RAPORTUL DINTRE DREPT ŞI MORALÃ Lect.univ.dr.

Viziteu Mãdãlina
Încă de la început, trebuie să subliniem faptul că nu doar dreptul stabileşte reguli de conduită
socială.

Morala reglementează şi călăuzeşte conduita oamenilor în societate. Romanii, prin Celsus,

defineau dreptul ca „ars boni et aequi” (arta binelui şi a echităţii), binele şi echitatea fiind
categorii ale moralei. Între preceptele dreptului lor se întâlnesc atât principii morale, ca honeste
vivere, şi neminem laedere, dar şi principiul de drept distributiv, suumum cuique tribuere.
Morala poate fi definită ca ştiinţa binelui şi a fericirii, dar şi prin raportare la bunele moravuri.

Din analiza procesului de apariţie a dreptului observăm faptul că acesta s-a format şi a dobândit
personalitate prin desprinderea treptată din normele de morală şi din obiceiuri. Putem spune
astfel că morala precede dreptul şi că ambele au evoluat într-o strânsă interdependenţă.

Giorgio del Vecchio spunea că: „relaţiile dintre morală şi drept sunt aşa de strânse, încât ambele
categorii au esenţial acelaşi grad de adevăr, aceeaşi valoare.[1]
1. Benthan spunea despre drept şi morală că: „sunt două cercuri concentrice, dintre care
morala formează cercul cel mare, iar dreptul pe cel mic.[2]
Toma d’Aquino aprecia că morala şi dreptul sunt egal fundamentate pe principii pur intelectuale
şi raţionale.[3]
Samuel Pufendorf, deşi făcea distincţie între drept şi morală, nu le-a considerat în opoziţie.
Alianţa dintre Dumnezeu şi oameni întemeiată pe o revelaţie particulară este recunoscută
dreptului natural, ale cărui limite sunt acelea ale luminii raţiunii. Diferenţa logică constă în faptul
că dreptul natural este de sorginte laică şi se adreseazã oamenilor în această viaţă, pe când
teologia morală are legături cu viaţa viitoare şi are în vedere creştinul în calitatea sa de cetăţean
al republicii celeste. Dreptul natural are ca scop influenţa acţiunilor exterioare ale oamenilor, pe
când teologia morală vizează inima şi face ca toate acţiunile să fie în concordanţă cu voinţa lui
Dumnezeu.[4] Pentru Pufendorf legea naturală este norma norma divină care, numai ea, permite
să se aprecieze valoarea morală a unei acţiuni.[5] Pufendorf, ca toţi jusnaturaliştii, consideră
dreptul subordonat moralei. Perspectiva morală caracterizează întreaga problematică a dreptului
natural.[6]
Dintre doctrinarii anticontractualişti, asupra raportului dintre drept şi morală, s-a pronunţat şi
David Hume (1711-1776) căruia în anul 1740 i-a apărut lucrarea „Despre morală”, iar, în anul
1741, lucrarea „Eseuri morale şi politice”. Aprecierile, considerentele sale privind limitele
intelectului omenesc, le-a extins şi în domeniul moralei. Concepţia sa era că dată fiind limitarea
intelectului omenesc, trebuie să ne limităm la fenomene şi la ralaţiile dintre fenomene. Consideră
că raţiunea este neputincioasă în a oferi precepte morale. Raţiunea, prin ea însăşi, nu poate sesiza
distincţia originară dintre bine şi rău.

