&biw=1280&bih=824&dpr=1#imgrc=yMVUOT
vB9rpQhM&imgdii=0xWuTrjFPUv51M

979
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ: „DIN SUFLET PENTRU MAMA”

VAȚA FLORENTINA-MIRELA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ GIURGIȚA
„Educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat în şcoală". Albert Einstein

Este adevărat că nu prea mai există cei 7 ani de acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme
educaționale încă de la vârste mult mai fragede, ÎNSĂ rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduită se învață din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să
consolideze normele deja deprinse din familie.
A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru – atât contextul cultural-istoric obiectiv al
societăţii, cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege,
în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
 Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
 Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
 Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul
de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut”
îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
 Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic
sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi
prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi
valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
 Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
 Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp –
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din
urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative.
Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa.
Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-
aşteptate.
Un element foarte important al acestor „șapte ani de acasă” este mama. Aceasta se ocupă, în principal,
de creșterea copilului, ea fiind, de asemenea, lăudată sau blamată pentru comportamentul copilului.
Indiferent de cât de obosită, ocupată, supărată ș. a. m. d. este o mamă, aceasta își găsește mereu timp pentru
copilul ei. Fie că-l mai ceartă, fie că-l mai pedepsește, copilul mereu se simte în siguranța alături de mama
sa, aceasta fiind mereu acolo să-l protejeze.
Mamele sunt locul de unde dragostea răsare din pământ și fericirea cântă asemeni clopotelor în
onoarea nașterii noastre. Ele sunt ca soarele care strălucește pentru viața cerului nostru interior, ca să putem
ști că suntem veșnic iubiți și nu avem nevoie să ne mai punem întrebări despre asta.
980
 Avem liniștea că, oricare ne-ar fi teama, durerea sau deznădejdea care ne-ar umple viața, știm ca
deasupra acestei furtuni, vom avem mereu prezența dragostei lor, a mamelor. Avem convingerea că nu
există dragoste ca cea a mamei și nicio legătură mai strânsă cu pământul, decât legătura prețioasă ce vine
de la Dumnezeu, atunci când dă naștere copilului său, că dragostea de mamă este pentru veșnicie puternică
și nu se schimbă niciodata, iar când copiii săi au mai mare nevoie de ea, dragostea mamei strălucește...
Păstrăm credința că, în ceruri îngerii șoptind unul altuia, nu pot să găsească printre cuvintele lor de
dragoste, niciunul atât de drăgăstos ca cel al mamei și de aceea, cuvântul pe care l-am rostit pentru prima
data a fost: MAMA!

BIBLIOGRAFIE:
Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998;
P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002.

WEBOGRAFIE:
https://jurnalul. ro/viata-sanatoasa/sanatatea-copilului/cei-7-ani-de-acasa-317519. html

981
 CEI 7 ANI DE ACASĂ!

PROF. ÎNV. PREȘC. VELICU NICULINA

Familia este factorul principal în formarea copilului. Aceasta, reprezintă mediul cel mai natural care
exercită influiență asupra dezvoltării comportamentului copiilor. Are menirea de a-l introduce pe copil în
valorile grupului de referință, dar și de formare a primelor conduite.
Un climat propulsator, tonifiant, va constitui un factor favorizant pentru îmbogățiri ulterioare. Părinții
sunt exemple, modele pentru copii, aceștia copiind comportamentele acestora. Vor face și vor crede tot ce
fac și zic aceștia.
Atmosfera din familie poate fi pozitivă sau negativă. Climatul familial depinde de indicatori precum:
- ansamblul de atitudini al membrilor familiei în raport cu diferite norme și valori sociale;
- gradul de coeziune al grupului familial;
- modul în care este perceput și considerat copilul;
- modul de manifestare a autorității părintești;
- gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copilului;
- dinamica apariției unor stări conflictuale și tensionale;
- modul de aplicare a recompenselor și sancțiunilor;
- etc..
Mediul familial îl satisface pe copil în măsura în care răspunde trebuințelor sale elementare, adică în
măsura în care este un mediu afectiv și protector, dublă condiție indispensabilă pentru dezvoltarea copilului.
Din păcate, în ultima perioadă de timp, părinții își petrec din ce în ce mai puțin timp alături de copiii
lor, prioritate având problemele și atribuțiile de serviciu în detrimentul atribuțiilor în cadrul familiei.
Un copil, are cei 7 ani de acasă, este un copil bine crescut, cu un comportament cuviincios cu cei de
vârsta lui dar și cu adulții, cei care cunosc și folosesc cuvintele magice (cum le numim noi cadrele didactice
când îi învățăm despre ele): salutul, să spună te rog, să mulțumească etc..
Se observă lipsa relației afectivă cu părinții, lipsa încrederii în forțele proprii.
Familia este cea mai importantă în influiențarea și modelarea copilului ca persoană umană. Aceasta
îi oferă primele informații despre lumea înconjurătoare, primele norme și reguli de conduită, primul climat
socio-afectiv.
Mai mult sau mai puțin coștientizate, strategiile educative din familie, determină în mare măsură nu
numai dezvoltarea personalității, ci și rezultatele școlare ale copiilor, dar și comportamentul lor socio-
moral.
Educația în familie pune bazele dezvoltării psihice a copilului. Aceasta realizându-se prin
comunicarea continuă cu membrii familiei, astfel, însușindu-și limbajul. Copiii învață de timpuriu să
înțeleagă ce este bine, ce este rău, ce este permis sau ce este nepermis. Părinții își laudă și încurajează copiii
pentru anumite fapte, iar pentru altele sunt dojeniți, proces ce duce la educarea morală în timp.
Importantă în dezvoltarea generală a personalității copilului este interacțiunea și comunicarea.
Comunicarea în cadrul familiei, descurajează problemele de comportament ale membrilor ei.
Astfel, dezvoltarea psihică poate fi stimulată, accelerată sau dimpotrivă întârziată, frânată, ce va
periclita modul de relaționare cu cei din jur și integrarea normală în viața socială și profesională, în formarea
lui ca OM.
Cei 7 ani de acasă reprezintă structura de bază în educația oricărui copil.

982
 O ȘCOALĂ ȘI A PĂRINȚILOR – PROIECT DE PARTENERIAT ȘCOALĂ-
FAMILIE

AUTOR: ÎNVĂȚĂTOARE VENCSEL CORINA

INSTITUȚIA: ȘCOALA GIMNAZIALĂ VASILE SCURTU,
LOCALITATEA PARVA, JUD. BISTRIȚA-NĂSĂUD
„Sarcina părinţilor nu este aceea de a alege ei în locul copiilor, ci de a-i pregăti pe copii să aleagă
cu seriozitate ei înşişi. ”(Lombardo Radice Lucio, Educaţia minţii)

Şcoala părinţilor este o şcoală fără vacanţe, o şcoală în care, dacă nu ţi-ai făcut temele la timp şi nu
ai fost atent la orele pe care ţi le oferă copilul tău, rezultatele nu vor fi consemnate în niciun fel de catalog,
nu vei primi calificative şi nici premii, dar le vei afla, la vremea lor, din felul în care copilul creşte sub ochii
tăi.
Este greu să devii un părinte de nota 10, dar e inacceptabil să nu încerci!
Argument
Datorită modificărilor survenite în ultimii ani în şcoala românească, părinţii sunt puşi de multe ori în
situaţia de a nu şti ce metode să aleagă pentru a veni în sprijinul copiilor lor. Deşi manifestă dorinţa de a
ajuta, părinţii sunt încă reticenţi în a-şi face un aliat în dascălul pe care l-au ales pentru propriul copil.
Acordul familiei cu şcoala înseamnă găsirea în comun a unor soluţii care să corespundă atât
intereselor copilului şi familiei, cât şi şcolii şi societăţii. Modul în care sunt prezentate, comentate,
argumentate informaţiile de către părinţi influenţează opiniile şi atitudinile copiilor. De aceea, pentru a-şi
clarifica şi înţelege importanţa educaţiei în familie şi a colaborării cu şcoala ca parteneri, părinţii trebuie să
conştientizeze deopotrivă necesitatea coerenţei influenţelor educative ale tuturor factorilor care acţionează
asupra copiilor.
Necesitatea derulării acestui proiect vine din dorinţa de a se înlesni o reală colaborare între
învăţătoare/părinţi/elevi prin: întâliniri lunare, afişarea/observarea lucrărilor copiilor, participarea la
activităţi demonstrative, procurarea de material informaţional necesar proiectelor tematice, activităţi
opţionale, activităţi extracurriculare, serbări, evenimente socio-culturale.
Rezultate aşteptate: O mai bună cunoaştere a copiilor; îmbunătăţirea relaţiilor dintre elevi şi părinţi;
îmbunătăţirea relaţiilor învăţătoare-părinţi, părinţi-copii, copii-învăţătoare; însuşirea unor aspecte teoretice
privind educaţia copiilor (importanța studiului individual, importanța lecturii în viața copilului,
managementul conflictelor, activitatea de relaxare şi recreere a copiilor, tipuri de recompense etc. );
implicarea directă a părinţilor în activitatea instructiv-educativă (activităţi curente, jocuri, activităţi
extracurriculare, manifestări cultural-artistice); creşterea interesului faţă de activităţile realizate la şcoală
(criterii de apreciere a activităţii copiilor).
Grup țintă: părinți, elevi, cadre didactice
Scopul proiectului: Reducerea factorilor de risc şi creşterea factorilor de protecţie în mediul familial,
prin îmbunătăţirea abilităţilor educative ale părinţilor, întărirea legăturilor familiale şi consolidarea relaţiei
şcoală-familie-comunitate.
Obiective:
• conştientizarea progresului/regresului în activitatea școlară, a schimbărilor survenite în evoluţia
copilului;
• îmbunăţătirea abilităţilor de consiliere şi relaţionare cu familia;
• promovarea unor schimbări în mentalitatea tradiţională în raport cu poziţia copilului în familie;
• dezvoltarea la părinţi/bunici a unor abilităţi de bază de care au nevoie pentru a influenţa pozitiv
comportamentul școlar al copiilor;
• cunoaşterea unor metode şi procedee pentru a preveni agresivitatea copiilor;
• descoperirea de către părinţi a tipului de părinte care îl reprezintă, autocunoaşterea părinţilor;
• creşterea frecvenţei utilizării metodelor de disciplină pozitivă din partea părinţilor;
• realizarea unui dialog deschis între părinţi şi învăţători despre diverse subiecte privind climatul
familial;
983
 • realizarea schimbului de opinii în ceea ce priveşte necesitatea unui mediu educativ sănătos.
Modalităţi de realizare a obiectivelor:
• Popularizarea evenimentelor din cadrul calendarului propus
• Organizarea de activităţi practice şi aplicaţii pe teme specifice întâlnirilor dintre parteneri
• Realizarea, la nivelul clasei, a proiectului de lectură „Povestea de vineri”
• Întâlniri cu reprezentanţii comunităţii locale
• Expoziţii de pliante/fotografii
Resurse materiale: sala de clasă, calculator, videoproiector, imprimantă, materiale informative,
pliante, chestionare, aparat foto, cameră video, cărți din biblioteca clasei
Perioada de implementare: 1 an școlar (octombrie – iunie)
ACTIVITĂȚI:
1. O şcoală pentru părinţi – PRO sau CONTRA. Ce doresc sau pot să fac pentru a fi un părinte de
nota 10?
Implementarea proiectului. Dezbatere privind necesitatea parteneriatului şcoală – familie.
Chestionare pentru părinţi (octombrie).
„Săptămâna Stării de Bine în școli” – 10-14 octombrie 2022
2. Importanța muncii în echipă și responsabilitățile acordate copilului – dezbatere
Confecționarea unor materiale necesare activităților extracurriculare ale lunii noiembrie – activitate
practică (noiembrie).
3. De ce să participe copilul la activități extrașcolare? – Dezbatere, chestionare pentru părinți
Ateliere: Atelierul de globuri, Atelierul brăduțului, Atelierul de Crăciun; serbare școlară: Noapte
sfântă de Crăciun (decembrie).
4. Tipuri de părinţi. Tipuri de copii. Cum şi câtă libertate îi ofer copilului meu? – Dezbatere,
chestionare pentru părinți (ianuarie).
5. Proiectul „Povestea de vineri” – în fiecare vineri, un membru al familiei (părinte, bunic, frați mai
mari) vine la școală și le citește copiilor o poveste aleasă de elevi și doamna învățătoare (februarie - iunie).
6. Cu mama la o... poveste. Despre mama, pentru mama... – activitate părinți-copii, cu ocazia
sărbătoririi zilei de 8 Martie
Atelierul părinților – Mărțișoare (martie).
7. Educația ecologică - tot educație! Să învățăm împreună despre o lume mai bună!
Atelier părinți-copii: Realizarea unor obiecte decorative și accesorii vestimentare din materiale
reciclabile (aprilie – activitate în cadrul programului Săptămâna Verde).
8. Metode de disciplinare pozitivă - A împărtăşi, a lua decizii şi a face lucruri împreună (Reducerea
conflictelor şi îmbunătăţirea relaţiilor familiale; originea şi urmările conflictului familial; stiluri educative
şi interiorizarea normelor) - Studiul de caz; prezentare power point; dezbatere (aprilie).
9. Educaţie pozitivă într-o lume negativă. Forța exemplului și importanța comunicării – prezentarea
unor filmulețe educative și împărtășirea experiențelor proprii – masă rotundă (mai).
10. Săptămâna părinţilor – Activitate propusă de părinţi (Părinţii vor stabili, de comun accord,
modul de realizare).
VREAU să fiu părinte de nota 10! Concluzii, impresii, rezultate în urma derulării proiectului (iunie).

984
• Imagini din cadrul proiectului POVESTEA DE VINERI, în parteneriat cu părinții:

• Din activitățile lunii decembrie:

985
• Din activitățile lunii martie:

986
 PARTENERIATUL FAMILIE-ȘCOALĂ

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR ESA DIANA NICOLETA

G. P. N. NR. 2 GHIGHIȘENI, JUD. BIHOR
,,Şcoala, pentru a da roade, are nevoie de sprijinul conştient şi de colaborarea părinţilor. Educaţia dată
în şcoală se dovedeşte a fi muncă irosită şi ineficace, dacă familia e ostilă şi indiferentă”
Educaţia trebuie să se manifeste în permanenţă ca o acţiune unitară, coerentă, iar implicarea acestui
deziderat rezidă în strânsă legătură dintre familie şi mediul educaţional. Acest lucru impune ca părinţii să
fie parteneri egali în educaţia copilului. În condiţiile unei atmosfere familiale echilibrate şi prielnice
dezvoltării copilului de vârsta preşcolară, familia este în primul rând cadrul existenţei biofizice, al acestei
dezvoltări.
Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din următoarele puncte de vedere: fizic,
intelectual, moral, estetic. Numai implicând toţi factorii educaţionali în formarea personalităţii umane vom
reuşi să atingem toate aceste obiective.
Școala nu poate face ceea ce părinții nu fac și invers. Fiecare instituție, atât cea a familiei, cât și a
școlii, are roluri bine definite, iar împreună se completează și potențează, nu se anulează, nici nu se
înlocuiesc una pe alta. Implicarea părinților înseamnă prezența activă în demersul învățării prin asigurarea
de materiale necesare, suport logistic, explicații, încurajări, medierea conflictelor, blândețe, înțelegere,
disponibilitate. Să comunici constant cu educatoarea, învățătoarea, dirigintele, directorul, profesorul
consilier, pentru a vedea unde este necesară susținerea și ce poate fi îmbunătățit, reprezintă un bun început
în înțelegerea provocărilor fizice, emoționale sau sociale pe care elevul le poate traversa, la un moment dat,
pe parcursul formării academice.
În familie copilul învaţă limbajul şi comportamentul social, îşi formează aspiraţii şi idealuri,
convingeri şi aptitudini, sentimente, trăsături de voinţă şi caracter. Întotdeauna ambianţa, climatul din
familie influenţează, în raport cu natura sa, personalitatea copilului. Marele pedagog John Locke, convins
de puterea exemplului în familie, afirma: “Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ce nu vreţi să
imite”.
Dacă părintele va fi mereu ocupat, neatent, obosit, neavând dispoziţia sufletească nici timpul necesar
să îl asculte pe copil, firul comunicării se rupe iar copilul se va simţi neglijat, respins în aşteptările sale. Va
căuta răspunsuri în altă parte sau nu va mai căuta deloc. Pe de altă parte, iubirea părinților, adesea în exces
şi inexplicabilă nu poate justifica erorile de comportament şi de atitudine în raport cu copilul, mai ales că
ele decurg din impasul relaţiilor părinte-copil, părinte cu el însuşi, părinte cu partenerul de viaţă. Dacă într-
o familie se cultivă nesăbuit dorinţele, pretenţiile copilului, dar se neglijează dezvoltarea iniţiativei,
implicării personale în activitate, echilibrul, apar grave disfuncţionalităţi în relaţiile copiilor cu cei din jurul
său, instalându-se unele trăsături de caracter, precum: egoism, lipsa de sensibilitate si atenţie faţă de alţii.
Rolul părintelui în existenţa copilului este fundamental, dar numai în măsura în care el găseşte forţa şi
secretul de a lansa pe traiectoria vieţii un individ rezistent, puternic, adaptabil, echilibrat, bun şi, prin
aceasta, predispus la o anume fericire. Părintele nu are dreptul şi nu poate să se substituie copilului sau, pe
care trebuie să-l perceapă de la bun început ca pe o fiinţă autonomă, rolul său fiind acela de a-i facilita,
stimula şi consolida manifestarea autonomiei şi eficienţei sale umane.
Se spune că “profesia” de părinte este una din cele mai vechi profesii care se practică de către toţi
membrii comunităţii, însă puţini sunt cei care se străduiesc s-o înveţe sistematic, să-şi pună probleme şi să
încerce să le rezolve la nivelul perioadei actuale. Pentru o bună educaţie a copilului este necesară
conlucrarea familiei cu grădiniţa, iar apoi cu şcoala. Buna cunoaştere a ceea ce copilul trebuie să primească
şi primeşte concret din partea familiei, conjugată cu o muncă metodică pe baze ştiinţifice, din grădiniţă, în
condiţiile unei bune colaborări permanente dintre familie şi grădiniţă, al unei îndrumări suficiente a familiei
reprezintă pârghii de bază în munca de formare a preşcolarului.
Premisa de la care trebuie să pornească această colaborare este unitatea, comunicarea, continuitatea
şi competenţa în munca educativă. O cunoaştere suficientă a ambelor părţi este dată de o apropiere cu dublu
sens familie-grădiniţă, grădiniţă-familie, apropiere care să corespundă interesului celor două instituţii:
educaţia timpurie pentru viaţă a copiilor. Stabilirea unui program comun de educaţie în grădiniţă şi în

987
familie, fixarea unor sarcini ale educaţiei în familie care să susţină, să întărească şi să întregească munca
educativă din grădiniţă sunt condiţii de asigurare a unei unităţi de vederi a grădiniţei şi familiei.

Bilbiografie:
https://hopeandhelp. ro/familia-si-rolul-ei-formarea-educatiei/
www. didactic. ro

988
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: VICOVAN DIANA-VERONICA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM NORMAL CAPU CÂMPULUI
„ Profesor îți este orice om de la care poți să înveți ceva.” Nicolae Iorga

Educația copilului, abordată dintr-o perspectivă pragmatică, oferă prosperitate și bunăstare,

indiferent de categoria socială, etnie, rasă sau religie.
Multitudinea de factori, ce acționează atât calitativ cât și cantitativ, este o necesitate practică pentru
creșterea volumului de informații disponibile și extinderea actului educativ pe întreaga durată a vieții,
unanim acceptată.
Educația permanentă este specifică pedagogiei contemporane, deoarece nu se rezumă doar la ceea
ce oferă școala, ci continuă și după absolvirea ei, realizându-se pe tot parcursul vieții.
Pregătirea primită de copil în cadrul școlii este insuficientă pentru a-l ajuta să facă față cu succes
situațiilor complexe prin care va trece, doar printr-o educație permanentă oferită de către familie, își poate
dezvolta personalitatea în funcție de preferințe, orientări, înclinații și realizări.
Educația primită în mijlocul familiei reprezintă un proces ce asigură deplina dezvoltare și participare
eficientă la perfecționare, dezvoltare personală, socială, profesională, dar și un proces extins cu un caracter
sistematic, menit să contribuie la dezvoltarea creativității, productivității, gândirii și acțiunii umane.
Aspectul comun al parteneriatului familie-școală se regăsește în modul de desfășurare într-o
organizare formală, non-formală sau informală. Beneficiile acestui parteneriat sunt vaste și solicită
cunoștințe diverse ce intensifică educația copilului, oferindu-i soluții de adaptare la schimbările rapide
survenite în viața sa.
Prin realizarea unui parteneriat eficient, are loc integrarea într-un sistem unic, ce amplifică
transformările produse în sfera educației formale. Educația în familie necesită o organizare și un demers
privind contribuția înregistrată în planul educației permanente.
Bineînțeles că există o relație de interdependență între famile și școală manifestată sub forma unor
obiective comune:
 accesul la educație;
 promovarea echității;
 însușirea temeinică a cunoștințelor;
 diversificarea educației de bază;
 aprofundarea și dobândirea cunoștințelor din domenii diverse;
 dezvoltarea și perfecționarea personalității individului.
Această relație de interdependență se observă prin dimensiunile educaționale variate oferite ca o
completare, continuare, necesitate, perfecționare și individualizare.
Consider că relația dintre familie și școală poate fi văzută ca un parteneriat datorită subiectului și
obiectului comun. Sunt vizate aspectele dezvoltării personalității pe toate planurile: intelectual, moral,
corporal, religios, profesional etc.
Acest raport trebuie să fie echilibrat și continuu, să își demonstreze necesitatea sa și să reprezinte o
condiție eficientă de completare a educației. Se pot derula programe educative pentru a-i pregăti pe copii
pentru problemele cu care se vor confrunta în viitor și au scopul de a dezvolta capacitatea omului de a se
adapta continuu la schimbare.
Relația de a exista o colaborarea permanentă poate fi privită ca fiind imperativă și utilă la
problematica generată de lumea contemporană, astfel încât individul să se adapteze noilor situații create
prin prisma informațiilor dobândite din aria comună. Acțiunile comune sunt sitematice, explicite,
direcționate valoric cu scopul de a dobândi cunoștințe corecte, cu aplicabilitate practică și de organizare
rațională a vieții în condiția rezolvării unor probleme specifice.
În vederea păstrării unor legături, este necesară formarea de atitudini și comportamente, astfel încât
să se bazeze pe promovarea valorilor fundamentale și formarea însușirilor de personalitate.

989
 În concluzie, din cele relatate mai sus, beneficiul unui parteneriat între familie și școală pentru cel
educat, constă în:
 dobândirea unui comportament pozitiv a copilului față de problemele complexe întâlnite pe toată
durata vieții;
 dezvoltarea spiritului critic și capacitatea de a lua decizii;
 conștientizarea și soluționarea problemelor întâlnite;
 asimilarea numeroaselor noțiuni și cunoștințe legate de problematica specifică domeniului
educației;
 dezvoltarea capacității de a gândi logic;
 interpretarea corectă privind anumite aspecte din jurul individului
Educația, prin valoarea sa, se remarcă datorită caraterului continuu, permanent, formativ, generalizat,
dinamic, evolutiv, integrator și flexibil.
Necesitatea unui parteneriat se constituie în posibilitatea de a oferi răspunsuri la implicațiile generate,
de anumite modificări, la nivelul societății.

Bibliografie:
• Albulescu, I., Catalano, H. (2019), Sinteze de pedagogia învățământului primar, Editura DPH,
București
• Albulescu, M., (2020), Syllabus Noile educații - suport de curs, Universitatea Babeș Bolyai Cluj
Napoca
• Dave R. H., (1991), Fundamentele educației permanente, Editura Didactică și Pedagogică,
București

990
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!,, DIN SUFLET PENTRU MAMA!’’

PROF. ÎNV. PREȘ. VIERU CRISTINA

G. P. P. ,,LICURICI’’, FĂLTICENI

,, Tot ce n-avem la naștere și de care avem nevoie când suntem mari ne este dat prin educație.
Această educație ne vine de la natură, de la oameni, sau de la lucruri. ”
Jean Jacques Rousseau

Între factorii educației, familia a fost și este considerată că factor prioritar și primordial deoarece, în
ordinea firească a lucrurilor, educația începe din familie unde se formează “ceea ce este mai valoros pe
lume – omul de caracter”, după cum afirmă Loisel. Se știe că pentru marea majoritate a preșcolarilor
grădinița este cel de-al doilea factor care exercită influențe puternice asupra formării personalității lor,
primul fiind familia.
Una din trăsăturile specifice educației în familie este afectivitatea sporită. Fără îndoială că orice
educator trebuie să imprime activității sale educaționale și o tentă afectivă, dar, când e vorba de părinți,
această este mult mai pronunțată, chiar și atunci când, din prudență aceșția nu o afișează: copilul o simte,
iar această îi conferă un sentiment de securitate.
Educația făcută de primii educatori – părinți – că și cea a grădiniței, se răsfrâng asupra tuturor
laturilor personalității copilului, în funcție de particularitățile de vârstă și individuale ale acestora.
Activitatea formativă pe care o desfășoară educatoarea la grupa, implică un înalt grad de
responsabilitate profesională și civică.
Educatoarele, au rolul de a manifestă creativitate și imaginație în inițierea unor parteneriate,
dinamism în organizarea și desfășurarea acestor parteneriate, dar și toleranță fiind responsabile de evaluarea
acestui parteneriat.
Grădinița trebuie integrată în mediul comunității că partener egal și consecvent în formarea viitorilor
cetățeni. Educatoarea fiind responsabilă de crearea acestor legături cu comunitatea și păstrarea unei relații
deschise cu comunitatea și societatea de care aparținem cu toții.
Părinții au și ei datoria de a le crea propriilor copii, o imagine frumoasă a grădiniței, un loc deosebit
de drăguț și relaxant, unde aceștia învață cele mai frumoase cântece și poezii și unde au cele mai frumoase
jucării. În acest fel curiozitatea copiilor crește, iar dacă părinții au o atitudine pozitivă față de grădiniță,
atunci sunt toate șansele că preșcolarul să aibă încredere în educatoare și colegi.
Părinții preșcolarului trebuie să fie interesați de tot ce se întâmplă cu copilul la grădiniță, trebuie să
știe orarul grădiniței, trebuie să știe ce îi place cel mai mult copilului să facă, trebuie să participe cu interes
la activitățile desfășurate în grădinița cu familia. Părinții trebuie să fie deschiși, să ofere cadrului didactic
toate informațiile despre copil, din punct de vedere al sănătății, al dezvoltării sau a dorinței acestuia.

Bibliografie:
1. Băran- Pescaru, A. ,,, Parteneriat în educaţie”, Bucureşti, Editura Aramis Prinț, 2004.
2. Popescu, M., ,,Implicarea comunităţîi în procesul de educaţie”, Centrul Educaţia 2000+, Corint,
Bucureşți, 2000.

991
 ROLUL EDUCAȚIEI TIMPURII ÎN DEZVOLTAREA CORECTĂ ȘI
ARMONIOASĂ A VIITORULUI ADULT

PROF. ÎNV. PRIMAR VIERU ELENA GEORGETA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ELENA DOAMNA,
COM. CUZA VODĂ, JUD. GALAȚI

Educația timpurie este cea care își pune amprenta pe tot ceea ce putem întâlni frumos la o persoană.
Dacă această educație a început devreme, în primii ani de viață, într-o familie în care normele morale, de
bun simț sunt puse la înălțime, atunci putem vorbi, cu siguranță, despre faptul că acel copil este privilegiat.
El are de unde învăța corect, urmând, copiind, bunele exemple care îl înconjoară de mic, în familie. Toată
această temelie a educației timpurii va fi baza pe care o va folosi grădinița, școala primară, pentru
dezvoltarea cât mai frumoasă a viitorului adult.
Puterea exemplului influențează vital comportamentul copilului, obiceiurile, rutina acestuia. Dacă în
familie, de mic, el observă și asistă la discuții sănătoase, armonioase, atunci, mai târziu, va ști să facă
diferența între ceea ce e corect și ce nu.
Avem, din păcate, și cazuri în care unii copii se nasc în familii în care educația nu reprezintă o
prioritate. Acești copii pornesc pe drumul vieții cu un handicap major. Va fi nevoie de multă atenție din
partea instituțiilor școlare pentru recuperarea măcar parțială, pentru că nu putem discuta despre una totală,
a normelor care stau la baza formării educației timpurii. Dacă copilul trăiește într-un mediu fragil acasă, iar
familia nu susține ceea ce școala încearcă să clădească în sufletul copilului, atunci lupta care are loc în
interiorul acestuia este cu atât mai grea.
În concluzie, consider că educația timpurie este cea vinovată de dezvoltarea frumoasă, armonioasă,
corectă a viitorului adult care trebuie să se integreze într-o societate aflată în continuă schimbare.

992
 CEI 7 ANI DE ACASĂ

VILCEANU MARIANA
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are
cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care
se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de
protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea acel
sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile sale
forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume
şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-
l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi
dorinţelor sale.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului
acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi,
abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În
familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi
însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii
din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme.
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini
şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne
comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers
pe care-l creează părinţii.

BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.

993
 COMPLEMENTARITATEA RELAȚIEI DINTRE ȘCOALĂ ȘI FAMILIE ÎN
EDUCAȚIE

PROF. VÎNĂU ALINA IOANA, LPS CLUJ NAPOCA

Educația nu este pregătirea pentru viață, educația este viața însăși. (John Dewey)
Educația e un fenomen social pentru că mediul în care individul trăiește îl influențează și îl
construiește, fenomen care pune bazele mentalității acestuia. Însă în societate pot avea loc diferite blocaje
în calea formării unei creșteri civilizate. Trăim într-o lume care ne pune la grea încercare în fiecare clipă,
capacitatea de a face față unor impacturi afective, sociale și de a manifesta reacții comportamentale. Factorii
de bază care ajută copilul în dezvoltarea propriei educaţii sunt şcoala şi familia.
Școala și profesorul au un rol foarte important in educația copilului. De cele mai multe ori elevii
îndrăgesc sau nu o materie în funcție de profesor. El este cel care inspiră, stârneşte curiozitate, sfătuiește,
învinovățește sau pedepseşte. Profesorul are acea putere de a inspira şi influența copiii prin personalitatea
sa. El trebuie să devină un mentor pentru elevi, să îi conducă spre a-şi dori să cunoască tot mai multe, să
învețe din propriile greşeli şi astfel să devină cât mai interesați de materia respectivă.
Rolul familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, a sentimentelor, acesta fiind
fundamental în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral și estetic.
Şcoala, alături de familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de
învățământ, personalitatea copilului. Familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observaţie,
memoria şi gândirea copiilor. Copilul va obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se
implică în procesul de învăţare, asigurându-i copilului cele necesare studiului. Tot în familie se formează
cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în
vorbire şi atitudine, adică,, cei şapte ani de acasă’’. Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu
școala, deoarece ambele părți doresc doar dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea
cunoştinţelor acestuia. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul
lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în acel moment.. Între familie şi şcoală
trebuie să existe o colaborare permanentă. Comunicarea între cele două categorii - familie şi şcoală - nu
trebuie sa fie limitată. Important este ca fiecare copil sa aibă un adult interesat de progresul său şcolar.
Şcoala trebuie să răspundă şi ea nevoilor părinţilor şi să le ofere acestora sprijinul necesar pentru ca ei să
se poată implica în procesul de învăţare al copiilor. Şcoala trebuie să solicite implicarea părinţilor permanent
- nu numai atunci când sunt probleme, să extindă programul de lucru, permiţând elevilor şi familiilor să se
angajeze în activităţi de învăţare şi recreative, de instruire a părinţilor. Lipsa de colaborare duce spre un
eşec şi, din nefericire, cel care are de pierdut este copilul, pentru care dorim tot ce este mai bun.
În condiţiile actuale se manifestă două condiţii contradictorii: părinţii sunt îngrijoraţi de viitorul
copiilor lor, dar în acelaşi timp, nu mai au timp şi răbdare să acorde atenţie problemelor acestora. Relaţia
lor cu şcoala este ignorată sau evitată, acţiunile educative ale celor două instituţii, şcoala şi familia,
desfăşurându-se oarecum separat. “Interacţiunea cu şcoala, mai ales cea vizând comunicarea personală
dintre părinţi şi cadrele didactice, reprezintă un factor de succes pentru copil. ” Este o sarcină şcolii, a
personalului didactic, să identifice situaţiile problematice, să dirijeze strategiile educative ale familiei în
favoarea elevului şi mai ales să conştientizeze faptul că relaţia de colaborare şcoală – familie este
determinantă în obţinerea performanţelor şcolare.
În concluzie, trebuie spus că cei doi factori educativi, școala și familia, trebuie să aibă același scop:
formarea personalității umane integrale și armonioase. Până la înscrierea într-o formă de învățământ, rolul
primordial în educație îl are familia. Odata cu frecventarea cursurilor, ponderea se schimbă, rolul mai mare
îl are școala, dar nici acțiunea educativă a familiei nu este de neglijat. Între acțiunile educative ale celor doi
factori trebuie să existe mai degrabă un raport de complementaritate decât de rivalitate, acțiunea fiecaruia
venind s-o completeze pe a celuilalt.

994
 IMPORTANŢA PARTENERIATULUI ŞCOALĂ- FAMILIE

PROF. ÎNV. PRIMAR, VINŢ MARIA

Fomarea personalităţii şi instruirea copiilor depinde, în mare măsură, de relaţia dintre şcoală, familie
şi comunitate.
Cercetările realizate asupra relaţiilor dintre şcoală şi familie enumeră câteva motive pentru care şcoala
şi familia se străduiesc să stabilească legături între ele: părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor
lor, legislaţia reflectând astfel libertatea părinţilor de a-şi creşte copiii aşa cum doresc; învăţământul nu este
decât o parte din educaţia copilului, o bună parte a educaţiei petrecându-se în afara şcolii. Cercetările pun
în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, în special asupra
motivaţiilor învăţării, precum şi faptul că unele comportamente ale părinţilor pot fi favorizate de dialogul
cu şcoala. Grupurile sociale implicate în instituţia şcolară, în special părinţii şi profesorii, au dreptul să
influenţeze gestiunea şcolară.
Familia joacă rolul cel mai important în formarea şi dezvoltarea copilului. Aici se un bazele educaţiei
înca din primii ani de viaţă, proces care este continuat de şcoală, diversificat, cu scopul de a forma integral
personalitatea copilului. În familie, părintele joacă rolul de a fi educatorul copilului, se formează un set de
reguli de comportament, deprinderi sociale, care poartă denumirea generică de,, cei 7 ani de-acasă’’.
,, Cei 7 ani de acasă’’ reprezintă oglinda educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
existenţei lor. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii ani de viaţă ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia începe în prima zi de viaţă a copilului, se
desfăşoară treptat şi trebuie să ţină pasul cu fiecare etapă de dezvoltare din viaţa acestuia.
Primele elemente ale comportamentului civilizat sunt oferite copiilor în familie, prin purtarea
părinţilor şi mai apoi prin sfaturi şi educaţie; puterea exemplului personal al părinţilor în însuşirea unui
comportament civilizat este esenţială în primii ani de viaţă. Cu alte cuvinte, copilul imită ceea ce vede şi
aude. Nu putem cere copiilor altă comportare decât cea observată la părinţii lui.
În această perioadă, părinţii trebuie să fie atenţi şi la nevoile emoţionale ale copilului, la contactul cu
persoane care nu fac parte din familie, trebuie să-l încurajeze să-şi asume responsabilităţi. Un rol important
în educarea copilului, cel puţin până la 10 ani, îl au jocurile şi jucăriile. Este cunoscut faptul că principala
activitate a copilului este jocul. În joc, copiii transpun situaţii de viaţă, se joacă,, de-a doctorul’’, ,,de-a
şcoala’’, au grijă să nu strice jucăriile, cu alte cuvinte simulează comportamente sociale. Acum se dezvoltă
şi sentimentul datoriei.
Informarea şi formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca
fiecare părinte să cunoască obligaţiile legale privind educaţia copilului, drepturile de care dispune pentru
educaţia acestuia, importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului, metodele de colaborare cu
şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori şi părinţi, profesorii trebuind să primească o
pregătire în materie de relaţie cu părinţii, iar competenţa lor în această materie trebuind considerată ca o
aptitudine profesională. Părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu
profesorii, şcolile trebuind să asigure părinţilor, asistenţa necesară.
Relaţia şcoală-familie se bazează pe câteva principii de care trebuie să se ţină cont: copilul este al
părintelui, numai el este în măsură să decidă soarta acestuia; şcoala îşi aduce contribuţia la formarea
copilului ca om, ca şi cetăţean al unei comunităţi; părintele are dreptul să-şi spună punctul de vedere privind
condiţiile şi educaţia copilului în şcoală; munca educativă are rezultate numai dacă şi părintele se implică
activ; relaţia cu părinţii trebuie să se clădească pe respect reciproc şi colaborare.
Conlucrarea cu părinţii are loc pe mai multe niveluri:
-la nivel de clasă: se aleg comitete de părinţi, acestea având rolul de a colabora în mod direct cu
dirigintele în luarea unor decizii, de a participa la organizarea şi buna desfăşurare a unor activităţi: serbări,
excursii; de asemenea, de a face legătura între conducere şi colectivul de părinţi.
-la nivel de unitate: consiliul de administraţie al şcolii prevede existenţa unui membru din rândul
părinţilor.
Ca forme de colaborare, informare şi educaţie ale părinţilor cu şcoala se pot menţiona: şedinţe cu
părinţii pe teme administrative sau educaţionale; lecţii demonstrative pentru părinţi (părinţii sunt invitaţi să

995
participe la lecţii, activităţi, jocuri, cu scopul de a cunoaşte copilul în diferite ipostaze), zile deschise. Se
pot adăuga vizite la domiciliu sau se stabilesc întâlniri de comun acord cu ocazia cărora dirigintele îşi
completează informaţiile legate de familia copilului privind condiţiile de trai, se poartă discuţii privind
comportamentul copilului în diferite situaţii. Se pot desfăşura activităţi comune: părinţii sunt invitaţi să
participe la activităţi de înfrumuseţare a sălii de clasă, implicarea în proiecte, la serbări organizate cu ocazia
unor sărbători religioase, cu ocazia unor evenimente importante din viaţa copilului :,, Ziua mamei”, “Ziua
copilului”. Se pot face întâlniri ale părinţilor cu specialişti (medici, psihologi), pentru a elucida unele
probleme legate de sănătatea şi educaţia copilului.
Un rol deosebit, atât pentru colaborarea familie-şcoală şi participarea la gestiunea şcolii, cât şi pentru
educaţia părinţilor, îl au asociaţiile de părinţi, a căror finalitate este, în principiu, protecţia copilului prin
educaţie. Se pot deosebi asociaţiile de părinţi şi după scopurile lor, astfel: ca grup de susţinere a şcolii în
probleme needucaţionale; ca grup de cooperare care consideră educaţia ca un proces comun în care părinţii
şi profesorii sunt parteneri, care decid împreună viitoarele programe; ca grup de apărare a intereselor care
consideră că părinţii au preocupări ce trebuie promovate în raport cu interesele altor grupe.
Cele mai frecvente obiective ale asociaţiilor naţionale de părinţi sunt: sensibilizarea părinţilor privind
drepturile şi îndatoririle lor, influenţa comportamentului lor asupra copilului; informarea părinţilor prin
mass-media privind problemele specifice; formarea părinţilor prin cursuri destinate acestora, prin publicaţii
etc. ; reprezentarea părinţilor de către persoane care sunt obligate să apere interesele celor pe care îi
reprezintă şi care să raporteze periodic acestora problemele dezbătute în consiliul de participare şcolară.
În educaţia copilului, părintele şi educatorul sunt parteneri; de aceea ei trebuie priviţi la un nivel de
egalitate, între ei trebuie să existe o colaborare reală spre binele copilului. Atât mediul familial, cât şi cel al
şcolii au o importanţă deosebită în formarea personalităţii copilului. Cele două medii nu sunt paralele, ele
se intersectează, de aceea este nevoie de consecvenţă, complementaritate şi flexibilitate în cerinţele familiei
şi ale învăţământului.
Uneori, între ccele două medii care influenţează parcursul copilului pot să intervină diverse bariere.
Obstacolele relaţiei şcoală-familie pot fi de ordin comportamental sau de ordin material, relaţia şcoală-
familie cerând un surplus de efort material şi de timp. Dificultăţile pot rezulta din ideile divergente privind:
responsabilitatea statului şi a familiei privind educaţia copiilor; libertatea de alegere a şcolii de către părinţi
sau unicitatea învăţământului; impactul mediului familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului;
randamentul pedagogic şi datoria parentală; participarea părinţilor la gestionarea şi procesul decizional.
În prezent, se conturează ideea ca în ţările Comunităţii Europene să se treacă la o nouă etapă a
colaborării şcolii cu familia în care accentul este pus pe un angajament reciproc, clar stabilit între părinţi şi
profesori, pe un,, contract parental” privind copilul individual, contractul între familie şi şcoală nu se mai
consideră doar ca un,, drept opţional”, ci ca un sistem de obligaţii reciproce în cooperarea părinţilor cu
profesorii pentru a realiza o educaţie de calitate.

