1.

Aprecierea raportului între drept şi morală

2. Trăsăturile normei şi idealurile moralei
 
1. Aprecierea raportului între drept şi morală
În aprecierea raportului între drept şi morală, doctrina juridică contemporană, aşa cum apreciază
numeroşi autori[1], a evoluat pe două mari direcţii: cea care a conceput dreptul ca un minim de
morală („justiţie prin drept şi morală”) şi cea corespunzătoare pozitivismului juridic („ordine de
drept fără morală”).
În cadrul primei orientări (concepţiile moraliste despre drept), dreptul şi morala sunt înţelese ca
două faţete ale unui fenomen: morala este etică subiectivă, iar dreptul apare ca etică obiectivă.
Un reprezentant important al acestui curent de gândire este neokantianul Giorgio Del Vecchio.
Acesta susţine ideea că dreptul şi morala, fiind deopotrivă norme de conduită, trebuie să aibă un
fundament comun (principiul etic). Conduita umană fiind unică, rezultă că regulile care o
determină trebuie să fie între ele coerente, să nu se contrazică. Dreptul determină o sferă, un
spaţiu al acţiunilor permise într-o societate, putând fi definit astfel: „Coordonarea obiectivă a
acţiunilor posibile între mai multe subiecte, conform unui principiu etic care le determină,
excluzând împiedicarea lor”. Trebuie să observăm că definiţia lui Del Vecchio se aseamănă
izbitor cu cea a lui Kant (prezentată anterior). Ceea ce legea morală prescrie ca datorie este
totdeauna permis de drept, adică licit din punct de vedere juridic.
Adevărata distincţie se întemeiază pe poziţia logică diversă a celor două categorii. Morala se
referă la subiect în sine, adică confruntă o acţiune cu alta a aceluiaşi subiect. Dreptul, în schimb,
confruntă o acţiune cu alta provenind de la subiecte diferite. Astfel, morala apare ca unilaterală,
iar dreptul ca bilateral. Esenţa distincţiei între norma juridică şi cea morală, după Del Vecchio,
este că „dreptul constituie Etică obiectivă, iar morala Etică subiectivă'”.
Dincolo de această concepţie, Del Vecchio aduce anumite lămuriri în problema studiată, ce nu au
putut fi contestate ulterior în doctrina juridică. Astfel, se arată că dreptul este mai bine determinat
decât morala, în el sunt inadmisibile incertitudinile. Normele juridice sunt explicit formulate şi
au ca obiect de reglementare anumite relaţii sociale clar determinate. Morala, în schimb, trăieşte
mai cu seamă în conştiinţa individuală şi, prin urmare, se găseşte într-o stare difuză şi nu are voie
să fie formulată şi fixată în coduri, ca dreptul. Mai trebuie să menţionăm respingerea
caracterizării normei juridice ca perfectă în opoziţie cu cea morală, caracterizată ca imperfectă,
deoarece acesteia din urmă i-ar lipsi cu desăvârşire sancţiunea, încât, dacă o datorie morală n-ar
fi îndeplinită de bună voie, nu poate fi adusă la îndeplinire prin constrângere. Del Vecchio arată
că ambele norme sunt perfecte, având sancţiuni proprii, între sancţiunile specifice normei morale
sunt enumerate: sentimentul de satisfacţie sau de remuşcare ce urmează îndeplinirii sau
nesocotirii datoriei morale, sancţiunea opiniei publice (concretizată prin ironie, batjocură,
respingere, marginalizare a celui ce a încălcat norma morală).
Mircea Djuvara susţinea şi el că „la baza dreptului şi a moralei stă acelaşi fundament, ideea de
obligaţie” şi că „morala are ca obiect reglementarea faptelor interne”, iar „dreptul are drept
obiect reglementarea faptelor materiale externe ale noastre, la lumina intenţiilor”.9
În concepţia aceluiaşi autor, dreptul întreg este punerea în acţiune a moralităţii în aşa fel încât
fiecare personalitate să-şi poată desfăşura activitatea nestânjenit şi în condiţiile cele mai prielnice
în societate, fără să încalce însă libertăţile celorlalţi. Se vehiculează, chiar, ideea conform căreia
progresul în drept ar consta în armonizarea acestuia cu morala.
