EVOLUŢIA SEMANTICA A CUVINTELOR

S-a demonstrat că între dezvoltarea limbii şi dezvoltarea societăţii există o strânsă legătură.
Limba fiind un fenomen social se comportă, în general, ca toate celelalte fenomene sociale. În raportul
dintre limbă şi societate, dezvoltarea societăţii se reflectă în limbă şi duce, în mod implicit, la
dezvoltarea limbii. Dintre toate compartimentele limbii, schimbările ce se petrec în viaţa socială se
oglindesc cel mai direct şi mediat în lexic care, între celelalte, este şi cel mai mobil. Lexicul reflectă
toate schimbările din sfera producţiei sociale şi a gândirii umane. De aici rezultă că în compoziţia lui
asistăm la o permanentă modificare, atât în planul formei cât şi al conţinutului cuvintelor. Aceste
schimbări se petrec însă potrivit specificului procesului dezvoltării în limbă, într-o perioadă îndelungată
de timp şi în proporţii relativ reduse, greu sesizabile întrucât nu afectează comunicarea între oameni,
care cu greu îşi dau seama, uneori ei înşişi, că, în vorbirea lor, au intervenit modificări. Atât forma
sonoră cât şi conţinutul cuvintelor se schimbă treptat şi neîntrerupt, nu numai pentru că limba trebuie să
exprime mereu noţiuni noi, ci şi pentru că trebuie să-şi formeze mereu noi mijloace gramaticale, mai
simple, cu care să cuprindă un volum de idei mereu sporit. In strânsă legătură cu evoluţia gândirii, a
puterii de abstractizare se dezvoltă şi limba. Progresul culturii, dezvoltarea impetuoasă a ştiinţei şi
tehnicii reclamă dezvoltarea în proporţii corespunzătoare a limbii, care să fie capabilă să contribuie la
exprimarea noilor realităţi.
Analizând structura cuvântului, s-a văzut că sfera semantică a cuvântului poate conţine un singur
sens sau mai multe sensuri. La rândul lor, aceste sensuri, reflectând caracterul sistematic al limbii, sunt
organizate într-un anumit mod, într-un sistem, pe baza raporturilor existente în mod obiectiv în realitate.
Conţinutul cuvântului este un sistem de sensuri. Fie că este vorba de un sens sau de mai multe sensuri,
ele se schimbă în procesul evoluţiei societăţii şi a limbii. Dar cu toate că sensurile se înmulţesc sau scad
la număr, aceasta fiind una din caracteristicile fundamentale ale conţinutului cuvântului, mişcarea
aceasta nu distruge, la început, tipul semantic fundamental al unui cuvânt, căci dacă i se adaugă un sens
nou, sensul nou se plasează într-una din extremele structurii existente. în cazul cuvintelor polisemantice,
deci, unitatea de conţinut a cuvântului nu se sparge prin înmulţirea sau pierderea unor sensuri. Aşadar, în
cadrul cuvintelor cu mai multe sensuri, care sunt organizate într- un sistem alcătuind conţinutul
cuvântului, mecanismul de schimbare a cuvântului (a sensurilor componente) prezintă aspecte specifice,
fără a duce la spargerea unităţii conţinutului. Astfel pot să apară sensuri noi, pot dispare unele sensuri
din conţinutul cuvântului, sau un sens se poate schimba dispărând, dar fiind înlocuit cu un alt sens - o
dispariţie şi apariţie prin înlocuirea cu un sens mai nou, mai rezistent. în condiţiile schimbării sensurilor
conţinutului cuvântului, menţinerea unitară a conţinutului este necesară tocmai pentru a nu se paraliza
funcţia de mijlocitor al înţelegerii între oameni. Această unitate se realizează pe baza existenţei
constantei semantice în cuvânt. „Constanta semantică nu este rezultanta organizării spontane a
conţinutului, ci consecinţa faptului că referim mereu cuvintele la realitate. Ea este urmare a actului de
cunoaştere. Constanta semantică nu este „sensul general”, ci unul dintre înţelesurile cuvântului, cel mai
rezistent, datorită celei mai adecvate reflectări a obiectelor. Celelalte sensuri sunt într-un fel sau altul în
raport cu constanta lor Dar în evoluţia limbii se schimbă nu numai sensurile cunoaşterii semantice.
Constanta semantică este ea însăşi modificabilă, schimbându-se în întregime conţinutul, înţelesurile
cuvântului. Se poate schimba, în concluzie, sensul unui cuvânt monosemantic sau polisemantic precum
şi întreg conţinutul şi constanta semantică.

Clasificarea schimbărilor de sens

S-a văzut, din cele expuse, că sensul cuvintelor nu este imuabil, că nu poate fi schimbat,
dimpotrivă, el este printre elementele mai mobile ale limbii.

1
 Procesul schimbării sensurilor cuvintelor se manifestă sub diferite forme, în raport cu gradul
modificărilor şi cu cauzele care le determină. în dezvoltarea limbii, a lexicului, s-au înregistrat diferite
tipuri de schimbare a sensului cuvintelor. în cercetarea fenomenelor de limbă s-a încercat, în repetate
rânduri
o clasificare a tipurilor schimbărilor de sens şi stabilirea acestora. H. Paul, M. Breal, L. Şăineanu şi alţii
au încercat să clasifice în diferite chipuri schimbările de sens, dar nu s-a ajuns încă la o clasificare
unitară.
Mecanismul schimbării sensului cuvintelor poate fi analizat atât din punctul de vedere al
rezultatelor obţinute, al operaţiilor efectuate asupra sensului, cât şi din punctul de vedere al cauzelor care
le determină pe plan psihic, al activităţii pe care
o efectuează sistemul nervos, sub forma unor procese psihice care le generează şi care, la rândul lor,
sunt condiţionate de modificările petrecute în procesul cunoaşterii şi realitatea obiectivă. în acest fel,
pentru clasificarea modificărilor sensului (sau sensurilor) cuvintelor deosebim un criteriu logic şi un
criteriu psihologic. Criteriul logic priveşte operaţiile care se petrec asupra noţiunii, care au ca rezultat
schimbarea sensului cuvintelor; criteriul psihologic priveşte procesele psihice, determinate de cauze din
realitatea obiectivă, prin intermediul cărora se modifică sensul cuvintelor. S-ar mai putea clasifica
schimbările de sens şi după cauzele din realitatea obiectivă care le determină, în afara proceselor şi
activităţii psihice, după valoarea figurată pe care rezultatele acestor schimbări o dobândesc, apreciată din
punct de vedere stilistic, după valoarea lor stilistică. După criteriile amintite, schimbările sensurilor
cuvintelor pot constitui diverse grupări.

