1.

Responsabilitatea şi răspunderea morală şi juridică

2. Principiile fundamentale ale eticii în domeniul responsabilităţii sociale.
 
1. Responsabilitatea şi răspunderea morală şi juridică
 
1. Definiţii şi Distincţii
2. Răspunderea juridică
3. Răspunderea morală
4. Concluzii
 
Sfera răspunderii sociale este deosebit de largă şi de cuprinzătoare. Ea include răspunderea
morală, răspunderea politică, răspunderea juridică, precum şi diferite alte modalităţi sub care,
într-o formă sau alta, membrii societăţii sunt chemaţi să dea socoteală pentru modul în care se
comportă în viaţa socială.
A1- Definiţii
1. a) Răspundere
În sens general răspunderea se referă la „obligaţia de a răspunde de îndeplinirea unei acţiuni,
sarcini”[1]. Dicţionarul limbii române moderne şi Dicţionarul explicativ al limbii româe, pun
semnul egalităţ între „responsabilitate” şi „răspundere”, definind „responsabilitatea” ca o
obligaţie de a efectua un lucru, de a răspunde, de a da socoteală de ceva , definiţie destul de
imprecisă .
Răspunderea juridică este complexul de drepturi şi obligaţii conexe, care, potrivit legii, se nasc
ca urmare a savârşirii unor fapte ilicite, constituind cadrul de realizare a constrângerii de stat prin
aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a îndrumării
membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept[2].
Profesorul Gheorghe Bobos defineşte răspunderea juridică ca „un raport juridic de constrângere,
iar sancţiunea juridică reprezintă obiectul acestui raport” .
Răspunderea juridică este definită ca un instrument clasic de realizare a prescripţiilor normelor
juridice .
Răspunderea poate să fie de natură: politică, morală, juridică, religioasă, etc.; şi are un caracter
corelativ, respectiv politic, moral, juridic, religios ş.a.m.d. Prin declanşarea răspunderii şi
suportarea consecinţelor ce decurg din ea se restabileşte ordinea de drept încălcată.
1. b) Responsabilitate
Într-o lucrare de drept civil francez din perioada interbelică, găsim o explicaţie etimologică a
noţiunii de responsabilitate precizându-se că termenul cuprinde latinescul „spondeo”, ceea ce în
contractul verbis din vechiul drept roman semnifică legarea solemnă a debitorului faţă de
creditorul său, pentru a executa o anumită obligaţie asumată prin contract19. În limba latină,
spondeo, respondeo, sponsum, sponsa, sponsio, înseamnă a promite, a se obliga faţă de zei.
De fapt, termenul „responsabilitate” include două cuvinte latine: verbul „spondeo”, care
înseamnă a promite solemn, a garanta, a răspunde pentru cineva şi substantivul „res”, care
înseamnă lucru motiv, cauza, realitate, afacere, chestiune, interes,avantaj.
Desprindem de aici concluzia că noţiunea de responsabilitate juridică înseamnă legătura stabilită
printr-o promisiune solemnă sau prin lege, să facă sau să nu facă ceva, ori să suporte ceva într-o
afacere, chestiune, lucrare, realitate etc., ca urmare a încălcării unor obligaţii anterioare.
Astfel, responsabilitatea, reprezentând o modalitate activă de raportare a individului şi
colectivităţii la o anumită cauză, implică asumarea unor răspunderi şi riscuri, acţionînd uneori
dincolo de sistemul de norme care le generează drepturile şi obligaţiile. Responsabilitatea se
referă deci la autoangajarea liber consimţită, obligaţia izvorîtă din sistemul de norme devenind o
datorie pe care şi-o impune individul sau colectivitatea prin autoconstrîngere” .
1. c) Responsabilitate morală
Comparativ cu instituţia răspunerii juridice, răspunderea morală nu a fost la fel de mult studiată,
fiind definită în principal în raport cu răspunderea socială, mai precis prin sancţiunile de natură
socială pentru un comportament antisocial, ilicit.