Hume a scris că „Este probabil că sentinţa finală care stabileşte caracterele şi acţiunile
prietenoase sau odioase, demne de elogiu sau condamnării, care face din moralitate un principiu
activ, din virtute fericirea noastră, şi din viciu disperarea noastră, este probabil că, zic eu, că
această sentinţă depinde de câteva simţuri sau impresii intime, pe care natura le-a distribuit
universal întregii specii”[7].
1. Hume consideră că raţiunea este dependentă de sentimente, că ea „este şi trebuie să fie
roaba pasiunilor: ea nu poate pretinde niciodată să aibă altă sarcină decât de a le servi şi
 asculta.”[8] Omul este virtuos pentru că virtutea este benefică. Experienţa nu ne-a arătat un
paradis, ci o lume în care trebuie combinate interesele „(…) regulile moralităţii nu
constituie concluzii ale raţiunii noastre.” (…) Meritul moral sau blamarea nu derivă dintr-o
concordanţă sau dintr-un dezacord cu raţiunea. acţiunile pot fi lăudabile sau condamnabile
(din punct de vedere moral, n.n.) dar nu pot fi raţionale sau neraţionale.”[9]
Pentru o separare netă a dreptului de morală s-au pronunţat pozitiviştii. Pozitivismul filosofic a
stat la baza pragmatismului, alcătuind coloana sa vertebrală. În privinţa moralei, pozitivismul
exclude ideea voinţei absolute, cât şi a libertăţii morale, dar admite altruismul. August Comte,
întemeietorul curentului filosofiei pozitiviste, situat pe această linie de combatere a
individualismului afirma: „Or, noi nu avem nici un drept, noi nu avem decât datorii. Individul nu
este decât o abstracţie. Umanitatea este singura reală. Principiul reformei morale este acela de a
face ca omul să înţeleagă că el nu există decât prin umanitate şi pentru ea.”[10]
Pozitivismul juridic separă problemele juridice de cele filosofice, acesta din urmă servind însă
drept cadru general pentru primul.
H.L.A.Hart, unul dintre pozitiviştii juridici, a formulat cinci teze de calificare a unei doctrine
juridice ca fiind de tip pozitivist, între care patru privesc distincţia dreptului de morală:
1. susţin afirmaţia că legile sunt comandamente emanând de la fiinţele umane;
2. conţin afirmaţia că nu există relaţie necesară între drept şi morală, sau între drept, aşa
cum este, şi drept, aşa cum trebuie să fie;
3. afirmaţia că analiza conceptelor juridice trebuie să fie distinctă/distinsă de studiile
istorice ale cauzelor şi originilor legilor, de studiile sociologice ale relaţiilor dintre drept
şi alte fenomene sociale şi de critica sau acceptarea dreptului, altfel spus, de termenii de
morală, de finalităţi sociale, funcţiuni etc.;
4. conţin afirmaţia că un sistem juridic este un „sistem logic închis”, în care deciziile
juridice concrete pot fi deduse prin mijloace logice, fără nici o referinţă la scopurile
sociale, politice sau de standard moral;
5. conţin afirmaţia că judecăţile morale nu pot fi stabilite sau apărate cum pot fi judecăţile
de fapt, prin argumente raţionale sau de probă (non-cognitivism etic).[11]
Hart a susţinut că o normă validă din punct de vedere formal rămâne o normă juridică, chiar dacă
este injustă.

Şi alţi pozitivişti juridici, cum este cazul lui A. Brimo, se pronunţă ferm pentru o separare clară şi
nediscutabilă a dreptului de morală. Principiile de identificare a doctrinelor pozitivismului juridic
formulate de A. Brimo se pronunţă ferm pentru separaţia riguroasă a dreptului de morală, a
dreptului pozitiv şi dreptului natural, a dreptului efectiv aplicat şi a dreptului ideal, separaţia
dreptului de politică. A. Brimo consideră că dreptul constituie un sistem logic, care este suficient
în el însuşi, adică din care se pot deduce consecinţe logice, cercetarea principiilor deciziilor, fără
a face apel la o ierarhie de valori incluse în sistemele naturaliste sau idealiste.[12]
Pozitivismul exegetic a apărut în Franţa după promulgarea Codului civil al lui Napoleon şi se
pronunţa, ca toate celelalte subcurente pozitiviste, pentru limitarea dreptului la funcţia sa tehnică
şi excluderea oricărei mixtiuni de natură morală sau de natură metafizică. potrivit acestui curent,
textul legii face dreptul. Printre exponenţii curentului se numără: Labbe; Saleillé, Bendant,
Demogue, H. Capitant.
Pozitivismul analitic s-a inspirat din opera lui David Hume şi îl are ca principal reprezentant pe
John Austin care şi-a întemeiat concepţia pornind de la definiţia legii: „Legile veritabile, sau
legile, la propriu vorbind, sunt comandamente (…) Comandamentul şi datoria sunt termeni
corelativi.”[13] Comandamentul trebuie să fie foarte bine analizat pentru că el poate semnifica
în mod diferit în funcţie de contextul în care este folosit, moral sau juridic.
Pozitiviştii analitici, în sensul de mai sus, al contextului utilizării termenilor, au formulat
concluzia că termenii sunt imprecişi, având multiple semnificaţii, ceea ce duce la interpretări
diferite şi la confuzie terminologică. În sistemul de common law, ştiinţa juridică a trebui să dea o
metodă solidă, unificatoare şi sistematică a ordinii juridice. Analiza limbajului a fost
subordonată imperativului sistematicităţii.
1. Guastini a afirmat că „munca juriştilor este, în general, o activitate de interpretare, de
reformulare şi de sistematizare a discursului legislativ şi jurisprudenţial, munca
teoreticienilor este, din contră, o reflecţie critică asupra limbajului juriştilor. Discursul
teoretic este astfel un discurs de nivel secund (un metadiscurs) în raport cu discursurile
dogmatice.
Legat de semnificaţia cuvintelor, H.L. Hart a afirmat că semnificaţia cuvintelor folosite în ştiinţa
juridică este strâns legată de ordinea socială şi, că această semnificaţie se schimbă odată cu
schimbarea contextului logic şi istoric care o utilizează.

