GUVERNUL ROMÂNIEI

ÎNTREBĂRI

1. Prezentați rolul, funcțiile și atribuțiile Guvernului

Guvernul este autoritatea publică a puterii executive, care funcţionează
în baza votului de încredere acordat de Parlament şi care asigură
realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea
generală a administraţiei publice.
Faţă de dispoziţiile art. 102 alin. (1) din Constituţie, rezultă că
Guvernul are un dublu rol: politic şi administrativ.
Guvernul exercită următoarele funcţii:
a) funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de
punere în aplicare a Programului de guvernare;
b) funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului
normativ şi instituţional necesar în vederea realizării obiectivelor
strategice;
c) funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură
administrarea proprietăţii publice şi private a statului, precum şi
gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil;
d) funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului
român, reprezentarea pe plan intern şi extern;
e) funcţia de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şi
controlul aplicării şi respectării reglementărilor în domeniul apărării,
ordinii publice şi siguranţei naţionale, precum şi în domeniile economic
şi social şi al funcţionării instituţiilor şi organismelor care îşi desfăşoară
activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului.
În realizarea funcţiilor sale Guvernul îndeplineşte următoarele atribuţii
principale:
a) exercită conducerea generală a administraţiei publice;
b) iniţiază proiecte de lege şi le supune spre adoptare Parlamentului;
c) emite puncte de vedere asupra propunerilor legislative şi le transmite
Parlamentului;
d) emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanţe în
temeiul unei legi speciale de abilitare şi ordonanţe de urgenţă potrivit
Constituţiei;
e) asigură executarea de către autorităţile administraţiei publice a legilor
şi a celorlalte dispoziţii normative date în aplicarea acestora;
 f) elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a bugetului
asigurărilor sociale de stat şi le supune spre adoptare Parlamentului;
g) aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economică a ţării, pe
ramuri şi domenii de activitate;
h) asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit Programului de
guvernare;
i) asigură apărarea ordinii de drept, a liniştii publice şi siguranţei
cetăţeanului, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în
condiţiile prevăzute de lege;
j) aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea
ţării, scop în care organizează şi înzestrează forţele armate;
k) asigură realizarea politicii externe a ţării şi, în acest cadru, integrarea
României în structurile europene şi internaţionale;
l) negociază tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale care
angajează statul român; negociază şi încheie, în condiţiile legii, convenţii
şi alte înţelegeri internaţionale la nivel guvernamental;
m) conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte organe
centrale de specialitate din subordinea sa;
n) asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului;
o) înfiinţează, cu avizul Curţii de Conturi, organe de specialitate în
subordinea sa;
p) cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea
atribuţiilor sale;
q) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege sau care decurg din
rolul şi funcţiile Guvernului.

