Cum să creștem un copil rezilient și adaptabil?

23 Mai, 2022

Un copil rezilient este un copil mai pregătit pentru viață, pentru eșecuri și pentru situații
grele. Helen O’Donoghue, trainer pentru educație timpurie, director Sunridge Associates,
a abordat în cadrul Conferinței pentru educație timpurie, organizată de Centrul
educațional First7 subiectul « Cum dezvoltăm reziliența și adaptabilitatea în rândul
copiilor? »

Cum creștem un copil rezilient într-un

context pandemic incert?
Premisa de la care ar trebui să plecăm este că toți copiii sunt capabili de lucruri
extraordinare.

Fiecare copil are un potențial de fericire și de a fi extraordinar, rolul adulților este doar să
ghideze acest proces. Este important să punem bazele, să le construim reziliența și să îi
inspirăm.

Adulții îi pot ajuta pe copii să navigheze prin noua realitate.

Copiii nu au reziliență în mod natural, dar cu ajutor și ghidare o pot construi. COVID-19
este o oportunitate. Este noul normal și este o șansă de a privi educația prin prisma
nevoilor primordiale din piramida lui Maslow.

Să ne gândim la starea de bine a copiilor. Aceasta este fundația pentru reziliență.

Fiecare copil are reacții diferite, emoții diferite și ele se schimbă de la o săptămână la
alta. Este important să îi monitorizăm, fără a face din asta un proces prea elaborat.
Ce pot face educatorii pentru a contribui la
creșterea unui copil rezilient?
Folosiți cercul de dimineață pentru a afla care sunt sentimentele copiilor. Ei au nevoie să
se exprime, să fie ascultați.

Lăsați copiii să preia controlul în a răspunde la întrebări.

Aflați exact ceea ce știu copiii cu privire la o situație delicată, cum este COVID-19. Este
posibil ca ei să preia informații din mai multe surse și să le amestece, fără să aibă o
imagine foarte clară asupra realității.

Copiii sunt curioși, preiau gândirea adulților și o tratează ca find propriile idei, deoarece
nu au capacitatea de a face diferența între adevăr și exagerare. Copiii preiau frământările
și gândurile celor din jur și le procesează cu propriul filtru. De aceea, este important să le
dăm oportunitatea să vorbească despre temerile lor și să obțină claritate. Aflând ce
gândește el cu adevărat, punem prima piatră la fundația unui copil rezilient.

Este important să îi ajutăm pe copii să își mențină sănătatea mentală și corporală. Este
nevoie să ne conectăm unii cu alții, să avem grijă de alimentație, să medităm, să zâmbim
mai mult, să facem un obicei din a fi recunoscători. Sunt lucruri pe care părinții le pot
face împreună cu copiii.

Perioada actuală este o oportunitate de reajustare și

recalibrare pentru toată lumea
Este normal să existe sentimente contradictorii, stări confuze, schimbări de dispoziție și
este necesar să le spunem copiilor că este în regulă să se simtă și triști și neputincioși în
anumite momente. Este important să fim sinceri, să le spunem adevărul, să le vorbim
despre temerile noastre și ale lor. Ne adaptăm schimbărilor, nu ne lăsăm îngenunchiați de
ele.

În această perioadă, cu precădere, este nevoie de acțiuni

îndrăznețe
Perfecțiunea este inamicul progresului, așa că acum avem nevoie mai mult ca oricând să
acționăm, să luăm decizii, să ne concentrăm pe acțiunile concrete și imediate pe care le
putem face cu copiii, dincolo de planificări și proiecte elaborate.
 Avem nevoie să fim colaborativi, să răspundem cu empatie, să înțelegem că toată lumea
este îngrijorată, atât părinții, cât și personalul din grădinițe și școli. Avem nevoie să fim
optimiști și să vedem lumina din ceilalți.

Reziliența reprezintă capacitatea de a face față stresului,

provocărilor, tragediilor, traumelor
Ne dorim copii curajoși, curioși, adaptabili și capabili să lase o amprentă în lume, să își
aducă într-un fel propriu contribuția.

Caracteristicile unui copil rezilient

 Manifestă empatie și respect pentru cei din jur
 Arată un interes activ în învățare
 Știe cum să ceară ajutorul
 Este deschis la a încerca lucruri noi

Reziliența le permite copiilor să fie interesați intrinsec de învățare și de lumea din jur. Nu
se vor rușina să ceară ajutorul și nici nu le va fi teamă să încerce lucruri noi. Un copil
rezilient va fi mai pregătit pentru viață.