Există însă şi pozitivişti care au nuanţat raportul dintre drept şi morală, în sensul alăturării celor
două. Carre de Malberg, principalul doctrinar al pozitiviştilor germani care susţineau nu numai
dependenţa dreptului de stat ci şi a moralei, a afirmat: „Menţinând principiul autorităţii şi puterea
de a comanda fără de care statul nu poate nici funcţiona, nici concepe, trebuie rezervată
totuşi partea moralei alături sau mai presus de dreptul efectiv. Cât despre a cunoaşte prin care
mijloace organice este posibilă realizarea unei concilieri între aceşti doi termeni, puterea
indispensabilă a statului şi respectul mai necesar încă, datorat legii morale, este o problemă a
tuturor timpurilor la care, cu adevărat spus, nici un element juridic nu este suficient pentru a
depăşi, de o formulă satisfăcătoare, insurmontabila dificultate.[14]
În cadrul acestui curent a fost formulată şi teoria autolimitării statului ca singurul corectiv
posibil al întregii puteri de stat.
Kelsen, fondatorul normativismului, a criticat ştiinţa dreptului care s-a dezvoltat în secolele al
XIX-lea şi al XX-lea, care, fără spirit critic, a amestecat ştiinţa dreptului cu psihologia, etica şi
teoria politică. În domeniul dreptului şi al moralei suntem plasaţi într-un spaţiu al obligaţiei cu
tot ce decurge de aici.[15]
„Dacă dreptul şi morala au în comun dirijarea conduitei umane, nu înseamnă că ele nu sunt
distincte. Separaţia dintre drept şi morală se bazează pe critica făcută teoriilor valorilor morale
absolute. Kelsen afirma că „a se postula că trebuie distinse dreptul şi morala şi ştiinţa dreptului
ca etică, semnifică faptul că, din punct de vedere al unei cunoaşteri ştiinţifice a dreptului pozitiv,
justificarea sa printr-o ordine morală distinctă de el este irelevantă, ştiinţa dreptului neavând nici
a aproba, nici a dezaproba obiectul său, ci numai de a-l cunoaşte şi a-l descrie. Cu toate că
normele juridice ca prescripţii fondează valori, funcţia ştiinţei dreptului nu este în nici un sens
aceea de a aprecia obiectul său sau de a-l «evalua»; ea este numai aceea de a-l descrie,
independent de orice judecată de valoare. Juristul ştiinţific nu se identifică cu nici o valoare
juridică şi, mai ales, cu acelea pe care el le descrie.
Kelsen, în Teoria pură a dreptului, afirmă că norma juridică se poate fundamenta prin ea
însăşi, fără a se recurge la conţinuturi de morală, ideologice sau metafizice. Puritatea dreptului,
concept kelsenian, este rezultată din separarea de morală şi de lumea faptelor. Ordinea juridică
aparţine numai lui Sollen (trebuie), nu şi lui Sein (a fiinţa, a exista, a fi). Dreptul se deosebeşte de
morală prin felul sancţiunii. În cazul dreptului, este vorba de o sancţiune socialmente organizată.
La ordinea normativă morală, sancţiunea este de aprobare sau dezaprobare.
Jurgen Habermas, jurist german, aparţinând curentului neomarxist cunoscut ca Şcoala de la
Frankfurt, socotea problema normativităţii ca făcând parte din conceptul larg al înţelegerii moral-
practice. Dreptul şi morala sunt factori de învăţare în baza cărora se asigură coerenţa sistemului
social şi unitatea acestuia.[16]
La Habermas, normele nu sunt altceva decât modalităţi de cunoaştere, care asigură o interacţiune
corespunzătoare, ce duce la coeziunea grupului social şi care ţine de o teorie a consensului.
[17] „Sistemele sociale pot fi concepute ca reţele de acţiuni comunicative (…). Reglementările
consensuale (realizate fără violenţă), ale conflictelor de acţiuni, atunci când se destramă
consensul de fond al rutinelor cotidiene obişnuite, se îngrijesc de continuarea acţiunii
comunicative cu alte mijloace. Aici se evidenţiază deci identitatea structurilor conştiinţei, care,
pe de o parte, sunt concretizate în instituţiile dreptului şi moralei, şi care, pe de altă parte, îşi
găsesc expresia în judecăţile şi acţiunile morale ale indivizilor.”[18]
Au fost evidenţiate, în doctrina juridică, unele criterii de departajare a dreptului de morală:

1. ţinând de scopul regulilor, de finalitatea lor, s-a afirmat că dreptul organizează societatea,
pe când morala are ca scop perfecţionarea omului;
2. în raport de provenienţa lor, dreptul vine de la stat, pe când morala de la oameni;
3. în raport de sancţionarea neconformării, a încălcărilor, dreptul este asortat cu o sancţiune
etatică, pe când morala este sancţionată atitudinal interior şi exterior, prin reproşuri,
remuşcări, aprobări, dezaprobări.
În drept sunt însă şi norme juridice care nu au nici o cotingenţă cu morala, cum este cazul
normelor tehnice: inginereşti, de protecţia muncii, de circulaţie pe drumurile publice, de tehnică
legislativă, de procedură (civilă, penală), de contestare a actelor administrativ-fiscale ş.a..