2. Prezentați procedura de numire a Guvernului cu referire și

la jurisprudența Curții Constituționale în materie.!!!
Cu referire la atribuţia Preşedintelui României privind desemnarea unui
candidat la funcţia de prim-ministru şi numirea Guvernului pe baza
votului de încredere acordat de Parlament, sediul materiei îl constituie
prevederile art. 85, art. 103 şi art. 104 din Constituţie, dezvoltate, cât
priveşte procedura parlamentară, în art. 85-91 din Regulamentul
activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
Din analiza dispoziţiilor legale menţionate rezultă că aceasta
parcurge următoarele etape:
• desemnarea de către Preşedintele României a unui candidat pentru
funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are
majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea
 majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament [art. 85 alin. (1) şi art.
103 alin. (1) din Constituţie];
• solicitarea de către candidatul desemnat pentru funcţia de prim-ministru,
în termen de 10 zile de la desemnare, a votului de încredere al
Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului [art.
103 alin. (2) din Constituţie];
• multiplicarea şi difuzarea către deputaţi şi senatori a programului şi
listei Guvernului, de către Birourile permanente ale celor două Camere,
de îndată ce acestea au fost primite de la candidatul desemnat pentru
funcţia de prim-ministru (art. 85 din Regulament);
• stabilirea, de către birourile permanente ale celor două Camere, a datei
şedinţei comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului la cel mult 15 zile de
la primirea programului de guvernare şi a listei Guvernului şi luarea de
măsuri pentru convocarea deputaţilor şi senatorilor [art. 86 alin. (1) din
Regulament];
• audierea fiecărui candidat pentru funcţia de ministru în şedinţă comună,
de către comisiile permanente ale celor două Camere al căror obiect de
activitate corespunde sferei de competenţă a viitorilor miniştri; comisiile
întocmesc avizele comune consultative, motivate, şi le prezintă
candidatului pentru funcţia de prim-ministru [art. 86 alin. (2) din
Regulament];
• dezbaterea în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului a
programului de guvernare şi a întregii liste Guvernului [art. 103 alin. (3)
teza întâi din Constituţie] şi acordarea (neacordarea) încrederii de către
Parlament, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor [art. 103 alin.
(3) teza a doua din Constituţie];
• după aprobarea ordinii de zi, preşedintele de şedinţă dă cuvântul
candidatului desemnat pentru funcţia de prim-ministru, în vederea
prezentării programului şi a listei Guvernului; la cererea
reprezentanţilor grupurilor parlamentare din Camera Deputaţilor şi
Senat, preşedintele le dă cuvântul pentru exprimarea punctelor de vedere
ale respectivelor grupuri cu privire la programul şi lista Guvernului (art.
87 din Regulament);
• după încheierea dezbaterilor se supune la vot (care este secret şi se
exprimă prin bile) propunerea de acordare a încrederii Guvernului, iar
rezultatul votării este anunţat de preşedinte şi consemnat în procesul-
verbal încheiat în acest scop (art. 88-89 din Regulament);
• înaintarea, de îndată, Preşedintelui României, a Hotărârii Parlamentului
privind acordarea votului de încredere, semnată de preşedintele Camerei
Deputaţilor şi preşedintele Senatului (art. 90 din Regulament) sau, după
caz, aducerea la cunoştinţa Preşedintelui României a situaţiei de
 neacordare a votului de încredere pentru formarea Guvernului, în
vederea desemnării unui alt candidat pentru funcţia de prim-ministru
(art. 91 din Regulament);
• numirea Guvernului de către Preşedintele României, pe baza votului de
încredere acordat de Parlament [art. 85 alin. (1) din Constituţie];
• depunerea jurământului de credinţă de către prim-ministrul, miniştrii şi
ceilalţi membri ai Guvernului [art. 104 alin. (1) din Constituţie].
• DECIZIA nr.85 din 24 februarie 2020!!! DE CITIT

Referitor la finalizarea procedurii de învestire a Guvernului, respectiv

numirea acestuia, prin Decizia nr. 98/2008, Curtea Constituţională a
statuat că „actul juridic în baza căruia Preşedintele României face
numirile este hotărârea Parlamentului, adoptată în condiţiile art. 85 alin.
(1), ale art. 103 alin. (3) din Constituţie şi ale dispoziţiilor
corespunzătoare ale Regulamentului şedinţelor comune ale Camerelor
Parlamentului. Din textul Constituţiei rezultă că, în cazurile prevăzute la
alin. (1) şi (3) ale art. 85, numirea de către Preşedintele României a
miniştrilor este un act de executare a hotărârii Parlamentului şi de
învestire, pe această bază, a miniştrilor, de către şeful statului. Hotărârea
organului reprezentativ suprem al poporului român [art. 61 alin. (1) din
Constituţia României] este un act obligatoriu, pe care Preşedintele nu l-
ar putea refuza decât prin săvârşirea unor fapte grave de încălcare a
Constituţiei”