BIBLIOGRAFIE:
1. Bunescu, Gheorghe, Alecu, Gabriela, Badea, Dan - Educaţia părinţilor, strategii şi programe, E.
D. P., Bucureşti, 1997
2. Ciofu, Carmen – Interacţiunea părinţi-copii, Ed. Medicală Amaltea, Bucureşti, 1998
3. Meg F. Schneider – Educaţia copilului meu în 25 de tehnici care nu dau greş, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2003
4. Stanciu, Gh. Ion – Şcoala şi pedagogia în secolul XX, E. D. P., Bucureşti, 1983
5. Ziglar, Zig – Putem creşte copii buni într-o lume negativă, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2000

996
 PROIECT EDUCAȚIONAL NAȚIONAL „CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!„
PARTENERIATUL ȘCOALĂ-FAMILIE

COLEGIUL NAȚIONAL „MIHAIL KOGĂLNICEANU„ GALAȚI

PROFESOR VIZINTEANU FLORINA-RODICA
Parteneriat în educație
„Prezența părinților poate transforma cultura școlii„ (S. L. Ligthfoot)

Educația, un cuvânt prezent pe buzele tuturor indiferent de domeniul profesional al fiecăruia dintre
noi deoarece părinți, bunici, profesori, comunitate locală, instituții guvernamentale, toți se străduiesc în
permanență să „îmbunătățească„ sistemul învățământului pentru a-și ajuta copiii să se dezvolte armonios,
să îi pregătească pentru viață. Misiunea devine cu atât mai dificilă când uităm că de fapt educația este însăși
viața și mai ales în aceste vremuri tulburi pe care le trăim, lumea fiind într-o permanentă schimbare, aflată
sub presiunea competițiilor acerbe de orice fel.
Din păcate, atât profesorii, cât și părinții uită în mod repetat și pe rând că ar trebui să existe un
parteneriat clădit pe respect, încredere reciprocă, cooperare și nu două tabere distincte măsurându-și forțele,
uneori printr-un dialog surdo-mut, sub imperiul orgoliilor, al luptei pentru putere sau sub pretextul binelui
suprem al copilului conceptualizând neîncetat metode de educație fără a fi operaționalizate.
Imaginea acestui parteneriat școală-familie nu poate fi încadrată într-un model comercial care să
genereze capital, ci mai degrabă într-un mecanism care să producă elevi de succes, singura investiție fiind
îmbrățișarea unui sistem solid de principii morale, o investiție de suflet și a sufletului prin care să putem
privi copiii ca pe actorii principali. Ideal ar fi un parteneriat în care cei doi actanți, profesori și părinți, parte
egală din acest mecanism să energizeze elevii, să-i ghideze, să-i motiveze astfel încât elevii să obțină singuri
succesul.
Cercetătorul James Comer și-a centrat studiile pe un astfel de model vizând reforma școlară din
perspectiva conceptualizării educației ca un sistem, accentul fiind pus pe ideea de participare activă,
implicare și parteneriat școală-familie, în scopul de a ajuta la dezvoltarea optimă a fiecărui elev în parte:
„Concluzia noastră că cele mai multe dintre programele create pentru îmbunătățirea școlarizării eșuează,
pentru că nu se adresează adecvat nevoilor de dezvoltare ale copiilor și potențialului de conflict în relația
dintre familie și școală, conflict între cei din conducerea școlii, precum între conducere și elevi. Ele nu iau
în considerare aranjamentele structurale, abilitățile specifice și condițiile necesare oamenilor școlii, pentru
a depăși complexitatea problemelor din zilele noastre. „ 1
Astfel, implicarea parentală prin dezvoltarea unui interes crescut față de educație insuflând copiilor
de la o vârstă fragedă un sentiment de respect față de instituția școlară le va permite elevilor să relaționeze
mai ușor cu profesorii identificându-se cu scopurile, valorile și personalul școlii. Conștientizând importanța
acestui aspect și cultivând o imagine pozitivă școlii, impregnată de cuvintele cheie precum onestitate,
încredere, responsabilitate, prin implicarea directă a părinților, aceștia își vor ajuta copiii crescând interesul
pentru învățare.
Din nefericire, realitatea de zi cu zi a familiei este diferită astăzi de cea a generațiilor anterioare-
părinții petrec mult mai puțin timp împreună cu copiii lor datorită contextului socio-economic care atrage
o civilizație a surmenajului, o civilizație de consum animând o luptă permanentă în a echilibra cererile vieții
de familie cu cele carieristice sau pur și simplu ale locului de muncă care asigură subzistența cotidiană.
Așadar, ne confruntăm cu această realitate în care să crești un copil devine o misiune provocatoare, dar și
mai dificilă, cea de a-l educa.
În concluzie, adevărata schimbare este în noi înșine (schimbarea mentalității, a atitudinii – o
mentalitate deschisă ne învață să privim dincolo de noi adoptând o atitudine de cooperare), fie că îmbrățișăm
calitatea de părinte sau cea de cadru didactic și astfel vom reuși, doar împreună printr-un efort comun, să
revoluționăm sistemul de învâțământ, fără a-l mai aștepta pe acel „să facă cineva !„ tipic românesc de
altfel, sau și mai grav, căutând mereu un „țap ispășitor„ atunci când nu funcționează lucrurile așa cum ne

1
Comer, J.P. School Power: Implications of An Intervention Project New York: The Free Press, 1980, p. 38

997
dorim. Înainte de a ne dori să clădim lucruri mărețe ar trebui să nu uităm că acest parteneriat școală-familie
va funcționa când la întrebarea - Câți ani ai?, vom putea răspunde cu seninătate : „ - Șapte, i-am primit în
dar de la mama când eram acasă. Restul sunt doar anotimpuri dăruite de Bunul Dumnezeu„

998
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ȊN FAMILIE ȘI LA ȘCOALǍ

VLAD LENUTA
,,Totul educǎ:oamenii, lucrurile, fenomenele, dar ȋn primul rȃnd și ȋn cea mai mare mǎsurǎ, oamenii.
Ȋntre aceștia, primul loc ȋl ocupǎ pǎrinții și educatorii. ˝ A. S. Makarenko

Procesul de ȋnvǎțǎmȃnt este cel care conferǎ școlii rolul decisiv ȋn formarea omului. Școala trebuie
sǎ facǎ tot ce-i stǎ ȋn putințǎ pentru valorizarea maximǎ a fiecǎrui copil, prin stimularea elevilor ȋn ceeea ce
privește aptitudinile, atitudinile și a trǎsǎturilor lor de personalitate.
Pentru ca acest lucru sǎ se realizeze este nevoie de implicarea pǎrinților ȋn educație. Familia este
prima școalǎ pentru copil.
,,Ceea ce fac pǎrinții cu copiii acasǎ de-a lungul procesului de educație este mai important decȃt orice
alt factor... ˝Desforges 2003
Binecunoscuta expresie,, cei șapte ani de acasǎ˝ lasǎ o amprentǎ vizibilǎ pe evoluția fizicǎ,
comportamentalǎ, dar și pe cea psihicǎ. Randamentul la ȋnvǎțǎturǎ depinde ȋn mare mǎsurǎ posibilitatea
oferitǎ copilului de a ȋnvǎța unele lucruri din ambianța familialǎ și din diferitele ȋmprejurǎri de viațǎ din
afara acesteia, ȋn care va fi pus ȋn mod conștient de pǎrinți(petrecerea vacanțelor ȋn medii naturale diferite,
vizite la muzee, expoziții, vizionarea de spectacole, lecturi). Posibilitǎțile de a avea ȋn cadrul familiei o
bibliotecǎ de a i se procura reviste și cǎrți, de a fi ajutat la ȋnvǎțǎturǎ de cǎtre pǎrinți vor contribui, de
asemenea, la dezvoltatea intelectualǎ a copilului.
Școala și familia trebuie sǎ,, dirijeze˝ copilul ȋn aceeași direcție. Pǎrinții trebuie
sǎ vadǎ ȋn profesor un colaborator, un om adevǎrat care-i poate ajuta prin atitudinea nepǎrtinitoare.
Consfǎtuirile și discuțiile libere și sincere pentru a se ajunge la punctele de vedere cerute sunt absolut
necesare, mǎcar pentru sǎnǎtatea sufleteascǎ a copiilor. Roadele educației sunt mai bogate cȃnd ȋntre cei
doi factori existǎ unitate, deoarece ea potențeazǎ forțele educative, pe cȃnd lipsa de unitate le diminueazǎ.
Pentru fiecare pǎrinte responsabil, discuțiile despre propriul copil, este unul foarte sensibil, de aceea, ȋn
convorbirile cu pǎrinții, e nevoie ca profesorul sǎ dovedeascǎ diplomație, nu un șef care dǎ ordine. Sarcina
școlii e sǎ identifice situațiile –problemǎ din familiile copiilor, sǎ dirijeze strategii educative ȋn favoarea
copilului.
Forme de organizare a relației școalǎ-familie:
-ședințele cu pǎrinții;
-consultații individuale;
-asociațiile de pǎrinți;
-implicarea ȋn activitǎți extracurriculare;
Sprijinȃndu-se reciproc, dascǎli și pǎrinți, și adoptȃnd atitudini unitare, vor reuși sǎ creascǎ din copiii
de astǎzi, oamenii de nǎdejde de mȃine, care vor putea sǎ schimbe lumea ȋntr-o direcție bunǎ. Ei nu pot fi
decȃt așa cum ȋi creștem noi.

BIBLIOGRAFIE:
1. Bȃran, Pescaru, Adina-Parteneriat ȋn educație. Familie-școalǎ-comunitate, Editura Aramis Print,
București, 2004
2. Drǎgan I, Petroman P, Mǎrgineanu D. -Educația noastrǎ cea de toate zilele, Editura Eurobit, 1992

999
 IMPORTANȚA FAMILIEI ÎN VIAȚA ȘCOLARULUI

PROF. ÎNV. PRIMAR VLAD ROXANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 3 SLOBOZIA- IALOMIȚA
„Prezenţa pãrinţilor poate transforma cultura şcolii. ” (S. L. Lightfoot )

Școala si familia urmaresc același scop educativ formarea copiilor spre a deveni oameni multilateral
dezvoltati. Scoala este interesată sa colaboreze cu familia, să-și facă din ea un aliat, pentru ca acțiunea sa
educativă să fie mai profunda si de durată.
În convorbirea cu părinții, învatatorul trebuie să dovedească mult tact. Să aiba atitudinea unui prieten,
nu a unui șef care dă ordine. Să fie apropiat, să găsească argumente potrivite și temeinice, ca părinții să le
accepte fiind convinși de utilitatea lor, dar să nu renunțe la convingerile sale dacă acestea sunt bine
întemeiate. Părintii, copiii/elevii şi comunităţile se influentează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc
părinţii poate sprijini sau dimpotriva devia vieţile lor, poate forma multe dintre valorile lor. De asemenea,
părinţii pot influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii. Activitatea educativă
care se realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce se exercită asupra
copilului.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, acea educaţie pe care copilul o primeşte în familie,
în şcoală şi de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare.
Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale
părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul şi şcolarul.
Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează şi-l
pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l
ajute.
Şcoala şi familia trebuie să sprijine copilul în luarea deciziilor privitoare la orientarea spre o treaptă
superioară de învăţământ şi spre o carieră. Ele facilitează luarea unor decizii în concordanţă cu cerinţele
personale şi realităţile sociale. Familia reprezintă un exemplu pentru copil, ea influenţează opţiunea pentru
o anumită profesie. Şcoala trebuie să deruleze acţiuni comune elevi-părinţi pentru conturarea dorinţei
profesionale. Rezultatul sau evaluarea acţiunilor de orientare constau în curajul deciziei, degajarea de
prejudecăţi sociale, obiectivitatea lor, încrederea în valoarea anumitor forme de educaţie. Perioada de
asimilare sau de pregătire pentru viaţă se încheie prin decizia persoanei de a se integra în activitatea dorită.
Concluzie
Implicarea părinților in viața activă a școlarului este foarte importantă, deoarece copiii daca sunt
ajutați devin mai motivați și mai ambițioși în tot ceea ce fac. Implicarea părinților în viața școlarului îl face
pe acesta să fie mai încrezător în sine și mai puternic, putând să depășeasca toate obstacolele pe care le
intalnește nu doar la școala, ci și în viața de zi cu zi.
Dialogul cu familia este unul din elementele indispensabile ale reușitei școlare.

Bibliografie:
- www. didactic. ro;
- www. asociatia-profesorilor. ro;
-Mircea Agabrian-,, Scoala, familie, comunitate”-Editura Intitutul European, 2007;
- Sincai Eugenia, Alexandru Gheorghe-"Scoala Si Familia" - Editura Gheorghe Alexandru, raiova,
1993;

1000
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ SCHIULEȘTI, JUDEȚUL PRAHOVA

PROF. ÎNV. PRIMAR VLĂȘCEANU DANIEL
În această lume aflată într-o permanentă schimbare, părinții, cadrele didactice și comunitățile locale
se străduiesc să sprijine sistemele de îmbunătățire a educației cu scopul de -i ajuta pe copii să se dezvolte.
Pentru ca acest lucru să se realizeze este nevoie de implicarea familiei în educație. Familia este prima școală
a viitorului cetățean, iar între cei doi factori educativi trebuie să existe o legătură permanentă care se poate
realiza prin diferite forme de colaborare care nu se cer neapărat spectaculoase, dar ele fac parte integrantă
din procesul educațional.
O relație majoră școală-familie are în vedere cunoașterea stării de sănătate a copilului și procesul de
învățare, echilibrul dintre efort și jocul ca divertisment, cauzele medicale care duc la dificultăți școlare,
cauzele rămânerii în urmă și influența lor asupra încrederii copilului în învățătură.
Cauzele unor eșecuri școlare sunt multiple, dar școala are sarcina de a le depista și de a interveni,
uneori, când este cazul, în situațiile delicate. Un sfat la timp, o îndrumare competentă, vizita la domiciliu
sunt mijloace care pot da rezultate favorabile în creșterea randamentului școlar.
S-a observat că există o strânsă legătură între randamentul superior al elevilor și prezența activă în
școală a părinților și invers. Sunt cazuri când elevii cu multiple posibilități evoluează lent deoarece familia
nu prezintă interes. Dezinteresul părinților față de notele copilului nu numai că atrofiază voința acestuia,
dar îl și jignește. Sau, din cauza slabei exigențe manifestate de familie privind învățătura la unii elevi,
randamentul școlar este tot mai mult stopat de preocupări extrașcolare, își folosesc timpul liber în mod
haotic, televizorul și calculatorul se transformă, în prea mare măsură, în divertisment, controlul părinților
nu este eficace, iar aceștia sunt nemulțumiți pentru notele copiilor, dar rezultatele slabe la învățătură le pun
pe seama școlii. De asemenea, există și părinți care supraaglomerează copiii obligându-i să citească sau să
scrie cât mai mult, ceea ce determină un randament slab al memoriei, nervozitate, irascibilitate. Se întâlnesc
și cazuri când unii părinți sunt permanent nemulțumiți de situația copiilor la învățătură, deși aceștia au note
bune. Acești părinți nu știu să dea satisfacție copilului inspirându-i teamă, făcându-l să pară timorat la lecție.
Astfel, stabilirea unui acord deplin între cerințele școlii și ale familiei este o condiție fundamentală a bunelor
rezultate.
Prin întâlnirile cu părinții, prin dialoguri profesor-părinte se urmărește precizarea modului de
supraveghere a copilului, urmărirea metodelor de învățare, verificarea frecvenței la ore. Părinții pot susține
învățarea acasă prin implicarea în școli în care studiază copiii lor, încurajându-i pe aceștia să participe la
lecții, susținându-le interesul pentru toate disciplinele și lărgindu-și propriile abilități parentale.
Deci, ca primi educatori ai copiilor lor, familiile trebuie să elaboreze un program zilnic pentru teme,
să fie disponibili să le răspundă la întrebări și să discute cu ei despre ceea ce și-au însușit, să citească
împreună, să păstreze legătura cu școala, să-i laude pe copii și să le aprecieze efortul, să-i încurajeze să
persevereze. Ei joacă un rol dominant în influențarea încrederii și motivației copilului de a deveni un individ
de succes.
Ca profesor, am urmărit să-i atrag pe părinți în jurul școlii și să devină colaboratori activi ai
dascălului, să cunoască scopul și sarcinile, metodele educative, să devină conștienți de răspunderea pe care
o au în fața societății.
Am folosit o varietate de forme și metode precum ședințele cu părinții, lectoratele cu părinții,
consultațiile și convorbirile în grup sau individuale, fișele psiho-pedagogice ale elevilor.
În cadrul ședințelor cu părinții, m-am străduit să leg munca educativă a acestora de sarcinile activității
instructiv-educative din școală. De asemenea, m-am ocupat de organizarea muncii în familie, de alcătuirea
și respectarea regimului zilnic, de atragerea părinților în supravegherea timpului liber al elevilor. În acest
sens, am dezbătut în cadrul unui lectorat tema „Un regim de viață rațional”.
În convorbirile cu părinții este foarte important tonul folosit de profesor. Nu am fost niciodată un
acuzator al elevilor pentru a nu declanșa în părinți reacția de apărător al acestora, fapt care face imposibilă
colaborarea cu familia. Am căutat ca părinții să vadă că le întind o mână prietenească pentru ca prin eforturi
comune copilul lor să ajungă în rândul celor mai buni.

1001
 Întocmirea fișelor pedagogice a fost mereu în atenția mea. Am realizat caracterizări individuale și
caracterizarea clasei privită în ansamblu, iar pe baza acestora am proiectat strategiile instructiv-educative
pentru atingerea țelului pe care mi l-am propus – succesul școlar.
Deci, factorii care contribuie la formarea personalității tânărului sunt familia și școala. Astfel, familia
constituie cadrul social în care copilul, și apoi tânărul se află într-un riguros raport de dependență materială
și spirituală până în momentul în care, odată pregătit pentru profesie și muncă, își poate dobândi singur
mijloacele de existență, iar școala este principalul factor instructiv-educativ care pregătește tânărul pentru
viață, îi asigură un bogat bagaj de cunoștințe.
Familia trebuie să se alăture eforturilor educative făcute de școală pentru că altfel ceea ce se clădește
cu ajutorul școlii se dărâmă în cadrul familiei, iar cel care suportă consecințele este copilul a cărui formare
și instruire va fi frânată.

Bibliografie:
1. Pescaru-Băran, A. – Parteneriat în educație familie – școală – comunitate, Editura Aramis,
București, 2004;
2. Nicola I. – Tratat de pedagogie școlară, Editura Aramis, București, 2003;

1002
 IMPORTANŢA PARTENERIATULUI FAMILIE- ŞCOALĂ ÎN
ÎNVĂŢĂMȂNTUL PRIMAR

PROFESOR PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR,

VLĂŞCIANU NICOLETA
COLEGIUL ECONOMIC CĂLĂRAŞI
Obiectivul cel mai important al colaborării dintre școală și familie în perioada școlarității mici îl
reprezintă susținerea eforturilor copilului pentru ca acesta să obțină succesul școlar. Astfel misiunea
cadrului didactic nu se poate realiza în condiții cât mai bune fără sprijinul părinților care devin parteneri în
desfășurarea activităților educative. Realitatea pe care o trăim aduce totuși și beneficii pe măsură ce părinții
devin conștienți că, fără o implicare activă, susținută și constantă nu vor putea să le asigure copiilor aceeași
educație de care ei au beneficiat. Cadrului didactic îi revine sarcina de a consilia în permanență părinții care
întâmpină dificultăți în a înțelege unde, cât și cum trebuie să intervină în toate activitățile desfășurate.
Școala îl învață pe copil să se situeze printre semeni, să se obișnuiască cu anumite cerințe și realități
sociale. Dar educația în familie constituie prima școală a copilului, partea cea mai importantă a pregătirii
lui pentru viața socială și productivă. Familia trebuie să fie prima instituție socială care se preocupă de
asigurarea condițiilor necesare dezvoltării normale a copilului. Școala și familia sunt cei doi poli de
rezistență ai educației, care contribuie prin mijloace specifice la formarea tinerilor. Odată cu intrarea în
școală, copilul trăiește în două lumi diferite: una a familiei, colorată încă de afectivitatea primei copilării,
cealaltă, a școlii, încărcată de noi exigențe și de promisiunile viitorului, la fel de importante. Dacă aceste
medii educaționale se completează și se susțin, ele asigură într-o mare măsură buna integrare a copilului în
activitatea școlară și, pe plan mai general, în viața socială.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la educarea
copilului. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl
interesează şi-l pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l
motiveze şi să-l ajute. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei
generaţii. Ea este factorul decisiv şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să
ia parte activă la viaţa, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul
decisiv în formarea omului. Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune o comunicare efectivă şi
eficientă. Astfel o legătură permanentă între învăţător/ diriginte/ familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv
asupra copilului şi de a stopa comportamentele negative. De multe ori apar dificultăţi de comunicare şi de
dezvoltare a relaţiei şcoală- familie. De aceea trebuie cunoscuţi factorii care favorizeaza dar şi blochează o
comunicare eficientă. Lipsa de comunicare din partea uneia dintre ele afectează evoluţia elevului,
rezultatele şcolare şi natura comportamentului.
Factorii de bază care ajută copilul în desăvârșirea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, sentimente. Rolul familiei este
important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Şcoala, alături de
familie, influenţează copilul, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ.

Bibliografie
1. Jigau, M., 1998, Factorii reuşitei şcolare, Editura Grafo Art, Bucureşti,
2. Stănciulescu, E., 1997, Sociologia educaţiei familiale, Editura Polirom, Iaşi.
3. Verza, Emil, 2000, Psihologia vârstelor, editura Pro Humanitate, Bucurealitatea copilului.
4. Baran Pescaru A., Parteneriat ȋn educație familie-școalӑ-comunitate, Editura Aramis-București,
2004;

1003
 FAMILIA ŞI PROCESUL DE SOCIALIZARE

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR VRÂNCEANU MIRUNA

ȘCOALA GIMANZIALĂ DOMNEASCĂ TÂRGU NEAMȚ
Familia fiind un fenomen social a cunosut o permanentă evoluţie, deci este şi un fenomen istoric. O
scurtă analiză istorică asupra evoluţiei familiei ne arată că pe continentul european, atât în vechea Romă,
cât şi la popoarele germanice, relaţia tatălui cu copiii săi era aceea a unei autorităţi absolute, concepută ca
un drept de proprietate. Creştinismul a introdus ideea unor îndatoriri ale părinţilor de a face educaţia copiilor
lor. Părinţii erau consideraţi drept reprezentanţii lui Dumnezeu pentru copii. În orânduirile sclvagistă,
feudală şi capitalistă, funcţia principală a familiei a fost cea economică legată de acumularea, conservarea
şi transmiterea proprietăţii private.
În zilele noastre, familia are la bază căsătoria liber consimţită între soţi; rolul principal este dat de
atracţia firească a soţilor, simţămintele de dragoste şi încredere, familie ce se bazează pe relaţii cu adevărat
umane între soţi. Deşi extrem de importante, dragostea şi căsătoria nu sunt decât primul pas în existenţa
familiei, rolul hotărâtor revenind modului în care familia se consolidează şi în care sunt învinse diferitele
greutăţi inerente. Familia reprezintă micromediul social în care se realizează socializarea primară a
individului. Bernstein defineşte socializarea ca fiind procesul prin care o fiinţă biologică se transformă într-
un subiect al unei culturi date. În decursul acestui proces se edifică fazele personalităţii prin asimilarea
valorilor, normelor de conduită şi a stilului de interacţiune cu ceilalţi. Familia este nucleul societăţii care
are funcţii biologice, psihologice, sociale, economice, culturale şi educative. Afirmaţia lui Pestalozzi,
conform căreia “ceasul naşterii copilului este ceasul începutului educaţiei sale”, pare astăzi pe deplin
firească după sintagma “familia este prima şcoală a omenirii”, fapt ce nu mai necesită argumente.
Familia este primul mediu de viaţă a copilului. Prin influenţele pe care le exercită asupra copilului,
familia constituie sinteza unei triple depndenţe a acestuia faţă de părinţii săi:
• dependenţa biologică, filiaţia incluzând încărcătura genetică;
• dependenţa socială întrucât familia reprezintă primul mediu social de dezvoltare şi ca atare
favorizează stabilirea contactelor copilului cu societatea şi cunoaşterea propriei sale fiinţe;
• dependenţa educaţională exprimată prin aceea că din primele luni de viaţă şi până la vârsta şcolară,
copilul învaţă în familie mersul, vorbirea, contactul intuitiv cu mediul natural ambiant, primind în esenţă
primele elemente de educaţie.
Familia este mediul de inserţie a copilului în societate şi cultură; ea constituie poarta prin care acesta
este introdus în viaţa umană şi în cadrul căreia îşi va forma personalitatea. Loisel a afirmat că “familia
constituie matricea devenirii fiinţei umane, iar în familie şi pe genunchii mamei se formează ceea ce este
valoros pe lume: omul de caracter”. Familia este locul uceniciei intelectuale şi morale a puiului de om în
care el învaţă să vorbească, să cunoască “pe celălalt”, să colaboreze şi să-şi asume răspunderi personale.
Familia înseamnă prima şcoală a sensibilităţi, a primelor afecte; ea îl învaţă pe copil să fie o fiinţă sensibilă,
capabilă să înţeleagă, să aprecieze şi să-şi însuşească valorile morale, estetice, intelectuale.
Familia este un grup social, fiind terenul pe care se confruntă în general două generaţii: părinţi – copii
(Baria Bulgărea). În interiorul grupului familial fiecare membru: mamă, tată, copii, îndeplineşte un rol
reglementat tacit şi unanim acceptat. Familiile sunt “fabricile” care produc personalităţi umane. Familia îşi
propune şi îi impune copilului căile de realizare a naturii sale umane. Ea nu este numai un adăpost, ci este
o bază de plecare. Pentru a-şi îndeplini acest rol familia trebuie să fie deschisă lumii, oferind copilului
posibilitatea de a pătrunde în această lume. Astăzi, familia din ţara noastră este repusă în drepturi. Totodată
asistăm la o altă realitate: datorită faptului că familia ignoră sau nu cunoaşte elemente de psihologia
copilului, de psihologia relaţiilor părinte-copil, de dinamica rolului jucat de fiecare membru al familiei
mentalitatea şi procedeele sale educative au rămas aceleaşi. Ele sunt întemeiate pe aceeaşi concepţie după
care copilul “dacă nu este un drac împieliţat ce trebuie muştruluit zdravăn ca să fie adus pe drumul drept se
naşte ca un rezervor ce trebuie umplut în grabă cu sfaturi înţelepte, altminteri existând primejdia ca în el să
se strecoare şi o proporţie mai mare sau mai mică de substanţe toxice”. Câţi părinţi sunt conştienţi că
adaptarea trebuie să fie reciprocă şi că fericirea stă la mijlocul distanţei dintre ei şi copii?

1004
 A. Berge spunea: “Pentru a educa un copil trebuie mai întâi şi fără încetare să te educi pe tine”. Este
drept că predecesorii, de la cei care-l creşteau pe Cirus până la cei de pe vremea lui Rousseau, au dispărut;
este drept că familia se compune şi astăzi ca şi pe vremea lui Pestalozzi din mamă, tată şi copii, însă fiinţa
umană, relaţiile dintre părinţi şi copii nu mai au pentru cunoscătorul actual înfăţişarea pe care o aveau
iluştrii pedagogi pe care i-am numit.

BIBLIOGRAFIE:
1. Alexandru, Gh., Şincan E. (1989), Şcoala şi familia, Ed. Politică, Bucureşti.
2. Nicola, I. (1996), Tratat de pedagogie scolara, EDP, Bucureşti.
1. Stănculescu E. (2005), Sociologia educaţiei familiale, Ed. Polirom, Iaşi.
2. Şchiopu V., Verza E. (1985), Psihologia vârstelor, Ed. Bucureşti.

1005
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE

VRÎNCEANU NICOLETA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ „ELENA DOAMNA”
CUZA VODĂ, GALAȚI

Lucrările de specialitate demonstrează faptul că transpunerea deprinderilor morale în abilități ale

personalității educabilului se realizează, mai ales, datorită motivelor comportamentului manifestat.
„Morala este un fenomen social, o formă a conştiinţei sociale care reflectă relaţiile ce se stabilesc
între oameni, într-un context social delimitat în timp şi spaţiu, având o funcţie reglatoare asupra convieţuirii
umane, stimulând şi orientând comportamentul uman, în concordanţă cu cerinţele sociale”. 2 Formarea și
dezvoltarea conduitei moral-civice a elevilor reprezintă un proces anevoios care necesită respectarea
anumitor pași și cerințe izvorâte din finalitățile educației.
Nu putem admite, nici în trecut, nici în prezent, dar mai ales în viitor, dezvoltarea personalității umane
ca scop final al educației, fără abordarea dimensiunii moral-civice a acesteia.
La nivelul societății, morala, în funcție de gradul dezvoltării acesteia, este reprezentată de diverse
categorii de principii, norme de viață și comportamente umane specifice.
Șoala are ca scop căutărea unor modalităţi optime de a forma individul societăţii de mâine, pornind
de la textele literare cu valoare educativă, astfel încât copiii să înveţe ce înseamnă acceptarea celoralţi
membri cu opiniile lor diferite şi socializarea.
Cunoştinţele ce au conţinut moral-civic se transmit şi prin metoda exemplului, elevul având
posibilitatea de a-şi alege modele de urmat. În mod evident, primele modele sunt membrii familiei şi cadrele
didactice. Calea indirectă este reprezentată de eroii din poveşti, povestiri, basme, legende, oferind o paletă
largă de modele comportamentale. Elevii sunt puşi în situaţia de a trăi acţiunile personajelor şi de a reflecta
asupra faptelor descrise. În acest mod ei îşi însuşesc anumite norme de conduită, îşi conturează convingeri,
apreciază şi descoperă învăţăminte din diferite situaţii.
Eficienţa diferenţierii noţiunilor de bine şi rău este condiţionată de utilizarea celor mai potrivite
conţinuturi, reflectate cel mai la îndemâna cadrului didactic, în textele literare pentru copii. Astfel, dacă
şcolarii se implică în demersul educaţiei moral-civice, în sensul că pot lucra în echipe, frontal sau individual,
argumentând şi interpretând acţiunea personajelor sau eroilor îndrăgiți din basme şi poveşti, vor reţine cu
mai multă uşurinţă un exemplu pozitiv de comportament.

2
Nicola, I., (2000) - Tratat de pedagogie școlară, Editura EDP, Bucureș�, p.206 - apud. Barna, A., Antohie, G., (2003), Curs de
pedagogie.Introducere în pedagogie, teoria educației și teoria curriculum-ului, Editura Sinteze, Galați, p. 92;

1006
 ȘCOALA ȘI FAMILIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ GRĂNICERI

PROF, VUJDEU DOINA
Motto: „Iubirea este necesară, deoarece pentru fiecare dintre noi nu este suficient faptul de a exista.
Un copil poate să trăiască fericit numai atunci când ştie că este iubit. Numai atunci devine complet el
însuşi.” Luigi Verdi

Educaţia presupune o învăţare pe tot parcursul vieţii. Relaţia de colaborare între toţi factorii
educaţionali, în primul rând între şcoală şi familie este una dintre condiţiile importante care asigură succesul
şcolar. Pentru ca școala să își poată realiza pe deplin sarcinile, este necesar să cunoască familia şi condiţiile
de viață ale copiilor. Legătura şcolii cu familia este esenţială pentru a cunoaşte anumite aspecte privitoare
la comportamentul copiilor, situaţia la învăţătură, disciplina; dialogul cu familia este un element
indispensabil pentru reuşita şcolară. Familia trebuie sa devină un bun colaborator al şcolii, să creeze
condiţiile necesare activităţii de învăţare permanentă, precum şi controlul îndeplinirii programului zilnic.
Atunci când părinţii se implică în activităţile şcolii sau îi sprijină în realizarea sarcinilor de învăţare, copiii
trăiesc un sentiment de mândrie și siguranță, ceea ce îi ajută în formarea personalităţii lor. Îşi vor respecta
mai mult părinţii, vor învăţa să aprecieze munca celorlalţi, le va fi asigurat succesul şcolar. Calitățile și
valorile unui cadru didactic și implicarea eficientă a părinţilor în dezvoltarea intelectuală a copiilor, asigură
o educaţie de calitate. Şcoala trebuie să colaboreze cu familia pe tot parcursul traseului școlar al copilului:
în domeniul învăţării elevului; în domeniul comportamentului la școală și în societate; în domeniul
dezvoltării fizice și intelectuale, morale şi estetice; în domeniul deprinderilor şi priceperilor de muncă,
deprinderilor igienico – sanitare; în domeniul activităţilor libere, angajării copilului în diferite domenii de
activitate în afara clasei şi a şcolii.
Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din următoarele puncte de vedere fizic,
intelectual, moral, estetic. Realizarea unei comunicări optime între părinţi şi învăţător ajută la înlăturarea
factorilor perturbatori în cadrul comunicării şcoală – familie; creşterea gradului de implicare a părinţilor în
toate activităţile şcolare şi extraşcolare; schimbarea mentalităţii neadecvate a unor părinţi faţă de şcoală;
cunoaşterea de către părinţi a posibilităţilor şi nevoilor psiho-fizice ale copiilor; învăţarea unor deprinderi
şi tehnici de muncă intelectuală sub formă de activităţi comune elevi-părinţi-învăţători.
Colaborarea cu părinţii se poate realiza în cadrul unor parteneriate încheiate: lectorate şi consultaţii
pe teme educative; activităţi extraşcolare; lecţii demonstrative pe teme educative; colaborarea cu alţi
parteneri educativi.
Părinţii sunt îndrumați să stabilească responsabilităţi propriilor copii, să îi supavegheze, să participe
la activităţi educative comune, să îi descopere, să îi ajute, să apeleze la instituţiile statului abilitate în situații
deosebite cărora nu le pot găsi rezolvare.
Dintotdeauna şcoala a colaborat cu familia în diferite forme, însă astăzi din punct de vedere a
cerinţelor sociale, apare mai mult ca niciodată necesitatea întăririi legăturii dintre acestea.
Rolul profesorului nu se reduce doar la munca de la catedră, ci presupune o activitate mult mai
complexă, de îndrumare şi conducere în relaţia dintre elevi şi familia acestora; această activitate de strânsă
colaborare fiind o obligaţie de ordin profesional şi moral în acelaşi timp. Cunoaşterea elevilor este una din
principalele îndatoriri ale cadrelor didactice.
În domeniul comunicării cu părinţii, punctul de plecare l-am considerat cunoaşterea prealabilă,
deoarece componenta educativă a părinţilor poate fi foarte diferită. Informarea părinţilor despre
posibilităţile de dezvoltare pe care le are copilul despre aptitudinile şi interesele pe care acesta le manifestă
atât în activitatea şcolară cât şi extraşcolară s-a realizat prin întâlniri comune părinţi – profesori, înştiinţări
telefonice, lectorate cu părinții.
O preocupare permanentă în întâlnirile cu părinţii a fost identificarea dificultăţilor de comunicare pe
care aceştia le întâmpină cu proprii lor copii precum şi găsirea unor mijloace de optimizare a comunicării
dintre aceştia.

1007
 Formele de colaborare a familiei cu şcoala sunt variate şi fiecare cadru didactic are libertatea de a
stabili acele modaliăţi care sunt mai eficiente. Pentru a-i ajuta în cunoaşterea propriului copil, părinţilor le-
au fost aplicate chestionare, iar în timpul întâlnirilor le-am discutat cu fiecare părinte în parte stabilind
împreună unde trebuie să intervină atât părintele cât şi profesorul în educaţia copilului.
Prin activităţile comune cu părinţii, noi, profesorii încercăm să colaborăm cu familia pentru a observa
la elevii noştri schimbări pozitive atât în domeniul performanţelor şcolare cât şi din cel al implicării active
în activităţile ce se desfăşoară cu ei.
În concluzie, obiectivele educaţionale pot fi realizate doar prin eforturile tuturor factorilor, în special
acelor educativi- părinţi şi profesori, în acest caz. Dascălul este cel ce armonizează interesele şcolii cu
satisfacţia, bucuriile elevilor și progresul obținut pe întregul parcurs școlar.

Bibliografie:
1. Allport, G. W., Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1998.
2. Alb, G., Achim, V., Elevul – participant la propria formare, în Învăţământul primar, nr. 2-4, Editura
Miniped, Bucureşti, 2004.
4. Beznea, N., Familia şi şcoala în relaţie de parteneriat educaţional, în Învăţământul primar, nr. 1-2,
Editura Miniped, Bucureşti, 2005.
• https://ro. wikipedia. org/wiki/Comunicare

1008
 REFERAT CEI 7 ANI DE ACASA

PROFESOR ÎN ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR: ZAHARIA ȘTEFANIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NICOLAE BĂLCESCU,
GRĂDINIȚA SFÂNTA MARIA
Oglinda educației pe care părinții o oferă copiilor o reprezintă “Cei 7 ani de acasă”, care sunt
definitorii pentru formarea lui ca adult.
Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului,
ne gândim la imitație şi învățare, după modelul dat de părinţi îşi pune amprenta pentru întreaga viaţă.
Meseria de părinte este cea mai grea meserie din lume, dar în același timp este cea mai frumoasă și
aducătoare de bucurie și satisfacții. Părinții acordă, din păcate, mai puțin timp educației copiilor,
comunicării cu ei, petrecerii unui timp de calitate în compania lor, fiind împovărați de grijile cotidiene.
“Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va face pianist”(Mihail
Levine).
Familia, în orice societate, joacă rolul cel mai important în formarea și socializarea copilului, deoarece
ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile fiziologice și sociale și
implinite etapele întregului său ciclu de crestere.
Cum procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, așa și educaţia începe din prima zi de viaţă
a copilului, ca un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare etapă de
dezvoltare din viaţa acestuia.
Familia poartă cea mai mare responsabilitate pentru cum îşi educă copiii, dar multe dintre lucruri îi
scapă de sub control, deoarece acestea se învaţă din situaţiile concrete de viată. Unii părinți sunt prea
exigenți, nu pierd prilejul de a le face câte,, o lecție” de morală copiilor atunci când greșesc sau când primesc
note mici la școală dar, sunt și părinți, dimpotrivă, care apelează la o protecție exagerată a copilului, ceea
ce conduce la incapacitatea acestuia de a se adapta la cerințele societății. Treptat, cei mici vor deprinde
reguli de bună purtare şi mai apoi bunele maniere atât de necesare convieţuirii în societate, puterea
exemplului personal al părinţilor în însușirea unui comportament civilizat, fiind esenţială în primii ani de
viaţă ai copilului. Valeria Mahoc spunea că “Diploma celor șapte ani de acasă ai copilului exprimă
calificativul părinților. ” Tot ea spunea că “Pentru a avea bun simţ, nu ai nevoie de studii superioare, ci de
cei şapte ani de acasă”.
Părinții sunt primii mentori reali din viata copilului, educatia primită de acesta pâna la șapte ani, îi
furnizează primele repere de orientare în lume, primele informatii si învățături despre lucrurile si
fenomenele din natură și din societate, primele sfaturi, norme si reguli de conduit, iar principalul obiectiv
al familiei trebuie să fie păstrarea sănătății, creșterea normală si călirea organismului.
Un anumit regim igienico-sanitar necesar dezvoltării fizice armonioase, înseamnă asigurarea unui
program zilnic care trebuie să respecte orele de somn, activitate, joc, plimbare, masă. Copilul nu are nevoie
numai de adăpost, hrană și haine, familia și căminul reprezintă pentru copil și “școala primilor ani” în care
se pun bazele viitoarei sale conștiințe, ale tuturor trăsăturilor care îl vor defini ca om, ca persoană cu statut
social.
Părinții trebuie să devină conștienți de influența pe care o exercită în viața copilului, să conștientizeze
că educația dată propriului copil este diferită de cele precedente, deoarece societatea viitoare va fi diferită,
iar copilul trebuie pregătit corespunzător.
Copilul preia de la părinți gesturi, atitudini, limbajul, exemple de comportament pozitive ca:
sârguința, cinstea, politețea, sociabilitatea, creativitatea, colaborarea. Nu frica, nu teama trebuie să-l
determine pe copil să facă fapte bune, ci cu înțelegere, calm, răbdare, dragoste față de copil.
Este greșit să le interzici copiilor de a apuca, de a desface jucăriile, de a le pipăi, a le privi și chiar de
a le izbi. Curiozitatea de a cerceta tot ce-l înconjoară trebuie stimulate, încurajate, întelegând copilul ca pe
o ființă autonomă. Cultivarea dragostei față de frumos se realizează tot în familie prin pregătirea bunului
gust al copilului față de ținuta și locuința sa, precum și cea de frumusetea în comportare și relație cu cei din
jur. Climatul din familie influenteaza personalitatea copilului, aici el învață limbajul și comportamentul

1009
social, îsi formeaza convingeri, aspiratii, aptitudini, sentimente, trăsături de voință și de caracter, oferindu-
i zestrea de echilibru relațional și adaptiv.
Un copil „bine crescut”:
- știe să salute începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi
continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
- ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să
întrerupă pe cel care vorbeşte.
- îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
- cunoaşte şi aplică reguli nescrise ale lumii în care trăim: știe că trebuie să ne aşteptăm rândul la
magazin, la medic sau la leagănul din parc, să spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, să nu încălcăm
drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, să nu facem zgomot în ora de linişte, să respectăm
simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
- cunoaște bunele maniere la masă, adică folosește corect tacâmurile, respectă comesenii şi pe cei
care servesc masa.
- își recunoaşte greşelile. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
- dă dovadă de tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea,
defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa –
în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte.
În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului, de conduită igienică
individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei elementare a indivizilor societăţii,
constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”.
Succesul relației părinte-copil depinde de dragostea părintească, de iubirea necondiționată care
presupune afecțiune, înțelegere, asigurarea unor raporturi relationale, juste si echilibrate.
Când copilul este iubit este mai usor de disciplinat, de modelat. Fără iubire, copilul va muri din punct
de vedere emoțional, de aceea apar tulburări caracteriale în dezvoltarea personalitătii.
Încă de la primele cuvinte, propoziții, copilul simte nevoia să transmită părinților întâmplările din
viata lui. Dacă parintele va fi mereu ocupat, neatent, obosit si-l va evita să-l asculte pe copil, acesta va căuta
răspunsurile în altă parte sau nu va căuta deloc, firul comunicărilor rupându-se. Doar fiind aproape de
sufletul copilului, luând parte la preocupările lui, părintele devine sfătuitorul, punctul de rezistență și
încredere al copilului. Mângâierile, cuvintele de încurajare, lauda, blândețea, atmosfera afectuoasa arată
iubirea. Cu cât legătura emoțională dintre părinte si copil este mai puternică, cu atât posibilitatea unui
comportament delicvent este mai scăzută.
Rolul părintelui în existenta copilului este fundamental, dar numai în măsura în care el găsește
secretul de a crește un individ rezistent, puternic, adaptabil și echilibrat.
Strategiile educative ale familiei, determină în mare măsură personalitatea precum și rezultatele
școlare ale copiilor. Cel mai frumos dar pe care îl oferă părinții copiilor, este propria sănătate emoțională,
fizică, spirituală, intelectuală. Părinții sunt cheia capacitătii copiilor de a învăța și de a reuși în viată. Se
spune, ca profesia de părinte este una din cele mai vechi profesii care se practică de toți membrii
comunitătii, însă putini sunt cei care se străduiesc s-o învețe sistematic.

