ETICĂ ȘI INTEGRITATE ACADEMICĂ

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE I
Valori etice fundamentale. Noțiunile de etică și deontologie
profesională. Privire specială în domeniul juridic.

Etimologic, termenul de etică provine din grecescul ethos/ ethicos care înseamnă
obicei, cutumă, obişnuinţă, comportament habitual. Termenul de etică mai este definit ca
reprezentând acea ştiinţă care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor şi condiţiei umane, din
perspectiva principiilor morale Ethos este utilizat pentru a defini: 1. un ansamblu de trăsături
specifice unui grup social sau unei epoci, moralitate 2. specificul cultural al unei
colectivităţi.
Conceptul de morală se referă la: un anumit cod social, la un ansamblu de reguli
cărora trebuie să ne supunem pentru a fi admişi în societate.
Etimologic, cuvântul morală etimologic provine din limba latină de la cuvântul mos/
moris ceea ce înseamnă morav, obicei, regulă.
Înţelesul actual, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române cuprinde
următoarele definiţii :
- pentru etică: 1. ştiinţa care se ocupă cu studiul principiilor morale, este o
teorie asupra moralei 2. analizează rolul acestor principii în viaţa socială 3.
reprezintă totalitatea normelor de conduită morală ce corespund ideologiei
unui anumit grup sau societăţii
- pentru morală: ansamblul normelor de conveţuire, de comportare a
oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate şi a căror încălcare nu este
sancţionată de lege, ci de opinia publică 2. disciplina ştiinţifică ce se ocupă cu
normele de comportare ale oamenilor în societate. Putem spune că noţiunea de
morală reprezintă acea unitate a valorilor şi antivalorilor a binelui şi a răului,
iar noţiunea de moral se asimilează ideii de bine, pozitiv.
Delimitări conceptuale:
1. Regulile morale şi “poruncile” religioase. Delimitările pot avea drept criteriu:
autoritatea - poruncile religioase sunt exterioare individului , singura
libertate ce i se atribuie omului fiind aceea de a se supune sau nu
comandamentelor religioase ; - normele morale derivă din conştiinţa
lăuntrică a individului, din voinţa lui autonomă de a se supune propriei
deliberări şi evaluări raţionale a valorii deciziilor sale şi a consecinţelor ce
decurg din acestea subiectul - credinciosul este subiectul poruncii religioase
- omul în general este subiect al normele morale sancţiunile - poruncilor
religioase se produc , în viziunea credincioşilor , mai ales în viaţa de apoi ,
- recompensele şi pedepsele morale aparţin în totalitate lumii pământeşti ,
fie că vin din partea celorlalţi , fie că sunt administrate de vocea lăuntrică a
propriei conştiinţe , acestea din urmă fiind cele mai importante.
2. Regulile morale şi prescripţiile juridice Delimitările pot avea la bază drept
criteriu: - autoritatea 1. prescripţia legală este heteronomă ( din„ exterior ”)
, fiind vorba de o instituţie juridică , administrativă sau politică ; 2. norma
morală este autonomă (conştiinţa lăuntrică) , fiind respectată întrucât
individul este convins , de propria raţiune şi voinţă , de valabilitatea ei
universală - subiectul 1. prescripţiilor juridice este întotdeauna circumscris
în limitele grupurilor de „ supuşi ” ai anumitor autorităţi instituţionale , 2.
normei morale este întotdeauna generic - sancţiunile sancţiunile juridice
 sunt de regulă punitive (de pedepsire), şi nu premiale, întrucât respectul
legii reprezintă o îndatorire sau o obligaţie ; sancţiunile din sfera moralităţii
vin dinlăuntrul conştiinţei fiecărui individ , fiind de natură psihică sau
spirituală.
Importanţa studierii eticii. Rolul şi funcţiile eticii în societate.
Etica simbolizează ştiinţa binelui şi a răului. Esta ştiinţa care ne ajută să cunoaştem
omul, comportamentul său şi societatea în ansamblu şi ajută oamenii să decidă ce este mai
bine să facă Ştiinţa eticii are un dublu caracter: - analitic (se preocupă de cauzele acţiunilor
noastre) - normativ (ne spune ce avem de făcut), însă nu este o ştiinţă descriptivă (nu ne
indică cum să facem). A fi etic nu înseamnă o obligaţie, întrucît etica este raţională, nu se
impune din exterior , reclamă respectarea anumitor valori care nu reprezintă altceva decât
binele oamenilor şi anumite principii morale.
Comportamentul etic şi responsabilităţile sociale care le implică corpul profesional al
unor categorii de salariaţi produc importante efecte cu privire la: 1. recrutarea şi menţinerea
celor mai calificaţi salariaţi/ profesionişti 2. îmbunătăţirea performanţelor organizaţionale 3.
promovarea unor standarde de calitate superioare în vederea constituirii unui corp profesional
de elită 4. sprijin pentru depăşirea perioadelor de criză 5. întărirea imaginii corpului
profesionale în societate. Nevoia de moralitate este din ce în ce mai pregnantă deoarece: - la
baza unei relaţii profesionale stă respectul, cinstea şi încrederea în colegul/ partenerul de
serviciu - o atitudine neetică faţă de proprii salariaţi poate duce la scăderea performanţelor
organizaţionale pe termen lung - pentru un corp profesional cel mai dăunător factor îl
constituie ştirbirea imaginii publice ca urmare a unui comportament neetic - deşi ar putea să
atragă reticenţă în implementarea normelor şi valorilor comportamentale specifice profesiei,
etica se circumscrie.

Acceptarea şi însuşirea valorilor etice fundamentale se impun în dobândirea

profesionalismului. Noţiunea de profesionalism implică o dublă dimensiune: 1. epistemică,
de cunoaştere, de stăpânire şi practicare a unui complex tehnico-ştiinţific de idei, viziuni,
tehnici, procedee, metode într-un domeniu particular de activitate 2. morală de formare
continuă şi manifestare ca agenţi morali, ca oameni de caracter, cu rezultate benefice, valori
şi principii etice. În cazul magiustraţilor obiectivitatea, decenţa, imparţialitatea, respectul
pentru adevăr şi faţă de lege, buna intenţie, dreptatea, integritatea, responsabilitatea,
cumpătarea constituie valori în scopul împlinirii cât mai optime a menirii acestora, respectiv
realizarea cu succes a actului de justiţie. Necesitatea eticii într-un domeniu profesional nu
trebuie demonstrată deoarece fără anumite reguli şi principii morale ale unei anumite
profesiuni nu s-ar putea atinge scopul sau binele comun.

Principii etice fundamentale: Categoriile profesionale din sistemul judiciar sunt

ţinute să respecte următoarele principii etice fundamentale: 1. respectarea
confidenţialităţii informaţiilor: de către salariat faţă de organizaţie şi faţă de partenerii externi
2. sensibilitate faţă de conflictele de interese: detectarea şi evitarea acestora, transparenţă de
acţiune 3. respect faţă de regulile de drept 4. conştiinţă profesională/ profesionalism:
exercitarea profesiunii cu conştiinţă şi onestitate, cultivarea standardelor de performanţă 5.
loialitate şi bună credinţă: a nu înşela, a fi echitabil şi echidistant 6. simţul responsabilităţii: a
avea în vedere consecinţele practice ale deciziilor şi asumarea propriei responsabilităţi 7.
respectarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi: libertatea de opinie şi evitarea discriminărilor
de ori ce fel. Aceste principii constituie fundamente ale comportamentului etic înlăuntrul unei
organizaţii, toate aceste valori fiind interdependente, influenţându-se reciproc, ştiut fiind că

2
organizaţia nu poate fi etică dacă membrii săi nu au un comportament care poate fi astfel
calificat.
Prevederile referitoare la conduita etică a magistraților, atât la nivel național, cât și
internațional, sunt generale și au o sferă largă de aplicare, deoarece acestea derivă din
principiile statului de drept (legate de dreptul la un proces echitabil), principiile etice
(urmărirea binelui) și principiile administrării justiției într-o societate democratică
(responsabilitatea).

BIBLIOGRAFIE
1. Mona-Maria Pivniceru, Cătălin Luca, ,,Deontologia profesiei de magistrat.
Repere contemporane”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008
2. Florin Costiniu, ,,Codul deontologic al magistraţilor. Ghid de aplicare”,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008
3. Vasile Morar, Moralităţi elementare”, Editura Paideia, Bucureşti, 2001
4. R. Chiriţă, Independenţa şi imparţialitatea magistratului sau tipuri de
neutralitate a puterii judiciare”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.
6. Ion Copoeru (coordonator), Bert Maan, Iver Huitfeldt, Tron Gundersen, Ghid
practic de etică profesională pentru judecători și procurori,
http://www.inmlex.ro/fisiere/d_2010/Ghidul%20practic%20de%20etica%20profesionala%20
pentru%20judecatori%20si%20procurori.pdf
7. Suport documentar tematic transmis

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE II
Deontologia și Codurile deontologice ale profesiilor juridice
Conceptul de „deontologie”: etimologie, definiţie Termenul de „deontologie” provine
din grecescul „deon” care înseamnă obligaţie, datorie, necesitate. Conform dicţionarului
explicativ al limbii române, deontologia este disciplina care se ocupă cu datoriile ce trebuie
îndeplinite, dar semnifică şi totalitatea regulilor şi uzanţelor care reglementează relaţiile dintr-
o comunitate profesională sau dintre membrii acesteia şi cetăţeni.
Deontologia sau etica - deontologică ca disciplină este teoria despre datorie, despre
originea, caracterul şi normele obligaţiei morale deoarece deontologia fiind o etică bazată pe
reguli, în atenţia deontologiei se află dimensiunea morală a comportamentului uman în
general şi a specialistului în particular.
Deontologia constituie, într-un sens larg, o ramură a eticii, care se ocupă cu studiul
datoriei morale, iar într-un sens restâns, o disciplină de interferenţă între morală şi drept,
având ca obiect normarea conduitei profesionale, a relaţiilor dintre persoanele care exercită o
profesie şi a raporturilor lor cu destinatarii exerciţiului acelei profesii şi cu terţii.
Deontologia judiciară se referă la ansamblul regulilor care reglementează conduita
diferitelor categorii profesionale din sistemul judiciar în calitatea lor de exponenţi ori
participanţi ai înfăptuirii puterii judecătoreşti.
Standardele de conduită care se aplică categoriilor profesionale din sistemul judiciar
sunt corelare ale valorilor din justiţie, adevăr şi dreptate, o condiţie a încrederii publicului în
sistem, implicând recunoaşterea faptului că aplicarea legii nu este un exerciţiu mecanic, ci
pune într-o relaţie de responsabilitate profesionistul cu el însuşi, dar şi cu cetăţenii.
3
 Importanţa şi necesitatea elaborării unui cod etic este impusă de următoarele beneficii
pentru corpul profesional: a. defineşte comportamentele acceptate/ acceptabile b. promovează
standarde înalte în activitatea profesională c. oferă o bază de autoevaluare a membrilor
organizaţiei d. stabileşte un cadru pentru comportamente profesionale şi responsabile e.
îmbunătăţeşte imaginea organizaţiei care îl promulgă f. constituie o dovadă a maturităţii
profesionale Principiile, normele, sistemele de valori cuprinse în codurile etice constituie
modele de gândire şi acţiune ale unei organizaţii, fiind considerate instrumente reprezentative
pentru fondul cultural al respectivei organizaţii.

Orice cod etic pentru întărirea puterii sale de convingere trebuie asumat voluntar şi nu
doar impus prin lege întrucât etica nu poate fi promovată cu „forţa” oricât de multe sancţiuni
ar fi reglementate în cazul încălcării principiilor pe care le consacră. Sistemele de valori şi
principiile cuprinse într-un cod etic deşi oferă direcţii de acţiune care ghidează membrii
organizaţiei în luarea deciziilor într-o dilemă dată, însă nu exclude reflecţia din partea fiecărui
membru pe baza factorilor de influenţă particulari.

În justiţie, codul deontologic îndeplineşte următoarele funcţii:

1. de imagine atunci când: - defineşte climatul etic în care acţiunile sunt percepute ca
fiind corecte la nivelul organizaţiei şi al percepţiei sociale determină sentimentul de unicitate
şi apartenenţă la un corp profesional - facilitează realizarea unei comunicări deschise între
societate şi justiţie - promovează o imagine favorabilă a justiţiei şi a propriei organizaţii
2. de climat organizaţional atunci când: - transpune regulile generale de politică
instituţională în reguli verificabile - determină înalte standarde morale - constituie un cadru
de referinţă pentru luarea deciziilor şi alegerii comportamentelor - ghidează comportamentul
în caz de dileme morale
3. de gestionare a politicii de resurse umane când: - oferă critecrii de selectare şi
recrutare a personalului - crează o bază de discuţie în interiorul organizaţiei - constituie un
ghid de orientare profesională - oferă un cadru normativ pentru respingerea oricăror încercări
de intervenţie în justiţie.

Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor – aprobat prin Hotărârea plenului

CSM nr. 328/2005 Importanţa şi prestigiul justiţiei implică înţelegerea rolului puterii
judecătoreşti şi a responsabilităţii magistratului în aplicarea legii într-un mod corect şi
imparţial, fără a ţine cont de eventualii factori de presiune socială sau politică, dar totodată
rolul său implică şi recunoaşterea instanţelor şi parchetelor ca baze ale unui sistem
constituţional democratic. Nevoia unor reguli de conduită specifice sistemului judiciar
decurge în rândul magistraţilor din necesitatea asigurării prestigiului justiţiei, drept pentru
care principiile cuprinse în Codul deontologic au menirea de a sprijini reprezentanţii
celorlalte puteri ale statului, ceilalţi actori instituţionali implicaţi în derularea procedurilor
judiciare, precum şi a publicului larg în procesul de înţelegere a standardelor înalte de
conduită pe care magistraţii trebuie să le menţină atât în cadrul instanţelor cât şi în afara
acestora. Codul deontologic stabileşte standardele de conduită a judecătorilor şi procurorilor
în cadrul colectivelor din care fac parte, conforme cu onoarea şi demnitatea profesiei având
rolul de a forma magistraţii în conformitate cu etaloanele de conduită impuse profesiei.

BIBLIOGRAFIE
1. Mona-Maria Pivniceru, Cătălin Luca, ,,Deontologia profesiei de magistrat.
Repere contemporane”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008
4
 2. Florin Costiniu, ,,Codul deontologic al magistraţilor. Ghid de aplicare”,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008
3. Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Hotărârea
Consiliului Superior al Magistraturii, nr. 328/2005 pentru aprobarea
Codului deontologic al judecătorilor şi procurorilor, publicat în
Monitorul Oficial nr. 815 din 8 septembrie 2005
4. Ion Copoeru (coordonator), Bert Maan, Iver Huitfeldt, Tron Gundersen, Ghid
practic de etică profesională pentru judecători şi procurori,
http://www.inmlex.ro/fisiere/d_2010/Ghidul%20practic%20de%20etic
a%20profesionala%20pentru%20judecatori%20si%20procurori.pdf
5. Suport documentar tematic transmis

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE III

Independența, imparțialitatea și integritatea- valori etice
fundamentale ale magistratului
Conceptul de independenta trebuie abordat din perspectiva celor doua componente ale
sale respectiv, independenta institutionala si independenta judecatorului.
Independenta instantelor este consacrata constitutional prin prevederea inscrisa in art.
126 alin.(1) din Constitutia Romaniei, potrivit careia justitia se realizeaza prin Inalta Curte de
Casatie si Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege, adica judecatorii,
tribunale si curti de apel. Aceasta presupune ca in realizarea actului de justitie, magistratii nu
pot fi influentati de puterea executiva sau legislativa.
Independenta judecatorilor este reflectata in art.124 alin. 3 din Constitutia Romaniei,
care dispune ca judecatorii sunt independenti si se supun numai legii.
Independenta, astfel inteleasa, nu exclude interventia instantelor de control judiciar in
urma exercitarii cailor de atac impotriva hotararilor judecatoresti.
Legea nr. 303/2004 consacră dispoziţia potrivit căreia judecătorii sunt independenţi şi
se supun numai legii Orice persoană, organizaţie, autoritate, instituţie este datoare să respecte
independenţa judecătorilor. Necesitatea instituirii unor standarde de conduită se impune cu
pregnanţă întrucât magistratul exercită autoritatea judecătorească a statului având
responsabilităţi speciale, acestora revenindu-le obligaţia să adopte atitudini corecte, oneste în
raporturile cu justiţiabilii, cu ceilalţi participanţi la activitatea judiciară.
Cele mai importante valori etice fundamentale ale magistraţilor consacrate în Codul
deontologic se referă la: -independenţa magistraţilor - promovarea supremaţiei legii -
imparţialitate - îndeplinirea îndatoririlor profesionale - integritate, demnitate, onoare

A. Independenţă
A fi independent se referă la persoana care nu depinde de cineva sau ceva, care se bazează
pe propriile puteri. Este un atribut care îi permite judecătorului să acţioneze în realizarea
actului de justiţie şi mai ales să decidă doar în baza legii şi a propriei conşiinţe, fără nici o
subordonare sau influenţă. Independenţa implică lipsa oricărei ingerinţe din partea altor puteri
ale statului sau a părţilor, precum şi existenţa garanţii reale contra oricăror presiuni
exterioare.
Judecătorii trebuie să îşi exercite funcţia cu obiectivitate şi imparţialitate, să se supună
doar legii şi să aplice legea la situaţia de fapt determinată pe baza evaluării materialului
probator, fără a da curs factorilor exteriori cu care interacţionează. Independenţa are un
5
înţeles dual: - independenţa instituţională- funcţională-care priveşte relaţiile dintre judiciar şi
alte sisteme - independenţa individuală-personală- care se referă la independenţa de facto a
magistratului Relaţionarea celor două sensuri ale noţiunii de independenţă constă în faptul că
un magistrat poate avea acea stare de spirit sau atitudine specifică în exercitarea curentă a
atribuţiilor judiciare
Independenţa justiţiei implică disocierea din punct de vedere instituţional şi structural de :
- legislativ, - executiv, - părţi/alte persoane - mass-media Independenţa fată de legislativ
semnifică: - legiuitorul nu poate interveni în procesul de judecată în altă formă decât cea a
emiterii de acte normative - după pronunţarea unei hotărîri definitivă şi irevocabilă, aceasta
nu mai poate fi modificată de nicio autoritate nejudiciară în detrimentul procesului soluţionat
definitiv. Independenţa faţă de executiv semnifică: - lipsa oricărei imixtiuni din partea puterii
executive în activitatea de înfăptuire a justiţiei în afara prerogativelor delegării legislative, în
situaţia guvernului, ori graţierii individuale în cazul preşedintelui ţării Independenţa faţă de
părţi: - impune statelor obligaţia de a crea sisteme judiciare care să garanteze neutralitatea
instanţei, care conferă judecătorului poziţia de arbitru neutru faţă de părţile litigante.
Magistratul trebuie să fie primul care apără independența sistemului judiciar, stabilește
standardele și valorile care îl ghidează pe magistrat în exercitarea atribuțiilor sale și indică
mijloacele instituționale pe care magistratul poate / trebuie să le activeze atunci când
independența sa este pusă în pericol.
La nivel practic, magistratul are obligația:
- de a activa mijloace subiective pentru a contracara influențele și presiunile
necorespunzătoare;
- de a se asigura că activitatea sa profesională respectă valorile obiectivității și
imparțialității;
- de a utiliza mijloacele instituționale necesare pentru a proteja independența sistemului
judiciar.

B. Promovarea supremaţiei legii

Legea nr. 304/2004 precum şi Codul deontologic consacră obligaţia în sarcina
judecătorilor şi a procurorilor ca prin întreaga lor activitate să asigure apărarea şi promovarea
supremaţiei legii, a statului de drept, să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale
cetăţenilor. Magistraţii sunt datori să respecte egalitatea cetăţenilor în faţa legii, să asigure un
tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare, indiferent
de calitatea acestore, să respecte şi să apere demnitatea, integritatea fizică şi morală a tuturor
persoanelor care participă la procedurile judiciare.
Supremația legii (ordinea de drept) are drept scop final protejarea și asigurarea drepturilor
și libertăților fiecărui cetățean.
Tratamentul echitabil și egal sunt considerate atribute esențiale ale justiției. Judecătorul și,
într-o anumită măsură, procurorul, trebui să aibă în timpul ședințelor o atitudine caracterizată
prin neutralitate și imparțialitate.
Judecătorul trebuie să-și îndeplinească îndatoririle profesionale dând dovadă de atenție
adecvată pentru toate persoanele, părțile în proces, martorii, avocații, personalul instanței de
judecată și colegii săi magistrați, fără diferențiere pe baza oricăror motive irelevante.

