România

Ministerul Educației Naționale

Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați
Facultatea Transfrontalieră de Științe Umanistice
Economice și Inginerești

Facultatea: Științe penale și criminalistică

Disciplina: Etica și integritatea academică

Referat
Tema: „Relația dintre drept, etică și morală”

A efectuat: A verificat:

Studenta anului I Conferențiar universitar

Specialitatea: Științe penale și Criminalistică Andreea Elena Matic

Chichioi A. Alina

Chișinău 2021
 CUPRINS:

1. Raportul între drept și morală

2. Trăsăturile normei și idealurile moralei

3. Asemănări și deosebiri între morală și drept

4. Relația dintre etică și morală

5. Concluzii

Bibliografie
 I. Raportul între drept și morală

Încă de la început, trebuie să subliniem faptul că nu doar dreptul stabileşte reguli de

conduită socială. Morala reglementează şi călăuzeşte conduita oamenilor în societate. Romanii,
prin Celsus, defineau dreptul ca „ars boni et aequi” (arta binelui şi a echităţii), binele şi echitatea
fiind categorii ale moralei. Între preceptele dreptului lor se întâlnesc atât principii morale, ca
honeste vivere, şi neminem laedere, dar şi principiul de drept distributiv, suumum cuique
tribuere.

Morala poate fi definită ca ştiinţa binelui şi a fericirii, dar şi prin raportare la bunele
moravuri. Din analiza procesului de apariţie a dreptului observăm faptul că acesta s-a format şi a
dobândit personalitate prin desprinderea treptată din normele de morală şi din obiceiuri. Putem
spune astfel că morala precede dreptul şi că ambele au evoluat într-o strânsă interdependenţă.

Giorgio del Vecchio spunea că: „relaţiile dintre morală şi drept sunt aşa de strânse, încât
ambele categorii au esenţial acelaşi grad de adevăr, aceeaşi valoare”.1
Benthan spunea despre drept şi morală că: „sunt două cercuri concentrice, dintre care morala
formează cercul cel mare, iar dreptul pe cel mic”.2
Samuel Pufendorf, deşi făcea distincţie între drept şi morală, nu le-a considerat în opoziţie.
Alianţa dintre Dumnezeu şi oameni întemeiată pe o revelaţie particulară este recunoscută
dreptului natural, ale cărui limite sunt acelea ale luminii raţiunii. Diferenţa logică constă în faptul
că dreptul natural este de sorginte laică şi se adreseazã oamenilor în această viaţă, pe când
teologia morală are legături cu viaţa viitoare şi are în vedere creştinul în calitatea sa de cetăţean
al republicii celeste. Dreptul natural are ca scop influenţa acţiunilor exterioare ale oamenilor, pe
când teologia morală vizează inima şi face ca toate acţiunile să fie în concordanţă cu voinţa lui
Dumnezeu.3
Dintre doctrinarii anticontractualişti, asupra raportului dintre drept şi morală, s-a pronunţat şi
David Hume (1711-1776) căruia în anul 1740 i-a apărut lucrarea „Despre morală”, iar, în anul
1741, lucrarea „Eseuri morale şi politice”. Aprecierile, considerentele sale privind limitele
intelectului omenesc, le-a extins şi în domeniul moralei. Concepţia sa era că dată fiind limitarea
intelectului omenesc, trebuie să ne limităm la fenomene şi la ralaţiile dintre fenomene. Consideră
că raţiunea este neputincioasă în a oferi precepte morale. Raţiunea, prin ea însăşi, nu poate sesiza
distincţia originară dintre bine şi rău. Hume a scris că; „este probabil că sentinţa finală care
stabileşte caracterele şi acţiunile prietenoase sau odioase, demne de elogiu sau condamnării, care

1
Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1995, p. 199.
2
Apud Adam Popescu, Teoria dreptului, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999, p. 72.
3
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1994, p. 109.
face din moralitate un principiu activ, din virtute fericirea noastră, şi din viciu disperarea noastră,
este probabil că, zic eu, că această sentinţă depinde de câteva simţuri sau impresii intime, pe care
natura le-a distribuit universal întregii specii”.