Autoarea Sofia Popescu este de părere că „morala are o sferă mai largă de cuprindre decât cea a
reglementării juridice, că dreptul exprimă un minim de morală pe când morala este nu numai
exigentă ci şi mai profundă”[19]
1. Bentham considera că „dreptul şi morala sunt două cercuri concentrice, dintre care
morala formează cercul cel mare, iar dreptul pe cel mic.”[20]
Theodor Geiger, cu privire la raportul dintre drept şi morală, constata că, în timp ce în
comunitatea primitivă ele coincideau, în societatea evoluată se observă o separare a lor, fiind
situate în planuri diferite. Între ele nu există posibilitatea de comunicare, morala
nemaiconstituind un instrument de control care să se situeze alături de drept sau deasupra
dreptului. [21] Considera relaţia genetică dintre drept şi morală ca subiect specific al sociologiei
juridice, în tratarea căruia s-a ocupat de raportul dintre bine şi morală, drept şi ierarhia valorilor,
nihilismul axiologic. A afirmat că sistemul de ordine morală se caracterizează, în esenţă, prin
interiorizare, în opoziţie cu alte sisteme de ordine existente în societate, astfel cum sunt dreptul
sau obiceiul care se caracterizează prin exteriorizare. În societatea morală se dizolvă în mai
multe morale şi are loc schisma acestora.[22]
În dreptul românesc, un studiu amplu al raportului dintre drept şi morală a fost făcut de Mircea
Djuvara în lucrarea Eseuri de filosofie a dreptului[23] unde constată că este o unitate
fundamentală între structura raţională a dreptului şi a moralei şi că dreptul nu poate fi despărţit
de morală, orice afirmaţie juridică opusă acesteia din urmă neputând fi decât o eroare.
Făcând distincţia în materie de drept privat şi drept public, a susţinut că „în dreptul privat nu mai
poate exista o normă justă în contradicţie cu morala şi toate legislaţiile civilizate experimentează
acest ideal moral în textele lor (…). Dreptul penal ar fi o monstruozitate dacă s-ar afla în opoziţie
cu morala.”[24]
în opinia lui Matei Cantacuzino „Obiceiurile şi legile în care se concretizează normele dreptului
se inspiră necontenit din concepţiile morale ale societăţii şi se fasonează prin modul lor de
îndrumare şi de aplicare după progresul sau regresul ce se manifestă în concepţia morală
dominantă într-un anumit moment şi într-un anumit mediu social”.[25]
1. Sollier definea morala ca fiind „ansamblul regulilor care guvernează raporturile dintre
oameni”.
În lucrarea „Psihologia consonantistă” a lui Ştefan Odobleja întâlnim morala definită ca fiind:
 ştiinţa profilaxiei şi terapeuticii răului;
 filosofia şi igiena fizică şi psihică a vieţii sociale;
 ştiinţa moralităţii şi a imoralităţii, a drepturilor şi îndatoririlor, a viciilor şi a virtuţiilor;
 ştiinţa acordului sau a consonanţei între intresele indivizilor sau între interesele
individului şi interesele societăţii;
 ştiinţa armoniei şi a echilibrului în sine.
În concepţia lui H. Spencer, există două tipuri de morală, şi anume: morala personală şi morala
socială. El defineşte morala personală ca echilibru al dorinţelor interioare şi al nevoilor
exterioare iar morala socială  ca echilibru între propriile dorinţe şi dorinţele altora.
1. Kant este de părere că „morala provine din vocea interioară a fiecăruia, cuprinzând un
sistem complex de elemente faptice, ideatice, psihologice, relaţionale, normative,
valorice”.
Kant afirma că între drept şi morală există deosebire şi aceasta constă în faptul că trăsătura
esenţială a legii este constrângerea şi că dreptul se caracterizează prin putere de constrângere.
[26]
Fichte (1762-8114), aparţinător al neokantismului, autor al lucrărilor „Principiile fundamentale
ale dreptului natural (1796)” şi „Statul comercial unitar” (1800), a dezvoltate distincţia făcută
de Kant între drept şi morală, afirmând că în sfera raporturilor juridice nu intră mobilurile
faptelor şi numai faptele.[27]
Hegel, care se situează tot în curentul neokantist, a luat în
discuţie dreptul abstract, morala şi etica. Prin dreptul abstract, Hegel desemna drepturile şi
îndatoririle care revin fiinţei umane ca simplă persoană şi nu în calitate de cetăţean şi cuprinde:
proprietatea, contractul şi acţiunile ilicite. Morala, în sfera sa, cuprindea voinţa umană orientată
spre interior. Etica le adună pe primele două, într-o sinteză, iar în sfera ei intră familia, societatea
şi statul, iar voinţa particulară se află în concordanţă cu voinţa universală.[28]
Rudolf Stammler, doctrinar ţinând de Şcoala de la Marburg, autor al lucrărilor: „Economia şi
dreptul” (1896); „Teoria justiţiei (1902); „Teoria ştiinţei dreptului” (1911); „Curs de filosofia
dreptului” (1922), ca şi Kant, era adeptul ideii că morala priveşte numai puritatea intenţiilor, pe
când normele dreptului au ca obiect acţiunea exterioară a omului.[29]
În literatura juridică de specialitate aprecierea raportului dintre drept şi morală a evoluat în două
direcţii importante:

 concepţia potrivit căreia, dreptul conţine un minimum de morală – concepţia moralistă;

 concepţia potrivit căreia dreptul are un singur temei: statul – concepţia pozitivismului
juridic (ordinea de drept fără morală).[30]
Potrivit concepţiilor moraliste despre drept, printre ai cãrui reprezentanţi a fost şi profesorul
Mircea Djuvara, morala are ca obiect aprecierea faptelor interne de conştiinţa intenţiilor
omeneşti, pe când dreptul are ca obiect aprecierea faptelor externe ale persoanelor în relaţiile lor
cu alte persoane.
Chiar anumite noţiuni morale, afirmă Mircea Djuvara, precum bunele moravuri, buna credinţă,
echitatea, onoarea, egoismul, abuzul în exerciţiul dreptului etc., sunt transformate, în gândirea
juridică, în noţiuni speciale de drept care domină întreaga materie a dreptului. Morala este, de
fapt, intermediarul între drept şi societate. Tot ceea ce este drept trebuie să fie moral, cu toate că
ceva poate fi moral fără a avea prin aceasta şi un înţeles propriu-zis juridic, dar este cu neputinţă
contrariul deoarece justiţia nu poate fi imorală. Morala care conţine totalitatea aspiraţiilor ideale
ale conţtiinţei este fundamentul dreptului şi îl explică; dacă la baza lui nu ar sta ideile moralei,
atunci dreptul nu ar mai exista şi el s-ar identifica cu forţa.[31] „Morala are de obiect
reglementarea faptelor interne, intenţiunea noastră; dreptul are de obiect reglementarea faptelor
materiale externe ale noastre, la lumina intenţiunilor, ceea ce este cu totul altceva.”[32]
Tot în raport cu mediul referenţial, Paul Rubier a calificat dreptul ca etică obiectivă, iar morala
ca etică subiectivă şi considera ca dreptul se referă la mediul extern, iar morala la cel intern.[33]
Fr. Geny a exprimat opinia că regulile dreptului se disting de acelea ale moralei prin:
– sancţiunile din afară;

– ideea de just;

– imperativul categoric al normei juridice.[34]

Georges Ripert[35] consideră că, între normele morale şi normele juridice nu există nici o
diferenţă de natură, domeniu sau scop. Influenţa moralei asupra dreptului se manifestă atât în
procesul creării dreptului, cât şi în procesul de aplicare a sa. Când legea nu mai este conformă cu
morala, ea devine injustă, deoarece dreptul este conceput ca un minimum de morală. Însă acesta
nu susţine că s-ar confunda. Georges Ripert arată că „regula morală pătrunde în drept în mod
facil prin intermediul concepţiilor etice ale legiuitorului sau judecătorului, sau, în cel mai bun
caz, rătăceşte la frontierele dreptului pentru a pătrunde atunci se iveşte prilejul (atunci când legile
juridice sunt lacunare sau când sunt contrare legii morale)”.[36]
Dreptul este considerat ca un instrument de educare morală a oamenilor pentru că în el sunt
încorporate reguli morale pe care le promovează.

Autoarea Sofia Popescu arată că s-a scris despre morală că „este prea subiectivă, prea fluctuantă
şi prea lipsită de virtute coercitivă, de precizie şi realism pentru a putea permite o organizare
satisfăcătoare a raporturilor sociale şi pentru a realiza securitatea juridică, reclamată de viaţa
întregii societăţi omeneşti”[37].
Spre deosebire de drept, normele morale nu sunt unitare. Ceea ce este moral în Europa sau
America, poate fi imoral în Arabia sau India. Chiar într-o singură ţară coexistă sisteme morale
diferite.