Constrângerea venită din partea societăţii, corespunzătoare normei morale, se poate concretiza în
oprobiul public, prin ironizare, marginalizare etc. Diminuarea antrenării răspunderii morale s-a
datorat lipsei identificării reale a instituţiei faţă de care are loc răspunderea morală şi gradul
scăzut al severităţii sancţiunilor impuse de societate. Conştientizând nevoia creşterii
responsabilităţii morale şi a formalizării răspunderii morale au fost introduse în diferite sfere a
societăţii diferite structuri sociale (comitete, agenţii,etc.) în vederea creşterii responsabilităţii şi
răspunderii morale şi a conştientizării sancţiunilor. Prin aceste acţiuni s-a încercat eliminarea
aspectului aleatoriu care plana cu privire la răspunderea morală.
Prin raportarea răspunderii morale la divintate aceasta dobândeşte noi valenţe. Teologia morală
fără a face o distincţie clară între răspundere şi responsabilitate, defineşte responsabilitate ca
„obligaţia ce-i revine unei persoane de a se recunoaşte ca autor liber al faptelor sale şi de a lua
asupra sa urmările acestora” . În strânsă legătură cu responsabilitatea stă imputaţia morală, care
este
„judecata prin care o persoană este declarată drept autor liber al unei fapte, dimpreună cu
urmările ei” . Cu toate că au existat şi există opinii care neagă existenţa răspunderii morale,
existenţa ei este „strâns legată de conştiinţa noastră morală şi înainte de a fi declaraţi responsabili
din punct de vedere moral din partea altor foruri, propria noastră conştiinţă este forul cel dintîi
care ne declară
responsabili” .
Cu referire la etica în afaceri profesorul Mureşan susţine că „responsabilităţile etice obligă
societăţile comerciale de a întreprinde ceea ce este just, corect şi echitabil chiar dacă nu sunt
silite să procedeze astfel de actele normative existente la un moment dat . Prin aceasta se
sugerează indirect că răspunderea morală preexistă răspunderii juridice şi este prezentă în
societate chiar în absenţa unor norme juridice.
A2 – Distincţii
În teoria dreptului, referitor la instituţia răspunderii juridice, s-au conturat două curente: adepţii
primului curent consideră că răspunderea este o sancţiune, o constrîngere ce apare doar în urma
încălcării normelor juridice, iar susţinătorii celui de-al doilea curent prezintă răspunderea juridică
sub două aspecte: pozitiv – responsabilitatea juridică, şi retrospectiv, negativ – răspunderea
juridică propriu- zisă. Făcînd abstracţie de unele nuanţe, aceste curente acoperă, practic, întreg
conţinutul teoriei răspunderii juridice.
Astfel s-au conturat două categorii de relaţii conceptuale între răspundere şi responsabilitate, un
raport de independentă şi un raport de interdependenţă.
1. a) Răspundere şi responsabilitate – un raport de independenţă Această perspectivă
susţine că „responsabilitatea nu îşi are fundamentul în norma juridică şi nu presupune
aplicarea constrângerilor statale”, pentru că „responsabilitatea este una din coordonatele
existenţei sociale a omului şi îşi are fundamentul în liberul său arbitru” . Astfel
responsabilitatea este liberă de orice condiţionare a normelor juridice fiind prezentă în
orice tip de răspundere din conglomeratul răspunderii sociale. Potrivit acestei viziunii
responsabilitatea este mult mai legată de natura umană decât de norma juridică. Cu toate
acestea datorită degradării naturii umane de-a lungul vremurilor afectându-i până şi
libertatea se ridică legitima întrebare în ce măsură se mai poate exercita un grad ridicat de
responsabilitate?
 
1. b) Răspundere şi responsabilitate – un raport de interdependenţă
Răspunderea reprezentă nu doar o consecinţă negativă a unui comportament ilicit, ci şi o
atitudine conştientă faţă de reglementările legale, o responsabilitate sporită faţă de
comportamentul propriu al individului, faţă de societate şi valorile sale, atitudine care serveşte
drept premisă pentru excluderea încălcării literei legii.