C. Imparţialitatea
In legislatia romana impartialitatea magistratului este consacrata cu valoare de
principiu constitutional.
Articolul 124 alin. 2 din Constitutia Romaniei statueaza ca "Justitia este unica,
impartiala si egala pentru toti, iar art. 132 alin. 1 prevede ca "procurorii isi desfasoara
6
activitatea potrivit principiului legalitatii, al impartialitatii si al controlului ierarhic, sub
autoritatea ministrului justitiei.
In art. 125 alin 3 si art. 132 alin 2 din Constitutia Romaniei se prevede ca functia de
judecator sau procuror este incompatibila cu orice alta functie publica sau privata, cu exceptia
functiilor didactice din invatamantul superior.
Atat legislatia civila cat si in cea penala prevad cazurile concrete in care un magistrat si
celelalte persoane implicate in actul de justitie sunt incompatibile precum si procedurile de
urmat.
A fi imparţial înseamnă de a fi capabil de a face o apreciere justă, obiectivă, de a fi
nepărtinitor, obiectiv, drept. În sistemul judiciar valoarea etică a imparţialităţii interferează cu
cea a independenţei, chiar dispoziţiile Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor
Omului folosind în art. 6 sintagma de „instanţă independentă şi imparţială”. Noţiunile de
„independenţă” şi „imparţialitate” nu se suprapun întrucât independenţa nu presupune
neapărat imparţialitate, sfera acesteia din urmă fiind mai largă, o instanţă putând fi
independentă, ceea ce nu înseamnă automat că va fi şi imparţială. Potrivit Codului
deontologic magistraţii trebuie să fie imparţiali în îndeplinirea atribuţiilor profesionale, să
decidă obiectiv, liber de orice influenţe, să se abţină de la orice comportament care ar fi de
natură să altereze încrederea cetăţenilor în imparţialitatea lor. Imparţialitatea semnifică: -
atitudinea magistratului în raport cu probele şi părţile dintr-un proces - capacitatea
magistratului de a conştientiza factori de presiune internă/ externă, de a-i respinge şi de
decide fără părtinire - absenţa oricărei prejudecăţi ori idei preconcepute, privitoare atât la
procesul prin care este luată decizia, cât şi la decizia în sine Cerinţele imparţialităţii: -
imparţialitatea subiectivă (personală) o se raportează la opinia judecătorului o să înlăture
orice motiv care să favorizeze sau defavorizeze vreo parte - imparţialitatea obiectivă
(funcţională) o se raportează la opiniile altora o să nu existe fapte determinate şi verificabile
care ar justifica îndoielile cu privire la imparţialitatea judecătorului
Ca valoare etică fundamentală, imparţialitatea este prevăzută şi de Principiile de la
Bangalore cu privire la conduita judiciară, principii care stipulează că imparţialitatea este
indispensabilă pentru exercitarea funcţiei judecătoreşti fiind necesară pentru pronunţarea
hotărârii (Norma 2), arătând în detaliu obligaţiile care revin magistraţilor:
2.1 Judecătorul (judecătoarea) îşi va îndeplini îndatoririle de magistrat fără părtinire,
fără subiectivism, fără idei preconcepute.
2.2 Judecătorul (judecătoarea) se va strădui să adopte o conduită, atât în instanţă, cât
şi în afara acesteia, care să câştige şi să menţină încrederea publicului, a juriştilor şi a părţilor
în imparţialitatea judecătorilor şi a justiţiei, în general.
2.3 Judecătorul (judecătoarea), în măsura posibilului, se va strădui să adopte o
conduită demnă, care să reducă la minimum numărul situţiilor care l-ar putea descalifica,
împiedicându-l de a judeca sau de a hotărî într-o speţă oarecare.
2.4 Judecătorul va trebui să se abţină de la orice comentariu care, făcut în mod
conştient în legătură cu o cauză în judecare sau care i-ar putea fi adusă spre judecare, ar putea
afecta rezultatul dezbaterilor sau ar putea dăuna imparţialităţii procesului. Şi nici nu va face
comentarii în public sau în alt mod, care să afecteze dreapta judecare a unei persoane sau a
unei speţe.
2.5 Judecătorul (judecătoarea) se va autorecuza în orice dosar pe care constată că nu îl
va putea judeca imparţial sau în care i-ar putea părea unui observator corect ca neffind
capabil să judece.
Așadar, judecătorul și procurorul trebuie să-și îndeplinească atribuțiile fără a da
dovadă de favoritism, părtinire sau prejudecăți. Atunci când judecătorul sau procurorul
creează impresia că sunt parțiali, încrederea publicului în justiție se diminuează, este redusă.
7
 D. Integritate, demnitate, onoare
A fi integru semnifică a fi corect şi de bună credinţă, a fi onest, cumpătat, cinstit,
incoruptibil. Integritatea magistratului se referă la faptul că imparţialitatea, corectitudinea,
onestitatea nu îi sunt clintite de nici un fel de practici necorespunzătoare.
Competența și diligența sunt cerințe prealabile pentru îndeplinirea corectă a funcției
judecătorești. Competența profesională a magistratului în îndeplinirea sarcinilor sale de
serviciu trebuie să fie de domeniul evidenței. Diligența implică luarea în considerare cu
seriozitate, deciderea în mod imparțial și acționarea cu promptitudine.
Standardele de conduită ale judecătorului sunt reglementate de Legea nr. 303/2004 şi
Legea nr. 304/2004, R.O.I. Integritatea semnifică:
- calitatea personală care îi permite magistratului să se sustragă oricărui fel de
influenţă asupra procesului prin care el caută, admite probe şi deliberează
- a avea anumite principii morale şi a acţiona consecvent în raport cu acestea
Componentele integrităţii se referă la onestitate şi moralitate judiciară Nu există grade de
integritate, această valoare este absolută sau lipseşte cu desăvârşire. Sub aspectul integrităţii,
se va aprecia dacă judecătorul evaluat: - apără independenţa justiţiei, descurajând orice
imixtiune în activitatea judiciară; - este obiectiv şi imparţial în exercitarea funcţiei;
- aduce la cunoştinţa Consiliului Superior al Magistraturii orice presiuni sau ingerinţe
în actul de justiţie;
- garantează prin atitudinea şi activitatea sa supremaţia legii; - garantează prin
atitudinea şi activitatea sa egalitatea cetăţenilor în faţa legii, demnitatea părţilor;
- asigură ordinea şi solemnitatea şedinţelor de judecată;
- nu dezvăluie informaţiile cu caracter confidenţial;
- este preocupat de creşterea performanţei profesionale;
- nu săvârşeşte acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcţie sau
societate; - apară prestigiul autorităţii judecătoreşti;
- dovedeşte respect şi bună credinţă în relaţiile cu colegii; - îndeplineşte competent
îndatoririle profesionale;
- respectă obligaţiile cu caracter administrativ.
Valoarea etică a integrităţii este dublată de cea a imparţialităţii sens în care
magistratul este dator să manifeste: - preocupare pentru informarea completă şi corectă; - să
asigure egalitate de tratament pentru toate părţile din proces; - să păstreze o atitudine
echidistantă faţă de părţi în timpul şedinţei de judecată; - motivarea hotărârilor să dovedească
preocupare pentru o argumentare rezonabil echivalentă între părţi; - să evite exprimări/
manifestări ale propriilor convingeri de altă natură decât cele juridice şi prejudecăţi în cursul
şedinţei de judecată şi în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti.
În cadrul colectivelor din care fac parte magistraţii trebuie să aibă relaţii profesionale
bazate pe respect şi bună credinţă indiferent de vechime în profesie şi funcţia colegilor lor,
fiindu-le interzis în a-şi exprima părerea cu privire la probitatea profesională şi morală a
colegilor lor. Magistraţii îşi pot exprima public opinia privind exercitarea dreptului la replică
în cazul în care prin articole de presă sau emisiuni audiovizuale sau făcut afirmaţii
defăimătoare la adresa lor. Codul prevede că aceştia sunt datori să se abţină de la orice acte
de natură a compromite demnitatea lor în funcţie şi în societate, magisttraţilor fiindu-le
interzis de a desfăşura activităţi care prin natura sau modul de finanţare ar putea să împieteze
îndeplinirea cu imparţialitate şi obiectivitate a obligaţiilor profesionale.
Autorităţile administrative ale instanțelor şi parchetelor trebuie, pe cât posibil, să
sprijine independența și imparțialitatea magistraților. În termeni vizibili, este vorba, spre
exemplu, de aspecte ce țin de incinta instanțelor judecătorești şi ale sediilor parchetelor, și de
practicile administrative al acestora. Promovarea unei conduite etice care să poată să fie
8
văzută, poate şi trebuie să aibă în vedere măsurile și condițiile necesare pentru a sprijini
fiecare magistrat în dorința lui de a acționa în mod imparțial și independent.

BIBLIOGRAFIE

1. R. Chiriţă , ,,Independenţa şi imparţialitatea magistratului sau tipuri de neutralitate

a puterii judiciare”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.
2. Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Hotărârea
Consiliului Superior al Magistraturii, nr. 328/2005 pentru aprobarea Codului
deontologic al judecătorilor şi procurorilor, publicat în Monitorul Oficial nr. 815
din 8 septembrie 2005
3. Ion Copoeru (coordonator), Bert Maan, Iver Huitfeldt, Tron Gundersen, Ghid
practic de etică profesională pentru judecători şi procurori,
http://www.inmlex.ro/fisiere/d_2010/Ghidul%20practic%20de%20etica%20profe
sionala%20pentru%20judecatori%20si%20procurori.pdf
4. Suport de curs tematic

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE IV
Legislație internă și internațională privind etica și deontologia
profesională juridică, precum și protecția dreptului de autor
Legislație internă
o Constituţia României
o Lg. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor
o Lg. 304/2004 privind organizarea judiciară o Lg. 317/2004 privind organizarea şi
funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii
o Lg. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei
o Codul penal, Codul de procerură civilă, Codul de procedură penală o Codul
deontologic al judecătorilor şi procurorilor
Norme internaţionale:
Surse din cadrul Națiunilor Unite
 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (ONU, Paris, 1948)
 Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (ONU, 1966)
 Principii de bază ale independenței justiției (aprobate de Adunarea generală a
Națiunilor Unite, Rezoluțiile 40/32 și 40/146, 1985).
 Proceduri pentru implementarea efectivă a Principiilor de bază ale
independenței justiției (Rezoluția ECOSOC 1989/60)
 Principii de bază cu privire la independența justiției. Linii Directoare privind
rolul procurorilor (aprobate prin Rezoluția Adunării Generale 45/166, 990)
 Principiile fundamentale privind independenţa judecătorilor (adoptate la
Congresul al VII-lea al Naţiunilor Unite privind prevenirea criminalităţii şi
tratamentului infractorilor desfăşurat la Milano, aprobate prin Rezoluţiile
adunării generale nr. 40/32 din 22.11.1985 şi nr. 40/146 din 13.12.1985)
 Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară (Grupul Judiciar pentru
Întărirea Integrității Justiției, 2002)
9
  Comentariu asupra principiilor de la Bangalore (Grupul Judiciar pentru
Întărirea Integrității Justiției, 2002)
 Măsuri pentru aplicarea efectivă a Principiilor de la Bangalore privind
conduita judiciară (Grupul Judiciar pentru Întărirea
Integrității Justiției, 2010)
 Ghid privind statutul și rolul procurorilor (Biroul ONU pentru Droguri și
Criminalitate & Asociația Internațională a Procurorilor, 2014)
Surse Europene
 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Consiliul Europei, Roma, 1950)
 Carta judecătorilor în Europa (Asociația Europeană a Judecătorilor, 1997)
 Carta europeană cu privire la statutul judecătorilor și Expunerea de motive
(Consiliul Europei, 1998)
 Recomandarea CM/Rec(2010)12 către statele membre cu privire la
judecători: independența, eficiența și responsabilitățile (Consiliul Europei,
2010) adoptată la 17 noiembrie 2010 și Expunerea de motive
 Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni, Magna Carta a Judecătorilor
 Recomandare privind rolul procurorilor publici în afara sistemului de justiție
penală (Consiliul Europei, 2012)
 Recomandarea nr. (2000)19 a Comitetului de Miniştri ai Consiliului Europei
către statele membre privind rolul procurorului în sistemul judiciar penal
(adoptate de Comitetul Miniştrilor la 06.10.2000)
 Avizul nr. 1(2001) al Consiliului Consultativ al judecătorilor europeni în
atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei referitor la standardele
privind independenţa puterii judecătoreşti şi inamovibilitatea judecătorului (în
aplicarea Recomandării nr. R(9412) privind independenţa, eficienţa şi rolul
judecătorilor)

Principiile de la Bangalore (2001, 2007)

Practic, este vorba, despre un Cod de conduită aplicabil strict judecătorului. Principiile
respective au fost îmbunătăţite în 2002 la o întâlnire la Haga, Olanda. La elaborarea codului
s-au avut în vedere principalele documente internaţionale în domeniu elaborate de instituţii
sau organizaţii din diverse ţări.
Codul reglementează 6 valori: Independenţa, Imparţialitatea, Integritatea,
Corectitudinea, Egalitatea, Competenţa şi Diligenţa. Prin rezoluţia 2003/43 din 29 apr. 2003,
Comisia ONU pentru Drepturile Omului a adoptat aceste Principii cu îndrumarea de a fi luate
în considerare de statele membre, organismele interguvernamentale şi organizaţiile
nonguvernamentale.
În ceea ce priveşte Integritatea şi Corectitudinea, ele sunt declarate ca fiind principii
indispensabile exercitării funcţiei judecătoreşti:
- este ridicată la rang de principiu şi aparenţa: judecătorul va face în aşa
fel încât conduita sa să apară în ochii unui observator neutru ca ireproşabilă;
atitudinea şi conduita unui judecător trebuie să menţină trează încrederea
oamenilor în corectitudinea puterii judecătoreşti; în tot ceea ce face, inclusiv în
viaţa particulară, judecătorul va evita orice atitudine necorespunzătoare sau
impresia unei atitudini necorespunzătoare;
- este reglementat conflictul de interese: judecătorul, în relaţiile sale
personale cu alţi jurişti care au o prezenţă constantă în instanţa în care el
lucrează, va evita situaţiile care ar putea da naştere, pe bună dreptate,
10
suspiciunilor sau ar putea favoriza părtinirea; judecătorul se va abţine de la a
participa la soluţionarea unei cauze în care un membru al familiei sale este
parte la proces sau are legătură cu acesta; judecătorul nu va permite niciunui
membru al profesiei juridice să utilizeze locuinţa sa pentru a primi clienţi sau
alţi membri ai profesiei juridice; judecătorul va trebui să se documenteze
asupra intereselor personale şi financiare ale sale şi va face eforturile
corespunzătoare pentru a se informa cu privire la interesele financiare ale
membrilor familiei sale;
- sunt prevăzute libertăţile: judecătorul, ca orice alt cetăţean, are dreptul
la libertatea de exprimare, libertatea convingerilor, libertatea de asociere, de a
forma grupuri, dar îşi va exercita aceste drepturi în aşa fel încât să nu
prejudicieze demnitatea funcţiei judecătoreşti sau imparţialitatea şi
independenţa puterii judecătoreşti; judecătorul poate înfiinţa sau se poate afilia
la asociaţii ale judecătorilor sau alte organizaţii, care reprezintă interesele
judecătorilor;
- sunt prevăzute interdicţii: judecătorul nu va avea voie să uzeze de
prestigiul funcţiei judecătoreşti pentru a rezolva interesele sale personale sau
interesele personale ale membrilor familiei sale sau ale altor persoane, şi nici
nu va trebui să lase impresia sau să dea voie altora să lase impresia că ar exista
persoane într-o poziţie privilegiată, capabile să îl influenţeze într-un mod
necorespunzător în îndeplinirea atribuţiilor sale judecătoreşti; judecătorul nu
va avea voie să se folosească sau să dezvăluie informaţiile confidenţiale
obţinute de el în această calitate în scopuri care nu au legătură cu obligaţiile
sale profesionale;
- sunt prevăzute ca drepturi ale judecătorului: să scrie, să ţină
conferinţe, să predea şi să ia parte la activităţi legate de lege, organizarea
sistemului juridic, înfăptuirea actului de justiţie, sau altele conexe; să apară la
o audiere publică în faţa unei autorităţi care are competenţe în materia
dreptului, a organizării sistemului juridic, a înfăptuirii actului de justiţie, sau a
altora conexe; să funcţioneze ca membru al unui organ oficial sau al unei
comisii de stat, al unui comitet sau organ consultativ, cu condiţia ca,
funcţionând în această calitate, aceasta să nu contravină principiilor de
imparţialitate şi neutralitate ale unui judecător; să desfăşoare orice alte
activităţi care nu împietează asupra demnităţii sale de organ judecătoresc şi
nici nu îl împiedică să îşi îndeplinească obligaţiile sale de magistrat;
- ca incompatibilitate se prevede că judecătorul nu va avea voie să
practice dreptul ca avocat atâta timp cât deţine funcţia jurisdicţională;
- cu privire la corupţie se arată că judecătorul, ca şi membrii familiei
sale, nu vor avea voie să pretindă sau să accepte cadouri, donaţii, împrumuturi
sau favoruri în legătură cu acţiunile sau inacţiunile sale legate de activitatea sa
judecătorească; judecătorul nu va permite, cu bună ştiinţă, membrilor instanţei
sale de judecată sau altor persoane aflate sub influenţa, autoritatea sau la
dispoziţia sa, să pretindă sau să accepte cadouri, donaţii, împrumuturi sau
favoruri în legătură cu acţiuni sau inacţiuni legate de activitatea sau atribuţiile
sale. în măsura permisă de lege şi de reglementările privind transparenţa,
judecătorul poate primi un dar simbolic, un premiu sau o recunoaştere, în
funcţie de împrejurările în care i se oferă acestea, cu condiţia ca darul, premiul
sau recunoaşterea să nu fie percepută ca urmând să îl influenţeze pe judecător
în desfăşurarea obligaţiilor sale judecătoreşti sau să dea naştere unor suspiciuni
11
 de parţialitate; judecătorul nu va permite membrilor familiei sale, persoanelor
din anturajul său sau altor persoane să influenţeze negativ conduita şi dreapta
sa judecată.

CARTA EUROPEANA CU PRIVIRE LA STATUTUL JUDECATORULUI(1998)

1. PRINCIPII GENERALE
1.1. Statutul judecatorilor tinde sa asigure competenta, independenta si impartialitatea la care
orice persoana se asteapta în mod legitim din partea jurisdictiilor si a fiecaruia sau fiecareia
dintre judecatorii carora le este încredintata apararea drepturilor sale. El exclude orice dispozitiv
sau procedura care ar putea periclita încrederea în aceasta competenta, aceasta independenta sau
aceasta impartialitate. Prezenta carta comporta în cele ce urmeaza dispozitiile care sînt în cea mai
mare masura în stare sa garanteze realizarea acestor obiective. Aceste dispozitii urmaresc
ridicarea nivelului garantiilor în diferite state europene. Ele nu pot sa justifice modificarile
statutelor nationale care tind sa reduca nivelul deja atins al garantiilor în tarile respective.
1.2. În fiecare stat european principiile fundamentale ale statutului judecatorilor sînt formulate în
normele interne de cel mai înalt nivel, iar regulile statutului, în normele de nivel legislativ cel
putin.
1.3. Pentru orice decizie referitoare la selectia, la recrutarea, la desemnarea, la evoluarea
carierei sau la încetarea functiilor unui judecator, statutul prevede interventia unei instante
independente fata de puterea executiva si de cea legislativa, constituita cel putin pe jumatate din
judecatori alesi de Adunarea Generala conform unor modalitati care garanteaza cea mai larga
reprezentare a acestora.
1.4. Statutul ofera fiecarui judecator care considera ca drepturile sale statutare, sau mai general
independenta sa personala sau independenta justitiei sînt puse în pericol sau sînt ignorate într-un
mod oarecare, posibilitatea de sesiza o asemenea instanta independenta care dispune de mijloace
efective pentru a solutiona sau pentru a propune solutionarea situatiei respective.
1.5. Judecatorul trebuie sa dea dovada, în exercitiul functiilor sale, de disponibilitate si de respect
fata de persoane, având grija sa-si mentina nivelul înalt de competenta necesar în orice
circumstanta judecarii cauzelor, judecare de care depinde ga rantia drepturilor individuale si sa
pastreze secretele care i-au fost legal încredintate.
1.6. Statul are datoria sa asigure judecatorului mijloacele necesare pentru îndeplinirea misiunii
sale si în special pentru solutionarea cauzelor în termen rezonabil.
1.7. Organizatiile profesionale constituite din judecatori si la care acestia pot liber sa adere
contribuie tocmai la apararea drepturilor pe care statutul le confera judecatorilor, în particular pe
lânga autoritatile si instantele care intervin în deciziile care îi vizeaza.
1.8. Prin reprezentantii lor si organizatiile lor profesionale judecatorii participa la luarea
deciziilor privind administrarea jurisdictiilor, la determinarea mijloacelor acestora si la afectarea
acestora pe plan national si local. În aceleasi conditii, judecatorii sînt consultati în privinta
proiectelor de modificare a statutului lor si în ceea ce priveste conditiile de remunerare si de
protectie sociala.