Dreptul, prin natura sa, este unitar, asigurând astfel o ordine juridică unică într-o societate
anume.

Potrivit pozitivismului juridic, statul este singuurul temei al dreptului. În lipsa statului dreptul nu
poate fi conceput.

Între morală şi drept există asemănări şi deosebiri. În ceea ce priveşte deosebirile, se poate

aminti în primul rând că, în timp ce morala provine din comandamente religioase sau din
comandamnete impuse de comunitatea socială sau autoimpuse de conştiinţa individuală, norma
juridică provine din prescripţiile autorităţilor publice împuternicite cu atribuţii normative.
Dreptul şi morala se deosebesc prin scopurile pe care le urmăresc. În timp ce morala vizează
perfecţiunea omului, dreptul nu tinde decât la o bună organizarea vieţii în societate. Morala este
mai exigentă decât dreptul şi tinde la perfecţiunea absolută a individului.[38]
Şi din punctul de vedere al sancţiunilor există deosebiri. Atât normele juridice, cât şi cele morale
sunt obligatorii, dar obligativitatea lor este impusă prin modalităţi diferite. Sancţiunea moralei se
găseşte în conştiinţa individului şi în oprobriul public, în timp ce sancţiunea dreptului dispune de
mijloace speciale pentru a se impune (forţa coercitivă a statului).

Blaise Pacal spunea că: „justiţia fără forţă este neputincioasă; puterea fără justiţie este tiranică.
Justiţia fără forţă este contestată, pentru că există întotdeauna oameni răi; forţa fără justiţie este
condamnabilă. Prin urmare, trebuie să punem la un loc justiţia şi forţa şi pentru aceasta să facem
ca ce-i drept să fie puternic şi ce-i puternic să fie drept.”[39]
O altă deosebire între morală şi drept constă în faptul că, în timp ce morala are ca obiect faptele
interne, intenţiile, dreptul are ca obiect reglementarea faptelor materiale exterioare.

Mai trebuie să precizăm că domeniul moralei este mai vast decât cel al dreptului. Dreptul
reglementează conduita oamenilor în măsura în care aceştia trăiesc în societate, în timp ce
morala îşi extinde sfera până la gândurile noastre.

Louis Josserand este de părere că pentru drept „forul interior este un câmp interzis”.[40]
Cu privire la distincţia dintre drept şi morală Michel Villey spunea că „ pe jurişti nu-i interesează
sentimentele, cinstea şi bunele intenţii ale contribuabilului faţă de finanţele publice, ci numai ca
impozitul să fie plătit”.[41]
În ceea ce priveşte asemănările, putem reţine faptul că atât normele juridice, cât şi normele
morale se referă la raporturile dintre individ şi colectivitate, dintre grupurile sociale, la modul de
convieţuire socială.
În literatura de specialitate se arată că, regulile de drept cât şi cele morale sunt reguli normative
logice, cu caracter raţional care se aplică unei realităţi de fapt[42].
Nici dreptul, şi nici morala nu pot fi concepute fără libertate. Atât normele juridice, cât şi
normele morale stabilesc un model de comportament care paote fi urmat sau nu.

Normele morale şi normele juridice se deosebesc de legile naturii. În timp ce legile naturii sunt
inviolabile, normele juridice, cât şi cele morale pot fi încălcate. Prin încălcarea lor ele nu sunt
desfiinţate.

François Terre consideră că nu trebuie să absolutizăm criteriile de distincţie între morală şi

drept[43].
În ceea ce priveşte provenienţa lor, nu numai în cazul moralei, ci şi al dreptului, conştiinţa poate
reprezenta un izvor direct al dreptului.

Între normele juridice şi normele morale există o strânsă corelaţie, o legătură de tip specific care
face ca cele două categorii de norme să se întrepătrundă, să se completeze reciproc, să
împrumute una de la cealaltă elementele cele mai realiste şi valoroase.

Dreptul modern contemporan are obligaţia de a include în conţinutul normelor juridice acele
prevederi ale moralei care sunt dominante într-o comunitate umană, punându-le de acord cu
interesele statului.
Dreptul nu poate fi conceput ca morală legiferată, etatizată, din următoarele considerente:

 normele morale privesc intimitatea individului, pe când normele juridice privesc

exterioritatea individului;
 normele juridice sunt elaborate de organe speciale abilitate, potrivit unor proceduri şi
metodologii specifice, pe când normele morale apar şi se manifestă într-o comunitate;
 normele morale cuprind ideea de „ceea ce este bine şi ceea ce este rău”, în timp ce
normele juridice reglementează ceea ce este licit şi ilicit;
 garantul realizării celor două categorii de norme, diferă;
 normele juridice acţionează în scopul restabilirii situaţiei anterioare încălcării lor, în timp
ce nesocotirea normelor morale atrage reacţia comunităţii faţă de individul în cauză;
 normele juridice au un caracter unitar şi presupus neechivoc, iar normele şi principiile
morale sunt foarte dificil de interpretat unitar, având în vedere particularităţile grupurilor,
categoriilor socio-profesionale, politice şi economice.
Legătura dintre drept şi morală a fost apreciată ca necesară şi ocupând un loc central în însăşi
clarificarea noţiunii de drept. Nu este exclus dezacordul între drept şi modelele morale. Morala
căreia trebuie să i se conformeze dreptul este autentică, adică morală raţională.