Răspunderea derivă din responsabilitate, răspunderea juridică este consecinţa săvârşirii
responsabile a unei fapte juridice, tragerea la răspundere juridică este urmarea săvârşirii cu
răspundere a unei fapte ilicite, adică a încălcării unei dispoziţii legale actuale printr-un
comportament acţional concret, în cunoştinţă de cauză.
Adepţii responsabilităţii juridice (răspunderii pozitive) se bazează pe faptul că dreptul are rolul
de stimulator al poziţiei active a subiectului de drept şi contribuie la aceea ca statul, în cele din
urmă, să fie transformat într-o societate cu autocontrol, fundamentată pe reglementări de natură
morală. Răspunderea reprezintă un mecanism nu doar de a anihila încălcarea normelor juridice,
dar şi unul de stimulare a comportamentului activ pozitiv al subiectului, mecanism de educare
juridică ce ar avea drept temelie reglementatori interni de natură morală în calitate de garanţi ai
unei societăţi exemplare.
Responsabilitatea juridică nu apare din neant. Ea trebuie să fie reglementată de norma juridică,
determinată de ea. Din acest motiv, nici răspunderea juridică nu există fără o obligaţie prescrisă
de lege. Existenţa obligaţiilor concrete stipulate de norma juridică reprezintă statica
responsabilităţii juridice, pe cînd realizarea acestora reprezintă dinamica ei. Comportamentul
legal şi raportul juridic nu se pot ivi fără modelul de comportament prevăzut de lege. În evoluţia
sa, responsabilitatea parcurge cîteva etape: încorporarea regulii în norma juridică, existenţa
obligaţiilor corespunzătoare, determinarea statutului juridic; conştientizarea obligaţiilor cu luarea
unei atitudini psihice faţă de ele şi găsirea motivaţiei comportamentului; comportamentul legal.
Răspunderea şi responsabilitatea juridică sînt două categorii distincte, dar care au multe trăsături
comune, interacţionînd şi determinîndu-se reciproc, deoarece nu poate să existe răspundere decît
numai între persoane responsabile şi libere să-şi aleagă un anumit tip de comportament
conformat sau neconformat legii.
Răspunderea şi responsabilitatea nu coincid, deoarece se întemeiază pe factori externi diferiţi,
precum diverse sînt şi obiectivele la care se raportează. Noţiunile nu coincid nici în ce priveşte
natura lor: răspunderea este mai mult de ordin normativ, în timp ce responsabilitatea,
preponderent şi direct este mai mult de ordin valoric.
1. Răspunderea Juridică
Răspunderea juridică trebuie studiată în strînsă conexiune cu cea socială, adăugând ultimei
specificul juridic, întrucât foarte mulţi savanţi, filozofi, sociologi, definind răspunderea socială,
dezvăluie doar caracterele specifice răspunderii morale, politice şi altele, fără a evidenţia în
special semnele răspunderi i juridice.
Din perspectiva juriştilor răspunderea juridică este forma cea mai gravă a răspunderii sociale şi
are următoarele caracteristici:
1. Legalitatea
Răspunderea juridică „are, întotdeauna, ca temei încălcarea sau nerespectarea unei norme de
drept” . In absenţa încălcării dovedite a unei norme juridice nu poate fi vorba de o răspundere
juridică.
1. Instituţionalitatea
În stabilirea răspunderii juridice este, întotdeauna, necesar existenţa unei instituţii cu competenţă
specifică în acest domeniu, răspunderea juridică fiind „legată de activitatea exclusivă a unor
organe de stat care au competenţa de a constata în mod oficial nerespectarea sau încălcarea
normei de drept, de a aprecia gradul de vinovăţie şi de a stabili şi aplica sancţiunea prevăzută de
norma juridică” .