1010
 CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ
-NORME DE COMPORTARE ÎN FAMILIE ȘI GRĂDINIȚĂ-

PROF. INV. PRESC. ZAINESCU MARIA PETRONELA

G. P. N. BASCA-CHIOJDULUI-CHIOJDU-BUZAU
MOTTO ” Diploma celor șapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul parinților. ” (Valeria
Mahok)

Deseori, un gest considerat nepotrivit în comportamentul unei persoane, determină folosirea

expresiei „îi lipsesc cei şapte ani de acasă“ Dar, ce se înţelege de fapt, prin această expresie „îi lipsesc cei
şapte ani de acasă“? Care este rolul acestei perioade de formare, până la 7 ani, în viaţa noastră de mai târziu?
Cei 7 ani de acasă reprezintă oglinda educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
existenței lor. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Așa cum procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă
a copilului, ca un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare etapă de
dezvoltare din viaţa acestuia.
Primele elemente ale comportamentului civilizat şi de bună creştere sunt oferite copiilor în familie
prin purtarea părinţilor şi mai apoi prin sfaturi şi educaţie. Treptat, cei mici vor deprinde reguli de bună
purtare şi mai apoi bunele maniere atât de necesare convieţuirii în societate, puterea exemplului personal
al părinţilor în însușirea unui omportament civilizat, fiind esenţială în primii ani de viaţă ai copilului.
Cei 7 ani de-acasă sunt cheia către succesul social al copilului. Educaţia acestuia constă în ceea ce el
trăieşte în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor, care-i vor servi de model, şi mesajul din spatele frazelor
care i se spun. Că aceștia trebuie să înveţe cum să se comporte cu ceilalţi, este răspunderea părinților, de a-
i obişnui de mici cu bunele maniere.
Pentru că primii șapte ani sunt esențiali în formarea caracterului său, copilul trebuie ajutat să deprindă
obiceiuri sănătoase și maniere elegante. Micuțul învață care sunt principiile și valorile după care va trebui
să se ghideze în viață, în situații dintre cele mai diverse, descoperă cum sa aibă grijă de corpul și de lucrurile
lui, ce este recomandat să mănânce, cum să își ajute părinții și cum să se bucure de încrederea și aprecierea
oamenilor cu care interacționează.
Tot ceea ce se omite sau se greşeşte acum în educaţie este în dauna copilului. Completarea lipsurilor
educative ale primilor ani este posibilă, dar se va face mult mai anevoios, într-un moment în care copilul
trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el.
Bunele maniere sunt cartea noastră de vizită. Felul în care ne comportăm are o puternică influență
asupra relațiilor cu familia, prietenii, colegii, și, în cele din urmă, de acest lucru depinde dacă avem sau nu
succes în viață. Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil
în prezenţa celorlalţi decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de
a-l obişnui cu bunele maniere este să fim noi, părinţii, un bun model pentru ei, începând prin a-i învăța
lucruri simple încă de la vârstă fragedă: să salute, să spună „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”.
Dacă în trecut se punea mare preţ pe politeţe, acum părinţii sunt sfătuiţi să-şi înveţe copiii să-şi asume
responsabilităţi. Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte dintre
abilităţile pe care un copil trebuie să şi le însuşească în cei 7 ani de acasă, părinţii fiind adevărate modele.
Dacă micuţii sunt crescuţi de bone sau bunici, comportamentul acestora trebuie să coincidă cu al părinţilor,
în caz contrar, copiii riscând să fie bulversaţi şi să testeze diverse atitudini în funcţie de conjunctură.
Dacă, cu 30-40 de ani în urmă se punea preţ pe regulile de politeţe, astăzi sunt valorizate vigilenţa şi
iniţiativele. Educaţia primită în prezent de copii în cei 7 ani de acasă diferă de cea primită acum 30 de ani,
și psihologii susţin că este o evoluţie firească şi o adaptare la contextul sociocultural. Astăzi, „valorile s-au
schimbat; sunt valorizate vigilenţa şi iniţiativele. Acum e important să fii primul pentru că resursele sunt
limitate“, explică psihologul Bogdana Bursuc.
De asemenea libera exprimare este un comportament mult încurajat în prezent. Copilul, are acces la
o cantitate mai mare de informaţie, și gradul de socializare este la fel de mare. În primii 7 ani de viaţă,

1011
copilul ar trebui să-şi însuşească o serie de abilităţi sociale şi emoţionale. Abilităţile sociale presupun ca
micuţii să înveţe să-și ajute semenii fără să aştepte recompensă, să-i asculte şi să rezolve conflictele într-un
mod pozitiv, fără să se răzbune. În plus, copiii trebuie să înveţe să-şi împartă experienţele şi jucăriile cu
alţii.
La fel de importante sunt şi abilităţile emoţionale. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii cum să-şi
exprime emoţii precum furia sau frica; să-şi exprime furia prin cuvinte de genul «sunt furios» şi apoi să
motiveze. Furia nu trebuie exprimată prin acţiuni; nu se va încuraja copiilor atitudinile nepotrivite, pentru
că atunci când un copil vede că obţine ceva prin faptul că este nepoliticos, că nu cedează locul cuiva sau că
se bagă în faţă la rând, va considera acest comportament ca fiind util pentru nevoile lui.
De asemenea, părinţii trebuie să fie atenţi la nevoile de afecţiune ale copilului. Dacă au nevoie de
atenţie şi nu o primesc atunci când sunt cuminţi, vor începe să fie obraznici pentru a atrage atenţia.
Asumarea responsabilităţilor este bine să înceapă învățându-i pe copii să-şi strângă singuri jucăriile sau
dându-le sarcini simple precum, să ajute la aşezarea mesei.
Copilul nu trebuie însă, ocrotit exagerat. El va fi lăsat sa zburde nestingherit, să se joace, să-și
inventeze jocurile pentru a nu-i stânjeni posibilitățile de formare și împlinire a personalității și pentru a nu-
i îngrădi experiența de viață. Activitatea lui v-a fi supravegheată dirijat fără însă a-l dădăci la tot pasul.

Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
bine educat, manierat se va descurca mult mai bine în relatiile cu cei din jur, va fi sociabil, se va integra cu
ușurință într-un colectiv de copii, dar și de adulți.
,,Politețea este cheia de aur care deschide toate ușile și, de aceea, este important ca această deprindere
să se formeze de la cea mai fragedă vârstă- vârsta antrepreșcolară și preșcolară.
Educația primită în cei șapte ani de-acasă depinde de relația afectivă dintre părinți și copil, de valorile
pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului. Copilul este pregătit încă de la naștere să
primească informații, dar este foarte important mediul în care sunt transmise acestea, de către cine și în ce
mod.

BIBLIOGRAFIE
Dumitrana, M., Copilul, familia și gradinita, Editura Compania, Bucuresti, 2000
Frischbein, E., Climatul educativ in familie, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1970
Osterrieth, Paul, Copilul si familia, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1973
Despre dezvoltarea abilitatilor emotionale si sociale ale copiilor, fete si baieti cu varsta pana la 7 ani,
Ghid pentru cadrele didactice din Invatamantul prescolar, UNICEF, 2007

1012
 PROIECT NAȚIONAL EDUCAȚIONAL: CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!
„DIN SUFLET, PENTRU MAMA!”
PARTENERIATUL FAMILIE - ȘCOALĂ

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR ZĂPÂRŢAN PETRONELA JENY

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „C. PLATON”,
STRUCTURĂ GRĂDINIȚA P. P. NR. 33, BACĂU
Factorii de bază care ajută copilul în desăvârșirea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Şcoala şi
familia rămân principalele socluri de formare a personalităţii sociale şi culturale, prima, prin pregătire
temeinic organizată, după programe, cu cadre specializate şi în perioade de timp bine definite, a doua, prin
procesul real al vieţii de zi cu zi, în care copilul, învaţă regulile primare de viaţă, deprinderea de a vorbi, de
a se comporta faţă de cei din jur şi de a-i aprecia.
Educaţia în familie, prin “cei şapte ani de-acasă”, influenţează puternic întreaga existenţă a
individului, indiferent dacă el recunoaşte sau nu. Părinţii sunt modele pe care copiii, conştient sau
inconştient, le văd cu ochii minţii şi le urmează. Climatul educaţional familial cuprinde ansamblul de stări
psihice, modurile de relaţionare interpersonală, atitudini ce caracterizează grupul familial o perioadă mare
de timp. Acest climat poate fi pozitiv sau negativ. Şcolarul are nevoie acasă de un mediu de viaţă în care să
se simtă în siguranţă. Într-un climat educativ bun părinţii sunt calmi în raporturile cu copiii, fără a le
satisface orice capriciu. Copilul simte că părinţii se ocupă de el, că sunt interesaţi de necazurile şi
problemele lui, ca şi de rezultatele şcolare. Familia este un cadru ferm de disciplină, în care şi copiii şi
părinţii împărtăşesc acelaşi nivel de exigenţă. Climatul familial negativ este caracterizat prin lipsa de
autoritate a mamei, rolul de părinte nu este îndeplinit cu calm şi consecvenţă, părinţii ajungând deseori la
divergenţe în legătură cu disciplinarea copilului. Astfel, copilului i se aplică pedepse corporale, este
ameninţat şi/sau admonestat. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din următoarele
puncte de vedere: fizic, intelectual, moral și estetic.
Familia este partenerul tradiţional al şcolii deoarece influenţează atitudinea copilului faţă de
învăţătură, motiv pentru care şcolarizarea nu se poate realiza fără participarea activă a părinţilor. Alături de
şcoală, familia este unul din factorii care se preocupă de educaţia omului.
Elevul zilelor noastre, datorită posibilităţilor de informare fără precedent, devine tot mai mult o parte
activă a procesului educativ familial, adeseori modelându-l din interior, oferindu-i noi direcţii de evoluţie,
dar şi a celui şcolar, solicitând schimbări în conţinutul programelor, în răspunsuri adresate factorilor
educativi, care trebuie să fie pregătiţi să conducă un dialog pertinent şi valabil pentru ambele părţi.
Copiii sau elevii constituie conexiunea dintre familie şi şcoală, ca mediatori între părinţi şi profesori,
aflaţi la intersecţia dintre cele două influenţe sau segmente ale adulţilor cu funcţie educativă. În acest fel,
copiii, elevii devin ei înşişi contribuitori la autoformarea şi construcţia propriei personalităţi, contribuţie
care asigură, fără îndoială, o reuşită mai mare procesului educativ.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi
şcolarul nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl
interesează şi-l pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l
motiveze şi să-l ajute. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei
generaţii. Ea este factorul decisiv şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să
ia parte activă la viaţă, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul
decisiv în formarea omului. Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât
mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.

1013
 Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi
familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este
vorba de interesul copilului. Implicarea părinţilor în problemele şcolii se referă la construirea unor relaţii
pozitive între familie şi şcoală. Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu şcoala sunt eficiente ambilor factori.

„Niciodată familia nu a fost mai solicitată si rolul său nu a fost niciodată atât de mare ca azi” –
Boutin şi During

BIBLIOGRAFIE:
1. Bunescu Ghe., Alecu G., Badea D. – Educaţia părinţilor. Strategii şi programe, E. D. P., Bucureşti,
1997;
2. Ecaterina Adina Vrasmas – Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, 2002;
3. Nica I., Ţopa L. – Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, E. D. P., Bucureşti, 1974;
4. Stoian M. – Abecedarul părinţilor, E. D. P., Bucureşti, 1972.

1014
 PARTENERIATUL FAMILIE-GRADINIȚĂ – O NECESITATE PENTRU
BUNĂSTAREA COPILULUI

PROFESOR PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR ŞI PREŞCOLAR

ZISSULESCU IANCULESCU ENACHE IOANA CRISTINA
PROFESOR PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR ŞI PREŞCOLAR
TOFAN CRISTINA ELENA
GRĂDINIŢA „DUMBRAVA MINUNATĂ”, SECTOR 4, BUCUREŞTI
Suntem conştienţi de importanţa comunicării şi, cu toate acestea, construim în fiecare zi un mediu
conversaţional tot mai sărac, acordam mai multă importanţă mesajelor mecanice şi nu mai acordăm timp
pentru o comunicare reală şi autentică. Copilul nu este un adult în miniatură. Un copil are interese şi nevoi
specifice vârstei.
Nevoile copilului se manifstă diferit în familie și în mediul institutional, adulții care activează în
aceste medii fiind datori să culeagă cât mai multe informații și să acționeze în favoarea copilului pe baza
acestora.
Prin comunicare se construieşte o relaţie de transfer între adulții din viața copilului care consolidează
relația dintre aceștia și crează oportunițăți pentru acțiuni unitare și organizate în scopul creșterii și
dezvoltării copilului.
Pentru crearea unui spaţiu unitar şi propice dezvoltării armonioase a copilului, adulţii trebuie să
relaţioneze eficient, să comunice schimbând informaţii necesare care să ofere sens şi continuitate vieţii
acestuia. În acest sens se poate acționa prin intermediul parteneriatului familie-grădiniță.
Partenerialtul grădiniță-familie a devenit o necesitate în condițiile sociale actuale. Parteneriatul
grădiniță familie are ca obiectiv principal cunoașterea copilului cât mai complete în ambele perspective,
acasă și la grădiniță, pentru abordarea celor mai potrivite strategii de acțiune în vederea dezvoltării plenare
a copilului.
Parteneriatul educaţional familie-grădiniță este o direcţie educativă necesară dezvoltării actuale a
şcolii româneşti. Se pleacă de la premisa că succesul copilului este condiţionat de influenţa mai multor
factori, nu doar instituția școlară, fiind răspunzătoare. Factori decisivi în formarea copilului sunt familia şi
comunitatea, două componente care au sarcina de a sprijini formarea copilului de la naștere spre maturizare.
Parteneriatul educaţional este cel iniţiat de instituţiile de învăţământ şi reprezintă cel mai eficient
instrument de coordonare şi orientare a influenţelor sociale, care necesită reglare şi monitorizare din partea
tuturor structurilor angajate în desfăşurarea lui. În contextul unei societăţi care progresează rapid, sistemul
de învăţământ trebuie să-şi asume noi perspective de funcţionare şi evoluţie, parteneriatul educaţional
devenind în aceste condiţii, o prioritate a strategiilor orientate spre un proces educaţional de calitate
În vederea creării și desfășurării unor proiecte în parteneriat cu familia se va realiza o analiză de nevoi
cu scopul identificării problemelor cu care se confruntă cadrele didactice la grupa de copii, identificării
problemelor cu care se confruntă părinții, stabilirea unor direcţii de acţiune și adoptarea celor mai potrivite
decizii privind designul activităţilor propuse pentru a fi desfășurate în cadrul proiectului. În urma analizei
de nevoi se stabilesc obiectivele și direcțiile de acțiune.
Parteneriatele cu familia au ca obiective îmbunătățirea relaţiilor interpersonale (educatoare-copil,
educatoare-părinte) și favorizeazarea un climat deschis şi stimulativ de comunicare, implicarea activă a
părinților în procesul instructiv-educativ, consilierea părinților și implicarea cadrelor didactice în orientarea
părinților către programe de formare parentală, cunoașterea de către cadrele didactice a situaţiei familiale a
tuturor copiilor, starea de sănătate, relaţiile din familie, starea materială.
Partenerialtele cu familia oferă posibilitatea creşterii randamentului şcolar prin implicarea tuturor
actorilor în procesul instructiv-educativ, creşterea ofertei educaţionale la nivel de grupă şi unitate şcolară,
creșterea receptivitatății părinţilor, diversificarea activităţilor extraşcolare şi implicarea directă a părinţilor,
implicarea cadrelor didactice în consilierea părinţilor şi în crearea unor oportunităţi de schimb de informaţii
şi de comunicare.

1015
 Dezvoltarea de relaţii parteneriale grădiniţă-familie în vederea îmbunătăţirii comunicării și
transferului de informații prin desfăşurarea unui proiect care să răspundă nevoilor părinţilor, cadrelor
didactice şi copiilor, este o necessitate ce trebuie îndeplinită la nivelul fiecărei grupe de copii.
Pentru realizarea unui proiect cât mai cuprinzător şi util, pornind de la obiectivele specifice dar și
obiective cu caracter aplicativ, definind activități care să corspundă cerințelor grupei de copii dar și tipurilor
de familii implicate, este necesară o bună comunicare familie-grădiniță.
Colaborarea grădiniță-familie presupune o comunicare efectivă și eficientă. Rolul cadrului didactic
este de a facilita transmiterea de informații, de a discuta cu părinții copiilor, de a stimula comunicarea
permanentă și deschisă cu aceștia, de a informa cu privire la nevoile copiilor. Rolul familiei este acela de a
transmite informații importante și corecte cu privire la copil, de a menține disponibilitatea în comunicare,
de a nu zădărnici eforturile cadrelor didactice și de a colabora cât mai eficient cu cadrele didactice în
favoarea copilului.
Parteneriatul educațional deschide o cale clară de comunicare între familie și grădiniță si poate aborda
tematici diverse, de interes pentru dezvoltarea copilului, pentru îmbunătățirea relațiilor familiale, pentru
stimularea dezvoltării copiilor și adulților, pentru menținerea unor bune relații cu comunitatea.
Parteneriatul educaţional se adresează atât părinţilor cât şi cadrelor didactice şi se referă la acţiuni în
acelaşi sens, în beneficiul copilului, al familiei și grădiniței.
Parteneriatul educațional presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative între
factorii educaţionali implicați. Parteneriatul educaţional se desfăşoară împreună cu actul educaţional și este
poate cea mai eficientă cale de colaborare cu familia. Procesul de colaborare cu părinţii asigură atingerea
scopului educaţional, şi anume de a obţine dezvoltarea a copilului pe toate palierele. Prin colaborarea
părinţilor cu grădiniţa, aceştia pot completa, sprijini şi dezvolta copilul din toate punctele de vedere.
Necesitatea unui parteneriat real, activ, cu implicare susținută a familiei, existența unui program
educativ cunoscut și înțeles de către părinți și realizat printr-o colaborare strânsă între instituția familială și
grădință nu poate fi negat.
În acest sens cadrele didactice demarează proiecte în parteneriat cu familia, pe baza analizei de nevoi,
având ca principali agenți educaționali copiii, părinții, specialiștii – cansilieri, psiho-pedagogi, psihologi,
medici- reprezentanți ai comunității locale, factori de decizie.
Parteneriatele familie-grădiniță sunt o realitate a socieții actuale, beneficiar în parteneriatul grădiniţă-
familie fiind, în principal, copilul care, treptat, prin modul de comportare va scoate în evidentă rezultatele
acestui parteneriat şi îşi va descoperi părinţii ca parte importantă a educaţiei sale.
Beneficiari secundari sunt grădinița, care uzează de toate informațiile colectate, familia care se bucură
de o transparență crescută și comunitatea locală care se va bucura de adulți conectați la problemele reale
ale socieății și copii garta să activeze ca membrii ai acesteia.

1016
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

ZISU MARILENA
Educația copiilor este foarte importantă, iar aceasta trebuie făcută chiar din primii ani de viață ai
micuților. Pentru a te asigura că cel mic va fi un adult responsabil, inteligent, cu bun simț și manierat, este
foarte important să iei atitudine din timp.
Un om needucat este marginalizat, dat la o parte de toți ceilalți, deoarece nimănui nu-i face plăcere
să stea de vorbă cu o persoană care nu știe să se comporte frumos. Astfel, interesează-te cu privire la
activitățile educative pe care le poți face în familie, astfel încât să ai un copil care să se integreze și să fie
apreciat de cei din jur.
Educația este foarte importantă în cadrul societății. Este baza pentru susținerea culturii, instruirea
individuală și pentru evoluția umanității. Educația școlară, care cuprinde metodele tradiționale – de bază și
universitară, nu s-a schimbat prea mult de-a lungul timpului. Cu toate acestea, transformarea digitală a
modificat semnificativ felul în care este văzut acest proces. Educația înseamnă, însă, mult mai mult decât
instruire formală – aceasta poate începe încă de la naștere și se manifestă în toate mediile sociale în care
este prezent individul.
În această lume aflată într-o permanentă schimbare, părinții, cadrele didactice și comunitățile locale
se străduiesc să sprijine sistemele de îmbunătățire a educației cu scopul de a-i ajuta pe copii să se dezvolte.
Pentru ca acest lucru să se realizeze este nevoie de implicarea familiei în educație. Familia este prima școală
a viitorului cetățean, iar între cei doi factori educativi trebuie să existe o legătură permanentă care se poate
realiza prin diferite forme de colaborare care nu se cer neapărat spectaculoase, dar ele fac parte integrantă
din procesul educațional.
O relație majoră școală-familie are în vedere cunoașterea stării de sănătate a copilului și procesul de
învățare, echilibrul dintre efort și jocul ca divertisment, cauzele medicale care duc la dificultăți școlare,
cauzele rămânerii în urmă și influența lor asupra încrederii copilului în învățătură.
Cel mai bun predictor al succesului elevilor este măsura în care familiile încurajează învățarea acasă
și se implică în educația copilului lor.
Atunci când părinții sunt implicați în viața școlară a copiilor lor, aceștia beneficiază de sprijin și
cunoștințe, fiind o cale prin care cei mici să-și dezvolte dorința pentru cunoaștere. Încurajarea implicării
părinților este mai mult decât o curtoazie obișnuită – este o modalitate excelentă de a crea un mediu de
învățare pozitiv.
Cercetările au arătat o scădere a procentului de părinți care să susțină comunicarea intimă dintre
părinte-profesor. Părinții moderni preferă metode de comunicare la distanță, cum ar fi platformele online și
sunt mai puțin susceptibili să participe la ședințe sau activități școlare. În timp ce tehnologia și instrumentele
digitale pot ajuta familiile să rămână informate, elevii își pot pierde interesul pentru școală atunci când
părinții nu își oferă sprijinul.
Pe de altă parte, am observat schimbări importante în clasa atunci când părinții se implică, cum ar fi
îmbunătățirea motivației și performanței copilasilor. De asemenea, colaborarea cu părinții poate ajuta la
identificarea nevoilor și obiectivelor și pot exista discuții despre modul în care părinții pot contribui.
Comunicarea cu familia copiilor imi oferă posibilitatea de a asculta preocupările acestora și de a le explica
mai multe despre educația celor mici.
Potrivit specialiștilor, implicarea părinților îi poate ajuta pe cei mici în mai multe moduri, precum:
 Să obțină note mai mari la școală;
 Să aibă un scor peste medie la testele naționale;
 Să fie activi și implicați în timpul orelor;
 Să aibă încredere în propriile abilități;
 Să socializeze ușor și eficient cu partenerii de joacă;
 Să fie empatici și înțelegători cu cei din jur;
 Să își continue educația și după terminarea liceului.
Câteva modalități prin care parintii pot să se implice activ în educația propriilor copii:
 Comunică regulat cu cadrele didactice ale copilului. Pune întrebări cheie, precum: în ce domenii
se descurcă, ce mai poate fi îmbunătățit și cum îl poți susține și ajuta de acasă;

1017
  Participă la cât mai multe activități școlare: ședințe cu părinții, serbări, festivități sau lecții
deschise;
 Planifică excursii cu scop educațional în afara școlii. Câteva exemple de activități – excursii,
tururi de muzee, vizite la bibliotecă. Dacă cel mic învață despre animale, ați putea merge împreuna la un
muzeu de științe naturale. Acest lucru îi va oferi copilului posibilitatea de a aplica în viața reală cunoștințele
pe care le-a dobândit la grădiniță sau școală;
 Organizează lecții interactive acasă. Activitățile domestice pot îmbunătăți procesul de învățare.
De pildă, poți crea cântece și rime cu vocabularul învățat la clasă, ori să înlocuiești anumite instrumente
muzicale cu obiecte casnice. O sesiune de gătit distractivă îi poate oferi celui mic ocazia de a-și dezvolta
înțelegerea despre sănătate și nutriție;
 Urmăriți împreună filme și videoclipuri educaționale;
 Pune întrebări în mod regulat despre cum a fost la școală, dacă a învățat ceva nou, precum și
despre cea mai grea parte a zilei. Comunicarea acasă îi încurajează pe copii să revizuiască ceea ce au învățat
pe parcursul zilei;
 Pune bazele învățării unei limbi străine. Deși învățământul formal poate include predarea unei
limbi străine, acasă poate fi mediul în care copilul să se familiarizeze cu vocabularul și expresiile de bază.
Poți face acest lucru prin desene animate în limba engleză, de pildă, în timp ce poți evidenția anumite
cuvinte cheie, precum fructe, animale sau membri ai familiei.
Factorii de bază care ajută copilul în dezvoltarea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, a sentimentelor. Rolul familiei
este fundamentalt în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Şcoala,
alături de familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ,
personalitatea copilului.
Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identităţii sale cu
familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele
educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ.
Este esential in zilele noastre sa se dezvolte un nou concept care să întărească schimbarea în relaţiile
şcoală-familie. Acest concept este parteneriatul educaţional.
Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului
la nivelul procesului educaţional. Acesta presupune asadar o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni
educative între factorii educaţionali.
Parteneriatul educaţional se realizează între:
• instituţiile educaţiei: familie, scoală si comunitate;
• agenţii educaţionali: copil/elev, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme
educaţionale (psiholog, consilier etc. );
• membri ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării si dezvoltării copilului/elevului
(medici, factori de decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei).
Părintii, copiii/elevii şi comunităţile se influentează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc
părinţii poate sprijini sau dimpotriva devia vieţile lor, poate forma multe dintre valorile lor.
De asemenea, părinţii pot influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii.
Activitatea educativă care se realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce
se exercită asupra copilului.
Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, acea educaţie pe care copilul o primeşte în familie,
în şcoală şi de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare.
Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale
părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi.
Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale
(despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice).
Familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul
va obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare,
asigurându-i copilului cele necesare studiului.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică,, cei şapte ani de acasă’’. Uneori părinţii uită că
trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a

1018
elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a
fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în
acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din
partea părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie. Între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă
colaborare care se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi consultatii cu părinţii.
Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul şi şcolarul.
Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează şi-l
pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l
ajute.
Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este
factorul decisiv şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii, să ia parte activă la
viaţa, să fie pregătit pentru muncă.
Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Menirea
şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea
de om. Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi
familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când
este vorba de interesul copilului.
Implicarea părinţilor în problemele şcolii presupune construirea unor relaţii pozitive între familie şi
şcoală.
Dacă ne referim la optimizarea comunicării între profesori şi părinţi, se iau în calcul:
• calitatea celor doi poli ai colaborării (profesori şi părinţi);
• percepţiile fiecăruia;
• atitudinile care îi caracterizează;
• caracteristicile instituţiei şcolare;
• caracteristicile familiei;
• modul de comunicare.
Implicarea părinţilor în rezolvarea problemelor şcolare şi în sprijinirea procesului instructiv-
educativ are o serie de motivaţii, dintre care enumerăm doua:
- părinţii îşi cunosc copiii şi doresc să îi descopere ca elevi,
- părinţii au nevoie de informaţii referitoare la îndeplinirea rolului de elev de către copilul lor.
Formele de colaborare a părinţilor cu şcoala pot fi:
• prezenţa la şedinţe şi consultatii;
• asistarea elevilor în efectuarea temelor ;
• participarea la activităţi cultural- artistice şi sportive ;
• organizarea unor expoziţii, serbări, excursii;
• organizarea unui colţ verde în şcoală ;
• atragerea unor fonduri pentru şcoală ;
• susţinerea bibliotecii prin donaţii de cărţi.
O comunicare optimă învăţător/ diriginte/ familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv asupra
copilului/elevului şi de a stopa comportamentele lui negative. De multe ori apar dificultăţi de comunicare
şi de dezvoltare a relaţiei şcoală- familie. De aceea trebuie cunoscuţi factorii care favorizeaza dar mai ales
blochează o comunicare eficientă. Lipsa de comunicare din partea uneia dintre parti afectează evoluţia
elevului, rezultatele lui şcolare şi natura comportamentului.
Factori care favorizează comunicarea familie-scoala:
• transmiterea informaţiilor de către cadrul didactic într-o formă accesibilă părinţilor ;
• evitarea analizării critice sau blamării părintelui;
• mediul ambiant de discuţie să fie plăcut;
• capacitatea învăţătorului de a mobiliza părinţii să comunice şi să le asculte problemele;
• evitarea subiectelor care privesc elevii problemă, se fac discuţii individuale cu aceştia;
• rezolvarea problemelor copiilor, implicarea în găsirea unor soluţii;
• sprijinirea, încurajarea părinţilor pentru a schimba atitudinea negativă a elevului.
Există două teorii importante privind relaţia şcoală-familie: teoria profesionalismului şi teoria
schimbului.

1019
 Teoria profesionalismului consideră ca un element esenţial serviciul făcut altora, fără a se gândi la
avantaje personale, având drept criterii competenţa, si un cod de etică profesională.
Teoria schimbului consideră acţiunea umană în funcţie de un câştig personal, un salariu asigurat, o
competiţie restrânsă. Cooperarea cu familia poate fi un test profesional şi poate fi considerată ca făcând
parte din datoria profesională a profesorului deoarece: părinţii sunt parteneri ai şcolii, eficacitatea
învăţământului poate fi ameliorată prin cooperarea între şcoală şi familie, părinţii sunt responsabili legali
de educaţia copiilor. Atât părinţii, cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări.
Influenţele pe care familia le exercită asupra copilului sunt directe sau indirecte, determinând în
mare măsură dezvoltarea personalităţii acestuia. Modelul moral-civic propus de şcoală (comportament
civilizat, demn, tolerant, bazat pe cinste, corectitudine) găseşte un răspuns pozitiv în familiile unde aceste
valori sunt puse la loc de cinste.
Părinţii trebuie să vadă în şcoală un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin
atitudinea nepărtinitoare afisata.
Asadar, este o sarcină esentiala a şcolii să identifice situaţiile-problemă din familiile copiilor, să
dirijeze pe cât posibil strategiile educative în favoare elevului şi să conştientizeze că relaţia de colaborare
şcoală-familie este determinantă în educarea copiilor.
Studiile arată că şansele copilului de a creşte, de a se dezvolta şi de a obţine rezultate mai bune cresc
pe măsură ce părinţii sunt mai implicaţi în educaţia copilului. „Ceea ce fac părinţii cu copiii acasă de-a
lungul procesului de educaţie este mai important decât orice alt factor... ” Desforges 2003 Părinţii şi
familiile au cea mai mare influenţă asupra atitudinilor, comportamentului şi reuşitelor copilului. Un copil
îşi petrece mai puţin de 20% din timp la şcoală şi peste 80% din timp în compania părinţilor, a familiei şi a
altor membri ai comunităţii – de aceea este importantă colaborarea între părinţi, şcoală şi comunitate.
Părinţii joacă un rol cheie în colaborarea cu şcoala pentru beneficiul educaţiei copilului. Printre
diferitele moduri în care vă puteţi implica se numără a veni la şcoală pentru a lăsa sau a lua copilul, a face
voluntariat în clasă, a primi rapoarte, a împărtăşi imformaţii privitoare la sănătatea şi bunăstarea copilului
şi a sărbători reuşitele. Dar toate acestea reprezintă doar începutul. Implicarea înseamnă de asemenea să
jucaţi un rol activ în educaţia copilului dumneavoastră acasă. În alte cuvinte, puteţi avea un impact pozitiv
prin:
• A încuraja copilul să aibă o atitudine pozitivă şi curioasă cu privire la învăţat în orice mediu, acasă,
la şcoală şi în comunitate
• A vă asigura de prezenţa la şcoală, punctualitate şi respectarea unor obiceiuri positive
• A încuraja copilul să aibă interese variate ca de exemplu hobby-uri, activităţi extraşcolare şi
activităţi comunitare
• A lua parte în activităţile şcolare în cât mai multe feluri posibile – prin a vă oferi abilităţile, timpul
şi prin a vă împărtăşi preocupările
• A cere informaţii pentru dumneavoastră sau pentru educaţia copilului pentru a vă permite să îl/o
susţineţi
• A vorbi cu copilul despre viitorul, speranţele şi visurile lui/ei.
Strategia de implicare a părinţilor a consiliului comunei Pecineaga ideintifică cateva aspecte cheie în
care părinţii, şcolile şi comunitatea pot colabora pentru a spori implicarea parentală în educaţia copiilor.
Comunicarea eficace este esenţială pentru stabilirea unor relaţii pozitive; vrem să ne asigurăm că
fiecare persoană este binevenită, apreciată şi respectată. Ne vom asigura că toate comunicările din partea
noastră folosesc un limbaj clar şi simplu, folosind traduceri atunci când acestea sunt relevante contextului,
punctuale şi uşor accesibile fără jargon.
Vrem să fie clar cum, când şi pe cine puteţi contacta dacă aveţi nevoie de ajutor, informaţii sau dacă
doriţi să vă exprimaţi îngrijorarea.
Meseria de părinte este una dintre cele mai importante şi, de asemenea, una dintre cele mai dificile.
Creşterea copiilor poate fi un rollercoaster fizic şi emoţional. Este important să ştiţi că aveţi parte de sprijin,
să vă simţiţi apreciat/ă, încrezător/toare şi să ştiţi că aveţi posibilitatea de a contribui la educaţia copilului
dumneavoastră. Noi vă vom ajuta prin a vă oferi acces la informaţii, servicii şi resurse care vă pot sprijini
pe dumneavoastră ca părinte şi ca familie acasă.
Pentru a vă putea ajuta copilul să reuşească, trebuie să ştiţi şi să înţelegeţi ce învaţă copilul
dumneavoastră, cum învaţă şi cum puteţi să îl/o sprijiniţi în vederea progresului. Învăţarea împreună în
familie este distractivă, încurajând şi dezvoltând abilităţi pe care copilul le va folosi mai târziu în viaţă.

1020
Împreună, vrem să vă oferim mai multe oportunităţi de a a lua parte la învăţare printr-o serie largă de
activităţi – vrem să sprijinim părinţii şi copiii să înveţe împreună atât acasă cât şi la şcoală.
Vom crea oportunităţi pentru a ne asigura că opiniile dumneavoastră ca părinte sunt ascultate şi
incluse în deciziile care afectează în mod direct educaţia, sănătatea şi bunăstarea copilului dumneavoastră.
Este foarte important ca şcoala să aibă un consiliu / o voce activă a părinţilor care să reprezinte şi să ia în
considerare punctul de vedere al părinţilor cu privire la orice aspect al vieţii şcolare.
Ca voluntar, reprezentaţi un model pozitiv pentru copii. Voluntariatul aduce beneficii pentru toată
lumea – prin oferirea timpului, abilităţilor şi cunoştinţelor dumneavoastră, puteţi sprijini şi îmbunătăţii
calitatea educaţiei oferite de către şcoală. De asemenea, voluntariatul vă oferă o perspectivă asupra modului
de lucru al şcolii şi vă permite să deveniţi un partener în educaţia copilului. Voluntariatul poate prezenta şi
oportunităţi pentru dezvoltarea de noi abilităţi şi experienţe care pot fi benefice pentru propria
dumneavoastră educaţie şi dezvoltare.
Ştim că fiecare comunitate este unică – fiecare are la dispoziţie un arsenal de resurse care pot oferi
sprijin şi oportunităţi pentru copii şi pentru familiile lor. Prin utilizarea resurselor comunităţii, familiile şi
şcolile pot crea şi împărtăşi experienţe benefice copiilor şi familiilor.
Lumea contemporana, nu numai prin ritmul rapid impus schimbarii, ci si prin complexitatii ei, prin
noutatile pe care le realizeaza si le prognozeaza, pune in fata oamenilor de toate varstele, noi si noi probleme
de ordin economic, cultural, stiintific, etc. Acestei societati trebuie sa-i faca fata copilul de astazi si familia
sa. Educatia, sub toate formele ei, este chemata sa gaseasca solutii prin care omul sa se adapteze rapid si
eficient la societatea viitorului. Cunoasterea particularitatilor dezvoltarii personalitatii, a factorilor care
contribuie la desavarsirea acesteia, a problemelor pe care le ridica ea, contribuie in mare masura la gasirea
unor solutii adecvate.
Considerand ca “familia constituie un soi de personalitate colectiva, a carei armonie generala
influenteaza armonia fiecareia dintre parti” (A. Berger)
Relatiile de filiatiune, avand o determinare genetica, se desfasoara in trei niveluri: primar(parinti –
copii), secundar(relatii intre frati) si tertiar (bunici -nepoti). Pe langa componenta genetica, prin care sunt
preluatre de la antecesori o serie de trasaturi si predispozitii psihice, si-a dovedit importanta cu totul
exceptionala, interactiunea si comunicarea membrilor familiei pentru dezvoltarea generala a personalitatii
copilului. Familia ofera copilului primele informatii despre lumea ce-l inconjoara, primele norme si reguli
de conduita, dar si climatul socioafectiv necesar satisfacerii trebuintelor si dorintelor.
“Pecetea pe care parintii o lasa asupra structurii si profilului spiritual-moral al personalitatii propriilor
copii se mentine toata viata ” (M. Golu). Acest tip de relatie este hotaratoare in devenirea personalitatii nu
numai prin faptul ca ea este primordiala si se mentine pe toata durata vietii (cu intensitati diferite), dar si
prin faptul ca familia mediaza si conditioneaza comunicarea si interactiunea cu celelalte componente
sociale, in special cu scoala.
Influentele educative pe care familia le exercita asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin actiuni
mai mult sau mai putin dirijate, fie indirect, prin modele de conduita oferite de catre membrii familiei,
precum si prin climatul psihosocial existent in familie. Modelele de conduita oferite de parinti-pe care copiii
le preiau prin imitatie si invatare-precum si climatul socioafectiv in care se exercita influentele educationale
(“cei sapte ani de acasa” )constituie primul model social cu o influenta hotaratoare asupra copiilor privind
formarea conceptiei lor despre viata, a modului de comportare si relationare in raport cu diferite norme si
valori sociale. Este unanim recunoscut faptul ca strategiile educative la care se face apel in familie, mai
mult sau mai putin constientizate, determina in mare masura dezvoltarea personalitatii, precum si rezultatele
scolare a le copiilor, comportamentul lor sociomoral.
In urma cercetarilor, s-a ajuns la concluzia ca stimularea intelectuala in primii ani de viata, climatul
emotional stabil din mediul social apropiat (familie, de cele mai multe ori), incurajarea si suportul parental
continuu, sunt factori determinanti in dezvoltarea personalitatii copilului. Astfel, Fraser 1959 – a constatat,
in urma unui studiu efectuat pe copii de 12 ani, ca exista o corelatie pozitiva puternica intre coeficientii de
inteligenta (QI) inalti si nivelul incurajarii parentale, atmosfera familiala generala si numarul cartilor citite
in familie.
Trebuie sa mentionam ca strategiile educationale utilizate de unii parinti, chiar daca sunt bine
intentionate, chiar daca au avut efecte pozitive in anumite cazuri particulare, nu duc intodeauna la obtinerea
unui optim educational, care sa favorizeze dezvoltarea personalitatii. Cazurile particulare, exemplificarile
ocazionale, nu pot fi intotdeauna utile. Ceea ce intr-o familie a avut efecte deosebit de eficiente, in alta

1021
poate determina efecte contrarii. Identificarea aspectelor particulare ale mediului educational din familie
dupa niste parametrii unici, precum si cunoasterea consecintelor unui anumit comportament al parintilor,
contribuie la explicarea unor comportamente negative ale elevilor. Necunoscand suficient urmarile
educative, fiind convinsi ca ceea ce fac este spre binele copilului, unii parinti si chiar educatori, se afla in
fata unei situatii oarecum paradoxale, pe de o parte, eforturile sustinute, interesul manifestat pentru copil,
etc si, pe de alta parte, rezultatele efective obtinute, sub asteptari.
Analizand situatiile concrete in care se manifesta actiunile educative in familie, putem identifica mai
multe tipuri de parinti: unii inteleg sa-si armonizeze sistemul lor de actiuni educative cu cele ale scolii, ale
specialistilor in domeniul muncii educative; altii nu constientizeaza efectele negative ale strategiilor
educative utilizate, sau, si mai grav, refuza sa recunoasca faptul ca relatiile lor educationale cu copiii sunt
deficitare. Acestia din urma sunt convinsi ca nereusitele educationale, rezultatele slabe la invatatura,
comportamentele inadecvate, chiar aberante, sunt determinate de factori straini, ori necunoscuti familiei.
Actiunile educative ale scolii nu trebuie sa neglijeze asemenea aspecte. Intrunirile cu parintii, mai mult sau
mai putin organizate, trebuie sa fie un prilej de a constientiza consecintele imediate si de perspective ale
strategiilor lor educationale.
Comportamentele educationale ale parintilor, chiar daca sunt bine intentionate, pot avea efecte
negative asupra copiilor, din cauza neadecvarii lor, a particularitatilor de varsta si individuale, la situatii
concrete de actiune, la sistemul de cerinte adresate copiilor, etc.
Severitatea exagerata – manifestata prin interdictii, prin brutalitate si prin privatiuni de tot felul – isi
va lasa amprenta asupra personalitatii in formare a copilului. Astfel de parinti impun un regim de viata si,
in special de invatatura, peste limitele de toleranta psihologica si psihofiziologica specifica varstei. Ei
impun copiilor lor un volum mare de sarcini, interzic participarea la activitati recreative, la jocurile specifice
varstei si utilizeaza frecvent pedepse care lezeaza demnitatea copiilor, chiar pedepse corporale. In afara
programului scolar, copiii sunt pusi adeseori sa invete mai multe limbi straine, sa desfasoare activitati
artistico-plastice, sportive, etc, chiar daca nu au aptitudini in acest domeniu.
Afirmand”facem totul ca sa scoatem din el un om deosebit” sau “trebuie sa faca ceea ce eu nu am
facut pentru ca nu am avut conditiile necesare”, parintii trebuie sa inteleaga ca dincolo de intentia buna,
maniera concreta in care procedeaza, poate sa conduca la rezultate contrare celor scontate.
La randul lor, parintii superprotectori, care depun eforturi exagerate pentru a proteja copilul, pot
constitui piedici in formarea si dezvoltarea personalitatii copilului. Acesti parinti considera ca scoala, viata
in general, are o serie de cerinte care depasesc posibilitatile copilului sau copiii lor sunt fie ”de o inteligenta
rara”, fie neajutorati, plapanzi, fragili, si de aceea trebuie menajati.
Apar astfel atitudini de ingamfare, de exacerbare a E-ului, de supraevaluare a propriilor posibilitati,
dar si atitudini de subevaluare a copiilor, precum si slabe posibilitati de adaptare la situatii noi.
Atitudinea protectoare a parintilor se poate manifesta si prin limitarea excesiva a libertatii si
independentei de actiune a acestora, a initiativei. Parintii devin deosebit de preocupati de copil, manifesta
o teama permanenta pentru viata si activitatea copilului lor, si de aceea stabilesc ei directiile de actiune si
comportare fara sa accepte abateri, plangeri sau nemultumiri. Principala consecinta se exprima intr-un
comportanment lipsit de initiative, instalarea unei temeri nejustificate de actiune, si mai ales de consecintele
ei, in ultima instanta, timiditate exagerata.
Intențiile bune de educare a copiilor în familie pot conduce uneori la greșeli care pot afecta psihic sau
emoțional prichindelul. Este stringent ca în momentul în care dorești să-ți înveți micuțul un anumit lucru,
să fii foarte atent la modalitatea prin care o faci.
Majoritatea parintiilor sunt stresați, îngrijorați sau foarte obosiți, iar toți acești factori pot perturba
modalitățile corecte de educare a celor mici.
Cele mai comune greșeli de educare a unui copil:
• Explicarea pe un ton ridicat
Un copil face anumite lucruri din cauză că nu cunoaște repercusiunile acelui fapt. De aceea,
prichindelul trebuie luat deoparte, pentru a i se explica ce se poate intampla si care sunt efectele negative
ale unui tip de comportament. Nu trebuie să ridici tonul sau să țipi la cel mic, deoarece se va speria și își va
pierde încrederea în el. În plus, dacă te comporți aspru, există o posibilitate foarte mare ca micuțul să devină
o persoană inhibată, nesigură și foarte timidă.
• Jigniri

1022
 Copiii nu trebuie jigniți, ci învățați. Nu rezolvi nimic dacă îi adresezi cuvinte urâte, ba chiar mai mult,
îl înveți și pe el să se comporte în felul acesta cu cei din jur.
Importanța educației primite în familie este fundamentală, tocmai pentru că micuții tind să preia din
atitudinea și gesturile părinților. Astfel, este obligatoriu să fii cât mai calm și blând în prezența
prichindelului, pentru a-l ajuta să devină un om apreciat și bun.
• Pedepse foarte dure
Dacă cel mic a jignit un alt copil din parcul de distracții, nu trebuie să-l închizi la propriu în camera
lui, deoarece acest lucru îi va dăuna din punct de vedere psihic și emoțional. Este bine ca într-o astfel de
situație să-l trimiți să-și ceară scuze față de amicul de joacă. Astfel îl vei face să înțeleagă în mod blând
faptul că a greșit.