3. Caracterizați structura și funcționarea Guvernului

Potrivit art. 102 alin. (3) din Constituţie, Guvernul este alcătuit din prim-
ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.
Pot fi membri ai Guvernului persoanele care au cetăţenia română
şi domiciliul în ţară, se bucură de exerciţiul drepturilor electorale, nu au
suferit condamnări penale şi nu se găsesc în unul dintre cazurile de
incompatibilitate prevăzute în cartea I titlul IV din Legea nr. 161/2003
privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările
ulterioare.
Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu
exercitarea altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de deputat
sau de senator, precum şi cu exercitarea unei funcţii de reprezentare
profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial.
 Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a
revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate,
a decesului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
Conducerea Guvernului este realizată de prim-ministru, care coordonează
activitatea membrilor acestuia, cu respectarea atribuţiilor legale care le revin.
Prim-ministrul reprezintă Guvernul în relaţiile acestuia cu Parlamentul,
Preşedintele României, Curtea Supremă de Justiţie, Curtea Constituţională,
Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte autorităţi şi
instituţii publice, partidele şi alianţele politice, sindicatele, cu alte organizaţii
neguvernamentale, precum şi în relaţiile internaţionale. Este vicepreşedintele
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi exercită toate atribuţiile care derivă
din această calitate.
Prim-ministrul prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului rapoarte şi
declaraţii cu privire la politica Guvernului şi răspunde la întrebările ori
interpelările care îi sunt adresate de către deputaţi sau senatori. De asemenea,
poate desemna un membru al Guvernului să răspundă la întrebările şi
interpelările adresate Guvernului de către deputaţi sau senatori, în funcţie de
domeniul de activitate ce formează obiectul interpelării.

Prim-ministrul contrasemnează decretele emise de Preşedintele

României, în cazul în care Constituţia prevede obligativitatea contrasemnării
acestora.

În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, prim-ministrul emite decizii, în

condiţiile legii. Acestea se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Nepublicarea atrage inexistenţa deciziilor.
Funcţionarea Guvernului
Guvernul se întruneşte săptămânal sau ori de câte ori este nevoie.
Şedinţele se convoacă şi sunt conduse de prim-ministru. Preşedintele României
poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes
naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi,
la cererea prim-ministrului, în alte situaţii şi prezidează şedinţele Guvernului la
care participă. La şedinţele Guvernului pot participa, în calitate de invitaţi,
conducători ai unor organe de specialitate din subordinea Guvernului ori a
ministerelor sau ai unor autorităţi administrative autonome, precum şi orice
alte persoane a căror prezenţă se apreciază a fi utilă, la solicitarea prim-
ministrului.
În cadrul şedinţelor Guvernului se dezbat probleme ale politicii interne şi
externe a ţării, precum şi aspecte privind conducerea generală a administraţiei
publice, adoptându-se măsurile corespunzătoare. Dezbaterile şi modul de
adoptare a actelor Guvernului, precum şi orice alte măsuri stabilite se
înregistrează pe banda magnetică şi se consemnează în scris în stenograma
şedinţei, certificată de ministrul delegat pentru coordonarea Secretariatului
General al Guvernului şi păstrată, conform legii, în cadrul Secretariatului
General al Guvernului.
În cazul încetării mandatului său, în condiţiile prevăzute de Constituţie,
până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern, Guvernul
continuă să îndeplinească numai actele cu caracter individual sau normativ,
necesare pentru administrarea treburilor publice, fără a promova politici noi. În
această perioadă Guvernul nu poate emite ordonanţe şi nu poate iniţia proiecte
de lege. Pe cale de excepţie, în situaţii extraordinare a căror reglementare nu
poate fi amânată, Guvernul poate iniţia proiecte de lege pentru ratificarea unor
tratate internaţionale, proiectele de lege privind bugetul de stat şi bugetul
asigurărilor sociale de stat, precum şi proiectul de lege privind
responsabilitatea fiscală.
În realizarea funcţiei sale de conducere generală a administraţiei publice,
Guvernul exercită controlul ierarhic asupra ministerelor, organelor de
specialitate din subordinea sa, precum şi asupra prefecţilor. În exercitarea
controlului ierarhic, Guvernul are dreptul să anuleze actele administrative
ilegale sau inoportune emise de autorităţile administraţiei publice din
subordinea sa, precum şi ale prefecţilor.
Guvernul se află în raporturi de colaborare cu autorităţile administrative
autonome. Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul
Bucureşti, care este reprezentantul Guvernului pe plan local. În această calitate,
prefectul răspunde de aplicarea politicii Guvernului în unităţile
administrativ-teritoriale, având obligaţia de a asigura executarea actelor
Guvernului, precum şi pe cele ale ministerelor şi ale celorlalte organe de
specialitate din subordinea Guvernului ori a ministerelor. Prefectul conduce
serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe
centrale din unităţile administrativ-teritoriale şi exercită controlul asupra
legalităţii actelor administrative ale consiliului local, ale primarului, ale
consiliului judeţean şi ale preşedintelui consiliului judeţean.
Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga
sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi
membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia. Răspunderea
penală a membrilor Guvernului este reglementată printr-o lege privind
responsabilitatea ministerială .

