aradoxul mincinosului sau paradoxul lui Epimenide

Scris de Cristina Vuşcan

Publicat: 05 Septembrie 2013
Accesări: 10367
Acest binecunoscut paradox aparținând filozofului cretan Epimenide din Knossos (sec. VI î.e.n.), a
fost scris pentru posteritate de marele logician grec din secolul al III-lea e.n., Chrysippos Stoicul. Se
spune că poetul, gramaticianul și criticul Filetus din Cos ar fi murit de epuizare încercând să îl
rezolve.

Ajungând în Grecia la bordul unei corăbii, Epimenide s-ar fi adresat unor greci adunați pe țărm,
spunând: „Toți cretanii sunt mincinoși!”. Spunea el oare adevărul sau mințea?
O săptămână mai târziu, reîntorcându-se în Grecia, Epimenide le-ar fi spus celor de pe țărm: „Toți
cretanii sunt mincinoși și eu spun numai adevărul”.
Și cu toate că grecii aflați acum pe țărm nu auziseră ce spusese el prima oară, au rămas cu
toțiiuluiți. De ce?

Răspuns:
Grecii s-au pomenit în fața unui paradox — acela de a nu putea decide dacă afirmația lui
Epimenide cum că toți cretanii sunt mincinoși era sau nu adevărată, în ipoteza că el spunea
întotdeauna adevărul.
Într-adevăr, dacă afirmația că toți cretanii sunt mincinoși ar fi fost adevărată, atunci și Epimenide,
care era cretan, ar fi fost mincinos. Dar ipoteza este că Epimenide spune întotdeauna adevărul.
Contradicție!
Pe de altă parte, dacă afirmația lui Epimenide cum că toți cretanii sunt mincinoși ar fi fost falsă, ar
fi însemnat că el mințea, lucru care ar fi venit din nou în contradicție cu ipoteza că Epimenide spunea
întotdeauna adevărul.

Paradoxul mincinosului
24 octombrie 2007de Ion CojaLingvistică5 comentarii
Motto: “Lingvistica se ocupă de oameni normali” (I.V.Stalin, Scrisoare către tovarăşii D. Belchin
şi S. Furer)

Paradoxul mincinosului (“Eu mint” sau “Eu sunt mincinos”) a stârnit printre logicienii moderni un
interes pe care lingviştii nu-l prea înţeleg. Mai exact spus, lingviştii de soiul subsemnatului, pentru
care limbajul este un obiect de studiu demn de a fi cercetat ca atare, ca expresie a ceea ce mintea
omenească, în neputinţa ei, a fost capabilă să imagineze în încercarea de a da seama prin limbaj de
câte şi cum arată cele ce se petrec în jurul său, într-o lume minunată în al cărei centru în mod evident
se află persoana fiecăruia dintre noi: eu.

Prima impresie cu care te alegi luând cunoştinţă de impasul logic numit paradoxul mincinosului
este aceea de amuzament, de joc, impresia că ai asistat la o scamatorie, la un număr de prestidigitaţie,
bazat, ca orice scamatorie, pe “iuţeala mea de mână şi neatenţia dumneavoastră”:

“– Ce părere aveţi? Când spun eu sunt (1)mincinos, mint sau spun adevărul?

– Spui adevărul, toată lumea ştie că îţi place să (2)minţi.

– Păi dacă n-am (3)minţit când am spus ca sunt (4)mincinos, înseamnă că nu sunt (5)mincinos!

– Cam da!

– Şi dacă nu sunt (6)mincinos, înseamnă că nu am spus adevărul când am zis că sunt (7)mincinos?!
Şi dacă n-am spus adevărul…
 –…înseamnă că eşti (8)mincinos!

– Şi cum vine să spui că „dacă nu sunt (6)mincinos” „înseamnă că sunt (8)mincinos”… Nu este
absurd?!

2. Cam aşa arată, într-o variantă dezvoltată (şi uşor dramatizată) textul paradoxului. Am numerotat
fiecare apariţie a cuvîntului cheie (mincinos, cu varianta a minţi), pentru a uşura comentariul nostru.
Şi ce avem de spus?

