Sunteți pe pagina 1din 7

UNIVERSITATEA „AL. I.

CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „DUMITRU STĂNILOAE”

MINCIUNA ŞI PARADOXUL MINCIUNII

ÎNDRUMĂTOR: STUDENT:

Pr. Prof. Cristian-Alexandru Barnea Coca Filip

An III, gr. 3
MINCIUNA ŞI PARADOXUL MINCIUNII

Se pune mereu întrebarea: ce este minciuna şi de ce mint oamenii? Cum este posibil ca
minciuna să dăinuie, de vreme ce există o morală creştină? Desigur, răspunsul este unul singur:
„toate cele create de Dumnezeu în zilele Facerii sunt sacre, curate, desăvârşite, pentru că
păstrează imaculat verbul divin creator. Răul (şi odată cu el, păcatul şi minciuna) încă nu intrase
în lume. Relaţiile dintre energiile dumnezeieşti şi materie erau intime. Materia era vas neîntinat
al Cuvântului divin. După căderea lui Lucifer şi a cetei sale, o parte din universul creat pierde
atributul sacralităţii şi se întunecă, capătă aspecte malefice, apare infernul. Şarpele îi împrumută
lui Lucifer trupul său: materia malefică,”1 luciferică, diabolică, ispititoare. Prin minciună a
corupt pe Protopărinţi şi minciuna s-a perpetuat în lume ca o alternativă întunecată a adevărului
şi luminii dumnezeieşti.

Sfântul Apostol Pavel, scriind lui Tit, pe care-l aşezase episcop în Creta, îi atrage atenţia
asupra însuşirilor morale pe care trebuie să le aibă noii hirotoniţi: „să se ţină de cuvântul cel
credincios al învăţăturii (Tit I, 9) Sfintelor Evanghelii (…) şi să mustre pe cei potrivnici”.
Apostolul cunoştea felul de a fi a cretanilor, unde se practica un relativism moral, unic în felul
său, dublat de un relativism filosofic care ducea la ruinarea oricărui principiu de gândire
creatoare şi la ruinarea normelor morale. Sfântul Apostol Pavel dă chiar un exemplu concret:
„Unul dintre ei (un cretan), chiar un prooroc al lor, a rostit: cretanii sunt pururea mincinoşi, fiare
urâcioase, leneşi şi mincinoşi (…) pentru care pricină mustră-i cu asprime, ca să fie sănătoşi în
credinţă şi să nu dea ascultare basmelor iudaiceşti şi poruncile unor oameni care-şi întorc faţa de
la adevăr” (Tit I, 12-14). „Proorocul” la care se referă Sfântul Apostol Pavel este poetul şi
filosoful EPIMENIDE. Lui i se atribuie afirmaţia de mai sus(„toţi cretanii sunt mincinoşi”), din
care s-a format celebrul paradox al minciunii:

„Epimenide Cretanul spun e ca toţi cretanii sunt mincinoşi,

Dar Epimenide este cretan;

Deci Epimenide este mincinos.

La care, Epimenide ar putea răspunde: De ce mă faceţi mincinos? Eu mint,

1
Ziarul „Lumina de duminică”, 31 mai 2010, p. 6.
dar nu e adevărat că mint.

Ce vă spun eu, este o adevărată minciună sau, o minciună adevărată?

Dacă vă spun că mint, acest lucru este un adevăr sau o minciună?

La această întrebare sunt posibile două răspunsuri:

1. Minte;

2. Nu minte.

1. Dacă minte, atunci este fals că minte, cănd spune că minte, deci nu minte.

2. Dacă nu minte, cănd spune că minte, atunci spune că minte”.

Paradoxul acesta al mincinosului a rămas până astăzi nedezlegat, oricâte încercări s-au
făcut de la Aristotel şi până la Bertrand Russel.2 Acest paradox arată cât de adâncă este confuzia
pe care o produce minciuna sau o vicioasă întrebuinţare a gândirii şi a limbajului, care se abat de
la calea naturală a adevărului de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel.