4. Prezentați actele Guvernului și caracterizați regimul

delegării legislative.
Potrivit articolului 108 din Constituţie, actele Guvernului sunt hotărârile şi
ordonanţele.
Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. Potrivit legii,
hotărârile şi ordonanţele se adoptă prin consens. Dacă nu se realizează consensul,
hotărăşte prim-ministrul.
 Hotărârile şi ordonanţele Guvernului se semnează de prim-ministru, se
contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii
sau a ordonanţei. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor
interesate.
Delegarea legislativă
Instituţia delegării legislative, reglementată de prevederile art. 115 din
Constituţie, constituie, în esenţă, un transfer al unor atribuţii legislative la
autorităţile puterii executive printr-un act de voinţă al Parlamentului ori pe cale
constituţională, în situaţii extraordinare.
Atât ca origine, cât şi ca actuală consacrare constituţională, delegarea
legislativă se individualizează prin statutul său de excepţie în materia legiferării.
Plenitudinea competenţei de legiferare revine Parlamentului, în calitate de „organ
reprezentativ suprem şi unică autoritate legiuitoare a ţării” [art. 61 alin. (1) din
Constituţie]. Cât priveşte Guvernul, rolul său fundamental este acela ca, „potrivit
programului său de guvernare acceptat de Parlament”, să asigure „realizarea
politicii interne şi externe a ţării” şi să exercite „conducerea generală a
administraţiei publice” [art. 102 alin. (1) din Constituţie].
Articolul 115 din Constituţia României consacră două tipuri de acte prin care executivul are
competenţa de a aduce la îndeplinire delegarea legislativă, şi anume:
• ordonanţele simple, ce pot fi emise numai pe baza unei legi de abilitare, aşadar
în temeiul unei delegări legislative acordate de legiuitor [art. 115 alin. (1)] şi
care, dacă legea de abilitare o cere, se supun aprobării Parlamentului până la
împlinirea termenului de abilitare [art. 115 alin. (3)];
• ordonanţele de urgenţă [art. 115 alin. (4)], în cazul cărora delegarea legislativă
este acordată de Constituţia însăşi, şi care se supun Parlamentului spre
aprobare .
Cât priveşte regimul ordonanţelor de urgenţă, constatăm că textul constituţional de
referinţă stabileşte o serie de limite în privinţa legiferării pe această cale:
• se adoptă în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată,
Guvernul având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora [art. 115
alin. (4) din Constituţie];
• nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale nu pot afecta regimul
instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle
prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere
silită a unor bunuri în proprietate publică [art. 115 alin. (6) din Constituţie].

5. Prezentați regimul ordonanțelor de urgență ale Guvernului,

cu referire și la jurisprudența Curții Constituționale în
materie.