Clasificarea logică a schimbărilor de sens

În cadrul acestei clasificări sunt studiate modifici petrecute în afara sau în conţinutul
noţiunilor exprimate p sensurile cuvintelor respective şi care duc la modific sensurilor, sau a
constantei semantice, din conţinutul cuvântul' având ca rezultat schimbarea totală a înţelesurilor
acestuia.

1. Strâmtarea de sens. Este tipul de modificare prin care se restrânge sfera noţiunii. De la un
sens bazat pe o noţiune generală s-a trecut la un alt sens, având la bază o noţiune mai puţin generală, prin
adăugarea unor note în plus pe lângă cele deja existente. De exemplu; -scorţişoară- putea să însemne
scoarţă sfărâmată a oricărui copac. Astăzi, însă, cuvântul însemnează scoarţa unui copac, folosită drept
condiment în arta culinară. Operaţie, în sensul cel mai larg înseamnă „activitate depusă cu un anumit
scop”. În fiecare specialitate, cuvântul respectiv are, însă, alt înţeles: „intervenţie chirurgicală, calcul
aritmetic, acţiune militară” etc. Haină, de la sensul de „îmbrăcăminte” şi-a schimbat sensul în „veston”.
Lat. manere a însemnat mai întâi „a rămânea” şi numai după aceea „a rămânea peste noapte, a petrece
noaptea”, de unde rom. am mas sau mîi (peste noapte). La fel: lat. nutricium, însemnând, la început,
orice fel de hrană, a devenit „hrana vitelor”, „nutreţ”; iar lat. petere şi-a modificat sensul de la „a cere” la
„a cere în căsătorie” (a peţi). Lat. vindecare s-a transformat din: „a elibera, a scăpa” în „a scăpa de o
boală”, „a se vindeca”. Astfel, în fiecare exemplu, prima noţiune are un conţinut mai sărac în note şi o
sferă mai largă; a doua noţiune şi-a îmbogăţit conţinutul cu alte note şi şi-a restrâns sfera. în urma acestei
operaţii efectuate asupra noţiunii, sensul cuvântului s-a schimbat. Prin urmare, în această categorie de
schimbări semantice s-a trecut de a un sens bazat pe o noţiune mai generală, la un alt sens bazat pe o
noţiune mai puţin generală.

2. Lărgirea de sens. Este fenomenul când sfera unei noţiuni devine mai cuprinzătoare. Operaţia
logică este aici inversă faţă de procesul înfăţişat mai sus. Conţinutul noţiunii devine mai sărac în note
esenţiale, se restrânge, în timp ce sfera noţiunii exprimate prin sensul respectiv se îmbogăţeşte, devine

2
mai cuprinzătoare, ducând la schimbarea sensului.
Prin lărgirea sensului, sensul nou are la bază o noţiune de un grad mai înalt de generalitate faţă
de noţiunea cuprinsă în sensul mai vechi.
Lărgirea sensului, ca tip de modificare şi schimbare a acestuia, se realizează pe diferite căi, poate
fi provocată de factori diferiţi în procesul vorbirii, cum sunt:
1. Trecerea unui cuvânt din graiul unui cerc restrâns de vorbitori din domeniul unei specialităţi
oarecare în limba comună. Lat. veteranus, „soldat bătrân” a devenit în limba comună „bătrân” cu sensul
de „vârstnic”, folosit mai general. Lat. eruncare era mai întâi un termen agricol, care însemna „a plivi un
câmp de buruieni, a arunca buruienile (bălăriile)”. Mai târziu el a intrat în limba comună cu sensul de „a
arunca”. Lat. intervallum, termen din domeniul fortificaţiilor, desemnând spaţiul dintre şanţuri, ajunge în
limba comună cu înţelesul de „spaţiu, distanţă”. Fr. compagnon, „tovarăş de pâine” (soldat cu care îşi
împărţea un altul pâinea cazonă dată la doi soldaţi), a ajuns cu sensul „tovarăş”.
2. Abstractizarea, trecerea de la particular la general. Aat. passer, care însemna „vrabie”, a
devenit în româneşte „pasăre” cu sens general. Legumen, care însemna „păstaie”, şi-a extins sensul,
ajungând să desemneze tot felul de plante comestibile: „zarzavaturi”. Pecunia este la început folosit cu
sensul de „bogăţie de vite”, însemnând apoi orice bogăţie.
3. Dispariţia sinonimului. în latineşte casa avea sensul de „cocioabă”, iar domus „casă de
piatră”. Cu timpul domus a dispărut, iar cuvântul casa rom. şi-a lărgit sensul, modificându-se în acest fel
conţinutul cuvântului.
4. Generalizarea greşită, în lipsa termenului corespunzător. Un copil, care a cunoscut o apă
curgătoare în locurile copilăriei, văzând altă apă o va numi cu denumirea celei dintâi; „Uite Oltul!” -
pentru Dunăre. Micul parizian văzând, cu ocazia unei călătorii, un fluviu, va exclama: „Voila une
Seine!”.
Prin aceste operaţii noţiunea a doua are un conţinut mai restrâns cu mai puţine note şi o sferă mai
largă. Prin urmare, este vorba de trecerea de la o noţiune mai puţin generală la alta mai generală, prin
renunţarea la o serie de note şi menţinerea altora, ce are ca rezultat schimbarea sensului iniţial.