Hume consideră că raţiunea este dependentă de sentimente, că ea „este şi trebuie să fie roaba
pasiunilor: ea nu poate pretinde niciodată să aibă altă sarcină decât de a le servi şi asculta.”.
Omul este virtuos pentru că virtutea este benefică. Experienţa nu ne-a arătat un paradis, ci o lume
în care trebuie combinate interesele „(…) regulile moralităţii nu constituie concluzii ale raţiunii
noastre.” (…) Meritul moral sau blamarea nu derivă dintr-o concordanţă sau dintr-un dezacord
cu raţiunea. acţiunile pot fi lăudabile sau condamnabile (din punct de vedere moral, n.n.) dar nu
pot fi raţionale sau neraţionale”.4

La Habermas, normele nu sunt altceva decât modalităţi de cunoaştere, care asigură o

interacţiune corespunzătoare, ce duce la coeziunea grupului social şi care ţine de o teorie a
consensului. „Sistemele sociale pot fi concepute ca reţele de acţiuni comunicative (…).
Reglementările consensuale (realizate fără violenţă), ale conflictelor de acţiuni, atunci când se
destramă consensul de fond al rutinelor cotidiene obişnuite, se îngrijesc de continuarea acţiunii
comunicative cu alte mijloace. Aici se evidenţiază deci identitatea structurilor conştiinţei, care,
pe de o parte, sunt concretizate în instituţiile dreptului şi moralei, şi care, pe de altă parte, îşi
găsesc expresia în judecăţile şi acţiunile morale ale indivizilor”.
Au fost evidenţiate, în doctrina juridică, unele criterii de departajare a dreptului de morală:

1. ţinând de scopul regulilor, de finalitatea lor, s-a afirmat că dreptul organizează societatea,
pe când morala are ca scop perfecţionarea omului;
2. în raport de provenienţa lor, dreptul vine de la stat, pe când morala de la oameni;
3. în raport de sancţionarea neconformării, a încălcărilor, dreptul este asortat cu o sancţiune
etatică, pe când morala este sancţionată atitudinal interior şi exterior, prin reproşuri,
remuşcări, aprobări, dezaprobări.
În drept sunt însă şi norme juridice care nu au nici o cotingenţă cu morala, cum este cazul
normelor tehnice: inginereşti, de protecţia muncii, de circulaţie pe drumurile publice, de tehnică
legislativă, de procedură (civilă, penală), de contestare a actelor administrativ-fiscale ş.a..

Autoarea Sofia Popescu este de părere că „morala are o sferă mai largă de cuprindre decât cea
a reglementării juridice, că dreptul exprimă un minim de morală pe când morala este nu numai
exigentă ci şi mai profundă”.5
4
David Hume, Tratat despre natura umană, în vol. Fundamentele gândirii politice moderne, coord. A.P. Iliescu;
E.M.Socaciu, Ed. Polirom Iaşi, 1999, p. 78.
5
 II. Trăsăturile normei și idealurile moralei

Un posibil răspuns se poate obţine prin analiza celor patru trăsături ale normei morale
stabilite de H. Hart: Importanţa, Imunitate la modificarea deliberată, Caracterul intenţionat al
infracţiunilor morale şi Formele presiunii morale. Hart se rezumă doar la aceste patru trăsături
deoarece ele sunt acceptate de marea majoritate a sistemelor filosofice şi au în vedere mai mult
interacţiunea între etică şi societate decât un ideal abstract.