A. „Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii

extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia
 de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora” [art. 115 alin. (4) din
Constituţia României].
Conceptul de „situaţie extraordinară”
Situaţia extraordinară constituie o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă,
independentă de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public.
Anterior revizuirii Constituţiei, textul constituţional de referinţă utiliza
sintagma „cazuri excepţionale”. Cu referire la această sintagmă, Curtea a
statuat că este definită în raport cu „necesitatea şi urgenţa reglementării unei
situaţii care, datorită circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de
soluţii imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului
public”; „interesul public lezat de caracterul anormal şi excesiv al cazurilor
excepţionale justifică intervenţia Guvernului pe calea ordonanţei de urgenţă
[…]” . Cu aceeaşi finalitate, a definirii cât mai precise a cazului excepţional,
Curtea a precizat că de esenţa acestuia este caracterul obiectiv, „în sensul că
existenţa sa nu depinde de voinţa Guvernului care, în asemenea împrejurări,
este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe
calea ordonanţei de urgenţă” .
Modificarea sintagmei utilizată de legiuitorul constituant şi o abordare
comparativă sub acest aspect a fost realizată, de exemplu, într-o cauză în care
Curtea s-a pronunţat în control a priori asupra legii de aprobare a unei
ordonanţe de urgenţă, analizând semnificaţia termenilor utilizaţi în forma
textului de după revizuire, prin comparaţie cu reglementarea anterioară
revizuirii Constituţiei.
Curtea a reţinut, referindu-se la limita mai sus-citată, că „dincolo de
caracterul tranşant al formulei utilizate de legiuitorul constituant, intenţia
acestuia şi finalitatea urmărită, constând în restrângerea domeniului în care
Guvernul se poate substitui Parlamentului, adoptând norme primare în
considerarea unor raţiuni pe care el însuşi este suveran să le determine, sunt
evidenţiate cu pregnanţă de deosebirile dintre actualul text constituţional şi cel
anterior, fostul articol 114 alin. (4) din Constituţie, în forma iniţială. Potrivit
acelui text, posibilitatea Guvernului de a adopta ordonanţe de urgenţă era
condiţionată exclusiv de existenţa unor cazuri excepţionale.
Termenul «cazuri excepţionale» acolo utilizat a fost înlocuit, în noua
redactare, cu acela de «situaţii extraordinare». Mai mult, deşi diferenţa dintre
cei doi termeni, din punctul de vedere al gradului de abatere de la obişnuit sau
comun căruia îi dau expresie, este evidentă, acelaşi legiuitor a simţit nevoia să
o pună la adăpost de orice interpretare de natură să minimalizeze o atare
diferenţă, prin adăugarea sintagmei «a căror reglementare nu poate fi
amânată», consacrând astfel, in terminis, imperativul urgenţei reglementării. În
sfârşit, din raţiuni de rigoare legislativă, a instituit exigenţa motivării urgenţei
în chiar cuprinsul ordonanţei adoptate în afara unei legi de abilitare”.
Printr-o altă decizie s-a subliniat că „cele statuate de Curte în această materie,
sub imperiul reglementării constituţionale anterioare, ca urmare a unei
interpretări care transgresa litera textului constituţional, evidenţiindu-i înţelesul
prin prisma intenţiei legiuitorului constituant şi a finalităţii urmărite, precum şi
prin utilizarea unor principii şi constante ale dreptului, sunt cu atât mai
pertinente, în prezent, dacă se are în vedere că punctul de vedere înfăţişat îşi are
suport deplin în chiar litera reglementării constituţionale de referinţă, în
actuala sa redactare”.
Sintetizând toată această jurisprudenţă referitoare la sintagmele utilizate
de legiuitorul constituant, Curtea a reţinut că „pentru emiterea unei ordonanţe
de urgenţă este necesară existenţa unei stări de fapt obiective, cuantificabile,
independente de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public”.
Situaţia extraordinară trebuie apreciată în funcţie de momentul emiterii
ordonanţei de urgenţă.
„Împrejurarea că, în mod contrar previziunilor Guvernului, constituirea
noului Parlament şi învestirea noului Guvern s-au făcut mai rapid decât s-a
preconizat, nu reprezintă un fapt de natură să înlăture motivele extraordinare
care au justificat emiterea ordonanţei de urgenţă, aşa cum susţin autorii
excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât acestea trebuie apreciate în funcţie
de momentul emiterii ordonanţei, iar nu în funcţie de factorii interveniţi
ulterior”.
Situaţia extraordinară nu se confundă cu starea de urgenţă.
În sfârşit, Curtea a precizat că „existenţa unor «situaţii extraordinare a căror
reglementare nu poate fi amânată» şi care, potrivit art. 115 alin. (4) din
Constituţie, justifică emiterea unei ordonanţe de urgenţă, nu trebuie confundată
cu existenţa unei «stări de urgenţă», care se instituie de Preşedintele României
şi se încuviinţează de Parlament, în temeiul art. 93 din Constituţie, impunând o
serie de măsuri reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 21 ianuarie 1999,
aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 453/2004”.
B. Conceptul de „urgenţă”
Cât priveşte urgenţa, Curtea a statuat că nu poate fi acreditată sau
motivată de utilitatea reglementării de oportunitatea sau raţiunea acesteia.
Urgenţa măsurii nu poate fi justificată, de asemenea, de nevoia armonizării
legislaţiei române cu cea comunitară, întrucât „modificarea sau unificarea
legislaţiei într-un domeniu sau altul nu justifică, prin ea însăşi, emiterea unei
ordonanţe de urgenţă”. Este constituţională însă folosirea ordonanţelor de
urgenţă pentru punerea de acord a legislaţiei naţionale cu cea comunitară în
situaţia în care era iminentă declanşarea procedurii de infringement în faţa
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
 Potrivit celor reţinute de Curte, „inexistenţa sau neexplicarea urgenţei
reglementării situaţiilor extraordinare, de natură să justifice adoptarea unei
măsuri de înlăturare a stabilităţii instituţiei legale, reglementată prin instituirea
duratei perioadei de exercitare a unor funcţii, constituie în mod evident o
barieră constituţională în calea adoptării de către Guvern a unei ordonanţe de
urgenţă în sensul arătat. A decide altfel înseamnă a goli de conţinut dispoziţiile
art. 115 din Constituţie privind delegarea legislativă şi a lăsa libertate
Guvernului să adopte în regim de urgenţă acte normative cu putere de lege,
oricând şi – ţinând seama de împrejurarea că prin ordonanţă de urgenţă se
poate reglementa şi în materii care fac obiectul legilor organice – în orice
domeniu”.