Clasificarea psihologică a schimbărilor de sens

Schimbările de sens pot fi cercetate şi prin prisma proceselor psihice care stau la baza lor,
pornind de la mecanismul psihologic care are ca rezultat pe plan lingvistic schimbarea sensului
cuvântului. Clasificarea psihologică a schimbărilor de sens foloseşte drept criteriu procesele psihice ca
urmare a cărora se ajunge la un sens nou. Mecanismul intern al acestor procese psihice interesează
psihologia, la baza explicării lui stând asociaţiile între centri, teoria reflexelor condiţionate a lui I. P.
Pavlov şi legile activităţii nervoase superioare.
Conform clasificării psihologice a schimbărilor de sens, se disting două tipuri principale:
transferul de nume, transferul de sens.
- Transferul de nume. -Este fenomenul când vorbitorii denumesc un obiect nou cu un cuvânt
mai vechi. Transferul de nume se datoreşte asemănării obiectelor. Zicem: poalele munţilor, coarnele
plugului, gura podului, talpa piciorului etc. De fapt, ceea ce, în clasificările tradiţionale, se consideră
„transfer de nume”, trebuie arătat că este, în esenţă, tot un transfer de sens, pentru că, privit cuvântul în
structura sa, ajunge să exprime un al doilea sens prin acelaşi complex sonor. Deci, în esenţă, nu numele
se deplasează ci sensului vechi al cuvântului i se adaugă un sens nou. Din acest punct de vedere ceea ce
se consideră: transfer de nume nu este decât o variantă a transferului de sens care duce la îmbogăţirea
sferei semantice, a conţinutului cuvântului. Deci transferul de sens şi aderenţa de sens nu sunt decât
variante ale transferului (deplasării) de sens ca tip fundamental de schimbare de sens, apreciat din punct
de vedere psihologic.

3
 - Transferul se sens. Denumit şi deplasarea sensului, este fenomenul trecerii sensului unui cuvânt
asupra altui cuvânt. El se explică, psihologic, pe baza unor asociaţii ce se nasc în procesul vorbirii şi
cărora le corespund, pe plan psihic, anumite conexiuni între centri nervoşi, pe baza unor legături
temporare explicabile prin legile activităţii nervoase superioare. Acest fenomen constituie o dovadă în
plus pentru confirmarea şi întărirea tezei despre legătura dintre limbă şi gândire. Tocmai prin această
interacţiune se explică tipurile psihologice ale schimbărilor de sens.
Această categorie cuprinde, de fapt, cele mai multe dintre modificările semantice din istoria unei
limbi. Acesta pentru că deplasarea sensului, prin referirea permanentă la realitate, este o consecinţă a
unor schimbări sau aspecte din realitatea însăşi (schimbarea obiectului, legăturile dintre obiecte,
atitudinea vorbitorului faţă de ele etc.). Celelalte tipuri de modificări de sens de care vorbesc unele
clasificări, „înnobilarea” şi „decăderea, degradarea” sensului, sunt două dintre rezultatele „morale” pe
care le poate avea deplasarea sensului şi nu formează categorii aparte din punctul de vedere care ne
interesează. Ele ar putea constitui obiectul atenţiei unor clasificări care ar folosi drept criteriu, eventual,
aspectul afectiv al sensului, dar care, ar suferi de subiectivism, neputând constitui un criteriu obiectiv
stabil. Transferul de sens, ca urmare a unor procese psihice, nu este legat de vorbitori* el se petrece în
virtutea legităţii mişcării proceselor psihice, indiferent de atitudinea vorbitorului, şi la orice vorbitor,
dacă există condiţiile respective. Faţă de aceste schimbări, ce ţin de acţiunea legilor activităţii nervoase,
şi fără a le modifica, atitudinea vorbitorului poate stabili relaţii noi, înmulţindu-le pe cele existente şi
care se transmit apoi la toţi vorbitorii. Transferul semantic (de nume şi de sens) poate fi provocat de
diferiţi factori.
„ 1. Transferul de sens se datoreşte asemănării formei sonore a două cuvinte. De ex.: sub influenţa
cuvintelor xydoй - „rău”, rus, xydoжество, care iniţial însemna „pictură”, şi-a schimbat sensul,
însemnând astăzi: „ieşire din comun”, „extravaganţă”, „capriciu”. Magh. ildomos „înţelept”, „ager la
minte”, şi-a schimbat înţelesul în „bine crescut”, „manierat”, sub influenţa lui illedelmes cu acelaşi sens.
2. Transferul semantic pe bază de asemănări in conţinut. Aceasta constă în faptul că două noţiuni
(fenomene, obiecte, fiinţe) prezintă asemănări interioare sau exterioare care fac posibilă transpunerea
numelor unora asupra celorlalte, ducând la îmbogăţirea sau schimbarea sensului. Asemănările semantice
între noţiuni, ca urmare a asemănărilor din realitate între obiecte, pe baza unor însuşiri comune, duc la
dezvoltarea omonimiei şi sinonimiei dar înainte de toate a polisemiei. Astfel, pe baza unor însuşiri sau
funcţiuni comune ale noţiunilor denumite, cuvântul cap a căpătat sensurile: „cap de pod”, „şef-
conducător” (cap de oşti - capul oştirii), „cap de insulă” (Capul Bunei Speranţe). Braţ este numele care
s-a dat unui element al macaralei, escavatorului etc. Picior a cunoscut, prin lărgirea conţinutului
semantic, sensurile de „piciorul mesei”, „piciorul scaunului”. Mobilă, pentru toate piesele componente.
Acest transfer se întâlneşte îndeosebi pentru numirea unor aspecte din viaţa omului, (găină, măgar,
lipitoare, viperă).
Transferul semantic pe baza asemănărilor între obiecte şi animale a dus la îmbogăţirea sferei
semantice şi la transferarea numelui, ex.: capră, (capra de gimnastică, de tăiat lemne, la trăsură etc.),
cocoş (de la puşcă), quadrantem>cadran.
în toate aceste cazuri, transferul sensului, sau pe planul complexului sonor, al numelui, a fost
posibil, datorită asemănărilor între una sau mai multe trăsături ale obiectelor şi fenomenelor. Dominant
rămâne sensul iniţiat, pentru că sensul nou este o nuanţă în plus la sensul fundamental, dar sunt cazuri
când sensul nou, fiind mai mult folosit, ia locul sensului iniţial, devenind dominant. Ex.: ciocan, cu
sensul de „perforator pneumatic” se foloseşte în specialitatea respectivă cu acest sens, devenind
dominant; manevră (operaţie militară); operaţie (intervenţie chirurgicală, matematică, militară).
Transferul semantic pe baza unor asemănări în conţinut poate cunoaşte şi alte forme. O variantă
este aceea a asemănărilor cu valoare afectivă. Intre diferite realităţi s-au stabilit asemănări de natură
afectivă, pe plan afectiv, ajungându-se la schimbarea sensului, prin transferul de sens şi de nume. Pentru