BIBLIOGRAFIE
1. Florin Costiniu, ,,Codul deontologic al magistraţilor. Ghid de aplicare”,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008
2. Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Hotărârea
Consiliului Superior al Magistraturii, nr. 328/2005 pentru aprobarea
Codului deontologic al judecătorilor şi procurorilor, publicat în Monitorul
Oficial nr. 815 din 8 septembrie 2005
3. Ion Copoeru (coordonator), Bert Maan, Iver Huitfeldt, Tron Gundersen,
Ghid practic de etică profesională pentru judecători şi procurori,
12
 http://www.inmlex.ro/fisiere/d_2010/Ghidul%20practic%20de%20etica%20profesionala
%20pentru%20judecatori%20si%20procurori.pdf
4. Suport de curs tematic

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE V
Scriere academică
1. Managementul resurselor informaționale în cercetarea ştiinţifică. Bazele de date
științifice
Alegerea temei de cercetare și managementul resurselor informaționale sunt esențiale pentru
succesul demersului de cercetare științifică. O temă care privește vizează clarificare unor
aspecte importante teoretice, dar cu valoroase soluții practice va fi în mod evident bine
receptată în mediul de specialitate.
De asemenea, apelul la bazele de date cele mai adecvate este de natură de a favoriza
structurarea unei imagini la zi asupra contribuțiilor autohtone și internaționale în materie.
Lucrările academice (de licenţă, dizertaţie, de doctorat, referat doctoral, articol sau
carte date spre publicare etc.) trebuie să fie caracterizate de un stil propriu evidențiat de
claritatea scriiturii, de caracterul ei argumentat, precum și de corectitudinea gramaticală.
Se recomandă alegerea celei mai adecvate formulări pentru ideile şi faptele care sunt
analizate, precum și evitarea exprimărilor eliptice şi, pe cât posibil, abrevierile.
În domeniul juridic există un limbaj specializat care trebuie utilizat în mod mod
adecvat, în concordanță cu sfera termenilor și noțiunilor utilizate, astfel cum sunt definite în
normele și standardele specifice.
În literatura de specialitate s-a apreciat că vocabularul juridic poate fi structurat în
trei componente principale:
a) terminologia juridică, adică ansamblul cuvintelor care constituie limbajul de
specialitate juridică. Provenienţa acestor cuvinte o reprezintă vocabularul comun, de unde au
fost preluate, dar de care se diferenţiază, prin atribuirea unei semnificaţii juridice, realizându-
se astfel o reconversie semantică juridică;
b) cuvintele din limbajul curent, când sunt folosite în domeniul juridic;
c) cuvinte provenite din alte discipline ştiinţifice

De asemenea, trebuie evitată preluarea termenilor nespecifici domeniului dreptului,

precum și utilizarea preluărilor din alte limbi, cu deosebire limba engleză, care au
corespondent în limba română. Cerința este motivată și sistemul nostru de drept care are drept
rădăcini istorice sistemul juridic de tradiție romanică și nu anglo-saxonă.
Reguli generale de construcție a unui text academic
Titlul lucrării, este important, el trebuind să reflecte cât atât conţinutul prezentat, cât
și elementele de noutate sau originalitate aduse de cercetarea respectivă. Titlul lucrării,
împreună cu rezumatul acesteia, poate fi inclus în surse diverse de documentare (baze de
date, sisteme de indexare a informaţiei, pagini web etc.), contribuind la creşterea vizibilităţii
autorului şi instituției la care el este afiliat.

Documentarea are o importantă majoră în succesul elaborării lucrării. Este deosebit de

important ca autorul cercetării să acceseze cele mai reprezentative surse de documentare în
domeniul studiat atât din punctul de vedere al reprezentativității literaturii de specialitate, dar
și al normelor juridice și jurisprudenței reținute spre analiză.

13
 În final, autorul trebuie să convingă asupra faptului că el operează în mod corect cu
conceptele ştiinţifice specifice domeniului juridic şi foloseşte în redactarea lucrării un limbaj
academic, cunoaşte şi utilizează corect metodologia de cercetare ştiinţifică adecvată
domeniului juridic și, nu în ultimul rând, are contribuții orginale în dezvoltarea temei alese.

STRUCTURA LUCRĂRII
Pagina de titlu a lucrărilor de licență, masterat sau doctorat este redactată cu
Font: Times New Roman, 14 pt., cu excepţia titlului lucrării, care este de 30 pt. Titlul de pe
coperta lucrării de licenţă, sau a disertaţiei, se va scrie cu font de mărimea 36 pt. Titlul se
scrie cu majuscule. Textul este aliniat la mijloc.
În cazul în care lucrarea are un subtitlu, acesta va avea mărimea 22 pt, SMALL
CAPS.

Cuprinsul se inserează la începutul lucrării, după pagina de titlu. Titlurile si

subtitlurile din cuprins sunt urmate de puncte si apoi de numărul paginii. Dacă titlul unui
capitol sau subcapitol este mai lung de un rând, acesta se va continua de la începutul rândului
următor, fiind aliniat cu prima literă a rândului anterior.
Introducerea, concluzia si bibliografia nu se numerotează nici în cuprins (deși
apare în acesta), nici în textul lucrării.
Textul principal este elaborat de regulă cu Font Times New Roman, 12
pt.Distanţa dintre titluri și text este de un rând liber.
Materialul va fi împărţit în: părţi, capitole, subcapitole, paragrafe, dar nu mai
mult de 3 grade de titluri. Lucrările în domeniul juridic, cu deoasebire tezele de doctorat, vor
cuprinde un Capitol final de Concluzii și propuneri de lege ferenda care reprezintă contribuția
fundamantală la tema de cercetare dezvoltată.
Orice titlu se va scrie cu aliniament central si va fi precedat de un simbol
numeric, începând cu cifra 1, urmată de un punct; dacă este cazul vor urma si alte cifre,
despărţite între ele prin puncte, în funcţie de gradul titlului subordonat (ex.: 1. Capitol;
1.1.Subcapitol).
Toate titlurile, indiferent de grad, se vor scrie cu font Times New Roman 12
Bold. Pe lângă aceasta, titlul de gradul 1 se scrie cu litere majuscule, titlul de gradul 2 se scrie
cu majuscule mici, iar titlul de gradul 3 se scrie cu litere italice.
Nu se pune punct după titluri; regula este valabilă si pentru titlurile de capitole
si subcapitole; excepţie fac titlurile urmate de subtitluri (de ex.: Cognito. O introducere în
teoria cunoasterii). Dacă titlul este prea lung se aranjează pe două rânduri (cu distanţa de 1
între rânduri), rândul al doilea fiind mai scurt decât primul.
Capitolele vor începe cu pagină nouă.
Între două titluri de grade diferite să existe cel puţin un text de minim 3
rânduri. Un subtitlu trebuie să fie urmat întotdeauna de cel puţin două rânduri de text pe
aceeași pagină; dacă nu a rămas suficient spaţiu vom deplasa totul pe pagina următoare.
Dacă lucrarea conţine anexe, ele vor fi amplasate la sfârsitul volumului, si nu
pe capitole.
Anexele trebuie să aibă titlu, iar trimiterile din text la anexe se vor face ca în
cazul figurilor si tabelelor.
Fiecare pagină, cu excepţia celei de titlu, va fi numerotată în josul paginii cu
aliniament central, cu font Times New Roman 12. Prima pagină, desi nu este numerotată, este
cea de titlu.

14
 Notele de subsol se scriu cu Font Times New Roman, 10 pt.
Notele se pun în josul paginii aferente, nu la sfârsitul capitolului sau lucrării. Notele
sunt despărţite de textul principal printr-o linie continuă care începe în partea stângă a paginii
si se extinde spre dreapta, pe o lungime de 5 cm.
Toate notele menţionate pe o pagină trebuie să se regăsească la subsolul paginii
respective.
În text, numărul care indică nota de subsol apare la sfârsitul citatului, după punct (.),
fără spaţiu liber între punct si numărul notei de subsol.
Numerotarea notelor de subsol este continuă de-a lungul întregii lucrări; ea nu începe
cu numărul 1 la fiecare pagină nouă sau la fiecare capitol nou. Numerele notelor de subsol
atât în text, cât si în josul paginii, sunt în Times New Roman.

Bibliografia este redactată cu Font Times New Roman, 12 pt. Intrările

bibliografice se pun în ordinea alfabetică a numelui autorilor (numele de familie) și nu se
numerotează. Se redă numele întreg al autorului, nu doar iniţialele numelui.
La bibliografie, sursele folosite să apară pe categorii, cu următoarele subtitluri
(si în următoarea ordine a subtitlurilor): cărţi, articole stiinţifice (din reviste/jurnale
stiinţifice), articole, capitole în cărţi, documente interne și internaționale, jurisprudență și
surse internet. Aceste subtitluri să apară si la Cuprins.
Chiar dacă apar la notele de subsol, lucrările de referinţă nu se trec la
bibliografie (enciclopedii, dicţionare, etc.). Excepţie sunt articolele care au mai multe pagini
și care provin din dicţionare sau enciclopedii cu volume multiple. Ele vor apare la subtitlul
Capitole în cărţi.
În bibliografie se trec doar sursele care au fost citate în cadrul lucrării.
La intrările bibliografice se merge pe principiul detaliilor bibliografice cât mai
complete, cum ar fi scrierea numelui si prenumelui complet al autorilor. Dacă lipsesc anumite
date bibliografice din sursă, se pune: „f.a.” (fără anul publicării), „f.l.” (fără locul publicării),
„f.e.” (fără numele editurii). Aceasta numai dacă într-adevăr nu s-au găsit datele respective si
nu pentru a compensa comoditatea studentului.
La numele autorilor din bibliografie sau la notele de subsol nu se pun titlurile
deţinute de autori, cum ar fi „Dr.” etc.
De asemenea, la numele editurii nu se scrie „Company”, „SRL”, „S.A.”,
„Ltd”, „Inc.” și nu se scrie numele tipografiei care a executat tiparul lucrării.

BIBLIOGRAFIE
1. Chelcea Septimiu, Metodologia elaborării unei lucrări științifice, Editura
Comunicare.ro, București, 2003
2. Chelcea, Septimiu, Cum să redactăm: o lucrare de diplomă, o teză de doctorat, un
articol ştiinţific în domeniul ştiinţelor socioumane, Editura Comunicare.ro, București,
2003.
3. Ferreol, Gilles, Flageul Noel, Metode și tehnici de exprimare scrisă și orală, Editura
Polirom, Iaşi, 2007
4. Gherghel, Nicolae, Cum să scriem un articol științific, Editura Științifică, București,
1996
5. Graff, Gerald, Birkenstein Cathy, Manual pentru scrierea academică, Editura Paralela
45, Pitești, 2015
6. Şerbănescu, Andra, Cum se scrie un text, Editura Polirom, Iaşi, 2001
7. Nicolae Voiculescu, Suport de curs

15
 8. Dan Vătăman, Etică și integritate academică, Editura Pro Universitaria, București,
2019

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE VI
Legislație internă și internațională privind protecția dreptului de
autor

1. Legea nr. 8/1996 (M.Of. nr. 60/26 mar. 1996), cu modificările și completările
ulterioare, stabilește cadrul juridic în România privind dreptul de autor și drepturile
conexe. Legea prevede ca autorul unei opere (literară, artistică, muzicală etc.) să
dețină dreptul asupra respectivei opere pe toată durata vieții sale plus încă 70 de ani.
2. Legea nr. 206 din 27 mai 2004 (M.Of. nr. 505 din 4 iunie 2004) privind buna
conduită în cercetarea stiințifică, dezvoltarea tehnologică și inovare, cu modificările și
completările ulterioare, stabilește un ansamblu de norme de bună conduită și de
proceduri destinate respectării acestora.
3. Acestea sunt completate și detaliate în Codul de etică și deontologie profesională al
personalului de cercetare-dezvoltare, denumit Codul de etică, prevazut de Legea nr.
319/2003 privind Statutul personalului de cercetare-dezvoltare, precum si în codurile
de etica pe domenii, elaborate conform art. 7 lit. b).
4. Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011 (art.318) prevede sancţiuni pentru
încălcarea normelor morale
5. La 15 iunie 2010 a apărut ediţia a 3-a a Standardul Internaţional ISO 690:2010.
Information and documentation. Guidelines for bibliographic references and citations
to information resources, ediția a 3-1, adoptat la 15 iunie 2010 a fost elaborat de
Comitetul Tehnic al Organizaţiei Internaţionale de Standardizare și prezintă modul de
prezentare a referințelor bibliografice în documente de orice fel, inclusiv documentele
electronice.

1. Graff, Gerald, Birkenstein Cathy, Manual pentru scrierea academică, Editura

Paralela 45, Pitești, 2015
2. Şerbănescu, Andra, Cum se scrie un text, Editura Polirom, Iaşi, 2001
https://redactareacademica.wordpress.com/resurse/
3. Nicolae Voiculescu, Suport de curs
4. Dan Vătăman, Etică și integritate academică, Editura Pro Universitaria,
București, 2019

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE VII

Plagiatul și combaterea sa
Ca orice activitate socio-umană, activitatea academică concretizată prin
elaborarea lucrărilor științifice trebuie să fie caracterizată prin respectarea unor imperative
etice, unele dintre ele statuate, așa cum am menționat anterior, în norme legale.

16
 Din analiza acestora, am putut observa că sunt evidențiate în primul rând
plagiatul și autoplagiatul.
În formularea art.4 lit.d. din Legea nr. 319/2003 plagiatul constă în
“expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor
texte, expresii, idei, demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode stiințifice extrase
din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menționa acest lucru și
fără a face trimitere la sursele originale”.
Plagiatul constituie, în esenţă, o substituţie abuzivă de autor. El vizează nu
numai infracțiunea de furt intelectual, dat fiind că poate fi plagiată şi o lucrare asupra căreia
nimeni nu mai are drepturi de proprietate intelectuală.
De asemenea, plagiatul reprezintă o conduită mai complexă decât copiatul,
elreferindu-se și la acțiuni cum sunt parafrazele şi sintezele făcute incorect, fie şi din
greşeală, ca şi diverse forme de auto-plagiat.
Costurile sociale ale plagiatului sunt numai materiale, și aici ne referim la
drepturile patrimonale ale autorilor plagiați precum și ale instituțiilor universitare, editurilor,
revistelor științifice, dar și cele care se referă la falsul capital de încrefere și recunoaștere a
adevăratelor valori în societate.

Plagiatul poate fi rezultatul atât al unei conduite intenţionate, dar poate fi și un produs
neintenţionat. Acesta din urmă poate apărea atunci când un autor a ignorat, deşi putea şi avea
obligaţia să nu o facă, faptul că textul aparţine altui autor, sau a considerat că nu e nevoie să
mai citeze sursa, ori a crezut greşit că textul e în patrimoniul public ori nu a fost familiarizat
cu regulile citării academice etc.).
Cei care s-au aplecat asupra cercetării fenemoneului plagiatului au constatat existența
a trei modalităţi frecvente de manifesare a acestuia: prin absenţa citării, prin parafrazare
inadecvată şi prin sintetizarea inadecvată a textului.
Prima modalitate constituie de fapt copierea cuvânt cu cuvânt a unui document.
Astfel, este preluat unui text din opera altui autor, fără a cita exact sau vag autorul şi opera
respectivă sau sunt utilizate fragmente din lucrări diferite, fără a menţiona sursa.

Plagiat total şi plagiat partial. Copierea sau parafrazarea frauduloasă integrală a unei
lucrări – articol sau carte - fără indicarea sursei este plagiat total şi e forma cea mai gravă de
plagiat.
În schimb, în cazul unei lucrări care conține pasaje reduse ca întindere în legătură cu
care nu s-a putut dovedi intenţia de plagiat și care privesc o parte mai puţin importantă a
lucrării, vorbim de plagiat parţial.

Parafrazarea care poate fi considerată plagiat, se face prin schimbarea câtorva cuvinte
sau a ordinii acestora, păstrând însă ideile şi linia de argumentare ale autorului plagiat, a cărui
identitate e trecută sub tăcere de plagiator sau este citat în mod vag.
Ne aflăm în fața unei parafrazări corecte atunci când se citează exactitudine sursa
utilizată, iar ideile autorului citat sunt corect redate în formularea celui ce-l citează.

Autoplagiatul constă în folosirea aceloraşi rezultate ale cercetărilor proprii de mai

multe ori, fără a menţiona acest lucru, creându-se impresia că autorul respectiv a elaborat
lucrări distincte pentru a obţine mai multe foloase distincte.
El constă în “expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format
electronic, a unor texte, expresii, demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode
stiintifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale aceluiasi sau acelorași
17
autori, fără a menționa acest lucru și fără a face trimitere la sursele originale”(art. 4 lit. e din
Legea nr. 319/2003).

Sisteme de citare utilizate în mediul academic

Trimiterile la sursele utilizate se marchează prin citare și prin note de subsol care fac
trimiteri la referințele bibliografice folosite. Trimiterile bibliografice vor cuprinde în chip
necesar pagina/paginile la care se găseşte informaţia sau ideea la care se face trimitere. E
necesar așadar să distingem între bibliografie (lista de lucrări de la finalul lucrării) și note
(note de subsol; ele sunt trimiteri bibliografice sau adnotări de orice fel, ce nu își au locul în
text, dar sunt importante pentru înțelegerea lui, sau ambele).
Citarea unor pasaje dintr-o altă lucrare fără modificări se indică prin ghilimele şi
indicarea sursei. În cazul preluării ideilor prin reformulare nu se folosesc ghilimele, dar se
trimite la sursă. În cazul unui citat între ghilimele, dacă punctul de la sfârsitul enunţului citat
face parte din textul citat, se trece înaintea ghilimelei de încheiere, nu după ea.
Mai există sistemul de citare cu margini sau indentat. În acest caz nu se folosesc
ghilimele. În schimb, există o distanţă a textului din citat faţă de margine (0,5 cm faţă de
textul principal). De asemenea, se lasă un rând liber între citat și textul principal – și înainte si
după citat.
Preluarea oricărei idei aparţinând unui autor se precizează prin nota de subsol, fie că
este vorba de un scurt citat, fie că este vorba de o parafrază (adică reformularea ideilor din
referințele bibliografice cu propriile cuvinte ale celui care redactează un text). În cuprinsul
notei se menționează în următoarea ordine: autorul, titlul lucrării, editura, localitatea, anul
apariţiei, pagina (sau paginile) citate.
În ceea ce privește citarea unor surse de pe Internet, ca regulă generală se
menționează: Numele autorului, prenumele, „Titlul documentului”, Titlul complet al lucrării,
versiune sau ediţie, data documentului, data ultimei revizuiri sau modificări, protocolul de
internet (de exemplu, „http” sau „ftp”) şi adresa URL completă sau numele bazei de date
(data vizitării paginii).
Notele se pun în josul paginii aferente, nu la sfârșitul capitolului sau lucrării. Notele
sunt despărţite de textul principal printr-o linie continuă care începe în partea stângă a paginii
si se extinde spre dreapta, pe o lungime de 5 cm.
Toate notele menţionate pe o pagină trebuie să se regăsească la subsolul paginii
respective.
În text, numărul care indică nota de subsol apare la sfârșitul citatului, după punct (.),
fără spaţiu liber între punct si numărul notei de subsol.

Numerotarea notelor de subsol este continuă de-a lungul întregii lucrări; ea nu începe
cu numărul 1 la fiecare pagină nouă sau la fiecare capitol nou. Numerele notelor de subsol
atât în text, cât si în josul paginii, sunt în Times New Roman.

Bibliografia este cea care încheie lucrarea și cuprinde lista tuturor surselor de
informaţie utilizate de către autor pentru redactarea lucrării. Este indicat ca, la finalul lucrării,
să se facă distincţie între Bibliografie şi Referințe. Bibliografia consultată, obligatorie este cea
din care autorii au extras idei sau citate care le-au susţinut propriile argumentaţii, la aceste
surse făcându-se trimiteri bibliografice în locuri precise.
În Referințe (poate apărea opţional) autorii vor include cărţile, studiile, articolele care
au legătură cu subiectul lucrărilor lor, dar pe care, din motive întemeiate, nu le-au utilizat
explicit în timpul procesului de cercetare științifică. Aceste titluri pot fi, astfel, de folos altor
persoane preocupate şi ele de temele respective.
18
 Lista lucrărilor citate sau consultate trebuie să fie ordonată alfabetic. De obicei,
ordonarea alfabetică se face scriind mai întâi numele autorului, apoi prenumele.