Pentru a crește un copil rezilient, este nevoie să îi cultivăm de

mic abilitatea de a-și asuma riscuri, în limitele siguranței
De multe ori, părinții și educatorii fac greșeala de a-i opri pe copii atunci când doresc să
își asume riscuri. Ne grăbim să le rezolvăm noi problemele, deși am putea să îi lăsăm să
le rezolve singuri.

Supra-protejarea copiilor vine din dorința de a le fi bine, doar că este spre binele lor să
învețe să își asume riscuri. Așa nu facem decât să creștem copii auto-suficienți. Nu au
nevoie de grija noastră exagerată, au nevoie să fie lăsați să se dezvolte. Dacă pericolul
este mic, lăsați copiii să exploreze. Educatorii ar trebui să încurajeze familia să dea mai
multă libertate copiilor.
Copiii trebuie să învețe că este în regulă să și greșească sau să
piardă
Este un obicei sănătos pe care trebuie să îl practicăm cu copiii zi de zi. Copilul trebuie să
înțeleagă că o greșeală nu este sfârșitul lumii și are nevoie să fie încurajat să aibă o
gândire flexibilă, nu una rigidă. Este în regulă și să lăudăm copiii, lăudându-le progresul
și ceea ce au putut să facă.

5 strategii pentru a crește un copil rezilient

Antrenamentul creierului – Efortul și practica pot să schimbe structura creierului, să îl
facă mai puternic și mai pregătit în a face față provocărilor.

Regândirea succesului – Copilul trebuie să învețe că succesul nu se obține din prima. Că

poate să treacă și prin 1000 de încercări și de fiecare dată va învăța câte ceva nou.

Recalibrarea mesajelor – Când copilul spune că nu reușește să facă ceva, răspunsul

adultului ar trebui să fie “nu ai reușit încă”. “Încă” este un cuvânt extrem de important în
relația cu copiii, le dă încedere în forțele proprii și în viitor.

Inducerea rezilienței – Să tranformăm eșecul într-o oportunitate de învățare.

Eliminarea limitărilor – Copiii ar trebui să știe că pot face orice, că nu există limite ale
puterii lor de a face ceea ce își doresc.

Gândirea independentă se antrenează prin întrebări

Întrebările deschid oportunități de învățare unice. Răspunsul nu trebuie să fie neapărat
cel corect, important este procesul de gândire din spate. Pentru a gândi independent,
copiii au nevoie doar de un imbold de la părinți sau educatori, ei trebuie să fie cei care
deschid calea, dar apoi să îi lase pe copii să dezvolte restul procesului.

Rutina întrebărilor îi ajută pe copii să găsească sensul. Curiozitatea, încercarea de a face

conexiuni le dezvoltă gândirea.

Întrebându-i pe copii Ce te face să spui/faci asta?, le dăm oportunitatea să își exploreze

emoțiile și să își dezvolte astfel un vocabular al emoțiilor.
Promovarea gândirii optimiste și pozitive ajută la creșterea
unui copil rezilient
Cea mai bună modalitate este prin a arăta, nu prin a spune. Copiii învață din exemplele
din jurul lor. Gândirea negativă este foarte ușor absorbită și asimilată de copii. O
atitudine optimistă și manifestarea unei mentalități flexibile din partea adulților îi va
ajuta și pe copii să devină mai încrezători.

Construirea sentimentului de competență

Încurajarea copilului că poate să facă singur anumite acțiuni, că are voie să greșească, că
mereu există soluții, va crește un copil rezilient

Încurajarea interacțiunii cu ceilalți

O altă caracteristică a unui copil rezilient este capacitatea de a-și lua puterea de la familie
și oamenii apropiați. Este important pentru copii să dezvolte relații bune cu cei din jur,
așa că este esențial să le creăm oportunități de a-și exersa abilitățile sociale.

Copilăria timpurie este o perioadă esențială de dezvoltare a

abilităților
Reziliența dezvoltată în primii ani ne ajută să ne pregătim pentru situațiile dificile din
viață, care ne pot împiedica să ne atingem scopurile și să avem un trai armonios.

Relațiile interumane sunt esențiale pentru a crește un copil rezilient, iar educația timpurie
este perioada cea mai potrivită să facem acest lucru, în special în situații critice. Să ne
gândim că acum punem fundația la construcția generațiilor viitoare.
Oricât de mult efort am depune să le oferim copiilor noştri o
viață lină și ușoară, vor exista situaţii, de-a lungul vieţii lor, în
care aceştia vor fi nevoiţi să întâmpine dificultăţi, să
răspundă provocărilor, să ia atitudine şi chiar să înfrunte
situaţii extreme. Ar fi naiv să credem că este posibil să
punem un glob de cristal peste întreaga lor existenţă. Dar,
ceea ce putem face este să le dezvoltăm copiilor anumite
abilităţi care să îi ajute când le este greu. Astfel, putem
spera că încercările dificile ale vieții lor nu vor reuși să îi
sfărâme, iar dacă îi dărâmă cumva, ei vor ști cum să se
ridice.