4
a exprima stări sufleteşti, se folosesc noţiuni cu sensuri diferite, îmbogăţindu-li-se sfera semantică şi
schimbându-se sensul iniţial:
i se face părul măciucă, îi clănţănesc dinţii, a pălit. Pentru a exprima îngâmfarea se folosesc transferări
de sens şi de nume: se-nfoaie, se umflă-n pene, s-a roşit, pentru ruşine etc. Alte exemple: inimos (bun),
rânzos (nervos, rău), viperă (femeie rea) etc.
3. Transferul de sens se mai datoreşte şi legăturilor sintagmatice, contactului sintagmatic. In
acest caz transferul de sens şi de nume este declanşat de faptul că, din motive obiective, noţiunile se
folosesc mereu împreună. Ele se suprapun sau se succed în diferite situaţii ale vorbirii. Orice fenomen
există în timp şi în spaţiu. Reprezentările noastre, de asemenea, iau naştere în timp şi în spaţiu. După
cum reprezentările (noţiunile) care se ating, adică între care se realizează contactul semantic, ne apar în
atingere (raport) simultană sau succesivă, deosebim contactul simultan şi succesiv.
- în contactul simultan esenţial este faptul că ambele noţiuni sunt concomitent factori care se
ating şi astfel se produce fenomenul de schimbare de sens, schimbându-se şi numele noţiunilor.
Sensurile noţiunilor în contact simultan se suprapun, folosindu-se unul în locul celuilalt. Astfel, prin
contact sintagmatic simultan se transferă numele activităţii sau obiectului pentru a indica locul: mă duc
la serviciu sau la comitet. Firesc ar fi: „sediul comitetului”. La fel: poştă, cu sensul de scrisori-
corespondenţă: mi-ai adus poşta?, a sosit poşta; facultate (instituţia) cu sensul cantitativ: „toată
facultatea să fie mâine la manifestaţie”. Se transferă numele şi sensul cerealelor pentru locul unde se
cultivă: „a intrat în porumb, grâu”, „nu se vede din grâu”.
- Pe baza asocierii, noţiunile se provoacă, se cauzează unele pe altele, iar pe această bază se
produce un contact semantic, ceea ce, pe plan lingvistic, duce la un transfer de sens. întrucât efectul
succede cauzei, în acest caz de contact sintagmatic vorbim de un contact succesiv. Astfel, transferăm
numele acţiunii, prin prisma rezultatului ei: stătută (pentru apă), închis (aer: din cauză că uşa a stat
închisă), uzat, purtat (palton). Aceste participii care arată o acţiune suferită se folosesc ca nume ale
obiectelor care au suferit acţiunea, schimbându-şi sensul.
- Forma cea mai frecventă de transfer de sens pe baza legăturilor sintagmatice este aderenţa de
sens, reprezentând şi procedeul tipic de schimbare de sens, pe această cale. Când două cuvinte sunt
folosite mereu împreună într-o singură sintagmă, se întâmplă ca sensul unuia să treacă asupra celuilalt. în
sintagme atributive, atributul preia sensul numelui: roşii pentru „pătlăgele roşii”, vinete - „pătlăgele
vinete”, clătite - „foi clătite”, cotidian - „ziar cotidian”. Uneori , din sintagmă dispare atributul, sensul
fiind preluat de celălalt cuvânt: apus pentru „apus de soare”, răsărit - răsăritul soarelui.

Schimbările de sens după valoarea lor stilistică

Evoluţiile semantice sunt clasificate şi după criterii stilistice. Folosind anumite mijloace stilistice
(tropi - figuri de stil) se ajunge la un sens nou al cuvântului. Schimbările de sens poartă în acest caz
numele procedeului stilistic din care au rezultat. Dintre acestea, cele mai frecvente evoluţii semantice,
prin intermediul figurilor de stil, ne reţin atenţia:
- Metafora este o schimbare de sens care are la bază o comparaţie, lipsind unul din termeni.
Un cuvânt îşi schimbă sensul datorită asemănării obiectului denumit cu alt obiect. Se numeşte ochi
nu numai organul vederii ci şi un pătrat de geam, o mâncare de ouă etc.; fereastră înseamnă şi un
interval de 1-2 ore libere între două ore de curs sau seminar. Adesea vorbitorii folosesc metafore cu
privire la lucrurile înconjurătoare, atribuindu-le calităţi omeneşti: braţele (fotoliului), gură (de
canal), limbă (de pământ), (soarele) se duce la culcare; (razele soarelui) se joacă (în părul copilului)
etc. Despre cineva care luptă vitejeşte spunem că e un leu, despre o femeie rea, că e o viperă etc.
Tot aşa vorbim despre drumul vieţii etc.
- Metonimia apare atunci când între două obiecte există o legătură în spaţiu sau în timp, sau

5
una funcţională. Pe baza acestei legături se ajunge la folosirea unui termen impropriu în locul celui
propriu. Zicem coniac la o băutură fabricată iniţial în localitatea Cognac; canicula, „numele
constelaţiei Sirius”, înseamnă şi „căldură mare”, pentru că apariţia lor coincide în timp; limbă - se
numeşte nu numai muşchiul mobil din gură, ci şi „sistemul de mesaje sonore”, pentru că între ele
există o legătură funcţională, limba fiind organul principal al vorbirii.
- Hiperbola, înrudită cu metafora, constă în exagerarea în sens augmentativ a unui fapt, a
unei trăsături, cu scopul de a produce o impresie puternică. De ex. „Şi vorba-i e tunet, răsufletul
ger, / Iar barda din stânga ajunge la cer, /Şi vodă-i un munte” (G.Coşbuc, „Paşa Hasan”). Despre un
om rău se spune că are o inimă de piatră, sau o piatră în loc de inimă. Se foloseşte abstractul cu
valoare concretă pentru o singură persoană care are calitatea sau defectul respectiv: o capacitate
pentru un om capabil, sau: o scârnăvie pentru un om scâmav, meschin etc.
- Ironia, ca mijloc stilistic de schimbare a sensului, pe baza unor asemănări afective, constă
în folosirea unui cuvânt în locul contrariului său: aghiuţă, derivat cu un sufix de diminutiv, ar trebui
să însemne „sfințişor”, dar e folosit pentru „tartorul dracilor”; deştept foc, pentru „prost” etc.
Tipurile acestor clasificări de schimburi semantice reflectă în esenţa lor şi procesul,
mecanismul care le-a generat şi care a stat la baza clasificărilor respective. Astfel, în prima
clasificare se reflectă schimbările, procesele petrecute în cuprinsul noţiunii, în a doua, procesele psihice,
iar ultima reţine modificările stilistice, afective intervenite în conţinutul noţiunii. Tipurile analizate
conţin şi exprimă mai mult sau mai puţin evident şi cauzele care le-au generat.
Considerate din punct de vedere al structurii cuvântului, al raportului dintre sens şi complexul
sonor, al oglindirii vieţii sociale în evoluţia semantică, toate variantele analizate mai sus se pot grupa în
trei categorii, care reflectă posibilităţile de schimbare a sensului.
- Cuvintele care şi păstrează neschimbat complexul
sonor dar îşi modifică sensul- cazul polisemanticelor.
- Cuvintele care îşi modifică complexul sonor, fară să îşi schimbe sensul - fenomen care dă
naştere sinonimiei.
- Cuvintele care îşi schimbă atât complexul sonor cât şi sensul în evoluţia limbii.
Toate tipurile de evoluţii semantice, din punct de vedere al rezultatului procesului efectuat, se
încadrează în una din categoriile respective. Ex.; a ierta înseamnă „a elibera” provenit din latinescul
liberto, zglobiu avea, în trecut, înţelesul de „rău”, ţeastă, din lat. testa, însemna la început „hârb” etc.