1. Importanţa. Se manifestă multiplu: mai întâi, în simplul fapt că standardele morale

sunt menţinute în pofida puternicelor pasiuni pe care le limitează cu preţul sacrificării unor
interese personale considerabile; în al doilea rând, în formele serioase de presiune socială,
exercitată nu doar pentru a obţine conformare în cazurile individuale, ci pentru a face totul ca
standardele morale să fie în continuare înţelese şi învăţate de societate în ansamblu ca fiind
lucruri fireşti; în al treilea rând, în recunoaşterea generală că dacă standardele morale nu ar mai fi
acceptate, în viaţa oamenilor ar avea loc schimbări neplăcute. Importanţa este esenţială pentru
norma morală, este raţiunea existenţei acesteia, norma juridică, însă, se aplică până la abrogarea
sau modificarea ei, indiferent de importanţa ce îi este atribuită.

2. Imunitate la modificarea deliberată. Un sistem juridic se caracterizează prin faptul

că normele juridice noi pot fi introduse, iar cele vechi modificate sau anulate doar printr-un act
deliberat; dimpotrivă, normele morale nu au un asemenea regim. Ar fi astfel absurd să se afirme,
de exemplu: „De pe data de 1 ianuarie trecut, a devenit imoral să …” Deşi normele morale nu
pot fi anulate sau modificate printr-o opţiune deliberată, anularea sau adoptarea unor anumite
legi ar putea deveni cauze ale modificării sau decăderii unor standarde morale. În felul acesta,
actele juridice pot stabili norme de onestitate sau omenie care, până la urmă, modifică şi înalţă
morala curentă (morala unei societăţi) şi, viceversa, reprimarea juridică a unor practici
considerate obligatorii din punct de vedere moral poate ştirbi senzaţia de importanţă a acestora
şi, astfel, statutul lor de morală. Totuşi, legile pierd adeseori bătălia cu morala înrădăcinată, pe
când o normă morală continuă să fie în deplină vigoare alături de legile care interzic ceea ce ea
porunceşte.

3. Caracterul intenţionat al infracţiunii morale. Blamul este exclus atunci când cel
care a încălcat norma morală dovedeşte că a făcut acest lucru neintenţionat şi împotriva oricărei
precauţii pe care a fost posibil să o ia. În orice sistem juridic dezvoltat, până la un moment, este
adevărat acelaşi lucru. Cu toate acestea, dificultăţile de a dovedi faptele psihologice pot conduce
un sistem juridic la refuzul de a investiga stările sau capacităţile mentale reale ale indivizilor, în
loc de aceasta folosind „terţe obiective” prin intermediul cărora indivizii acuzaţi de o infracţiune
sunt consideraţi că au capacitatea de control şi abilitatea de a lua măsuri de precauţie ale unui om
normal şi rezonabil. Din punct de vedere moral, cel care dovedeşte că nu a încălcat norma voit,
neprevăzând pericolul în acel caz particular, chiar dacă în mod abstract ar fi putut să o facă, nu
este supus blamului (moral).

Dimpotrivă, din punct de vedere juridic, el va rămâne vinovat (chiar dacă se vorbeşte de
culpă), avându-se în vedere modelul abstract al omului normal care putea şi trebuia să prevadă,
în situaţia dată, pericolul acţiunii sale. Având în vedere toate acestea, se poate susţine că
infracţiunea morală este exclusiv intenţionată.

4. Formele presiunii morale. O altă particularitate a moralei o constituie forma

caracteristică de presiune care se exercită în sprijinul ei. Această particularitate este strâns legată
de cea precedentă şi a contribuit substanţial la senzaţia vagă că morala vizează ceea ce este
„intern”. În cazul moralei, formele tipice de presiune constau din apeluri la respectarea normelor
ca lucrări importante în sine şi care se presupune că sunt împărtăşite de cei cărora li se adresează.
În felul acesta, presiunea morală este în mod caracteristic, deşi nu exclusiv, exercitată nu prin
ameninţare sau prin apel la frică sau interes, ci prin invocarea specificului moral al acţiunii vizate
şi ale cerinţelor morale. Aceasta nu înseamnă că norma morală nu ar avea şi o sancţiune aplicată
din exterior de comunitate. Dar invocarea insistentă a normei, apelurile la conştiinţă şi căutarea
de sprijin în sentimentul de vină sunt formele cele mai pronunţate, cele mai caracteristice de
presiune folosite pentru a susţine norma morală. Faptul că ea trebuie sprijinită anume pe aceste
căi este o consecinţă simplă a acceptării normelor şi standardelor morale ca lucruri pe care, în
mod evident, este extrem de important să le menţinem. Cu alte cuvinte, gradul de interiorizare al
normei morale este mai mare decât cel al normei juridice.