Ce este reziliența
Ați observat că unii oameni reacţionează mai bine în condiţii
de adversitate, iar alţii nu pot depăși sau le este extrem de
greu să depăşească obstacole, aparent, minore? Ceea ce îi
face pe unii oameni să se descurce mai bine în fața
dificultățiilor implică un set de capacitati ce poartă numele
de reziliență.
Reziliența se referă la abilitatea de a ne reveni după perioade de
stres, după situaţii care ne pun la încercare sau ne provoacă, după
tragedii sau traume. Termenul este preluat din fizică, unde
reziliența se referă la proprietatea metalelor de a rezista la
șoc şi de a-și reveni la starea iniţială.
Perspectiva neuropsihologică a rezilienței
În caz de pericol sau de stres, întregul nostru corp se
pregăteşte să facă faţă situaţiei: ni se întețește ritmul cardiac
şi presiunea sângelui creşte, iar adrenalina şi cortizolul ne
inundă corpul. Asta ne face să fim mai rapizi, mai puternici,
mai vigilenţi. Răspunsul la stres este iniţiat în creierul nostru
în zona sistemului limbic, acea parte din creier responsabilă,
printre altele, și cu impulsul de supravieţuire. În acelaşi timp,
situaţia de stres poate fi o cauză pentru care, o altă parte a
creierului nostru, numită cortex prefrontal „se închide“
temporar. Această zonă din creier este un fel de centru de
comandă, deoarece aici sunt implicate cele mai sofisticate
funcţii şi procese umane: atenţia, rezolvarea de probleme,
controlul impulsurilor, reglarea emoţională; acestea se
numesc și funcții executive. Câteodată, în situaţie de pericol
real şi iminent să nu avem prea multă implicare din partea
cortexului prefrontal poate fi de bun augur. Atunci când în
pădure vedem la depărtare un urs, sistemul nostru limbic se
activează, anunţând o situaţie în care viaţa ne este în pericol
şi unul din răspunsurile automate pe care creierul ni-l dă
este să o luăm la fugă pentru a ne salva.

Pe parcursul vieții întâlnim însă și o serie de alte situaţii

dificile, greu de înfruntat, dar care nu ne pun viaţa în pericol
în mod iminent: sărăcie, de abuz, de violenţă, pierderea
cuiva drag, o calamitate naturală, traiul alături de persoane
cu handicap mental, fizic, etc. Şi, atunci, în astfel de
situaţii, reziliența este asociată cu capacitatea prin care ne
activăm funcţiile executive ale cortexul prefrontal şi felul în care
reuşim să ne liniştim sistemul limbic. Când acest lucru se
întâmplă, schimbările fiziologice care se activează datorită
stresului se anulează şi astfel dezvoltăm capacitatea de a ne
adapta sau de a găsi soluţii la stres, dificultăţi, provocări.
Reziliența se dezvoltă în relație
Nu ne naştem rezilienţi. Este ceva ce dezvoltăm şi învăţăm
ca urmare a interacţiunii cu ceilalţi şi cu mediul. Reziliența se
construieşte în timp, în paralel, aşa cum se dezvoltă şi
arhitectura creierului. Şi nu ţine de ceea ce are persoana ca
şi bagaj genetic, ci mai degrabă de interacţiunea dintre
persoană, mediu şi ceilalţi. Fiecare copil, are nevoie de cel
puţin un adult în viaţa lui, care să reprezinte acea relaţie-
cheie care să îl ajute să dezvolte strategii vitale de adaptare.
Cercetările arată că nu doar încrederea în sine, stima de
sine pozitivă, determinarea sau puterea interioară sunt cele
care îi fac pe copii să depăşească obstacole dificile ci mai
degrabă prezența şi încrederea dată de cel puţin o persoană
semnificativă în viața lor.

Cum îi pregătim pe copii să devină adulți cât mai bine

adaptați?
Să fim un model bun de urmat. Copiii fac ceea ce văd şi felul
în care noi ne descurcăm în situaţii de adversitate,
influenţează şi felul în care ei învață să își gestioneze
dificultăţile. Învăţarea prin imitare, la vârste mici, este cea
mai puternică modalitate de a dezvolta strategii de adaptare
şi de rezolvare.