BIBLIOGRAFIE

A Fouilee, Histoire de la philosophie, Librairie Delagrose, Paris, 1999,

S. Pufendorf, Droit de la nature et des gens,
Adam Popescu, Teoria dreptului, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999
Adam Popescu, Teoria dreptului, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999
Alex Weill, Droit civil. Introduction generale, Editura Dalloz, Paris, 1973
1. Pascal, Cugetări, Editura ştiinţifică,Bucureşti, 1992
Carre de Malberg, Contribution à la théorie générale de l’Etat, Paris, Librairie de Recueil, Sirey,
1920
1. Charles le Verrier, Introduction a A. Comte, Cours de philosophie positive, Paris, 1926
David Hume, Enquète sur les principes de la morale, Ed. Flamarion, Paris.
David Hume, Tratat despre natura umană, II, III
David Hume, Tratat despre natura umană, în vol. Fundamentele gândirii politice moderne,
coord. A.P. Iliescu; E.M.Socaciu, Ed. Polirom Iaşi, 1999
Fr. Genny, Science et technique en dreoit privé positif, I,
Francois Terre, Introduction generale au droit, Dalloz, Paris, 1994
Georges Ripert, La regle morale dans les obligations civiles, ed.III, L.G.D.J., 1935
Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1995
Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000
Ion Vlăduţ, Introducere în sociologia juridică, Ed. Ministerului de Interne, 1994
John Austin, The Providence of Jurisprudence Determined, Ed. Hart, 1954.
Jurgen Habermas, Cunoaştere şi comunicare, Ed. Politică, Bucureşti, 1983
Louis Josserand, Cours de droit civil positif francais, Recueil Sirey, Paris, 1930
Matei Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1921
Michel Villey, Philosophie du droit. Definitions et fins du droit. Quatrieme edition, Dalloz,
Paris, 2001
Mircea Djuvara, Eseuri de filosofie a dreptului, Ed. Trei, 1997.
Mircea Djuvara, Precis de filosofie juridică (Tezele fundamentale ale unei filosofii juridice),
Tipografia ziarului „Universul”, Bucureşti, 1941
Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, vol. II, Bucureşti, 1930
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1994,
Paul Rubier, Theorie generale du droit, Paris, 1951
Sofia Popescu, Sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti
Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, 2000
[1]Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1995, p. 199.
[2] Apud Adam Popescu, Teoria dreptului, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999, p.
72.
[3] A Fouilee, Histoire de la philosophie, Librairie Delagrose, Paris, 1999,
p. 208, apud Nicolae Popa, colectiv, Filosofia dreptului, op. cit., p. 91.
[4] N. Popa. colectiv, Filosofia dreptului, op. cit., p. 109.
[5] S. Pufendorf, Droit de la nature et des gens, p. 16.
[6] N. Popa. colectiv, op. cit., p. 111.
[7] David Hume, Tratat despre natura umană, II, III
[8] David Hume, Enquète sur les principes de la morale, Ed. Flamarion, Paris, p. 74.
[9] David Hume, Tratat despre natura umană, în vol. Fundamentele gândirii politice moderne,
coord. A.P. Iliescu; E.M.Socaciu, Ed. Polirom Iaşi, 1999, p. 78.
[10] cf. Charles le Verrier, Introduction a A. Comte, Cours de philosophie positive, Paris, 1926,
p. 29.
[11] N. Popa. colectiv, Filosofia dreptului, op. cit., p. 374.
[12] Idem, p. 375.
[13] John Austin, The Providence of Jurisprudence Determined, Ed. Hart, 1954, p. 1.
[14] Carre de Malberg, Contribution à la théorie générale de l’Etat, Paris, Librairie de Recueil,
Sirey, 1920, p. 51.
[15] „Recunoaşterea faptului că nu există decât o singură morală „unică”, ci mai multe morale,
foarte diferite unele de altele şi deseori contradictorii, că o ordine de drept pozitivă poate să
corespundă foarte bine – în mare, opiniilor morale ale unui anumit grup sau strat social,
îndeosebi dacă este conducător în cadrul populaţiei care îi este supusă, şi, de regulă, îi şi
corespunde, contrazicând, în acelaşi timp, opiniile morale ale altui grup sau stat; mai ales însă
este important că opiniile despre ceea ce este, din punct de vedere moral, bun sau rău, justificabil
sau nejustificabil sunt, exact ca şi dreptul – supuse unei continue trensformări şi că o ordine de
drept sau unele dintre normele ei care au corespuns atunci când au fost valabile, pretenţiilor