Cele patru trăsături ale normelor morale, folosite anterior, sunt, într-un sens, criterii
formale. Ele nu se referă direct la conţinutul pe care trebuie să-l aibă normele şi standardele
pentru a fi morale şi nici nu răspund la întrebarea asupra posibilităţii unei morale imuabile. Prin
aceste trăsături, am situat demersul nostru la nivelul unei morale comune, recunoscută în practica
reală a grupurilor sociale, am insistat mai mult asupra utilului decât asupra idealului. Este
adevărat şi important că morala include mult mai mult decât obligaţii şi îndatoriri utile din punct
de vedere social, existând forme de morală care se extind dincolo de morala acceptată şi
împărtăşită de o societate anume. Aşa este, de exemplu, imperativul categoric al lui Immanuel
Kant: „Acţionează astfel încât maxima voinţei tale să poată oricând valora în acelaşi timp ca
principiu al unei legislaţii universale”. Exigenţa moralei kantiene i-a determinat pe unii filosofi
să afirme că aceasta ar fi destinată mai degrabă îngerilor decât oamenilor.

Realizarea idealurilor morale nu este văzută ca ceva de la sine înţeles, ci ca o performanţă

care merită elogii. Eroul şi sfântul sunt exemplele extreme ale celor ce fac mai mult decât le cere
morala comună. Ceea ce fac ei nu este o obligaţie, o îndatorire socială, iar nereuşita lor nu este
considerată un păcat sau ceva ce trebuie cenzurat. Exclusivitatea idealelor morale i-a determinat
pe unii filosofi să susţină prioritatea moralei în faţa dreptului şi necesitatea unui minim conţinut
moral în sistemul normativ juridic.

Pe de altă parte, prin relativizarea valorilor şi normelor morale, alţi teoreticieni au

susţinut legitimitatea egală a celor două sisteme normative şi, de aici, independenţa dreptului faţă
de morală.

Am putea transforma complexitatea problemei într-o liniştitoare univocitate, oferind în

final soluţia reconcilierii sau a eternei incompatibilităţi. Considerăm că nu putem aduce, însă,
discuţiile legate de relaţia dintre drept şi morală într-un punct terminus care să eludeze detaliile
pentru a se instala într-o iluzorie şi comodă victorie cognitivă. Dorim să menţinem
pluriperspectiva ca răspuns dezamăgitor dar ataşat naturii conceptelor diseminate.6

III. Asemănări și deosebiri între morală și drept

a) Atât dreptul cât şi morala reprezintă un ansamblu de norme de conduită.

b) Normele morale dintr-o societate nu sunt neapărat unitare. Ele variază în funcţie de
grupul social, de colectivitatea naţională, socială, religioasă. Nu există valori morale absolute,
întrucât se schimbă după epocă, după clase (chiar în aceeaşi epocă), după categorii sociale sau
profesionale.
c) Dreptul în schimb este şi trebuie să fie unitar, asigurând o ordine juridică unică în
societate într-o ţară dată.
d) Normele morale au un caracter spontan în apariţia lor – normele de drept sunt
rezultatul unei
creaţii conştiente şi organizate.
e) Legătură strânsă există între morală şi religie, căci religia a sacralizat preceptele etice
şi unele
instituţii sociale. Dezvoltarea dreptului a dus la desacralizarea şi laicizarea instituţiilor, dar
procesul este diferenţiat de la o religie la alta. Sistemul juridic islamic, de exemplu, este şi azi