1. Obligativitatea
Aceasta este o răspundere general-obligatorie, izvorând din imperativitatea dreptului şi
capacitatea coercitivă a aparatului de stat de a interveni şi aplica, la nevoie, constrângerea
juridică;
1. Punitivă
Orice răspundere juridică aduce cu sine sancţiunea pentru faptele ilicite, proporţional cu
gravitatea acestora, „putând antrena chiar sancţiuni privative de libertate sau (în unele state)
pedeapsa capitală” e) Complexă
În procesul stabilirii concrete a răspunderii juridice acesta ” nu este un act sau demers strict
juridic, ci cu valoare multiplă…de ordin moral, social, economic, etc.” . Astfel răspunderea
juridică antreneză şi celelalte forme de răspundere existente în societate, şi chiar, în unele
situaţii, dinamizează acţiunea lor.
Literatura de speciale consacrării principii generale ale răspunderii juridice:
1. Principiul răspunderii personale – răspunderea juridică acţionează în mod direct numai
faţă de persoana vinovată de săvârşirea faptei ilicite, iar întinderea răspunderii juridice este
stabilită în funcţie de circumstanţele personale ale autorului faptei. În virtutea acestui
principiu funcţionează regula conform căreia numai cel care a comis o încălcare a legii
este pasibil de răspundere, iar pentru o singură faptă ilicită se poate aplica o singură
pedeapsă şi o singură dată
2. Principiul prezumţiei de nevinovăție. Până la momentul rămânerii definitive şi executori a
unei hotărâri judecătoreşti de angajare a răspunderii, cel în cauză este considerat
nevinovat.
3. Principiul justeţei sancţiunii sau al răspunderii, proporţional cu fapta săvârşită.
Răspunderea juridică presupune o corectă corelare a gravităţii faptei cu sancţiunea aplicată, astfel
încât sancţiunea aplicată să fie proporţională cu fapta; de aici necesitatea alegerii corecte a
normei ce se aplică şi necesitatea individualizării corecte a faptei şi sancţiunilor.
 1. Principiul operativităţii şi celerităţii în tragere la răspundere.
Celeritatea reprezintă rapiditate, repeziciune, viteză. Persoanelor ce se fac vinovate de săvârşirea
unor fapte ilicite trebuie să li se aplice sancţiunile cât mai rapid posibil după săvârşirea faptelor,
pentru ca sancţiunile să-şi atingă scopul urmărit, atât faţă de făptuitor, cât şi scopul reparatoriu
educativ şi preventiv (faţă de societate).
1. Principiul răspunderii unice pentru o faptă
Pentru o faptă, o persoană, făptuitorul, răspunde o singură dată. Dar, pot exista şi situaţii când,
prin aceeaşi faptă, au fost încălcate mai multe norme juridice, deci, fapta ca atare constituie
obiect de reglementare pentru mai multe ramuri de drept.
În doctrina juridică, sunt reţinute două categorii de condiţii, subiective şi obiective, fiind
necesară, potrivit profesorului Adrian Gorun , întrunirea cumulativă a următoarelor elemente:
 existenţa subiectului răspunderii juridice;
 existenţa unei conduite ilicite a subiectului;
 existenţa vinovăţiei;
 existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul dăunător.
Subiectul răspunderii juridice poate fi persoane fizice şi persoane juridice.
Pentru ca o persoană fizică să devină subiect al răspunderii juridice, trebuie să fie îndeplinite
două condiţii: să aibă capacitatea de a răspunde şi să acţioneze în mod liber.
Subiectele colective (instituţii, organizaţii, organe de stat, autorităţi publice, fundaţii, societăţi
comerciale, regii autonome) pot deveni persoane juridice în baza unor proceduri legale. Acestea
pot răspunde numai civil şi administrativ, (nu pot răspunde penal sau disciplinar). Răspund, în
schimb, sub toate formele, persoanele fizice cuprinse în persoanele juridice.
Conduita ilicită constituie cauza declanşării răspunderii juridice. Prin conduita omului se
înţelege un ansamblu de fapte ale individului aflate sub controlul voinţei şi raţiunii sale.