BIBLIOGRAFIE
1. Chelcea Septimiu, Metodologia elaborării unei lucrări științifice, Editura
Comunicare.ro, București, 2003
2. Chelcea, Septimiu, Cum să redactăm: o lucrare de diplomă, o teză de doctorat, un
articol ştiinţific în domeniul ştiinţelor socioumane, Editura Comunicare.ro,
București, 2003.
3. Ferreol, Gilles, Flageul Noel, Metode și tehnici de exprimare scrisă și orală,
Editura Polirom, Iaşi, 2007
4. Gherghel, Nicolae, Cum să scriem un articol științific, Editura Științifică, București,
1996
5. Graff, Gerald, Birkenstein Cathy, Manual pentru scrierea academică, Editura
Paralela 45, Pitești, 2015
6. Şerbănescu, Andra, Cum se scrie un text, Editura Polirom, Iaşi, 2001
7. Nicolae Voiculescu, Suport de curs
8. Dan Vătăman, Etică și integritate academică, Editura Pro Universitaria, București,
2019

19
TEME REFERATE ETICĂ ȘI DEONTOLOGIE PROFESIONALĂ

1. Principiile etice fundamentale pe care sunt chemate să le respecte

categoriile profesionale din sistemul judiciar
2. Independența judecătorilor și procurorilor
3. Promovarea supremației legii de către magistrați
4. Imparțialitatea judecătorilor și procurorilor
5. Exercitarea îndatoririlor profesionale de către magistrați
6. Demnitatea şi onoarea profesiei de judecător sau procuror
7. Coduri deontologice ale categoriilor profesionale din sistemul judiciar
8. Documente internaționale privind deontologia profesională a profesiilor
juridice
9. Activități incompatibile cu calitatea de judecător sau procuror
10.Etică și deontologie academică. Plagiatul și combaterea sa

20
ANEXE
1. PRINCIPIILE DE LA BANGALORE PRIVIND CONDUITA
JUDICIARĂ, 2002
(Proiectul Codului de Conduită Judiciară de la Bangalore 2001 adoptat de Grupul
Judiciar pentru
Întărirea Integrităţii Justiţiei, aşa cum a fost revizuit la Masa Rotundă a Preşedinţilor
Curţilor
Supreme ţinută la Palatul Păcii, Haga, 25-26 noiembrie 2002)
Traducere: Cristi Danileț – judecător
Preambul
ÎNTRUCÂT Declaraţia Universală a Drepturilor Omului recunoaşte ca fundamental
principiul conform
căruia orice persoană are dreptul la un proces echitabil şi public, în faţa unui tribunal
independent şi
imparţial pentru a determina drepturile şi obligaţiile sale şi a hotărî asupra temeiniciei oricărei
acuzaţii penale ce i s-ar aduce.
ÎNTRUCÂT Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice garantează că toate
persoanele vor fi egale în faţa instanţelor şi că, în examinarea în cursul unei proceduri
judiciare a
unei acuzaţii penale sau a drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, orice persoană va avea
dreptul,
într-un termen rezonabil, la un proces echitabil şi public în faţa unei instanţe competente,
independente şi imparţiale stabilit prin lege,
ÎNTRUCÂT cele două principii şi drepturi fundamentale de mai sus sunt în mod egal
recunoscute sau
transpuse în instrumente regionale referitoare la drepturile omului, în prevederi naţionale
constituţionale, legislative, ca şi în common law, precum şi în convenţii şi tradiţii juridice,
ÎNTRUCÂT importanţa unui corp judiciar competent, independent şi imparţial pentru
apărarea
drepturilor omului este accentuată şi de faptul că implementarea tuturor celorlalte drepturi
depinde, în cele din urmă, de buna administrare a justiţiei,
ÎNTRUCÂT un corp judiciar competent, independent şi imparţial este de asemenea esenţial
pentru ca
instanţele să îşi îndeplinească rolul în susţinerea constituţionalismului şi a statului de drept,
ÎNTRUCÂT încrederea publicului în sistemul de justiţie, în autoritatea morală şi în
integritatea
judecătorilor este de maximă importanţă într-o societate democratică modernă,
ÎNTRUCÂT este esenţial ca judecătorii, fiecare individual şi toţi în colectiv, să respecte şi să
onoreze
funcţia judiciară ca fiind un mandat public şi să se străduiască în a spori şi a menţine
încrederea
publicului în sistemul judiciar,
ÎNTRUCÂT principala responsabilitate de a promova şi a menţine standardele înalte ale
conduitei
judiciare revine în primul rând corpului judiciar din fiecare ţară,
ŞI ÎNTRUCÂT Principiile de Bază ale Naţiunilor Unite cu privire la Independenţa Justiției au
menirea
de asigura şi de a promova independenţa justiţiei şi se adresează în primul rând statelor,
21
PRINCIPIILE URMĂTOARE sunt menite să stabilească standarde pentru conduita etică a
judecătorilor.
Rostul lor este de a-i ghida pe judecători şi de a oferi corpului judiciar un cadru de
reglementare a
conduitei judiciare. Aceste principii au de asemenea menirea de a-i ajuta pe membrii puterii
executive şi ai puterii legislative, pe avocaţi şi publicul în general să înţeleagă mai bine şi să
sprijine
membrii puterii judiciare. Aceste principii pornesc de la premisa că judecătorii sunt
responsabili de
conduita lor în faţa unor instituţii anume create pentru a asigura respectarea standardelor
judiciare,
instituţii ce sunt ele însele independente şi imparţiale, şi de la premisa că aceste principii au
fost
stabilite pentru a completa regulile legale şi deontologice existente faţă de care judecătorii
sunt
supuşi, şi nu să le substituie.
Valoarea 1
INDEPENDENŢA
Principiul:
Independenţa justiţiei este premisa statului de drept şi o garanţie fundamentală a procesului
echitabil. În consecinţă, judecătorul va apăra şi va servi ca exemplu de independenţă a
justiţiei,
atât sub aspect individual, cât şi sub aspect instituţional.
Aplicare:
1.1 Judecătorul trebuie să îşi exercite funcţia judiciară în mod independent, pe baza propriei
aprecieri a faptelor şi în concordanţă cu spiritul legii, fără influenţe externe, sugestii, presiuni,
ameninţări şi fără vreun amestec, direct sau indirect, indiferent de la cine ar proveni şi sub ce
motiv.
1.2 Judecătorul trebuie să fie independent în relaţiile cu societatea în general, şi în relaţiile cu
părţile
aflate într-un litigiu pe care îl are de soluţionat.
1.3 Judecătorul nu numai că trebuie să nu aibă legături nepotrivite şi să nu fie influenţat de
puterea
executivă şi de cea legislativă, ci trebuie să şi apară astfel în ochii unui observator rezonabil.
1.4 În exercitarea atribuţiilor sale judiciare, judecătorul trebuie să fie independent faţă de
colegii săi
magistraţi în legătură cu deciziile sale, pe care el este obligat să le ia independent.
1.5 Judecătorul va încuraja şi va susţine garanţiile necesare pentru a-şi îndeplini atribuţiile
judecătoreşti în scopul de a menţine şi de a întări independenţa instituţională şi funcţională a
corpului judiciar.
1.6 Judecătorul va manifesta şi va promova înalte standarde de conduită judiciară în scopul
de a
întări încrederea publicului în corpul judiciar, încredere fundamentală pentru a menţine
independenţa justiţiei.
Valoarea 2
IMPARŢIALITATEA
Principiul:
Imparţialitatea este esenţială pentru îndeplinirea adecvată a funcţiei judiciare. Ea priveşte nu
doar
22
hotărârea însăşi, ci şi întreg procesul prin care se ajunge la aceasta.
Aplicare:
2.1 Judecătorul îşi va exercita îndatoririle judiciare fără favoruri, subiectivism şi prejudecăţi.
2.2 Judecătorul se va strădui să adopte o conduită, atât în instanţă, cât şi în afara acesteia, care
să
menţină şi să întărească încrederea publicului, a juriştilor şi a justiţiabililor în imparţialitatea
judecătorului şi a corpului judiciar.
2.3 Judecătorul se va strădui, atât cât poate într-o măsură rezonabilă, să adopte o conduită
care să
reducă la minimum numărul situaţiilor de recuzare a sa.
2.4 Judecătorul va trebui să se abţină de la orice comentariu în legătură cu o cauză aflată în
curs de
judecare sau care i-ar putea fi dedusă spre judecare, despre care s-ar putea crede în mod
rezonabil
că ar afecta soluţia sau ar putea dăuna aparenţei de echitate a procesului. De asemenea,
judecătorul
se va abţine să facă comentarii în public sau în alt mod, care ar putea afecta caracterul
echitabil al
procesului faţă de orice persoană sau chestiune.
2.5 Judecătorul se va abţine să soluţioneze orice dosar pe care constată că nu îl va putea
judeca întro
manieră imparţială sau în care unui observator rezonabil i s-ar putea părea că judecătorul nu
este
capabil să judece imparţial. Printre astfel de cazuri, fără însă ca înşiruirea să fie completă, se
numără
următoarele:
2.5.1 cazul în care judecătorul are o predispoziţie sau o prejudecată efectivă cu privire la una
dintre
părţi sau în care judecătorul cunoaşte personal fapte relevante pentru proces;
2.5.2 cazul în care, anterior, judecătorul a avut calitatea de avocat sau a fost audiat ca martor
în acel
dosar;
2.5.3 cazul în care judecătorul sau un membru al familiei sale are un interes economic în
rezultatul
procesului;
Toate acestea, sub rezerva ca judecătorul să nu fie exclus din componenţa completului de
judecată
atunci când nu se poate constitui un alt complet care să judece cauza sau când, din motive de
urgenţă, lipsa procesului ar putea duce la un grav act de injustiţie.
Valoarea 3
INTEGRITATEA
Principiul:
Integritatea este esenţială pentru îndeplinirea adecvată a funcţiei judiciare.
Aplicare:
3.1 Judecătorul trebuie să se asigure că în ochii unui observator rezonabil conduita sa este
ireproşabilă.
3.2 Atitudinea şi conduita unui judecător trebuie să reafirme încrederea publicului în
integritatea
corpului judiciar. Justiţia nu doar trebuie făcută, trebuie să se şi vadă că s-a făcut justiţie.
23
Valoarea 4
ETICHETA
Principiul:
Bunele maniere şi respectarea lor în mod vizibil sunt esenţiale în îndeplinirea tuturor
activităţilor desfăşurate de către judecător.
Aplicare:
4.1 Judecătorul va evita încălcarea regulilor de bună cuviinţă sau aparenţa lipsei acesteia în
toate activităţile sale de judecător.

24
 2. UNION INTERNATIONALE DES MAGISTRATS
STATUT UNIVERSEL DU JUGE

Adopté par le Conseil central de l’UIM à Taiwan le 17 novembre 1999

[Lien à l’édition de 1999]
Mis à jour à Santiago du Chili le 14 novembre 2017
[Présentation du nouveau Statut Universel]
ARTICOLUL 1 – PRINCIPII GENERALE
Justiția, ca garant al Statului de drept, este una dintre cele trei puteri ale oricărui Stat
democratic.
Judecătorii trebuie să asigure, în toată activitatea lor, dreptul oricui la un proces echitabil. Ei
trebuie să asigure dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod
public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege,
care să hotărască fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie
asupra acuzației penale care se aduce asupra sa.
Independența judecătorului este indispensabilă pentru o justiție imparțială și conformă legii.
Ea este indivizibilă. Ea nu este o prerogativă sau un privilegiu acordat în interesul personal al
judecătorilor, ci în interesul Statului de drept și al oricărei persoane care solicită și așteaptă o
justiție imparțială.
Toate instituțiile și autoritățile, atât cele naționale, cât și cele internaționale, trebuie să
respecte, să protejeze și să apere această independență.
ARTICOLUL 2 – INDEPENDENȚA EXTERNĂ
Articolul 2-1 – Garantarea independenței într-un act normativ de cel mai înalt nivel
Independența judiciară trebuie consacrată în Constituție sau la nivelul legal cel mai înalt
posibil.
Statutul judecătorului trebuie asigurat printr-o lege specială, care să-i asigure o independență
reală și efectivă față de celelalte puteri ale Statului.
Judecătorul, în calitate de deținător al autorității judiciare, trebuie să poată exercita atribuțiile
sale fără niciun fel de presiune socială, economică și politică, și în mod independent față de
ceilalți judecători și de administrația sistemului de justiție.
Articolul 2-2 – Inamovibilitate
Judecătorii – de îndată ce sunt numiți sau aleși – sunt inamovibili până la împlinirea vârstei
de pensionare obligatorie sau până la încetarea mandatului lor.
Un judecător este numit pe o perioadă nelimitată de timp. În cazul în care legislația prevede o
numire pentru o perioadă limitată de timp, condițiile de numire trebuie să garanteze că
independența judiciară nu este pusă în pericol.
Nici un judecător nu poate fi repartizat într-o altă poziție sau să fie promovat fără acordul său.
Un judecător nu poate fi transferat, suspendat sau revocat din funcție decât în condițiile
prevăzute de lege și atunci numai ca efect al procedurii disciplinare, cu respectarea dreptului
la apărare și a principiului contradictorialității.
Orice modificare adusă vârstei de pensionare obligatorie nu poate avea efect retroactiv.
Articolul 2-3 – Consiliul Justiției
Pentru a proteja independența judiciară trebuie instituit un Consiliu al Justiției sau un alt
organism echivalent, cu excepția țărilor în care această independență este asigurată în mod
tradițional prin alte modalități.
Consiliul Justiției trebuie să fie complet independent de alte puteri ale Statului.
Membrii Consiliului trebuie să fie în majoritatea lor judecători aleși de către colegii lor, în
conformitate cu niște proceduri care să le asigure cea mai mare reprezentare.
25
Consiliul Justiției poate avea și membri care nu sunt magistrați, pentru a reprezenta
diversitatea din societatea civilă. Pentru a evita orice suspiciune, acești membri nu pot fi
politicieni. Ei trebuie să aibă aceleași calități ca judecătorii în ceea ce privește integritatea,
independența, imparțialitatea și competențele. Niciun membru al Guvernului sau al
Parlamentului nu poate fi în același timp și membru al Consiliului pentru Justiție.
Consiliul Justiției trebuie să dispună de cele mai largi atribuții în domeniul recrutării,
formării, numirii, promovării și disciplinării judecătorilor.
Trebuie să se prevadă că acest Consiliu să poată fi consultat de celelalte puteri ale Statului cu
privire la toate chestiunile posibile legate de statutul magistraturii și de etica judicairă,
precum și cu privire la toate subiectele privind stabilirea bugetului anual al Justiției și
alocarea resurselor către instanțele judecătorești, respectiv organizarea, funcționarea și
imaginea publică a instituțiilor judiciare.
Articolul 2-4 – Resursele pentru sistemul de justiție
Celelalte puteri ale Statului trebuie să asigure sistemului de justiție mijloacele necesare pentru
a a-și îndeplini rolul în mod corespunzător.
Sistemul de justiție trebuie să aibă posibilitatea de a participa sau de a fi ascultat atunci când
se iau decizii cu privire la bugetul Justiției și la resursele materiale și umane alocate
instanțelor judecătorești.
Articolul 2-5 – Protecția judecătorului și respectarea hotărârilor judecătorești
Judecătorul trebuie să beneficieze de o protecție legală împotriva amenințărilor și atacurilor
de orice fel, îndreptate împotriva sa, în timpul exercitării atribuțiilor sale.
Securitatea fizică a judecătorului și a familiei sale trebuie oferită de către Stat. Pentru a
asigura solemnitatea dezbaterilor judiciare, Statul trebuie să ia măsuri de protecție în cadrul
instanțelor judecătorești.
Trebuie evitată orice critică cu privire la hotărârile judecătorești, care ar putea compromite
independența sistemului de justiție sau ar pune în pericol încrederea publicului în instituția
judiciară. În cazul unor asemenea alegații, trebuie instituite mecanisme adecvate pentru a-l
acționa în judecată pe cel vinovat, astfel ca judecătorii vizați să poată fi protejați în mod
adecvat.
ARTICOLUL 3 – INDEPENDENȚA INTERNĂ
Articolul 3-1: Supunerea judecătorului față de lege
În îndeplinirea atribuțiilor judiciare, judecătorul este supus numai legii și trebuie să ia în
considerare doar legea.
Constituie o încălcare a principiul independenței judiciare organizarea ierarhică a sistemului
de justiție în așa fel încât, în activitatea de luare a hotărârilor judecătorești, judecătorii să fie
subordonați față de președinții instanțelor sau față de instanțele superioare, cu excepția
procedurii de reformare a hotărârilor, descrisă mai jos (a se vedea articolul 3.2).
Articolul 3-2 – Autonomia personală
Nu este acceptabilă nicio influență, presiune, amenințare sau intervenție, directă sau indirectă,
din partea niciunei autorități.
Această interdicție cu privire la orice fel de ordine sau instrucțiuni adresate judecătorilor nu
se aplică instanțelor superioare ierarhic, atunci când reformează hotărârile instanțelor
inferioare, în conformitate cu procedurile stabilite de lege.
Articolul 3-3 – Administrația instanțelor
Reprezentanții sistemului de justiție trebuie consultați înainte de a se lua orice decizie care
poate afecta performanța îndeplinirii atribuțiilor judiciare.
Întrucât administrația instanțelor poate afecta independența judiciară, aceasta trebuie să fie
încredințată în primul rând judecătorilor.

26
Judecătorii sunt responsabili pentru acțiunile lor și trebuie să răspândească în rândul
cetățenilor orice informație utilă cu privire la funcționarea justiției.
Articolul 3-4 – Modalități de alocare a cauzelor
Repartizarea dosarelor trebuie să se bazeze pe reguli obiective, care să fie stabilite și
comunicate judecătorilor anterior. Orice decizie privind alocarea trebuie să fie luată într-un
mod transparent și verificabil.
Un caz nu trebuie să poată fi retras de la un anumit judecător fără motive întemeiate.
Analizarea acestor motive trebuie făcută de către o autoritate judiciară, pe baza unor criterii
obiective, stabilite de lege în prealabil, și în urma unei proceduri transparente.
Articolul 3-5 – Libertatea de exprimare și dreptul de asociere
Judecătorii se bucură, la fel ca toți ceilalți cetățeni, de libertatea de exprimare. Cu toate
acestea, în exercitarea acestui drept, aceștia trebuie să manifeste rezervă și să se comporte
întotdeauna în așa fel încât să păstreze demnitatea funcției, precum și imparțialitatea și
independența magistraturii.
Trebuie recunoscut dreptul oricărui judecător de a face parte dintr-o asociație profesională
pentru a se permite consultarea judecătorilor, în special în ceea ce privește aplicarea
reglementărilor care îi privesc, etice și de altă natură, precum și a mijloacelor puse la
dispoziția justiției, și pentru a permite judecătorilor să își apere interesele legitime și
independența lor.
ARTICOLUL 4 – RECRUTARE ȘI FORMARE
Articolul 4-1: Recrutare
Recrutarea sau selecția judecătorilor trebuie să se bazeze numai pe criterii obiective, care să
poată asigura aptitudini profesionale; aceasta trebuie făcută de organismul descris la articolul
2.3.
Selecția judecătorilor trebuie făcută independent de gen, origine etnică sau socială, opinii
filosofice și politice, sau credințe religioase.
Articolul 4-2: Formare
Formarea inițială și continuă, în măsura în care asigură independența judiciară, precum și
buna calitate și eficiența sistemului de justiție, constituie un drept și o îndatorire pentru
judecător. Aceasta se organizează sub supravegherea puterii judiciare.
ARTICOLUL 5 – NUMIRE, PROMOVARE ȘI EVALUARE
Articolul 5-1 – Numire
Selectarea și numirea fiecărui judecător trebuie să se facă în conformitate cu criterii obiective
și transparente, bazate pe o calificare profesională adecvată.
Selectarea trebuie efectuată de organismul independent definit în articolul 2-3 al prezentei
Carte sau de un organism echivalent.
Articolul 5-2 – Promovare
Atunci când nu se face în funcție de criteriul vechimii, promovarea unui judecător trebuie să
se bazeze exclusiv pe calități și merite constatate în îndeplinirea atribuțiilor judiciare prin
evaluări obiective și contradictorii.
Deciziile privind promovările trebuie pronunțate în cadrul procedurilor transparente
prevăzute de lege. Ele pot avea loc numai la cererea judecătorului sau cu consimțământul
acestuia.
Atunci când deciziile sunt luate de organismul menționat la articolul 2-3 din prezenta Cartă,
judecătorul a cărui cerere de promovare a fost respinsă trebuie să aibă posibilitatea de a
contesta decizia.
Articolul 5-3 – Evaluare
În țările în care judecătorii sunt evaluați, evaluarea trebuie să fie în primul rând calitativă și să
se bazeze pe meritele judecătorului, pe competențele sale profesionale, personale și sociale;
27
în ceea ce privește promovarea în funcții administrative, evaluarea trebuie să se bazeze pe
competențele manageriale ale judecătorului.
Evaluarea trebuie să se bazeze pe criterii obiective, care să fi fost făcute publice în prealabil.
Procedura de evaluare trebuie să implice judecătorul în cauză și acesta ar trebui să aibă
dreptul de a contesta decizia în fața unui organism independent.
În niciun caz judecătorii nu pot fi evaluați pe baza hotărârilor judecătorești pronunțate de
acestea.
ARTICOLUL 6 – ETICA
Articolul 6-1 – Principii generale
Judecătorii trebuie să fie ghidați de principiile etice în toate circumstanțele.
Aceste principii privesc, în același timp, obligațiile lor profesionale și modul lor de
comportare, iar ele trebuie să ghideze judecătorii și să facă parte din programa de formare a
lor.
Aceste principii trebuie enunțate în scris pentru a crește încrederea publicului în judecători și
în sistemul de justiție. Judecătorii trebuie să joace un rol major în elaborarea unor astfel de
principii etice.
Articolul 6-2 – Imparțialitate, demnitate, incompatibilități, obligația de rezervă
În îndeplinirea atribuțiilor judiciare judecătorul trebuie să fie imparțial și trebuie să fie văzut
ca fiind astfel.
Judecătorul trebuie să își îndeplinească sarcinile cu moderație și demnitate față de funcția sa
de toate persoanele implicate.
Judecătorul trebuie să se abțină de la orice comportament, acțiune sau exprimare de natură să
afecteze încrederea publicului în imparțialitatea și independența sa.
Articolul 6-3 – Eficiența
Judecătorul trebuie să-și îndeplinească obligațiile profesionale într-un termen rezonabil și să
folosească toate mijloacele necesare pentru a fi eficient.
Articolul 6-4 – Activități extraprofesionale
Judecătorul nu poate îndeplini nicio altă funcție, publică sau privată, remunerată sau
neremunerată, care nu este pe deplin compatibilă cu atribuțiile și statutul de judecător.
Judecătorul trebuie să evite orice posibil conflict de interese.
Nu este posibil ca judecătorul să fie numit într-o funcție extraprofesională fără
consimțământul său.
Articolul 6-5 – Posibilitatea judecătorului de a recurge la consilierea unui organism
independent
Atunci când judecătorii consideră că independența lor este pusă în pericol, ei trebuie să poată
recurge la un organism independent, de preferință cel descris în articolul 2-3 al prezentei
Carte, care să aibă mijloacele de a se pronunța asupra realității celor petrecute și de a le oferi
judecătorilor ajutor și sprijin.
Judecătorii trebuie să poată solicita sfaturi cu privire la etică unui organism din cadrul
sistemului judiciar.
ARTICOLUL 7 – DISCIPLINA
Articolul 7-1 – Procedurile disciplinare
Administrarea sistemului de justiție și acțiunea disciplinară față de magistrați trebuie să fie
organizate astfel încât să nu compromită independența reală a judecătorilor și să se bazeze pe
criterii obiective și relevante.
Procedurile disciplinare trebuie exercitate de un organ independent, ai cărui membri să fie în
majoritate judecători, sau de către un organism echivalent.
Cu excepția cazurilor de rea credință sau de neglijență gravă, stabilite printr-o hotărâre
judecătorească definitivă, nu se poate declanșa vreo acțiune disciplinară împotriva unui
28
judecător pentru modul în care a interpretat el legea, sau a apreciat faptele, sau a evaluat
probele, într-o cauză concretă.
Procedurile disciplinare trebuie să se desfășoare conform cu principiul procesului echitabil.
Judecătorului trebuie să i se permită accesul la proceduri și să beneficieze de asistența unui
avocat sau a unui coleg. Hotărârile disciplinare trebuie să fie motivate și să poată fi contestate
în fața unui organism independent.
Acțiunea disciplinară împotriva unui judecător poate avea loc numai când este permisă de o
normă legală pre-existentă și numai în conformitate cu reguli de procedură predeterminate.
Sancțiunile disciplinare trebuie să fie aplicate potrivit principiului proporționalității.
Articolul 7-2 – Responsabilitatea civilă și penală
Acțiunea civilă, în țările în care aceasta este reglementată, și acțiunea penală, eventual
arestarea, îndreptate împotriva unui judecător trebuie permise numai în condiții care să nu
poată avea ca obiect exercitarea unei influențe în activitatea jurisdicțională.
Erorile judiciare trebuie să fie remediate în cadrul căilor de atac. Orice remediu pentru alte
neajunsuri în înfăptuirea justiției trebuie să atragă doar răspunderea Statului.
Cu excepția cazurilor de greșeli comise cu intenție, nu este adecvat ca, în exercitarea
funcțiilor sale judiciare, un judecător să fie expus răspunderii personale, chiar printr-o acțiune
de regres din partea statului.
ARTICOLUL 8 – REMUNERAȚIE, PROTECȚIE SOCIALĂ ȘI PENSIONARE
Articolul 8-1 – Remunerație
Judecătorul trebuie să primească o remunerație suficientă care să îi asigure o reală
independență economică și, prin aceasta, să îi asigure demnitatea, imparțialitatea și
independența sa.
Remunerația nu trebuie să depindă de rezultatele activității judecătorului sau de
performanțele sale și nu poate fi redusă în timpul mandatului său.
Regulile privind remunerarea trebuie să fie consfințite în texte de lege la cel mai înalt nivel
posibil.
Articolul 8-2 – Protecție socială
Statutul trebuie să prevadă pentru judecător o garanție contra riscurilor sociale legate de
boală, maternitate, invaliditate, bătrânețe și deces.
Articolul 8-3 – Pensionare
Judecătorul are dreptul să ceară pensionarea și să primească o pensie corespunzătoare
nivelului său de responsabilitate.
După pensionare, judecătorul poate exercita o altă activitate profesională juridică, dacă
aceasta din urmă nu este incompatibilă din punct de vedere etic cu fosta sa activitate juridică.
Judecătorul nu poate fi privat de pensia sa pentru singurul motiv că exercită o altă activitate
profesională.
ARTICOLUL 9 – APLICAREA STATUTULUI UNIVERSAL
Articolul 9-1 – Aplicare pentru toate persoanele care exercită atribuții judiciare
Prezentul statut este aplicabil tuturor persoanelor care exercită atribuții judiciare, inclusiv
asistenților judiciari și asesorilor populari.
Articolul 9-2 – Aplicare pentru procurori
În țările în care procurorii sunt asimilați judecătorilor, principiile de mai sus trebuie
aplicate mutatis mutandis acestora.
Articolul 9-3 – Independența procurorilor
Independența procurorilor – care este esențială pentru Statul de drept ‒ trebuie garantată prin
lege, la cel mai înalt nivel posibil, într-o manieră similară celei pentru judecători.