B. Articolul 115 alin. (6): „Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în

domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor
fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de
Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor
bunuri în proprietate publică”.

a) Conceptul de „afectare”

Cu referire la sensul noţiunii „afectează” utilizată de legiuitorul

constituant, Curtea a statuat că „ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate
dacă «afectează», dacă au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate
dacă, prin reglementările pe care le conţin, au consecinţe pozitive în domeniile
în care intervin”.

Distingând cu privire la înţelesul noţiunii de „afectare”, Curtea a mai

reţinut într-o altă cauză, în care a constatat neconstituţionalitatea O.U.G. nr.
91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, că
„afectarea directă se realizează prin simplul fapt al suspendării licenţei
audiovizuale. În această ipoteză, ca urmare a restricţionării difuzării
programelor, debitorul aflat sub incidenţa Legii nr. 504/2002 va asista la
rezilierea contractelor de publicitate care, în majoritatea cazurilor, reprezintă
principala sursă de venituri. Astfel, deşi ordonanţa de urgenţă îşi propune,
atunci când este posibil, acordarea şansei de redresare a debitorului, efectele
sunt contrare, ducând la declanşarea rapidă a procedurii falimentului.
Conduita impusă de legiuitorul delegat debitorului nu mai apare ca fiind
proporţională cu scopul urmărit, excedând condiţiilor normale de exercitare a
activităţii sale.

b) Conceptul de „instituţie fundamentală”

Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, „sunt instituţii

fundamentale ale statului acelea reglementate expres de Constituţie, în mod
detaliat ori măcar sub aspectul existenţei lor, în mod explicit sau doar generic
(instituţiile cuprinse în titlul III din Constituţie, precum şi autorităţile publice
prevăzute în alte titluri ale Legii fundamentale)” . Instituţiile fundamentale ale
statului au, aşadar, „statut constituţional” . Astfel, Curtea a considerat că sunt
instituţii fundamentale ale statului, spre exemplu, Curtea de Conturi,
Preşedintele României, Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării , ministerele şi celelalte
organe ale administraţiei publice , Ministerul Public , consiliile locale, primarii
şi consiliile judeţene sau Curtea Constituţională.