• Compararea cu ceilalți copii

Niciodată să nu faci greșeala de a-ți compara copilul cu ceilalți colegi de grădiniță/scoala sau cu
vecinii din bloc. Această tactică este una demodată, care s-a dovedit de numeroase ori a fi ineficientă și
distructivă pentru cei mici.
În cazul în care îi spui micuțului că ceilalți copii din parc știu să se joace și nu aruncă cu pietre, nu
faci nimic altceva decât să-l faci să se simtă inferior. Copilul tău trebuie să creadă că este special. El are
nevoie de foarte multă stimă de sine, pentru a putea deveni un adult cu șanse mari de reușită. Astfel, renunță
la genul acesta de educație.
• Certarea în public
Un copil trebuie mustrat acasă, între patru pereți. Nu-l certa de față cu ceilalți colegi, prieteni, sau cu
copiii rudelor voastre, deoarece acest lucru ar putea aduce numeroase efecte negative de tip social.
Copiii mici sunt răutăcioși și ar putea râde de acesta, pe urmă. Astfel, fii atent la acest aspect și
așteaptă să ajungi acasă cu cel mic, pentru a-i explica de ce nu trebuie să facă un anumit lucru.
Cu toate aceste informații despre greșelile produse frecvent în procesul de educație, nu-ți rămâne
decât să-ți schimbi tacticile. Acest lucru este recomandat, pentru a putea forma un om responsabil, asumat
și cu un viitor strălucitor.
• Oferă-i un model de urmat
Copii învață de la mama și de la tata cum trebuie să se comporte cu cei din jurul lor. De aceea, este
stringent ca părinții să fie adevărate exemple de urmat pentru cei mici.
Astfel, de fiecare dată când te afli în postura de a interacționa cu cineva de față cu copilul, zâmbește,
fii amabil și diplomat, astfel încât acesta să preia aceeași atitudine.
• Comunică deschis cu acesta
De fiecare dată când copilul face o greșeală sau se comportă inadecvat în diferite circumstanțe, este
bine să discuți cât mai deschis cu el. Explică-i care sunt efectele și consecințele pe care le poate avea un
anumit lucru și încearcă să-l faci să înțeleagă cu vorba bună. Poartă un dialog, pune multe întrebări și află
care este motivul care a condus la o atitudine incorectă.
• Gândește câteva recompense și pedepse
Este nevoie să gândești o serie de recompense și de pedepse în educație, astfel încât copilul să
conștientizeze cât mai bine ceea ce este bine și ce este rău.
Este bine să-i arăți cu o recompensă de fiecare dată când face ceva bun și să-l pedepsești, atunci când
se comportă urât. De exemplu, îi poți cumpăra o jucărie pe care și-o dorește, dacă dă dovadă de bune
maniere și de empatie.
• Învață-l prin exemple practice
Dacă micuțul tău își dorește să petreacă mult timp la calculator, explică-i care sunt efectele negative
ale acestui tip de activitate. Îi poți spune că, din această cauză, oamenii poartă ochelari, iar aici poți da un
exemplu concret din familie, un nume. Aceasta este o altă metodă prin care cei mici pot învăța să
diferențieze lucrurile bune de cele rele.
• Folosește doar pedepsele potrivite
Este normal ca micuțul să mai trebuiască să fie pedepsit din când în când, mai ales atunci când nu
ține cont de părerea părinților. Cu toate acestea, nu trebuie să exagerezi și nici să folosești metode mult prea
aspre. În plus, este indicat ca acestea să fie potrivite contextului. Nu veniti peste pedeapsa cu o alta
pedeapsa(ex. A spart o cana, in situatia in care l-ai atentionat ce se va intampla daca se joaca cu cana. -nu-
l pedepsesti o saptamna de stat in camera si apoi iti amintesti si ii spui si o saptamana fara dulciuri, telefon,

1023
deja aici nu mai este o pedeapsa). De exemplu, dacă cel mic nu vrea să-și strângă jucăriile de pe jos, ia-le
pe toate și ține-le departe de el pentru o zi sau două. Acest lucru îl va face să înțeleagă că data viitoare
trebuie să-și facă ordine în cameră pentru a se putea bucura în continuare de mașinuțe sau de seturile de
construcții preferate.
• Îndrumă-l spre diferite activități comunitare
Strângerea de gunoaie din diferite colțuri ale comunei îl poate face pe micuț să perceapă faptul că
este bine să arunce la coș orice ambalaj pe care îl are. Aceasta este o modalitate de educare foarte bună,
care are șanse mari de succes. În felul acesta, copilul poate deprinde de la vârste fragede faptul că planeta
are nevoie de ajutorul oamenilor pentru a fi frumoasă și sănătoasă.
Bineînțeles că această activitate educativă nu este potrivită pentru copii de 2 ani, ci doar pentru cei ce
au trecut pragul vârstei de 6-7 ani.
• Ține legătura cu profesorii
Este important să afli cum se comportă copilul tău atunci când este departe de tine. De aceea, este
stringent să ții legătura cu profesorii, pentru a afla dacă acesta are un comportament inadecvat. În cazul în
care descoperi nereguli, ia măsuri, însă ai grijă ca acestea să fie cele potrivite.
În cele din urmă, trebuie să reții că educația copiilor poate fi diferită de la caz la caz, însă, în ciuda
acestui fapt, este important să ții cont de informațiile prezentate mai sus. Acestea te pot ajuta să-ți educi
micuțul ca la carte, fără violență sau momente de disperare, ci doar cu vorba bună și cu înțelepciune.
Așadar, pune în practică metodele de educare menționate și evită greșelile pe care le poți face din
cauza unor anumiți factori. Ai grijă ca micuțul tău să fie un adult cu multă încredere în sine și cu respect
față de cei din jur.
In concluzie ”scolarul are nevoie acasa de un cadru general de viata in care sa se simta in siguranta”.
Pentru aceasta el are nevoie de parinti calmi, intelegatori, afectuosi, destul de maleabili in raporturile cu
copilul, fara a da dovada de slabiciune. El are nevoie sa simta ca parintii se ocupa de el, ca iau parte la
micile lui necazuri si la problemele care il intristeaza, si ca nu se dezintereseaza de ceeea ce se intampla la
scoala. Dar in acelasi timp el are nevoie de un cadru de disciplina destul de ferm pentru a nu-l lasa sa-si
inchipuie ca libertatea lui e fara margini si, totodata, sa stie ca parintii sai impartasesc acelasi nivel de
exigenta. ”(M. Gilly).
In conditiile social-economice actuale, se manifesta doua tendinte contradictorii: parintii sunt
ingrijorati de viitorul copiilor lor, dar in acelasi timp nu mai au timp si rabdare sa acorde atentie problemelor
acestora. Relatia lor cu scoala este ignorata sau evitata, actiunile educative ale celor doua institutii
exercitandu-se oarecum paralel.
Este o sarcina a scolii, a personalului didactic, sa identifice situatiile problematice din familiile
copiilor, sa dirijeze pe cat posibil strategiile educative ale acestora in favoarea elevului si mai ales sa
constientizeze faptul ca relatia de colaborare scoala-familie este determinanta in obtinerea performantelor
scolare.

BIBLIOGRAFIE:
G. BERGER, Omul modern si educatia sa - EDP Bucuresti 1973;
A. BIRKH, HAYWARD S., Diferentele individualizate – Ed. Tehnica Bucuresti 1999;
M. GILLY, Elev bun – elev slab, EDP Bucuresti 1973;
M. GOLU, Dinamica personalitatii, Ed. Geneze Bucuresti 1993.
R. VINCENT, Cunoasterea copilului EDP Bucuresti 1972.

1024
 ROLUL FAMILIEI SI AL SCOLII IN EDUCATIA COPILULUI

ZMARANDACHE LINA
SCOALA GIMNAZIALA SPIRU HARET, OLTENITA
Factorii de bază care ajută copilul în dezvoltarea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Ca mediu
social, familia reprezinta locul in care copilul este ingrijit, educat, educatia din familie precedand-o pe cea
din scoala. Se stie ca, in primii ani de viata copilul este depedent de parinti, iar acestia mu trebuie sa fie
preocupati doar de latura fizica a ingrijirii lui, ci sa aiba in vedere educatia psiho-sociala coreland
posibilitatile fizice cu cele psihice. Educatia in familie pune bazele dezvoltarii psihice a copilului iar
educatia sa la nivel psihic trebuie sa urmareasca pas cu pas evolutia fizica, urmarindu-se concomitent
educatia intelectuala, morala in scopul formarii caracterului. Cel mai important rol in evolutia psihica a
copilului il au exemplele pozitive din familie, deoarece la aceasta varsta, rolul exemplului este foarte
important. De familie depinde dirijarea judicioasa a maturizarii psihice a copilului. Primele impresii despre
lume si viata, despre fenomene din natura si societate, copilul le primeste din familie. Astfel, prin
comunicarea continua cu membrii familiei, el isi insuseste limbajul, care cu timpul devine un puternic
instrument al dezvoltarii sale psihice. Parintii vor fi atenti la felul cum pronunta copiii cuvintele, le vor
corecta vorbirea, le vor imbogati vocabularul, ii vor invata sa se exprime corect si coerent. Insusirea vorbirii
de catre copiii cu cei din jur. Parintii trebuie sa acorde o mare atentie intrebarilor copiilor, semn sigur al
dezvoltarii lor intelectuale, al manifestarii active a setei de cunoastere, al curiozitatii lor cu privire la
originea lucrurilor din jur. In familie copiii isi insusesc primele cunostinte, isi formeaza primele reprezentari
si dobandesc experiente morale. Parintii ii invata de timpuriu pe copii sa inteleaga ce este "bine"si ce
este"rau", ce este "permis"si ce este "interzis". Pentru unele fapte si actiuni, copiii sunt incurajati si laudati,
iar pentru altele sunt dojeniti de catre parinti.
Functia educativa a familiei consta in formarea priceperilor, deprinderilor de viata, a sentimentelor.
Rolul familiei este fundamental in dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si
estetic. Mai tarziu, scoala, alaturi de familie, influentează, prin conditiile concrete in care se desfasoara
procesul de invatamant, personalitatea copilului.
Scoala eficienta realizeaza un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identitatii sale cu
familia, prin recunoasterea importantei acesteia si atragerea in procesul didactic si cu toate resursele
educative ale societatii pe care le identifica si le foloseste activ.
In aceasta lume aflata intr-o permanenta schimbare, parintii, cadrele didactice si comunitatile locale
se straduiesc sa sprijine sistemele de îmbunatatire a educatiei cu scopul de a-i ajuta pe copii sa se dezvolte.
Pentru ca acest lucru sa se realizeze este nevoie de implicarea familiei in educatie. Familia este prima scoala
a viitorului cetatean, iar intre cei doi factori educativi trebuie sa existe o legatura permanenta care se poate
realiza prin diferite forme de colaborare care nu se cer neaparat spectaculoase, dar ele fac parte integranta
din procesul educational.
Deci, factorii care contribuie la formarea personalitatii copilului sunt familia si scoala. Astfel, familia
constituie cadrul social in care copilul, si apoi tanarul se afla intr-un riguros raport de dependenta materiala
si spirituala pana in momentul in care, odata pregatit pentru profesie si munca, isi poate dobandi singur
mijloacele de existenta, iar scoala este principalul factor instructiv-educativ care pregateste tanarul pentru
viata, ii asigura un bogat bagaj de cunostinte.

1025
 STILURILE DE PARENTING ȘI IMPACTUL LOR ASUPRA DEZVOLTĂRII
COPILULUI

PROF. ZÖLDE JÚLIA

LICEUL TEHNOLOGIC „BARÓTI SZABÓ DÁVID”
Conform faimosului pedagog Johann Heinrich Pestalozzi „Ceasul naşterii copilului este ceasul
începutului educaţiei. ” Prin urmare, stilurile de parenting adaptate de mediul înconjurător determină, într-
o manieră semnificativă dezvoltarea copilului. În ceea ce urmează, vom delinea stilurile principale de
creștere a copiilor, punând accent pe influența lor asupra personalității copilului.
În modelul de parenting, propus de cercetătorul Diana Baumrid, se identifică patru stiluri principale
(autoritar, permisiv, neglijent și autoritativ). Acest model se bazează pe combinația celor două dimensiuni:
nivelul de exigență și nivelul de receptivitate.
Stilul autoritar este marcat prin rigiditate și strictețe exagerată. Părinții autoritari au așteptări foarte
înalte de la copii lor, însă le acordă un nivelul de suport extrem de scăzut. În afară de aceasta, acei părinți
adesea nu le oferă copiilor suficientă afecțiune, înțelegere și empatie. Din cauza regurilor stricte, criticilor
frecvente și a amenințărilor cu pedeapsă, copii cu părinți autoritari suferă de a stimă de sine scăzută, în
ciuda rezultatelor școlare foarte bune. Fiindcă părinții autoritari nu le încurajează pe copii să își exprime
părerile sau emoțiile, acestora îi lipsesc abilitățiile sociale, ceea ce poate manifesta prin timiditate, prin
agresivitate și prin vulnerabilitate la presiunea de grup. Copii educați astfel au o tendință crescută la
tulbulări psihiatrice.
Stilul permisiv este caracterizat prin implicare, iubire necondiționată, dar și prin lipsa structuriilor și
a regurilor. Părinții permisivi li oferă copiilor multă afecțiune și sprijin, ei fiind foarte iubitori. Însă fiindcă
acei părinți vor să evită conflictele cu copii lor, ei nu stabilesc limite sau reguli. Dorința lor de a elimina
din viața copiilor dezamăgirea sau eșecul, duce la așteptări reduse pe plan academic, sportiv, etc. Copii
crescuți de părinți permisivi adesea manifestează egocentrism, impulsivitate și alte probleme de
comportament.
Stilul neglijent sau neimplicat este adaptat de părinți, care sunt indisponibili fizic și/sau sufletește,
așa că nu le pot acorda copiilor dragostea și atenția de care aceștia le ar avea nevoie pentru o dezvoltare
sănătoasă. Stilul neglijent este adaptat de părinții, care au diferite probleme (de exemplu, dependență, o
boală gravă, probleme financiare, etc.) și de cei care au alte priorități (de exemplu, succesul în carieră sau
hobby-urile personale). Părinții neimplicați sunt adesea de convingere că prin acest stil de parenting copii
lor devin mai independenți. Însă stilul neglijent s-a dovedit s-o influențeze cel mai nociv dezvoltarea
copilului. Copii cu părinți neimplicați au adesea o stimă de sine foarte scăzută și manifestează probleme
comportamentale seriose. Acest copii își formează relații cu mare dificultăți, ei sunt dispuși spre dependențe
și spre tulburări psihiatrice.
Stilul autoritativ, considerat cel mai eficient de cercetători, se caracterizează prin implicare, empatie,
înțelegere și prin impunerea anumitor limite. Părinții autoritativi au așteptări crescute, însă le oferă afecțiune
și sprijin copiilor. Acești părinți impun reguli pentru limitarea comportamentului neadecvat, dar și își
tratează pe copii cu respect și empatie, astfel ei devin sociabili, independenți, capabili de comunicare și de
cooperare. Copii cu părinți autoritativi au performanțe academice și abilități sociale foarte bune, astfel au
șanse mari să aibă o viață împlinită.
Sunt de convingere că adaptarea stilului autoritativ este extrem de benefic atât într-un context familiar,
cât și într-un context școlar, fiindcă așa cum formulează Melissa Etheridge „uneori, iubirea înseamnă
disciplină, sau umor, sau ascultare. ”
Bibliografie:
• https://www. iacbc. org/2015/10/08/stiluri-de-parenting/
• https://kindparenting. ro/stiluri-de-parenting-si-cum-influenteaza-acestea-dezvoltarea-copiilor/
• https://www. psihipedi. ro/parenting/stilurile-de-parenting

1026
 EDUCAȚIA TIMPURIE ÎN FAMILIE

PROF. ÎNV. PRIMAR BAIDOC LAURA IOANA

LICEUL ORTODOX ” EP. R. CIOROGARIU” ORADEA

Primii ani din viață sunt esențiali pentru importanța majoră pe care o au în devenirea și dezvoltarea
copilului. Legătura strânsă cu mama și cu ceilalți membri ai familiei, ai familiei extinse, fac ca dezvoltarea
copilului să se desfășoare în condiții bune și prielnice vieții.
Educația din primii ani de viață reprezintă temelia începuturilor, primele achiziții, atașamentul față
de familie, apartenența la primul grup social și la prima comunitate.
Educația timpurie din familie este ceea ce dobândește copilul prin implicarea părinților, amprenta pe
care o lasă ei în modelarea personalității copilului, a comportamentului, preluarea de către copil a unui
sistem de valori, deprinderea unor reguli morale, de purtare, cunoașterea și respectarea unor reguli, buna
cuviință, toate acestea ducând la o bună adaptare socială a copilului.
Educația în primii ani de viață depinde foarte mult de relația afectivă dintre copii și părinți, de valorile
morale ale familiei pe care copilul le va
adopta, de nivelul și specificul dezvoltării copilului.
Familia îi acorda copilului atenție, afecțiune, protecție. Un copil iubit și apreciat de familie, care este
apreciat pentru fiecare faptă bună pe care o face, capătă încredere în forțele proprii, respect de sine, curaj
în acțiunile sale. Afecțiunea este foarte importantă pentru copilul mic, de aici el va înțelege pozitiv regulile,
se va raporta conștient și pozitiv la ele, le va accepta cu ușurință și le va practica motivat, deoarece regulile
impuse și normele de purtare izvorăsc din iubirea pe care părinții o poartă copilului. Atitudinea plină de
iubire și înțelegere a părinților îl motivează pozitiv pe micul om în devenire.
Alături de cei mai apropiați ai săi, copilul va învăța primele deprinderi, de la cele legate de igienă,
până la a mânca corect și frumos, mersul, vorbitul, cuvintele fermecate: Te rog! Mulțumesc! Iartă-mă!,
salutul, cum să ceară ceva, cum să spună când are o problemă, cum să se comporte cu alți copii, cum să
strângă jucăriile, cum să le pună la locul lor.
Pe la vârsta de 2, 3 ani, copilul învață să își educe răbdarea prin amânarea împlinirii dorințelor. Fiind
egocentrist, tot ceea ce îl înconjoară va îndrepta spre împlinirea dorințelor personale, mai ales nevoia de
afecțiune. Pentru că încă nu poate face diferența între bine și rău, prezența și grija adultului sunt esențiale.
Limbajul copilul se dezvoltă prin vorbirea celor din jur cu ei, prin activarea auzului fonematic și asimilarea
vocabularului de bază.
Între 3 și 5 ani este mai ușor copilului să priceapă diferența între bine și rău. Prin experiența zilnică,
părintele poate să îi explice copilului cum e bine să se poarte, cum e bine să facă, de ce e bine să facă într-
un fel, de ce e mai bine să se poarte altfel, care sunt prioritățile, avantajele sau pericolele în anumite situații.
Copilul, în familie, trebuie să învețe mai ales să aibă grijă de el însuși, să știe să ceară ajutor dacă are nevoie.
La această vârstă se învață restul, politețea, buna cuviință, mai ales prin exemplul personal al părinților.
Mersul în vizită la alți copii sau la bunici, masa în familie sau într-un loc public, mersul la cumpărături sau
la biserică sunt prilejuri bune pentru deprinderea bunelor maniere, pentru însușirea normelor de purtare care
fac diferența între un copil educat și unul needucat. Această perioadă este una de dezvoltare a limbajului:
copilul se exprimă mai bine, poate să spună, să ceară, să relateze întâmplări. Atât limbajul cât și
comportamentul sunt influențate de exemplul celor din jur, copiii imită totul: gesturi, fapte, cuvinte, acțiuni.
Primele deprinderi se vor forma imitând exemplul adultului sau al altor copii mai mari. Copilul de 3-5 ani
se va spăla pe față, pe dințișori, va ști să se îmbrace, să mânânce.
Integrat în grupul de preșcolari, copilul se dezvoltă pe toate planurile. Își dezvoltă limbajul, gândirea,
imaginația, motricitatea fină. Gndirea este concretă, se face trecerea de la jocul simbolic cu o jucărie sau
mai multe, la jocul de grup, cu reguli și responsabilități. Prin joc copilul își dezvoltă personalitatea,
capacitatea de a respecta reguli. Și în familie e nevoie să respecte copilul regulile vechi, la care se adaugă
altele noi, conform nivelului de dezvoltare psihoemoțională și fizică a copilului.
Ce ar trebui să învețe copilul în familie? Lucruri elemetare și atât de necesare și de utile vieții: să
salute potrivit cu persoana care i se află în față: un copil, un adult din familie sau un adult străin. Să
vorbească cât mai corect posibil, folosind un vocabular cât mai variat și bogat. Să știe să se spele pe mâini,
pe față, să își pună pantofii în picioare, să lege șireturile sau scaiul, să își ia singur geaca și căciula, să își
cunoască lucrurile: haine, jucării, sticla cu apă, gentuța sau alte obiecte. Să învețe să facă ordine între jucării,
1027
să păstreze ordinea în camera sa. Să stea frumos la masă, să mânânce într-un fel civilizat și cu grijă pentru
a evita accidentele. În familie copilul ar trebui să se simtă iubit, prețuit, apreciat și important. În familie ar
trebui să participe după puterea sa și după priceperea sa la orice acțiune casnică, de la gătit la curățenie și
la cumpărăturile curente pentru familie. Să interacționeze pozitiv cu frațiorii mai mici sau mai mari și cu
ceilalți membri ai familiei. În familie copilul ar trebui să asculte povești, să răsfoiască o carte, să cânte, să
deseneze, să modeleze în plastilinilă, să se joace cu părinții și frații, să descopere lumea și mediul apropiat.
Alături de grădiniță și școală, familia este și rămâne pilonul principal al devenirii unei persoane.
Familia, prin valorile morale, prin exemplul de dăruire și grijă, este cea care îi trasează copilului drumul și
traiectoria în viață. Educația și mediul sunt factori ai dezvoltării care modelează ceea ce ereditatea a dăruit.
Mama și tata rămân lumina, iubirea și ocrotirea micului pui de om. Sau cel puțin așa ar trebui să fie.
Acolo, acasă, e lumea plină de bunătate și bucurie a copilului. Ceea ce vede copilul și ceea ce aude copilul,
este ceea ce va deveni.

1028
 PARTENERIATUL ȘCOALĂ-FAMILIE, PRIMUL PAS SPRE SUCCES

AUTOR: PROF. BARBU MARIANA ANCUȚA,

LICEUL TEHNOLOGIC „TIU DUMITRESCU”
Psihopedagogia modernă centrată pe copil se bazeaza pe convingerea ca familia este primul educator
si cu cel mai mare potential de educare. Familiile copiilor cu CES sunt adesea responsabile de copiii lor tot
restul vietii. La orice copil, in mod particular la copiii cu cerinte educative speciale, gradul de interes si de
colaborare a parintilor cu scoala este cel mai adesea direct proportional cu rezultatele scolare obtinute de
copii. Un rol foarte important al scolii in context este acela de a sprijini familiile sa aiba incredere in
resursele proprii, pentru a face fata greutatilor cu care se confrunta.
Aflarea unui diagnostic este o veste grea pentru un părinte, iar noi, în calitate de cadre didactice,
trebuie să asigurăm sprijin atât copilului aflat în dificultate, cât și părintelui, care, năpădit de emoții și
incertitudine s-ar putea simți depășit de situație. Fără să știe, aflarea unui diagnostic clar pentru copilul său
este chiar primul pas spre ajutorarea acestuia, spre remedierea unor comportamente negative, prin
susținerea celor pozitive, spre îmbunătățirea performanțelor școlare și spre optimizarea și ameliorare
stărilor copilului. În această situație, crearea unui parteneriat solid între corpul profesoral al instituției și
părinți este foarte important pentru bunăstarea elevului, pentru a ne asigura că terapia începută are o
continuitate în activitatea la clasă. Însă, există și situații în care părintele are o dificultate în acceptarea
diagnosticului. În acest caz, consilierea părintelui este necesară pentru a porni demersul recuperator al
copilului.
Un prim pas îl reprezintă îndepărtarea sau ieșirea din zona de vinovăție a părintelui. La aflarea
diagnosticului, părintele se poate simți vinovat pentru starea copilului sau pentru că nu și-a dat seama de
deficiența acestuia mai timpuriu. În funcție de spectrul diagnosticului, de gravitatea acestuia și de
posibilitatea sa de recuperare, un cadru didactic suportiv îl va ajuta pe părinte să se elibereze de această
vionvăție, având grijă să menționeze chiar că unele comportamente pot fi greu asociate unei anumite
tulburări și să îi felicite curajul de a apela la ajutorul lui medic specialist, deoarece doar acesta se află în
competența de a pune un diagnostic. De asemenea, este necesar sa-i ajute pe părinți să conștientizeze că
înainte de a-și îngrijii copiii, trebuie să se îngrijească de ei însiși. Când sunt relaxati, echilibrati psihic, le
este mult mai ușor sa își ajute copiii. Abilitățile lor de rezolvare a problemelor sunt mai ascuțite și sunt mai
puțin tentați să considere comportamentul copiilor ca pe un afront personal sau ca o reflectare a faptului ca
sunt parinti “buni” sau ”rai”.
Un al doilea pas este să îl asigurăm pe părinte că deținem metodele necesare pentru a ușura parcursul
recuperator al copilului. În acest caz, o grilă de recuperare și de observare a copilului cu CES poate fi un
bun punct de plecare și un moment de certitudine pentru părinte, deoarece acesta poate vedea clar măsurile
ameliorative care vor avea loc.
Discuțiile periodice cu părintele sunt benefice, acesta poate avea siguranța faptului că elevul este
susținut în tratamentul său și observat de către profesori, dar și de către colegi.
Este necesar să le spunem părinților despre importanța mediului în care trăiește copilul, despre cum
acesta îi poate susține sau încetini recuperarea, având grijă la modul în care formulăm adresarea, fiind
convinși că niște părinți care acordă sprijin, acceptă și își îngrijesc copilul, le asigură acestora cel mai bun
viitor. Însă, discordia în familie, potențialele probleme psihice sau tulburări ale membrilor familiei(acestea
pot fi moștenite, de aceea este posibil să existe o corelare între diagnosticul copilului și un părinte/membru
al familiei)o atitudine critică cu privire la comportamentul copilului, îl împing pe acesta într-o direcție
greșită, de neputință. O tendință exagerată de critică a familiei poate împinge un elev de gimnaziu cu ușoare
deficiențe, dar iubitor și sociabil, spre a deveni un adolescent irascibil, lipsit de dorința a se afirma. Prin
consiliere, putem valida anumite stări ale părintelui: nu este mereu ușor să crești un copil, însă nu trebuie
să ne lăsăm cuprinși de deznădejde și resentimente, iar când părintele se simte copleșit, primul și cel mai
bun lucru pe care îl poate face este să ceară ajutorul, fie unui alt membru din familie sau consilierului din
școală. Creșterea stimei de sine este necesară atât în cazul părintelui, cât și în cel al elevului.
Nevoile copilului cu CES, ca şi nevoile copilului normal, sunt aceleaşi: nevoia de o familie stabilă,
hrană adecvată, de respect pentru abilităţile lui. Modalitatea în care nevoile sunt împlinite diferă de la

1029
familie la familie, de la cultură la cultură. Satisfacerea nevoilor copilului este esenţială pentru sănătatea şi
dezvoltarea optimă a copilului. Există tendinţa de a vedea nevoile fizice ale copilului ca fiind o prioritate.
Este adevărat că fără hrană, somn, copiii vor muri. Totuşi, un copil are nevoie de mai mult decât a i se
împlini nevoile de bază: hrană, locuinţă, sănătate. Un copil are nevoi fizice, emoţionale, psihologice,
sociale, spirituale. Nevoile se multiplică şi se rafinează odată cu creşterea copilului. Potenţialul copiilor nu
se poate realiza fără respect, fără libertatea de opinie, de acţiune. Dacă îi lipsesc aceste ingrediente, starea
de bine psihologic/emoţional este afectată. Nevoile copilului sunt interdependente: niciuna nu poate exista
fără cealaltă. Fără sprijinul adulţilor aceste nevoi nu au cum să se realizeze: vulnerabilitatea, lipsa de putere
a copiilor arată că sunt dependenţi de adulţi. Copiii au nevoie atât de familie, de accesul la sistemul de
sănătate şi educaţie.
Comunicarea si colaborarea eficienta dintre cadrele didactice și părinți se bazează pe câteva elemente:
- Respectul (reciproc) – poate fi modelat adesea de catre cadrele didactice. Este important să se plece
de la premisa că părinții sunt cei mai importanți profesori din viața copilului; respectul si tactul dovedit de
cadrul didactic față de complexitatea unor probleme poate induce respectul reciproc;
-Atitudinea imparțială, care solicită gândirea pozitivă și deschisă despre familii, evitarea judecăților
evaluative și dezaprobatoare. Atitudinea imparțială înseamnă încurajarea familiilor de catre cadrele
didactice să-și evaluaze propriile decizii fără a influența cu propria lor părere;
-Empatia față de părinte poate fi ușor sesizată de acesta prin deschiderea la dialog și comunicare
sinceră.
În concluzie, instituirea respectului reciproc, a relațiilor empatice, ca bază a unei colaborări autentice
între cadrele didatice, elevi, familiile lor și specialiști este un proces complex, care cere timp, energie,
prudență, empatie și bună credință. Este important de menționat că în acest proces nu numai copiii sunt cei
care învață, ci si adulții.

Bibliografie
Să înțelegem ADHD, dr. Christopher Green, Dr. Kit Chee

1030
 FAMILIA ȘI ROLUL EI ÎN EDUCAȚIE
DE CE ESTE ESENȚIALĂ IMPLICAREA PĂRINȚILOR ÎN EDUCAȚIA
COPILULUI

PROF. ÎNV. PRIMAR, BÎRLEA AURELIA CRISTINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,SIMION BĂRNUȚIU” TIUR - BLAJ
Cea mai importantă educaţie a unui copil are loc în interiorul familiei. Primele reguli de politeţe le
învăţăm de la părinţi şi bunici. Apoi, învăţăm de la doamna educatoare, de la doamna învăţătoare şi de la
toţi profesorii noştri. Toţi aceşti oameni din jurul nostru ne dau sfaturi. Şi noi le dăm mai departe copiilor
noştri. Cel mai bun predictor al succesului elevilor este măsura în care familiile încurajează învățarea acasă
și se implică în educația copilului lor.
Atunci când părinții sunt implicați în viața școlară a copiilor lor, aceștia beneficiază de sprijin și
cunoștințe, fiind o cale prin care cei mici să-și dezvolte dorința pentru cunoaștere. Încurajarea implicării
părinților este mai mult decât o curtoazie obișnuită – este o modalitate excelentă de a crea un mediu de
învățare pozitiv.
Cercetările au arătat o scădere a procentului de părinți care să susțină comunicarea intimă dintre
părinte-profesor. Părinții moderni preferă metode de comunicare la distanță, cum ar fi platformele online și
sunt mai puțin susceptibili să participe la ședințe sau activități școlare. În timp ce tehnologia și instrumentele
digitale pot ajuta familiile să rămână informate, elevii își pot pierde interesul pentru școală atunci când
părinții nu își oferă sprijinul.
Pe de altă parte, profesorii observă schimbări importante în clasele lor atunci când părinții se implică,
cum ar fi îmbunătățirea motivației și performanței elevilor. De asemenea, colaborarea cu părinții poate ajuta
la identificarea nevoilor și obiectivelor și pot exista discuții despre modul în care părinții pot contribui.
Comunicarea cu familia oferă profesorului posibilitatea de a asculta preocupările acestora și de a le explica
mai multe despre educația celor mici.
Potrivit specialiștilor, implicarea părinților îi poate ajuta pe cei mici în mai multe moduri, precum:
 Să obțină note mai mari la școală;
 Să aibă un scor peste medie la testele naționale;
 Să fie activi și implicați în timpul orelor;
 Să aibă încredere în propriile abilități;
 Să socializeze ușor și eficient cu partenerii de joacă;
 Să fie empatici și înțelegători cu cei din jur;
 Să își continue educația și după terminarea liceului.

Iată câteva modalități prin care poți să te implici activ în educația copilului:
 Comunică regulat cu cadrele didactice ale copilului. Pune întrebări cheie, precum: în ce domenii
se descurcă, ce mai poate fi îmbunătățit și cum îl poți susține și ajuta de acasă;
 Participă la cât mai multe activități școlare: ședințe cu părinții, serbări, festivități sau lecții
deschise;
 Planifică excursii cu scop educațional în afara școlii. Câteva exemple de activități – excursii,
tururi de muzee, vizite la bibliotecă. Dacă cel mic învață despre animale, ați putea merge împreuna la un
muzeu de științe naturale. Acest lucru îi va oferi copilului posibilitatea de a aplica în viața reală cunoștințele
pe care le-a dobândit la grădiniță sau școală;
 Organizează lecții interactive acasă. Activitățile domestice pot îmbunătăți procesul de învățare.
De pildă, poți crea cântece și rime cu vocabularul învățat la clasă, ori să înlocuiești anumite instrumente
muzicale cu obiecte casnice. O sesiune de gătit distractivă îi poate oferi celui mic ocazia de a-și dezvolta
înțelegerea despre sănătate și nutriție;
 Urmăriți împreună filme și videoclipuri educaționale;
 Pune întrebări în mod regulat despre cum a fost la școală, dacă a învățat ceva nou, precum și
despre cea mai grea parte a zilei. Comunicarea acasă îi încurajează pe copii să revizuiască ceea ce au învățat
pe parcursul zilei;

1031
  Pune bazele învățării unei limbi străine. Deși învățământul formal poate include predarea unei
limbi străine, acasă poate fi mediul în care copilul să se familiarizeze cu vocabularul și expresiile de bază.
Poți face acest lucru prin desene animate în limba engleză, de pildă, în timp ce poți evidenția anumite
cuvinte cheie, precum fructe, animale sau membri ai familiei.

Așadar, o educație bună aduce stimă de sine, perspective de carieră mai bune, sănătate îmbunătățită
și o mai bună înțelegere a lumii. Deci, data viitoare când copilul te întreabă de ce trebuie să meargă la
școală, spune-i că educația îl va ajuta să fie un adult mai fericit!

1032
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE
PARTENERIATUL FAMILIE – ȘCOALĂ

PROF. BOBOIA MIOARA,

COLEGIUL NAȚIONAL “MIHAI VITEAZUL”. TURDA, JUD. CLUJ
Viața reprezintă un întreg șir de lecții, pe care mai mult sau mai puțin conștient suntem nevoiți să le
parcurgem, să le învățăm și să le transmitem generațiilor următoare cu o mare responsabilitate. Încă din
primele zile de viață, când de-abia distinge forme, culori și se familiarizează cu glasurile ce-l înconjoară,
omul învață.
Învață să iubească, să asculte, să respecte, să ofere, învață atât despre bine, cât și despre mai puțin
bine, învață să se bucure de frumos, iar ceea ce e mai puțin frumos, va fi o povață importantă cândva în
parcursul său.
Înainte de a merge la școală, copilul se formează pe baza a ceea ce părinții și întreaga familie au clădit
asupra sa - valorile, cunoștințele primare, educația elementară, bunătatea și respectul față de ceilalți, iar
ulterior, pe baza a ceea ce s-a construit în primii ani de viață se alătură școala ca instituție, alături de cadrele
didactice, formându-se astfel un parteneriat educațional.
Cu toate acestea, să nu uităm un aspect extrem de relevant - școala nu poate face ceea ce părinții nu
au făcut la timpul potrivit și nici invers. Fiecare etapă își are rostul său, iar una fără de cealaltă sunt în zadar.
Poate sună clișeic, însă cei șapte ani de acasă sunt cu adevărat importanți. În primii ani de viață,
temperamentul copilului este maleabil, poate fi modelat în cea mai bună formă a sa, se formează un
comportament sănătos bazat pe principii și valori care să îl însoțească de-a lungul vieții. De asemnea însă,
lucrurile se pot întâmpla și în defavoarea acestuia, motiv pentru care atenția acordată celor mici și răbdarea
de a le explica tot ceea ce îi înconjoară sunt sarcinile și atribuțiile cele mai de preț ale familiei, ale părinților.
Da, cu toate că de cele mai multe ori poate fi epuizant, este atât de important să le explicăm celor mici, cu
calm și iubire, tot ceea ce ei au nevoie să cunoască, astfel formând, cu pași mici, dar siguri, adultul de
mâine.
Acasă reprezintă mediul perfect de învățare. Acasă va fi mereu locul în care cel mic se va simți în
siguranță, va fi locul în care va avea curajul să încerce lucruri noi, să exploreze, fără teamă de eșec, știind
mereu că e cineva acolo să îl susțină, iar cu aceste „cărămizi” bine clădite încă de la început îi putem asigura
o școlarizare fructuoasă, sănătoasă și deloc traumatizantă.
Mergând mai departe spre o nouă fază, poate mai repede decât ne-am gândi, regăsim școala ca o nouă
etapă de formare. Școala în sine, pe lângă rolul pe care îl are, și anume cel de a aduce elevilor un cumul de
noi cunoștințe, trebuie să mențină atenția și asupra modului în care se integrează elevii în societate, cum se
formează ei ca oamenii și cum se raportează la cei din jur. Pentru a fi un elev de 10 nu este suficient să obții
note bune, să fii mereu primul la concursuri și olimpiade, ci trebuie să se creeze un echilibru între activitatea
didactică și modul în care copilul ajunge să perceapă realitatea și cum, concret, ajungem el să se implice în
societate, dar și să fie perceput de aceasta.
Cu toate că de cele mai multe ori părinții se așteaptă ca profesorii, învățătorii sau educatorii să facă
minuni în intervalul în care aceștia sunt la școală/grădiniță, trebuie să avem mereu în minte următorul
aspect. Deși de cele mai multe ori profesorii au super-puteri și reușesc să îi poarte pe cei mici într-un univers
al cunoașterii, nu pot face ceea ce părinți nu au făcut la momentul potrivit. Am putea numi-o chiar o relație
de tipul win-win; părinte implicat, profesor dedicat și mai presus de toate copil fericit.
Astfel, putem sumariza întreaga informație printr-un citat care consider că însumează cel mai bine
toate cele spuse anterior - „Educația este ceea ce rămâne după ce ai uitat ceea ce ai învățat în școală”. Asta
spunea cândva Albert Einstein, o frază scurtă, dar extrem de cuprinzătoare. Este atât de important să ne
concentrăm pe lucrurile care contează cu adevărat, chiar dacă par mărunte și neînsemnate, în fapt, ele sunt
adevăratele valorile și lecțiile cele mai folositoare. Într-adevăr, este important să cunoaștem formule
matematice, reacții chimice, forme de relief, reguli gramaticale sau marii domnitori ai lumii, însă de cele
mai multe ori nu vom fi remarcați doar prin asta, ci prin modul în care vorbim, iubim, suntem atenți la
nevoile altora, prin modul în care am învățat să fim Oameni.

1033
 Așadar, părinți, iubiți-vă copiii, petreceți timp cu ei, fiți atenți la nevoile lor. „Cei 7 ani de acasă” nu
se mai întorc, iar cei mici nu vor mici pentru totdeauna.
Voi, dragi profesori, faceți-vă meseria cu drag și dedicare. În mâinile voastre stă viitorul si într-o mare
măsură depinde de voi felul în care acesta va arată.

Dragoste. Respect. Răbdare. Este mai simplu decât am crede.

1034
 „GRĂDINIȚĂ -FAMILIE- CHEIA SUCCESULUI!”

EDUCATOARE: BUNA MARIA-MAGDOLNA

PETROVAN ANDREEA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”GODRI FERENC”/
GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT
”ARVACSKA”, SFÂNTU GHEORGHE JUDEȚUL COVASNA
Un factor important în creșterea copilului preșcolar este procesul informativ- educativ la care familia
și grădinița participă.
Familia este factorul educativ principal, deoarece educaţia începe din familie, aceasta fiind modelul
pe care copilul îl imită şi îl urmează. În familie copilul îşi face pregătirea și intrarea pentru viaţă. Contribuţia
familiei este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic iar aceasta scade pe măsură ce copilul înaintează
în vârstă. Familia este mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani de viaţă, se dezvoltă şi se formează.
Aceasta reprezintă primul factor de ajustare a interacțiunilor dintre copil și mediul social.
Mediul în care copilul se naște, trăiește primii ani de viață se dezvoltă și se formează pentru viață este
oferit de familie. Astfel, familia are rolul în asigurarea condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de
dezvoltare ale copilăriei, elemente ce stau la baza structurării personalităţii copilului. Apariţia unui copil în
orice familie, care la început este complet dependent de adulţi aduce cu ea un enorm sens al responsabilităţii,
privind modul în care să o îngrijeşti şi să o educi. Părinţii sunt primii educatori deoarece ei sunt primii cu
care copilul interacţionează încă din prima zi a vieţii. Familia este modelul pe care copilul îl are, modul de
viaţă al familiei este principalul reper în viaţa copilului. Copilul observă și copiază comportamentele pe
care le vede la părinții săi, observă modul în care aceștia acționează în rolul de părinți. Primele deprinderi
de igienă și viață sănătoasă tot din familie sunt învățate, acestea constituind suportul dezcoltării ulterioare
și cele care își pun amprenta asupra personalității copilului.
Tot în familie, copilul își însușește limbajul, volumul, caliatea vocabularului corectitudinea
exprimării, toate acestea depinzând de modelele care îi sunt date în familie, de felul în care părinții
interacționează și îl solicită pe copil. În familie se formează cele mai importante deprinderi de
comportament: respect, politețe, sinceritate, ordine etc.
La vârsta preșcolară un alt factor educativ pe care preșcolarul îl întâlnește este grădinița, cea care
desfășoară un amplu proces instructiv-educativ și are cadre cu pregătire profesională corespunzătoare.
Educatoarea grupei trebuie să cunoască specificul fiecărui stadiu de dezvoltare al preșcolarului, astfel
preocupându-se de integrarea acestuia în mediul grădiniței.
Grădiniței îi revine rolul de partener în relațiile ei cu familia, acest rol rezultă din faptul că este un
serviciu profesionist cu personal bine pregătit pentru educarea preșcolarilor în funcție de vârstele acestora.
Grădinița și familia trebuie să lucreze în echipă, trebuie să înțeleagă că acest lucru (în echipă) este
favorabil evoluției preșcolarului. Ambele părți luptă pentru educarea preșcolarului, punctul comun în
grădinița. Preșcolarul este mai presus de orice, el trebuie educat deoarece el reprezintă viitorul.
Cea mai ușoară modalitate de a crea o relatie familie-grădiniță este prin a implica părinții în activitățile
grupei. Putem face acest lucru atât prin ședințele cu părinții unde se discută tot ceea ce ține de copii la
modul general cât și individual dar și prin activități ca Serbări, Festivalul dovleceilor, Carnavalul
costumelor, excursii, vizite etc.
Sărbătorirea anumitor evenimente la comun constituie o oportunitate de cunoaștere reciprocă și de
implicare în actul educativ.
Ca și exemplu de activități făcute de grupa ” Fluturașii veseli” noi am realizat mărțișoarele în dar de
1 Martie și un carnaval de ziua mamelor, unde fiecare copil a venit costumat și a reprezentat un personaj,
iar la sfârșit ca și supriză pentru mame am facut și o mică serbare de ziua lor specială.