Cauzele schimbărilor de sens

Datorită legăturii dintre limbă şi societate, aşa cum s-a văzut, sensurile cuvintelor se schimbă,
cuvintele evoluează sub raport semantic, acest fenomen încadrându-se în procesul general de desăvârşire
a limbii, în tendinţa acesteia de perfecţionare şi abstractizare continuă. Evoluţia semantică a cuvintelor
îşi are, fară a le confunda cu mecanismul realizării lor, anumite cauze. Cercetând cauzele care determină
evoluţia sensurilor cuvintelor majoritatea lingviştilor le-au grupat, din punctul de vedere al raportului lor
cu limba, în două categorii; cauze externe, extralingvistice şi cauze interne, lingvistice. Cercetarea
succesivă a fiecăreia duce la întregirea tabloului privind evoluţia semantică a cuvintelor.
Examinarea lor va ilustra, deopotrivă, influenţa pe care dezvoltarea societăţii o exercită asupra
limbii, interdependenţa dintre dezvoltarea limbii şi dezvoltarea societăţii.

Cauze externe - extralingvistice

Schimbarea sensului cuvintelor, a constantei semantice poate fi provocată de cauze din afară,

6
exterioare limbii. Unii lingvişti, însă, au interpretat unilateral această cale, considerată ca unică, fără a
analiza şi cauzele interne, specifice limbii, aşa cum au afirmat V.M. Jirmunski, sau I. Coteanu, care lasă
perspectiva ca cele lingvistice să fie studiate în viitor. Cauzele extralingvistice se grupează în mai multe
categorii.
1. Evoluţii semantice cauzate de schimbarea obiectului, a realităţii denumite printr-un cuvânt.
De ex.: mai de mult se scria cu pana de gâscă. Din acest motiv, instrumentul de scris a fost denumit
pană, plume, Feder, pero etc. Intre timp obiectul s-a schimbat, azi nu se mai scrie cu pană de gâscă, dar
denumirea s-a păstrat. Tocul, printre alte sensuri, îl are şi pe acela de „suport al peniţei de scris”, dar
când a devenit şi rezervor de cerneală, el şi- a schimbat sensul. Fr. brigand, din it. brigante, care însemna
„soldat pedestru” şi-a schimbat sensul în hoţ, tâlhar, pentru că adesea soldaţii jefuiau. La fel poştă
însemna: „staţia unde se schimbau caii în timpul călătoriilor”, iar astăzi înseamnă instituţia care
transportă şi distribuie corespondenţa. Lat. quadrantem, însemna, la origine, „suprafaţă cu patru laturi,
pătrat”, care a devenit în fr. cadran „suprafaţă pe care se indică ora”.Conventum, însemna „locul unde se
desfăşurau înţelegerile, convorbirile, loc de rugăciune”, apoi a primit înţelesul de „pact, înţelegere, acord
pentru încheierea luptelor” (răscoala de la 1437). Germ. kugel însemna iniţial „sferă”, apoi a primit
sensul „ghiulea”; soli: „debit, datorie”, a căpătat sensul „cotă planificată, obligatorie către stat”.
2. Schimbarea atitudinii vorbitorilor faţă de obiectele şi fenomenele denumite duce Ia
schimbarea sensului. Ex.: lat. invitare, un derivat al lui invitus, însemna întâi „a sili”. Vechiul slav.
Mѫka (muncă) însemna „chin”, astăzi având cu totul alt sens, munca devenind o chestiune de onoare.
Cuvântul boier este din ce în ce mai folosit cu valoarea peiorativă de „leneş”.
3. Schimbările în viaţa socială şi atitudinea claselor sociale, influenţa acestora, pot duce la
schimbarea sensului. Ex.; cuvintele: mişel, prost, au însemnat la început „sărac”, „simplu”, iar apoi,
sensul s-a schimbat. Clasele suprapuse au dat cuvântului rus „mojic” (=”ţăran”) sensul de „grosolan,
prost crescut”, trecând şi la noi - „mojic”. Paganus însemna în latineşte: „sătean” (derivat de la pagus),
deoarece, în perioada târzie, orăşenii deveniseră creştini şi numai printre ţărani se mai găseau închinători
ai vechilor culte, cuvântul a căpătat sensul de „păgân”, cu care a rămas până astăzi în limbile romanice.
4. Convenţia. Membrii unei colectivităţi mai restrânse se înţeleg între ei să acorde unor cuvinte
ale limbii comune cu totul alt sens decât cel cunoscut de alţii. Este cazul cuvintelor şi expresiilor argotice
ca: sanatoriu „închisoare”, fr. lampion „sergent de stradă” (în rom. sticlete, curcan, cu acelaşi sens) etc.
5. Schimbări cauzate de dezvoltarea culturii sau de absenţa acesteia la unii cetăţeni. Atom, nu
mai e, ca pentru grecii antici, „ceea ce nu se poate subdiviza”. Balenă nu mai înseamnă pentru noi „peşte
mare”, ci o specie de cetacee. în expresia: „nu ştiu dacă e o versiune sau e adevărat”, pentru unii cetăţeni
„versiune” însemnează: „versiune falsă”.
6. Influenţa limbilor străine constituie o altă cauză a schimbărilor de sens. Rom. lume însemna,
la început, „lumină” (lat. lumen: „lumină”), apoi a căpătat şi sensul de „univers”, „totalitatea oamenilor”
etc., încât sensul iniţial a dispărut complet.
7. Interdicţia de vocabular, Colectivitatea vorbitoare interzice pronunţarea unor cuvinte.
Vorbitorii se folosesc, pentru denumirea noţiunilor, de alte cuvinte, cărora le atribuie valoarea semantică
a cuvântului interzis. Interdicţia de vocabular îmbracă două aspecte: 1. fenomenul tabu; 2. eufemismul.
- Fenomenul tabu îşi are originea în credinţele şi concepţiile religioase ale oamenilor primitivi,
fiind provocat de superstiţii. Oamenii primitivi credeau că pot evita acţiunea distrugătoare a unor zeităţi
răufăcătoare, forţe ale naturii „potrivnice” omului primitiv, sau animale de pradă, dacă nu Ie pronunţă
numele, sau îl înlocuiesc cu alţi termeni mângâietori. Din aceste motive, cuvintele respective nu se mai
rosteau, ajungeau atinse de tabu. Voind să evite pericolul apariţiei unei fiare (sau alt pericol), oamenii
evitau pronunţarea numelui acestora. Unele popoare primitive, de exemplu kafrii, cred că dacă îţi spui
numele dai o părticică din tine şi slăbeşti. De aceea ei refuză să spună cum se numesc, iar soţiile lor n-au
voie să rostească numele soţului. în regiunile nordice ale Europei şi Asiei a dispărut numele vechi al