În acest curent de gândire, se încadrează şi cunoscutul jurist francez Georges Ripert, care susţine
că nu există nici o diferenţă de domeniu, natură şi scop între regula morală şi cea juridică. Regula
morală ar pătrunde în drept în mod facil prin intermediul concepţiilor etice ale legiuitorului sau
ale judecătorului sau, în cel mai bun caz, rătăceşte la frontierele dreptului pentru a pătrunde
atunci când se iveşte prilejul (atunci când legile juridice sunt lacunare sau când sunt contrare
legii morale). Culegând exemple din domeniul dreptului civil, autorul francez indică între
obligaţiile morale legiferate: responsabilitatea civilă, interzicerea îmbogăţirii fără justă cauză,
exercitarea cu bună credinţă şi neabuzivă a drepturilor conferite de lege ş.a. Când legea nu mai
este conformă cu principiile morale, ar cădea în desuetudine, morala apărând ca un criteriu de
verificare a corespondenţei dreptului pozitiv cu dreptatea.
În cadrul celeilalte orientări, dreptul este desprins de orice altă realitate, el este o construcţie în
sine, singura realitate cu care corelează este statul. Autori binecunoscuţi (M. Waline, Carre de
Malberg, Hans Kelsen), plecând de la teze afirmate şi demonstrate în filosofie de către Hegel,
ajung la concluzia că normele de drept au o existenţă, o valabilitate în sine, dincolo de orice
raport s-ar putea stabili cu morala. Kelsen respinge explicit teoria conform căreia „dreptul ar
reprezenta prin natura sa un minim moral”, căci aceasta presupune existenţa moral absolută sau
cel puţin un conţinut comun tuturor sistemelor morale pozitive. Valorile morale absolute nu pot
fi concepute decât „pe baza unei credinţe religioase în autoritatea absolută şi transcendentă a unei
existenţe divine”, însă „de pe poziţiile unei cunoaşteri ştiinţifice”[2] asemenea valori morale nu
pot fi acceptate, iar în ceea ce priveşte valoare comună tuturor sistemelor morale, Kelsen afirmă
că aceasta este de negăsit. „Ceea ce le este în mod necesar comun tuturor sistemelor morale
posibile nu este altceva decât că sunt norme sociale, adică norme care statuează un anumit
comportament al oamenilor faţă de alţi oameni, deci îl consideră obligatoriu […] Este bine din
punct de vedere moral ceea ce corespunde normei”.[3] Normele morale sunt, deci, doar norme
sociale, cu nimic superioare normelor juridice, neexistând nici o raţiune pentru care dreptul ar
trebui să respecte morala şi să nu o contrazică în nici o parte a ei.
După argumentele reprezentanţilor celor două orientări („dreptul ca minim de morală” şi
„ordinea de drept fără morală”), un răspuns univoc la problema raportului între drept şi morală
apare ca imposibil. Aşa cum am arătat (vezi subcapitolul anterior), relaţia între cele două sisteme
normative este concepută în funcţie de definiţia dată moralei. Filosofia moralei are două
extreme: morala ca principiu imuabil, ce poate fi doar cunoscut, nu şi determinat (volitiv) de om,
şi morala ca normă empirică, supusă schimbărilor în funcţie de societate, timpul istoric, clasa
socială ş.a. avute în vedere. Între aceste extreme se situează multe variante complicate şi subtile
pe care filosofii le-au dezvoltat în efortul de a elucida natura moralei. Pretenţia ca dreptul să aibă
un minim de conţinut moral, ca norma juridică să poată fi judecată din perspectiva celei morale,
presupune o morală absolută şi unică. Dimpotrivă, dacă morala este concepută ca relativă, atunci
norma juridică nu va mai putea fi judecată din perspectiva celei morale, ambele având aceeaşi
legitimitate, fără a se putea stabili vreo ierarhie. Se observă astfel corespondenţa între concepţiile
asupra moralei şi cele asupra raportului între morală şi drept.