29
 3. CARTA EUROPEANA CU PRIVIRE LA STATUTUL JUDECATORULUI(1998)
PREFATA
Activitatile desfasurate pe parcursul a numerosi ani deja în cadrul Consiliului Europei, axate pe
organizarea Justitiei într-un Stat de drept democratic au permis abordarea în repetate rânduri a
temei statutului judecatorilor si diferitelor aspecte ale acestuia. Este vorba în particular despre
reuniunile consacrate, de-a lungul anilor trecuti, recrutarii, pregatirii, carierei, responsabilitatii si
regimului disciplinar al judecatorilor, reuniuni al caror ritm s-a accelerat la sfârsitul anilor 80,
odata cu schimbarile esentiale intervenite în Estul Europei.
Anul 1997 a marcat cristalizarea ideii unei capitalizari a rezultatelor acestor activitati si discutii,
în scopul de a le conferi o “vizib ilitate” mai mare, dar si sau mai ales în scopul de a atribui un
nou elan efortului, niciodata epuizat, de perfectionare a institutiilor judiciare ca element esential
într- un stat de drept.
Necesitatea de a elabora o Carta Europeana cu privire la statutul judecatorilor a fost confirmata în
iulie 1997, la încheierea lucrarilor primei reuniuni multilaterale de la Strasbourg consacrate
statutului judecatorilor în Europa. Participantii la aceasta reuniune, originari din 13 tari din
Europa occidentala, centrala si orientala, carora li s-au alaturat si reprezentantii Asociatiei
Europene a Magistratilor (AEM) si ai Magistratilor Europeni pentru Democratie si Libertati
(MEDEL), si-au expus dorinta ca Consiliul Europei sa ofere cadrul si sustinerea necesare pentru
elaborarea acestei Carti. Pe baza acestor concluzii, Directia Afacerilor Juridice a încredintat câte
unui expert din Franta, Polonia si respectiv Marea Britanie redactarea unui anteproiect al Cartei.
Acest anteproiect, elaborat în primavara anului 1998, a fost prezentat participantilor la cea de-a
doua reuniune multilaterala care s-a desfasurat si ea la Strasbourg, în perioada 8-10 iulie 1998.
Dupa trei zile de discutii si dupa ce a fost îmbunatatit cu o serie de amendamente, textul a fost
adoptat în unanimitate. Valoarea acestei Carti nu rezulta dintr-un statut formal pe care nu îl are, ci
din pertinenta si vigoarea pe care autorii au intentionat sa o dea continutului ei. Cunoasterea
acestui continut si o larga difuzare a Cartei constituie elemente esentiale pentru ca dinamica sa de
progres sa-si gaseasca o realizare. Ea este destinata judecatorilor, juristilor, responsabililor
politici si mai general tuturor persoanelor interesate din institutiile statului de drept si ale
democratiei.

CARTA EUROPEANA CU PRIVIRE LA STATUTUL JUDECATORILOR

Participantii la reuniunea multilaterala cu privire la statutul judecatorilor în Europa, organizata de
Consiliul Europei perioada 8-10 iulie 1998,
Luând în considerare articolul 6 al Conventiei de aparare a Drepturilor Omului si Libertatilor
fundamentale care dispune ca “orice persoana are dreptul ca afacerea sa sa fie examinata
echitabil, public si într- un termen rezonabil de un tribunal independent si impartial, stabilit prin
lege”;
Luând în considerare Principiile fundamentale cu privire la independenta magistraturii aprobate
de Adunarea generala a Natiunilor Unite în noiembrie 1985;
Referindu-se la Recomandarea n R(94) 12 a Comitetului de Ministri adresata Statelor Membre cu
privire la independenta, eficacitatea si rolul judecatorilor si însusindu-si obiectivele pe care
aceasta le exprima;
În grija de a vedea promovarea independentei judecatorilor mai efectiva, acest lucru fiind
necesar pentru consolidarea preeminentei dreptului si protejarii libertatilor individuale în Statele
democratice;
Constienti de necesitatea precizarii într- un instrument destinat tuturor Statelor europene a
dispozitiilor care ar asigura cele mai bune garantii de competenta, independenta si impartialitate a
judecatorilor;
În dorinta ca statutele judecatorilor din diferite State europene sa ia în considerare aceste
dispozitii pentru a asigura în mod concret cel mai înalt nivel al garantiilor;
Au adoptat prezenta Carta europeana cu privire la statutul judecatorilor.
30
1. PRINCIPII GENERALE
1.1. Statutul judecatorilor tinde sa asigure competenta, independenta si impartialitatea la care
orice persoana se asteapta în mod legitim din partea jurisdictiilor si a fiecaruia sau fiecareia
dintre judecatorii carora le este încredintata apararea drepturilor sale. El exclude orice dispozitiv
sau procedura care ar putea periclita încrederea în aceasta competenta, aceasta independenta sau
aceasta impartialitate. Prezenta carta comporta în cele ce urmeaza dispozitiile care sînt în cea mai
mare masura în stare sa garanteze realizarea acestor obiective. Aceste dispozitii urmaresc
ridicarea nivelului garantiilor în diferite state europene. Ele nu pot sa justifice modificarile
statutelor nationale care tind sa reduca nivelul deja atins al garantiilor în tarile respective.
1.2. În fiecare stat european principiile fundamentale ale statutului judecatorilor sînt formulate în
normele interne de cel mai înalt nivel, iar regulile statutului, în normele de nivel legislativ cel
putin.
1.3. Pentru orice decizie referitoare la selectia, la recrutarea, la desemnarea, la evoluarea
carierei sau la încetarea functiilor unui judecator, statutul prevede interventia unei instante
independente fata de puterea executiva si de cea legislativa, constituita cel putin pe jumatate din
judecatori alesi de Adunarea Generala conform unor modalitati care garanteaza cea mai larga
reprezentare a acestora.
1.4. Statutul ofera fiecarui judecator care considera ca drepturile sale statutare, sau mai general
independenta sa personala sau independenta justitiei sînt puse în pericol sau sînt ignorate într-un
mod oarecare, posibilitatea de sesiza o asemenea instanta independenta care dispune de mijloace
efective pentru a solutiona sau pentru a propune solutionarea situatiei respective.
1.5. Judecatorul trebuie sa dea dovada, în exercitiul functiilor sale, de disponibilitate si de respect
fata de persoane, având grija sa-si mentina nivelul înalt de competenta necesar în orice
circumstanta judecarii cauzelor, judecare de care depinde ga rantia drepturilor individuale si sa
pastreze secretele care i-au fost legal încredintate.
1.6. Statul are datoria sa asigure judecatorului mijloacele necesare pentru îndeplinirea misiunii
sale si în special pentru solutionarea cauzelor în termen rezonabil.
1.7. Organizatiile profesionale constituite din judecatori si la care acestia pot liber sa adere
contribuie tocmai la apararea drepturilor pe care statutul le confera judecatorilor, în particular pe
lânga autoritatile si instantele care intervin în deciziile care îi vizeaza.
1.8. Prin reprezentantii lor si organizatiile lor profesionale judecatorii participa la luarea
deciziilor privind administrarea jurisdictiilor, la determinarea mijloacelor acestora si la afectarea
acestora pe plan national si local. În aceleasi conditii, judecatorii sînt consultati în privinta
proiectelor de modificare a statutului lor si în ceea ce priveste conditiile de remunerare si de
protectie sociala.
2. SELECTAREA, RECRUTAREA, PREGATIREA INITIALA
2.1. În virtutea regulilor din statut cu privire la selectarea si recrutarea judecatorilor, alegerea, de
catre o instanta sau o comisie independenta, a candidatilor se bazeaza pe capacitatea acestora de a
aprecia liber si impartial situatiile judiciare cu care ei se confrunta si de a aplica dreptul în spiritul
respectarii demnitatii persoanelor.
2.2. Statutul prevede conditiile în care este garantata, prin cerintele carora trebuie sa le
corespunda diplomele obtinute sau experienta anterioara, aptitudinea de a exercita functiile
judiciare specifice.
2.3. Statutul asigura candidatilor selectionati pregatirea pentru exercitarea efectiva a functiilor lor
prin instruirea apropriata care îi revine statului.
3. DESEMNAREA, INAMOVIBILITATEA
3.1. Decizia de desemnare în functia de judecator a candidatilor selectionati si decizia de afectare
la un tribunal sînt luate de catre instanta independenta la care se face referire la punctul 1.3. sau în
baza propunerii acesteia, sau în urma recomandarii, sau cu acordul sau, sau ca urmare a avizului
sau.
31
3.2. Statutul determina situatiile în care activitatile anterioare ale candidatului sau cele exercitate
de rudele acestuia împiedica, din cauza îndoielilor pe care ele pot sa le provoace în mod legitim si
obiectiv în privinta impartialitatii si independentei lor, afectarea la un tribunal.
3.3. În cazul în care procedura de recrutare prevede o perioada de încercare, neaparat scurta,
ulterioara desemnarii în functia de judecator dar anterioara confirmarii definitive a desemnarii,
sau în cazul în care recrutarea se efectueaza pentru o perioada limitata susceptibila de reînnoire,
decizia de a nu desemna în functie în mod definitiv sau de a nu reînnoi nu poate fi luata decît de
catre instanta independenta la care se face referire la punctul 1.3. sau în baza propunerii acesteia,
sau în urma recomandarii, sau cu acordul sau, sau ca urmare a avizului sau. Dispozitiile de la
punctul 1.4. sînt aplicabile si persoanelor supuse unei perioade de încercare.
3.4. Judecatorul în functie într- un tribunal nu poate în pr incipiu sa fie desemnat si nici transferat
într-o noua functie, chiar si în sens de promovare, fara liberul sau consimtamânt. Nu se poate
deroga de la acest principiu decât în cazul în care acest transfer a fost prevazut ca sanctiune
disciplinara si a fost pronuntat, în cazul unei modificari legale a organizarii judiciare, precum si în
cazul unei afectari temporare având drept scop sprijinirea unui tribunal vecin, durata maximala a
acestei afectari fiind strict limitata prin statut, fara ca aplicarea dispozitiilor de la punctul 1.4. sa
fie prejudiciata.
4. DESFASURAREA CARIEREI
4.1. Atunci când nu este bazat pe vechimea de munca, sistemul de promovare este în
exclusivitate bazat pe calitatile si meritele constatate în timpul exercitarii functiilor încredintate
judecatorului prin evaluari obiective efectuate de unul sau mai multi judecatori si discutate cu
judecatorul interesat. Deciziile de promovare sînt în asemenea cazuri pronuntate de catre instanta
la care se face referire la punctul 1.3. sau în baza propunerii acesteia, sau cu acordul sau.
Judecatorul care nu este propus pentru promovare trebuie sa poata adresa acestei instante o
reclamatie.
4.2. Judecatorul este liber sa exercite activitati neprevazute de mandat, printre care si cele care
sînt expresia dreptului sau de cetatean. Aceasta libertate nu poate fi limitata decât în masura în
care activitatile sînt incompatibile cu încrederea în impartialitatea si independenta judecatorului
sau cu disponibilitatea necesara pentru solutionarea cu atentie si într-un termen rezonabil a
afacerilor care îi sînt supuse spre examinare. Exercitarea unei activitati retribuite neprevazute de
mandat, alta decât activitatea literara si artistica, trebuie sa faca obiectul unei autorizari prealabile
obtinute în conditiile fixate de statut.
4.3. Judecatorul trebuie sa se abtina de la orice comportament, act sau manifestare care ar putea
sa pericliteze efectiv încrederea în impartialitatea si independenta sa.
4.4. Statutul garanteaza judecatorului mentinerea si aprofundarea cunostintelor atât tehnice cît si
social-culturale necesare exercitarii functiilor care îi revin prin accesul regulat la sesiuni de
pregatire organizate cu finantare de la stat si sub supravegherea statului în conformitate cu
conditiile continute la punctul 2.3.
5. RESPONSABILITATEA
5.1. Neîndeplinirea de catre judecator a unei îndatoriri expres definite de statut nu poate fi
sanctionata decât în baza deciziei, a propunerii, a recomandarii sau cu acordul unei jurisdictii
sau unei instante constituita cel putin pe jumatate din judecatori alesi, în cadrul unei proceduri cu
caracter contradictoriu la care judecatorul poate beneficia de asistenta unui aparator. Categoriile
de sanctiuni susceptibile de a fi aplicate sînt precizate în statut, iar aplicarea acestora este supusa
principiului proportionalitatii. Decizia unei autoritati executive, a unei jurisdictii sau a instante la
care se face referire mai sus, prin care se pronunta o sanctiune este susceptibila de atac în fata
unei instante superioare cu caracter jurisdictional.
5.2. Repararea prejudiciului suportat în mod ilegitim ca urmare a deciziei sau a comportamentului
unui judecator în exercitiul functiunii sale este asigurata de catre stat. Statutul poate prevedea ca
statul sa aiba posibilitatea sa ceara judecatorului rambursarea, în anumite limite, printr-o actiune
jurisdictionala în cazul necunoasterii grosolane si inexcuzabile de catre judecator a regulilor în
32
cadrul carora se desfasoara activitatea acestuia. Sesizarea jurisdictiei competente trebuie sa faca
obiectul unui acord prealabil al instantei la care se face referire la punctul 1.3.
5.3. Orice persoana trebuie sa aiba posibilitatea sa adreseze unui organism independent, fara
formalitati particulare, reclamatia sa cu privire la disfunctionalitatea justitiei într-o anumita
cauza. Daca în urna unei examinari prudente si în detalii se constata în mod incontestabil o
încalcare de genul celeia la care se face referire la punctul 5.1. din partea judecatorului, acest
organism es te autorizat sa sesizeze instanta disciplinara în subordinea careia se afla judecatorul
sau cel putin sa recomande o atare sesizare unei autoritati competente în mod normal, conform
statutului, sa o faca.
6. REMUNERAREA, PROTECTIA SOCIALA
6.1. Exercitarea ca profesionist de catre un judecator a functiilor judiciare presupune o
remunerare, nivelul careia este fixat astfel încât sa îl protejeze contra presiunilor ce tind sa
influenteze sensul deciziilor sale si mai general comportamentul sau jurisdictional, periclitând
astfel independenta si impartialitatea judecatorului.
6.2. Remunerarea poate sa varieze în functie de vechimea de munca, de natura functiilor cu care
judecatorul profesionist a fost investit sau de importanta îndatoririlor care î-au fost impuse,
apreciate în conditii transparente.
6.3. Statutul prevede asigurarea judecatorului profesionist împotriva riscurilor sociale legate de
maladii, maternitate, invaliditate, batrânete si deces.
6.4. Astfel, statutul asigura judecatorilor care au atins vârsta legala de încetare a functiei lor,
dupa exercitarea acestor functii cu statut de profesionist pe parcursul unei anumite perioade de
timp, plata unei pensii a carei nivel sa fie cît de apropiat posibil de nivelul ultimei sale
remunerari din activitatea jurisdictionala.
7. ÎNCETAREA FUNCTIILOR
7.1. Judecatorul înceteaza în mod definitiv sa-si exercite functiile prin demisie, pe motiv de
inaptitudine fizica constatata în urma unei expertize medicale, la atingerea limitei de vârsta, dupa
expirarea termenului mandatului sau legal sau în urma revocarii pronuntate în cadrul unei
proceduri ca cea la care se face referire la punctul 5.1.
7.2. Aparitia unuia dintre motivele mentionate la punctul 7.1., cu exceptia limitei de vârsta si a
termenului mandatului legal, trebuie sa fie verificata de catre instanta la care se face referire la
punctul 1.3.