7
ursului. în locul acestuia s-au folosit denumiri metaforice: sl. medved „mâncător de miere”, la noi: „moş
martin”, „bunicul”, „uncheşul”, „cafeniul”. Tot din credinţa că pronunţarea numelui ar aduce răul, din
teama faţă de aceste închipuiri supranaturale, numele dracului se foloseşte foarte rar şi este înlocuit prin:
„necuratul”, „ducă-se pe pustii”, „michiduţă”, „ucigă-1 crucea”, „ucigă-1 toaca”, „naiba”,
„încornoratul”, „departe de locurile astea”, „diavolul”, „aghiuţă” etc. Şi expresia: „du-te dracului” s-a
înlocuit cu „du-te ciorilor”, „fire-ai al ciorilor”, şi în franceză cu : „va te promenner” (= „du-te şi te
plimbă”). Se consideră că unele animale pot fi înduplecate, dacă li se dau nume de îmbunare. Ex.: pentru
nevăstuică: lat. mustela (tinerică), fr. belette (frumuşica), it .domnuola (cuconiţa, domniţa), suedie katt
(jucăuşa), port.doninitta (mica doamnă), span.comandraja (cumătriţa), bulg.nevestulka, sârbă nevestica
etc. Pericolul ce se dezlănţuia asupra celui ce ar pronunţa adevăratul nume (în credinţa primitivilor), îi
făceau să-l înlocuiască. Antichitatea romană cunoştea nişte divinităţi foarte temute, care hotărăsc
destinul omului. Care a fost numele lor adevărat noi nu-1 cunoaştem pentru că oamenii se temeau să îl
pronunţe. Aceste „fiinţe” se numesc parce, nume atins de tabu. La noi acesta a fost înlocuit cu cuvântul
rusalii, care derivă din lat. rosa, (= trandafir), -un nume măgulitor. Şi acest nume a ajuns repede să fie
atins de tabu şi a fost înlocuit cu ielele, pron. pers. pers. a IlI-a pl. fem. în unele regiuni' se numesc
„dânsele”, „frumoasele”.
Nu numai numele unei fiinţe fantastice au fost atinse de tabu, ci şi numele unor obiecte sau
fenomene ale naturii. Cuvântul latin ignis (= foc) nu s-a păstrat în nici o limbă. El a fost atins de tabu şi a
fost înlocuit în latina populară cu focus (= foc).
-Eufemismul. Asemănător cu fenomenul tabu, eufemismul însemnează şi el evitarea pronunţării
unor cuvinte. De această dată cauza nu este superstiţia ci sentimentul de pudoare al omului civilizat. în
locul unor cuvinte sau expresii brutale, care depăşesc limitele bunei cuviinţe, într-o societate civilizată,
se folosesc alte cuvinte, care atenuează brutalitatea sau indecenţa expresiei. Eufemismele - cuvinte care
nu sună bine -, considerate grosolane, necuviincioase, sunt părăsite. Ex.: a vărsa, în rom. a fost simţit
prea vulgar şi s-a înlocuit prin a voma etc.
în afară de cauzele enumerate, evoluţia semantică a cuvintelor se mai poate datora, aşa cum a
reieşit din clasificarea analizată, şi folosirii figurilor de stil, exprimându-se prin aceasta şi mecanismul
schimbării.
Toate aceste cuvinte duc Ia evoluţia sau schimbarea propriu-zisă a sensului cuvintelor, acţionând
din afara limbii, exterioare acesteia, fiind însoţite, în unele cazuri, şi de schimbarea complexului sonor
(tabu, eufemismul), în altele realizându-se în condiţiile menţinerii aceluiaşi complex sonor.
Cauze interne - lingvistice

Schimbarea sensului cuvintelor nu este determinată numai de cauze din afara limbii ci şi din
cauze interne, lingvistice. Dacă unii lingvişti s-au ocupat numai de cauzele externe, au fost lingvişti care
au absolutizat numai cauzele lingvistice, ca E. Wellander etc. Studierea atentă a schimbărilor de sens a
dus la descoperirea atât a cauzelor interne cât şi a celor externe care le generează, aşa cum sunt
menţionate de F. Asan şi Al. Graur. Cauzele lingvistice sunt următoarele:
1. Influenţa complexului sonor al unui cuvânt poate duce la modificarea sensului. Acest fenomen
a fost studiat în cadrul transferului de sens. Pe baza asemănării formale, un cuvânt puţin cunoscut este
interpretat ca având un sens apropiat de al altui cuvânt mai cunoscut, cu forma asemănătoare. Empieter,
în franţuzeşte, însemnează „a călca” (pe terenul altuia), apoi „a ştirbi drepturile”, fiind derivat de la pied
(= „picior”). În româneşte a devenit a impieta, pe care mulţi îl înţeleg ca: „a pângări”, „a comite o
impietate”, din cauza asemănării formale cu pietate, cu care nu are nici o legătură etimologică. Mutual
din lat. mutualis (= „reciproc”), a fost pus de unii în legătură cu mut şi este folosit uneori cu sensul: „pe
tăcute”. Aceste cazuri se întâlnesc în fenomenul cunoscut sub numele de etimologie populară.