Mai înainte de orice, impresia că paradoxul este posibil numai prin folosirea cuvîntului mincinos
cu un sens modificat uşor, imperceptibil (“iuţeala de mână”), dar suficient pentru a produce
cutremurul epistemologic inventariat ca impas logic: (a) ”persoană care minte în tot ce spune, care
minte întotdeauna”. Cu reciproca, deloc subînţeleasă: (b) ”cine spune o dată adevărul, nu este
mincinos”. În felul acesta se ignoră sensul real, natural l-aş numi, al cuvîntului mincinos: (c)
”persoană care deseori sau în mod obişnuit minte”. După ştiinţa noastră, putem presupune până în
vecinătatea certitudinii că în toate limbile pământului cuvîntul mincinos are semnificaţia (c). Mai mult
chiar, cuvîntul mincinos nu e folosit pentru a institui două categorii de oameni, cei care mint şi cei
care nu mint. Când îi spui cuiva că este mincinos ai în vedere o situaţie anumită în care s-a comportat
ca atare. De aceea, probabil, mincinos nici nu are propriu-zis un antonim. În română, în orice caz, nu !
Poate în alte limbi! (Ceea ce nu ar putea să însemne că sunt puţini românii care nu mint! Ci ar putea să
însemne – dacă mutăm discuţia pe acest teren nesigur, că, dimpotrivă, românii, oamenii, de regulă
spun adevărul, prin termenul mincinos consemnând comportamentul excepţional, abaterea de la
normă, de la comportamentul care nu stârneşte nici un comentariu fiind comportamentul cel mai des
întâlnit.)
Le facem aşadar logicienilor acest prim reproş: nu au luat în calcul realitatea lingvistică, sensul pe
care acest cuvînt îl are propriu-zis.

Este un reproş slab. Atâta vreme cât limbajul este guvernat de principiul (caracterul) arbitrar al
semnului lingvistic, nimic nu-i poate împiedica şi nici nu-i împiedică pe logicieni să imagineze o
limbă în care cuvîntul mincinos să aibă înţelesul (a): “persoană care cu bună ştiinţă nu spune niciodată
adevărul”.

Să ne imaginăm că limba română ar fi acea limbă în care avem aşadar un termen (cuvîntul
mincinos) pentru sensul (a), dar nu am avea nici un termen pentru sensul (c): “persoană înclinată (s.n.)
să spună minciuni” (am citat din DEX). În felul acesta însă limba română ar intra într-o contradicţie
violentă cu realitatea: majoritatea celor care mint o fac în conformitate cu sensul (c), adică nu mint
chiar întotdeauna. Ba chiar aş zice (s-ar părea) că nici nu este posibil ca o persoană să mintă chiar prin
fiecare enunţ. Nici însuşi Diavolul n-o face! Ca să mintă cu succes având nevoie din când în când să
mai spună şi adevărul. Sau, mai exact spus, câte un adevăr.

Mutând discuţia pe plan lingvistic, aş spune că limba română s-ar afla astfel în situaţia de a fi
nevoită să introducă şi sensul (c) în inventarul de semnificaţii pe care tot românul îl poate vehicula
(mânui) prin cuvintele sale, prin lexicul limbii sale materne.

Ar putea face asta în două feluri: adăugând acest sens la sensul sau sensurile pe care le are un
cuvînt deja existent, apelând astfel la polisemie, sau imaginând un cuvînt nou, un semnificant nou, ad-
hoc, special creat şi funcţional pentru a introduce semnificaţia (c) în universul de semnificaţii pe care
îl găzduieşte mintea fiecărui vorbitor al limbii române.

Să ne imaginăm că limba română ar recurge la cel de-al doilea procedeu şi şi-ar spori inventarul
lexical cu încă o unitate: cuvîntul, să zicem, minciunitor (posibil derivat de la cuvîntul infantil a
minciuni, neatestat în dicţionare), care ar avea deci înţelesul “persoană care obişnuieşte să mintă”. Şi
să vedem cum s-ar dezvolta textul paradoxului care ne preocupă:
 “– Ce părere aveţi, când spun eu sunt mincinos, mint sau spun adevărul?

– Spui adevărul, toată lumea ştie că îţi place să minţi.

– Păi dacă n-am minţit când am spus că sunt mincinos, înseamnă că nu sunt mincinos!

– Da, asta înseamnă că nu mai eşti mincinos, ci eşti minciunitor. Mai scapi din când în când, cu
sau fără voia ta, şi câte un adevăr! Adevărul că eşti sau, mai exact spus, ai fost mincinos!” Şi gata! Nu
mai rămâne nici urmă de paradox, şi nici loc de impas logic!