1035
1036
 RELATIA ȘCOALĂ-FAMILIE

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ZVORIȘTEA

STRUCTURA ȘERBĂNEȘTI
PROF. ÎNV. PRIMAR, BURLACU IONELA-RAMONA
Primul an de școală reprezintă unul dintre momentele importante din viața unui copil, din viața
părinților acestuia și este așteptat cu emoții, cu nerăbdare, cu multe dorințe și visuri, pe care doresc să le
împlinească cu ajutorul cadrelor didactice, al managerilor școlii, dar și al tuturor resurselor educaționale
oferite de mediul școlar.
Pentru părinţi e momentul în care ei trec de la statutul de primi educatori (familia fiind prima şcoală
a copiilor) la cel de parteneri ai şcolii. Aceasta nu înseamnă că rolul părinţilor în educaţia copiilor s-a
încheiat, ci doar că începe o nouă etapă în care părintele împarte acest rol cu învăţătorul, iar mai târziu cu
profesorii. Părinţii continuă educaţia copiilor în familie, dar odată cu începerea şcolii apare nevoia de
colaborare cu aceasta, chiar de implicare activă în cadrul ei.
Atunci când cele două medii educaţionale (şcoala şi familia) se completează şi se susţin, ele pot
asigura într-o mare măsură o bună integrare a copilului în activitatea şcolară, dar şi în viaţa socială.
Cercetările realizate în domeniul educaţiei arată că, indiferent de mediul economic sau cultural al familiei,
când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, se observă o îmbunătăţire a performanţelor
elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, precum şi reducerea ratei de abandon şcolar sau chiar a scăderii
delicvenţei juvenile.
Implicarea părinţilor în educaţia şcolară a copiilor are la bază cîteva principii esenţiale:
• Părinţii, indiferent de etnie, statut socio-economic sau pregătire profesională, sunt un element-cheie
în educaţia propriilor copii.
• Părinţii doresc tot ce e mai bun pentru copiii lor.
• Toţi copiii pot învăţa.
• Elementul principal este copilul şi realizările sale.
• Şcoala nu este singura responsabilă pentru rezultatele şcolare ale copilului.
• Fiecare cadru didactic este un specialist în domeniul său, oferind astfel copiilor informaţii relevante
şi accesibile vârstei.
Ca parteneri într-o relaţie, este normal ca părţile implicate să aibă anumite aşteptări una faţă de
cealaltă.
În cei peste 20 ani de experienţă ca învăţător, am observat că există un set comun majorităţii părinţilor,
în ceea ce priveşte aşteptările lor privind activitatea cadrelor didactice. Iată câteva dintre ele:
 să fie sensibili la nevoile, interesele şi talentele speciale ale copiilor;
 să stabilească cerinţe şcolare identice pentru toţi copiii;
 să manifeste entuziasm în educarea copiilor;
 să-i ajute pe copii să-şi sporească stima de sine;
 să întărească disciplina copiilor;
 să comunice des şi deschis cu părinţii;
 să ofere recomandări privitoare la modul în care părinţii îi pot ajuta pe copii să
înveţe.
De asemenea, cadrele didactice au anumite aşteptări din partea părinţilor:
 să creeze copiilor oportunităţi de învăţare (un mediu sigur de dezvoltare fizică
şi psihică);
 să susţină scopurile, regulile şi politica şcolii;
 să sublinieze, în discuţiile cu copiii, importanţa educaţiei pentru viaţă;
 să-şi accepte responsabilitatea de părinte, fiind un bun exemplu;
 să-i ajute pe copii să realizeze un echilibru între activităţile şcolare şi cele
extraşcolare;
 să-i înveţe pe copii auto-disciplina şi respectul pentru cei din jur;
 să-i încurajeze pe copii să fie cât mai buni (să se autodepăşească) şi să-şi
stabileacă scopuri realiste;

1037
  să comunice des şi deschis cu cadrele didactice (fără a jigni sau a critica
competenţa profesională a acestora).

Oricare ar fi aşteptările, esenţială este încrederea. Părinţii trebuie să aibă încredere în cadrele
didactice, dar şi să aibă grijă să nu proiecteze asupra copiilor propriile amintiri neplăcute pe care le-ar putea
avea din perioada şcolii. Ei trebuie să le recunoască cadrelor didactice un profesionalism pe care ei nu îl
au, pedagogia fiind o adevărată meserie, nu doar o simplă ocupaţie.
În relaţia şcoală-familie pot apărea dificultăţi de ordin comportamental (întâlnite atât la părinţi, dar şi
la cadrele didactice) sau de ordin material (se cere un surplus de efort din punct de vedere material sau de
timp). Aceste dificultăţi pot apărea din părerile diferite privind responsabilitatea statului şi a familiei cu
referire la educaţia copiilor, impactul familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului, participarea la
gestionarea şi procesul decizional din şcoală, dar şi randamentul pedagogic al cadrelor didactice sau lipsa
de timp a părinţilor.
Pentru a nu se ajunge la asemenea dificultăţi, este de preferat ca părinţii să ia legătura cu şcoala nu
doar atunci când sunt chemaţi la şedinţele cu părinţii sau atunci când copiii se confruntă cu anumite
dificultăţi. Ei trebuie să participe la toate evenimentele importante ale şcolii (serbări, festivităţi, concursuri,
spectacole, drumeții, excursii, târguri etc. ), să uşureze misiunea educativă a şcolii prin continuarea
educaţiei în cadrul familiei, dar şi să manifeste disponibilitate pentru participarea la cursuri cu caracter
educativ realizate pentru părinţi.
Pentru a facilita comunicarea între şcoală şi familie, cadrul didactic poate să comunice cu părinţii prin
e-mail, în cazul în care aceştia dispun de un calculator conectat la internet, să efectueze vizite la domiciliul
elevilor, să realizeze întâlniri după cursuri ori de câte ori se impune acest lucru, la o oră agreată de părinţi
sau la ora de consiliere săptămânală, stabilită la începutul anului școlar.
O altă piedică pusă în faţa parteneriatului şcoală-familie o reprezintă faptul că unele familii se simt
neglijate sau nedorite, unele persoane putându-se simţi chiar intimidate de cadrul didactic. Una din cauze
este educaţia limitată a părinţilor, sau chiar nivelul lor de alfabetizare. În această situaţie, cadrele didactice
trebuie să înţeleagă nivelul de disponibilitate existent pentru implicarea părinţilor în activităţile şcolare, dar
şi să-şi adapteze strategiile pentru a contribui la realizarea unui parteneriat reuşit între şcoală şi familie.
În concluzie, pentru a putea asigura educarea copiilor în cele mai bune condiţii şi, implicit, succesul
în viaţă, e nevoie ca toţi factorii implicaţi în procesul educaţional să formeze o echipă în care fiecare ştie
ce are de făcut şi îi acordă partenerului respectul şi încrederea cuvenite.

1038
 IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ

ÎNTOCMIT DE: CAȚA ELENA MARIA-GPP NR 1 COVASNA

MOTTO ”Diploma celor șapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativu părinților” (Valeria
Mahok)

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are
cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care
se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de
protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea acel
sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile sale
forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume
şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-
l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi
dorinţelor sale.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului
acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi,
abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În
familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi
însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii
din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme.

1039
 „Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini
şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne
comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers
pe care-l creează părinţii.

BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.

1040
 ROLUL PĂRINȚILOR ÎN EDUCAȚIA COPIILOR

PROFESOR ÎNV. PRIMAR CLEMENTE MARICICA MONICA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”I. D. SÎRBU” PETRILA
”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor
(care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute
conștient decât de copii foarte inteligenți, ele sunt percepute mai totdeauna de inconștientul care le emite
apoi conștientului în situații similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un copil percepe şi
stochează în inconștient mesajul ascuns al propozițiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor
pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne).
Primii ani de viață ai unui copil și implicarea părinților în acest stadiu de nevoie a satisfacerii
trebuințelor este primordială. În primii ani de viață, copilul este dependent de părinți, în special de mamă,
fiind o etapă de bază în dezvoltarea sa, deoarece în această perioadă se pun bazele dezvoltării viitorului
adult. În cadrul familiei, copilul are parte de primele lecții de viață, iar părinții sunt cei care îi oferă un prim
model de învățare. Dar și după ce crește și copilul ajunge la grădință/ școală, rolul părinților nu se termină,
ci continua, și este în continuare la fel de important. Colaborarea între actorii implicați, elev-profesor-
părinte, este foarte chiar necesară și influențează viața școlară a copilului.
Implicarea părinților în viața școlară, participarea activă a acestora în procesul instructiv-educațional,
colaborarea părintelui cu profesorul, duce la o implicare mai mare a copiilor în activitatea școlară, și la
obținerea de rezultate mai bune. Literatura de specialitate arată că şansele de reușită ale unui copil de a se
dezvolta şi de a obţine rezultate mai bune la învățătură cresc pe măsură ce părinţii sunt implicaţi în educaţia
acestuia.
De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei șapte ani de-
acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme ori
reguli de politețe, în special. Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi,
comportamente și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată
„culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul
are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor
comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Pentru că primii șapte ani sunt esențiali în formarea caracterului său, copilul trebuie ajutat să deprindă
obiceiuri sănătoase și maniere elegante. Micuțul învață care sunt principiile și valorile după care va trebui
să se ghideze în viață, în situații dintre cele mai diverse, descoperă cum sa aibă grijă de corpul și de lucrurile
lui, ce este recomandat să mănânce, cum să își ajute părinții și cum să se bucure de încrederea și aprecierea
oamenilor cu care interacționează.
Tot ceea ce se omite sau se greşeşte acum în educaţie este în dauna copilului. Completarea lipsurilor
educative ale primilor ani este posibilă, dar se va face mult mai anevoios, într-un moment în care copilul
trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el.
Bunele maniere sunt cartea noastră de vizită. Felul în care ne comportăm are o puternică influență
asupra relațiilor cu familia, prietenii, colegii, și, în cele din urmă, de acest lucru depinde dacă avem sau nu
succes în viață. Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil
în prezenţa celorlalţi decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de
a-l obişnui cu bunele maniere este să fim noi, părinţii, un bun model pentru ei, începând prin a-i învăța
lucruri simple încă de la vârstă fragedă: să salute, să spună „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”.
Dacă în trecut se punea mare preţ pe politeţe, acum părinţii sunt sfătuiţi să-şi înveţe copiii să-şi asume
responsabilităţi. Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte dintre
abilităţile pe care un copil trebuie să şi le însuşească în cei 7 ani de acasă, părinţii fiind adevărate modele.
Dacă micuţii sunt crescuţi de bone sau bunici, comportamentul acestora trebuie să coincidă cu al părinţilor,
în caz contrar, copiii riscând să fie bulversaţi şi să testeze diverse atitudini în funcţie de conjunctură.
De asemenea libera exprimare este un comportament mult încurajat în prezent. Copilul, are acces la
o cantitate mai mare de informaţie, și gradul de socializare este la fel de mare. În primii 7 ani de viaţă,
copilul ar trebui să-şi însuşească o serie de abilităţi sociale şi emoţionale. Abilităţile sociale presupun ca

1041
micuţii să înveţe să-și ajute semenii fără să aştepte recompensă, să-i asculte şi să rezolve conflictele într-un
mod pozitiv, fără să se răzbune. În plus, copiii trebuie să înveţe să-şi împartă experienţele şi jucăriile cu
alţii.
La fel de importante sunt şi abilităţile emoţionale. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii cum să-şi
exprime emoţii precum furia sau frica; să-şi exprime furia prin cuvinte de genul «sunt furios» şi apoi să
motiveze. Furia nu trebuie exprimată prin acţiuni ; nu se va încuraja copiilor atitudinile nepotrivite, pentru
că atunci când un copil vede că obţine ceva prin faptul că este nepoliticos, că nu cedează locul cuiva sau că
se bagă în faţă la rând, va considera acest comportament ca fiind util pentru nevoile lui.
De asemenea, părinţii trebuie să fie atenţi la nevoile de afecţiune ale copilului. Dacă au nevoie de
atenţie şi nu o primesc atunci când sunt cuminţi, vor începe să fie obraznici pentru a atrage atenţia.
Asumarea responsabilităţilor este bine să înceapă învățându-i pe copii să-şi strângă singuri jucăriile sau
dându-le sarcini simple precum, să ajute la aşezarea mesei.

BIBLIOGRAFIE
1. COLCEAG, F., ALEXANDRU, F. (2018), COPILUL TĂU ESTE UN GENIU, EDITURA
TIKABOO
2. VERZA, E. VERZA, F. E. (2017), PSIHOLOGIA COPILULUI, EDITURA TREI

1042
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE
PARTENERIATUL FAMILIE – ȘCOALĂ

NUME: CODĂU CLAUDIA-ZORICA

SPECIALITATEA: LIMBA ENGLEZĂ
ȘCOALA: ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 FINIȘ
Știm cu toții că familia este prima instituție în care un copil se dezvoltă și învață regulile, normele și
valorile sociale care îl vor însoți pe tot parcursul vieții. "Cei șapte ani de acasă" reprezintă un proverb
popular care subliniază importanța primilor ani ai copilăriei, când se formează obiceiuri și comportamente
care îi vor influența pe copii pentru tot restul vieții. În acești ani, mama joacă un rol esențial în viața
copilului, îi oferă afecțiune, îngrijire și învață valorile esențiale ale vieții.
Rolul părinților în educația copiilor este crucial, adică să-i îndrume pe copii, să-i îndrume și să-i
învețe cum să se integreze în societate. Părinții trebuie să le ofere copiilor o bază solidă de cunoștințe, să-i
învețe să ia decizii bune, să se comporte civilizat și să-și respecte semenii. Dincolo de acest rol, părinții au
responsabilitatea de a menține o comunicare deschisă și sinceră cu copiii lor. Acest lucru este important
pentru ca părinții să înțeleagă nevoile și preocupările copilului lor și să le ofere sprijinul necesar.
Parteneriatul dintre casă și școală este un aspect important al educației care are un impact major
asupra dezvoltării copilului. În acest parteneriat, părinții și profesorii trebuie să lucreze împreună pentru a
asigura o educație de calitate și pentru a ajuta copiii să se dezvolte armonios.
Școlile trebuie să țină cont de nevoile și interesele copiilor și să ofere un mediu sigur și stimulant în
care aceștia să se poată dezvolta și învăța. Părinții, pe de altă parte, trebuie să lucreze cu profesorii pentru
a-și susține activitățile școlare și pentru a oferi copiilor o atmosferă pozitivă și încurajatoare în care se pot
dezvolta.
Parteneriatele dintre școli și familii sunt esențiale pentru dezvoltarea elevilor și pentru asigurarea unei
educații de calitate. În aceeași ordine de idei, familiile și școlile trebuie să lucreze împreună pentru a
promova succesul academic și personal al elevilor.
Colaborarea strânsă între școală și casă ajută la identificarea nevoilor și abilităților elevilor,
conducând la o mai bună înțelegere a procesului de învățare și la adaptarea programului educațional la
nevoile lor individuale. În plus, prin colaborare, pot fi dezvoltate strategii de instruire eficiente care să
răspundă nevoilor și intereselor elevilor, creând o experiență de învățare mai personalizată și mai eficientă.
În plus, parteneriatele dintre școli și familii ajută la menținerea unor comunități educaționale
puternice care încurajează elevii să participe activ la procesul de învățare. Părinții pot participa la activități
educaționale precum întâlnirea cu părinții, participarea la activități extracurriculare sau organizarea de
evenimente școlare. Aceste activități pot contribui la întărirea legăturii dintre părinți, profesori și elevi,
rezultând un mediu de învățare mai plăcut și mai productiv.
Totodată, cooperarea acasă-școală ajută la promovarea comunicării eficiente între părinți și profesori.
Comunicarea deschisă și transparentă între părinți și profesori ajută la identificarea problemelor de învățare
ale elevilor și la dezvoltarea de soluții eficiente. Prin comunicare, părinții pot afla despre activitățile și
programele școlare, precum și despre progresul și performanța elevilor.
Profesorii pot primi, de asemenea, feedback de la părinți cu privire la programele educaționale,
metodele de predare și alte aspecte relevante pentru a îmbunătăți procesul de învățare.
Implicarea activă a părinților în procesul de învățare întărește parteneriatul dintre școală și familie.
Părinții pot fi încurajați să petreacă timpul liber cu copiii lor, vorbindu-le despre școală și ajutându-i cu
activități acasă.
În concluzie, educația la domiciliu și parteneriatul dintre casă și școală sunt aspecte importante ale
dezvoltării copilului. Părinții și profesorii trebuie să conlucreze pentru a asigura o educație de calitate și
pentru a ajuta copiii să se dezvolte armonios.

1043
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

PROF. CRĂCIUN TUDORA

Cunoașterea și integrarea valorilor morale în conduita copilului
Conştiinţa morală - după Louis Legrand (1991, p. 22) – înseamnă cunoaşterea valorilor, care se cer a
fi integrate apoi în comportamentul persoanei, integrare ce presupune chiar obligaţia, dacă voinţa
individuală nu este în consens cu valorile promulgate. Conduita unei persoane se referă la modul de
comportament, felul de a se purta, în timp ce conştiinţa morală posedă capacitatea de a prevedea realitatea
şi de a orienta conduita – aceasta fiind manifestarea conştiinţei în relaţiile morale practice. Din perspectivă
psiho-pedagogică formarea conduitei include atât deprinderi şi obişnuinţe de comportare morală, cât şi
însuşirile pozitive de caracter.
Deprinderile sunt componente automatizate ale conduitei ce se formează ca răspuns la anumite
cerinţe, care se repetă în condiţii relativ identice. Un rol decisiv în formarea deprinderilor îl au modelele.
Primele modele sunt părinţii, apoi profesorii, marile personalităţi, iar treptat elemente ale acestor modele
sunt preluate şi interiorizate în propriile modele. Ca urmare primele deprinderi care se formează prin
copierea modelelor familiale sunt decisive pentru evoluţia de mai târziu a copilului.
Obişnuinţele morale continuă procesul de interiorizare a acţiunilor mecanice, acestea devenind
trebuinţe interne. Atunci când actul se declanşează nu numai datorită împrejurării externe, ci ca o necesitate
internă deprinderea s-a transformat în obişnuinţă.
Ca urmare se poate spune că formarea deprinderilor şi obişnuinţelor de comportare morală impune
anumite condiţii: - exersarea lor să fie organizată potrivit unor cerinţe precis şi clar formulate; - imitaţia şi
treptat stimulii verbali ca îndemnul, sfatul, recomandarea sunt mecanisme de realizare – evitarea formării
automatismelor negative; - ritmul ascendent al acestora în timp – adaptarea acestora particularităţilor de
vârstă şi individuale ale subiecţilor educaţionali ( Carcea 2001(coord)).
Factori importanţi în transmiterea valorilor morale
Școala
,,Viaţa şcolii înseamnă tensiunea căutării, emoţia drumului către, dar şi tentaţia de a vedea ce se
întâmplă, ce se poate întâmpla cu ipotezele noastre. Şcoala este spaţiul întâlnirii dintre individ şi societate”
( Albu, 2005, p. 47).
Şcoala este o instituţie delegată de comunitate să transmită un anumit sistem de valori. În procesul
educaţional, impunerea valorilor nu este o strategie bună. Este mult mai bine să se acţioneze indirect, prin
crearea şi stimularea nevoilor, dorinţelor după valori, astfel încât elevul să le accepte pe o cale „naturală”.
Valorile nu se impun, ci se caută, se întâmpină şi se percep. Spaţiul de aşteptare şi orizontul trebuinţelor
sunt cele care trebuie formate prin anumite mijloace educative. Valorile nu vin niciodată în conflict una cu
cealaltă, de aceea niciodată nu trebuie să prezentăm sau să impunem o valoare în defavoarea alteia. Se cere
formată conştiinţa coabitării şi interdependenţei valorilor diverse, prin reliefarea specifităţii fiecăreia
(Cucoş 1995).
Profesorul
Cucoş (1995) spune că numai un profesor care a descoperit el însuşi frumuseţea lucrurilor şi le-a
interiorizat în fiinţa lui va putea transmite mai departe aceste valori. De aceea putem spune că educaţia nu
ţine numai de domeniul intelectului sau practicii ci este şi de ordin afectiv. De aceea Rene Hubert spune că
educaţia este o lucrare de dragoste. “ Fiinţele se izolează prin sentimentele lor de inferioritate şi se unesc
prin sentimentele lor superioare. Educatorul nu dă, după cum educatul nu lasă să ia decât ceea ce au mai
bun în ei înşişi. A face corp comun pentru a răspunde la toate chemările dinafară este o primă etapă. A gândi
aceleaşi lucruri, este o alta. A acţiona în comun este o a treia. Dar a şimţi în comun este etapa supremă, cea
care dă accesul decisiv în Societatea Sufletelor “(Hubert, 1965, pag. 224).
Familia
Familia este o formă primară de comunitate umană care cuprinde un grup de oameni legaţi prin
cosanguinitate şi înrudire. Pentru copii, familia reprezintă mediul socio-educativ în care se realizează
socializarea primară. Conţinutul socializării primare se structurează în jurul unei dimensiuni cognitive şi
al unei dimensiuni afective (STĂNCIULESCU, E, 1996).

1044
 Grupul şcolar
„Chiar dacă ar exista părinţi care s-ar putea dedica învăţării copiilor lor, totuşi este mai bine să
învăţăm tineretul împreună, într-un grup mai mare, pentru că rezultatele muncii şi plăcerea sunt mai mari
atunci cînd eşti stimulat de altul şi-l iei ca exemplu. Pentru că este foarte firesc să faci ceea ce fac alţii, să
mergi într-acolo unde se duc alţii, să urmezi pe fruntaşi şi să păşeşti înaintea celor rămaşi în
urmă”(Comenius 1970 p. 39).
Interrelaţiile afective şi socio-emoţionale existente în interiorul grupului. Factorii de interrelaționare
afectivă și socio-emoțională, care se referă la prezența sau absența simpatiei și a prieteniei între membrii
clasei, determină solidaritatea sau, din contră, disensiunea și chiar disoluția grupului. Calitatea muncii este
influenţată de simpatiile existente între membri, de existenţa unei reciprocităţi socio-afective. Indivizii sunt
mai productivi atunci când lucrează în echipă cu parteneri pe care îi preferă şi pe care îi simpatizează
(Visscher, Pierre De și Neculau, Adrian (coord. ). 2001).
Mass- media
Școala de astăzi nu se mai îndreaptă numai spre cuvânt sau numai spre valori literare ca școala
tradițională, de ieri, școala de astăzi se îndreaptă și spre cultura imaginii. Promovând o atitudine deschisă
ambelor culturi, şcoala are datoria să se menţină la convingerea că ea va găsi întotdeauna în acţiunea
informaţională şi culturală a comunicaţiilor de masă un complement bine venit unui învăţământ care prin
tradiţie a rămas încă în multe privinţe mult prea livresc. Şcoala televiziunii, a radioului, a internetului, a
presei etc. întregeşte activitatea instructivă şi educativă a şcolii propriu-zise. Sistemul de comunicare şi
tehnologia computerelor accelerează ritmul schimbării. Filmele şi emisiunile de divertisment, de altfel, cele
mai preferate de elevi, sunt de proastă calitate, mergând până la grotesc, vulgaritate, au o influenţă negativă,
degradează moral, psihic, uman generaţii întregi de tineri şi adolescenţi. Impactul lor este total şi la scară
socială: poluează mintea, sufletul, limbajul copiilor, tinerilor, inclusiv al adulţilor. De aceea, luarea unor
măsuri restrictive în acest sens, de către cei în măsură.
În concluzie educaţia este un proces desfăşurat în mod conştient potrivit unor finalităţi bine stabilite
dinainte care vizează un rezultat bine conturat. În funcţie de aceste finalităţi sunt alese apoi valorile care
urmează a fi împărtăşite, sunt alese metodele şi mijloacele cele mai potrivite pentru a realiza această
transmitere de valori, se asigură o organizare corespunzătoare a activităţii, în aşa fel încât să se obţină
rezultatul scontat.

BIBLIOGRAFIE
Albu, Gabriel, Repere pentru o concepţie umanistă asupra educaţiei, Editura Paralela 45, Pitesti:
2005.
Carcea, Maria Ileana, coord. Introducere în Pedagogie, Iaşi: Editura “GH. ASACHI”, 2001.
Comenius, J. A. –Didactica magna, Bucureşti: E. D. P., 1970.
Cucoş, Constantin, Pedagogie şi Axiologie, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, R. A., 1995.
Hubert, Rene, 1965 Traite de pedagogie generale, PUF, Paris.
Legrand, Louis, 1991, Enseigner la morale aujourd’hui, PUF, Paris, în Cucoş, Constantin,
Pedagogie, Editura Polirom.
Nicola, Ioan, Pedagogie, Editura didactică şi pedagogică, 1992.
Stănciulescu, E., Teorii sociologice ale educației, Iași: Editura Polirom, 1996.
Visscher, Pierre De și Neculau, Adrian (coord. ). Dinamica grupurilor. Texte de bază. Iași: Editura
Polirom, 2001.

1045
 MAMA, CEL DINTÂI CUVÂNT

TEMA ACTIVITĂȚII: „PENTRU TINE, MAMĂ DRAGĂ!”

CLASA: PREGĂTITOARE A
CADRU DIDACTIC: CRISTE MARIANA
UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA GIMNAZIALĂ „ALEXANDRU IVASIUC”,
BAIA MARE
JUDEȚUL: MARAMUREȘ
DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII:
Motto: „Dumnezeu nu putea fi pretutindeni, așa că a creat mamele. ”- Rudyard Kipling

Cu ocazia zilei de 8 Martie, elevii clasei pregătitoare A, au adus un omagiu mamelor lor, sărbătorind
Ziua Internațională a Mamei, împreună cu acestea, în sala de clasă. Activitatea s-a desfășurat pe parcursul
a două ore.
A fost o activitate integrată în care s-a urmărit dezvoltarea sentimentelor de dragoste, de recunoștință,
de respect și de prețuire a copilașilor față de cea mai dragă ființă din viața lor, „MAMA”; stimularea
creativității și a potențialului artistic al celor mici; dezvoltarea limbajului și al liberei exprimări.
Scopul activității a fost acela de a le arăta mămicilor o parte din ce au învățat în cele peste 100 de
zile de școală, de a realiza o floare pentru cele dragi și de a le aduce un zâmbet pe chip, prin cântecul și
dansul oferit de micuți.
Activitatea a debutat cu vizionarea unui material PPT- „Legenda firului de mărțișor”. Am purtat
discuții despre filmulețul vizionat, apoi elevii au primit „sarcini de lucru” (diverse tipuri de exerciții: „eu
spun una, tu spui multe”, „alintă cuvintele”, „desparte în silabe cuvintele”, „scrie cuvinte cu sens opus
cuvintelor date”, „înlocuiește litera subliniată cu litera f pentru a obține cuvinte noi”). Aceste exerciții (câte
trei cuvinte din fiecare tip de exercițiu), au fost rezolvate la tablă și individual, pe inimioare pe care elevii
le-au colorat. Au lipit apoi cele cinci inimioare sub forma unor petale și au realizat o floare pe care au oferit-
o mamei lor.
Le-au oferit apoi un dans, (fetele, apoi băieții) și la final, măcicile au primit și o felicitare și un ghiocel
pe care elevii le-au realizat la ora de abilități practice.

1046
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE
„CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ”

DOBRESCU MONICA DOROTHEEA

GRADINIȚA NR.283,
SECT. 1, BUCUREȘTI

„Familia este prima școală a copilului, iar părinții sunt cele mai puternice modele„

Psihologul american Dr. Alice S. Honig spunea că „Familia este prima școală a copilului, iar părinții
sunt cele mai puternice modele„.
Conceptul celor „Șapte ani de acasă” a apărut în perioada în care ciclul primar de educație a copilului
debuta odată cu clasa I, la vârsta de 7 ani. Până în acel moment copiii își petreceau primii ani din viață
preponderent în sânul familiei, de cele mai multe ori îngrijiți de bunici. Iată de ce în momentul primului
contact cu mediul educațional tot ceea ce era, știa și făcea copilul era reflecția pură a mediului unde se
născuse și crescuse până în acel moment. Grădinițele, respectiv școlile se ocupau de educația formală,
deprinderile și comportamentele social-emoționale fiind responsabilitatea familiei.
În present, pe plan mondial, studiile arată că timpul petrecut de părinți cu copii lor urmează o curbă
ascendentă, excepție făcând doar Franța. (Espina, 2012)

1047
 Cu toate acestea, pe plan local, odată cu trecerea timpului, rolurile sociale și familiale în România au
trecut prin multiple schimbări: ambii părinți au devenit mai axați pe dezvoltarea lor profesională petrecând
din ce în ce mai mult timp la locurile de muncă și mai puțin timp acasă, bunicii au devenit mai puțin
implicați în creșterea nepoților, iar copiii au început să fie înscriși la creșe și gradinițe la vărste din ce în ce
mai mici. În mod automat, timpul petrecut de ei în cadrul familiei restrânse sau extinse s-a redus
considerabil de la generație la generație.
În acest moment, tot mai mulți copii sunt înscriși în sistemul de educație începând cu vârsta de 1an și
4/5 luni, petrecând înafara căminului o medie de 8h zilnic câte 5 zile pe săptămână. Implicit, timpul petrecut
cu părinții se limitează la mai puțin de o oră dimineața și căteva ore seara, timp folosit predonderent pentru
împlinirea nevoilor de bază de hrană, igienă și odihnă. Timpul pentru educație și dezvoltarea social-
emoțională fiind din ce în ce mai limitat și deprioritizat. Așteptările părinților fiind ca instituțiile
educaționale să preia aproape integral aceste dimensiuni ale dezvoltării copilului.
Un alt fenomen care influențează gradul de implicare al părinților în educația copiilor este separarea
/ divorțul. Conform Institutului Național de Statistică, România a ajuns de la 16% rata divorțurilor în 1990
la 28, 5% la finalul lui 2020. Astfel, copiii sunt împărțiti între doi părinți, sau chiar două familii recompuse,
fiecare dintre ele cu propriul sistem de valori și reguli. Acest lucru creează confuzie și întârzie formarea
unor comportamente sănătoase, liniare și stabile. Copiii primesc informații contradictorii, reperele lor fiind
amestecate și de multe ori diametral opuse.
În acest contex social, „cei șapte ani de acasă” la finalul cărora copilul pleca mai departe cu un bagaj
de norme și valori transferate de familie, au dispărut sau, în cel mai bun caz s-au transformat în cei 1/2 ani
de acasă. Astfel, copiii sunt mai puțin consecvenți în asimilarea comportamentelor și deprinderilor
sănătoase, în conturarea și fixarea valorilor care ar trebui să îi ghideze pe tot parcursul vieții. Din cauza
timpului scurt petrecut împreună, modelele pe care să le imite sunt aproape inexistente în cadrul familiei.
Toate aceste aspecte pot determina disfuncționalități profunde în dezoltarea copiilor din generațiile
prezente, respectiv a viitorilor adulți.

1048
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!

PROF. DOBRIN MARIA MIHAELA,

GRĂDINIȚA ZÂNA FLORILOR, BUCUREȘTI, SECTOR 6
Familia a fost adesea considerată ca o entitate crucială a societăţii. Murdock a definit familia ca un
grup social caracterizat prin rezidenţă comună, cooperare economică şi reproducere. Aceasta include adulţi
de ambele sexe, dintre care cel puţin doi întreţin relaţii sexuale aprobate social, şi unul sau mai mulţi copii,
proprii sau adoptaţi, ai adulţilor ce coabitează sexual. În sistemul tradiţional al familiilor extinse, legăturile
de sânge şi rudenie sunt sursa principală a drepturilor şi obligaţiilor şi obiectul privilegiat al afecţiunii. Ceea
ce se întâmplă cu familia modernă nu este atât ruptura ei din reţeaua parentală (de rudenie), cât mutarea
focalizării de pe această reţea pe membrii din interiorul familiei nucleare. De la căsătorii aranjate de către
părinţi şi rude s-a trecut la căsătorii construite pe alegeri libere personale. Parsons susţine că familiile sunt
“fabrici” ce produc personalităţi umane. El consideră că pentru îndeplinirea acestui scop, familia este
esenţială, primii 7 ani din viața copilului, fiindcă procesul socializării primare necesită un context care să
asigure căldură afectivă, siguranţă şi sprijin. Între părinte și copil există o relație pur emoționala ce este
construită pe sentimente de afecțiune și respect. Părinții și copiii sunt orientați genetic să se iubească
reciproc, iar această imagine oferită de iubirea lor, este una splendidă. Părintii eficienți stabilesc unele
limite. În raportul părinți – copii este necesară uneori autoritatea. În primii 7 ani din viața copilului, acesta
trebuie să învețe să respecte unele reguli impuse atât în familie cât și la grădinița sau școală. În primii 7 ani
prin aceste limite, copiii învață să- și respecte părinții, profesorii, învață bunele maniere. Părinții nu trebuie
să fie distanți, prin asta nu vor ajunge să își cunoască copilul și nici aceștia nu vor ajunge să îi cunoască.
Între părinți și copil va fi un minim de încredere, iar aceștia nu va vor povesti ce li se întâmplă și nu vor
avea ocazia să îi influențeze sau să îi sfătuiască. Dacă părinții nu se vor deschide față de copil și nu vor
încerca să comunice cu acesta, relația dintre părinte și el va fi tensionată și superficială. Comunicarea este
reciprocă și reprezintă piatra de temelie a relației, iar dacă părinții vor fi distanți, vor risca să- și îndepărteze
copilul. Cel mai important lucru pe care trebuie să îl primească un copil este educaţia. La cei care moştenesc
un talent, o apropiere puternică faţă de un anumit domeniu, o anumită activitate (desen / informatică / balet
etc etc etc) se va vedea acest lucru încă din primii 7 ani de viaţă! Părinții să fie atenți să vadă acest talent,
această pricepere, această tendinţă sau dorinţă puternică a copilului de a face ceva anume. Părinţii care au
un copil ce manifestă un anumit “talent” o anumită pricepere, sunt cei mai norocoşi. Pentru că ştiu încă de
când e mic copilul, spre ce domeniu ar trebui să se îndrepte în viaţă. În acea activitate va performa cel mai
bine şi va fi cel mai fericit. Pentru că asta simte el să facă şi asta îi va plăcea să facă tot restul vieţii. Dacă
părinţii nu vor vedea acest potenţial al copilului şi nu îl vor susţine în primii 7 ani, potenţialul copilului va
fi distrus şi copilul va ajunge să facă altceva în viaţă şi nu va fi niciodată fericit în legătură cu ceea ce face.
Aș aminti greșeli întâlnite din partea părinților față de copii: să îți jignești propriul copil, să nu îi apreciezi
reușitele așa cum ar trebui, să îl descurajezi, să nu îl stimulezi în a face bine, să nu citeşti copilului încă de
mic. De la cărţi uşoare, cu poveşti, până la chestii mai complicate (odată cu înaintarea în vârstă). Auzitul
cuvintelor şi limbii române de către copil îl va ajuta să înveţe mai uşor, mai rapid şi corect limba română
(scris și vorbit) şi să-şi dezvolte vocabularul. În plus, va afla din cărţi o grămadă de lucruri noi şi poate se
va obişnui să citească şi pe cont propriu când va fi mai mare. Familia reprezintă un element cheie în
dezvoltarea sănătății, competenței și activității copilului. Părinții trebuie sprijiniți să își cunoască copiii, să
le identifice nevoile și să sprijine dezvoltarea și creșterea lor armonioasă.

1049
 IMPORTANȚA PARTENERIATULUI GRĂDINIȚĂ FAMILIE.

PROFESOR PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR:

GRAMA RALUCA PAULA
Parteneriatul grădiniță-familie-comunitate, necesită din partea tuturor celor implicați acceptare,
toleranță, interacțiune, egalitate de șanse, comunicare, colaborare și cooperare, susținere reciprocă
și lucru în echipă.

Parteneriatul educațional este forma de comunicare, cooperare și colaborare în sprijinul copilului la

nivelul procesului educațional. În cadrul acestui parteneriat de educație se identifică unele nevoi, precum
cea de cunoaștere. Părinții, copiii, cadrele didactice și ceilalți participanți trebuie să aibă un minim de
cunoștințe unii despre alții. De asemenea, respectul reprezintă o calitate care trebuie să facă parte din acest
proces. Valorizarea diversității intervine sub aspectul de a pune activitățile specifice sub o formă care să
ofere valoare atât învățării copiilor cât și relației dintre părinți, grădiniță și comunitate.
Cum sunt văzuți copiii în parteneriatul grădiniță-familie-comunitate?
Copiii sunt văzuți ca indivizi unici. Cu trăsături proprii și diferențiate. Nici un copil nu este mai bun
decât celălalt, ci toți sunt egali. Fiecare este purtător al unor particularități, care nu sunt clasificate în cele
două tabere, normalități și anormalități, ci sunt considerate caracteristici specifice personalității fiecăruia.
Unicitatea lor este rezultatul mediului din care provin, educația timpurie, stilurile de învățare, ritmurile
dezvoltării, trăsăturile personale, deprinderile și capacitățile fiecăruia. Cultura este importantă, deoarece
determină diversitatea în grupul social.
Scopul celor trei participanți
Motivul principal al acestui parteneriat este dezvoltarea globală și optimă a copilului.
Fiecare participant are o parte esențială în atingerea scopului.
Familia
Familia este primul mediu în care copilul interacționează pentru prima dată cu ceilalți. Aceasta este
factorul care influențează pozitiv sau mai puțin pozitiv întreaga dezvoltare a celui mic. Are rolul de a
asigura condițiile necesare trecerii prin toate stadiile dezvoltării în etapa copilăriei. Condiții care stau la
baza personalității individului. Conform lui H. Pierrot, copilul nu este un adult în miniatură ci un candidat
la maturizare, extrem de receptiv la experiențele cu influență asupra educației și personalității lui. Familia
fiind factorul central în asigurarea unei educații bune, trebuie să intervină în crearea celor mai bune contexte
de învățare. Socializarea este pionul principal, de aceea limbajul variat și cuvintele folosite des, au un
impact asupra memoriei și a vocabularului celui mic.
Recomandare:
Comportamentele pe care le observă în jur, mai întâi le imită, iar apoi le poate prelua și adapta în
propriul comportament. De aceea este esențial să observe trăsături pozitive. Afecțiunea pe care o primește
în mediul familial îl pregătește pentru viitor din perspectiva inteligenței emoționale. Atitudinile părinților
au un impact vital în construirea personalității copilului în devenirea sa ca adult. Primele deprinderi de viață
se învață în familie. De la deprinderea de a mânca singur, a merge, a vorbi până la a se spăla pe mâini, față
și dinți, toate reprezintă varietatea de capacități dezvoltate acasă, ca o pregătire pentru pasul al 2-lea și
anume, creșa/grădinița. Îmbinarea cunoștințelor părinților cu cele ale grădiniței trebuie folosite în favoarea
copiilor.
Grădinița
Este instituția care se ghidează după principii și metode științifice ce cuprind mijloacele specifice
pentru a pune în valoare potențialul fizic și psihic al copiilor. Pentru ca parteneriatul dintre familie și
grădiniță să funcționeze trebuie să existe încredere, comunicare, respect și asumare a drepturilor și
responsabilităților. Cazurile în care părinții și cadrele didactice se înțeleg reciproc și au o relație bună sunt
majoritare. Dar trebuie să ținem cont și de cazurile în care această relație nu există și este influențată în mod
negativ de: neimplicare (absența părinților de la activitățile propuse de grădiniță), lipsa de responsabilitate,
critica nefondată, timiditatea, minimalizarea rolului grădiniței în dezvoltarea copilului, desconsiderarea
cadrelor didactice etc. Parteneriatul dintre familie și grădiniță trebuie să se baze pe cunoașterea de către
părinți ale unor aspecte precum: specificul grădiniței, principiile acesteia, dotarea materială și resursele

1050
umane, oferta activităților și cele opționale (engleză, teatru etc. ), regulamentul interior, așteptările
grădiniței în legătură cu acest parteneriat, dar și cele în privința comportamentului copilului. Relația dintre
părinți și cadre didactice trebuie să se bazeze pe comunicare și colaborare cu scopul asigurării celor mai
bune condiții de creștere și dezvoltare a celui mic. Grădinița trebuie să ofere șanse egale copiilor la procesul
educațional. Pe lângă ședințele cu părinții, vizitele periodice, trebuie să existe consultația cu părinții care
este o metodă de realizare a obiectivelor propuse de parteneriatul familie-grădiniță-comunitate.
Consultațiile cu părinții presupun întâlniri cu părinții, cadrele didactice, medicale sau consilierul școlar.
Acestea au în vedere comunicarea comportamentului copilului și soluționarea unor probleme dacă este
cazul.
O altă modalitate sunt atelierele de lucru cu părinții.
Atelierele de lucru cu părinți
Sunt o modalitate de apropiere între familie-copil și părinți-grădiniță. Ele presupun activități
cultivatoare de inteligență cognitivă și emoțională, deprinderi, capacități și abilități sociale.
Prin aceste întâlniri părintele poate observa cum se desfășoară o zi la grădiniță, atitudinea educatoarei
față de copii, atitudinea copiilor față de activitate, toate acestea ducând spre o cunoaștere mai aprofundată
a principiilor grădiniței. Indiferent de ce modalitate de parteneriat se folosește, ea trebuie să fie premeditată
la inițiativa factorilor precum: directorul, cadrele didactice, cadre specializate (psiholog, pedagog). Dacă
este inițiată de părinți trebuie să necesite aceeași atenție și pregătire.
Comunitatea
Parteneriatul educațional dintre grădiniță-familie se extinde către comunitate deoarece influențele
socio-culturale sunt prezente în viața noastră și a celor mici. Familia, școala și comunitatea se influențează
puternic unele pe altele. (Dumitrana, 2000)Grădinița organizează diferite activități prin care să implice
oameni din comunitate și care au potențialul de a ușura învățarea.
Aceste parteneriate conduc spre:
• sprijin comunitar,
• cunoașterea specificului cultural,
• suport material,
• suport cultural,
• facilitarea atingerii obiectivelor etc.
Aceste activități necesită creativitate și imaginație.
Instituțiile la care se poate apela pentru crearea unei experiențe de învățare unice sunt:
• Biserica: valorile moral-religioase pot fi transmise chiar de un preot, printr-o activitate în clasă
sau în biserică.
• Poliția: poate interveni la cultivarea comportamentelor prosociale și educația preventivă.
• Asociații nonguvernamentale: voluntariatul și rezolvarea problemelor sociale prin metode
educative.
• Agenți economici: prin sprijin material.
• Instituții sanitare: contribuie la formarea unui stil de viață sănătos.
• Mass-media: prin promovarea ideilor noi, suport tehnologic și promovarea valorilor educației.
În concluzie, parteneriatul familie-grădiniță-comunitate, duc actul didactic la cel mai bun nivel.
Familia dă startul obiceiurilor bune și sănătoase, grădinița este nucleul ce formează copilul, iar comunitatea
extinde învățarea în afara perimetrului clasei, în spațiul outdoor, prin activități atractive.