Aristotel vede în acest paradox o poziţie sofisticată, după care totul este adevăr sau totul
este fals, mincinosul intrînd într-o contradicţie cu sine însuşi din momentul enunţării poziţiei
luate: dacă minciuna este adevăr şi adevărul este minciună, înseamnă că totul e sau adevăr sau
minciună, fără posibilitatea de a se distinge. Mincinosul îşi distruge singur afirmaţiile.

Seneca numeşte acest joc „jucării dialectice”, pentru că „nimic nu e mai odios
înţelepciunii decât o subtilitate excesivă” (Nihil odiosus sapientiaie acumine nimio) 3. Dacă acest
paradox se poate rezolva matematic şi logic, cu aceasta nu s+a rezolvat problema morală a
adevărului şi a minciunii.4

2
Pr. Prof. Sebastian Chilea, Paradoxul mincinosului şi ambiguitatea minciunii, în Studii
Teologice, nr. 3-4, 1974, Bucuresti, p.190.
3
Bertrand Russell, Logică şi filosofie, Orientări în logica modernă şi fundamentele
matematicii, Editura Politică, Bucuresti, 1966, pp. 33-88.
4
Anton Dumitru, Mecanismul logic al matematicilor, Edit. Academiei R.S.România, Bucuresti,
1968, pp. 134-183.
Russell, matematician şi logician, face o neaşteptată mărturisire: „matematicile sunt
singura ştiinţă în care nu se ştie niciodată despre ce se vorbeşte şi dacă ce se spune este
adevărat”.5

În paradoxul mincinosului apare o mişcare a spiritului în sens invers în ceea ce priveşte


desfăşurarea naturală a cunoaşterii şi adevărul intrinsec al lucrurilor în ordinea lor firească; este
capacitatea de a întoarce totul pe dos, este NEGAŢIA.

Omul este singura fiinţă care zice „nu” când ar trebui să zică „da” şi invers. Mântuitorul
nostru Iisus Hristos a vrut să-l absolve pe om de astfel de oscilaţii sterile şi obositoare şi a
statornicit regula de aur, regula ce cuprinde incalculabile adâncimi morale: „Cuvântul vostru să
fie: da ce este da, nu ce este nu, iar ce este mai mult decât aceasta, este de la cel rău” (Mt. V, 37).

Negaţia, ideile negative sunt sterile, ele nu sporesc investigaţiile cunoaşterii. Însăşi
gândirea negativă este dăunătoare, distructivă.

Ideile afirmative se fondează pe adevăr şi adevărul este o realitate totdeauna dincolo de


cunoaştere, este eternitatea insăşi. Numai adevărul de face să cunoaştem la ce este bună
cunoaşterea. Negaţia înlănţuie adevărul în neantul ei anihilator. Este meritul filosofiei lui Hegel
de a fi arătat că „negarea negaţiei” este una dintre cele trei logici dialectice, alături de : legea
trecerii de la calitate la cantitate si invers, şi legea întrepătrunderii contrariilor. Legea negării
negaţiei produce schimbările evolutive şi progresul.

„Paradoxul mincinosului este exemplul pregnant al anomaliei în care se sfârşeşte negaţia.


În el se vede cum ia naştere minciuna şi cum se disimulează, drapată în veşminte de împrumut
prin fraudă şi pe care şi le însuşeşte din garderoba adevărului”.6

Litota (figură de cugetare care exagerează micimea) ca şi pseudegoria


(psevaigoria=minciună) presupune extrema dedublare a conştiinţei.