Din păcate, nu cunoaştem nici o limbă care să pună în joc opoziţia mincinos–minciunitor. Mai
exact spus, din fericire! Căci în acea limbă nu ar mai fi cu putinţă paradoxul mincinosului, adică n-ar
fi posibil acest joc de inteligenţă, un joc superior, amuzant şi reconfortant pentru cei care l-au
imaginat – vechii greci. Mult mai puţin (reconfortant) pentru moderni, care şi-au bătut capul, tot
secolul al XX-lea, să explice mecanismul care face posibil acest paradox.

Ca majoritatea jocurilor (şi a anecdotelor) cu substrat lingvistic, la bază avem o omonimie sau un
cuvînt polisemantic. (“Aşa-i vorba românească, cu mai multe înţelesuri!”..) În enunţul paradoxului, fie
în varianta imaginată de noi, fie în cea imaginată de oricine ar încerca să detalieze corect paradoxul eu
mint sau eu sunt mincinos, cuvîntul mincinos este folosit când cu un sens (“mincinos”), când cu
celălalt (“minciunitor”). Bunăoară, în ocurenţa (poziţia în text) numerotată (5), apare înţelesul (a), cu
reciproca (b): dacă am spus (o dată) adevărul, nu sunt mincinos. Şi asta pentru că oamenii ar fi de
două feluri: oameni care niciodată nu mint şi oameni care întotdeauna mint. Tertium non datur…

Precum se vede, ca să ajungem în cunoscutul impas logic mai trebuie să facem un abuz: să gândim
în termenii terţului exclus. Aşa cum enunţurile sunt de două feluri – false şi adevărate, la fel şi
oamenii, s-ar zice, sunt şi ei numai de două soiuri, cele descrise mai sus. Or, în realitate, cei mai mulţi
oameni sunt din categoria intermediară a celor care uneori mai mint, alteori mai spun şi ce este
adevărat, în nici un caz nu am avea dreptul să conchidem că cine spune la un moment dat ceva
adevărat, niciodată în viaţa lui nu a minţit. Această presupoziţie este cea pe care se întemeiază
ocurenţele (3), (5), (6). Această presupoziţie constituie o modificare semantică a cuvîntului mincinos,
impusă în mod logic de acceptarea(convenţia) jocului în care suntem invitaţi şi am acceptat să intrăm.
Fără această modificare de înţeles, paradoxul nu ar fi posibil.

4. Un cuvînt în plus despre ideea de convenţie a jocului în care te invită acest paradox. Reluăm
comparaţia cu scamatoria. Ne aflăm în plină convenţie atunci când ne aşezăm pe scaun şi privim la
persoana care intră pe scenă cu o pălărie pe cap. Şi acceptăm ca acea pălărie să nu fie verificată pentru
a constata dacă este într-adevăr o pălărie ca oricare alta, aşa cum pare. Pare, dar noi ştim că nu este,
lucru care ni se confirmă când maestrul începe să scoată din pălărie fel de fel de minuni: iepuri,
porumbei, buchete de flori, cărţi de joc ş.a.m.d. Dacă, a doua sau a treia zi după spectacol, îl întâlnim
pe stradă pe maestrul iluzionist, nu avem de la el pretenţia să-şi scoată din pălăria pe care o poartă pe
cap toată menajeria cu care ne-a încântat deunăzi la spectacol. Spectacolul s-a terminat, vraja s-a
risipit, convenţia şi-a epuizat termenii şi suntem din nou în existenţa normală, în afara spectacolului,
pe stradă!

La fel ar trebui să se întâmple şi cu mincinosul ăsta, cu acest cuvînt căruia, în limitele scamatoriei
verbale care ni s-a propus – acceptând aşadar să ne jucăm ca să vedem unde va ajunge cel ce ne-a
provocat la acest joc, am acceptat să i se aplice mincinosului câteva uşoare schimbări semantice,
schimbări care constau în simplificarea înţelesului. Aş zice chiar radicalizarea înţelesului: cei care
mint, mint întotdeauna, iar ceilalţi oameni nu mint niciodată. Alt soi de oameni nu există!