1051
 EDUCAȚIA COPILULUI ÎNCEPE PRIN CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

PROF. PT. ÎNV. PREȘSCOLAR ILEA TECLA

GRADINIȚA CU P. P. ”AȘCHIUȚĂ”
CLUJ-NAPOCA
De foarte multe ori, în special în situaţiile în care ne supară atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei șapte ani de-
acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie potrivită, ori nu și-a însușit diverse norme ori
reguli de politeţe, în special.
Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștinţe, deprinderi, comportamente și atitudini
acumultate în primii șapte ani de viaţă.
Această perioadă de timp este considerată „culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele
de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de
memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informaţii, de către cine și în ce mod. Se numesc „cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel
mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra
lui.
Bebelușul este atașat de mama și de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate și exprimate de
către copil în joaca lui și în comunicarea cu ceilalţi. Ticurile verbale, reacţia adulţilor la diverși stimuli,
modul de a răspunde la mediu le putem observa la copil, asemeni unei oglinzi.
La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, așa
mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami. ”
Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi și cea a cunoașterii de
sine.
Nu este de-ajuns doar să ne controlam limbajul și comportamentul în faţa copilului, ci și exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc), precum și a dorinţelor și nevoilor. Bineînţeles că asta
nu înseamnă că permanent vom fi stresaţi de cum vorbim, ne purtam ori reacţionăm la cei din jur, pentru
că ne va fi foarte greu și chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat.
Însă va trebui să ne impunem anumite restricţii, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor,
astfel încât copilul să poată trage învăţăminte atât din situaţiile și întâmplările frumoase din viaţa noastră,
cât și din cele negative.
Este nevoie de însușirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conștienţi că cel mic ne
supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în
diverse situaţii și va fi judecat, acceptat ori nu în societate.
În primii șapte ani de viaţă copiii pot învăţa: deprinderi de autoservire, ordine, igienă, curăţenie și
exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoţiilor atât pozitive, cât și negative,
bune maniere și comportament, limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre
părţile de vorbire, modul de a relaţiona cu ceilalţi și de a răspunde la diverse provocări ale mediului
înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucaria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit
pentru diverse fapte, etc, consecvenţa în realizarea unei sarcini, concentrare a atenţiei, perseverenţă în
realizarea uneri sarcini, alegerea motivelor și motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva.
Poveștile spuse de părinți, înainte de culcare, chiar poezii –povești, sunt o ”fântână care țâșnește” în
inimioara copilului, ascunde amintiri în sufletul acestuia pentru întreaga lui viață. Ies la iveală când acesta
cândva, în viața lui de adult dă de greu, iar” izvorul de apă primit demult, în copilărie,, țâșnește, îl ajută să
fie fericit chiar și în cele mai grele moment ale vieții sale.
Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii: spiritul de
competiţie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc, iar altele influenţează
dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit destul de des se va adapta
foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii.

1052
 Frecventarea constantă a grădiniței, ajută copilul în dezvoltarea emoțională al acestuia, integrarea
socială în grupul de copii, activități comune, prieteni, acceptarea și conformarea la reguli, rutine, formarea
competențelor stabilite în planificarea anuală.
Am studiat și studiez în continuare jocul, ca factor esențial în dezvoltarea copilului. Am invățat
copiilor jocuri noi, am ghicit jocuri, am dezvoltat, actualizat jocuri, pe care le jucăm cu plăcere. Jocurile
sunt de fapt cea, mai bună ”ustensilă” de a ocupa copiii. Avem învățate câteva jocuri, care se pot juca și în
curte.
În acest fel, jocul din curte se transformă într-o activitate deosebit de interesantă, instructiv-educativă,
o adevărată feerie pentru copilași.
Sunt copii foarte activi în grupă, care dacă nu au ocupație, se bat, nu lasă pe ceilalți copii să fie atenți.
Lucrând cu grupă combinată, cu copiii mari desfășor activitățile conform Curriulumului, desigur, cei
mici, nu pot să se acomodeze, ei trebuie să desfășoare activități conform vârstei lor.
Astfel, intervine jocul de rol, construcții, științe, biblioteca, artă, ca niște ”colace de salvare”.
Dacă cei mici au de lucru, activitatea celor mari este salvată, putem să finalizăm activitatea începută.
Concursuri, jocuri, proiecte, interacțiuni cu toți copiii grădiniței, colaborarea cu Școala, o” ușă
deschisă spre viitor”, evaluarea progresului și fișa psiho-pedagogică pentru intrarea în băncile școlii, toate
acționează împreună, ca un tot unitary în realizarea ”produsului”finit- COPILUL DE ȘASE ANI –
PREGĂTIT PENTRU CLASA PREGĂTITOARE.

Bibliografie
• Pantelimon Golu, Mielu Zlate și Emil Verza, „Psihologia copilului”-manualul pentru clasa a-XI-a
Editura Didactica și Pedagogică, 1991.
Curriculum pentru educație timpurie MEN 2019

1053
 PARTENERIAT GRADINIȚĂ- FAMILIE

LICEUL TEHNOLOGIC “IOAN LUPAȘ”- SĂLIȘTE

G. P. P. SĂLIȘTE
PROF. ÎNV. PREȘC: ILIEȘ-DĂDÂRLAT CRISTINA
Motto:
„Copiii sunt mesajele vii pe care le trimitem unor vremuri ce nu le vom vedea … !”

Reuşita privind devenirea umană a copilului depinde de o colaborare prodigioasă dintre doi factori
educaţionali de bază: grădiniţa şi familia.
Nivelul educaţional preşcolar pune bazele formării psihosociale a copilului. Din micul individualist
şi timid, sau invers, introvertit, preşcolarul se formează după cerinţele societăţii, grupului din care face
parte, pregătindu-l pentru viaţa „adultă”. Noi, ca educatoare avem un rol foarte important în a-l îndruma pe
preşcolar în formarea propriei personalităţi într-un mediu social corespunzător şi propice lui. Dar realizăm
că nu suntem doar noi care au acest rol. Familia trebuie să îl sprijine în continuare chiar dacă petrece
majoritatea timpului la grădiniţă, departe de casă. Pentru o formare cât mai armonioasă şi benefică
propriului copil părintele trebuie să-şi exercite dreptul de părinte şi la grădiniţă. Sunt multe familii care
spun că sunt mult prea ocupate pentru asemenea lucruri, bucurându-se ştiind că, copilul lor este într-un
mediu sigur, hrănit şi îngrijit. Aici intervine educatoarea, care trebuie să aducă la cunoştinţă părintelui că e
mai mult de atât şi că misiunea lui de a-l forma pe preşcolar nu s-a încheiat fiind preluată de grădiniţă. Rolul
grădiniţei este de fapt de a-i ajuta pe părinţi în formarea şi educarea propriilor copii. Rolul principal
rămânând tot familie deoarece mediul in care se naste copilul, t raieste, se dezvoltă si se formează copilul,
este familia. Învățarea primelor comportamente sociale, prin imitație si interacțiune, se produce în mica lor
copilarie și e dependentă de tipul relațiilor din familie. Dar, ca primă etapă a învățământului preuniversitar,
grădiniței îi revine rolul de a contribui responsabil la formarea personalității copiilor, de a le deschide calea
spre cunoaștere, de a descoperi lumea înconjurătoare.
Gradinita este o a doua casă a copilului și reprezintă pentru el un spațiu în care se simte ocrotit și în
siguranță, însă, în mod obligatoriu, părinții sunt partenerii educatoarei deoarece ei își cunosc cel mai bine
copiii și pot oferi cele mai multe informații despre aceștia. Obiectivele educaționale pe care gradinița și le
propune nu pot fi realizate în totalitate fără sprijinul susținut al familiei, de aceea educatoarea trebuie să
mențină o legatură stransă cu aceasta pentru a asigura acea continuitate de cerințe atât de necesară în
activitatea noastră.
Prin acest parteneriat educațional, părinții vor fi implicați permanent în activitatea gradiniței, fiind
priviți ca participanți activi. În acest fel, părinții își vor forma deprinderea de a se implica în toate
activitățile, cunoscând programul educativ la care participă copiii, progresele făcute de aceștia, dar și
percepția pe care o are grădinița despre calitățile și problemele copiilor.
Acest fapt ne-a determinat să realizăm proiecte educaţionale de parteneriat, implicând familia cât
mai mult în activităţile noastre din grădiniţă. Şi împreună să-i ajutăm pe cei mai dragi nouă să crească mari
şi voinici!

1054
 ROLUL FAMILIEI ȘI AL ȘCOLII ÎN EDUCAȚIA COPIILOR

PROF. ÎNV. PRIMAR ILIEȘ GEORGE CĂLIN

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”DR. IOAN MIHALYI DE APȘA”
SIGHETU MARMAȚIEI
În această lume aflată într-o permanentă schimbare, părinții, cadrele didactice și comunitățile locale
se străduiesc să sprijine sistemele de îmbunătățire a educației cu scopul de a-i ajuta pe copii să se dezvolte.
Pentru ca acest lucru să se realizeze este nevoie de implicarea familiei în educație. Familia este prima școală
a viitorului cetățean, iar între cei doi factori educativi trebuie să existe o legătură permanentă care se poate
realiza prin diferite forme de colaborare care nu se cer neapărat spectaculoase, dar ele fac parte integrantă
din procesul educațional.
O relație majoră școală-familie are în vedere cunoașterea stării de sănătate a copilului și procesul de
învățare, echilibrul dintre efort și jocul ca divertisment, cauzele medicale care duc la dificultăți școlare,
cauzele rămânerii în urmă și influența lor asupra încrederii copilului în învățătură.
Cauzele unor eșecuri școlare sunt multiple, dar școala are sarcina de a le depista și de a interveni,
uneori, când este cazul, în situațiile delicate. Un sfat la timp, o îndrumare competentă, vizita la domiciliu
sunt mijloace care pot da rezultate favorabile în creșterea randamentului școlar.
S-a observat că există o strânsă legătură între randamentul superior al elevilor și prezența activă în
școală a părinților și invers. Sunt cazuri când elevii cu multiple posibilități evoluează lent deoarece familia
nu prezintă interes. Dezinteresul părinților față de notele copilului nu numai că atrofiază voința acestuia,
dar îl și jignește. Sau, din cauza slabei exigențe manifestate de familie privind învățătura la unii elevi,
randamentul școlar este tot mai mult stopat de preocupări extrașcolare, își folosesc timpul liber în mod
haotic, televizorul și calculatorul se transformă, în prea mare măsură, în divertisment, controlul părinților
nu este eficace, iar aceștia sunt nemulțumiți pentru notele copiilor, dar rezultatele slabe la învățătură le pun
pe seama școlii. De asemenea, există și părinți care supraaglomerează copiii obligându-i să citească sau să
scrie cât mai mult, ceea ce determină un randament slab al memoriei, nervozitate, irascibilitate. Se întâlnesc
și cazuri când unii părinți sunt permanent nemulțumiți de situația copiilor la învățătură, deși aceștia au note
bune. Acești părinți nu știu să dea satisfacție copilului inspirându-i teamă, făcându-l să pară timorat la lecție.
Astfel, stabilirea unui acord deplin între cerințele școlii și ale familiei este o condiție fundamentală a bunelor
rezultate.
Prin întâlnirile cu părinții, prin dialogurile profesor-părinte se urmărește stabilirea modului de
supraveghere a copilului, a metodelor de învățare, verificarea frecvenței la ore. Părinții pot susține învățarea
acasă prin implicarea în activitățile școlilor în care studiază copiii lor, încurajându-i pe aceștia să participe
la lecții, susținându-le interesul pentru toate disciplinele și lărgindu-și propriile abilități parentale.
Deci, ca primi educatori ai copiilor lor, familiile trebuie să elaboreze un program zilnic pentru teme,
să fie disponibili să le răspundă la întrebări și să discute cu ei despre ceea ce și-au însușit, să citească
împreună, să păstreze legătura cu școala, să-i laude pe copii și să le aprecieze efortul, să-i încurajeze să
persevereze. Ei joacă un rol dominant în influențarea încrederii și motivației copilului de a deveni un individ
de succes.
Părinții trebuie atrași în jurul școlii să devină colaboratori activi ai dascălului, să cunoască scopul și
sarcinile, metodele educative, să devină conștienți de răspunderea pe care o au în fața societății.
Pot fi folosite o varietate de forme și metode precum ședințele cu părinții, lectoratele cu părinții,
consultațiile și convorbirile în grup sau individuale, fișele psiho-pedagogice ale elevilor.
În cadrul ședințelor cu părinții se poate discuta cu aceștia pentru a lega munca educativă a lor de
sarcinile activității instructiv-educative din școală. De asemenea, se poate avea în vedere și organizarea
muncii în familie, alcătuirea și respectarea regimului zilnic, atragerea părinților în supravegherea timpului
liber al elevilor.
În convorbirile cu părinții este foarte important tonul folosit de profesor. Nu trebuie să fii niciodată
un acuzator al elevilor pentru a nu declanșa la părinți reacția de apărător al acestora, fapt care face
imposibilă colaborarea cu familia. Părinții pot să vadă că li se întinde o mână prietenească pentru ca prin
eforturi comune copilul lor să ajungă în rândul celor mai buni.

1055
 Întocmirea fișelor pedagogice este permanent în atenția dascălului. Se pot realiza caracterizări
individuale și caracterizarea clasei privită în ansamblu, iar pe baza acestora să fie proiectate strategiile
instructiv-educative pentru atingerea țelului propus - succesul școlar.
Deci, factorii care contribuie la formarea personalității tânărului sunt familia și școala. Astfel, familia
constituie cadrul social în care copilul, apoi tânărul se află într-un riguros raport de dependență materială
și spirituală până în momentul în care, odată pregătit pentru profesie și muncă, își poate dobândi singur
mijloacele de existență, iar școala este principalul factor instructiv-educativ care pregătește tânărul pentru
viață, îi asigură un bogat bagaj de cunoștințe.
Familia trebuie să se alăture eforturilor educative făcute de școală pentru că altfel ceea ce se clădește
cu ajutorul școlii se dărâmă în cadrul familiei, iar cel care suportă consecințele este copilul a cărui formare
și instruire va fi frânată.
Așadar, să reflectăm asupra apelului adresat de celebrul J. J. Rousseau: ”Educatori, învățați să vă
cunoașteți copiii!”

Bibliografie:
Pescaru-Băran, A. - Parteneriat în educație familie-școală-comunitate, Editura Aramis, București,
2004;
Nicola, I. - Tratat de pedagogie școlară, Editura Aramis, București, 2003.

1056
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

PROFESOR JERĂLIANU GEORGELIA

DE LA ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,DRAGOȘ MARIN’’,
LOC. ȘTEFAN CEL MARE, JUD. CĂLĂRAȘI

Cuvântul educație derivă din substantivul latin „educatio”, care înseamnă creștere, hrănire, cultivare.
Educația este baza dezvoltării fiecărei ființe umane, de la naștere până la maturitate și contribuie la
dezvoltarea societății, printr-un amestec de factori și influențe. Educația este importantă pentru a ajuta
copilul să devină autonom, independent, liber în gândire și acțiune, respectând principii și valori ce se
bazează pe adevăr, frumos și realitate.
Părinții au fost și vor rămâne întotdeauna educatorii primari ai copilului. Au dreptul și datoria de a-
și pune la punct bazele intelectuale și emoționale și de a-și dezvolta sistemul de valori și atitudini corecte,
mai ales că viitorul unui copil este puternic condiționat de responsabilitățile părinților. Membrii familiei
pot oferi, prin însăși existența lor un model de comportament ce va fi asimilat de către copil în mod spontan
prin imitație, lucru ce marchează ,,Cei șapte ani de acasă’’ în educația acestuia. Autoritatea părinților se
construiește pe un sistem de valori, principii și idei (pe care aceștia le-au acumulat fie involuntar, fie în mod
deliberat) ce vor defini climatul educativ din familie. Mediul familiei reprezintă locul în care se dezvolta
acțiunea educativă. Prin acțiunea educativă a familiei se înțelege ca un membru al familiei o exercită în
mod intenționat conform unui scop și folosind metode potrivite în acest scop. Sub aspect pedagogic este
important de adus în discuție particularitățile acțiunii educative și influențele educative ale mediului
familial. Copiii își imită părinții şi în special acțiunile acestora, iar cuvintele adulților trec deseori neauzite
de copii când spusele nu se potrivesc cu acțiunile părinților. La fel, comportamentul social responsabil, atât
în familie, cât şi în afara ei trebuie să înceapă de la părinți. În familie, fiecare membru are anumite
responsabilități pentru crearea atmosferei de ordine, siguranță, dreptate, afecțiune, corectitudine şi armonie.
Deci mediul influențează copilul și educația acționează nu independent de mediu în care crește, ci în același
timp.
Dintre toți factorii care influențează educația copilului de la naștere până la maturitate, familia și
școala joacă un rol primordial. Părinții trebuie să-și educe copiii, în timp ce statul trebuie să-i formeze ca
buni profesioniști și cetățeni. O mai bună comunicare între copii – părinți – școală, inclusiv cu crearea unui
parteneriat real între aceștia pare a fi absolut necesară pentru a răspunde nevoilor educaționale ale societății
noastre.
Cu toate acestea, odată cu schimbările de-a lungul timpului care afectează atât familia, cât și școala
tradițională, există o confuzie tot mai mare cu privire la responsabilitățile lor. În situația actuală, nici
părinții, nici profesorii nu sunt, pe cont propriu, capabili să transmită copiilor toate cunoștințele, aptitudinile
și valorile de care au nevoie pentru a se integra cu succes în societate. „Parenting” rămâne singura
„profesie” care nu este predată oficial. Apariția societății informaționale ridică provocări fără precedent
pentru sistemul de învățământ. Presiunile economice îi împiedică foarte mult pe părinți să-și joace rolul
tradițional. Șomajul, sărăcia, s. a. pot avea efecte devastatoare asupra climatului unei familii și pot influența
convingerea tinerilor asupra obiectivelor educației. Dar educația copiilor are și mai mult de suferit atunci
când părinții au prea multă muncă, sau alte ocupații, și trebuie - sau aleg să lase televizorul și computerul
să se ocupe de educația copiilor. Și când vine vorba de a face față unor provocări precum supraabundenta
de informații și modele alternative oferite de mass-media, sau cu fenomene sociale grave (precum
excluziunea socială, marginalizarea, bulling, violența, ș. a. ) - familia și școala încep să rateze reperele.
Confruntată cu accesul neîngrădit la nenumăratele surse de informare oferite de mass-media actuală,
școala își menține cu greu autoritatea cândva necontestată în domeniul educației. Unii profesori au ajuns
ținta criticilor din partea elevilor și părinților care îi consideră incapabili să țină pasul cu evoluția
cunoștințelor și să fie în ton cu realitățile sociale ale timpului nostru. Copiii de astăzi au acces la mult mai
multe informații decât părinții lor în trecut la aceeași varsta. Ca urmare a influenței mass-media și a
internetului, majoritatea copiiilor din ziua de azi nu au un sistem de valori și abilitățile pentru judecată
critică care să fie suficient de dezvoltat pentru a le permite sa înțeleagă pericolele ce au apărut odată cu era

1057
digitală. De asemenea sunt expuși la o puternică cultură de masă, care adesea duce la uniformizare în jurul
„valorilor” comerciale (de exemplu, „cultura” KFC -mâncarea fast-food, jocurile online, nevoia de afirmare
pe rețele de socializare). Astfel exista pericolul de a se ceea un dezacord, o rămânere în urmă mult mai mare
între acasă și ceea ce învață la școală, mai ales când vine vorba de gânduri și raționamente mai abstracte,
reguli de comportament sau de utilizare a limbajului. În consecință, unii copiii sunt mai puțin motivați de a
invata, iar acest aspect poate aduce în gandirea copilului că poate a acumulat multe lacune si teama de
eșecului care vor dezvolta neputință, încredere și lipsa stimei de sine.
Comunicarea părinte -copil ; parinte-scoala și scoala -elev este primordială. Școala și părinții trebuie
să găsească soluții pentru a reduce barierele ce apar în motivatia învățării copiluluisi adaptarii in mediul
scolar. De asemenea, este necesar să sperăm că toate părțile implicate lucrează cu bună-credință și, de
asemenea, este necesar ca copiii să își dorească să învețe și să fie educați și instruiți. În general, se consideră
că părinții pot fi implicați în educație în patru moduri diferite: în școală, în activitățile de învățare la
domiciliu, în relațiile dintre familie, școală și comunitate și în administrația educațională. În căutarea de a
atrage părinții, trebuie să ne dăm seama și că aceștia nu sunt o masă omogenă și că cei mai implicați nu
sunt neapărat reprezentativi pentru toți părinții. Toți părinții își doresc ce-i mai bun pentru copiii lor, dar
noțiunea despre ceea ce este mai bine pentru toată lumea nu este adesea aceeași. În principiu, se pare că
unii părinții sunt mai puțin dispuși sau obișnuiți să discute cu școala, în timp ce alții consideră ca pe un
drept să pună întrebări profesorilor și să abordeze procesul școlar din punct de vedere critic. Acest lucru se
explică în mare măsură prin faptul că cei din urmă împart într-o măsură mai mare „educația” pe care școala
o transmite elevilor. Există, de asemenea, o diferență esențială în definiția pe care o dau părinții participării
lor la viața școlară și modului lor de a vedea distribuția responsabilităților.
În ce privește scoala se remarca o direcție importantă în politică educațională în sensul ca se trece
din ce în ce mai mult de la predare (furnizarea cunoștințelor de către un agent) la învățare (dobândirea
cunoștințelor și a competențelor de către un subiect).
Educația are rolul important pentru dezvoltarea civilizației, culturii umanității deoarece aduce o
bogăție neprețuită societății prin pentru creșterea gradului de ordine și raționalitate în viața socială, pentru
cultivarea valorilor spirituale și conferirea în acest fel a unui statut elevat condiției umane, jucând un rol
cheie în funcționarea democrației. Prin urmare, autoritățile publice ar trebui să acorde mai multă atenție
problemelor din acest domeniu și trebuie subliniat că si familia rămâne entitatea socială care joacă rolul cel
mai decisiv pentru dezvoltarea și echilibrul personal al ființei și a societății umane în general.
Pentru a aprofunda acest principiu despre educatie si relatia dintre factorii importanți ce dau
pragmabilitate acesteia ar trebui să reflectăm la rolul tuturor membrilor societății civile prin ideile exprimate
de Cicero (Despre stat, I, 49) care sunt valabile și astăzi:: ,,Nimic nu e mai rezistent și mai puternic decât
un popor unit, care nu pierde o clipă din vedere asigurarea existenței sale și libertatea; într-un asemenea
stat, în care au toți același interes, e foarte ușor să se înțeleagă unii cu alții; neînțelegerile se iscă din
deosebirile de interese, căci interesul unuia se opune intereselor altuia. [.. . ]De aceea, întrucât legea e
legătura societății civile (lex est vinculum civilis societatis), iar dreptul pe care-l acordă legea este egal
pentru toți, prin ce legătură de drept poate fi menținută o societate, dacă cetățenii nu sunt egali? Căci dacă
nu e potrivit ca averile să fie egale, dacă mințile tuturor nu pot fi egale, atunci trebuie să fie egale cel puțin
drepturile acelor cetățeni care trăiesc laolaltă în același stat. Într-adevăr, ce este societatea (civitas) dacă nu
avem toți aceleași drepturi?
La rândul său, statul, prin sistemul de învățământ, trebuie să pregătească tinerii pentru a deveni buni
cetățeni și buni profesioniști și să le ofere bazele pentru învățarea pe tot parcursul vieții și dezvoltarea
personală. Chiar dacă acest cadru general de repartizare a responsabilităților este clar, aplicarea sa practică
devine din ce în ce mai problematică într-o societate contemporană aflată pe fondul unor profunde
schimbări care afectează atât familia, cât şi școala, dar uneori și relația dintre cele doua devine problematică.
Părinții trebuie sa împărtășească aceleași valori ca și instituțiile în care copilul învață pentru a contribui mai
ușor la succesul copiilor lor.

1058
 ,,ARTA DE A FI PĂRINTE’’

LAZĂR GEANINA EMO

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,SIMION BĂRNUȚIU BLAJ-TIUR
Naşterea unui copil este un amestec de sentimente şi emoţii, contradictorii uneori, care ne poate
surprinde nepregătiţi în tranziţia de a deveni părinte. Acest rol este neînvăţat suficient, şi cum orice rol cere
îndemânare, se poate învăţa, ca şi o arta.. . arta de a deveni părinte.
E foarte important ca înainte să apară un copil, motivaţia noastră să fie corectă, să ne simţim pregătiţi
emoțional și mental pentru el.
La fel de important este să știm cum nu vrem să ne creştem copiii și ce vrem să facem noi în schimb.
Bineînțeles că apar perioade mai grele, sunt crize de depășit, însă dacă noi, ca părinţi, ne educăm continuu
și suntem echilibraţi din punct de vedere emoțional, va fi mult mai ușor. Sănătatea noastră mentală, fizică
și emoțională este extrem de importantă pentru noi și pentru copil. Copilul preia la un nivel sau altul
exemplul părinților. E important să-l învăţăm să facă și el ce facem noi, în măsura în care poate la respectiva
vârstă. E necesar să vorbim cu el, să-i explicăm ce este voie și ce nu, dar să-i şi aducem argumente în acest
sens. De asemenea, e extrem de important să ne jucăm cu regulile, să-i vorbim, să-l implicăm în viața și
treaba noastră și să-l facem să se simtă responsabil. Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge
să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim părinţi inteligenţi. Părinţii sunt primii profesori ai copilului, ei
începând educarea lui în mediul familial. Educaţia, definită în termeni foarte generali, este un proces al
cărui scop esenţial este de a uşura o anumită modificare de comportament.
Împreună cu părinţii, şcoala îşi are rolul ei bine stabilit, intervenind în dezvoltarea primară a copilului.
În acest context, educarea părinţilor după principii ştiinţifice de psihopedagogie devine o necesitate.
Părinţilor le revine rolul esenţial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai existenţa
materială, cât şi un climat familial afectiv şi moral. Marea artă de a fi părinte este chiar buna cunoaştere a
propriului copil, a propriei persoane.
Sunt situaţii în care părinţii, încercând să compenseze lipsurile copilăriei lor, au încercat să dea
copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţi
părinţi au umplut timpul copiilor cu activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatica, muzica.
Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că toate aceste lucruri blochează copilăria, în care copilul
are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.
Totodată, în acest fel, ignoră importanţa unei comunicări afective, nestimulând dezvoltarea sentimentului
de apartenenţă.
Sistemul educaţional actual aduce foarte multă informaţie, de cele mai multe ori inutilă. Copiii şi
tinerii învaţă cum să opereze cu fapte logice, dar nu ştiu cum să abordeze eşecurile. Învaţă să rezolve
probleme de matematică, dar nu ştiu să-şi rezolve conflictele existenţiale.
Din păcate, în calitate de cadre didactice, ajungem la concluzia că noi nu îi formăm pe tineri, ci doar
îi informăm. Ei cunosc tot mai mult despre lumea în care se află, dar nu ştiu mai nimic despre lumea lor
interioară. Educaţia este tot mai lipsită de ingredientul emoţional şi produce tineri care rareori ştiu să îşi
ceară iertare, să îşi recunoască limitele sau să se pună în locul celorlalţi.
În calitate de părinţi, trebuie să fim şi foarte inteligenţi nu doar buni. Părinţii inteligenţi dau copiilor
ceva ce nu se poate cumpăra cu toţi banii din lume: fiinţa lor, povestea vieţii lor, experienţele lor, lacrimile
lor, timpul lor. Părinţii care fac în permanenţă daruri copiilor lor sunt păstraţi în amintire doar pentru un
moment. Părinţii care se preocupă sa le dăruiască copiilor exemple şi povestiri din viaţa lor rămân de
neuitat.
Astăzi, părinţii buni cresc copii zbuciumaţi, înstrăinaţi, autoritari şi angoasaţi, pentru că societatea s-
a transformat într-o fabrică de stres; părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează
personalitatea, părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească,
părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru eşecuri,
părinţii buni educă inteligenţa copiilor lor, părinţii inteligenţi le educă sensibilitatea.
Inteligenţa parentală stimulează copilul să aibă obiective, să caute succesul în studiu, în muncă, în
relaţiile sociale. E important să ne ajutăm copiii să nu le fie frică de insuccese deoarece nu există podium

1059
fără înfrângeri. Perseverenţa este la fel de importantă ca si capacităţile intelectuale. Pentru părinţii
inteligenţi, a avea succes nu înseamnă a avea o viaţă fără greşeli. De aceea sunt în stare să spună copiilor
lor: ,,Am greşit’’, ,,Scuză-mă’’,
,,Am nevoie de tine’’. Părinţii care nu-şi cer scuze nu-şi vor învăţa copiii cum să abordeze aroganţa.
Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni. A sta de vorbă înseamnă a vorbi
despre lumea care ne înconjoară, a dialoga înseamnă a vorbi despre lumea în care suntem: a relata
experienţe, a împărtăşi ceea ce se află ascuns în inima fiecăruia, a pătrunde dincolo de cortina
comportamentelor. Nu trebuie să devenim o jucărie în mâna copilului, ci un prieten foarte bun. Adevărata
autoritate şi respectul solid se nasc din dialog. Dialogul este perla ascunsă în inimă.
Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată. Părinţii inteligenţi sunt
semănători de idei şi nu controlează viaţa copiilor lor. Ei seamăna şi aşteaptă ca seminţele să germineze. Pe
timpul aşteptării poate să apară mâhnire, dar, dacă seminţele sunt bune, vor încolţi. Părinţii nu trebuie să
cedeze în faţa şantajelor şi presiunii copiilor. În caz contrar, emoţia copiilor va deveni un balansoar: astăzi
sunt docili, mâine explozivi. Cucerirea planetei sufletului copilului este mai complexă decât cucerirea
planetei.
Părinții sunt așadar cei care asigură calitatea celor șapte ani de acasa!!!

1060
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

PROF. PTR. ÎNV. PREȘC.

MOLNAR ANA CARMEN
,,Şcoala, pentru a da roade, are nevoie de sprijinul conştient şi de colaborarea părinţilor. Educaţia
dată în şcoală se dovedeşte a fi muncă irosită şi ineficace, dacă familia e ostilă şi indiferentă”
Educaţia copilului este cea mai profitabilă investiţie (în timp, atenţie, înţelegere, dragoste) pe care o
pot face părinţii pentru ei. Educația pozitivă a copilului presupune a aduce în relaţia părinte-copil căldura,
structura şi limite, înţelepciunea de a transforma orice situaţie cotidiană, cât ar fi de negativă, de
provocatoare, într-o lecţie de empatie, respect, înţelegere a nevoii care a creat acea situaţie.
Principalii factori care ajută copilul în dedezvoltarea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, transmiterea primelor
cunoştinţe, sentimente, virtuţi, primul loc în care copilul ia contact cu societatea. Rolul familiei este
important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral şi estetic. Copilul reprezintă
elementul central în educaţie. Educaţia trebuie centrată pe elev, iar finalitatea ei să fie formarea capacităţii,
deprinderi și aptitudini elevului pentru a se adapta la realitatea socială. Şcoala alături de familie influenţează
prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învăţământ, personalitatea copilului.
„Cei şapte ani de acasă” sunt opera părinţilor şi a mediului familial în care cresc copiii. Copilul
învaţă în familie limbajul culturii în care trăieşte, deprinde normele, atitudinile, valorile şi comportamentele
necesare pentru a se integra în societate.
Cercetările au demonstrat, că părinții au stiluri diferite de educație a copilului: mamele tind mai mult
spre precauţie, ele încurajează securitatea, echitatea; simplifică mesajele și vorbesc la nivelul copilului; pun
accent pe îngrijirea copilului, pe simpatie, grijă şi ajutor bazat pe relaţii și percep lumea din jur în raport cu
copiii lor. Taţii se exprimă mai sumar, direct și la obiect; adeseori încurajează copiii să încerce, să testeze
lucrurile; încurajează independenţa, concurenţa, pun accent pe dreptate şi îndatoriri bazate pe reguli; tind
să se joace cu copiii și să perceapă copiii lor în raport cu lumea din jur. Un lucru este cert, că ambele
abordări sunt necesare pentru maturizarea copilului.
Ceea ce nu știu tații despre implicarea lor în creșterea și educația copilului, este că dincolo de
”oboseală”, ”nervi” și ”timp pierdut”, copiii lor au multe beneficii, printre care: copiii Proiectul
,,Organizarea la distanță a educației parentale pentru familiile cu copii de 0-7 ani”, 2020 sunt mai
independenți și mai încrezători; au mai multe șanse de succes când începe școala; au o stimă de sine mai
înaltă, un nivel sporit al autonomiei și proactivitate în luarea deciziilor; au capacitatea de a dezvolta
competențe sociale mai devreme decât semenii lor, abilități de negociere și rezolvare a conflctelor; spiritul
de echipă.
Influențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin acțiuni
mai mult sau mai puțin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de către membrii familiei,
precum si prin climatul psihosocial existent în familie. Modelele de conduită oferite de părinți-pe care copiii
le preiau prin imitație și învățare-precum și climatul socioafectiv în care se exercită influențele educationale
-“cei sapte ani de acasa” constituie primul model social cu o influența hotărâtoare asupra copiilor privind
formarea concepției lor despre viața, a modului de comportare si relaționare în raport cu diferite norme și
valori sociale. Este unanim recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel în familie, mai
mult sau mai putin conștientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalității, precum și rezultatele
școlare a le copiilor, comportamentul lor sociomoral.
Educarea elevului se situează în egală măsură, în familie şi şcoală. Meritul familiei îl reprezintă
formarea temeliei individualităţii copilului, încă de la vârstă fragedă. Mediul familial oferă primele ocazii
de stabilire a unor relaţii sociale, de comunicare afectivă şi verbală. Climatul familial îşi pune amprenta pe
personalitatea sa.
La intrarea copilului în şcoală, funcţiile educative ale familiei nu încetează, ci se amplifică, în
sprijinirea rolului de elev. Profesorii trebuie să colaboreze cu familia, să facă în aşa fel încât să-l facă o
colaborare şi să se sprijine reciproc în munca de educaţie a copilului. Alături de şcoală, familia exercită cea
mai mare influenţă asupra copilului, iar scopul acţiunilor lor trebuie să fie unitar. Familia, prin condiţiile
oferite, prin înţelegerea corectă a manifestărilor copiilor, prin contribuţia în lărgirea orizontului profesional

1061
al acestora şi prin oferirea unor modele pozitive de convieţuire socială contribuie la păşirea corectă a
tânărului în viaţă. Familia poate stimula elevul, îl poate mobiliza în acţiuni legate de un anumit domeniu de
activitate faţă de care manifestă aderenţă şi pentru care prezintă mai multă garanţie, în valorificarea
capacităţilor proprii. Părintele îşi poate da mai bine seama de toate acestea în colaborare cu şcoala.
În urma cercetărilor, s-a ajuns la concluzia căstimularea intelectuală în primii ani de viață, climatul
emoțional stabilit din mediul social apropiat - familie, de cele mai multe ori încurajarea și suportul parental
continuu, sunt factori determinanți in dezvoltarea personalității copilului. Astfel, Fraser 1959 – a constatat,
în urma unui studiu efectuat pe copii de 12 ani, că există o corelație pozitivț puternică între coeficienții de
inteligență - QI înalti și nivelul încurajării parentale, atmosfera familială generală si numărul cărților citite
în familie.

1062
 CEI 7 ANI DE-ACASĂ – CARTEA NOASTRĂ DE VIZITĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR: MORARU ADRIANA

LICEUL TEORETIC „LASCĂR ROSETTI”, RĂDUCĂNENI

Meseria de părinte este, cu siguranță, cea mai grea meserie din lume, dar în același timp cea mai
frumoasă și aducătoare de bucurie și mulțumiri sufletești. Educația pe care copilul o primește de la părinți,
în primii 7 ani de viață, îți pune amprenta pentru întreaga viață.
Copleșiți de problemele societății de astăzi, părinții acordă, din păcate, din ce în ce mai puțin timp
petrecerii unui timp de calitate în compania copiilor. În consecință, acesta, membru al unei familii mai mult
sau mai puțin numeroase, trebuie să se adapteze noilor condiții și să acționeze în conformitate cu ceea ce
este de dorit din punct de vedere social.
. Educația copilului este un demers care presupune un schimb de experiență și valori între toți adulții
care îl susțin în procesul său de dezvoltare. Nu este neapărată nevoie să învățăm nivelele de dezvoltare, este
suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru și să-i recunoaștem unicitatea, personalitatea,
nevoile.
Familia reprezintă primul spațiu formativ pentru copil, este mediul socio-cultural în care copilul s-a
născut, în care crește, motiv pentru care este foarte important respectul pentru moștenirea culturală a fiecărei
familii și valorificarea acesteia. Fiecare părinte ar vrea ca fiul/fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în
toate contextele sociale. Ca părinți trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în
timpul jocului. Un copil care nu are acces la joc va avea mari lipsuri în structura personalității, chiar dacă
ulterior se va interveni prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil care știe să salute, să rostească
acele cuvinte pe care noi, dascălii, le numim „magice”, și-anume: „mulțumesc”, „te rog”, „iartă-mă”, etc.,
care se comportă politicos cu cei de vârsta lui, dar mai cu seamă cu adulții. Educația, bunele maniere,
regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în diferite medii ale societății. Un copil manierat se va
descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur, decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Această perioadă de timp (cei 7 ani de-acasă) este considerată “culmea achizițiilor” și este una din
perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de
informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este
pregătit să primească informații, însă este extrem de important cum sunt transmise aceste informații, de
către cine și în ce mod.