 
2. Trăsăturile normei şi idealurile moralei
Un posibil răspuns se poate obţine prin analiza celor patru trăsături ale normei morale stabilite de
H. Hart: Importanţa, Imunitate la modificarea deliberată, Caracterul intenţionat al infracţiunilor
morale şi Formele presiunii morale. Hart se rezumă doar la aceste patru trăsături deoarece ele
sunt acceptate de marea majoritate a sistemelor filosofice şi au în vedere mai mult interacţiunea
între etică şi societate decât un ideal abstract.
1. a) Importanţa. Se manifestă multiplu: mai întâi, în simplul fapt că standardele morale
sunt menţinute în pofida puternicelor pasiuni pe care le limitează cu preţul sacrificării unor
interese personale considerabile; în al doilea rând, în formele serioase de presiune socială,
exercitată nu doar pentru a obţine conformare în cazurile individuale, ci pentru a face totul
ca standardele morale să fie în continuare înţelese şi învăţate de societate în ansamblu ca
fiind lucruri fireşti; în al treilea rând, în recunoaşterea generală că dacă standardele morale
nu ar mai fi acceptate, în viaţa oamenilor ar avea loc schimbări neplăcute. Importanţa este
esenţială pentru norma morală, este raţiunea existenţei acesteia, norma juridică, însă, se
aplică până la abrogarea sau modificarea ei, indiferent de importanţa ce îi este atribuită.
2. Imunitate la modificarea deliberată. Un sistem juridic se caracterizează prin faptul că
normele juridice noi pot fi introduse, iar cele vechi modificate sau anulate doar printr-un
act deliberat; dimpotrivă, normele morale nu au un asemenea regim. Ar fi astfel absurd să
se afirme, de exemplu: „De pe data de 1 ianuarie trecut, a devenit imoral să …” Deşi
normele morale nu pot fi anulate sau modificate printr-o opţiune deliberată, anularea sau
adoptarea unor anumite legi ar putea deveni cauze ale modificării sau decăderii unor
 standarde morale. În felul acesta, actele juridice pot stabili norme de onestitate sau omenie
care, până la urmă, modifică şi înalţă morala curentă (morala unei societăţi) şi, viceversa,
reprimarea juridică a unor practici considerate obligatorii din punct de vedere moral poate
ştirbi senzaţia de importanţă a acestora şi, astfel, statutul lor de morală. Totuşi, legile pierd
adeseori bătălia cu morala înrădăcinată, pe când o normă morală continuă să fie în deplină
vigoare alături de legile care interzic ceea ce ea porunceşte.
3. Caracterul intenţionat al infracţiunii morale. Blamul este exclus atunci când cel care a
încălcat norma morală dovedeşte că a făcut acest lucru neintenţionat şi împotriva oricărei
precauţii pe care a fost posibil să o ia. În orice sistem juridic dezvoltat, până la un moment,
este adevărat acelaşi lucru. Cu toate acestea, dificultăţile de a dovedi faptele psihologice
pot conduce un sistem juridic la refuzul de a investiga stările sau capacităţile mentale reale
ale indivizilor, în loc de aceasta folosind „terţe obiective” prin intermediul cărora indivizii
acuzaţi de o infracţiune sunt consideraţi că au capacitatea de control şi abilitatea de a lua
măsuri de precauţie ale unui om normal şi rezonabil. Din punct de vedere moral, cel care
dovedeşte că nu a încălcat norma voit, neprevăzând pericolul în acel caz particular, chiar
dacă în mod abstract ar fi putut să o facă, nu este supus blamului (moral).
Dimpotrivă, din punct de vedere juridic, el va rămâne vinovat (chiar dacă se vorbeşte de culpă),
avându-se în vedere modelul abstract al omului normal care putea şi trebuia să prevadă, în
situaţia dată, pericolul acţiunii sale. Având în vedere toate acestea, se poate susţine că
infracţiunea morală este exclusiv intenţionată.