8
2. Influenţa contextului. Şi această cauză a fost explicată în cadrul clasificării sensurilor,
vorbindu-se despre legăturile sintagmatice. Fiind mult întrebuinţat, în legătură cu anumite cuvinte, un
cuvânt poate primi sensul acelora, astfel încât i se adaugă anumite note sau se modifică sensul vechi. Din
denumirea de început clavecin a piano-forte, adică: „instrument cu clape care cântă şi piano şi forte”, a
rămas numai piano (= „pian”), care a primit sensul întregii expresii. în fr. fromage (= „brânză”), vine din
lat. (caseus) formaticus, (brânză) „pusă în formă”; a rămas deci numai epitetul pentru întreaga expresie.
în latineşte verus era adjectiv şi însemna: „adevărat”. Fiind mult folosit în expresia comobrinus verus (=
„văr adevărat”, adică: „văr primar”), verus, în forma lui românească: văr, a ajuns să absoarbă sensul lui
consobrinus, pierzându-1 pe al său propriu (în aromână, până azi, se zice: „cusurin ver”).

3. Pierderea legăturii cu familia de cuvinte (etimologică) din care provine, cauzează schimbarea
sensului cuvintelor. Această pierdere este cauzată de schimbări fonetice. Latinescul quadrus (= „patrat”)
schimbându-se în quodrus (neutru: quodrum), îşi pierde astfel legătura formală cu quattuor (= „patru”), a
putut ajunge în româneşte, sub forma codru, la înţelesul de pădure, total deosebit de cel primitiv.
Bazaconie, care înseamnă „faptă caraghioasă”, „prostie”, a provenit din 6es+ 3aKOHie (= „fără lege”),
schimbându-şi sensul pentru că elementele din care e format cuvântul nu există în limba română. A
dispărut, de asemenea, legătura dintre virtute şi lat. vir (= „bărbat”); virtute, însemnând în latineşte „fel
de a fi al bărbatului, curaj, bărbăţie”, a ajuns astăzi cu sensul „atitudine morală exemplară”.

4. Trecerea unui cuvânt din limbajul tehnic in limba comună şi invers. Aperitiv, termen medical,
avea sensul „care deschidea porii vaselor din organism”, iar apoi s-a dat unei băuturi care provoca pofta
de mâncare şi gustărilor luate înainte de masă. în această folosire specială cuvântul se modifică,
dobândeşte un sens nou, care poate să treacă dincolo de limitele unui grup îngust. Astfel, diversele
sensuri ale cuvântului operaţie au apărut tocmai prin folosirea iui în cercul specialiştilor din domeniul
medicinii, financiar-bancar, militar, matematic etc. Disecţie, a diseca, a trecut în limba comună cu
sensul: „a diseca lucrurile”.
5. înţelegerea greşită a cuvintelor duce adesea la schimbarea sensului acestora. Dilemă
înseamnă „situaţie din care există două ieşiri, ambele dezavantajoase”. Cel care aude spunându-se: „sunt
în dilemă” înţelege că dilemă însemnează „încurcătură” şi zice „sunt în mare dilemă de bani”, sau poate
fi întâlnit mai frecvent sensul de „nedumerire”, „problemă”. Peripeţie însemnează „schimbare bruscă de
situaţie”; „eveniment neaşteptat”, de aceea se spune corect: „o călătorie cu peripeţii”. De aici s-a ajuns la
sensul „aventură”, des întâlnit.

6. Flexiunea gramaticală (morfologică) a cuvintelor poate duce la schimbarea sensului. Ex.:

schimbarea diatezei verbului, a vorbi şi a se vorbi, a uita cu sensul de: „a nu ţine minte, a pierde din
memorie” şi a se uita - a privi. La fel, flexiunea de plural: cap, capi - capete; corn, coarne - corni -
cornuri, cot, coate - coţi - coturi; de gen etc. poate aduce schimbarea sensului. Aceste mijloace de
diferenţiere lexicală au fost cercetate amănunţit de Mioara Avram.

7. Polarizarea sensurilor duce la modificarea sistemului conţinutului cuvântului. Polarizarea

este fenomenul lingvistic care duce la constituirea a două sensuri contradictorii, pentru acelaşi cuvânt.
Dintr-un cuvânt cu un singur sens se dezvoltă, cu timpul, în procesul vorbirii, două sensuri reciproc
opuse. în latineşte tempestas însemna „starea timpului”, de unde a trecut la acela de „timp frumos” şi,
totodată, la acela de „furtună”; cu timpul dispărând unul din sensurile contrarii şi rămânând numai sensul
de „furtună”. Altus însemna „adânc” (adică depărtat în sus). Cuvântul obraz însemna „faţă”, ca sediu al
sfielii („om fară obraz”), dar în acelaşi timp, şi ca mediu al îndrăznelii („mai ai obraz să te arăţi înaintea
mea”). Cu acelaşi sufix, de la cuvântul curte (suprafaţă împrejmuită în jurul casei) s-au format dguă
derivate semantice contradictorii: curtean - argat şi boier. în urmă în limba noastră are, pe de o parte,

9
înţelesul de: „în timpul pe care l-am depăşit”, deci „în trecut”, pe de altă parte: „în timpul care vine după
cel actual”, prin urmare: „în viitor” etc.

Toate aceste cauze analizate provoacă schimbarea sensului cuvintelor, luând aspectul unuia din
tipurile de schimbări menţionate. întreagă această evoluţie, în ansamblul ei, se desfăşoară în strânsă
legătură cu dezvoltarea societăţii, fapt evidenţiat în mod deosebit de cercetarea cauzelor extralingvistice,
precum şi de celelalte.
Cercetarea schimbării sensului cuvintelor permite stabilirea câtorva concluzii cu privire la
mecanismul realizării acestora, la raporturile dintre sensurile complexului sonor.
„Un sens al unui cuvânt nu se poate transforma în indiferent care alt sens; schimbările semantice
sunt posibile numai în anumite limite. Aceste limite sunt constituite de configuraţia logică a conţinutului
cuvântului existentă la un moment dat.
Un sens nou al unui cuvânt este neapărat legat de un sens vechi. Legătura dintre sensuri o
formează notele comune din conţinutul noţiunilor care stau la baza sensurilor respective.
Conţinutul semantic al cuvântului apare ca un tot organizat nu numai din punct de vedere
sincronic şi diacronic, între sensurile vechi şi cele noi stabilindu-se anumite relaţii”.