EXPUNEREA MOTIVELOR CARTEI CU PRIVIRE LA STATUTUL JUDECATORULUI

1. PRINCIPII GENERALE
Domeniul de aplicare a cartei europene cuprinde nu numai judecatorii profesionali, dar si
judecatorii neprofesionali. A fost constientizata importanta faptului ca anumite garantii legate de
recrutarea judecatorilor, de incompatibilitati, de comportamentul în afara functiunii sau de
încetarea functiunii sa se aplice tuturor judecatorilor.
Carta semnaleaza totusi în mod expres dispozitiile care sînt destinate sa fie aplicate în mod
specific judecatorilor profesionali, aceasta specificitate fiind de altfel inerenta unor notiuni cum ar
fi cariera, de exemplu.
Dispozitiile Cartei vizeaza judecatorii din componenta tuturor jurisdictiilor carora persoanele sînt
puse în situatia sa-si supuna spre examinare cauzele sau carora le revine judecarea acestor cauze,
fie ca este vorba despre jurisdictii calificate drept civile, penale, administrative sau altele.
1.1. Carta opteaza pentru definirea continutului statutului judecatorilor în raport cu obiectivele
despre realizarea carora este vorba: asigurarea competentei, independentei si impartialitatii la care
orice persoana este în drept sa se astepte din partea jurisdictiilor si a fiecaruia dintre judecatori, a
caror misiune de protejare a drepturilor persoanelor este reamintita. Statutul nu este prin urmare
un scop în sine ci un mijloc prin care persoanelor, protejarea drepturilor carora le revine
jurisdictiilor si judecatorilor, le sînt asigurate garantiile necesare unei protejari efective.
Aceste garantii în favoarea persoanelor constau în competenta, experienta, independenta si
33
impartialitate, referinte pozitive pentru ca statutul judecatorilor trebuie sa tinda sa le asigure, dar
si negative pentru ca statutul trebuie sa excluda orice ar putea altera încrederea în existenta lor.
S-a dorit sa se stie daca dispozitiile cartei trebuie sa se prezinte ca fiind imperative, adica trebuie
sa figureze obligatoriu în statutele nationale ale judecatorilor, sau au valoarea unor recomandari
care nu prezinta obstacole pentru aplicarea unor alte dispozitii considerate ca fiind în masura sa
asigure garantii echivalente.
Aceasta din urma solutie s-ar putea inspira din grija de a nu stigmatiza sistemele nationale în
care, dincolo de modalitatile juridice putin marcate de preocuparile pentru protejarea statutara a
judecatorilor, practica îndelungata si constanta a dus totusi la aceea ca garantiile sa fie efective.
S-a facut însa apreciat si punctul de vedere conform caruia lipsa unor dispozitive de tip statutar
care sa asorteze exercitarea de catre autoritatile politice a unor împuterniciri în materie de
desemnare, de afectare, de promovare sau de încetare a functiilor, a avut drept consecinta, în
practica a numeroase tari, printre care si cele care au aderat de curând la Consiliul Europei,
ineficienta garantiilor de competenta, de independenta si de impartialitate.
Iata de ce, fara a atribui dispozitiilor sale un caracter net imperativ, Carta le prezinta ca fiind cele
mai în masura sa garanteze realizarea obiectivelor enuntate anterior.
Multe dintre dispozitiile Cartei nu pot fi aplicate în sistemele în care judecatorii sînt alesi direct
de catre cetateni. Nu a fost posibil ca, la elaborarea Cartei, sa se retina doar dispozitiile
compatibile cu asemenea sisteme de alegeri, pentru ca “cel mai mic numitor comun” la care s-ar
fi ajuns ar fi fost mult prea modest. Carta nu îsi propune nici "sa invalideze" într- un anumit fel
sistemele de alegeri care, în constiinta cetatenilor statelor în care acestea se aplica, pot reprezenta
chintesenta democratiei. Se cuvine sa se considere ca aceste dispozitii se aplica pe cât e posibil la
sistemele de alegeri ale judecatorilor. De exemplu, dispozitiile punctelor 2.2. si 2.3. (prima fraza)
sînt cu siguranta aplicabile si colportoare de garantii favorabile în asemenea sisteme.
Dispozitiile Cartei au drept scop ridicarea nivelului garantiilor în diferite state europene, într-o
masura care va depinde de nivelul deja atins în aceste tari. Dispozitiile Cartei nu pot însa în nici
un fel sa serveasca drept baza pentru eventualele modificari ale statutelor nationale care ar
antrena, dimpotriva, regresarea, reducerea nivelului deja atins al garantiilor într-o tara sau alta.
1.2. Importanta statutului judecatorilor, de care este legata garantia competentei, independentei si
impartialitatii judecatorilor si jurisdictiilor, face ca principiile fundamentale ale acestuia sa
figureze în normele interne de cel mai înalt nivel, adica, în statele care dispun de o constitutie
rigida, în aceasta constitutie. Cât despre regulile statutului, ele vor fi înscrise în normele de nivel
legislativ cel putin, norme care vor fi si de cel mai înalt nivel pentru un stat dotat cu o Constitutie
supla.
Aceste cerinte cu privire la nivelul normativ cerut pentru înscrierea principiilor fundamentale si a
regulilor împiedica ca modificarea acestora prin proceduri expeditive neproportiona te cu miza în
cauza. În particular, nivelul constitutional al principiilor fundamentale trebuie sa împiedice ca
legislatia sa adopte dispozitii care ar avea ca obiect sau ca efect ignorarea lor.
Indicând nivelul normativ cerut pe plan intern, Carta nu conjectureaza în ceea ce priveste
respectul datorat, pe acest plan, dispozitiilor protectoare care se contin în instrumentele
internationale constrângatoare pentru statele europene. Cu atât mai putin scuteste ea de
respectarea acestor dispozitii cu cît se refera la principalele dintre ele, asa cum este indicat în
preambul, ca la o sursa de inspiratie.
1.3. Carta prevede interventia unei instante independente fata de puterea executiva si de puterea
legislativa pentru orice decizie care afecteaza selectarea, recrutarea, desemnarea, desfasurarea
carierei sau încetarea functiilor unui judecator. Formularea pentru care s-a optat tinde sa acopere
situatii variate, pornind de la recomandarea data de catre instanta independenta unui organ al
puterii executive sau al puterii legislative si pâna la luarea deciziei propriu- zise de catre instanta
independenta.
Trebuia sa se tina cont în aceasta privinta de anumite diferente dintre sistemele nationale. În

34
unele dintre ele s-ar admite cu greu ca o instanta independenta sa se substituie autoritatii politice
de desemnare. Dar în asemenea caz obligatia impusa de a solicita cel putin recomandarea sau
avizul unei instante independente nu poate sa nu aiba un efect incitativ, daca nu chiar
constrângator în practica, pentru autoritatea politica de desemnare. Autoritatea politica sau
administrativa care nu s-ar conforma unei astfel de recomandari sau unui astfel de aviz ar trebui
cel putin sa fie obligata sa expuna motivele acestui refuz.
Carta contine o formulare în care interventia instantei independente ar putea avea atât forma unui
aviz simplu, cît si cea a unui aviz conform, a unei recomandari, a unei propuneri sau a unei
decizii.
A fost ridicata problema componentei unei instante independente. Carta a optat pentru o
formulare conform careia aceasta instanta este constituita cel putin pe jumatate din judecatorii
alesi de catre membrii Camerei lorzilor. Prin urmare, Carta n-a vrut sa permita ca judecatorii sa
fie minoritari în instanta independenta, dar a vrut si mai putin sa impuna ca acestia sa fie
majoritari. Date fiind conceptiile diferite si dezbaterile filozofice din statele europene, referirea la
limita minimala de o jumatate de judecatori asigura un nivel apreciabil de garantii, respectându-se
în ace lasi timp consideratiunile de principiu care pot fi exprimate într- un sistem national sau
altul.
Conform Cartei, judecatorii care fac parte din instanta independenta sînt alesi de catre membrii
Camerei lorzilor. Ea a considerat ca independenta care trebuie sa caracterizeze instanta în cauza
exclude alegerea sau desemnarea judecatorilor care fac parte din instanta de catre o autoritate
politica apartinând puterii executive si puterii legislative.
O asemenea formula ar putea efectiv conferi desemnarii si rolului judecatorilor un caracter
partizan. Nu poate fi vorba ca judecatorii chemati sa faca parte din instanta independenta sa se
straduie sa obtina favoarea partidelor politice sau a organelor care îsi datoreaza ele însele
desemnarea sau alegerea unor asemenea partide sau actiunii acestora.
În sfârsit, fara a impune un mod de scrutin particular, Carta afirma ca modalitatile de alegere a
reprezentantilor judecatorilor în aceasta instanta trebuie sa asigure cea mai larga reprezentare a
acestora.
1.4. Carta consacra dreptul judecatorului care considera ca drepturile sale statutare sau mai
general independenta sa sau independenta justitiei sînt amenintate sau necunoscute într-un mod
oarecare de a introduce recurs în fata unei instante independente de genul celei care a fost
examinata anterior.
Astfel, judecatorul nu este lasat dezarmat în cazul prejudicierii independentei sale. Dreptul la
recurs este o garantie necesara, caci afirmarea unor principii protectoare nu este decât o dorinta
pioasa atunci când nu exista mecanisme care sa permita aplicarea lor efectiva. Interventia
instantei independente în orice decizie privitoare la statutul individual al judecatorului nu acopera
în mod obligatoriu toate ipotezele în care independenta acestuia ar putea fi afectata si este
indispensabil ca sesizarea acestei instante sa poata interveni si la initiativa judecatorului însusi.
Carta precizeaza ca instanta independenta astfel sesizata trebuie sa dispuna de mijloace efective
pentru a remedia ea însasi, sau pentru a propune autoritatii competente sa remedieze situatia care
afecteaza independenta judecatorului. Aceasta formula tine cont de diversitatea sistemelor
nationale, remarcat fiind ca o simpla recomandare a instantei independente în privinta unei
situatii concrete are neaparat un efect foarte incitativ în practica asupra autoritatii careia i se
adreseaza.
1.5. Carta enunta principalele îndatoriri ale judecatorului în si pentru exercitiul functiunii sale.
Disponibilitatea se refera atât la timpul necesar pentru solutionarea judicioasa a cauzelor cît si la
starea de spirit atenta, lucida care este evident necesara la îndeplinirea unei sarcini de o atare
importanta, deoarece numai prin judecarea cauzelor este asigurata garantia drepturilor
individuale. Respectul persoanelor se impune în mod particular în situatia în care judecatorul
reprezinta puterea, el impunând-se cu atât mai mult cu cît indivizii se prezinta deseori în fata
justitiei într-o stare de fragilitate personala. Obligatia de a pastra secretele care i-au fost
35
încredintate judecatorului este si ea mentionata. În sfârsit, se stipuleaza ca judecatorul trebuie sa
vegheze la mentinerea nivelului înalt de competenta necesar în orice circumstante la judecarea
cauzelor. Prin aceasta se subîntelege ca nivelul înalt de competenta si experienta sînt pentru
judecator o cerinta constanta în examinarea si judecarea cauzelor, si ca lui îi revine mentinerea
acestui nivel înalt cu conditia sa i se asigure accesul, dupa cum va fi precizat, la actiuni de
recalificare.
1.6. Carta precizeaza ca statul are datoria sa asigure judecatorului mijloacele necesare pentru
buna exercitare a functiei lor si anume pentru examinarea cauzelor într- un timp rezonabil.
Fara indicarea expresa a acestei obligatiuni care îi revine statului, dispozitiile relative la
responsabilitatea judecatorului si-ar vedea justificarile alterate.
1.7. Carta recunoaste rolul organizatiilor profesionale constituite de catre judecatori si la care
toti judecatorii trebuie sa poata adera liber, ceea ce exclude orice discriminare în dreptul de fi
membru al acestora, indicând ca ele contribuie la apararea drepturilor statutare ale judecatorilor
pe lânga autoritatile si instantele care intervin în deciziile care îi privesc. Nu este posibil deci sa
se interzica judecatorilor sa constituie astfel de organizatii profesionale si nici sa adere la ele.
Fara a le acorda exclusivitate în apararea drepturilor statutare ale judecatorilor, Carta afirma ca
trebuie sa se recunoasca si sa fie respectata contributia lor la aceasta aparare pe lânga autoritatile
si instantele care intervin în deciziile care îi vizeaza pe judecatori. Acest lucru se aplica printre
altele la instanta independenta la care s-a facut referire la punctul 1.3.
1.8. Carta prevede ca judecatorii sînt implicati, prin reprezentantii lor, si anume în instanta la
care se face referire la punctul 1.3., precum si prin organizatiile lor profesionale, în deciziile cu
privire la administrarea jurisdictiilor, la determinarea mijloacelor lor si la afectarea acestora pe
plan national si local.
Fara impunerea unei anumite forme juridice si nici a unui nivel de constrângere, este vorba de a
implica judecatorii în stabilirea bugetului consacrat justitiei în general si diferitor jurisdictii luate
în parte, ceea ce presupune proceduri de consultare sau de reprezentare la nivel national si local.
Acest lucru se aplica într-o masura mai mare si la administrarea justitiei si a jurisdictiei. Carta un
cere ca aceasta administrare sa revina neaparat judecatorilor, dar impune ca acestia sa nu fie tinuti
de o parte de administrare.
Consultarea judecatorilor prin intermediul reprezentantilor sau organizatiilor lor profesionale
referitor la proiectele de modificare a statutului lor sau la definirea conditiilor remunerarii lor si a
protectiei lor sociale, inclusiv a pensiei, trebuie sa permita judecatorilor sa nu fie tinuti de o parte
de la pregatirea deciziilor în aceste domenii fara sa existe totusi un amestec în puterea de a
decide, cu care sînt investite instantele nationale competente în virtutea constitutiei.
2. SELECTAREA, RECRUTAREA, PREGATIREA INITIALA
2.1. Selectarea si recrutarea judecatorilor trebuie sa se înscrie într-o alegere efectuata de catre o
instanta sau o comisie independenta din mai multi candidati. Nu se precizeaza ca trebuie sa fie
vorba despre instanta la care se face referire la punctul 1.3., ceea ce creeaza posibilitatea de a se
recurge de exemplu la sistemul de juriu de concurs sau la cel de comisie de selectare, cu conditia
ca acestea sa fie independente. În practica, procedura de selectare este deseori distincta de aceea
de desemnare propriu zisa. Este importat sa se precizeze garantiile specifice care se ataseaza
procedurii de selectare.
Alegerea efectuata de instanta de selectare trebuie sa aiba la baza criterii modulabile în
conformitate cu natura functiilor de exercitat.
Mai întâi de toate se va face evaluarea capacitatii candidatilor de a aprecia liber situatiile cu care
se confrunta judecatorul, ceea ce evoca libertatea de spirit. Aptitudinea de a da dovada de
impartialitatea indispensabila în exercitarea functiilor judiciare este si ea un element esential.
Capacitatea de a aplica legea presupune în acelasi timp cunoasterea dreptului si aptitudinea de a- l
aplica în practica, ceea ce nu este acelasi lucru. În sfârsit, selectarea trebuie sa se asigure de
capacitatea candidatilor de a-si impregna comportamentul de judecator cu respectarea demnitatii

36
persoanelor, element esentiala într-o relatie de putere si fata de indivizi care se prezinta în fata
justitiei deseori în situatie dificila.
În cel din urma rând, selectarea nu poate sa se bazeze pe criterii de discriminare pe motiv de sex,
origine etnica sau sociala, opinii filozofice si politice, convingeri religioase.
2.2. Pentru a garanta aptitudinea de a exercita functia de judecator, care un caracter specific, este
necesar ca regulile statutare relative la selectare si recrutare sa impuna anumite exigente în ceea
ce priveste diplomele obtinute sau experienta anterioara, cum ar fi de exemplu cazul modului de
recrutare în care exercitarea unor functii cu caracter juridic sau judiciar în decursul unui anumit
numar de ani este o conditie necesara.
2.3. Caracterul specific al functiei de judecator, care presupune intervenirea în situatii complexe
si deseori sensibile pentru demnitatea persoanelor implica faptul ca o verificare într-un fel
abstracta a aptitudinii de a fi judecator este calificata drept insuficienta.
Este necesara pregatirea candidatilor selectionati pentru exercitarea efectiva de functiei de
judecator printr-o forma de învatamânt adecvata. Aceasta pregatire trebuie sa cada în sarcina
statului.
Pregatirea, prin aceste forme de instruire, pentru efectuarea unei justitii independente si
impartiale presupune necesitatea unor anumite precautii, în vederea garantarii competentei, a
impartialitatii si a deschiderii indispensabile atât în continutul programelor de învatamânt cît si în
functionarea structurilor care asigura aplicarea acestor programe. Este prevazut prin urmare ca
instanta la care se face referire la punctul 1.3. va avea grija ca programele de învatamânt si
structurile care le aplica sa fie adecvate cerintelor de deschidere, de competenta si de
impartialitate aferente exercitarii functiilor judiciare. Va trebui ca aceasta instanta sa dispuna de
mijloacele necesare acestei supravegheri. Prin aceasta se întelege ca regulile statutului vor trebui
sa precizeze modalitatile de control ale acestei instante în raport cu imperativele în cauza în ceea
ce priveste programele si aplicarea lor de catre structurile de învatamânt.
3. DESEMNAREA, INAMOVIBILITATEA
3.1. Sistemele nationale pot distinge între procedura de selectare propriu-zisa si cele de
desemnare în functia de judecator si de afectare la un anumit tribunal a unei persoane desemnate
în functia de judecator. Este important sa se precizeze ca decizia de desemnare si cea de afectare
sînt luate de instanta independenta la care se face referire la punctul 1.3. sau intervin ca urmare a
propunerii sau a recomandarii acestei instante sau cu acordul sau sau în urma avizului acesteia.
3.2. Carta a facut referire la problema incompatibilitatii. Nu a fost retinuta ipoteza
incompatibilitatilor absolute care ar împiedica, din motive legate de activitatile anterioare ale
unui candidat sau de activitatile exersate de rudele acestuia, o desemnare în functia de judecator.
Ea considera în schimb ca la afectarea la un tribunal trebuie sa se tina cont de circumstantele care
tocmai au fost invocate, atunci când ele pot în mod legitim si obiectiv sa suscite anumite îndoieli
în privinta impartialitatii si independentei judecatorului.
Spre exemplu, un avocat care si-a exersat anterior activitatea într- un oras cu siguranta nu va
putea fi afectat imediat ca judecator în acelasi oras, si este tot atât de greu de conceput ca o
persoana sa fie afectata ca judecator într-un tribunal al unui oras în care sotul sau tatal sau mama,
de exemplu, este primar sau consilier. Prin urmare regulile statutare trebuie sa tina cont, la
afectarea la un tribunal, de situatii care ar putea sa nasca îndoieli, în mod legitim si obiectiv, în
privinta independentei si impartialitatii judecatorilor.
3.3. În unele sisteme nationale, procedura de recrutare prevede o perioada de încercare care
intervine dupa desemnare, dar înainte ca aceasta sa fie confirmata definitiv, în altele fiind
prevazute termene limitate pentru functiile susceptibile de reînnoire.
În asemenea cazuri este necesar ca decizia prin care se refuza desemnarea definitiva sau
reînnoirea functiei sa nu fie luata decât de catre instanta independenta la care se face referire la
punctul 1.3., sau sa intervina ca urmare a propunerii sau a recomandarii acestei instante sau în
urma avizului acesteia. Este evident ca atât perioada de încercare cît si reînnoirea sînt situatii
delicate, daca nu chiar periculoase, din punctul de vedere al independentei si al impartialitatii
37
judecatorului care, în perioada de încercare fiind, spera la confirmare sau al independentei si al
impartialitatii judecatorului care îsi doreste reconfirmarea. Este necesar prin urmare sa se prevada
garantii prin interventia instantei independente. În masura în care calitatea de judecator a
persoanei supuse unei perioade probatorii ar putea fi discutata, Carta precizeaza ca dreptul la
recurs prevazut la punctul 1.4. este aplicabil unei asemenea persoane.
3.4. Carta consacra inamovibilitatea judecatorilor, prin care se întelege ca o noua afectare a unui
judecator sau o substituire a functiilor precedente cu altele noi este imposibila fara liberul
consimtamânt al judecatorului. Derogari de la acest principiu pot fi totusi acceptate atunci când
transferarea judecatorului, prevazuta în statutul national ca sanctiune disciplinara, a fost decisa în
acest cadru, atunci când intervine o modificare legala a organizarii judiciare care presupune de
exemplu suprimarea unui tribunal si atunci când judecatorul este chemat sa sprijine un tribunal
vecin care se afla într-o situatie dificila. În acest din urma caz afectarea temporara trebuie sa aiba
o durata limitata definita în statut. Totusi, luându-se în considerare caracterul foarte sensib il al
transferarii unui judecator în conditiile în care acesta nu si-a dat consimtamântul, se va nota ca
acestia dispun, în virtutea punctului 1.4., de dreptul general la recurs în fata unei instante
independente care va verifica astfel legitimitatea trans ferarii. De altfel acelasi drept la recurs
poate acoperi situatii care nu au putut fi cu precizie luate în considerare de dispozitiile Cartei si în
care judecatorul s-ar vedea supraîncarcat si prin urmare împiedicat sa desfasoare în mod normal
procedurile care îi revin.
4. DESFASURAREA CARIEREI
4.1. Cu exceptia cazurilor în care promovarea judecatorilor este operata doar în baza vechimii în
functie, sistem pe care Carta nu a înteles nici într- un caz sa îl excluda în masura în care el este
considerat în mare masura protector pentru independenta, dar care implica necesitatea ca, în
sistemele nationale vizate, calitatea recrutarii sa fie garantata în mod absolut, este important sa se
vegheze ca, prin problema promovarii, independenta si impartialitatea judecatorilor sa nu fie
atinse. Trebuie sa se precizeze ca dublul risc generat aici ar fi existenta unor judecatori blocati în
promovarile lor cît si a unor judecatori care sînt recompensati în mod excesiv.
Iata de ce Carta defineste criteriile de promovare drept fiind în exclusivitate calitatile si meritele
constatate în exercitiul functiilor încredintate judecatorilor, apreciate prin evaluari obiective
efectuate de unul sau mai multi judecatori, la acestea adaugându-se necesitatea ca aceste evaluari
sa fie discutate cu persoanele interesate.
Instanta independenta la care se face referire la punctul 1.3. va pronunta deciziile de promovare
fie în baza cunoasterii acestor evoluari, fie în baza propunerii sau recomandarii sale, fie cu
acordul sau, fie în baza avizului sau. Este prevazut expres ca judecatorii care nu fac obiectul unei
prezentari în vederea unei promovari supuse acestei examinari din partea instantei independente
trebuie sa dispuna de posibilitatea de a adresa acestei instante o reclamatie.
Dispozitiile punctului 4.1. nu au bineînteles vocatia sa se aplice la sistemele în care nu exista
promovari si nici ierarhizare a judecatorilor, sisteme care sînt si în aceasta privinta într-o mare
masura protectoare pentru independenta.
4.2. Carta se refera aici la problema activitatilor exersate în paralel cu functiile judiciare. Ea a
prevazut ca judecatorii sa exercite liber activitati exterioare mandatului lor, printre care si cele
care sînt expresia drepturilor lor de cetateni. Aceasta libertate, care constituie un principiu, nu ar
putea fi limitata decât în masura în care activitatile exterioare ar fi incompatibile fie cu încrederea
în impartialitatea si independenta lor, fie cu disponibilitatea care li se cere pentru solutionarea cu
atentie si într-un termen rezonabil a cauzelor care le sînt supuse spre examinare.
Carta nu a prevazut niste genuri precise de activitate. Efectele defavorabile ale activitatilor
exterioare impun necesitatea unei aprecieri concrete în privinta conditiilor de exercitare a
functiilor judicia re. Carta a prevazut ca judecatorul trebuie sa solicite autorizarea de a exersa alte
activitati decât cele literare sau artistice, atunci când acestora trebuie sa le corespunda o
remunerare.
4.3. Carta a abordat aici problema a ceea ce se numeste uneori “rezerva” judecatorului. Ea a
38
reluat pozitia care decurge din articolul 6 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului si din
jurisprudenta Curtii europene cu referire la aceasta dispozitie, enuntând ca judecatorul trebuie sa
se abtina de la orice comportament, act sau manifestare care ar putea stirbi efectiv încrederea în
impartialitatea si independenta lor. Referindu-se la riscul unei alterari efective, Carta permite sa
se evite unele rigiditati care s-ar solda cu înstrainarea judecatorului de la societate si cetateni.
4.4. Carta prevede un “drept la pregatirea continua” a judecatorilor, care trebuie sa aiba în mod
regulat acces la actiuni de pregatire asigurate de Stat si menite sa garanteze judecatorului
întretinerea si aprofundarea cunostintelor, atât tehnice, cît si sociale si culturale. Statul trebuie sa
vegheze ca organizarea acestor actiuni de pregatire sa se faca tinându-se cont de conditiile
prevazute la punctul 2.3., care se refera la rolul instantei independente care figureaza la punctul
1.3. pentru a se garanta corespunderea continutului actiunilor de pregatire si a structurilor care le
asigura cu exigentele de deschidere, de competenta si de impartialitate.
Dispozitiile de la punctele 2.3. si 4.4. cu privire la pregatire definesc garantii într-o maniera
suficient de supla pentru a putea fi adaptate varietatii de sisteme nationale în materie de
pregatire: scoala în subordinea administrativa a ministerului Justitiei, structura plasata pe lânga
Consiliul superior de magistratura, fundatie de drept privat etc.
5. RESPONSABILITATEA
5.1. Carta face referire aici la raspunderea disciplinara a judecatorului. Ea se refera mai întâi la
principiul legalitatii sanctiunilor disciplinare, prevazând ca o sanctiune poate penaliza doar o
neîndeplinire a uneia dintre îndatoririle expres definite în statut si ca scara sanctiunilor
susceptibile de a fi aplicate este precizata în statut. Carta impune de altfel garantii în ceea ce
priveste procedura disciplinara: sanctiunea disciplinara nu poate fi aplicata decât daca exista
decizia în acest sens, propunerea, recomandarea sau acordul unei jurisdictii sau ale unei instante
constituita cel putin pe jumatate din judecatori alesi, si în cadrul unei proceduri cu caracter
contradictoriu în care judecatorul urmarit sa poata beneficia de aparare. În cazul pronuntarii unei
sanctiuni, optiunea pentru una dintre categoriile de sanctiuni preva zute în statut trebuie sa fie
supusa principiului proportionalitatii. Carta a mai prevazut si dreptul de recurs în fata unei
instante superioare cu caracter jurisdictional contra unei decizii de aplicare a sanctiunii atunci
când aceasta a fost luata de o autoritate executiva, o jurisdictie sau o instanta constituita cel putin
pe jumatate din judecatori alesi.
Conform formularii retinute, Carta nu impune ca acest recurs sa poata fi exersat în cazul în care
sanctiunea a fost pronuntata de catre Parlament.
5.2. Carta face referire aici la raspunderea materiala, civila a judecatorului. Ea stipuleaza în
principiu ca repararea prejudiciilor suportate ilegal în urma unei decizii sau ca urmare a
comportamentului judecatorului în exercitiul functiunii este asigurata de Stat. Aceasta înseamna
ca Statul reprezinta, fata de victima, garantul constant al repararii prejudiciilor.
Precizând ca aceasta garantie a Statului se aplica prejudiciilor suportate în mod ilegitim în urma
unei decizii sau ca urmare a comportamentului judecatorului, carta nu se refera în mod necesar la
caracterul eronat al deciziei sau comportamentului, dar insista mai degraba asupra prejudiciului
care rezulta în urma acestora sau care sînt suportare “în mod ilegitim”. Acest lucru este perfect
compatibil cu raspunderea care nu se bazeaza pe greseala judecatorului, ci pe caracterul anormal,
special si grav al prejudiciului care rezulta din decizia sau din comportamentul sau. Importanta
acestui lucru reiese din preocuparile îndreptate spre aceea ca independenta jurisdictionala a
judecatorului sa nu fie afectata printr-un regim de raspundere civila.
Carta prevede de altfel ca, atunci când prejudiciul pe care Statul trebuia sa-l garanteze este
rezultatul ignorarii grosolane si inexcuzabile de catre judecator a regulilor în cadrul carora se
desfasoara activitatea sa, statutul poate oferi Statului posibilitatea sa îi ceara acestuia, în limitele
determinate de acest statut, rambursarea repararii pe calea unei actiuni jurisdictionale.
Necesitatea existentei unei greseli grosolane si inexcuzabile, caracterul jurisdictional al actiunii în
rambursare, trebuie sa constituie garantii semnificative pentru evitarea unei eventuale deturnari a