c) Conceptul de „îndatoriri prevăzute de Constituţie”

Referitor la conţinutul noţiunii de „îndatoriri prevăzute de Constituţie”,

Curtea a statuat că „aceasta se referă la orice îndatorire specificată de
prevederile constituţionale, iar nu doar la acele îndatoriri prevăzute la titlul II
Capitolul III – Îndatoririle fundamentale din Constituţie. Astfel, de exemplu,
intră în sfera îndatoririlor prevăzute de Legea fundamentală obligativitatea
respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor – art. 1 alin. (5),
obligaţia statului român de a îndeplini întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile
ce îi revin din tratatele la care este parte – art. 11 alin. (1), obligaţia
autorităţilor publice să asigure Avocatului Poporului sprijinul necesar în
exercitarea atribuţiilor sale – art. 59 alin. (2) etc. De asemenea, sfera
persoanelor cărora le incumbă îndeplinirea unor îndatoriri fundamentale nu
este limitată la categoria cetăţenilor, ci ea cuprinde şi alţi subiecţi, ca, de
exemplu, statul sau autorităţile publice” .

C. La adoptarea unei ordonanţe de urgenţă, Guvernul, pe lângă respectarea

dispoziţiilor art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie, este ţinut şi de dispoziţiile
art. 61 alin. (1) din Constituţie

Acesta constituie o limită stabilită de Curte ca urmare a interpretării

sistematice a textelor constituţionale care reglementează rolul şi activitatea
Parlamentului, respectiv ale Guvernului. În acest sens, Curtea a reţinut că „art.
1 alin. (4) din Constituţie a instituit principiul separaţiei şi echilibrului puterilor
în cadrul democraţiei constituţionale, ceea ce presupune, pe de o parte, că
niciuna dintre cele trei puteri nu poate interveni în activitatea celorlalte puteri,
iar pe de altă parte, presupune controlul prevăzut de lege asupra actelor emise
de fiecare putere în parte. [...] Relaţia dintre puterea legislativă şi cea executivă
se exprimă prin competenţa conferită Guvernului de a adopta ordonanţe de
urgenţă în condiţiile stabilite de art. 115 alin. (4) din Constituţie. Astfel,
ordonanţa de urgenţă, ca act normativ ce permite Guvernului, sub controlul
Parlamentului, să facă faţă unei situaţii extraordinare, se justifică prin
necesitatea şi urgenţa reglementării acestei situaţii care, datorită
circumstanţelor sale, impune adoptarea de soluţii imediate în vederea evitării
unei grave atingeri aduse interesului public”.

De aceea, „adoptarea de către Guvern a Ordonanţei de urgenţă nr.

136/2008 nu a fost motivată de necesitatea reglementării într-un domeniu în
care legiuitorul primar nu a intervenit, ci, dimpotrivă, de contracararea unei
măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului din
învăţământ adoptată de Parlament. Aşa fiind, în condiţiile în care legiuitorul
primar a stabilit deja prin Legea nr. 221/2008 pentru aprobarea Ordonanţei
Guvernului nr. 15/2008 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul
2008 personalului din învăţământ, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 730 din 28 octombrie 2008, condiţiile şi criteriile de acordare a
acestor creşteri salariale, Guvernul, prin intervenţia sa ulterioară, intră în
conflict cu prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora
«Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica
autoritate legiuitoare a ţării»”.

• D. Parlamentul nu poate acoperi neconstituţionalitatea unei ordonanţe

prin aprobarea acesteia.

• Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa

sa că „viciul de neconstituţionalitate a unei ordonanţe sau ordonanţe de
urgenţă emise de Guvern nu poate fi acoperit prin aprobarea de
Parlament a ordonanţei respective. În consecinţă, legea care aprobă o
ordonanţă de urgenţă neconstituţională este ea însăşi neconstituţională”.
În consecinţă, prin aprobarea de către Parlament a unei ordonanţe de
urgenţă vădit neconstituţionale, caracterul neconstituţional se transferă
asupra legii de aprobare.