Fantezia, ficşiunea, imaginaţia creatoare, trebuie să fie bine strunite de un sever control
moral, pentru a nu se transforma în unelte ale răului. Se spune că imaginaţia creatoare este ca
limba lui Esop: ea poate fi tot ce e mai bun dar şi tot ce e mai rău. De aceea, Melebranche numea
5
Ibidem p.15.
6
Ibidem, p.18.
imaginaţia „la folle du logis”(nebuna din casă). Duhul minciunii speculează însuşirea nativă a
puterii de imaginaţie şi o preface în unealtă de degradare a omului.7

Atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament este consemnată originea şi evoluşia
minciunii, dar de fiecare dată Legea divină o interzice: „Să nu furaţi, să nu spuneţi minciuni şi să
nu înşele nimeni pe aproapele său”(Levitic XIX, 11; Isus Sirah VII, 13-14) sau „Nu vă minţiţi
unul pe altul” (Coloseni III, 9). Minciuna este mortală: „gura mincinosului aduce sufletului
moarte – os quod mentitur occidit animam” (Înţelepciunea lui Solomon I, 11).8

Sfinţii Părinţi au sesizat complexitatea problemelor pe care le pune minciuna şi au făcut


eforturi ca să le afle dezlegarea. Astfel, Clement Alexandrinul afirmă că minciuna poate fi
permisă doar ca „medicament”, atunci când e folosită ca mijloc de apărare publică, atunci cănd
republica este atacată de duşmani, fiind în joc cauze generale cetăţeneşti.

Sfântul Ilarie recunoaşte că sunt împrejurări în care „minciuna este necesară”, atunci când
prin ea se realizează binele individual sau colectiv.9

Sfîntul Ioan Gură de Aur îşi îndreaptă atenţia asupra aspectului moral al minciunii:
„nimic nu e mai strălucit, nimic mai de neclintit şi mai puternic decât adevărul, după cum nimic
nu e mai josnic, nimic nu e mai slab decât minciuna; oricât s-ar ascunde şi oricât s-ar masca, ea
poate fi uşor demascată şi uşor risipită”.10

Sfântul Ioan Casian, hirotonit diacon de Sfântul Ioan Gură de Aur, în celebrele sale
Convorbiri, reia problema minciunii aşa cum era formulată de Clement Alexandrinul şi de
Origen, dar o rezolvă într-un mod original. La el, „minciuna ca medicament” (mendacium pro
medicamente) are un înţeles nou faţă de cel platonic, prelucrat de Clement şi Origen: „trebuie să
înţelegem şi să folosim minciuna, cum am face cu iarba nebunilor: luată sub ameninţarea unei
boli mortale, acest leac este salvator. În afară de această extremă primejdie, ea pricinuieşte
moartea pe loc. Când este un pericol mare de a mărturisi adevărul, trebuie să ne resemnăm şi să
7
Vladimir Jankelevitch, Du mensonge, Editura Confluences, Paris, 1942, p. 12.
8
Constantin Georgiade, Originile magice ale minciunii şi geneza gândirii, Edit. Academiei
Române, 1938, pp. 30-275.
9
L. Thomasson, Traite de la verite et du mensonge, Paris, 1692, p. 102
10
Ibidem, p. 120.
recurgem la minciună, chiar dacă nu putem face aceasta fară a simţi în adâncul conştiinţei o
umilitoare remuşcare”.11

Fericitul Augustin, la sfârşitul tratatului său intitulat „Contra minciunii” scrie: „mare
problemă este minciuna, care neîncetat ne tulbură traiul nostru zilnic. Sunt multe categorii de
minciuni, dar toate trebuie să ne stârnească aversiunea contra minciunii. Nu există minciună care
să nu fie potrivnică adevărului. Adevărul parcă se face în noi, pe când minciuna e făcută de noi.
Mincinosul are o gândire dublă (dublex cor). Nu minţim când spunem ceva fals, dacă cu toată
falsitatea lui, îl enunţăm aşa cum îl gândim, ci dimpotrivă, minţim spunând ceva adevărat, dacă,
în ciuda adevărului acelui lucru în forul nostru interior îl socotim fals, chiar dacă îl exprimăm ca
adevărat”.12 Aici apare o complicaţie între puritatea intenţiei şi adevărul sau falsitatea lucrurilor.
Fericitul Augustin analizează metodic cele opt feluri de minciuni, pe care le întâlnim în mod
curent în viaţă: gluma, tăcerile cu tâlc, figurile retorice(metafore, alegorii), ficţiunile, erorile,
etc... El spune că „minciuna este împotriva castităţii naturale a sufletului şi natura ultragiată se
razbună; mincinoşii nu vor să fie niciodată minţiţi”.13

Toma De Aquino găseşte răspunsul contra minciunii la Sfântul Evanghelist Ioan:


„Dumnezeu este Duh şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi adevăr” (In. IV, 24).