1. d) Formele presiunii morale. O altă particularitate a moralei o constituie forma
caracteristică de presiune care se exercită în sprijinul ei. Această particularitate este strâns
legată de cea precedentă şi a contribuit substanţial la senzaţia vagă că morala vizează ceea
ce este „intern”. În cazul moralei, formele tipice de presiune constau din apeluri la
respectarea normelor ca lucrări importante în sine şi care se presupune că sunt împărtăşite
de cei cărora li se adresează. În felul acesta, presiunea morală este în mod caracteristic,
deşi nu exclusiv, exercitată nu prin ameninţare sau prin apel la frică sau interes, ci prin
invocarea specificului moral al acţiunii vizate şi ale cerinţelor morale. Aceasta nu
înseamnă că norma morală nu ar avea şi o sancţiune aplicată din exterior de comunitate.
Dar invocarea insistentă a normei, apelurile la conştiinţă şi căutarea de sprijin în
sentimentul de vină sunt formele cele mai pronunţate, cele mai caracteristice de presiune
folosite pentru a susţine norma morală. Faptul că ea trebuie sprijinită anume pe aceste căi
este o consecinţă simplă a acceptării normelor şi standardelor morale ca lucruri pe care, în
mod evident, este extrem de important să le menţinem. Cu alte cuvinte, gradul de
interiorizare al normei morale este mai mare decât cel al normei juridice.
Cele patru trăsături ale normelor morale, folosite anterior, sunt, într-un sens, criterii formale. Ele
nu se referă direct la conţinutul pe care trebuie să-l aibă normele şi standardele pentru a fi morale
şi nici nu răspund la întrebarea asupra posibilităţii unei morale imuabile. Prin aceste trăsături, am
situat demersul nostru la nivelul unei morale comune, recunoscută în practica reală a grupurilor
sociale, am insistat mai mult asupra utilului decât asupra idealului. Este adevărat şi important că
morala include mult mai mult decât obligaţii şi îndatoriri utile din punct de vedere social,
existând forme de morală care se extind dincolo de morala acceptată şi împărtăşită de o societate
anume.14 Aşa este, de exemplu, imperativul categoric al lui Immanuel Kant: „Acţionează astfel
încât maxima voinţei tale să poată oricând valora în acelaşi timp ca principiu al unei legislaţii
universale”. Exigenţa moralei kantiene i-a determinat pe unii filosofi să afirme că aceasta ar fi
destinată mai degrabă îngerilor decât oamenilor.
Realizarea idealurilor morale nu este văzută ca ceva de la sine înţeles, ci ca o performanţă care
merită elogii. Eroul şi sfântul sunt exemplele extreme ale celor ce fac mai mult decât le cere
morala comună. Ceea ce fac ei nu este o obligaţie, o îndatorire socială, iar nereuşita lor nu este
considerată un păcat sau ceva ce trebuie cenzurat. Exclusivitatea idealelor morale i-a determinat
pe unii filosofi să susţină prioritatea moralei în faţa dreptului şi necesitatea unui minim conţinut
moral în sistemul normativ juridic.
Pe de altă parte, prin relativizarea valorilor şi normelor morale, alţi teoreticieni au susţinut
legitimitatea egală a celor două sisteme normative şi, de aici, independenţa dreptului faţă de
morală.
Am putea transforma complexitatea problemei într-o liniştitoare univocitate, oferind în final
soluţia reconcilierii sau a eternei incompatibilităţi. Considerăm că nu putem aduce, însă,
discuţiile legate de relaţia dintre drept şi morală într-un punct terminus care să eludeze detaliile
pentru a se instala într-o iluzorie şi comodă victorie cognitivă. Dorim să menţinem
pluriperspectiva ca răspuns dezamăgitor dar ataşat naturii conceptelor diseminate.
 Menţionăm doar pe Ion Craiovan, Introducere în filosofia dreptului, Ed. ALL BECK,
[1]

Bucureşti, 1998, p. 117 şi pe Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti,
1996, p. 142-143.
   Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 87-88.
[2]

   Ibidem, p. 89.
[3]