Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu

Facultatea de Drept

Anul I

Dreptul si morala in drept

Student/a :Constantin Ana-Maria Profesor coordonator:

Grupa 2 Adriana Violeta Nistor

 SIMION BARNUTIU- BIOGRAFIE

Simion Bărnuțiu (n. 21 iulie 1808, Bocșa, Sălaj, România – d. 28 mai 1864, Sânmihaiu
Almașului, Sălaj, România) a fost preot greco-catolic, om politic, istoric, filozof, și profesor
universitar, unul dintre principalii organizatori ai Revoluției de la 1848 în Transilvania. Bărnuțiu
a fost un personaj politic important pe scena politică a Transilvaniei în perioada revoluției
pașoptiste, reușind să își exprime public față de studenții săi conceptele poltice. A susținut în
lucrările sale că fiecare popor trebuie să aibă dreptul la autodeterminare prin respectarea
suveranității naționale. Expresia concentrată

a gândirii sale politice o constituie discursul ținut la Blaj la 2/14 mai 1848.

Născut într-o familie săracă, și-a început studiile la școala comunală de la 6 ani. După terminarea
școlii, a urmat studiile la gimnaziul din Careii Mari, iar, apoi, Academia Teologică din Blaj unde,
după absolvire a fost hirotonit preot celib greco-catolic.[2] De la 23 de ani, din anul 1831, predă
istoria universală la Gimnaziul superior blăjean (Obergymnasium din Blaj). Nu și-a mai putut
continua studiile istorice, drept consecință a unui proces în care a fost implicat. Din această
cauză s-a mutat la Sibiu, unde a urmat Academia Săsească de Drept timp de 3 ani. În 1848 a
răspândit prin Sibiu cunoscutul său manifest în care milita pentru egalitatea națională. Tot atunci
se implică în revoluția română, fiind unul dintre principalii lideri ai mișcării de emancipare
națională.
OPERE:

· Dreptul public al românilor (Iași, 1867)

· Dreptul natural privat (Iași, 1868)

· Dreptul natural public (1870)

· Dreptul ginților natural și poziția politică (doctrina constituțiunii)

· Constituțiunile statelor principale cu introducțiuni

DREPTUL SI MORALA

INTRODUCERE:

In aprecierea raportului între drept si moral, doctrina juridică contemporană, a evoluat pe

doua mari directii: cea care a conceput dreptul ca un minim de morală( ''justitie prin drept si
morala'') si cea corespunzatoare pozitivismului juridic (''ordine de drept fara morala")

In cadrul primei orientari ( conceptie moraliste despre drept), dreptul si morala sunt
intelese ca doua fatete ale unui fenomen : morala este etica subiectiva, iar dreptul apare ca etica
obiectiva, dreptul si morala fiind deopotriva norme de conduita, trebuie sa aiba sa aiba un
fundament comun. Conduita umana fiind unica, rezulta ca regulile care o determina trebuie sa fie
intre ele coerente, sa nu se contrazica.
 DREPTUL determina o sfera, un spatiu al actiunilor permise intr-o societate, putand fi
definit astfel: '' Coordonarea obiectiva a actiunilor posibile intre mai multe subiecte, conform
unui principiu etic care le determina, excluzand impiedicarea lor ''.

MORALA se refera la subiect in sine, adica confrunta o actiune cu alta a aceluiasi

subiect. Dreptul, in schimb, confrunta o actiune cu alta provenind de la subiecte diferite. Astfel
morala apare ca unilaterala, iar dreptul ca bilateral. Esenta distinctiei intre norma juridica si cea
morala, este ca '' dreptul constituie etica obiectiva, iar morala etica subiectiva''. Morala se
distinge, în schimb, în mod radical de util și de plăcut. Dacă se lucrează pentru util, acţiunea
pierde caracterul său moral. Morala este independentă, este superioară utilității. Aceasta
poruncește în mod absolut; ea este ca o voce sublimă care impune respect, care ne dojenește în
mod necruțător, chiar dacă voim a o face să tacă şi încercăm să nu o ascultăm. Ea vrea ca
acțiunile noastre să aibă un caracter universal.

CE INSEAMNA DREPT?