În polemica dintre Kant şi Benjamin Constant În privinţa moravurilor, Kant condamnă


minciuna astfel: „delictul cel mai grav de care se face vinovat cel care calcă datoriile faţă de sine
însuşi este acela de a minţi. Fie că minciuna este exterioară (se adresează altor oameni), fie că e
lăuntrică (omul se minte pe sine însuşi), mincinosul degradează demnitatea umană şi se înjoseşte
în propriii săi ochi. Un om care nu crede în ceea ce spune altuia, preţuieşte mai puţin decât orice
lucru. Dezonorarea îl unmareşte pe mincinos ca propria sa umbră şi este o lentă sinucidere.
Minciuna este ca un vaccin care introduce animalitatea în om şi care îl intoxică precum o
otravă”.14

11
St. Jean Cassian, Conferences, în Sources chretinnes, nr. 42, Editura Cerf, trad. de Don E.
Piechery, vol. I, p. 252
12
B. Rolanf Gosselin, La morale de Saint Augustine, Paris, 1925, pp. 127-141.
13
Ibidem, p.130
14
Immanuel Kant, Elements metaphisique de la Doctrine de la Vertu, Editura Aug. Durand,
Paris, 1855, pp. 87-88.
Schopenhauer, discipol infidel al lui Kant şi mentor al lui Eminescu, umanizează doctrina
dascălului său, privind minciuna, în funcţie de om, de omul real, nu în funcţie de principii şi de
un om imaginar. El spune că la originea minciunii este viclenia, iar acela care „pentru a săvârşi o
nedreptate a recurs la o minciună, dovedeşte sau că nu are putere sau că nu are curaj să se
folosească de puterea lui. Orice minciună este dovada unei nevolnicii, care o osândeşte pentru
vecie”.15

„Minciuna este viciu blestemat, cu o suta de mii de feţe şi un câmp


nemărginit”(Montaigne, Eseuri, I, 31).â

Există o categorie de minciuni „nobile”, „minciuni morale”: medicul care ascunde


bolnavului starea lui reală, ofiţerul prizonier care nu trădează secretele militare ale patriei sale,
dar mai ales duhovnicul care păstrează secretul spovedaniei penitentului.

Platon socotea că mincinosul, capabil să mintă cu deplină ştiinţă se consideră chiar


superior celui care spune adevărul, pentru că mincinosul poate şi una şi alta. Greşit, pentru că
adevărul nu poate fi inferior minciunii. El este şi rămâne primordial şi fără el minciuna nu ar fi
posibilă. Minciuna este incidentală, parazitară, fără tradiţie. Pe ea nu se poate zidi nimic.16

Biserica este categoric împotriva minciunii, fie când afirmă adevărul, fie când condamnă
minciuna.

Cu marii dramaturgi ca: Ibsen, Pirandello, Caragiale, etc, minciuna a urcat pe scenă
travestită în haine moderne. Teatrul o aduce în directă dezbatere publică pentru a oglindi
disimulările ei. De altfel, în mic sau în mare, minciuna este un fel de teatru pe care unii oameni
şi-l joacă între ei.

Adevăratul creştin, matur şi echilibrat, nu se mai lasă amăgit, dar nici nu amăgeşte. El
vede conduita justă de partea celor care cred în Cel care a zis: „Eu sunt calea, adevărul şi
viaţa”(Ioan, XIV, 6), şi face eforturi pentru instaurarea adevărului în viaţa individuală şi cea
colectivă.

15
Arthur Schopenhauer, Le fondament de la morale, trad. de M. R. Bastian, Editura
Flammarion, 1923, p. 120.
16
Platon, Hipias Minor, trad de Şt. Bezdechi, Cultura Naţională, Bucureşti, 1922, p. 152.