Dar nu avem voie ca această modificare de sens, ca această presupoziţie, să plecăm cu ea din sala
de spectacol şi să-i pretindem scamatorului să scoată porumbei din orice pălărie. Acest abuz îmi pare
că l-au săvârşit cei care au construit o vestită teorie (a paradoxurilor) pornind de la aparentul impas
logic în care te aduce cuvîntul mincinos şi, mai exact spus, enunţul eu sunt mincinos. Am acceptat
impasul din politeţe faţă de Emiţător, aceeaşi politeţe care mă opreşte în timpul spectacolului să-i ofer
scamatorului pălăria mea, ca şi din ea să scoată ce a scos din pălăria sa! Spectacolul (de logică, de
limbaj sau de prestidigitaţie) se ţine pe scenă, într-un spaţiu scos din circuitul realităţii, al vieţii. Dacă
am acceptat paradoxul mincinosului pe această scenă, el nu are ce căuta în afara acesteia, în viaţa
noastră, în logică, în matematică, în teoria mulţimilor. (E drept, de pe urma acestei abateri, ne-am ales
şi cu un câştig oarecare, cum ar fi teoria tipurilor a lui Bertrand Russel…)

Tot de dragul jocului am acceptat aplicarea regulei terţului exclus, deşi ştim cât de rar se poate
conta pe el.

Dar după ce jocul s-a încheiat, ne întoarcem la normalitate, la sensul “normal” şi “natural” al
mincinosului, dedus din faptul că fiecare dintre noi este, ca tot românul, mai mult sau mai puţin
mincinos. Sau cinstit. Căci nu există om care să nu fi minţit vreodată sau care să fi minţit în tot ce a
spus. Dacă ne imaginăm că astfel de oameni ar putea exista, atunci trebuie să facem explicită această
presupoziţie prin cuvintele corespunzătoare, prin semnificanţi proprii acestor sensuri inventate.
Dezambiguizând însă folosirea cuvîntului mincinos pierdem orice posibilitate de a ne mai juca cu el.
Şi nu este o pierdere mică. Ne obligă însă la acest gest deloc agreabil insistenţa logicienilor de a face
atâta teorie pe seama unui caz greşit înţeles şi comentat.

Prin ce am numit “radicalizarea înţelesului” am aplicat o separare totală a apelor, reducând

diversitatea la doi termeni: plus şi minus. În felul acesta am comis un abuz, abuz amuzant în sine, căci
n-am făcut astfel altceva decât să ne înscriem sub celebra definiţie bergsoniană: “du mécanique
plaqué sur le vivant…” Aşa explicăm succesul acestui paradox, adică capacitatea sa de a ne amuza.
Polarizarea semanticii pe care ne-o impune şi pe care se bazează paradoxul mincinosului este un
demers într-adevăr mecanic şi fără fineţe aplicat domeniului atât de viu şi de complex al atitudinii şi
comportamentului nostru faţă de adevăr.

Aşadar, paradoxul mincinosului nu se poate produce decât cu condiţia să acceptăm două abateri,
inacceptabile din punctul de vedere al logicii moderne, al exprimării corecte, dezambiguizate:

folosirea cuvîntului cheie, cuvîntul mincinos, cu cel puţin două înţelesuri diferite, ceea ce
transformă paradoxul într-un banal joc de cuvinte;
deducerea prin regula terţului exclus a judecăţii: “dacă nu am minţit când am spus că X, înseamnă
că sunt o persoană care nu a minţit niciodată”.
5. Cuvîntul mincinos prezintă deci câteva neajunsuri, originare le-am putea numi, cu gândul la
faptul că este unul dintre cele mai comune cuvinte, folosit fără o rigoare deosebită, la fel cum, cu
oarecare neglijenţă, folosim şi cuvintele (în)totdeauna şi niciodată, care intră şi ele în discuţie, în
măsura în care intră în definiţia radicalizată a mincinosului.

Aceste neajunsuri probabil că i-au determinat pe logicieni să caute şi, negăsind, să inventeze un
cuvînt care să satisfacă, în mod indiscutabil, exigenţele paradoxului. Care să le permită logicienilor să
se înfunde într-un impas logic fără cusur, fără fisuri, fără ieşire! Aşa a apărut cuvîntul heterologic,
odată cu antonimul său autologic, şi el inventat. Se consideră că este autologic un cuvînt precum mic
sau scurt, ale căror dimensiuni se potrivesc cu sensul, sau – în termeni mai savanţi, “ale căror
înţelesuri sunt predicate ale lor înseşi”. Cuvîntul scurt chiar este un cuvînt scurt, alcătuit dintr-o
singură silabă, iar mic este şi el mic. În schimb, mare sau lung nu sunt cuvinte lungi sau mari. Vom
spune că sunt cuvinte heterologice, cuvinte “ale căror înţelesuri nu sunt predicate ale lor înseşi”.