1063
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI LA ȘCOALĂ

NIȚĂ IRINA-MARINELA
GRĂDINIȚA ,,PRICHINDEL″
Termenul ,,educație″ provine de la cuvântul latinesc ,,educo-educare″, ce înseamnă a alimenta, a
crește, a îngriji.
Filozoful Immanuel Kant spunea: ,,Educația este activitatea de disciplinare, de cultivare, civilizare a
omului, iar scopul educației este de-a dezvolta în individ toată perfecțiunea de care este susceptibil. ″
Familia și grădinița reprezintă fundamentul unei educații adecvate. Colaborarea dintre grădiniță și
familie, dar și invers, familie și grădiniță, se realizează prin existența diferitelor parteneriate, activități
desfășurate în comun. Acesta este idealul. Toate acestea conduc la dezvoltarea deprinderilor personale, a
atitudinii corespunzătoare, a unui comportament potrivit integrării în societate. Educația disciplinează
omul, formează individul, în primul rând pentru sine, apoi pentru ceilalți. Cadrele didactice comunică
părinților prin realizarea ședințelor, activităților de consiliere parentală tot ce observă în ceea ce privește
comportamentul preșcolarilor și prezintă modalități de remediere, acolo unde este cazul. Acest lucru se
petrece, tocmai ca părinții să poată continua și acasă, ei știind astfel cum să procedeze, ce metode să aplice,
pentru ca preșcolarii să-și remedieze comportamentul.
Copilul trebuie să cunoască anumite reguli de conduită, norme ale moralității și comportamentului
uman. Scopul educației este de a-l pregăti pentru o viață completă. O descriere foarte bună a acesteia ne-o
face Aristotel: ,,Educația este cea mai bună provizie pe care o poți face pentru bătrânețe. ″
A fi educator este cel mai dificil. Ambii părinți trebuie să fie parteneri egali în educația copilului.
Atmosfera familială echilibrată este prielnică pentru dezvoltarea copilului de vârstă preșcolară. Asigurarea
unui program al zilei care să respecte ore de somn, alimentare, activități, jocuri, plimbări. Trebuie ca să se
evite suprasolicitarea fizică și mai ales nervoasă a organismului micuț.
Copilul ,,bun″, educat, înseamnă o sumă de trăsături pozitive: sociabilitate, politețe, cinste, sârguință,
conștiinciozitate, inițiativă creatoare, colaborare. Trebuie să se cultive dragostea de bine, de adevăr, de
corectitudine. Părinții folosesc măsuri concrete evidente, oferirea alternativelor, astfel încât copiii să-și
poată desfășura activitatea preferată în siguranță. Să existe în familie un cod de conduită bazat pe o egală
respectare a normelor atât de către copii, cât și de către părinți. Respectiv, cerând copiilor să acționeze într-
un anumit mod, părinții să constituie modelul și imboldul în acea direcție și nu factor derutant.
Participarea părinților la toate evenimentele din viața copilului le dă acestora liniște și siguranță.
Atât părinții, cât și cadrele didactice trebuie să răspundă la întrebarea copilului: ,,De ce nu este bine?″.
E bine să li se explice natura greșelilor săvârșite, gravitatea acestora. Drumul spre adevăr nu are trepte: este
sau nu este adevăr, este ori nu este minciuna sfruntată.
Cultivarea dragostei față de frumos, pregătirea bunului gust al copilului față de tot ce-l înconjoară,
îmbrăcăminte, ținută fizică, cadru al locuinței, frumusețe în comportare, în relațiile cu cei din jur sunt
aspecte ce trebuie să le aibă în vedere atât părinții, cât și cadrele didactice. Dragostea pentru frumos a
preșcolarului se va întalni peste ani, cu ordinea, curățenia, decența în înfățișarea fizică și cu demnitatea în
comportare, cu floarea în ghiveciul căruia toarnă zilnic apă, cu grija de a realiza numai lucruri de bună
calitate, sub aspect fizic, dar și spiritual.
Cercetătorii spun că familia este adevăratul laborator de formare a persoanei. Întâi de toate este opera
familiei. Loisel spunea: ,,ceea ce este mai valoros pe lume- omul de caracter″ și că acesta se formează în
familie. Aceasta din urmă oferă primele modele comportamentale, creează primele obișnuințe și deprinderi(
nu întotdeauna bine conștientizate și nici întotdeauna pozitive în conținut. )
Curba de învățare presupune faptul că toate urcă foarte repede la început, apoi tot mai încet mai
târziu. De aceea, părinții trebuie să-și exercite influența de la început. Logica pedagogică, în munca cu
copiii, reprezintă mobilizarea progresivă a efortului pentru a săvârși fapte bune, de laudă, crearea unor
condiții favorabile dezvăluirii întregului potențial spiritual. Marele pedagog, John Locker afirma: ,, Nu
trebuie să faceți în fața copilului nimic din ce nu vreți să imite. ″ ,,Profesia″ de părinte este una dintre cele
mai vechi meserii, dar și cea mai dificilă. Existența unui echilibru este esențială. Individul devine rezistent,

1064
puternic, adaptabil, echilibrat, bun. Important este ca părintele să faciliteze, stimuleze și consolideze
manifestarea autonomiei.
La grădiniță, activitățile privind educația preșcolarului încep de la sosirea copilului în grădiniță și se
încheie la plecarea acestuia, acasă. (Exemplu: salutul cadrelor didactice, nedidactice, folosirea formulelor
de politețe; jocul liber- învață cum să se joace, cum să socializeze, cum să rezolve situațiile conflictuale
între colegi, etc. ; activități aparținând educației pentru societate- jocuri didactice ,,Așa da!Așa nu!″,
convorbiri, lecturi după imagini, povestea educatoarei, etc. ; activități de dezvoltare personală ( deprinderi
de autoservire, igienico-sanitare, deprinderea de a mânca adecvat la masă), activități liber- alese, momentul
de mișcare, tranziții, activitățile pe domenii experiențiale). Educația la grădiniță se realizează prin
intermediul procesului instructiv- educativ, cât și în cadrul activităților extrașcolare. Aceasta are loc în
funcție de particularitățile individuale și de vârstă ale copilului, pe mai multe planuri. Fiecare copil este
unic, așadar trebuie acționat în consecință.
Un proces neîntrerupt este educația, având ca parteneri: părinții, ceilalți membrii ai familiei, școală/
grădiniță, comunitate locală. Parteneriatul familie- grădiniță pune bazele temeinice ale viitoarei sale
conștiințe, ale tuturor trăsăturilor care-l vor defini ca om integru la maturitate. El influențează și modelează
persoana umană.
Grădinița și familia trebuie să aibă un program comun, să-și fixeze niște sarcini care să-și completeze
munca una celeilalte. Deprinderile conturate reprezintă baza modului de acțiune în viitor.
În urma dezbaterilor psihologilor( J. Piaget, J. Bruner, V. Șchiopu, E. Verza ș. a. m. d. ) s-au hotărât
zece reguli, pe care să le aibă în vedere părinții și educatorii:
1. Să-ți iubești copilul.
2. Să-ți protejezi copilul.
3. Să fii un bun exemplu pentru copilul tău.
4. Să te joci cu copilul tău.
5. Să lucrezi cu copilul tău.
6. Să lași copilul să dobândească singur experiențe de viață, chiar dacă suferă.
7. Să-i arăți copilului posibilitățile și limitele libertății umane.
8. Să-l înveți săa fie ascultător.
9. Să aștepți de la copil numai aprecierile pe care le poate da, conform gradului de maturitate și
propriei experiențe.
10. Să-i oferi copilului trăiri cu valoare de amintire( călătorii, excursii, vacanțe, spectacole,
serbări de familie, manifestări sportive).
,,Căci ei vor fi în lume și în viață,
Așa cum noi le-am spus și arătat,
Iar ei, la fel vor da povață
Și-un lung popor de-acum, de noi format.
(Traian Dorz)

Bibliografie:
1. John Locke, Some Thoughts Concerning Education and of the Conduct of the Understanding,
October 1, 1996;
2. Jean Piaget, Science of Education and the Psyhology of the Child, Viking Press, June 1970;
3. Jean Jacques Rousseau, Emil sau despre educațiune, București, Editura Casei Școalelor, 1937.

1065
 BUNICII NOȘTRI, PRIETENII NOȘTRI

PROF. ÎNV. PRIMAR OBLESNIUC FELICIA

"Cei care iubesc profund nu îmbătrânesc niciodată; ei pot muri de bătrânețe, dar mor tineri. "
Dorothy Canfield Fisher

Nu știm dacă sistemului de învățământ este necesar să fie schimbat sau noi cei care lucrăm în
sistem ar trebui să ne schimbăm și să fim deschiși mereu la noi abordări.
Tinerii care termină şcoala în ziua de azi nu posedă cunoștințe practice. Desigur, ei nu se fac vinovați
de acest aspect, dar putem să spunem că vinovații sunt familia și desigur, școala ar trebui să își asume partea
de responsabilitate. O slabă colaborare între școală și familie nu este în beneficiul școlarului, dar nici în
avantajul familiei care ar trebui să fie cea mai interesată de viitorul propriului copil.
O parte a tinerilor nu este preocupată de studiu și caută mereu să arunce vina pe cei din sistem,
familie sau alți factori perturbatori. Așteptăm mereu să ni se ofere formule magice pentru ce trebuie să
facem sau cum ar trebui să ne descurcăm în viață. Uităm un lucru esențial că fără o muncă asiduă și o
implicare acerbă nu vom putea reuși. Nu au existat și nici nu vor exista formule magice pentru a deveni.
Este frustrant că, după mulți ani de şcoală, tinerii nu fac altceva decât să acuze instituțiile de învăţământ,
mass-media, etc…
Familia îi transmite copilului abilități de bază pe care acesta le va putea folosi pe întreg parcursul
vieții. Mediul de unde provine copilul a avut un rol subestimat mulți ani, dar în prezent ne confruntăm și
vedem cât de important este mediul de unde provine acesta, ca și moștenirea ereditară. Specific acest lucru
deoarece vedem că sunt declarați din ce în ce mai mulți copii cu CES, iar moștenirea ereditară nu este un
factor ce poate fi neglijat. Mediu familial îi poate transmite (conștient sau nu!) o serie de atitudini față de
persoane care îi pot fi favorabile formării sale dar și atitudini de învățare, care îi pot dăuna sau il pot sabota
în procesul adaptării la mediul școlar pe parcursul învățării.
Școala nu poate înlocui ce fac părinții, dar nici părinții nu pot face ceea ce face școala pentru elevi.
Fiecare instituție, atât cea a familiei, cât și a școlii, au roluri bine definite, iar împreună se completează și
potențează, nu se anulează, nici nu se înlocuiesc una pe alta. Implicarea părinților le asigură copiilor o stare
de confort și bună dispoziție.
Noi, în fiecare an, în luna octombrie de Ziua Vârstnicilor, încheiem un parteneriat cu doamnele de la
Clubul „Femina”. Este o oportunitate minunată pentru cei mici de a fi îmbrățișați și încurajați de doamnele
Clubului, dar și pentru doamne este o ocazie extraordinară de a petrece timpul într-un mod cât mai autentic.
I-am însoțit pe copii împreună cu colegele mele instructor de educație Mariana Schipor, consilier educativ
Liliana Bîndiul, iar îcepând de anul acesta ni se va alătura și doamna educator Alina Nuțescu și de ce nu
poate și alte cadre din școală. Copiii au posibilitatea de a avea o bunică doar a lor, iar bunicile se bucură de
un nepot sau nepoată care are nevoie de grijă și afecțiune. Bunicile sunt alături de copii la diferite sărbători:
Sfântul Nicolae, Crăciun, Ziua Copilului, iar cei mici nu uită să le sărbătorească de Ziua Persoanelor
Vârstnice, Ziua Mamei…
Competențele de calcul matematic și analiză a unui text sunt greu de descifrat pentru cei cu CES,
dar, principiile din cadrul instituției în care învață copiii ar trebui să fie respectate și promovate ca exemplu
în evaluarea performanțelor școlilor și cadrelor didactice, deoarece ele se axează și pe formarea unei
conduite de viață, atât de necesară. Nicolae Steinhardt scrie: „Încep să-mi dau seama că numai caracterul
importă. Convingerea politică, păreri filosofice, originea socială, credința religioasă nu sunt decât
accidente: doar caracterul rămâne după filtrările produse de anii de pușcărie, ori de viață”.
Închei, spunând că orice tânăr poate fi un model pentru familie și școală dacă societatea îi pune la
dispoziție modele demne de urmat.

1066
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI NONFORMALE
ÎN DEZVOLTAREA SOCIO-EMOȚIONALĂ A ELEVILOR

PROF. ÎNV. PRIMAR OROȘ ANDRA-ROXANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ LUIZI-CĂLUGĂRA, JUD. BACĂU
Învățarea este modalitatea prin care organismele vii se adaptează la condițiile mediului. În sens larg,
învățarea este un proces complex de însușire a experiențelor sociale în forme generalizate. În sens restrâns,
învățarea este privită din dublă perspectivă: psihologică și pedagogică. Din punct de vedere psihologic,
învățarea reprezintă orice achiziție ca urmare a interiorizării informațiilor, care produce o schimbare de
comportament. Din punct de vedere pedagogic, ea reprezintă procesul de asimilare al cunoștințelor, de
formare a priceperilor și deprinderilor, de formare și dezvoltare a funcțiilor psihice și a personalității. 1
Competenţele şi atitudinile dezvoltate elevilor în cadrul învăţării nonformale includ: competenţe
interpersonale, capacitatea de lucru în echipă, încrederea în sine, disciplina, responsabilitatea, capacităţile
de planificare, coordonare şi organizare/competenţe de gestionare a proiectelor, capacitatea de a rezolva
probleme practice etc. Întrucât aceste competenţe au relevanţă crescută în dezvoltarea personală a
individului, contribuind deopotrivă la participarea activă în societate şi pe piața muncii, ele sunt
complementare celor achiziţionate prin educaţia formală. Metodele utilizate sunt foarte diferite de
pedagogia utilizată în educaţia formală. În cazul educaţiei nonformale, accentul este pus pe învăţarea prin
acţiune, învăţarea de la egali şi activitatea de voluntariat. ” 2
Învățarea în aer liber generată de activitățile nonformale are un avantaj major, aceea de a activiza
puteric elevul. Acest lucru implică un mediu de învățare activizant și creativ, contexte de învățare care
permit participanților să analizeze propria cunoaştere, să discute, să asculte, să întrebe, să propună, să
cerceteze, să descopere. Învățarea generată de activitățile nonformale este una bazată pe experiență.
Învățarea experienţială este un proces de valorificare a experienței primare introdusă de J. Dewey, K.
Lewin, C. Rogers şi D. Kolb. Inițial, John Dewey propune un demers prin care învățarea se realizează prin
experimentare și descoperire, ca replică a demersului educațional tradițional. În acest fel, cunoștințele și
abilitățile sunt semnificative și aplicabile în viața reală a celui care învață. În 1984, David Kolb realizează
un model structural al învățării, prin care evidențiază învățarea experiențială ca un proces cu patru etape,
fiecare etapă poate reprezenta o „poartă de intrare” în ciclul învățării. Aceeași persoană poate folosi câte o
„poartă” diferită ori de câte ori se află într-un proces de învățare. Învățarea este eficientă doar atunci când
participantul parcurge toate cele patru stadii: etapa experienței concrete, etapa exprimării, autoreflecţia,
etapa exploratorie. 3
Așadar, învățarea experiențială în aer liber se bazează pe activitatea practică a individului, fiind
văzută ca o învățare de grup. Conștientizarea, explorarea propriilor valori și atitudini poate lua naștere doar
prin compararea propriei experiențe cu a altora. Dinamica relațiilor interpersonale din cadrul grupului
favorizează o experiență formativă benefică. În același timp, experiențele nonformale impun un echilibru
între corp, minte și sentimente. Numai atunci când toți cei trei factori sunt implicați poate avea loc învățarea
implicată social.
Cooperarea înlocuiește concurența. Abordări ale învățării nonformale combină învățarea la nivel
individual cu cea de grup și valorifică o dinamică prin care participanții se ajută și se inspiră reciproc.
Procesul de învățare al unui participant depinde și de contribuţia celorlalţi membri ai grupului. Aici se va
manifesta o diversitate de opinii, valori, stiluri de învățare și comunicare, ceea ce îi va determina să trăiască

1
Joichița, E., Pedagogie și elemente de pedagogie și elemente de psihologie școlară, Ed. Arves, 2003
2
https://www.edu.ro/educatie-non-formala-informala
3
Amalia ENACHE, Învăţarea experienţială la vârsta preşcolară, Chișinău, 2021

1067
împreună, să comunice și să-i respecte pe ceilalți. Pe măsură ce participanții sunt provocați, se așteaptă să
devină conștienți de rolul lor ca actori sociali, iar acest lucru îi motivează să întreprindă acțiuni sociale.
Valoarea experienţelor de învăţare, pentru elevi 4, în contexte de educație nonformală, este și una de
natură motivaţională. Ei se simt valorizaţi, capătă încredere, învaţă să comunice mai bine cu ceilalţi, dacă
constată că există un interes din partea profesorului sau a clasei faţă de experienţele lor din afara şcolii.
Astfel, au oportunitatea de a învăţa din mai multe perspective. Experienţele de învăţare dinamizează
procesul de învăţare, astfel: cresc motivaţia pentru învăţare, stimulează curiozitatea, stimulează spiritul
colaborativ, facilitează asumarea unui comportament responsabil, dezvoltă capacitatea de autocunoaştere,
interpretare a unor realităţi, facilitează schimbarea unor reprezentări păgubitoare sau prejudecăţi.
Activitățile în aer liber beneficiază de suportul unui facilitator care protejează procesul de învățare al
participanților, modul în care grupul își îndeplinește sarcina. Trusa de instrumente a facilitatorului cuprinde
un set de tehnici, cunoștințe și experiențe pe care le aplică pentru a proteja și dirija procesul prin care grupul
lucrează. Facilitatorul ajută la crearea procesului, îl ajustează, îl menține în direcția corectă și menține
implicarea participanților. Funcția facilitării este de a menține o întâlnire sau un eveniment de formare
concentrate, în mișcare și de a asigura niveluri egale de participare. Facilitatorul se asigură că aceste lucruri
apar, fie făcându-le, fie monitorizând grupul şi intervenind la nevoie. El este deținătorul sarcinii și nu
influențează conținutul sau produsul grupului. Asemenea, acordă atenție modului în care lucrează grupul,
adică procesului. El acționează uneori ca o resursă pentru grup în domeniul tehnicilor de rezolvare a
problemelor. Acesta trebuie să fie familiarizat cu tehnicile de team-building, cu procesele de grup, cu
dinamica grupului, pentru a-l ajuta în îndeplinirea sarcinilor, în menținerea rolurilor esențiale construirii
echipei. Facilitatorul intervine pentru a ajuta participanții să rămână concentrați și construiește coeziunea
grupului.
Măsurarea eficacității unui program de formare este importantă atât pentru organizatori cât și pentru
finanțatori. Evaluarea programelor nonformale folosind metode clasice de evaluare a evidențiat două tipuri
de probleme procesuale. Prima este aceea că activitățile de evaluare tind să se centreze mai mult pe
măsurarea rezultatelor programului decât pe evaluarea intrărilor și îmbunătățirea proceselor. O a doua
problemă constă în faptul că metodologiile de evaluare ale programelor de formare nu pot fi aplicate
activităților nonformale deoarece acestea au un caracter specific în ceea ce privesc conținuturile,
modalitățile și contextele de aplicare. De cele mai multe ori, activitățile nonformale, deși vizează
dezvoltarea unor competențe, pot avea conținuturi oscilante, nedeclarate, reieșite din dinamica activității.
Caracteristicile grupului cum ar fi vârsta participanților, gradul de instruire și școlarizare se pot schimba de
la o grupă la alta, de la o perioadă la alta, făcând imposibilă aplicarea unor teste standardizate de evaluare
a eficienței programului nonformal. Pe de altă parte, există programe care încurajează implicarea
participanților pentru ca acesta să răspundă nevoilor lor specifice.
O evaluare a programelor nonformale ar trebui să se axeze pe intrările din program și pe proces.
Fiecare activitate trebuie evaluată prin prisma valorii sale formative și a competențelor dezvoltate prin
intermediul acesteia.
În contextul activităților nonformale evaluarea competențelor este la fel de importantă ca și în cazul
evaluării activităților formale. Scopul etapelor evaluative nu este de a acorda un calificativ sau o notă, ci
are un pronunțat caracter formativ. Ele ajută participanții să conștientizeze achizițiile care sunt necesare
pentru atingerea propriilor obiective.
Recomandarea Consiliului Uniunii Europene din anul 2012 privind validarea învățării nonformale și
informale au încurajat statele membre să creeze un cadru unitar de evaluare și certificare a competențelor

4
Laura –Elena Căpiţă (coordonator), Valorificarea experienţelor de învăţare nonformală în construirea competenţelor cheie,
Institutul de Științe ale Educației, București, 2011

1068
obținute prin activități nonformale. Astfel, se oferă posibilitatea persoanelor de a demonstra ceea ce au
învățat în afara educației formale, facilitându-le în acest fel obținerea unei calificări și ulterior, o integrare
facilă pe piața muncii. Cadrul european al calificărilor în perspectiva învățării pe parcursul întregii vieți
presupune un sistem de recunoaștere și de transfer de credite între instituții și țări. 5 În acest sens, programele
nonformale trebuie să fie relevante din punct de vedere practic, conectate cu solicitările actuale ale pieței
muncii. Ele trebuie să faciliteze participanților achiziția de cunoștințe, formarea de deprinderi și competențe
și, nu în ultimul rând, să faciliteze utilizarea unor metode de evaluare a rezultatelor învățării.

Bibliografie:
Joichița, E., Pedagogie și elemente de pedagogie și elemente de psihologie școlară, Ed. Arves, 2003
Laura –Elena Căpiţă (coordonator), Valorificarea experienţelor de învăţare nonformală în
construirea competenţelor cheie, Institutul de Științe ale Educației, București, 2011
https: //www. anpcdefp. ro/ecvet
https: //www. edu. ro/educatie-non-formala-informala1 Amalia ENACHE, Învăţarea experienţială la
vârsta preşcolară, Chișinău, 2021

5
https://www.anpcdefp.ro/ecvet

1069
 IMPORTANTA EDUCATIEI IN FAMILIE SI LA SCOALA

POPIRLAN MIHAELA PARASCHIVA

Activitatea didactica de buna calitate constituie un suport pentru progresul constant al copilului in
plan psihic si social. Copilul isi va dezvolta potentialul nativ in masura in care scoala va reusi sa il identifice
corect, sa il cultive, dar nu va omite sa se implice in modelarea influentelor care nu apartin orei de curs.
Educatia este o actiune la care isi dau concursul scoala, familia, intreaga societate. Colaborarea intre
toti factorii educationali, in primul rand intre scoala si familie este stringenta.
Scoala nu-si poate realiza pe deplin sarcinile, daca nu cunoaste conditiile familiale de munca si viata
ale copiilor.
Parteneriatul intre scoala si familie si-a demonstrat eficienta pretutindeni unde a fost aplicat, daca s-
au respectat anumite conditii de realizare a acestuia:
- parintii sa fie perceputi de catre cadrele didactice ca persoane active si valoroase pentru educarea
copiilor;
- parintii sa se implice in mod concret in luarea de decizii referitoare la activitatile extrascolare, la
modificarea orarului, la stabilirea disciplinelor optionale;
- responsabilitatea pentru evolutia copilului sa fie impartita intre scoala si familie.
Parintii nu pot cunoaste pe deplin psihologia copilului lor, daca nu afla si modul lui de comportare
in conditiile scolare. Activitatea de acasa este o continuare a activitatii pedagogice de la scoala si invers –
activitatea de la scoala este o continuare a activitatii de acasa.
La sedintele cu parintii am vorbit pe larg despre modul in care acestia isi pot ajuta copii la invatarea
lectiilor, dar mai ales la controlul temelor pentru acasa. Copilul nu trebuie sa vina la scoala cu temele
nefacute. De aceea, parintii trebuie sa cunoasca cum se controleaza si cum poate fi ajutat copilul in cazul
in care intampina unele greutati in rezolvarea lor.
Totodata, parintii trebuie sa cunoasca daca copilul lor are o comportare corecta fata de invatator si
colegii de clasa, daca purtarea lui pe strada sau in alte locuri in afara scolii este corespunzatoare.
Din experienta pe care am avut-o pana in prezent, mi-am dat seama ca exista familii care se mandresc
cu atitudinea severa fata de copii. Severitatea este necesara, dar cu masura, altfel copilul creste timorat de
gandul pedepsei, incepe sa minta si se indeparteaza de parinti.
Am avut copii care incepeau sa planga cand obtineau calificative de bine sau suficient, spunand ca
vor fi batuti sau pedepsiti de catre parinti.
Mai grava este situatia in care parintii sunt impartiti in “doua tabere”: unul sever, iar celalat indulgent.
Severitatea exagerata isi va lasa amprenta asupra personalitatii in formare a copilului. Astfel de
parinti impun un regim de viata si de invatatura peste limitele de toleranta psihologica si psihofiziologica
specifica varstei. Ei impun copiilor lor un volum prea mare de sarcini, interzic participarea la activitati
recreative, la jocurile specifice varstei si fac uz frecvent de pedepse care lezeaza demnitatea copiilor, chiar
pedepse corporale.
La celalat pol se afla parintii superprotectori, cei care se invart in jurul poftelor copilului. Un astfel
de copil va ajunge un egoist, pentru ca in familia sa el a cunoscut numai drepturi, nu si indatoriri. Cu acesti
copii se lucreaza foarte greu si devin dificili, deoarece ei cred ca si la scoala vor avea parte de aceleasi
privilegii.
Atitudinea protectoare a parintilor se poate manifesta si prin limitarea excesiva a libertatii si
independentei de actiune, a initiativei copilului.
Parintii devin deosebit de preocupati de copil, manifesta o teama permanenta pentru viata si
activitatea copilului lor si de aceea stabilesc ei directiile de actiune si comportare fara sa accepte abateri,
plangeri si nemultumiri. Principala consecinta se exprima intr-un comportament lipsit de initiativa,
instalarea unei temeri nejustificate de actiune si mai ales de consecintele ei, in ultima instanta timiditate
exagerata.
Obiectivul primordial al parteneriatului scoala – familie il reprezinta obtinerea succesului scolar.
Evolutia pozitiva in planul activitatii scolare se exprima prin termenii de progres, reusita si succes scolar.
Progresul – arata obtinerea anumitor stari calitative superioare in raport cu o perioada comparata.
Poate fi continuu sau periodic.

1070
 Reusita scolara se refera la nivelul de realizare a unui obiectiv propus pentru o durata mai mare de
timp.
Succesul scolar se exprima prin raportarea performantelor elevului la cerintele programei scolare si
la finalitatile invatamantului.
Un parcurs scolar negativ este reflectat de termenul de insucces scolar.
Insuccesul sau esecul scolar cunoaste doua faze:
- in faza initiala – elevul traieste sentimente de nemultumire, are o motivatie saraca, fie la o
disciplina sau un capitol (pentru o scurta perioada de timp).
Aceasta faza se poate depasi cu usurinta prin mobilizarea resurselor proprii sau printr-o atentie
deosebita din partea invatatorului.
- a doua faza – de instalare evidenta si stabila a insuccesului scolar, elevul evita efortul individual
si isi exprima aversiunea fata de invatatura, profesori, tot ceea ce este legat de scoala. Inregistrand mari
lacune in cunostinte, el poate ajunge la repetentie, exmatriculare sau chiar abandon scolar.
Scolarul are nevoie acasa de un mediu de viata in care sa se simta in siguranta. Intr-un climat educativ
bun, parintii sunt calmi, intelegatori, afectuosi, destul de flexibili in raporturile cu copilul, fara insa a-i
satisface orice capriciu.
Copilul simte ca parintii se ocupa de el, ca sunt interesati de necazurile si problemele lui, ca si de
rezultatele scolare.
Familia este un cadru de disciplina ferm, in care si copiii si parintii impartasesc acelasi nivel de
exigenta.
Studiile arata ca intr-un climat familial pozitiv, copiii sunt originali si spontani, se descurca singuri,
dovedind autonomie, isi exprima dprinta de a creste, de a se impune si de a fi conducatori; stiu sa se apere,
doresc sa infrunte dificultatile, sunt perseverenti in realizarea unor scopuri.
Pentru a-mi da seama de interesul ce-l manifesta fiecare parinte pentru scoala am dat un chestionar
parintilor, cu diferite intrebari: “ Sunteti multumiti de conditiile scolare in care copilul dvs. Isi desfasoara
activitatea?”, “ Il supravegheati zilnic la efectuarea temelor?”, “Copilul dvs. Are acces la informatie
(calculator, Internet)?”, “Care credeti ca este punctul lui forte?”, “este inscris la vreo activitate
extrascolara?”, etc.
Dupa acest chestionar, mi-am putut da seama de parintii interesati, in adevaratul sens al cuvantului,
de scoala, de viitorul copilului.
Tot pentru o cunoastere mai buna a elevilor am facut vizite la domiciliu. Astfel, am reusit sa cunosc
atmosfera si climatul educativ din familie, conditiile materiale, comportamentul parintilor fata de elev,
precum si starea de sanatate a copilului.
Pentru ca relatia dintre scoala si familie sa fie cat mai apropiata si sa-l ajute pe micul elev sa se
integreze in mediul scolar, am implicat direct parintii in activitatile desfasurate in afara orelor de curs.
Parintii au venit cu idei de realizare a unor activitati extrascolare. Am fost impreuna in excursii, am
vizitat diferite obiective propuse de ei, am organizat concursuri, am tinut in fata parintilor serbari, care au
permis acestora sa vada manifestarile elevilor, precum si rezultatul muncii lor. De aceea, parintii se simt
utili si prezinta mai mult inters pentru scoala.
As putea concluziona astfel: “scolarul are nevoie acasa de un cadru general de viata in care sa se
simta in siguranta. Pentru aceasta el are nevoie de parinti calmi, intelegatori, afectuosi, maleabili in
raporturile cu copilul, fara a da dovada de slabiciune. El are nevoie sa simta ca parintii se ocupa de el, ca
iau parte la micile lui necazuri si la problemele care il intereseaza si ca nu se dezintereseaza de ceea ce se
intampla la scoala”( M. Gilly).
In climatul actual intalnim doua tendinte contradictorii: parintii sunt preocupati de viitorul copiilor
lor, dar, in acelasi timp, nu mai au timp sa le acorde atentia cuvenita.
Este o sarcina a scolii, a invatatorului, in special, sa identifice situatiile “dificile” din famiile copiilor,
sa dirijeze strategiile educative in favoarea elevului si mai ales sa constientizeze faptul ca relatia de
parteneriat scoala – familie este determinanta in obtinerea performantelor scolare.

1071
 REFERAT
CEI SAPTE ANI DE ACASĂ EDITIA 2023

PUȘCAS GRETA
PROF. ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR
GPP NR. 4, MARGHITA-
- LIT. “HORVATH JANOS”
Familia reprezintă deci, primul mediu de viață social și cultural, al copilului și, prin valorile pe care
aceasta le transmite, pune bazele dezvoltării sale intelectuale, morale și estetice. la vârsta preșcolară
poveștile părinților sau ale bunicii, în anumite momente ale zilei, constituie cea mai bună modalitate de a
stabili primele contacte cu lumea cărților, “Lumea cărților” care încet-încet dispare. Părinții de azi, nu au
vreme de citit, nu petrec mult timp cu copii, jucăriile și cărțile sunt înlocuite cu tablete, telefoane, TV. Trăim
într-o lume ciudată, agitate, mult stress, puțin relax. dacă părinții sunt stresat copii simt și ei devin nefericiți.
Dacă ai o copilărie fericită, o să devii un adult fericit.
Disciplina și educația copiilor reprezintă cartea de vizită ca oricărui părinte.
Vreţi să aveţi un copil care să se poarte civilizat, trebuie în primul rând să ţineţi cont de faptul că
spontaneitatea, energia şi impulsivitatea le influenţează acţiunile şi cuvintele. De asemenea, mulţi copii
preiau cuvinte sau acţiuni de la oamenii din jur. De aceea este bine să acordaţi o atenţie deosebită inclusiv
manierelor dvs. şi anturajului.
Primii paşi în învăţarea codului bunelor maniere pentru copii:
Bunele maniere sunt mai puţin întâlnite la copiii sub vârsta de 7 ani, pentru că, de cele mai multe ori,
le este greu să îşi imagineze că lumea nu se învârte în jurul lor. Însă educaţia în acest sens ar trebui să
înceapă de la o vârstă fragedă, 2-3 ani, când copilul înţelege şi face conexiuni între ceea ce se desfăşoară în
jurul lui.
Primele maniere se pot învăţa chiar prin joacă. Pornind de la faptul că cei mici întind jucăriile către
părinţii lor, este bine să le mulţumiţi de fiecare dată când le luaţi. Aşa vor deprinde acest obicei de a mulţumi
când primesc ceva. Un alt pas pe care nu trebuie să-l uitaţi când vă învăţaţi micuţii codul bunelor maniere
este acela de a împărţi jucăriile lui cu ceilalţi parteneri de joacă. Acest lucru ar trebui să se realizeze de la o
vârstă cât mai mică, pentru că în acest fel vă veţi obişnui copilul cu ideea că este în regulă să-şi împartă
jucăriile, chiar dacă sunt momente când nu primeşte nimic în schimb.
Nu uitaţi să stabiliţi reguli şi limite, care trebuie să fie respectate!
Învăţaţi-l să mulţumească în diverse contexte şi unor persoane diferite.
Învăţaţi-l să salute persoanele pe care le întâlneşte.
Indiferent cine sunt persoanele care vin în vizită, limbajul folosit de copil trebuie să fie unul care arată
foarte mult respect. Dacă este vorba de oameni mai în vârstă, învăţaţi-l să salute politicos, să îşi tempereze
mişcările şi să răspundă politicos întrebărilor pe care aceştia le adresează. Părinții sunt un model pentru
copii, copii le imită gesturile, comportamentul, vorbele etc. Important ar fii să nu folosim limbaj vulgar.
Părinții reprezintă primii mentori reali in viața copilului, furnizăndu-i primele repere de orientare în
lume, primele informații si invățături despre lucrurile și fenomenele din natură și societate, primele sfaturi,
norme și reguli de conduită. Creșterea si educarea copilului,
ceea ce inseamnșă“bun ” pentru el, se afla intr -o dinamică permanența de la o cultură la alta, de la o
perioadă la alta. Părinții trebuie să devină conștienți de influența pe care o exercita în viața copilului, să
cunoască că educația dată propriului copil este diferită de cele precedente, ca societatea viitoare va fi diferită
de celelalte, iar copilul trebuie pregătit corespunzător.

1072
 Cultivarea dragostei față de frumos se realizează tot in familie prin pregătirea bunului gust al copilului
față de ținuta și locuința sa, precum și cea de frumusețea în comportare și rețatie cu cei din jur.
Nici un părinte nu-şi doreşte ca copilul său să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală,
pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude etc.
A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al
societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.

1073
 PARTENERIATUL FAMILIE-ȘCOALĂ

EDUCATOARE,
RAFA NICOLETA LAVINIA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ „IOAN ATANASIU”
LIPNIȚA, JUDEȚUL CONSTANȚA
„Faptele copiilor sunt un testament pe care îl primesc la maturitate de la părinții lor.” (Christopher
Paolini)

Familia reprezintă primul factor educativ în viața copilului. Aceasta oferă o mare parte din
cunoștințele despre viață, natură și deprinderi specifice.
„Meseria” de părinte se învață pe parcurs. Nimeni nu se naște pregătit pentru asta. „Părintele perfect”
nu există, însă majoritatea duc comportamentul la extrem: ori sunt prea agresivi și nerăbdători, ori sunt prea
„moi” și se lasă manipulați de copii.
Ceea ce ar trebui să înțeleagă părinții este faptul că în secolul XXI nu este o rușine să ceri ajutor.
Cunoaștem faptul că dintotdeauna a existat un conflict între generații, relația părinte-copil devenind din ce
în ce mai dificilă pe parcursul anilor, în special în perioada adolescenței. Aici intervine următorul factor
educativ: grădinița, apoi școala - care oferă copiilor o educație formală.
Educatorul este o persoană care a urmat cursuri de specialitate, cunoaște elemente de pedagogie și
psihologie.
Pentru o educație cât mai bună, grădinița colaborează cu familia. Pe parcursul anilor de preșcolaritate,
aceștia pun în funcțiune un parteneriat. În acest parteneriat, familia susține și continuă ceea ce unitatea de
învățământ se străduiește să facă.
Nu de multe ori apar conflicte între acești formatori. Unii părinți nu acceptă ajutor din partea nimănui.
De multe ori am primit remarci, precum: „Eu sunt mama lui, doar eu știu ce este mai bine pentru el!”.
Cu timpul, în acest parteneriat am lucrat cu copiii, dar și cu părinții acestora.
Am încercat să îi implic în toate activitățile desfășurate la grădiniță. Pe lângă clasicele ședințe, serbări,
convorbiri zilnice și chestionare la început de an școlar, am organizat conferințe unde prezint părinților
referate, prezentări PowerPoint în care includ cazuri concrete pe diferite teme, precum: „Cum să contribuim
la dezvoltarea limbajului copiilor?” sau „Cum excludem telefonul la masă?”.
La nivelul grădiniței unde activez, am organizat și ateliere în care părintele este invitat să participe și
să lucreze împreună cu propriul copil, dar și cu ceilalți copii din grupă. Aceste ateliere includ: insule de
lectură (unde părintele le citește copiilor povești, fiind ajutat de mine ca să fie un demers în conformitate
cu Noul Curriculum), dar și ateliere de creație (unde părintele confecționează împreună cu copilul).
Părinții pot fi incluși în activitățile extra curriculare, spre exemplu: vizitarea unei grădini zoologice,
drumeții prin pădure.
De altfel, întreaga mea activitate se desfășoară „cu ușa deschisă”. Pe lângă orele deschise, unde
părinții participă la activitățile zilnice într-un mod organizat, oricând le ofer posibilitatea să participe la
activități, astfel îi asigur că preșcolarii sunt în deplină siguranță.
Astfel de activități sunt foarte importante și esențiale pentru întregul proces al dezvoltării copiilor pe
tot parcursul preșcolarității. Pe lângă faptul că părintele descoperă ceea ce se întâmplă în grădiniță, eu ca și
educator le ofer ocazia să își cunoască mult mai bine copilul.
Totodată, eu îi ajut în relația părinte-copil. Mi s-a întâmplat ca în timpul activităților, copiii să aibă
un altfel de comportament față de cel cu care eram obișnuită. Acest lucru se întâmpla din cauza părinților
care nu le dădeau voie copiilor să exploreze mediul înconjurător și nici să își exprime emoțiile. Drept
urmare, copiii deveneau agresivi sau începeau să plângă. Atunci, intervenția mea era esențială și trebuia
făcută cu tact, astfel încât să nu încalc prea mult intimitatea acestora.
În cadrul formelor de colaborare mai sus menționate, am observat „pe viu” relația dintre copii și
părinți, am observat anumite hobby-uri, preferințe sau talente.
Adevărații beneficiari ai acestui parteneriat sunt copiii.

1074
 Ei simt dragostea, afecțiunea și implicarea părinților; copiii se simt mai siguri pe sine, sentimentul de
siguranță fiindu-le necesar dezvoltării și echilibrului interior; în același timp, ei trăiesc mândria de a-i vedea
pe părinți în situații apropiate lor.
Mai mult decât atât, părinții au șansa de a deveni participanți în educație prin implicarea afectivă.
Participând afectiv și efectiv la viața din interiorul grădiniței, părinții nu vor mai vedea doar funcția
socială a acesteia: de supraveghere a copiilor atunci când ei lipsesc de acasă, ci vor conștientiza că ea
desfășoară un proces instructiv-educativ bine fundamentat și organizat.
În concluzie, dezvoltarea psihică și fizică a copilului la această vârstă depinde în mare măsură de
cadrele didactice, dar și de părinți, de aceea este nevoie să existe un parteneriat educațional în favoarea
creșterii și dezvoltării adecvate a copiilor.

Bibliografie:
● Negovan Valeria, „Psihologia învățării. Forme, strategii și stil (Ed. III, revizuită)”, București,
Editura Universitară, 2013;
● Ion-Ovidiu Pânișoară, Marin Manolescu (coordonatori), „Pedagogia învățământului primar și
preșcolar”, Iași, Editura Polirom, 2019;
● Curriculum pentru educație timpurie, 2019.

1075
 IMPORTANȚA CELOR „ ȘAPTE ANI DE ACASĂ”

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: ROȘEANU ELENA –IONICA

ȘCOALA GIMN. „DIMITRIE GRECESCU”,
GR. P. P. NR. 29, DR. TR. SEVERIN, MEHEDINȚI
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la IMITAŢIE şi ÎNVĂŢARE, după modelul dat de
părinţi. Educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, în primii 7 ani de viaţă, îşi pune amprenta pentru
întreaga viaţă. Meseria de părinte este cea mai grea meserie din lume dar în același timp cea mai frumoasă
și aducătoare de bucurie și satisfacții.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul
s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei
familii şi valorificarea acesteia. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil care
ştie să salute, să rostească acele cuvinte pe care noi, dascălii, le numim „magice”, şi-anume: „mulţumesc”,
„te rog”, „iartă-mă”, etc., care se comportă politicos cu cei de vârsta lui, dar mai cu seamă cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în diferite medii ale societăţii.
Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur, decât unul căruia îi lipsesc cei 7
ani de acasă.
Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul copilului
se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru fiecare dintre noi
este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care îi oferim şi, nu în
ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere.
Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea
ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale
lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te
rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu
facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă
noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte.

Cercetările au demonstrat, că părinții au stiluri diferite de educație a copilului: mamele tind mai mult
spre precauţie, ele încurajează securitatea, echitatea; simplifică mesajele și vorbesc la nivelul copilului; pun
accent pe îngrijirea copilului, pe simpatie, grijă şi ajutor bazat pe relaţii și percep lumea din jur în raport cu
copiii lor. Taţii se exprimă mai sumar, direct și la obiect; adeseori încurajează copiii să încerce, să testeze
lucrurile; încurajează independenţa, concurenţa, pun accent pe dreptate şi îndatoriri bazate pe reguli; tind
să se joace cu copiii și să perceapă copiii lor în raport cu lumea din jur. Un lucru este cert, că ambele
abordări sunt necesare pentru maturizarea copilului.
Câteva exemple de urmat în familie:
• Încurajaţi toţi membrii familiei (mama/tata, fraţi/surori) să participe în activități ce țin de de
îngrijirea copilului (baie, îmbrăcare, hrănire, adormire, plimbare, exercții fizice); activități
educaționale/creative de joc, citirea poveștilor, discuții în familie, învăţarea unor lucruri în comun;
distribuirea anumitor sarcinilor casnice etc

1076
 • Lăudaţi copilul pentru eforturile depuse, mai cu seamă atunci când nu îşi atinge scopul; învăţaţi-l
cât este de important să facă tot ce depinde de el (ex: ”Îmi place cum ai aranjat în cameră. Ai reușit să
găsești loc pentru fiecare lucru și le-ar ordonat perfect”).
Greșelile părinților în educația copiilor
Intențiile bune de educare a copiilor în familie pot conduce uneori la greșeli care pot afecta psihic sau
emoțional prichindelul. Este stringent ca în momentul în care dorești să-ți înveți micuțul un anumit lucru,
să fii foarte atent la modalitatea prin care o faci. Majoritatea adulților sunt stresați, îngrijorați sau foarte
obosiți, iar toți acești factori pot perturba modalitățile corecte de educare a celor mici.
Cele mai comune greșeli de educare a unui copil:
• Explicarea pe un ton ridicat
• Jigniri
• Pedepse foarte dure
• Compararea cu ceilalți copii
• Certarea în public
Cu toate aceste informații despre greșelile produse frecvent în procesul de educație, nu-ți rămâne
decât să-ți schimbi tacticile. Acest lucru este recomandat, pentru a putea forma un om responsabil, asumat
și cu un viitor strălucitor.

Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente
şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea
achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente,
atitudini, limbaj, etc.

Bibliografie:
• Programele de educație parentală / Modului Educația copilului, Ghidul ,,Cum să devin un părinte
mai bun” Broșura ,,Rolul tatălui în dezvoltarea copilului”
• R. VINCENT, Cunoasterea copilului EDP Bucuresti 1972.
• Alexandrina Lovinescu, Bunele deprinderi în grădiniţă şi acasa, Editura Didactică şi pedagogică,
R. A., Bucureşti, 1995.