morale ale timpului, pot fi condamnate astăzi ca fiind imorale în cel mai înalt grad. Teza respinsă
de Doctrina pură a dreptului, însă larg răspândită în jurisprudenţă, tradiţională, conform căreia
dreptul ar trebui să fie prin natura lui moral, că o ordine socială imorală nu ar fi de
drept, presupune o morală absolută (subl. n.s.) deci valabilă peste tot şi în toate timpurile.
Altminteri, ea nu şi-ar putea atinge scopul de a oferi ordinii un etalon fix, independent de orice
condiţie temporală sau spaţială, pentru ceea ce este drept sau nedrept.
Teza conform căreia dreptul ar fi, prin natura sa, moral, deci că doar o ordine socială morală ar fi
de drept, este respinsă de teoria purî a dreptului nu doar pentru că această teză presupune o
morală absurdă ci fiindcă, în final, se ajunge, prin aplicarea ei propriu-zisă, de către jurisprudenţa
în vigoare într-o anumită comunitate de drept, la o legitimare necritică a ordinii statate coercitive
ce constituie această comunitate. Căci faptul că propria ordine statală coercitivă ar fi de drept se
presupune ca fiind de la sine înţeles. doar ordinelor coercitive ale altor state li se aplică etalonul
problematic al moralei absolute, doar acestea sunt calificate ca fiind imorale şi nu de drept, dacă
nu corespund anumitor pretenţii pe care propria ordine le satisface, de exemplu, dacă recunosc
sau nu proprietatea privată, dacă au sau nu caracter democratic. Deoarece propria ordine
coercitivă este de drept, ea trebuie, conform tezei, să fie şi morală. O asemenea legitimare a
dreptului pozitiv, poate în ciuda insuficienţelor logice, să fie de mare folos din punct de vedere
politic. Din punct de vedere al ştiinţei juridice este inacceptabilă. Căci ştiinţa juridică nu trebuie
să legitimeze, nu trebuie să justifice în nici un fel ordinea normativă, pe care este chemată doar
să le recunoască şi să o descrie – nici de pe poziţia unei morale absolute, nici de pe cea a unei
morale relative.” (Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p.
93-94).
[16] N. Popa, Filosofia dreptului, op. cit., p. 490.
[17] Jurgen Habermas, Cunoaştere şi comunicare, Ed. Politică, Bucureşti, 1983, p. 533.
[18] Idem, p. 535.
[19] Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.126
[20] Apud Adam Popescu, Teoria dreptului, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999,
p. 72.
[21] Sofia Popescu, Sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, p. 46.
[22] Idem, p. 48.
[23] Mircea Djuvara, Eseuri de filosofie a dreptului, Ed. Trei, 1997.
[24] Mircea Djuvara, Eseuri de filosofie a dreptului, op. cit., p. 62.
[25] Matei Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
1921, p.12
[26] Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, 2000, p. 75.
[27] Idem, p. 77.
[28] Idem, p. 78.
[29] Idem, p. 81.
[30] Georges Ripert, La regle morale dans les obligations civiles, ed.III, L.G.D.J., 1935, p.35,
apud Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1994, p. 137.
[31] Mircea Djuvara, Precis de filosofie juridică (Tezele fundamentale ale unei filosofii juridice),
Tipografia ziarului „Universul”, Bucureşti, 1941, p. 63.
[32] Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, vol. II, Bucureşti, 1930, p. 576.
[33] Paul Rubier, Theorie generale du droit, Paris, 1951, p. 32.
[34] Fr. Genny, Science et technique en dreoit privé positif, I, p. 46.Apud Ion
Vlăduţ, Introducere în sociologia juridică, Ed. Ministerului de Interne, 1994, p. 132.
[35] Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1994, p. 136
[36] Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1994, p.137
[37] Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 124
[38] Alex Weill, Droit civil. Introduction generale, Editura Dalloz, Paris, 1973, p.8
[39] B. Pascal, Cugetări, Editura ştiinţifică,Bucureşti, 1992, p.163.
[40] Louis Josserand, Cours de droit civil positif francais, Recueil Sirey, Paris, 1930, p.3.
[41] Michel Villey, Philosophie du droit. Definitions et fins du droit. Quatrieme edition, Dalloz,
Paris, 2001, p.68.
[42] Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 125.
[43] Francois Terre, Introduction generale au droit, Dalloz, Paris, 1994, p.8-9, 11-12, 16-17.