https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/etica-si-deontologia-juridica/drept-si-morala/
6
puternic influenţat de morala religioasă. Coranul este atât “cartea sfântă”, cât şi “codul”
popoarelor
islamice.
f) Din punct de vedere al sancţiunii, deosebirea dintre drept şi morală este foarte mare.
Normele de drept pot fi asigurate prin forţa coercitivă a statului, normele morale au ca sancţiune:
oprobiul
public, marginalizarea, desconsiderarea, regretul, mustrarea de conştiinţă. Eficienţa sancţiunilor
morale depinde de profilul moral al persoanei respective.
g) Numeroase norme cu un conţinut identic au atât o natură morală cât şi una juridică. De
exemplu,
normele penale care cer persoanelor să aibă o comportare de respect faţă de viaţa, demnitatea şi
proprietatea altora sunt în acelaşi timp şi norme cu un puternic conţinut moral. Forţa dreptului se
găseşte atât în justificarea sa logică, raţională, cât şi în aprobarea şi susţinerea sa morală. Sau:
orice
injustiţie este implicit imorală.
h) Există însă şi norme morale care n-au relevanţă juridică (de pildă relaţiile de prietenie
sau
relaţiile dintre soţi până la un anumit punct), precum şi invers (de pildă unele norme cu caracter
procedural, cele tehnice sau cele organizatorice).
În general, sfera de acţiune şi cuprindere a moralei este mai extinsă decât cea a dreptului,
dar
reglementarea este mai puţin concretă. În concluzie, este obligatoriu să subliniem că dreptul ajută
la promovarea principiilor morale, dar şi morala îşi exercită influenţa asupra elaborării dreptului,
cât şi asupra aplicării sale

IV. Relația dintre etică și morală

Deși nu ne putem închipui viața în societate în absența normelor morale și „orice

activitate umană (inclusiv sfera afacerilor și viața publică) solicită un element de moralitate” 7, de
multe ori există diferențe și dezacorduri în legătură cu conținutul efectiv al acestora.

În limbajul cotidian termenii de etică și morală sunt adesea considerați sinonimi, fiind
folosiți pentru a desemna unul și același lucru. În realitate, etica este o ramură a filosofiei și are
are drept obiect de studiu știința despre morală, iar morala este constituită din „ansamblul
normelor
7
Morar,Vasile - Etica în afaceri și în politică, Editura Universității din București, București, 2006, p. 7.
care reglementează comportamentul oamenilor în societate”.8

Normele morale care reglementează comportamentul social și interacțiunile dintre

persoane sunt extrem de variate și complexe putând diferi de la o comunitate la alta (totuși,
rareori în mod esențial cu privire la aspectele fundamentale). Atunci când comunitățile umane își
desfășoară activitatea și existența relativ izolat, normele morale ale grupului sunt bine cunoscute
(și, în general, respectate) de membrii acelui grup. Prin urmare nu există necesitatea unei
reglementări scrise în care normele și sancțiunile aferente pentru încălcarea lor să fie expres
prevăzute.

Morala poate fi privită atât în sens larg, cât şi în sens îngust. „În sens mai larg, de
asemenea, morala cuprinde şi fenomenele care ţin de conştiinţa morală şi individuală, calităţile şi
defectele morale, judecăţile şi sentimentele morale, valorile morale etc.”