Să le întărim sentimentului de competență. De fiecare dată

când copii reuşesc să facă faţă unei situaţii dificile este bine
să punctăm, în cuvinte sau cu un gest, recunoscându-le
astfel abilitatea. Când le este întărit sentimentul că se
descurcă, că pot face faţă provocărilor, scade reactivitatea
lor la stres şi le creşte capacitate de a-şi gestiona mai bine
emoţiile şi comportamentul.
Să le arătăm și partea plină a paharului. Să-i învăţăm pe copii
să vadă partea plină a paharului, înseamnă să le hrănim
optimismul. Cercetările au indicat optimismul ca fiind o
caracteristică a persoanelor reziliente. Dacă avem un micuţ
care are tendinţa de a vedea mai degrabă partea goală a
paharului, nu înseamnă să îi invalidăm viziunea sau emoţiile
atașate acesteia, ci să-l încurajăm să vadă şi o altă
perspectivă. Capacitatea de a se putea concentra pe ceea
ce a rămas decât pe ceea ce a pierdut îi poate face pe copii
să facă mai bine faţa unor situaţii similare.
Să le predăm lecția curajului. Să depăşeşti emoţia de frică în
faţa unei situaţii dificile poate fi o chestiune care să ne facă
se ne simţim puternici. Nu există curaj în absenţa fricii. În
cazul copiilor, pentru a învăţa să își asume riscuri au nevoie
de sprijinul unui adult. Ei pot întâmpina dificultăţile în mod
gradat, învăţând astfel să fie curajoşi. Este bine să le arătăm
copiilor că atunci când au curajul de a încerca să
depăşească un obstacol este mai important decât dacă chiar
au depăşit obstacolul. Pe măsură ce cresc, lărgindu-le zona
de explorare, îi încurajăm să ia decizii și să își asume riscuri
și este bine şi să le întărim ideea că se vor descurca.
Să avem respect pentru fiecare emoţie. Să dezvoltăm
reziliența copiilor nu înseamnă să le anulăm emoţiile de
disconfort care apar în experiențele dificile. Reziliența se
referă la abilitatea de a ne reveni şi nu ţine de graba cu care
o facem. Adaptarea la experienţa dificilă presupune şi să
facem faţă emoţiilor ce însoţesc această experienţă. În ceea
ce îi priveşte pe copii, secretul este să îi învăţăm să îşi
recunoască emoţiile şi să le respecte, să își ofere timp
pentru a le simți. De exemplu, emoția de tristeţe ne poate
face să simţim nevoia de a ne retrage pentru un timp; odată
cu această retragere putem să integrăm informaţia şi să o
procesăm astfel încât să ne regăsim echilibrul. Dacă suntem
grăbiţi să depășim emoția, chiar şi în numele rezilienței, ea
se poate manifesta în diferite comportamente, uneori chiar în
mod neaşteptat.
Să îi ajutăm să găsească singuri soluţii. Pentru mulţi părinţi
este tentant să le rezolve copiilor lor problemele. Dar făcând
astfel, pe termen lung, copiilor nu li se face o favoare. Un
prim pas ar fi să îi lăsăm sau să îi îndemnăm pe copii să
vorbească despre dificultatea cu care se confruntă. Acest
lucru îi va ajuta să îşi folosească funcțiile executive ale
cortexul prefrontal: să își restructureze informația, să rezolve
probleme, să îşi regleze emoţiile. În acest fel vor putea să
găsească și soluţiile de a depăşi obstacolul. Se vor simți mai
puternici şi mai încrezători.

Studiile de specialitate din domeniul neuropsihologiei spun

că nivelul de reziliență creşte odată cu înaintarea în vârstă.
De fiecare dată când întâlnim situaţii dificile dezvoltăm
anumite strategii care ne vor ajuta să putem trece mai bine
prin situaţii similare în viitor. Atunci când copiii încep să îşi
dezvolte reziliența, ei devin mai curajoşi, mai curioşi şi mai
adaptabili.

Închei discuția despre reziliență cu vorbele lui L. Megginson:

„Nu cel care este cel mai puternic sau mai inteligent
supraviețuiește, ci acela care se adaptează cel mai bine
schimbărilor.“

(Articol - Oana Calnegru)

Oana Calnegru este psiholog și psihoterapeut de familie şi trainer de
programe de dezvoltare personală adresate copiilor şi părinţilor. A
absolvit programul de formare în psihoterapia relațională din cadrul
AMPP.