Ce își doresc copiii de la părinții lor ?

Dincolo de nevoile fizice, copiii au o serie de nevoi emoţionale, iar satisfacerea lor reprezintă temelia unei
dezvoltări sănătoase.
Nevoia de securitate emoţională. Această nevoie este satisfăcută atunci când acordăm atenţie modului în
care se simt copiii, avem reacţii care îi ajută să înţeleagă modul în care se simt şi să înveţe modalităţi
adecvate de exprimare a emoţiilor pe care le trăiesc. Cu alte cuvinte, securitatea emoţională a relaţiei dintre
părinţi şi copii depinde de nivelul de implicare al părinţilor în viaţa emoţională a copiilor. 
Ce puteţi face?

 Oferiţi-le zilnic momente de împărtăşire în care să le povestiţi ce aţi făcut în ziua respectivă.
Împărtăşirea cu copilul contribuie semnificativ la creşterea sentimenului de siguranţă în relaţie. De
exemplu, când veniţi de la serviciu, îi povestiţi copilului ce aţi făcut în ziua respectivă: cu cine v-aţi
întâlnit, ce aţi mâncat, ce aţi văzut, fără să îi puneţi întrebări despre cum a fost ziua lui. Dacă
modelaţi timp de 3-4 zile acest comportament, fără să faceţi presiuni asupra copilului să povestească
şi el, copilul va imita comportamentul dvs. şi va începe în mod spontan să povestească despre el. Nu
contează ce îi spunem copilului, ci faptul că îi impărtăşim.

 Oferiţi-le frecvent gesturi de afecţiune fizică (îmbrăţişări, atingeri). Îmbrăţişarea oferă o conexiune
fizică care contribuie la crearea unui spaţiu de SIGURANŢĂ ŞI INTIMITATE EMOŢIONALĂ. În
timpul imbrăţişării se elimină un hormon – oxitocina – numit şi „hormonul iubirii”. Confortul fizic
pe care îl oferiţi prin mângâieri şi atingeri reprezintă un element cheie în asigurarea liniştii de care
creierul are nevoie pentru a inhiba sau diminua nivelul hormonilor de stres (cortizolul, adrenalina)
din organism.

 Exprimaţi emoţii pozitive atunci când reveniţi acasă şi vă revedeţi copilul. Emoţia pe care părintele o
exprimă la vederea copilului are un impact considerabil asupra modului în care el învaţă să se
privească ca persoană. Dacă atunci când ne vedem copilul exprimăm în cuvinte bucurie, entuziasm “
mă bucur să te văd, mi-a fost dor de tine”, contribuim în mod direct la formarea convingerilor
copilului că el este o persoană valoroasă şi demnă de a fi iubită, ceea ce conduce la creşterea
încrederii în sine. Atunci când, ceea ce exprimăm în mod frecvent la revederea copilului este
oboseală, iritare, tristeţe, contribuim la formarea convingerilor despre inadecvarea personală ”sunt
rău, nu sunt bun, nu sunt important pentru părinţii mei“, ceea ce afectează încrederea în sine. La
vârstele mici, copiii îşi explică starea emoţională a părintelui ca având legatură cu propria persoana
deoarece mintea lui nu este încă capabilă înţeleagă că emoţia unei persoane este generată de modul
particular în care acea persoană îşi explică evenimentele care i s-au întâmplat. Astfel se consideră
responsabil de modul în care se simte părintele.
Nevoia de predictibilitate şi stabilitate
Copiii iubesc predicitibilitatea şi stabilitatea. Pentru ei este foarte important să ştie ce urmează să se
întâmple. Când trăiesc într-un mediu în care lucrurile se schimbă de la o zi la alta sau părinţii au reacţii
diferite în faţa aceluiaşi comportament (reacţionează în funcţie de cum se simt: dacă sunt furioşi
sancţionează, dacă sunt binedispuşi trec cu vederea acelaşi comportament nepotrivit pe care ieri l-au
sancţionat), sistemul de răspuns la stres al copiilor este în permanenţă activat (sunt cu garda sus, pregăţiti să
facă faţă situaţiilor neprevăzute). Această stare permanentă de alertă sensibilizează anumite zone din creier
care răspund de pregătirea corpului pentru a face faţă ameninţării. Aşa se explică de ce trăind în medii în
care lucrurile se schimbă frecvent, copiii ajung să manifeste reacţii emoţionale intense, pornind de la lucruri
mărunte. Stresul acţionează asupra creierului copiilor şi senzibilizează o serie de formaţiuni care sunt
implicate în pregătirea corpului pentru a face faţă ameninţării.
Ce puteţi face?
  Stabiliţi rutine de comportament. Rutinele reprezintă secvenţe de acţiuni care se desfăşoară în fiecare
zi în aceeaşi ordine. De exemplu: rutina somnului – este o înşiruire de comportamente pe care copilul
le învaţă pe etape: făcut duş, spălat pe dinţi, schimbatul în pijamale, citit povestea de seară).

 Folosiţi regulile şi consecinţele logice pentru a reduce riscul disciplinării în funcţie de modul în care
vă simţiţi în ziua respectivă. Regulile oferă predictibilitate copiilor prin faptul că exprimă în mod clar
ce aşteptaţi de la el (ex. când sunt furios, spun în cuvinte cum mă simt). Consecinţele logice
sancţionează comportamentele care se abat de la regulă şi oferă predictibilitate prin faptul că pentru
acelaşi comportament, primeşte acelaşi răspuns din partea părintelui.