39
procedurii. O garantie suplimentara o constituie acordul prealabil pe care trebuie sa- l dea instanta
la care se face referire la punctul 1.3. în favoarea sesizarii jurisdictiei competente.
5.3. Carta abordeaza aici problema reclamatiilor, a plângerilor justitiabililor vis-à-vis de
disfunctionalitatea justitiei.
Solutionarea plângerilor este mai mult sau mai putin organizata în State, dar nu neaparat foarte
bine organizata.
Iata de ce Carta prevede posibilitatea pentru orice persoana de a adresa unui organism
independent, fara formalitati particulare, reclamatii cu privire la disfunctionalitatea justitiei într-o
afacere data. Daca în urma unei examinari prudente si în detalii se constata în mod incontestabil o
încalcare de ordin disciplinar din partea judecatorului, acest organism este autorizat sa sesizeze
instanta disciplinara, sau cel putin o autoritate competenta, în conformitate cu regulile statutului
national sa efectueze sesizarea. Nici aceasta instanta si nici aceasta autoritate nu ar fi constrânse
sa-si însuseasca opinia organismului caruia i-a fost adresata reclamatia, si de aici rezulta garantii
serioase împotriva riscurilor de deviere a procedurii de reclamare de catre justitiabili care doresc
în realitate sa faca presiune asupra justitiei.
Organismul independent în cauza nu va fi conceput neaparat ca un organism care se consacra în
mod special verificarii existentei unor încalcari din partea judecatorilor. Acestia din urma nu au
monopolul disfunctionalitatii justitiei. Se va admite deci ca acelasi organism independent va
putea sesiza în mod asemanator, în cazul în care sesizarea îi pare justificata, instanta disciplinara
sau autoritatea de supraveghere a avocatilor, a functionarilor jus titiei, a executorilor etc.
Fiind însa consacrata statutului judecatorilor, Carta nu are de abordat în detalii decât problema
unei sesizari cu referire la judecator.
6. REMUNERAREA, PROTECTIA SOCIALA
Dispozitiile reunite la aceasta rubrica se refera numai la judecatorii profesionali.
6.1. Carta prevede ca exercitarii ca profesionist a functiilor judiciare îi corespunde dreptul la o
remunerare în favoarea judecatorilor si ca nivelul acestei remunerari trebuie sa fie fixat în asa fel
încât sa îi protejeze împotriva presiunilor care tind sa influenteze sensul deciziilor judecatorilor
si, mai general, comportamentul jurisdictional al acestora, periclitându-le independenta si
impartialitatea.
S-a preferat sa se indice ca nivelul remunerarii trebuie fixat astfel încât sa protejeze judecatorul
împotriva presiunilor, în loc sa se prevada o determinare a acestui nivel în functie de remunerarea
de care beneficiaza titularii de functii înalte în cadrul puterii legislative sau
executive, deoarece titularii acestor functii sînt departe de a fi tratati intr- un mod comparabil de
la un sistem national la altul.
6.2. Nivelul remunerarii unui judecator comparat cu nivelul altuia poate sa varieze în functie de
vechime, de natura functiilor la care judecatorul este afectat sau de importanta sarcinilor care iau
fost impuse, ca de exemplu, obligatia de a fi de serviciu la sfârsit de saptamâna. Însa aceste
obligatiuni care presupun o remunerare mai înalta trebuie sa fie apreciate într-un mod
transparent, astfel încât sa se evite diferentele de remunerare straine consideratiunilor care tin de
lucrul înfaptuit sau de disponibilitatea ceruta.
6.3. Carta prevede pentru judecator beneficierea de securitatea sociala, adica acoperirea riscurilor
sociale clasice, care sînt boala, maternitatea, invaliditatea, batrânetea si decesul.
6.4. În aceasta privinta Carta precizeaza ca judecatorul care a atins vârsta legala de încetare a
functiilor sale, dupa ce le-a exercitat pe parcursul unei anumite perioade de timp, trebuie sa
beneficieze de o pensie a carui nivel trebuie sa fie cît mai aproape posibil de nivelul ultimei
remunerari din activitatea jurisdictionala.
7. ÎNCETAREA FUNCTIILOR
7.1. Determinarea conditiilor în care un judecator este pus în situatia sa-si înceteze functiile
necesita vigilenta. Este important sa se determine in mod limitativ cauzele încetarii functiilor lor.
Acestea sînt demisia, incapacitatea fizica constatata în urma unei expertize medicale, limita de

40
vârsta, expirarea mandatul legal în cazul functiilor care sînt exercitate pentru o durata legal
limitata, precum si revocarea pronuntata în cadrul raspunderii disciplinare.
7.2. Cu exceptia cauzelor de încetare a functiilor care pot fi constatate fara dificultate, cum ar fi
limita de vârsta sau expirarea mandatului legal, celelalte cauze de încetare a functiilor, atunci
când se prezinta, trebuie sa fie verificate de instanta la care se face referire la punctul 1.3.
Aceasta conditie este realizata de plano atunci când încetarea functiilor rezulta din revocarea
decisa de aceasta instanta, sau în baza propunerii acesteia, sau a recomandarii sale sau cu acordul
acestei instante.

4. Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului Miniştrilor către

statele membre cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi
responsabilităţile
(adoptată de Comitetul Miniştrilor în 17 Noiembrie 2010,
la cea de-a 1098-a întâlnire a delegaţilor miniştrilor)
Comitetul Miniştrilor, în temeiul articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei,
Având în vedere articolul 6 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale (numită mai departe “Convenţia”, STE Nr. 5), care prevede că “orice persoană are dreptul la o
judecată în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil de către o instanţă independentă şi imparţială,
stabilită prin lege”, şi jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului;
Având în vedere Principiile de Bază ale Naţiunilor Unite cu privire la Independenţa Puterii Judecătoreşti,
adoptate de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în noiembrie 1985;
Având în vedere opiniile Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE), activitatea Comisiei
Europene pentru Eficienţa Justiţiei (CEPEJ) şi Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor elaborată în cadrul
întâlnirilor multilaterale ale Consiliului Europei;
Observând că, în exercitarea atribuţiilor judiciare, rolul judecătorilor este esenţial în protecţia drepturilor omului
şi libertăţilor fundamentale;
Dorind să promoveze independenţa justiţiei, care este un element inerent al Statului de drept, şi indispensabil
pentru imparţialitatea judecătorilor şi funcţionarea sistemului judiciar;
Subliniind că independenţa justiţiei garantează pentru toate persoanele dreptul la un proces echitabil şi deci că
aceasta nu este un privilegiu pentru judecători, ci o garanţie pentru respectarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale care permite oricărei persoane să aibă încredere în sistemul de justiţie;
Conştient de necesitatea de a garanta poziţia şi puterile judecătorilor în scopul de a fi instaurat un sistem juridic
eficient şi echitabil, şi care să îi încurajeze pe aceştia să se implice activ în funcţionarea sistemului judiciar;
Conştient de necesitatea de a veghea ca responsabilităţile, îndatoririle şi puterile judiciare vizând protejarea
intereselor tuturor persoanelor să fie îndeplinite în mod adecvat;
Din dorinţa de a învăţa din experienţele diverse în statele membre cu privire la organizarea instituţiilor judiciare
în conformitate cu Statul de drept;
Având în vedere diversitatea sistemelor de drept, a poziţiilor şi abordărilor constiuţionale ale separaţiei puterilor;
Notând că nimic din această recomandare nu vizează diminuarea garanţiilor de independenţă conferite
judecătorilor de către constituţiile sau sistemele juridice ale statelor membre;
Constatând că constituţiile sau sistemele juridice ale unor state membre au stabilit un consiliu, menţionat în
această recomandare "consiliu judiciar";
Dorind să promoveze relaţiile între autorităţile judiciare şi fiecare judecător din diferitele state membre, în
scopul de a favoriza dezvoltarea unei culturi judiciare comune;
Având în vedere că Recomandarea Rec (94) 12 a Comitetului Miniştrilor privind independenţa, eficienţa şi rolul
judecătorilor trebuie să fie actualizată în mod substanţial în scopul de a consolida toate măsurile necesare pentru
a promova independenţa şi eficienţa judecătorilor, pentru a garanta şi a face mai efectivă responsabilitatea lor, şi
pentru a consolida rolul judecătorului în particular şi al justiţiei în general,
Recomandă guvernelor statelor membre să ia măsuri pentru a se asigura că dispoziţiile cuprinse în anexa la
prezenta recomandare, care înlocuieşte Recomandare Rec (94) 12 mai sus-menţionată, sunt aplicate în legislaţia,
politicile şi practicile lor şi să dea judecătorilor mijloacele necesare pentru a-şi îndeplini atribuţiile în
conformitate cu aceste dispoziţii.
Anexa la Recomandarea CM/Rec(2010)12
Capitolul I – Aspecte generale
Domeniul de aplicare a recomandării

41
1. Această recomandare este aplicabilă tuturor persoanelor care exercită funcţii judiciare, inclusiv celor care se
ocupă de probleme constituţionale.
2. Dispoziţiile prevăzute în prezenta recomandare se aplică şi judecătorilor neprofesionişti, cu excepţia cazului
în care reiese în mod clar din context că acestea se aplică numai judecătorilor profesionişti.
Independenţa justiţiei şi nivelul la care trebuie ea garantată
3. Scopul independenţei, astfel cum este prevăzut în articolul 6 al Convenţiei, este de a garanta fiecărei persoane
dreptul fundamental de a fi examinat cazul său în mod echitabil, având la bază doar aplicarea dreptului şi fără
nici o influenţă nepotrivită.
4. Independenţa individuală a judecătorilor este garantată de independenţa sistemului judiciar în ansamblul
său. În acest sens, independenţa judecătorilor este un aspect fundamental al statului de drept.
5. Judecătorii trebuie să beneficieze de libertate neîngrădită de a soluţiona în mod imparţial cauzele, în
conformitate cu legea şi cu propria apreciere a faptelor.
6. Judecătorii trebuie să aibă puteri suficiente şi să fie în măsură să le exercite pentru a-şi îndeplini sarcinile lor
şi pentru a menţine autoritatea lor şi prestigiul instanţei. Toate persoanele care au legătură cu un caz, inclusiv
organismele publice sau reprezentanţii lor, trebuie să se supună autorităţii judecătorului.
7. Independenţa judecătorului şi a justiţiei trebuie să fie înscrise în Constituţie sau la cel mai înalt nivel legal
posibil în statele membre, şi să facă apoi obiectul unor cu reguli mai specifice la nivel legislativ.
8. În cazul în care judecătorii consideră că independenţa lor este ameninţată, ei ar trebui să poată recurge la un
consiliu judiciar sau la o altă autoritate independentă, ori ei ar trebui să dispună de mijloace efective de
remediere.
9. Unui judecător individual nu i se poate lua un caz fără un motiv just. O decizie de desesizare de un caz a unui
judecător ar trebui să fie luată pe baza unor criterii obiective, prestabilite şi în urma unei proceduri transparente,
de către o autoritate din cadrul sistemului judiciar.
10. În cazuri individuale, numai judecătorii înşişi ar trebui să se pronunţe asupra competenţei lor, aşa cum este
definită ea prin lege.
Capitolul II – Independenţa externă
11. Independenţa externă a judecătorilor nu este o prerogativă sau un privilegiu acordat în interesul personal al
judecătorilor, ci în interesul Statului de drept şi al persoanelor care solicită şi aşteaptă o justiţie
imparţială. Independenţa judecătorilor trebuie să fie considerată ca o garanţie a libertăţii, a respectării drepturilor
omului şi a aplicării imparţiale a legii. Imparţialitatea şi independenţa judecătorilor sunt esenţiale pentru a
garanta egalitatea părţilor în faţa instanţelor.
12. Sub rezerva respectării independenţei lor, judecătorii şi sistemul judiciar trebuie să menţină relaţii de muncă
constructive atât cu instituţiile şi autorităţile publice implicate în gestionarea şi administrarea instanţelor, cât şi
cu profesioniştii ale căror atribuţii sunt legate de activitatea judecătorilor, pentru a permite o justiţie efectivă şi
eficientă.
13. Trebuie luate toate măsurile necesare pentru a respecta, proteja şi promova independenţa şi imparţialitatea
judecătorilor.
14. Legea trebuie să prevadă sancţiuni împotriva persoanelor care încearcă să influenţeze judecătorii într-un
mod nepotrivit.
15. Hotărârile trebuie să fie motivate şi pronunţate în mod public. Nu ar trebui să existe vreun alt mod în care
judecătorii să fie obligaţi să îşi justifice hotărârile.
16. Deciziile judecătorilor nu pot face obiectul vreunei reanalizări, în afara procedurilor de atac sau de
redeschidere a cauzei, aşa cum sunt ele prevăzute de lege.
17. Cu excepţia deciziilor privind amnistia, graţierea sau altor măsuri similare, puterile executivă şi legislativă
nu pot lua decizii care să invalideze hotărâri judecătoreşti.
18. Dacă comentează deciziile judecătoreşti, executivul şi legislativul trebuie să evite criticile care ar submina
independenţa puterii judecătoreşti sau ar slăbi încrederea publicului în justiţie. De asemenea, acestea ar trebui să
evite acţiuni ce pot pune sub semnul întrebării intenţia lor de a respecta deciziile judecătorilor, altele decât cele
prin care îşi manifestă intenţia lor de a formula o cale de atac.
19. Procedurile judiciare şi problemele privind administrarea justiţiei sunt de interes public. Dreptul la informare
cu privire la acestea trebuie exercitat ţinându-se seama de limitele impuse de independenţa justiţiei. Trebuie
încurajată crearea de posturi de purtător de cuvânt sau servicii de ştiri şi comunicare aflate în responsabilitatea
instanţelor sau a consiliilor judiciare ori ale altei autorităţi independente. Judecătorii ar trebui să fie reţinuţi în
relaţiile lor cu mass-media.
20. Judecătorii, care sunt parte a societăţii pe care o deservesc, nu pot administra justiţia într-o manieră efectivă
fără încredere din partea publicului. Ei trebuie să se informeze despre aşteptările societăţii cu privire la sistemul
judiciar şi despre nemulţumirile la adresa funcţionării sale. La acestea ar contribui existenţa unor mecanisme
permanente de obţinere a unor astfel de reacţii, înfiinţate de consiliile judiciare sau de alte autorităţi
independente.
42
21. Judecătorii pot exercita activităţi şi în afara funcţiei lor. Pentru a evita conflictele reale sau aparente de
interese, participarea lor la aceste activităţi ar trebui limitată la activităţile compatibile cu imparţialitatea şi
independenţa lor.
Capitolul III – Independenţa internă
22. Principiul independenţei justiţiei presupune independenţa fiecărui judecător în parte în exercitarea funcţiilor
judiciare. Judecătorii trebuie să ia decizii în mod independent şi imparţial şi să poată acţiona fără nici un fel de
restricţii, influenţe nepotrivite, presiuni, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte, din partea oricărei
autorităţi, fie chiar autorităţi judiciare. Organizarea ierarhică a jurisdicţiilor nu poate aduce atingere
independenţei individuale.
23. Instanţele superioare nu pot adresa judecătorilor instrucţiuni cu privire la modul în care ei ar trebui să decidă
în cazuri individuale, cu excepţia procedurilor prejudiciale/preliminare sau când decid în căile de atac, potrivit
legii.
24. Repartizarea cazurilor într-o instanţă judecătorească trebuie să se facă după criterii obiective prestabilite, în
scopul de a proteja dreptul la un judecător independent şi imparţial. Aceasta nu ar trebui să fie influenţată de
dorinţa vreuneia dintre părţi sau a altcuiva interesat în rezultatul cauzei.
25. Judecătorii trebuie să fie liberi să înfiinţeze şi să adere la organizaţii profesionale ale căror obiective sunt
garantarea independenţei lor, să apere interesele lor şi să promoveze Statul de drept.
Capitol IV – Consiliul judiciar
26. Consiliile judiciare sunt organisme independente, stabilite prin lege sau prin constituţie, care să garanteze
independenţa puterii judecătoreşti şi a judecătorilor individual şi care să promoveze astfel funcţionarea eficientă
a sistemului judiciar.
27. Nu mai puţin de jumătate din membrii unor asemenea consilii trebuie să fie judecători aleşi de către colegii
lor de la toate nivelurile sistemului judiciar şi cu respectarea pluralismului în interiorul sistemului judiciar.
28. Consiliile judiciare trebuie să demonstreze cel mai înalt grad de transparenţă faţă de judecători şi societate,
prin dezvoltarea unor proceduri prestabilite şi prin decizii motivate.
29. În exercitarea atribuţiilor lor, consiliile judiciare nu trebuie să interfereze cu independenţa individuală a
fiecărui judecător.
Capitolul V − Independenţa, eficienţa şi resursele
30. Eficienţa judecătorilor şi a sistemelor judiciare este o condiţie necesară pentru protecţia drepturilor fiecărei
persoane, în conformitate cu exigenţele articolului 6 din Convenţie, pentru certitudine juridică şi pentru
încrederea publicului în Statul de drept.
31. Eficienţa înseamnă adoptarea unor decizii de calitate într-un termen rezonabil şi având la bază o examinare
echitabilă a elementelor de la dosar. Fiecărui judecător îi revine obligaţia de a asigura gestionarea în mod
eficient a cazurilor care le revin spre soluţionare, inclusiv punerea în executare a deciziilor când aceasta ţine de
competenţa lor.
32. Autorităţile responsabile pentru organizarea şi funcţionarea sistemului judiciar sunt obligate să creeze
judecătorilor condiţii care să le permită să îşi îndeplinească misiunea lor şi pot pretinde eficienţă protejând
totodată şi respectând independenţa şi imparţialitatea judecătorilor.
Resurse
33. Fiecare stat trebuie să aloce instanţelor de judecată resurse, instalaţii şi echipamente adecvate, care să
permită funcţionarea acestora în conformitate cu standardele stabilite în articolul 6 al Convenţiei şi care să
permită judecătorilor să îşi desfăşoare activitatea în mod eficient.
34. Judecătorii trebuie să primească informaţiile de care au nevoie pentru a lua măsuri procedurale pertinente,
când acestea au implicaţii de natură financiară. Puterea unui judecător de a adopta o hotărâre într-un caz
individual nu trebuie să fie limitată doar la cerinţa de a uza resursele în modul cel mai eficient.
35. Instanţele ar trebui să aibă un număr suficient de judecători şi personal auxiliar instruit în mod
corespunzător.
36. Pentru a preveni şi reduce supraîncărcarea instanţelor, trebuie luate măsuri în concordanţă cu independenţa
judecătorească prin care să fie atribuite sarcini non-judiciare altor persoane calificate.
37. Utilizarea sistemelor electronice de gestionare a dosarelor şi a tehnologiilor de comunicare în sistem
informatic ar trebui să fie promovate de autorităţi şi de judecători, şi tot astfel să încurajeze utilizarea lor
generalizată în instanţele de judecată.
38. Ar trebui luate toate măsurile necesare pentru siguranţa judecătorilor. Aceste măsuri pot consta în protejarea
instanţelor şi a judecătorilor care pot fi sau care sunt victime ale ameninţărilor sau actelor de violenţă.
Moduri alternative de soluţionare a litigiilor
39. Trebuie promovate mecanisme alternative de soluţionare a litigiilor.
Administrarea instanţelor