DREPTUL este un sistem de reguli, care sunt create și puse în aplicare prin intermediul
unor instituii sociale sau guvernamentale, pentru a reglementa noi reguli de conduită. Dreptul
este un ansamblu de morme care ajută la aranjare și prin care se asigură faptul că o comunitate
arată respect și egalitate în interiorul ei.
 Cuvântul „drept își are originile în cuvântul latinesc (directum/directus) al cărui sens
originar exprima drept, în linie dreaptă, ideea de rectiliniu. Sub aspect etimologic, reprezintă o
regulă de conduită.

Dreptul se împarte în mai multe categorii, acestea sunt clasificate astfel:

· Drept obiectiv și drept pozitiv ( din perspectiva dreptului ca un ansamblu de norme

juridice)

· Drept subiectiv ( din perspectiva prerogativelor subiectelor unui raport juridic)

· Drept substanțial și drept procesual ( din unghiul conținutului normelor juridice)

· Drept intern și drept internațional ( din punctul de vedere al componentei naționale

respectiv internaționale)

· Drept public și drept privat ( din perspectiva naturii raporturilor juridice pe care le
reglementează, a utilității și interesului ocrotit)

ARGUMENTE FILOSOFICE:

In acceptiunea filosofica termenul '' drept '' a fost utilizat inca de la Aristotel, Platon si alti
filosofi antici pentru a a exprima ideea de echitate, de justitie, de dreptate.

Lucrurile sunt, insa, mult mai profunde, caci in definirea dreptului trebuie luata in
considerare prezenta aspectului moral , dar si unor principii superioare care ar trebui sa existe in
fiecare fiinta umana care se considera libera . Platon considera filosofia ca fiind „un dialog al
sufletului cu sine însuși”, ar însemna că tocmai din acest discurs al sufletului cu sine însuși,
privind fenomenul juridic ar rezulta filosofia dreptului. Aceasta „privește dreptul în esența sa
universală”.

În accepțiunea generică termenul de „drept” s-a răspândit treptat și în alte limbi, cu

adaptările semantico-fonetice corespunzătoare, cum ar fi: în limba italiană – dritto, în limba
franceză – droit, în limba germană – Recht, în rusă – pravo, și în română este adaptată noțiunea –
drept.

Platon considera filosofia ca fiind „un dialog al sufletului cu sine însuși”, ar însemna că
tocmai din acest discurs al sufletului cu sine însuși, privind fenomenul juridic ar rezulta filosofia
dreptului. Aceasta „privește dreptul în esența sa universală”.

H.L.A.Hart este unul dintre pozitiviștii juridici, axat pe dreptul pozitiv, un drept aplicabil
imediat și continuu de a fi adus la îndeplinire printr-o forță exterioară și anume forța corectitivă
statală. Acesta a emis cinci teze cu privire la drept și la distincția dreptului de morală.

· Legile sunt comandamente emanând de la ființele umane.

· Nu există relație necesară între drept, așa cum este, și drept așa cum trebuie să fie.

· Analiza conceptelor juridice trebuie să fie distinctă de studiile istorice ale cauzelor.

· Sistemul juridic este un „sistem logic închis” în care deciziile juridice sunt deduse prin
mijloace logice.

· Judecățile mora le nu pot fi stabilite sau apărate doar prin argumente raționale.

Hume consideră că raţiunea este dependentă de sentimente, că ea „este şi trebuie să fie

roaba pasiunilor: ea nu poate pretinde niciodată să aibă altă sarcină decât de a le servi şi
asculta.”Omul este virtuos pentru că virtutea este benefică. Experienţa nu ne-a arătat un paradis,
ci o lume în care trebuie combinate interesele „(…) regulile moralităţii nu constituie concluzii ale
raţiunii noastre.” (…) Meritul moral sau blamarea nu derivă dintr-o concordanţă sau dintr-un
dezacord cu raţiunea. acţiunile pot fi lăudabile sau condamnabile, dar nu pot fi raţionale sau
neraţionale.”