Fireşte, după introducerea în conştiinţa noastră a acestor cuvinte, ne apucăm să supunem acestei
clasificări, acestei opoziţii, toate cuvintele limbii, împărţindu-le aşadar în aceste două categorii:
cuvinte autologice şi cuvinte heterologice. (Din nou, tertium non datur…) Inventatorul celor două
cuvinte n-a procedat însă chiar cu atâta acribie, ci s-a dus întins, de la bun început, la cuvîntul
heterologic, supunându-l testului: ce fel de cuvînt este cuvîntul heterologic? Este un cuvînt auto-logic
sau unul hetero-logic? Şi astfel se ajunge, zic aceşti logicieni, la un impas perfect, la o contradicţie
imposibil de parat: “Dacă [cuvîntul heterologic] este [heterologic], atunci înţelesul lui nu este unul din
predicatele lui, adică nu este heterologic. Dacă însă nu este heterologic, atunci înţelesul lui este unul
dintre predicatele lui şi este deci heterologic. Avem astfel o contradicţie deplină”. (F.P. Ramsey, The
Foundations of Mathematics, pp. 26-27, citat de Adam Schaff, Introducere în semantică, Bucureşti,
1966, p.54)

Textul de mai sus, ca să fie inteligibil şi să nu pară a fi greşit tradus sau transcris şi tipografiat,
trebuie rescris astfel: “Dacă [cuvîntul heterologic] este [heterologic], atunci înţelesul lui
[“heterologic”] nu este unul din predicatele lui, adică [cuvîntul heterologic] nu este heterologic. Dacă
însă nu este heterologic, [este autologic] [şi] atunci înţelesul lui [“heterologic”] este unul dintre
predicatele lui [ale cuvîntului heterologic] şi este deci heterologic. Avem astfel o contradicţie
deplină”.

Dacă discuţia în jurul cuvîntului heterologic, în lucrarea mai sus citată, chiar se prenumără printre
“fundamentele matematicii”, ne pare rău să ne trezim a fi foarte sceptici cu privire la soliditatea şi
consistenţa acestor fundamente. Rar am întâlnit un text mai confuz şi o teorie mai…aeriană. Să ne
explicăm:

Cuvîntul cuvînt este un termen mult prea vag pentru a ne folosi de el într-un text perfect
dezambiguizat. Ce poate să însemne sintagma “predicatele cuvîntului”? Dacă spunem că “înţelesul
cuvîntului scurt este un predicat al cuvîntului scurt” am emis un enunţ incorect. Şi asta pentru că
fiecare cuvînt are două componente complet diferite: înţelesul (semnificatul) şi expresia sonoră
(semnificantul). Şi de fiecare dată când e cazul trebuie precizat dacă e vorba de semnificat sau de
semnificant! Corect, definiţia cuvîntului autologic (scurt) ar fi aceea că “înţelesul cuvîntului
(semnificatul) este un posibil predicat al expresiei sonore, al semnificantului”. Nu este scurt cuvîntul
scurt, ci numai semnificantul, complexul sonor, succesiunea de sunete.

(Semnificatul, de fapt, nu este predicat nici măcar al său, pentru sine însuşi: semnificaţia cuvîntului
scurt nu este o semnificaţie scurtă, la fel cum semnificaţia cuvîntului pătrat nu este o semnificaţie
pătrată! Sau, în aceeaşi ordine de idei, putem spune că nici semnificaţia cuvîntului complex nu este un
atribut al semnificatului, dacă luăm seama la cuvintele polisemantice, ca grecescul logos sau
românescul limbă ori rost, a căror semnificaţie este mult mai complexă decât semnificaţia
cuvîntului…complex)

Aşadar, dacă e să inventăm categoria de cuvinte autologice, vom spune că sunt autologice
cuvintele al căror semnificat se potriveşte ca atribut al semnificantului. Cuvîntul mic (sau scurt) ar fi
în această categorie.