43
40. Consiliile judiciare, acolo unde există, sau alte autorităţi independente care au responsabilitatea administrării
instanţelor judecătoreşti, instanţelor înseşi şi/sau organizaţiile profesionale a judecătorilor pot fi consultate în
procedura de elaborare a bugetului sistemului judiciar.
41. Judecătorii trebuie să fie încurajaţi să se implice în administrarea instanţelor judecătoreşti.
Evaluare
42. Pentru a contribui la administrarea eficientă a justiţiei şi a îmbunătăţi continuu calitatea sa, statele membre
pot institui sisteme de evaluare a judecătorilor de către autorităţi judiciare, în conformitate cu punctul 58.
Dimensiunea internaţională
43. Statele trebuie să furnizeze instanţelor judecătoreşti mijloacele adecvate pentru îndeplinirea atribuţiilor în
mod eficient în cazurile cu dimensiuni internaţionale sau cu elemente de extraneitate, precum şi pentru a
favoriza cooperarea internaţională şi relaţiile dintre judecători.
Capitolul VI – Statutul judecătorului
Selecţie şi carieră
44. Deciziile privind selecţia şi cariera judecătorilor trebuie să se întemeieze pe criterii obiective prestabilite de
lege sau de către autorităţile competente. Astfel de decizii trebuie să se bazeze pe merit, având în vedere
calificările, abilităţile şi capacitatea necesară pentru a judeca prin aplicarea legii în acelaşi timp cu respectarea
demnităţii umane.
45. Judecătorii sau candidaţii pentru a deveni judecători nu pot fi supuşi vreunei discriminări pe niciun motiv,
cum ar fi cele legate de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică sau de altă natură, origine naţională sau
socială, asocierea cu o minoritate naţională, avere, dizabilitate, naştere, orientare sexuală sau orice altă
situaţie. Nu este considerată ca fiind discriminatorie cerinţa ca un judecător sau un candidat pentru funcţia
judiciară să fie cetăţean al statului în cauză.
46. Autoritatea care ia decizii privind selecţia şi cariera judecătorilor trebuie să fie independentă de puterile
executivă şi legislativă. Pentru garantarea independenţei sale, cel puţin jumătate din membrii acestei autorităţi
trebuie să fie judecători aleşi de către colegii lor.
47. Cu toate acestea, în cazul în care reglementările constituţionale sau legale prevăd că şeful statului, guvernul
sau puterea legislativă poate lua decizii referitoare la selectarea şi cariera judecătorilor, trebuie abilitată o
autoritate independentă şi competentă, în componenţa căreia să fie în majoritate membri din sistemul judiciar
(fără a aduce atingere normelor aplicabile la consiliile judiciare cuprinse în capitolul IV) care să facă
recomandări sau emite avize pe care autoritatea competentă în privinţa numirii să le urmeze în practică.
48. Modul de alcătuire a autorităţilor independente de care se menţionează la punctele 46 şi 47 ar trebui să
asigure cea mai largă reprezentare posibilă. Procedurile lor trebuie să fie transparente, iar motivele care au stat la
baza deciziilor să fie puse la dispoziţia candidaţilor care formulează o asemenea cerere. Un candidat respins
trebuie să aibă dreptul de a contesta decizia sau cel puţin procedura prin care a fost luată decizia.
Mandat şi inamovibilitate
49. Siguranţa mandatului şi inamovibilitatea sunt elemente cheie ale independenţei judecătorilor. În consecinţă,
judecătorii ar trebui să aibă garantat mandatul până la o vârstă obligatorie de pensionare, unde aceasta există.
50. Condiţiile de exercitare a funcţiei judiciare trebuie să fie stabilite prin lege. Unei numiri permanente nu i se
poate pune capăt decât numai în cazuri de încălcări grave ale reglementărilor de natură disciplinară sau penală
stabilite prin lege, sau în cazul în care judecătorul nu mai poate exercita atribuţiile judiciare. O pensionare
anticipată poate fi posibilă numai la cererea judecătorului în cauză sau numai pe motive medicale.
51. În cazul în care recrutarea se face pentru o perioadă de probă sau pentru o perioadă determinată, decizia de
confirmare sau de reînnoire a numirii ar trebui să fie luate în conformitate cu punctul 44, astfel încât să se
asigure că independenţa justiţiei este respectată pe deplin.
52. Un judecător nu poate fi renumit sau mutat într-o altă funcţie judiciară fără consimţământul său, cu excepţia
cazurilor de sancţionare disciplinară sau de reformare a organizării sistemului judiciar.
Remuneraţie
53. Regulile principale ale regimului de remunerare pentru judecători profesionişti trebuie stabilite prin lege.
54. Remunerarea judecătorilor trebuie să fie pe măsura rolului şi responsabilităţilor lor, şi să aibă un nivel
suficient pentru a-i face imuni la orice presiune menită să influenţeze deciziile. Trebuie să existe garanţii pentru
menţinerea unei remuneraţii rezonabile în caz de boală, concediu de maternitate sau de paternitate, precum şi
pentru plata unei pensii pentru limită de vârstă, care ar trebui să fie raportate în mod rezonabil la nivelul de
remunerare a judecătorilor în exerciţiu. Trebuie introduse dispoziţii legale specifice care să instituie o măsură de
protecţie împotriva unei reduceri a remuneraţiei care ar viza în mod specific judecătorii.
55. Trebuie evitate sistemele în care remuneraţia de bază a judecătorilor depinde de performanţă, căci s-ar putea
crea dificultăţi pentru independenţa judecătorilor.
Pregătire
56. Judecătorii ar trebui să beneficieze de o formare teoretică şi practică iniţială şi continuă, finanţată în
întregime de stat. Aceasta trebuie să includă probleme economice, sociale şi culturale legate de exercitarea
44
atribuţiilor judiciare. Intensitatea şi durata pregătirii ar trebui să fie stabilite în funcţie de experienţa profesională
anterioară.
57. O autoritate independentă ar trebui să se asigure, în deplină conformitate cu autonomia activităţii de
învăţământ, că programele de formare iniţială şi continuă respectă cerinţele de deschidere, competenţă şi
imparţialitate inerente atribuţiilor judiciare.
Evaluare
58. În cazul în care autorităţile judiciare stabilesc sisteme de evaluare a judecătorilor, asemenea sisteme ar trebui
să se bazeze pe criterii obiective. Acestea ar trebui să fie făcute publice de către autoritatea judiciară
competentă. Procedura ar trebui să permită judecătorilor să-şi exprime punctul lor de vedere asupra propriei
activităţi şi asupra evaluării acestor activităţi, precum şi de a contesta evaluările în faţa unei autorităţi
independente sau a unei instanţe.
Capitolul VII – Îndatoriri şi responsabilităţi
Îndatoriri
59. Judecătorii trebuie să protejeze drepturile şi libertăţile tuturor persoanelor, în mod egal, cu respectarea
demnităţii lor în desfăşurarea procedurilor judiciare.
60. Judecătorii trebuie să acţioneze independent şi imparţial în toate cazurile, asigurându-se că toate părţile sunt
audiate în mod echitabil şi, dacă e necesar, să explice părţilor aspecte procedurale. Judecătorii ar trebui să
acţioneze şi să fie percepuţi ca acţionând liber de orice influenţă externă nepotrivită în procedurile judiciare.
61. Judecătorii trebuie să judece cazurile care le sunt încredinţate. Aceştia ar trebui să se abţină sau să refuze să
judece numai pentru motive justificate, şi nu în alte condiţii.
62. Judecătorii trebuie să trateze fiecare caz cu diligenţă şi într-un termen rezonabil.
63. Judecătorii trebuie să îşi motive hotărârile într-un limbaj clar şi uşor de înţeles.
64. Judecătorii trebuie, în cazurile adecvate, să încurajeze părţile să ajungă la înţelegeri pe cale amiabilă.
65. Judecătorii trebuie să îşi actualizeze şi să îşi dezvolte cunoştinţele, în mod regulat.
Responsabilitate şi proceduri disciplinare
66. Nu poate fi antrenată răspunderea civilă sau disciplinară a unui judecător pentru modul de interpretare a
legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepţia cazurilor de rea-credinţă şi gravă neglijenţă.
67. Numai statul, în caz că a plătit o compensaţie, poate să încerce să stabilească răspunderea civilă a unui
judecător, prin acţiune în justiţie.
68. Nu poate fi antrenată răspunderea penală a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a
faptelor sau evaluare a probelor, cu excepţia cazurilor de rea-credinţă.
69. Procedurile disciplinare pot fi demarate în cazul în care judecătorii nu reuşesc să îşi îndeplinească obligaţiile
într-o manieră eficientă şi adecvată. Aceste proceduri ar trebui să fie efectuate de către o autoritate independentă
sau o instanţă judecătorească, cu toate garanţiile unui proces echitabil şi care să îi asigure judecătorului dreptul
de a contesta decizia şi sancţiunea. Sancţiunile disciplinare trebuie să fie proporţionale cu abaterea comisă.
70. Judecătorii nu trebuie să fie responsabili personal în cazul în care decizia lor este infirmată sau modificată
într-o cale de atac.
71. Atunci când nu exercită funcţii judiciare, judecătorii sunt responsabili civil, penal sau administrativ potrivit
dreptului comun.
Capitolul VIII – Etica judecătorilor
72. Judecătorii trebuie să se ghideze în activitatea lor de principii etice de conduită profesională. Aceste principii
includ nu numai îndatoriri care pot fi sancţionate prin măsuri disciplinare, ci şi îndrumări date judecătorilor cu
privire la modul lor de a se comporta.
73. Aceste principii ar trebui să fie enunţate în codurile de etică judiciară care ar trebui să menţină încrederea
publicului în judecători şi puterea judecătorească. Judecătorii ar trebui să joace un rol major în elaborarea
acestor coduri.
74. Judecătorii ar trebui să poată solicita sfaturi în materie de etică unui organism din cadrul sistemului judiciar.

45
 5. HOTĂRÂRE NR. 328 DIN 24 AUGUST 2005
PENTRU APROBAREA CODULUI DEONTOLOGIC AL
JUDECATORILOR SI PROCURORILOR
EMITENT: CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, PLENUL

PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 815 din 8 septembrie 2005

În temeiul dispoziţiilor art. 133 alin. (5) şi (7) din Constituţia României, republicată, ale art. 24 alin.
(1) şi ale art. 39 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, cu
modificările şi completările ulterioare,

având în vedere art. III din titlul XV "Modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind
Consiliul Superior al Magistraturii" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii
şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente,

Plenul Consiliului Superior al Magistraturii hotărăşte:

ART. 1

Se aprobă Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, cuprins în anexa care face parte
integrantă din prezenta hotărâre.

ART. 2

Pe data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, Codul deontologic al magistraţilor, aprobat prin
Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 144/2005, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 382 din 6 mai 2005, se abrogă.

ART. 3

Prezenta hotărâre se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii,

judecător dr. Dan Lupaşcu

ANEXA 1

46
CODUL DEONTOLOGIC al judecătorilor şi procurorilor

CAP. 1

Dispoziţii generale

ART. 1

Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor stabileşte standardele de conduită a acestora,

conforme cu onoarea şi demnitatea profesiei.

ART. 2

(1) Respectarea normelor cuprinse în prezentul cod deontologic constituie un criteriu pentru
evaluarea eficienţei calităţii activităţii şi integrităţii judecătorilor şi procurorilor.

(2) Evaluarea se face de către organele competente, potrivit legii.

CAP. 2

Independenţa justiţiei

ART. 3

(1) Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să apere independenţa justiţiei.

(2) Judecătorii şi procurorii trebuie să-şi exercite funcţia cu obiectivitate şi imparţialitate, având ca
unic temei legea, fără a da curs presiunilor şi influenţelor de orice natură.

(3) Judecătorii şi procurorii se pot adresa Consiliului Superior al Magistraturii pentru orice faptă de
natură să le afecteze independenţa, imparţialitatea sau reputaţia profesională.

ART. 4

(1) În îndeplinirea atribuţiilor de serviciu judecătorii şi procurorii nu trebuie să fie influenţaţi de

doctrine politice.

(2) Judecătorii şi procurorii nu pot milita pentru aderarea altor persoane la o formaţiune politică, nu
pot participa la colectarea fondurilor pentru formaţiunile politice şi nu pot permite folosirea
prestigiului sau a imaginii lor în astfel de scopuri.

(3) Judecătorii şi procurorii nu pot să acorde nici un fel de sprijin unui candidat la o funcţie publică
cu caracter politic.

ART. 5

(1) Judecătorii şi procurorii nu se pot servi de actele pe care le îndeplinesc în exercitarea atribuţiilor
de serviciu pentru a-şi exprima sau manifesta convingerile politice.

(2) Judecătorii şi procurorii nu pot participa la reuniuni publice cu caracter politic.

47
 ART. 6

(1) Judecătorii şi procurorii pot participa la elaborarea de publicaţii, pot elabora articole, studii de
specialitate, lucrări literare ori ştiinţifice şi pot participa la emisiuni audiovizuale, cu excepţia celor cu
caracter politic ori a celor care ar putea afecta imaginea justiţiei.

(2) Judecătorii şi procurorii pot fi membri ai unor comisii de examinare sau de întocmire a
proiectelor de acte normative, a unor documente interne ori internaţionale.

(3) Judecătorii şi procurorii pot fi membri ai societăţilor civile sau academice, precum şi ai oricăror
persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial.

CAP. 3

Promovarea supremaţiei legii

ART. 7

Judecătorii şi procurorii au îndatorirea să promoveze supremaţia legii, statul de drept şi să apere

drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.

ART. 8

Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să respecte egalitatea cetăţenilor în faţa legii, asigurându-le un
tratament juridic nediscriminatoriu, să respecte şi să apere demnitatea, integritatea fizică şi morală a
tuturor persoanelor care participă, în orice calitate, la procedurile judiciare.

CAP. 4

Imparţialitatea judecătorilor şi procurorilor

ART. 9

(1) Judecătorii şi procurorii trebuie să fie imparţiali în îndeplinirea atribuţiilor profesionale, fiind
obligaţi să decidă în mod obiectiv, liberi de orice influenţe.

(2) Judecătorii şi procurorii trebuie să se abţină de la orice comportament, act sau manifestare de
natură să altereze încrederea în imparţialitatea lor.

ART. 10

În caz de incompatibilitate, judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină, potrivit legii.

ART. 11

(1) Judecătorilor şi procurorilor le este permis să acorde asistenţă juridică, în condiţiile prevăzute de
lege, numai în cauzele lor personale, ale ascendenţilor, descendenţilor sau soţilor lor, precum şi ale
persoanelor puse sub tutela ori curatela acestora. În asemenea situaţii, nu le este îngăduit să se

48
folosească de calitatea de judecător sau procuror pentru a influenţa soluţia instanţei de judecată sau a
parchetului ori pentru a crea aparenţa unei astfel de influenţe.

(2) Relaţiile de familie şi sociale ale judecătorilor şi procurorilor nu trebuie să influenţeze soluţiile
pe care le adoptă în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

(3) Judecătorilor şi procurorilor le este interzis să intervină pentru soluţionarea unor cereri, să
pretindă ori să accepte rezolvarea intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor
persoane, altfel decât în limita cadrului legal. Imixtiunea în activitatea altor judecători şi procurori
este interzisă.

CAP. 5

Exercitarea îndatoririlor profesionale

ART. 12

Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să-şi îndeplinească cu competenţă şi corectitudine îndatoririle

profesionale, să respecte îndatoririle cu caracter administrativ stabilite prin legi, regulamente şi ordine
de serviciu.

ART. 13

Judecătorii şi procurorii sunt datori să depună diligenţa necesară în vederea îndeplinirii lucrărilor
repartizate, cu respectarea termenelor legale, iar în cazul în care legea nu prevede, înăuntrul unor
termene rezonabile.

ART. 14

Judecătorii şi procurorii trebuie să impună ordine şi solemnitate în timpul soluţionării cauzelor şi să

adopte o atitudine demnă şi civilizată faţă de părţi, avocaţi, martori, experţi, interpreţi ori alte
persoane şi să le solicite acestora un comportament adecvat.

ART. 15

(1) Judecătorii şi procurorii au obligaţia de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele
legate direct de exercitarea profesiei informaţiile pe care le-au obţinut în această calitate.

(2) În cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidenţial, judecătorii şi procurorii sunt
obligaţi să păstreze materialele respective în incinta instanţei sau a parchetului şi să nu permită
consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege şi de regulament.

ART. 16

(1) În exercitarea funcţiilor lor de conducere judecătorii şi procurorii trebuie să se preocupe de

organizarea activităţii personalului, să manifeste iniţiativă şi responsabilitate. În luarea deciziilor ei
trebuie să acorde prioritate intereselor instanţelor şi parchetelor, precum şi bunei administrări a
justiţiei.

(2) Judecătorii şi procurorii cu funcţii de conducere nu pot folosi prerogativele pe care le au pentru
a influenţa desfăşurarea proceselor şi soluţionarea cauzelor.

49
 CAP. 6

Demnitatea şi onoarea profesiei de judecător sau procuror

ART. 17

Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită
demnitatea lor în funcţie şi în societate.

ART. 18

(1) Relaţiile judecătorilor şi procurorilor în cadrul colectivelor din care fac parte trebuie să fie
bazate pe respect şi bună-credinţă, indiferent de vechimea în profesie şi de funcţia acestora.

(2) Judecătorii şi procurorii nu îşi pot exprima părerea cu privire la probitatea profesională şi
morală a colegilor lor.

ART. 19

Judecătorii şi procurorii îşi pot exprima public opinia privind exercitarea dreptului la replică în
cazul în care prin articole de presă sau în emisiuni audiovizuale s-au făcut afirmaţii defăimătoare la
adresa lor.

ART. 20

Judecătorii şi procurorii nu pot desfăşura acţiuni care, prin natura lor sau modul de finanţare ori
executare, ar putea, în orice formă, să impieteze îndeplinirea cu imparţialitate, corectitudine şi în
termenele legale a obligaţiilor profesionale.

CAP. 7

Activităţi incompatibile calităţii de judecător sau procuror

ART. 21

(1) Judecătorii şi procurorii nu pot cumula această calitate cu nici o altă funcţie publică sau privată,
cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

(2) Judecătorii şi procurorii pot participa ca formatori în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii
şi Şcolii Naţionale de Grefieri, potrivit programului stabilit de acestea cu conducerile instanţelor sau
parchetelor în care formatorii îşi desfăşoară activitatea.

ART. 22

Judecătorilor şi procurorilor le este interzisă participarea directă ori prin persoane interpuse la
jocuri de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiţii pentru care nu este asigurată
transparenţa fondurilor, în condiţiile legii.

ART. 23
50
 Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină, potrivit legii, de la orice activitate legată de actul
de justiţie în cazurile care presupun existenţa unui conflict între interesele lor şi interesul public de
înfăptuire a justiţiei sau de apărare a intereselor generale ale societăţii.

51