1077
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ȘI ȘCOALĂ

RUS CARMEN MIHAELA

CENTRUL DE PEDAGOGIE CURATIVĂ SIMERIA
În această lume aflată într-o permanentă schimbare, părinții, cadrele didactice și comunitățile locale
se străduiesc să sprijine sistemele de îmbunătățire a educației cu scopul de a-i ajuta pe copii să se dezvolte.
Pentru ca acest lucru să se realizeze este nevoie de implicarea familiei în educație. Familia este prima școală
a viitorului cetățean, iar între cei doi factori educativi trebuie să existe o legătură permanentă care se poate
realiza prin diferite forme de colaborare care nu se cer neapărat spectaculoase, dar ele fac parte integrantă
din procesul educațional.
O relație majoră școală-familie are în vedere cunoașterea stării de sănătate a copilului și procesul de
învățare, echilibrul dintre efort și jocul ca divertisment, cauzele medicale care duc la dificultăți școlare,
cauzele rămânerii în urmă și influența lor asupra încrederii copilului în învățătură.
S-a observat că există o strânsă legătură între randamentul superior al elevilor și prezența activă în
școală a părinților și invers. Sunt cazuri când elevii cu multiple posibilități evoluează lent deoarece familia
nu prezintă interes. Dezinteresul părinților față de notele copilului nu numai că atrofiază voința acestuia,
dar îl și jignește. Sau, din cauza slabei exigențe manifestate de familie privind învățătura la unii elevi,
randamentul școlar este tot mai mult stopat de preocupări extrașcolare, își folosesc timpul liber în mod
haotic, televizorul și calculatorul se transformă, în prea mare măsură, în divertisment, controlul părinților
nu este eficace, iar aceștia sunt nemulțumiți pentru notele copiilor, dar rezultatele slabe la învățătură le pun
pe seama școlii. De asemenea, există și părinți care supraaglomerează copiii obligându-i să citească sau să
scrie cât mai mult, ceea ce determină un randament slab al memoriei, nervozitate, irascibilitate. Se întâlnesc
și cazuri când unii părinți sunt permanent nemulțumiți de situația copiilor la învățătură, deși aceștia au note
bune. Acești părinți nu știu să dea satisfacție copilului inspirându-i teamă, făcându-l să pară timorat la lecție.
Astfel, stabilirea unui acord deplin între cerințele școlii și ale familiei este o condiție fundamentală a bunelor
rezultate.
Prin întâlnirile cu părinții, prin dialogurile profesor-părinte se urmărește precizarea modului de
supraveghere a copilului, urmărirea metodelor de învățare, verificarea frecvenței la ore. Părinții pot susține
învățarea acasă prin implicarea în școlile în care studiază copiii lor, încurajându-i pe aceștia să participe la
lecții, susținându-le interesul pentru toate disciplinele și lărgindu-și propriile abilități parentale.
Deci, ca primi educatori ai copiilor lor, familiile trebuie să elaboreze un program zilnic pentru teme,
să fie disponibili să le răspundă la întrebări și să discute cu ei despre ceea ce și-au însușit, să citească
împreună, să păstreze legătura cu școala, să-i laude pe copii și să le aprecieze efortul, să-i încurajeze să
persevereze. Ei joacă un rol dominant în influențarea încrederii și motivației copilului de a deveni un individ
de succes.
Atunci când părinții sunt implicați în viața școlară a copiilor lor, aceștia beneficiază de sprijin și
cunoștințe, fiind o cale prin care cei mici să-și dezvolte dorința pentru cunoaștere. Încurajarea implicării
părinților este mai mult decât o curtoazie obișnuită – este o modalitate excelentă de a crea un mediu de
învățare pozitiv.
Cercetările au arătat o scădere a procentului de părinți care să susțină comunicarea intimă dintre
părinte-profesor. Părinții moderni preferă metode de comunicare la distanță, cum ar fi platformele online și
sunt mai puțin susceptibili să participe la ședințe sau activități școlare. În timp ce tehnologia și instrumentele
digitale pot ajuta familiile să rămână informate, elevii își pot pierde interesul pentru școală atunci când
părinții nu își oferă sprijinul.
Pe de altă parte, profesorii observă schimbări importante în clasele lor atunci când părinții se implică,
cum ar fi îmbunătățirea motivației și performanței elevilor. De asemenea, colaborarea cu părinții poate ajuta
la identificarea nevoilor și obiectivelor și pot exista discuții despre modul în care părinții pot contribui.
Comunicarea cu familia oferă profesorului posibilitatea de a asculta preocupările acestora și de a le explica
mai multe despre educația celor mici.
Potrivit specialiștilor, implicarea părinților îi poate ajuta pe cei mici în mai multe moduri, precum:
 Să obțină note mai mari la școală;

1078
 Să aibă un scor peste medie la testele naționale;
Să fie activi și implicați în timpul orelor;
Să aibă încredere în propriile abilități;
Să socializeze ușor și eficient cu partenerii de joacă;
Să fie empatici și înțelegători cu cei din jur;
Să își continue educația și după terminarea liceului.
Modalități prin care poți să te implici activ în educația copilului:
 Comunică regulat cu cadrele didactice ale copilului. Pune întrebări cheie, precum: în ce domenii
se descurcă, ce mai poate fi îmbunătățit și cum îl poți susține și ajuta de acasă;
 Participă la cât mai multe activități școlare: ședințe cu părinții, serbări, festivități sau lecții
deschise;
 Planifică excursii cu scop educațional în afara școlii. Câteva exemple de activități – excursii,
tururi de muzee, vizite la bibliotecă. Dacă cel mic învață despre animale, ați putea merge împreuna la un
muzeu de științe naturale. Acest lucru îi va oferi copilului posibilitatea de a aplica în viața reală cunoștințele
pe care le-a dobândit la grădiniță sau școală;
 Organizează lecții interactive acasă. Activitățile domestice pot îmbunătăți procesul de învățare.
De pildă, poți crea cântece și rime cu vocabularul învățat la clasă, ori să înlocuiești anumite instrumente
muzicale cu obiecte casnice. O sesiune de gătit distractivă îi poate oferi celui mic ocazia de a-și dezvolta
înțelegerea despre sănătate și nutriție;
 Urmăriți împreună filme și videoclipuri educaționale;
 Pune întrebări în mod regulat despre cum a fost la școală, dacă a învățat ceva nou, precum și
despre cea mai grea parte a zilei. Comunicarea acasă îi încurajează pe copii să revizuiască ceea ce au învățat
pe parcursul zilei;
 Pune bazele învățării unei limbi străine. Deși învățământul formal poate include predarea unei
limbi străine, acasă poate fi mediul în care copilul să se familiarizeze cu vocabularul și expresiile de bază.
Poți face acest lucru prin desene animate în limba engleză, de pildă, în timp ce poți evidenția anumite
cuvinte cheie, precum fructe, animale sau membri ai familiei.

Bibliografie
Pescaru-Băran, A. - Parteneriat în educație familie-școală-comunitate, Editura Aramis, București,
2004
Nicola, I. - Tratat de pedagogie școlară, Editura Aramis, București, 2003

1079
 CEI 7 ANI DE ACASĂ

SAS CORNELIA
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are
cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care
se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social. Familia este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de
protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori, întipărite pentru toată
viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.
Dacă unui copil familia nu-i satisface nevoia de confort fizic şi afectiv, atunci pe viitor va apărea acel
sentiment de neîncredere în mediu, teama de viitor sau îndoieli de sine, o lipsă a încrederii în propriile sale
forţe, dar va apărea şi acel sentiment de ruşine. Tot timpul familia trebuie să încurajeze copilul, să îl îndrume
şi să îi arate ce e bine şi ce e rău. Familia este cea care oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-
l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar trebuinţelor şi
dorinţelor sale.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta atât direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate cât şi indirect, prin modele de conduită oferite de membrii familiei.
Modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, şi climatul socio-
afectiv, în care se exercită influenţele educaţionale, reprezintă primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Procesul educativ al copilului trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune în concordanţă cu etapa de
dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor lui,
oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
În familie se dezvoltă sprinjinul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale
copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei
elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”. Viaţa copilului
acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi,
abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. În
familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi
însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi pedagogii
din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din
procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi
lămurirea unor probleme.
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi anume –
OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă cu diverse aptitudini
şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem şi ne educăm copiii, aşa cum ne
comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copii cresc şi se formează în viaţă într-un univers
pe care-l creează părinţii.

BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.

1080
 IMPORTANȚA EDUCAȚIEI COPILULUI LA ȘCOALA ȘI ÎN FAMILIE

TUDOR GEORGIANA ANDREEA

Studiile despre prima copilărie sunt numeroase și arată relații complexe. Convenția cu privire la
drepturile copilului (1989) recunoaște că copilăria este o etapă unică în viața fiecăruia și, prin urmare, are
dreptul la o atenție și sprijin special. Ceea ce se întâmplă în copilărie, în special în copilăria timpurie,
modelează creșterea și dezvoltarea copilului ca persoană și pune bazele învățării pe tot parcursul vieții.
Cercetarea științifică susține importanța promovării dezvoltării sănătoase în copilăria timpurie, iar
programele cuprinzătoare de dezvoltare timpurie oferă oportunități mari de a preveni sau reduce problemele
de dezvoltare, ajutând astfel indivizii și arată că aduce beneficii de durată societății.
Un număr tot mai mare de cercetări în domeniile psihologiei, nutriției, sănătății, sociologiei,
psihologiei și educației arată că primii ani de viață sunt cruciali pentru formarea intelectului, personalității
și comportamentului social. Copiii se nasc cu abilități fizice, sociale și psihologice prealabile care le permit
să comunice, să învețe și să crească. Dacă aceste abilități nu sunt recunoscute și cultivate, ele vor declina
mai degrabă decât să prospere. Studiile arată că o mare parte din dezvoltarea intelectuală a unui copil are
loc până la vârsta de șapte ani. Primul an de viață este cel mai critic pentru îngrijirea copilului, alimentația
și dezvoltarea fizică. Copiii care ezită în această perioadă sunt expuși riscului de întârziere sau slăbire a
dezvoltării cognitive (mentale). Majoritatea celulelor creierului se dezvoltă în primii doi ani de viață, ceea
ce implică construirea de conexiuni neuronale în creier.
Ani de cercetare în dezvoltarea copilului au arătat că:
• Creierul nou-născuților și copiilor se dezvoltă rapid în primii câțiva ani de viață conform diferitelor
modele neuronale.
• Mediul tău creează oportunități de viață și căi unice de creștere
• Nou-născuții și copiii se dezvoltă printr-un set unic de inteligențe multiple.
• Ca și în cazul diferențelor biologice și de dezvoltare, diferențele sunt mai pronunțate decât în mod
normal.
• Copiii cresc în contextul identității lor narative și depind de așteptările celorlalți pentru copiii lor.
• Copiii își dezvoltă abilități și abilități „intersubiective” prin interacțiunea cu ceilalți și prin
dezvoltarea lor spirituală. • Copiii și familiile lor au nevoie de sprijin pentru a-și maximiza potențialul de
dezvoltare.
Cercetările din ultimele decenii au arătat că dezvoltarea creierului de la naștere până la vârsta de 2, 5
până la 3 ani are ca scop în primul rând extinderea conexiunilor dintre celule. Acest proces este influențat
nu numai de starea nutrițională și de sănătate a copilului, ci și de modul în care acesta interacționează cu
oamenii și obiectele din jur.
Un creier bine dezvoltat crește șansele de a învăța și reduce șansele de eșec academic sau social.
Educația și succesul școlar al unui copil, precum și nivelul lor de participare socială ca adulți, depind în
mare măsură de bazele care sunt construite și consolidate în timpul copilăriei. 2. 2. Cercetări privind
importanța copilăriei timpurii în educația școlară și condițiile sociale.
În 2004, un grup de cercetători americani a investigat asocierea dintre participarea la programele de
grădiniță și rezultatele școlii din primul ciclu. (Katherine A. Magnuson, Marcia K. Myers, Christopher J.
Loom, Jane Waldvogel: Inegalități în învățământul preșcolar și pregătirea școlară. Jurnalul American de
Cercetare Educațională Washington: Primăvara 2004, Vol. 41, Iss. 1, p. 115- 157).
Pornind de la ideea că participarea efectivă a copiilor la programele preșcolare poate reduce
inegalitățile sociale, cercetătorii americani au investigat îngrijirea adecvată a copiilor, programele pentru
părinți, programele pregătitoare preșcolare și abilitățile de scris. Înțelegerea de bază a cititului și abilitățile
de stăpânire în general. Deși incidența copiilor care merg la grădiniță este în creștere în Statele Unite, există
o mare diferență între copiii din medii avantajate și dezavantajate. Un alt studiu longitudinal al grupului de
grădiniță din 1998 până în 1999 a arătat o corelație directă între participarea la programele preșcolare și
alfabetizarea în clasa întâi și dobândirea matematicii. Copiii care frecventează centrele preșcolare și

1081
programele bazate pe pregătire cu un an înainte s-au dovedit a avea rezultate mai bune la evaluările de citire
și matematică din școala generală. După analizarea și eliminarea influenței mediului de acasă etc.
Asa cum stie orice parinte, toti copiii se dezvolta dupa propriul lor unic traseu şi au capacitate
unice fizice, emotionale, intelectuale, spirituale şi creative. Acesta este un punct de plecare esential pentru
o monitorizare şi un mediu responsabil care este incluziv pentru toti copiii. Un mediu de observare incluziv
valorifica şi recunoaste toate traseele în mod egal-un traseu în care un copil învăţa sa mearga folosind un
scaun cu rotile-şi sustine valoarea inerenta a fiecarui copil.

Bibliografie
Duclos, Germanin, L estime de soi, un passport pour la vie, Ed. de L Hopital Sainte Justine, Montreal,
2004
Evans, J, L, Meyers, R, G, Ilfeld, E, Early Childhood Counts, A Programing Guide on Early
Childhood Care for Development, World Bank Institute, Washington, DC, 2000 (p. 1-35)
Graaff, De F and Van Keulen, A. (2008) Making the road as we go: Parents and professionals as
partners managing diversity în early childhood education. Practice and Reflections Nr. 23. The Hague,
The Netherland: Bernard van Leer Foundation

1082
 CUNOAȘTEREA DE SINE LA COPII

PROF. TUDOSE IONICA-OANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ CAZASU, JUD. BRĂILA
Relația cu familia, interacțiunea dintre copil și adulți sau alți copii din anturaj sunt definitorii în
stimularea autocunoașterii. Ca adult, poți contribui la dezvoltarea armonioasă a celor mici prin metode
extrem de simple, la îndemâna tuturor:
 îi impulsionezi permanent, provocându-i cu jocuri adaptate vârstei;
 îi încurajezi să se exprime liber;
 le adresezi întrebări care să le trezească curiozitatea;
 le stimulezi creativitatea.
Pe măsură ce cresc, copiilor li se propun acțiuni și activități care vor fi definitorii în formarea
abilităților de comunicare, a gândirii lor critice și în cultivarea stimei de sine. Pentru orientarea lori spre
ceea ce cu adevărat li se potrivește, pentru a înțelege ce tip de inteligență folosesc, există o serie de teste de
evaluare care pot fi efectuate încă de la vârste mici.
Pe baza acestor rezultate, se vor obține cu precizie indicații despre direcția în care trebuie să se
îndrepte educația copilului. Stimularea creativității în familie și în instituția de școlarizare pe care o
frecventează poate fi completată de activități din cadrul atelierelor, alegând teme în conformitate cu
abilitățile lui specifice.
2. Cunoașterea de sine la preșcolari
În prima parte a vieții, până la 2 ani, copilul își dezvoltă inteligența senzorială și motorie. Este o
perioadă în care gesturile simple și o îngrijire plină de căldură sunt cele care vor ajuta bebelușul să devină
un adult echilibrat: vocea părinților, atunci când sunt schimbați și hrăniți, privirea și zâmbetul, atingerea,
mângâierea. Mai târziu, odată cu mersul de-a bușilea și cu primii pași, comunicarea dintre adult și copil
devine cea mai importantă unealtă pentru educarea autocunoașterii. Ea se realizează prin provocarea
permanentă la joc, încurajarea de a-și alege singur jucăriile, cuvintele de laudă rostite, chiar dacă aparent
pentru cel mic aceste cuvinte nu înseamnă mare lucru.
În această perioadă, copilul face primii pași în cunoașterea sinelui:
 recunoaște chipurile părinților și, cu timpul, își recunoaște propriul chip în oglindă;
 se joacă singur, își recunoaște jucăriile și are simțul proprietății asupra lor;
 devine conștient de capacitatea pe care o are de a influența comportamentul părinților și își
dezvoltă empatia.
Interacțiune și comunicare
Contactul direct cu părinții, vocea mamei și a tatălui sunt definitorii în primii ani, dezvoltarea
vocabularului și capacitatea de a întrebuința cuvintele fiind printre obiectivele cele mai importante ale
acestei perioade. Creierul copiilor de vârste mici funcționează ca un burete, nu există „prea devreme” pentru
a învăța o a doua limbă, în paralel cu cea maternă. Studiile de specialitate ne demonstrează faptul că un
copil bilingv este mai creativ, fiind stimulat în aria abilităților lingvistice, mult mai capabil să facă
conexiuni.
Îndatoriri și responsabilitate
Implicarea în activitățile casnice, cooptarea copilului în îndeplinirea unor sarcini specifice va juca un
rol important pentru dezvoltarea stimei de sine. Dar la fel de importantă ca și îndeplinirea acestor obligații
va fi interpretarea, împreună cu adulții din colectiv, a modului în care ele au fost îndeplinite. Provocați
copiii la o analiză, impulsionați-i să răspundă, chiar să critice și să-și exprime nemulțumirile, dacă se
consideră nedreptățiți într-un fel.
În cazul unor eșecuri, cum ar fi o notă mică, un examen ratat sau o experiență neplăcută, copilul
trebuie să-și poată exprima sentimentele, să-și exteriorizeze trăirile, atât pe cele pozitive, cât și pe cele de
furie, de nemulțumire. Capacitatea copilului de a se mobiliza în fața unor provocări viitoare va fi mult mai
eficientă dacă el își înțelege frustrările personale, le tolerează și este capabil să le gestioneze.

1083
 Control și independență
Supracontrolul din partea adulților nu este formula potrivită, în special în ceea ce privește
consolidarea stimei de sine. Participarea la tabere, interacțiunea cu ceilalți copii, obligația de a urma un
program specific și de a respecta regulamentele impuse ajută la cultivarea respectului pentru semeni și față
de sine.
Autocunoașterea se învață, familia, cercul de prieteni și instituțiile frecventate fiind definitorii în cazul
acestui proces important; ea se dezvoltă odată cu vârsta și se concretizează datorită experiențelor personale!

1084
 PARTENERIATUL ȘCOALĂ-FAMILIE

PROFESOR CONSILIER: VIDA ENIKŐ

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „GAÁL MÓZES”- BARAOLT
Aspecte ale societății moderne pun în evidență importanța colaborării dintre familie și școală, precum
armonizarea relației școală-familie. În zilele noastre au apărut multe schimbări și probleme atât la nivelul
instituțiilor, cât și la nivelul familiilor. Se poate concluziona că părinții întâmpină dificultăți în educarea
copiilor, dificultăți de relaționare cu unitățile de învățământ.
S-au schimbat mult modelele familiale, uneori părinții sunt copleșiți de problemele cotidiene și trece
în plan secundar comunicarea afectivă. Părinții trebuie să știe cum să-și ajute copii în orice situație, cum
să-și educe copii, cum să relaționeze cu ei. În general ședințele cu părinți în cadrul școlii sunt mai mult cu
rol de informare, aceste informații sunt mai puțin individualizate și părinții nu știu să folosească informațiile
în beneficiul copiilor. Există o colaborare cu părinți, dar feed-back-ul nu se realizează, părinții vor să ajute,
se implică, dar nu știu cum și când și ce este potrivit în anumite situații.
În actualitatea noastră educarea părinților devine o necesitate. Timpul petrecut împreună în familie s-
a micșorat, educația fără reguli a devenit obișnuință. Relaționarea deficitară și educația lacunară pune
amprenta asupra comportamentul copiilor atât în școală cât și în familie respectiv în comunitate. În multe
cazuri, părinții consideră că cel mai important impediment în educația copiilor este stabilirea și menținerea
regulilor, limitelor. Părinții se pot simții frustrați, se izolează, manifestă o atitudine pasivă față de solicitările
școlii, nu comunică, devin anxioși sau din contră devin revoltați și mai mult acceptă sfaturi de la ceilalți
părinți, sau se informează din surse nesigure, ineficiente. Familia prezintă socializarea primară, este prima
celulă educațională, primul mediu socio-cultural care influențează evoluția copilului în orice instituție
școlară. Părinții sunt predispuși să înțeleagă importanța educației în familie dar uneori sunt depășiți de
situație, conștientizează faptul că toate influențele educative, toți factorii educaționali sunt importanți pentru
dezvoltarea copiilor dar se pierd în incertitudini. Ași dori să menționez, că în primul rând este important
stabilirea unui regulament intern bine definit în școală, un sistem unitar de cerințe în familie, stabilirea unor
reguli și limite privind comportamentul copiilor atât în școală, cât și în familie.
Noi, consilierii școlari, cadrele didactice venim în sprijinul părinților, generând siguranță, susținere
afectiv-emoțională. Prin proiecte educaționale cum este „Părinții din nou la școală” se poate întări relația
școală-familie, consolidează relația cadru didactic-părinte, oferă sprijin educațional specializat, autentic
care previne dezinformarea sau informarea necorespunzătoare, fapt care influențează evoluția copiilor,
atingerea succesului școlar, prevenirea abandonului școlar, prevenirea conflictelor școlare și devine un
instrument stabil în dezvoltarea armonioasă a copiilor.
Prin astfel de proiecte educaționale pot fi soluționate conflictele, pot fi prevenite comportamente de
bullying, pot fi întărite relațiile interpersonale. Proiectul educațional „Părinții din nou la școală”
consolidează colaborarea dintre cei doi factori importanți în cea ce privește educația copiilor școala și
familia care este hotărâtor pentru dezvoltarea unor generații viitoare sănătoase.

1085
 CUPRINS

MACARIE ANDRA 3
MACOVEI FLORICA ILEANA 7
MAGURAN DORINA VIOLETA 9
MANAILA FLORENTINA SI CICEU SIMONA 11
MANEF ARTHEMICE 12
MANOLACHE ELENA RADA 13
MANOLE DANIELA ELENA 15
MANOLE LUMINITA 16
MANTA LEONTINA 20
MARCHIS DANA 23
MARCU VANESA BIANCA 24
MARGELATU AURELIA 26
MARGINEAN ADRIANA 27
MARGINEAN DELIA MARIA 29
MARGINEANU ELENA 31
MARGINEANU IRINA 33
MARIA MARILENA 34
MARIAN MARIA MIRELA 36
MARIAN SIMONA LILIANA 37
MARICA VIORICA LETITIA 39
MARIN IONELA 42
MARIN MADALINA 44
MARIN VICTORIA SIMONA 46
MARIN VIRGINIA 48
MARINCAS ANDREEA 55
MARIS CONSTANTA 56
MARKO LENKE 59
MARTON EMOKE CSILLA 61
MARUNTIS ISABELA 62
MATE CRISTINA 64
MATECIUC DANIELA MARCELA 65
MATEESCU OLIMPIA ELENA 68
MATEI CORINA MANUELA 70
MATEI ELENA 72
MATEI ELENA MIHAELA 76
MATEI MANUELA 77
MATIAS CLAUDIA 79
MAXIM DARIA CAMELIA 80
MAZILU DIANA TEODORA 82
MECEA IOANA 85
MEDESAN DORINA STELA 87
MEDESAN MARIA DUMITRITA 89
MEDIANU RODICA ALEXANDRINA 90
MEIROSU IONELA 92
MERCE CUC ILEANA 94
MERISOR ADELA PETRUTA 95
MEZINGER ILDIKO EVA 96
MICA PRUNDEANU ANCA 97
MICULESCU MONA DELIA 99
MIF DELIA EMILIA SI SOPORAN CORNELIA 101
MIHAI NELICA 105
MIHAI TUDORITA 107
MIHAILA MIHAELA 109
MIHAILESCU TEODORA 111
MIHAIU ROXANA 113
MIHALACHE ANDREIA 116
MIHALACHE LENUTA 117
MIHALCA ANCA MARIANA 119
MIHALCA ANDREEA DOLORES 121
MIHALCA IOANA FLORICA 122
MIHALI MARIA MONICA 124
MIHUTA NICULINA 126
MIINEA CRISTINA 128
MIJA DANIELA ADINA 130
MIKE ROZALIA VILMA 133
MIKE SANDOR 134
MILAS CRISTINA 135
MILE PAULA 138
MILOS IOANA 140
MINEA LILIANA 142
MINEA VALERIU 145
MINOI GABRIELA LILIANA 147
MINZALA MARIAS 149
MIRCEA MARGARETA IZABELA 151
MIRODONE ADRIANA 153
MIRON SILVICA 155
MIRZOCA NICOLETA SI COROIU LIANA IOANA 157
MITITEAN LUMINITA 159
MITIU LAVINIA CARMEN 160
MIZILEANU MIRELA 163
MOCANU CARMEN VERONICA 165
MOCANU DELIA 167
MOCANU DORIN SILVIU 168
MOCANU ELENA 170
MOCANU EMILIA SIMONA 172
MOCOFAN SIMONA ANDREEA 174
MOFLIC ANCUTA 175
MOGOS MARINELA 177
MOIS MARIOARA 179
MOISA ANGELA LUMINITA 181
MOISE AURELIA 183
MOLDOVAN ANA MARIA 186
MOLDOVAN CATALINA 189
MOLDOVAN CRISTINA ZENOVIA 191
MOLDOVAN ELENA RODICA 192
MOLDOVAN LUCRETIA RODICA 194
MOLDOVAN OANA MARIA 197
MOLDOVEANU OANA 199
MORARU NICOLETA 201
MORJAN CRISTINA ANTOANETA 203
MORTASIFU IOANA CODRUTA 205
MOS LUCIA 206
MOTAILA MIHAELA 208
MOTINTAU DANIELA 209
MOVILA FORINA MIHAELA 211
MUNCACIU STAN ALINA IOANA 214
MUNTEAN DANIELA 216
MUNTEAN IULIANA MONICA 218
MUNTEAN PIROSKA 219
MUNTEANU COSTEL 221
MUNTEANU MIRELA SI MUNTEANU CORNELIU 222
MURARIU DIACONESCU ALEXANDRA 226
MURARIU ROXANA 228
MURESAN DANIELA 230
MURESAN DOINA MARIA SI SUCIU VERONICA 231
MUSAT CLAUDIA 234
MUT ILEANA MARIA 235
NAE IONELIA SIMONA 237
NAGY IRMA 239
NAGY KASZA CRISTINA FLORINA 240
NASCA MIHAI TEODOR 241
NASTASE ANDREEA MARIA 242
NEAGOE ANCA 245
NEAGOE NICOLITA 246
NEAGOIE MIHAELA LOREDANA 247
NEAGU CRISTINA 249
NEAGU FLORENTINA 250
NEAGU NICOLETA MARIANA 252
NEAGU SORINA 255
NEAMU FLORINA CAMELIA 256
NECHIFOR DANUT 259
NECULA ALINA 262
NECULA ROXANA DANIELA 264
NEDELCU MIHAELA 265
NEGOITA NICULINA 267
NEGOITA VERONICA 269
NEGREI DANIELA SORINA 270
NEGRU IRINA 271
NEGRU IULIANA 273
NEGRU MIRELA 275
NEGRU PETRONELA 276
NEGRUSA MARIA 278
NESTOR ELENA 281
NICA CIPRIAN 283
NICA DAIANA SI CEAUSOGLU ANELICE ELEONORA 285
NICA ELENA LOREDANA 288
NICA MIHAELA CARMEN 290
NICOLAE CRISTINA IOANA 292
NICOLESCU BIANCA 294
NICOLESCU GABRIELA CORINA 296
NICOLICEA CORNELIA MARIOARA 298
NICORICI ANA FELICIA 300
NICORUT ADELA TEODORA 302
NIDELEA MARIA 306
NISTOR CAMELIA ELENA 308
NISTOR VERONICA 309
NITA RODICA 311
NITU MIRELA 313
NOJE LENUTA ADINA 314
NUCA NICOLETA 315
NYIRO IBOLYA 316
OANTA IONELA CRISTINA 317
OBADA IULIANA 318
OBREJA MAGDALENA 319
OCHIAN ADRIANA STELA 321
OLA LILIANA 324
OLAR ANGELA 325
OLAR CAMELIA 326
OLTEAN TEODORA CRISTINA 327
OLTEANU ELENA MADALINA 328
OLTEANU ILEANA ALINA 330
OMILESCU MIRELA 332
ONACI ANA MARIANA 333
ONISOR ANDREA 335
ONOFREI CORNELIA 336
OPREA ANDREEA 338
OPREA DANIELA 339
OPRICA ILEANA 341
OPRISOR MADGALINA 343
OROS DANIELA 344
ORZAN MIHAELA GABRIELA 346
OTEL GEORGIANA MIHAELA 347
PACURAR ANDREEA ALEXANDRA 351
PADURARU ANGELA 352
PAHONTU PROFIRA STELUTA 354
PALADE EULALIA LAVINIA 361
PALOS CLAUDIA 363
PANA ECATERINA ALEXANDRA 365
PANDURU ANCA GIORGIANA 367
PANDURU DANIEL 369
PANDURU OVIDIU DUMITRU 371
PANFILOIU MARINELA 372
PARASCHIVESCU ANCA 373
PARLOG FLORICA 374
PARTOACA IOANA MONICA 376
PARVU CRISTIANA 378
PARVU ELENA DIANA 380
PARVU MIRELA 382
PASARESCU NICOLETA 384
PASCA ADELA ANA 385
PASCU LAURA ANDREEA 389
PASULA SVETLANA 391
PATENTASU VERONICA IONELA 393
PATRAUCEANU ROXANA GABRIELA 394
PAUN IULIANA 395
PAUN JENICA 397
PAUN MARINELA ROXANA 398
PAVEL KRISZTINA DORINA 399
PERTA GABRIELA SI UDRESCU MIHAELA 401
PERTA LIVIA RAFILA 403
PESCARI TATIANA ANA 404
PETEA VOICHITA ADRIANA 409
PETICA MARCELA CORNELIA 410
PETRE ALINA 411
PETRE RODICA 412
PETRE VALERIA 414
PETREA DOINA 416
PETRESCU FLORENTINA REBIANA 418
PETRICEANU LENUTA 420
PETRICELE IOANA LUCIANA 422
PETRICESCU VALENTINA CORNELIA 425
PETROVICI SILVIA 426
PETRUT ELISABETA 429
PETRUT IOAN 430
PICA COSTEL 431
PINTILEI LAVINIA ANDREEA 433
PIRIANU LILIANA DANIELA 435
PIRLOG NICOLETA 436
PISLARU ANDRREA CRISTINA 438
PLETEA MARIA 440
PLOSCARIU NICOLETA STEFANIA 441
PLUTA ELENA MADALINA 443
POENAR LUCIA MONICA 447
POENARU CRISTINA 449
POHOATA CLAUDIA 450
POIANA ROXANA SILVIA 452
POJOGA CAMELIA 454
POLIZACHE MIRELA 456
PONTA DACIANA LAURA 458
POP ADELA ELENA 459
POP AURELIA 461
POP DOINA NICOLETA 462
POP ELENA LUMINITA 466
POP MARIA 468
POP MARIA CORINA 470
POP NICOLETA LOREDANA 473
POP PIROSKA HAJNALKA 475
POP VIORICA 477
POPA ADELA 478
POPA ANDREEA IONELA 479
POPA ELENA 482
POPA FLORINA 484
POPA IOLANDA EMILIA 486
POPA ION 488
POPA IONELA 490
POPA MARIA LILIANA 492
POPA SILVIA FELICIA 494
POPESCU ALEXANDRA 495
POPESCU ALINA GEORGETA 497
POPESCU AURA CRISTINA 499
POPESCU ELENA 501
POPESCU LOREDANA DANIELA 502
POPESCU LUCICA IONELA 504
POPESCU TICUTA 505
POPESCU VIOLETA MIHAELA 506
POPOVICI ANTONINA 509
POPOVICI HORIA 511
POPOVICI LAURENTIU DANIEL 513
POPOVICI SPERANTA 514
POROSNICU ANCUTA CLAUDIA 516
PORTASE MARIA 521
PORUMB IOANA MADALINA 523
PORUMB MARIA 525
POSZERT MONIKA 527
PREDA ALINCUTA 529
PREDA ELENA RALUCA 530
PREDA MONICA 532
PREDOI ADINA 534
PRESECAN SABINA ADRIANA 536
PRICOPE MIHAELA 538
PRUNA MARIA 540
PRUNA MIOARA 543
PRUNA NELIA 545
PRUNDEA ELENA 548
PUIA OCTAVIA IULIANA 549
PUIULET DIANA 551
PURCAREA CRISTIANA MIHAELA 552
PURCARESCU OANA ANGELA 554
PURCEA VALERICA 557
PUSCAS TEODORA 560
PUSTAI NICOLETA MIHAELA 562
RACU ANA MARIA 564
RACZ CORINA 566
RADU ANTOANETA BIANCA 570
RADU DANIELA 572
RADU IRINA 574
RADU MONICA SI MUSTACHE OANA ELENA 575
RADU OANA MARIA 577
RADU SOLTANA 579
RADULICEA NICOLETA LIA 580
RADUT EMILIA 581
RAILEANU MIHAELA 585
REDES IOANA ANAMARIA 587
RICHEA GEORGETA 589
RINCIOG ALINA GRATIELA 591
RISCO PAULA ELISABETA 593
RIZESCU OANA 595
RIZU RAMONA MARIA 597
ROBACIU NELI STEFANIA 599
ROBU MIOARA 602
ROMAN ADINA 603
ROMAN CRISTINA OANA 604
RORA RODICA DANIELA 605
ROS MIHAELA SI ROS CORNELIU 606
ROSAN ANCUTA MARIANA 608
ROSCA MARTA 609
ROSCA MIHAELA 610
ROSU COSMINA SIMINA 612
ROSU DANIELA 614
ROSU LENUTA 616
ROSU NICOLETA DENISA 618
ROTAR ANA FLORICA 619
ROTAR NICOLETA 621
ROTAR OANA 623
ROTARU ELENA RAMONA 624
ROTZHEIM LUCIA MARUSIA 626
RUGINOSU MIHAELA 628
RUJOIU SILVIA BENONIA 629
RUS CARMEN MIHAELA 631
RUS NICOLETA LIVIA 633
RUSU MARGARETA 635
RUSU VERONICA ALEXANDRINA 636
SABAU SIMONA ZINA 637
SALA ANNA MARIA SI GASPAR TIMEA 640
SALVAN FLOAREA 642
SAMARA ANGELICA 643
SAMOILA CATALINA 645
SAMSONESCU MARIA ALINA 647
SANDOR FLORICA 649
SANDRA DENISA 650
SANDU ALEXANDRA 652
SANDU ANCA 653
SANDU GURITA MADALINA IONELA 654
SANDU LAURA NICOLETA 657
SANTA SIMONA MIHAELA 658
SARAMET DANIELA 660
SARDARESCU CARMEN 662
SARIVAN ANAMARIA NICOLETA 664
SAULEA VIOLETA 666
SAVA JENICA 668
SAVU ANDRADA FULVIA 669
SCHILLER MELINDA DIANA 671
SCRIDONESI FELICIA 673
SCRIPCARU MIHAELA 675
SCURTU ANDREEA 676
SECELEANU CARMEN 677
SECOSAN NICOLETA 679
SERBAN ALINA GEORGIANA 682
SERBAN SIMONA 683
SERBANESCU RABOJ MARIA GABRIELA 685
SERDEAN LAVINIA 686
SFETCU MARIA 687
SIIA ANA ROXANA 689
SILAGHI ANCUTA OANA 691
SILAGHI DANA 692
SIMION ALINA 695
SIMION PERSIDA 696
SIMON ANA LUIZA 698
SINGIORZAN SORINA 699
SIRBU ANDA DORINA 700
SIRBU LAURA MIHAELA 702
SIRBU SORINA ANA 704
SISOE CORINA ANIELA 707
SMEUREANU ANDREEA FLORINA 708
SMEUREANU VIORICA MARIA 709
SOARE CAMELIA 711
SOARE IONELA 713
SOARE MIHAELA SI URMUZ RADUTA RALUCA IOANA 715
SOFLEA SIMONA MIHAELA 717
SOITARIU MARILENA 719
SORODOC AUGUSTINA DANIELA 721
SORODOC DANIELA 723
SORTAN MARIUS 725
SOVRE DINUTA 727
STALEA SIMONA 729
STAN ADINA LACRAMIOARA 731
STAN DIANA IOANA 733
STAN GABRIELA MADALINA 735
STAN ILEANA 736
STAN LAURENTIU 738
STAN ROXANA 739
STANCA ECATERINA VERONICA 741
STANCIU ANDREEA 742
STANCIU DANIELA 745
STANCIU MIHAELA 747
STANCIU NICOLETA ANGELICA 749
STANCIU SINZIANA 752
STANESCU MARIA ANA 753
STANESCU RARES DANIEL 755
STANICA DANIEL 756
STANICA IOLANDA CRISTINA 759
STANILA LUCI 761
STANILA MARIANA 762
STANIMIR CARMEN 764
STANUS ANISOARA GEORGETA 766
STATE DANIELA 767
STATE SIMONA ELENA 769
STEFAN CRISTINA MARINELA 771
STEFAN MARINELA OLIVIA 773
STEFAN RAMONA MIRELA 775
STEFAN RUXANDRA 777
STEFAN TATARANU MARILENA BIANCA 779
STEFANESCU EUGENIA LILIANA 780
STEMATE VIORICA 783
STINGU ADRIANA NICOLETA 785
STIRBU NICORICI MIHAELA 787
STOIAN ALINA 789
STOIAN FLORINA 791
STOICA ADELA 792
STOICA LENUTA CORINA 794
STOICA LOREDANA 795
STOICA MARICICA 797
STOICA ROXANA DENISA 798
STOICAN DORINA 800
STOLERU OANA MARIA 802
STRATULAT MIHAELA 805
SUBTIRE LUIGIA LOREDANA 808
SUDRIGIAN ILEANA MARCELA 810
SUPEALA T. LAURA 811
SURPANU MARIANA 812
SZABO ATTILA MIHAI 814
SZILAGYI TOMOIU MIHAELA 816
TABACU ADRIANA 818
TABLA MIHAELA 821
TALIANU ELENA GABRIELA 823
TANASE ANA MARIA 825
TANASE NADIA 826
TANASESCU MIHAELA 830
TANDARA SIMONA ELENA 832
TANISLAV DORINA 833
TANU DANIELA CORNELIA 835
TARDEA ANAMARIA SABINA 838
TARTA GABRIELA 841
TAUT CRINA 845
TELEAGA RADU LIVIU 846
TEMELIE VASILICA 847
TENCU NICOLETA 848
THEISS LOREDANA 850
TIGANETEA ANTITA 851
TINJALA LOREDANA RAMONA 854
TIRAN ANAMARIA 856
TIRON LUMINITA 859
TIULEA SONEA VIOLETA 852
TODA IONELA MARIA 864
TOIA ALINA 871
TOKACI MARIA SONIA 872
TOLCA SUSANA SIMONA CRINA 876
TOLEA FLORINA 883
TOMA GABRIELA 885
TOMA IONELA 886
TOMA IULIANA 888
TOMA MIHAELA SIMONA 890
TOMESCU GABRIELA 892
TOMOIAGA RALUCA 894
TOMOIAGA SINORICA 895
TOMOS GABRIELA 896
TOMSA MARIA VIOLETA 898
TONCU MARICELA CERASELA 899
TONE IONELA 901
TONITA RODICA 902
TOROK ZINUCA TUNDE 905
TRAISTARU CERASELA ELENA 906
TREPADUSI MARIA 908
TRIP ANCA VASILICA 909
TRIPA IOANA 911
TROFIN DANIELA 913
TRUFIN CARMEN 915
TRUTA FLORENTINA NICOLETA 918
TUDOR ADELINA MIHAELA 920
TUDOR LIGIA ELENA 922
TUDORACHE CORNELIA 924
TUDORESCU IONELA 926
TUFEANU AURA 928
TUGUI DOINA 929
TUGUI LACRAMIOARA 931
TUGUI MARIOARA DANIELA 932
TURBACEANU DANA SIMONA 935
TURC LACRAMIOARA CRISTINA 937
TURCANU SAMARA CARMEN 939
TURLIU RALUCA MANUELA 941
UCA ELENA ANDREEA 942
UDRESCU MIHAELA SI PERTA GABRIELA-MIHAELA 944
UNGUR MARIANA SORINA 946
UNGUREANU ALINA MIOARA 948
UNGUREANU IONELA 950
UNGUREANU MIHAELA 952
UNTARIU TITA 953
URLA RODICA 955
URSULEANU MARIA 957
URSULESCU LAURA FLORENTINA 960
VAIDA ORSOLYA 962
VALEANU VALENTINA 964
VASILACHE CAMELIA 966
VASILACHE ELENA CLAUDIA 968
VASILACHE FLORENTA PAULA 970
VASILACHE MIHAELA 972
VASILE ELENA 974
VASILE IULIANA 976
VASILESCU NICOLETA 978
VASILESCU RODICA LENUTA 979
VATA FLORENTINA MIRELA 980
VELICU NICULINA 982
VENCSEL CORINA 983
VESA DIANA NICOLETA 987
VICOVAN DIANA VERONICA 989
VIERU CRISTINA 991
VIERU ELENA GEORGETA 992
VILCEANU MARIANA 993
VINAU ALINA IOANA 994
VINT MARIA 995
VIZINTEANU FLORINA RODICA 997
VLAD LENUTA 999
VLAD ROXANA 1000
VLASCEANU DANIEL 1001
VLASCIANU NICOLETA 1003
VRANCEANU MIRUNA 1004
VRINCEANU NICOLETA 1006
VUJDEU DOINA 1007
ZAHARIA STEFANIA 1009
ZAINESCU MARIA PETRONELA 1011
ZAPARTAN PETRONELA 1013
ZISSULESCU IANCULESCU ENACHE IOANA CRISTINA SI TOFAN CRISTINA ELENA 1015
ZISU MARILENA 1017
ZMARANDACHE LINA 1025
ZOLDE JULIA 1026
BAIDOC LAURA IOANA 1027
BARBU MARIANA 1029
BIRLEA AURELIA CRISTINA 1031
BOBOIA MIOARA 1033
BUNA MARIA MAGDOLNA SI PETROVAN ANDREEA 1035
BURLACU IONELA RAMONA 1037
CATA ELENA MARIA 1039
CLEMENTE MARICICA MONICA 1041
CODAU CLAUDIA ZORICA 1043
CRACIUN TUDORA 1044
CRISTE MARIANA 1046
DOBRESCU MONICA DOROTHEEA 1047
DOBRIN MARIA MIHAELA 1049
GRAMA RALUCA PAULA 1050
ILEA TECLA 1052
ILIES DADARLAT CRISTINA 1054
ILIES GEORGE CALIN 1055
JERALIANU GEORGELIA 1057
LAZAR GEANINA EMO 1059
MOLNAR ANA CARMEN 1061
MORARU ADRIANA 1063
NITA IRINA MARINELA 1064
OBLESNIUC FELICIA 1066
OROS ANDRA 1067
POPIRLAN MIHAELA PARASCHIVA 1070
PUSCAS GRETA 1072
RAFA NICOLETA LAVINIA 1074
ROSEANU ELENA IONICA 1076
RUS CARMEN MIHAELA 1078
SAS CORNELIA 1080
TUDOR GEORGIANA ANDREEA 1081
TUDOSE IONICA OANA 1083
VIDA ENIKO 1085
 Carte în format electronic
Cei șapte ani de acasă! Din suflet, pentru mama!

Educația în familie
Parteneriatul familie – școală

Studiu de specialitate

ISBN general 978-606-987-081-5

ISBN Vol. II 978-606-987-083-9