 Evitaţi transformarea propriilor emoţii de disconfort în instrumente de gestionare a

comportamentelor nepotrivite ale copiilor. De exemplu, dacă copilul a spus un cuvânt nepotrivit la
adresa fratelui său iar dvs. îi spuneţi “sunt supărat/ă pe tine” asta nu îl va ajuta să îşi schimbe
comportamentul. Ce poate învăţa copilul din reacţia dvs.? Acest mesaj culpabilizează toată persoana
copilului şi nu este o metodă de învăţare. Din această reacţie, copilul poate învăţa să fie hipervigilent
la reacţiile dvs. iar pe viitor să îşi condiţioneze comportamentul astfel încât să nu mai supere, să nu
deranjeze.

 Oferiţi predicibilitate prin acţiuni de planificare a activităţilor. Calendarul de activităţi este un

instrument foarte bun care ajută copiii să ştie ce urmează să se întâmple în viaţa lor, care sunt
momentele în care părinţii sunt disponibili pentru ei. Desenaţi un calendar pe o coală mare de hârtie
pe zile/săptămâni şi negociaţi cu copilul activităţile pe care le veţi face împreună săptămâna viitoare.
Nevoia de atenţie, apreciere, validare
Acestă nevoie fundamental umană este satisfăcută în măsura în care părinţii acordă copilului momente de
interacţiune de 1:1 şi sunt preocupaţi de ceea ce face copilul. Ignorarea copiilor atunci când ei solicită atenţia
sau se comportă adecvat pe motiv că ne simţim extenuaţi după o zi de muncă şi nu mai avem resurse pentru
a interacţiona cu nimeni, îi învaţă să aleagă o cale mult mai sigură de a fi în atenţia adulţilor şi anume –
comportamentul nepotrivit. Prin experienţe repetate copilul învaţă că singurul lucru care îi scoate pe părinţii
săi din lumea grijilor şi preocupărilor lor sau din starea de oboseală este comportamentul neadecvat. Chiar
dacă ceea ce primeşte este atenţie negativă, este o alternativă mult mai bună decât ignorarea.
Aprecierea şi validarea ca persoană sunt două aspecte pe care un copil o învaţă preponderent din reacţia pe
care părinţii o au în situaţia în care el are o performanţă slabă sau se comportă altfel decât ei se aşteaptă.
Dacă atunci când copilul dvs. greşeşte, aplicaţi tratamentul tăcerii sau al distanţei: nu-l mai priviţi, nu-i mai
zâmbiţi, nu mai faceţi cu el alte activităţi zilnice care-i fac plăcere, prin reacţia dvs. sancţionaţi toată
persoana copilului. Copilul învaţă din această lecţie de viaţă că este valoros şi iubit doar atunci când se
comportă bine. Iubirea este condiţionată de modul în care el se comportă. Or, una dintre nevoile noastre
fundamentale este să fim iubiţi necondiţionat. Pentru comportamentul nepotrivit, părintele poate aplica o
consecinţă logică (ex. jucăria merge în pauză timp de 10 min.) dar comportamentul faţă de copil trebuie să
rămână la fel.
Ce puteţi face?

 Oferiţi copiilor momente scurte şi frecvente de atenţie în absenţa solicitării din partea lor . De
exemplu, dacă copilul se joacă în camera lui, este recomandat să mergeţi la el din 15 în 15 minute să
vă interesaţi de ce face. Sunt multe modalităţi prin care puteţi să acordaţi copilului atenţie cum ar fi:
un zâmbet, adresându-i câteva cuvinte, privindu-l. Prin faptul că îi acordaţi atenţie îi comunicaţi
copilului că sunteţi interesat de ceea ce face.

 Răspundeţi imediat la solicitarea copilului. Dacă sunteţi prins într-o activitate (de ex: citiţi, sunteţi la
calculator, etc.) şi copilul vine la dvs. să vă arate ce a făcut, întrerupeţi temporar activitatea şi îl
ascultaţi. Acest moment scurt de atenţie îi oferă copilului sentimentul că este important şi valoros.

 Stabiliţi în fiecare zi un moment dedicat copilului pe care să-l numiţi ”Timpul special pentru tine”.
Un aspect foarte important pe care fiecare copil trebuie să-l cunoască este faptul că părinţii, în ciuda
 vieţii ocupate pe care o au, sunt disponibili şi pentru el. Pentru copil, nu cantitatea de timp este
importantă ci calitatea timpului petrecut cu părintele. Dacă atenţia părintelui este îndreptată 100%
spre copil, dacă vorbeşte despre lucrurile care-i fac plăcere copilului, cere detalii depre ce povesteşte
copilul, îi pune întrebări şi se implică în jocurile lui, chiar şi 15-20 de minute zilnic sunt suficiente
pentru ca el să se simtă valoros şi important.
Nevoia de autonomie şi încredere
Copiii au nevoie să înveţe autonomia. Pentru a învăţa această abilitate ei au nevoie să li se ofere contextul
propice de învăţare. În acest sens, e important să negociaţi modul în care veţi petrece timpul pe care îl aveţi
la dispoziţie. Pentru a învăţa autonomia este util să alocaţi timp pentru activităţi pe care să le faceţi împreună
şi momente în care fiecare face ce doreşte (ex. în timp ce dvs. citiţi o carte, copilul desenează sau se joacă).
În acest fel copiii învaţă să fie atenţi la nevoile celorlalţi. Dacă tot timpul pe care îl aveţi la dispoziţie îl
petreceţi doar cu copilul datorită faptului că vă simţiţi vinovat că staţi prea puţin cu el, copilul învaţă că ceea
ce contează este doar nevoia sa şi ratează momentul prielnic de a învăţa să ţină cont şi de nevoile celorlalţi.
Plictiseala pe care o acuză frecvent copiii are de cele mai multe ori legătură cu inabilitatea lor de a-şi
construi propriul joc, pentru că nu au avut posibilitatea să înveţe să facă asta.