Oglindirea dezvoltării societăţii în evoluţia semantică a cuvintelor

De la începutul analizei, s-a menţionat că cercetarea schimbării sensurilor cuvintelor nu se poate

face fară a avea în permanenţă în vedere dezvoltarea societăţii; nu se poate face decât în strânsă legătură
cu considerarea evoluţiei societăţii. Această interdependenţă decurge, pe un plan mai general, din
legătura dintre limbă şi societate. Limba, ca fenomen social, evoluează, ca şi celelalte fenomene sociale,
în strânsă legătură cu evoluţia societăţii însăşi. Schimbările care intervin în viaţa socială dau naştere şi la
schimbări în limbă. Limba este un mijloc de comunicare între membrii comunităţii, ea face posibilă
reflectarea lumii înconjurătoare prin intermediul cuvintelor. Reflectarea obiectelor şi fenomenelor
înconjurătoare, ca un proces complex, se realizează prin cuvinte. Rezultatul acestui proces de reflectare
este cunoaşterea lumii de către om. Cunoaşterea, la rândul ei, este posibilă prin cuvânt.
Reflectând realitatea, cuvintele fac posibilă cunoaşterea lumii şi acţiunea omului asupra acesteia
în mod adecvat. în cuvinte se oglindesc, aşadar, obiectele, fenomenele şi procesele lumii înconjurătoare
şi ele fac posibilă cunoaşterea raţională, în afara contactului direct cu acestea.
Dezvoltarea societăţii se reflectă în toate fenomenele sociale şi prin urmare şi în limbă. în cadrul
limbii, compartimentul în care schimbările din viaţa socială se reflectă mai direct şi sunt mai uşor
sesizabile este lexicul. Problema schimbării sensului cuvintelor este unul din capitolele acestuia, care
oglindeşte concret acest raport. Dezvoltarea societăţii se oglindeşte în evoluţia semantică a cuvintelor. O
schimbare din viaţa socială impune şi o schimbare în lexic, prin apariţia unor cuvinte sau sensuri noi care
să denumească noile realităţi.
Dezvoltarea societăţii în evoluţia semantică a cuvintelor, care poate constitui o concluzie a
cercetării întreprinse, se poate ilustra prin numeroase exemple.
în trecut, cuvântul mişel avea înţelesul de „om sărac”, aşa cum întâlnim la cronicari, pentru ca,
ulterior, odată cu întărirea feudalismului, din dispreţul şi ura boierimii faţă de ţărănimea obidită, să i se
asocieze şi sensul de „netrebnic”, care, folosindu- se frecvent, a rămas până astăzi, iar vechiul sens (de
om simplu, ţăran simplu) a dispărut, sensul actual, în urma generalizării şi răspândirii cunoscute, fiind
cel folosit în vorbire.
Casă, din lat.casa, însemna „cocioabă”, iar azi este numele unei locuinţe, clădiri, mai mult sau
mai puţin confortabilă, cu destinaţii diferite. Mândru, când a fost împrumutat din slavă, însemna înţelept
iar astăzi, fară a-şi fi modificat forma, a ajuns să însemneze, pe de o parte: frumos, pe de altă parte:

10
trufaş. Plugul de astăzi nu mai este acelaşi ca acum 2-300 de ani, dar a păstrat acelaşi nume,
schimbându-se sensul. Poştă însemna „staţia unde se schimbau caii în timpul unei călătorii mai lungi”
iar astăzi înseamnă „serviciul care transportă şi distribuie corespondenţa”. Căuzaş, pentru burghezia
noastră în ascensiune, era patriotul revoluţionar care lucra pentru progresul ţării, şi cuvântul era
considerat ca o apelaţie de mare cinste, iar peste câteva decenii, pentru aceeaşi burghezie devenită
reacţionară a căpătat sensul de „scandalagiu”. Cu acest sens: la I.L. Caragiale: „Ce sunteţi Dv., mă rog ?
vagabonzi de pe uliţă ? nu..., zavragii ? nu..., Căuzaşi ? nu ... Dv. adică noi, suntem cetăţeni, d-le, suntem
onorabili...”.
Şi mai evident se oglindeşte dezvoltarea societăţii în evoluţia semantică a cuvintelor şi în lexic,
în general, dacă ne referim la realităţile contemporane ale vieţii şi muncii.
În acest fel, evoluţia societăţii se oglindeşte şi determină evoluţia limbii, lexicul fiind oglinda cea
mai fidelă şi imediată a schimbărilor din viaţa socială.
- Cum se comportă sensul nou faţă de cel vechi în cadrul mecanismului procesului schimbării
sensurilor, în decursul evoluţiei societăţii şi a limbii ?
Uneori, cele două sensuri coexistă vreme mai îndelungată, folosind aceeaşi formă fiind
întrebuinţate unul într- un domeniu, celălalt în altul, în expresii sintactice diferite. De ex.: cuvântul
funcţie, intrat în limba noastră cu sensul de „slujbă, ocupaţie”, pe care îl mai păstrează până astăzi, a
primit şi sensul din matematică „mărime variabilă dependentă”, care s-a răspândit şi în afara cercului de
specialişti. Astăzi cuvântul se foloseşte în expresii ca: „a fi în funcţie de...”. Cuvântul cal a căpătat un
sens nou atunci când a ajuns să fie numele unităţii de măsură a puterii, dar sensul vechi continuă să
existe în uzul general.
Alteori, prin lupta între cele două sensuri, unul izbuteşte să-l înlăture pe celălalt. Sensul nou,
ajutat de schimbările din societate, poate învinge pe cel vechi: tramvaiul cu cai a făcut loc celui electric,
lampa cu petrol a făcut loc celei electrice, sensurile cuvintelor schimbându-se.
Poate să apară şi aspectul contrar: sensul vechi se menţine, iar cel nou e ignorat. Ex.: lege avea
întâi numai sensul propriu. La acesta s-a adăugat sensul de religie, care multă vreme a fost puternic, dar
astăzi a dispărut, în schimb sensul iniţial s-a generalizat (se vorbeşte de legile naturii etc.).

11