Conduita ilicită poate să constea într-o acţiune sau inacţiune contrară prevederilor normelor
juridice; acestea aparţin unei persoane care are capacitatea de a răspunde de faptele sale.
Inacţiunea constă dintr-o abţinere a persoanei de a face ceva, reţinerea de la o acţiune la care ar fi
fost obligată, o neîndeplinire a unor fapte stabilite de lege. Omisiunea este în acest caz, un act
conştient şi voluntar de a nu face ceea ce trebuie sa facă, în virtutea cerinţelor stabilite în norma
juridică.
Vinovăţia este o condiţie fundamentală a răspunderii juridice. Aceasta poate fi definită ca „starea
subiectivă ce caracterizează pe autorul faptei ilicite în momentul încălcării normelor de drept; ea
constă în atitudinea psihică şi de conştiinţă negative faţă de interesele şi valorile sociale protejate
de normele de drept”32.
Formele în care apare vinovăţia sunt intenţia şi culpa (definite şi de art. 19 C. pen.).
Intenţia – forma vinovăţiei, prin care acţiunea ilicită este orientată în mod voit, deliberat, spre a
produce efectul dorit.
Culpa – forma uşoară a vinovăţiei în care autorul faptei ilicite nu prevede consecinţa faptelor
sale, deşi trebuia să le prevadă sau, prevăzându-le, spera în mod superficial că acestea nu se vor
produce. Deci, culpa nu conţine dorinţa realizării scopului nemijlocit ilicit ci acceptarea
posibilităţii sau riscului producerii lui. Pentru faptele săvârşite din culpă, răspunderea juridică
este mai uşoară.
Legătura cauzală dintre fapta ilicită si rezultatul dăunător. Apare ca raport cauzal între cauză si
efect; cauza, fiind fenomenul care generează, produce efectul. Se distinge de condiţie – complex
de împrejurări care favorizează sau frânează evoluţia cauzei spre efect.
Răspunderea juridică poate fi penală, civilă, (delictuală, contractuală), administrativă
(contravenţională) şi disciplinară.
1. Răspunderea Morală
La fel ca şi răspunderea juridică, răspunderea morală este guvernată de principii generale şi
speciale, cele speciale fiind următoarele :
 Actele săvârşite de o persoană ca urmare a unei presiuni externe nu sunt imputabile şi,
deci, nu atrag după sine răspunderea morală.
 Actele săvârşite de o persoană fără nici o intenţie sau deliberare şi deci, fără participarea
voinţei libere nu implică răspunderea morală.
 Omiterile în general sunt imputabile şi atrag răspunderea morală, dacă sunt săvârşite în
mod liber şi conştient.
 Urmările faptelor sunt imputabile şi atrag după ele răspunderea, dacă au fost intenţionate şi
premeditate.
 Cooperarea împreună cu alţii la săvârşirea unor fapte ilicite atrage după sine răspunderea
în măsura în care s-a participat voluntar la aceste fapte. În această situaţie culpabilitatea
cea mai mare revine autorului principal, iar în caz de vinovăţie egală, răspunderea e
solidară.
 Răspunderea morală este spirituală şi atemporală. Din perspectiva moralei religioase
instanţa ultimă în faţa căruia va răspunde fiecare om este Dumnezeu, iar hotărârea este
definitivă şi veşnică. Prin căinţă fiecare om poate schimba cursul viitorului mare proces şi
să primească iertarea lui Dumnezeu.
În multe privinţe răspunderea morală şi cea juridică sunt asemănătoare, dar există şi diferenţe, în
special în ceea ce priveşte instanţele faţă de care are loc răspunderea morală, cât şi caracterul
atemporal al răspunderii morale.