Dintre doctrinarii anticontractualişti, asupra raportului dintre drept şi morală, s-a

pronunţat şi David Hume (1711-1776) căruia în anul 1740 i-a apărut lucrarea „Despre morală”,
iar, în anul 1741, lucrarea „Eseuri morale şi politice”. Aprecierile, considerentele sale privind
limitele intelectului omenesc, le-a extins şi în domeniul moralei. Concepţia sa era că dată fiind
limitarea intelectului omenesc, trebuie să ne limităm la fenomene şi la ralaţiile dintre fenomene.
Consideră că raţiunea este neputincioasă în a oferi precepte morale. Raţiunea, prin ea însăşi, nu
poate sesiza distincţia originară dintre bine şi rău.

Hume a scris că „Este probabil că sentinţa finală care stabileşte caracterele şi acţiunile
prietenoase sau odioase, demne de elogiu sau condamnării, care face din moralitate un principiu
activ, din virtute fericirea noastră, şi din viciu disperarea noastră, este probabil că, zic eu, că
această sentinţă depinde de câteva simţuri sau impresii intime, pe care natura le-a distribuit
universal întregii specii”

Pentru o separare netă a dreptului de morală s-au pronunţat pozitiviştii. Pozitivismul

filosofic a stat la baza pragmatismului, alcătuind coloana sa vertebrală. În privinţa moralei,
pozitivismul exclude ideea voinţei absolute, cât şi a libertăţii morale, dar admite altruismul.
August Comte, întemeietorul curentului filosofiei pozitiviste, situat pe această linie de combatere
a individualismului afirma: „Or, noi nu avem nici un drept, noi nu avem decât datorii. Individul
nu este decât o abstracţie. Umanitatea este singura reală. Principiul reformei morale este acela de
a face ca omul să înţeleagă că el nu există decât prin umanitate şi pentru ea.”

Pozitivismul juridic separă problemele juridice de cele filosofice, acesta din urmă servind
însă drept cadru general pentru primul.
OPINIE:

Din punctul meu de vedere, normele juridice şi cele morale se deosebesc şi prin scopurile
pe care le urmăresc: morala vizează perfecţiunea omului, dreptul nu tinde decât la o bună
organizare a vieţii în societate.Deosebirea fundamentală constă în faptul că, în timp ce morala are
ca obiect de reglementare faptele interne, intenţiile, dreptul are ca obiect reglementarea faptelor
materiale exterioare.

Când regula morală comandă cuiva să fie bun, îi comandă o atitudine sufletească, o
intenţie sinceră. Odată ce această intenţie s-a manifestat în afară printr-un fapt în legătură cu altă
persoană, apare fenomenul de drept. Pentru a ştii cum să deosebim normele morale de normele
de drept,propun următoarea comparaţie între o realitate juridică şi una morală. Dacă un trecător
întâlneşte pe stradă un cerşetor, norma morală îi cere să fie milostiv şi să-i dea ceva, dar nici o
normă juridică nu-l constrânge să facă acest lucru. Atunci când face un dar cerşetorului, intenţia
cu care a fost făcut darul este supusă unei aprecieri morale. Dacă a făcut acest lucru din dragoste
pentru aproapele său, a săvârşit un act conform cu obligaţia morală. Dacă a făcut acest gest dintr-
un interes egoist oarecare, nu ne aflăm în faţa unui act moral.

Prin urmare, putem stabili dacă un act este moral sau nu, după intenţia cu care a fost
făcut.Atât normele juridice, cât şi cele morale sunt obligatorii, dar obligativitatea lor este impusă
prin modalităţi diferite: în timp ce respectarea dreptului este garantată prin prevederea unor
sancţiuni.
 BIBLIOGRAFIE:

· Biografie Simion Barnutiu

https://ro.wikipedia.org/wiki/Simion_B%C4%83rnu%C8%9Biu

· DREPTUL SI MORALA IN DREPT ( INTRODUCERE)

https://www.scribd.com/document/201628924/Drep

· ARGUMENTE FILOSOFICE:

https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/etica-si-
deontologia-juridica/drept-si-morala/

· http://www.cartidedrept.eu/articole-drept/raportul-dintre-drept-si-morala-
lect-univ-dr-viziteu-madalina.html

· TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI (curs pentru studenții anului I), Veronica

Rebreanu, editura Hamangiu 2020;

· CE INSEAMNA DREPT?

https://ro.wikipedia.org/wiki/Drept 09/10/2021