Etica însă este ştiinţa care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor şi condiţiei umane din
perspectiva principiilor morale şi cu rolul lor în viaţa socială. Etica este teoria despre  morală. Ea
presupune reflectarea asupra unor principii generale de comportament şi asupra
comportamentului pe care ar trebui să îl adopte o persoană în anumite situaţii din perspectiva
acestor principii. Morala are o semnificativă componentă emoţională. Etica însă presupune mai
multă detaşare, raţionalism. Principala deosebire dintre morală şi etică este faptul că morala
constituie un fenomen real, o entitate a ontologiei sociale, „un ansamblu de reguli şi norme de
bună purtare, cu caracter mai mult sau mai puţin universal – ce ţine de comportamentul cotidian,
de viaţa practico-spirituală reală a indivizilor şi colectivităţilor umane”, iar etica este o ştiinţă, ce
studiază morala.

Se poate conchide astfel că „morala se referă la comportamentul uman văzut prin prisma
valorilor (de bine, şi rău, drep-nedrept etc.), iar etica se referă la studiul a tot ceea ce întră în
această arie a valorilor şi normelor morale în acţiune” . Morala se axează pe o componentă
normativă. Adică, ea ne arată ce fel de acţiuni, de comportament anume într-o comunitate
constituie o normă şi care sunt o abatere de la aceasta. Pentru a exprima cerinţe ca atare, se
utilizează aşa cuvinte şi expresii ca: „trebuie”, „nu trebuie”. Normele pot să conţină interdicţii,
permisiuni sau obligaţii. Normele pot să aibă forma unui imperativ categoric, arătând ce trebuie
să se facă întotdeauna, sau ceea ce nu trebuie să se facă. Alte norme reprezintă imperative
ipotetice, arătând ce este dezirabil, ce ar trebui să se facă sau nu în anumite situaţii concrete.

Toţi oamenii din societare, mai ales din societăţile contemporane, sunt egali în faţa normelor
morale, la fel cum sunt egali în faţa legii. Pentru aceasta, normele trebuie să fie clare pentru toţi.9
8
3 Coman Kund, Liviu - Deontologia și statutul funcționarilor publici, Curs Universitar, 2013, p. 2.
9
http://eticaeconomic.blogspot.com/2015/03/corelatia-dintre-etica-si-morala.html
 V. Concluzii