 
 2. Principiile fundamentale ale eticii în domeniul responsabilităţii sociale.
În domeniul responsabilităţii sociale, esenţial este respectarea a trei principii fundamentale:
–  binefacere,
–  justiţie,
–  respectul pentru drepturile celorlalţi.
a.) Binefacere, adică responsabilitate pentru protejarea celor vulnerabili este principiul care
presupune din punct de vedere al responsabilităţii sociale datoria atunci când ai o poziţie socială
solidă să faci bine altora, să îi protejezi, să eviţi să le faci rău.
Acest principiu fundamental presupune datoria individului de a apăra drepturile celor care se află
în imposibilitate de a-şi apăra singuri propriile drepturi.
b.) Justiţie, adică corectitudine este principiul fundamental care implică datoria de a fi corect din
punct de vedere al egalităţii de şanse pentru toţi salariaţii şi de a fi echitabil în aprecierea
rezultatele acestora şi acordarea recompenselor.
Acest principiu implică datoria de a trata salariaţii cu decenţă, demnitate, evitând orice acţiuni de
discriminare a acestora pe motiv de rasă, vârstă, etnie, sex, religie etc.
c.) Respectul pentru oameni este principiul fundamental al eticii care implică obligaţia de a
respecta demnitatea, libertatea de gândire şi exprimare a tuturor persoanelor. Acest principiu
presupune cultivarea în organizaţie a valorilor de cinste, onestitate, sinceritate şi de dezvoltare a
potenţialului salariaţilor în ascensiunea profesională.
În cadrul sistemului judiciar, responsabilitatea faţă de salariaţi implică o dublă perspectivă:
1. o dimensiune internă, în relaţia directă cu angajaţii:
–  asigurarea unui mediu de muncă sigur şi sănătos;
–  oferirea de oportunităţi reale şi obiective pentru dezvoltarea profesională şi personală;
–  realizarea unui dialog permanent prin care săse monitorizeze gradul de  satisfacţie şi
aşteptările angajaţilor;
–  promovarea nediscriminării şi acordarea de şanse egale tuturor.
2. o dimensiune externă, în relaţia cu mediul extern sistemului: cu alte autorităţi statale,
organizaţii profesionale, mass-media, justiţiabilii, cetăţenii în general. Responsabilitatea
socială implică:
–  sporirea încrederii în sistemul judiciar;
–  creşterea calităţii actului de justiţie;
–  eliminarea factorilor de corupţie;
–  independenţă, imparţialitate, integritate în exercitarea profesiei;
–  eliminarea oricăror prejudecăţi în a favoriza/ defavoriza vreun salariat/ justiţiabil.
Exercitarea unei funcţii publice se încadrează în categoria acelor  profesii care prezintă cel mai
mare risc potenţial ca – prin modul în care are  loc – să-i afecteze pe cei cu care titularul vine în
contact.
Consacrarea legislativă a unor reguli de conduită a profesiilor juridice este deosebit de
importantă pentru identificarea metodelor folosite în rezolvarea problemelor de morală cu care se
confruntă categoriile profesionale implicate în sistemul judiciar, obligaţiile impuse acestora fiind
necesare pentru a garanta imparţialitatea, echitatea şi eficienţa acţiunilor lor.
La nivelul categoriilor profesionale din sistemul judiciar sunt identificaţi factori de presiune de
natură a altera independenţa, imparţialitatea, echitatea în exercitarea atribuţiilor specifice fiecărei
profesii juridice:
–  campania negativă în mass-media împotriva autorităţii judecătoreşti;
–  conduita părţilor/ avocaţilor în derularea procedurilor judiciare;
–  imixtiunea unui coleg în exercitarea atribuţiilor;
–  solicitarea unor autorităţi statale privind furnizarea de date în legătură cu actele procedurale
efectuate într-un dosar;
–  atitudinea pătimaşă a avocatului în concluziile puse într-un dosar;
–  relaţia magistratului cu una din părţi sau cu apărătorul acesteia.
   Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu
[1]

Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

    M.N. Costin, O încercare de definire a noţiunii răspunderii juridice, în R.R.D. nr. 5/1970, p.
[2]

83
Distribuie acest conţinut prin: