Metode parentale pozitive

A fi părinte este o provocare și poate fi un lucru plin de împliniri, bucurie și lumină,

dar totodată poate fi și un rol solicitant, epuizant și frustrant. Fiecare părinte are un rol
deosebit de important în creșterea și educarea copiilor, însă având în vedere faptul că la
începutul carierei lor părinții, de regulă, se bazează pe foarte puțină pregătire, aceștia sunt
puși în situația de a învăța din încercări și greșeli, uneori cu efecte nedorite asupra propriilor
copii.
Fiecare părinte este responsabil pentru valorile, aptitudinile și principiile pe care le
dezvoltă și mai ales cum își învață propriul copil.
Metodele parentale pozitive sunt strategii de educare a copiilor al căror scop este
susținerea copilului în dezvoltarea sa și gestionarea comportamentului acestora într-o
manieră constructivă și nedureroasă, strategii care:
 Se bazează pe consolidarea unor relații bune cu copii și aplicarea unor strategii
pozitive care ajută copii în dezvoltarea lor;
 Contribuie la o bună dezvoltare aptitudinală, dar și la creșterea încrederii în sine a
copiilor;
 Risc scăzut în apariția unor probleme comportamentale.
Înțelegerea metodelor parentale are la bază 5 aspecte cheie, respectiv:
1. Asigurarea unui mediu interesant, caracterizat de siguranță
Un mediu interesant pentru copil este mediul care oferă acestuia multe oportunități de a-și
cerceta, descoperi și dezvolta aptitudinile. Diverse tipuri de activități interesante (cum ar fi
dansul, gătitul, construirea, discuțiile și jocurile) vor ajuta copilul în dezvoltarea atenției,
gândirii, limbajului și mai ales a independenței.
2. Asigurarea unui mediu pozitiv pentru învățare
Mediul pozitiv pentru învățare presupune prezența și disponibilitatea părintelui pentru
a-și ajuta copilul să învețe diverse lucruri, nu înseamnă că părintele își petrece tot timpul cu
copilul, ci că îi stă la dispoziție dacă acesta are nevoie de ajutor și că îl ascultă dacă are
nevoie de atenție. Atunci când copilul pune întrebări nu îi dau răspunsul pe loc, ci îl încurajez
să găsească singur soluția.
3. Aplicarea disciplinei asertive
Disciplinarea asertivă înseamnă gestionarea comportamentului nedorit într-o manieră
acceptabilă; atunci când doresc schimbarea comportamentului copilului îl opresc, dar totodată
îi ofer o alternativă. Ideal este ca părintele să rămână calm și să evite strigătul, ridicarea
tonalității vocii, numirea lui în toate felurile, amenințările și loviturile.
 Aplicarea disciplinei asertive îi învață pe copii să fie responsabili, să fie conștienți de
nevoile altora și să dezvolte autocontrolul; de asemenea copii se vor preta mai puțin la
dezvoltarea unor comportamente problematice dacă părinții sunt consecvenți în reacțiile lor.
4. Așteptările realiste
Nici un copil nu va fi cuminte tot timpul și nu ne putem aștepta să fie așa. Problemele
apar atunci când avem așteptări prea mari față de copii sau când ne așteptăm ca aceștia să fie
perfecți (fericiți, politicoși, curați și săritori tot timpul). Ca părinte este important să
înțelegem faptul că uneori copii au nevoie de mai mult timp decât ne așteptăm ca să învețe
lucrurile, sau că aceștia pur și simplu au o zi mai proastă.
Cu toții dorim să fim părinți buni, însă încercarea de a fi părinți perfecți va duce la
sentimente de frustrare și dezamăgire. Fiți realiști, fiecare părinte greșește uneori și fiecare
învață pe propria piele.
5. Grija față de propria persoană ca părinte
A fi un părinte bun nu înseamnă că, copilul preia controlul asupra vieții adultului.
Dacă nevoile adultului sunt satisfăcute este mult mai ușor ca acesta să fie răbdător cu copilul
și să fie disponibil pentru el. O atitudine calmă este mult mai potrivită atunci când părintele
dorește să gestioneze un comportament greșit.
Așa cum copilul are nevoie de timp pentru activitățile care îi fac plăcere, și adultul
trebuie să țină cont de propriile nevoi (timp petrecut cu sine însuși, timp petrecut cu prietenii,
timp pentru activitățile care ne fac plăcere, să fim apropiați de cineva și să fim înțeleși).