Atât dreptul, cat si morala sunt discipline normative; ele orienteaza si reglementeaza
comportamentul uman. Dreptul mizeaza pe reglementarea institutionala, spre deosebire de
morala, careia ii este specifica reglementarea neinstitutionala, daca enunturile juridice sunt
elaborate de anumite organe de stat, cu respectarea anumitor proceduri ce confera normei de
drept o conditie formala prin care ea se recunoaste, norma morala se prefigureaza spontan si
neformal, deci neinstitutionalizat, in procesul convietuirii sociale.
Sfera moralei este mai cuprinzatoare decat aceea a dreptului, intrucat normeaza
comportarea oamenilor in cele mai diverse relatii sociale. De aici nu trebuie sa rezulte ca toate
normele de drept ar fi incluse in sfera moralei. Normele procesuale civile si penale, numeroase
alte norme juridice cu caracter tehnic-organizatoric nu cuprind in sine, nemijlocit, si o apreciere
de ordin moral. Dar daca exigentele morale nu-si gasesc in toate cazurile corespondentul
normativ in regulile de drept, nu rezulta de aici ca normele juridice cu caracter tehnic nu ar avea,
implicit, in subsidiar, o semnificatie si o finalitate care, daca nu sunt de esenta morala propiu-
zisa, sa nu fie, in ultima instanta, concordante, prin fucntia lor sociala, de utilitate publica, cu
aspiratiile si normele morale. De buna seama, se intalnesc situatii in care unele norme de drept
sunt in dezacord cu principiile moralei, dar acest dezacord poarta asupra unei anumite morale, cu
care un anumit drept nu mai rezoneaza istoric-evolutiv. Astfel, normativitatea juridica este o
parte a normativitatii sociale, care implica, intre altele, si normativitatea morala. Oricate
disfunctii ori contradictii ar fi intre aceste doua elemente ale normativitatii sociale, ele, ca parti
integrante ale sistemului global al normativitatii sociale, nu pot sa nu aiba aceeasi esenta ca
totalitatea organica din care fac parte. De aceea, problema respectarii sau incalcarii dreptului nu
poate sa ramana indiferenta moralei.
Delimitarea dreptului de morală trebuie nuanţată pentru a putea fi înţeleasă corect. Relaţia
dintre drept şi morală este ca de la parte la întreg, aceeaşi legătură existând şi între dreptul
pozitiv şi drept. Aşa dar, dreptul trebuie să tindă spre morală, aşa cum dreptul pozitiv trebuie să
tindă spre realizarea a ceea ce este drept. Un drept care nu este pus în slujba moralei şi care nu
are ca scop răspândirea virtuţilor umane nu mai este drept.
Dreptul pozitiv trebuie să imortalizeze morala obiectivă existentă într-o societate la un
moment dat, ca numitor comun al moralelor individuale. Sancţiunea juridică, ca element esenţial
al oricărei norme juridice,se manifestă numai în mod excepţional în ceea ce priveşte dreptul.
Întrucât acesta este raţional, încălcările sale au a fi privite numai ca accidente, deoarece
destinatarii care se lasă conduşi de raţiune îl vor respecta prin conformare. Numai un drept
raţional poate nădăjdui să fie respectat, în principal, într-un asemenea mod.
Capcana pe care dreptul o întinde juriştilor este aceea de a-i face să cedeze tentaţiei de a
nu vedea mai departe de litera legii. Într-adevăr, aplicarea dreptului fără înţelegerea spiritului său
este comodă şi ea ar putea fi făcută de oricine care ştie să citească. Așa cum am menţionat mai
sus, cred că un adevărat om de drept trebuie nu numai să cunoască dreptul, ci şi să vadă dincolo
de el, de unde vine şi încotro se îndreaptă. Cea mai înaltă treaptă a cunoştinţei ştiinţei dreptului
este atinsă de jurist atunci când acesta realizează că principalul reper al dreptului este morala. De
altfel, motivul principal pentru care omul are nevoie de drept este acela că, în imperfecţiunea sa,
omul este imoral. O societate profund morală depăşeşte dreptul, iar mijlocul prin care poate fi
atinsă o astfel de perfecţiune este dreptul. 10
Ceea ce am vrut să demonstrez atrage atenţia asupra unui aspect pe care niciun om de
drept nu ar trebui să îl ignore. Dreptul pleacă de la realitatea umană din care extrage ceea ce este
raţional şi moral, pentru a se întoarce tot la aceasta în scopul de a impune ceea ce trebuie să fie.
Un drept trainic şi sănătos va atribui acestui ceea ce trebuie să fie conotaţii morale şi va folosi
mecanismul constrângerii, de care dispune, în scopul promovării virtuţii umane şi înobilirii
omului.
În încheiere pot spune ca intre drept şi morală nu există decât o aparentă
contradicţie,pentru ca cele două noţiuni si fenomene sunt, de fapt, complementare.

10
I Micescu, Despre drept şi dreptate în Curs de drept civil, ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 81
 BIBLIOGRAFIE:

1. Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1995;
2. Apud Adam Popescu, Teoria dreptului, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999;
3. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1994;
4. David Hume, Tratat despre natura umană, în vol. Fundamentele gândirii politice moderne,
coord. A.P. Iliescu; E.M.Socaciu, Ed. Polirom Iaşi, 1999;
5. Morar,Vasile - Etica în afaceri și în politică, Editura Universității din București, București;
6. Coman Kund, Liviu - Deontologia și statutul funcționarilor publici, Curs Universitar, 2013;
7. I. Micescu, Despre drept şi dreptate în Curs de drept civil, ed. All Beck, Bucureşti, 2000;

Surse Web:
1. http://eticaeconomic.blogspot.com/2015/03/corelatia-dintre-etica-si-morala.html
2. https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/etica-si-deontologia-juridica/drept-si-
morala/