Dacă acceptăm această definiţie a cuvintelor autologice (cealaltă definiţie propusă nu este nicicum
admisibilă), vom constata că sunt foarte puţine cuvintele autologice, sunt disproporţionat de puţine în
raport cu imensa majoritate a cuvintelor care sunt heterologice. În aceste condiţii de ce mai este bună
această riscantă şi incomodă clasificare?

6. Dar aş zice că vom cădea din nou în capcana terţului exclus dacă vom folosi termenul
heterologic pentru toate cuvintele care nu sunt autologice. Dacă la cuvintele autologice semnificatul
poate fi un predicat al semnificantului, adică ne spune ceva despre semnificant, ceva pozitiv despre
secvenţa sonoră care dă materialitate sensului, şi ne spune ceva care se potriveşte ca predicat al acestei
secvenţe, cuvintele heterologice ar trebui să fie (acele) cuvinte capabile să se refere şi ele la
semnificant, numai că ceea ce ne spune semnificatul lor contrazice atributele reale ale semnificantului,
astfel că semnificatul este un posibil predicat al unor alţi semnificanţi, al unor alte secvenţe sonore,
dar nu al secvenţei în discuţie. Bunăoară cuvîntul lung, al cărui semnificat ar putea fi predicat al
secvenţei prestidigitaţie, care este o secvenţă sonoră lungă, plurisilabică, neobişnuit de lungă: şapte
silabe. Secvenţa sonoră lung nu este însă lungă. Dimpotrivă! Dar putea fi lungă! Aşadar secvenţa
sonoră lung contrazice predicatul scurt al complexului sonor lung.
 Ceea ce ne impune să corectăm o afirmaţie făcută ceva mai sus: “majoritatea cuvintelor sunt
heterologice”. Nu e aşa. Corect este să spunem că lung este un cuvînt heterologic şi că mai sunt câteva
în această categorie. Iar restul cuvintelor, imensa majoritate a cuvintelor, sunt neutre faţă de opoziţia
autologic-heterologic, nu fac parte din mulţimea (redusă ca număr) a cuvintelor care pot fi împărţite
după un anumit criteriu în aceste două categorii: autologice şi heterologice.

După aceste precizări, paradoxul heterologic nu se mai poate produce. Este lipsită de sens secvenţa
“înţelesul cuvîntului nu este unul din predicatele sale”, reclamând distincţia semnificat-semnificant şi,
mai departe, este obligatorie plasarea celor două cuvinte în afara grupului (mulţimii) de cuvinte care
pot fi clasificate în auto-logice şi hetero-logice. Clasificare pe care oricum cu greu o putem accepta,
cele două componente ale cuvintelor – semnificatul şi semnificantul – aparţinând unor lumi
(universuri) complet diferite, lumi deosebite mai ales prin predicatele (şi atributele) care se potrivesc
elementelor componente ale celor două lumi: lumea ideilor, a gândurilor, şi lumea sunetelor. Mintea
omenească le pune în legătură printr-un artificiu, deoarece avea nevoie de un suport material, sensibil,
pentru a teleporta reprezentări, gânduri şi idei din mintea unui om (Emiţătorul) în mintea altora
(Receptorii). Şi nu putem face în alt fel decât apelând la un suport material care să se adreseze unuia
dintre simţurile cu care ne-a înzestrat Dumnezeu ca să pricepem pe ce lume ne aflăm.

Principalul atribut al sunetelor devenite semnificant este materialitatea. De aceea ele pot fi
înlocuite cu alte materiale, cu altă formă de manifestare a materialităţii, care să se adreseze altor
simţuri: văzul sau pipăitul, bunăoară. Pe scurt, semnificatul şi semnificantul sunt mărimi (valori) a
căror descriere (şi cuantificare) se face cu procedee şi rezultate complet diferite, cu ajutorul unor
termeni diferiţi, al unor criterii cu totul deosebite, al unor predicate care nu pot fi aceleaşi! Excepţiile
– adică posibilitatea de a folosi aceiaşi termeni şi pentru un plan şi pentru celălalt nu sunt decât
analogii producătoare de polisemie sau, în cel mai bun caz, metafore nevinovate. Care nu merită
atenţia logicienilor, oameni atât de serioşi, de scrupuloşi ş.a.m.d.