Copilul meu este fericit? Când este cazul să îmi fac griji?

Tristețea, atât la copii, cât și la adulți, este o emoție firească, este o stare cu care ne putem confrunta din
când în când, atunci când întâmpinăm frustrări, limitări, lipsuri de orice natură. Problema ridică semne
de întrebare și trebuie să ne îngrijoreze atunci când copilul prezintă modificări permanentizate ale
comportamentului, ale stării generale: e mai plângăcios, retras, apatic, nervos, nu vrea să meargă la
culcare, e agitat, renunță la hobby-uri, îți schimbă obiceiurile alimentare, are coșmaruri repetitive,
scăderea randamentului la școală apare de multe ori.

Un copil anxios este un copil care va evita să se implice, să se expună, să fie în centrul atenției. Va
prefera evaluările în scris față de cele publice.

Un alt semn ascuns care ne arată că micuțul nostru este depresiv poate să fie chiar tăcerea copilului,
echivalentul unui strigăt mut de ajutor. Și ticurile, în măsura în care nu își găsesc o explicație neuronală,
trimit către posibilitatea unei traume emoționale. Problemele întâmpinate în relație cu școala – de la
concentrarea cu greutate la lipsa chefului de a-și face temele sau de a se implica în activitățile școlare,
plictiseala, sentimentul lipsei de chef, sunt toate indicii ascunse ale depresiei la copii.

Ce se întâmplă și ce putem face pentru a readuce fericirea copilului?

Cel mai important pas este să fim atenți la copilul nostru, să îi urmărim stările și reacțiile și să punem în
cuvinte, să verbalizăm, acolo unde el nu poate face acest lucru. Deși ne naștem cu abilitatea de a simți
anumite emoții, nu ne naștem și cu abilitatea de a le identifica și de a le pune în cuvinte. Rolul părintelui
în echilibrul și reglarea emoțională a copilului este foartte important. El este cel care îl învață pe copil să
dea sens stărilor pe care le are și să acționeze fiind conștient de emoțiile lui, fără a le lăsa să preia
copntrolul.

Menținerea unor reguli și a unui cadru de familie sănătos este la fel de importantă. Deși regulile sunt
inițial respinse de cei mici, în lipsa lor, aceștia nu se simt în siguranță, nu au încredere în mediul în care
trăiesc, încep să se teamă. Părintele este cel care poate pune bazele strategiilor adaptative în fața
stresului, care vor însoți copilul pe durata întregii vieți. Strategiile adaptative pot fi schimbate în măsura
în care contravin stării de bine a individului, însă schimbarea este dificilă. Necesită fie ajutor profesionist
din partea unui psihoterapeut, fie trecerea printr-o situație limită, traumatică.

Desigur, educația nu este singura implicată în tot acest proces. Genetica, stilul învățat de atașament,
personalitatea participă împreună la modul în care copilul se raportează la mediu. Prin urmare, este
esențial să ascultăm nevoile copiilor și să reacționăm diferit, în funcție de specificul și structura fiecăruia.
Este important să încurajăm punctele forte ale copilului nostru și să îi verbalizăm emoțiile neplăcute care
însoțesc eșecul pentru a-l proteja de instalarea unei atitudini mai degrabă evitante în fața vieții.

Sportul, și mai ales sportul de echipă, este o metodă foarte bună de creștere a puterii de adaptare a celui
mic, putere atât de importantă într-o viață de adult satisfăcătoare. Astfel se dezvoltă inteligența
emoțională, se antrenează disciplina, puterea de urmărire a scopurilor în viață, și altele.

Dinamica în raport cu eșecul este și ea foarte importantă. Atât eșecul, cât și reușita sunt părți care ajută
în dezvoltarea copilului. Este important să îi permitem să le experimenteze pe toate pentru a ajunge un
adult funcțional, adaptat.

În multe cazuri, părintele nu cere ajutorul chiar dacă observă suferința copilului, pentru că o
interpretează ca pe un eșec personal pe care preferă să nu îl accepte. Ceea ce este bine să știe un părinte
este că un copil anxios sau depresiv, un copil care trece printr-o perioadă grea nu se leagă de un eșec al
părintelui decât în măsura în care părintele nu cere ajutor pentru a remedia situația.