Capitolul XI

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

1. Consideraţii introductive
Răspunderea socială îmbracă diferite forme:
politică, juridică, morală1.
Specificul răspunderii juridice comparativ cu
celelalte forme enumerate mai sus, constă în
aceea că este antrenată în situaţia încălcării
normei de drept, încălcare care reprezintă
singurul temei al acestei răspunderi.
Răspunderea juridică interesează toate
disciplinele juridice de ramură, însă ridică
dificultăţi atunci când este tratată la modul
general de către teoria generală a dreptului,

1
Note bibliografice

Există punctul de vedere exprimat, spre exemplu, de prof. Ghe Boboş – Teoria
generală a dreptului, Ed. Dacia Argonant, 1999, p. 333, potrivit căruia, alături
de cele trei forme ale răspunderii juridice enunţate ar subzista şi răspunderea
civică şi etică. Etica, fiind ştiinţa care are ca obiect morala, iar civicul evocând
subsumat politicul, eticul şi juridicul, apreciem alături de alţi autori, că aceste
forme ale răspunderii nu există de sine stătătoare, fiind parte componentă a
celorlalte trei enunţate

1
întrucât nu poate fi corect înţeleasă şi definită
decât dacă se au în vedere toate formele ei
concrete de manifestare: penală, administrativă,
civilă, disciplinară etc.
Definim răspunderea juridică ca fiind acea
formă a răspunderii sociale constând în
complexul drepturilor şi obligaţiilor conexe care,
potrivit legii, se nasc ca urmare a producerii unor
fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a
constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor
juridice menite să asigure restabilirea ordinii de
drept"2.

3. Formele răspunderii juridice

Prin formă de răspundere juridică înţelegem
modurile de manifestare a acesteia determinate de
diferite criterii, cum ar fi: natura normei juridice
încălcate, gradul de pericol social, natura
sancţiunii etc.

2
Mircea Costin, Răspunderea juridică în dreptul RSR, Editura Dacia, Cluj
Napoca, 1974, p. 32

2
 Principalele forme de răspundere juridică
sunt: răspunderea civilă, răspunderea penală,
răspunderea de dreptul muncii, răspunderea
administrativă, răspunderea de drept
constituţional.

A. Răspunderea civilă
Răspundere civilă este forma tipică şi
totodată cea mai dezvoltată a răspunderii juridice.
Ea cunoaşte două forme: răspunderea civilă
delictuală prev de art 1349 c civil şi răspunderea
civilă contractuală, prev de art .1350 C civil.
Ambele forme sunt dominate de ideea
fundamentală a reparării unui prejudiciu creat
prin fapta ilicită.
Răspunderea civilă delictuală art 1349 Cod
Civil
Delictele civile sunt faptele ilicite
cauzatoare de daune comise cu intenţie sau din
culpă (sub forma neglijenţei sau imprudenţei).

3
 Răspunderea civilă delictuală este forma
cea mai pregnantă de răspundere civilă antrenată
în cazul comiterii unui delict civil prin încălcarea
normelor dreptului obiectiv şi rezultarea unui
prejudiciu ca urmare a lezării unui drept subiectiv
sau interes legitim al acestuia.
Această formă de răspundere cunoaşte mai
multe feluri de răspundere:
1. răspunderea directă sau pentru fapta
proprie - reglementată de prevederile 1357 Cod
civil. Potrivit acestor texte "cel care cauzează
altuia un prejudiciu printr/o fapta ilicită săvîrsită
cu vinovație este obligat a-l repara."
2. răspunderea indirectă care include:
a) răspunderea pentru fapta altuia (art.
1372 Cod civil) - răspundere pe care are
o anumită persoană (care poate fi părinte
sau tutore pentru fapta copilului , sau
pentru fapta celui pus sub interdictie,(
art .1372 Cod civil ), comitent pentru
prepus,( art 1373 C Civil )
4
 b) răspunderea pentru fapta animalului (art.
1375 Cod civil) care revine
proprietarului sau celui în a cărui pază se
află animalul respectiv, pentru paguba
produsă de acesta.
c) răspunderea pentru ruina edificiilor (art.
1378 Cod civil) care revine
proprietarului unei constructii de orice
fel pentru pagubele produse prin ruina
acesteia,ori prin desprinderea unei parti
din ele ca urmare a unei lipse de
întreţinere sau ca rezultat al unui viciu
de construcţie.
d) răspunderea pentru lucruri (art. 1376
Cod civil) răspundere ce incumbă
supraveghetorului lucrurilor pentru
pagubele cauzate de către acestea, altora.

Răspunderea civilă contractuală (art 1350 C

Civil. ), este cea de a doua formă a răspunderii
civile şi desemnează obligaţia debitorului de a
repara prejudiciul pe care l-a produs creditorului,
5
ca urmare a unor fapte ilicite civile constând în
neexecutarea (executare cu întârziere sau
executarea necorespunzătoare) a unei obligaţii
rezultate dintr-un contract. Rezultă aşadar că,
dacă răspunderea civilă delictuală îşi avea izvorul
într-un delict civil, răspunderea contractuală îşi
are sorgintea în neîndeplinirea unei obligaţii
contractuale.
Referitor la întinderea reparaţiei se poate
remarca împrejurarea că în timp ce în cadrul
răspunderii civile contractuale prejudiciul se
stabileşte având în vedere clauzele contractuale
prin care părţile pot conveni să mărească sau să
diminueze cuantumul despăgubirilor, în cazul
răspunderii delictuale, principiul operant este
acela al reparării integrale a prejudiciului cauzat.
Pe de altă parte răspunderea civilă este
antrenată cu condiţia ca anterior, creditorul să-l fi
pus în întârziere pe debitor, cerinţă nenecesară în
cazul celeilalte forme a răspunderii civile.

6
 Trăsătura comună celor două forme de
răspundere civilă este esenţa lor identică constând
în scopul lor comun, acela de a repara un
prejudiciu patrimonial cauzat altei persoane
printr-o faptă ilicită.
Dacă răspunderea delictuală reprezintă
dreptul comun în materie, răspunderea
contractuală are un caracter special, derogator.

B. Răspunderea penală
Răspunderea penală este un raport juridic
penal de constrângere născut în urma comiterii
unei infracţiuni. Acest raport juridic se stabileşte
între stat şi infractor, statul în calitate de
reprezentant al societăţii, având dreptul de a-l
trage la răspundere pe făptuitor, iar infractorul
fiind obligat a răspunde pentru fapta sa şi să se
supună pedepsei legal aplicate.
Temeiul răspunderii penale este
infracţiunea, ( art 15 C pen) adică fapta prevăzută

7
de legea penală ,săvârşită cu vinovăţie ,
nejustificata si imputabila persoanei care a
savarsit/o.
Infracţiunile se pot împărţi în diferite
categorii cum ar fi: infracţiuni contra securităţii
statului, contra persoanei, contra autorităţii,
contra avutului privat, infracţiuni de fals etc.
Formele de sancţionare în cazul comiterii de
infracţiuni pot fi: privare de libertate, amenda
penală, interzicerea unor drepturi civile (ridicarea
drepturilor părinteşti, de a fi tutore sau curator
etc) confiscări etc.
Pedepsele, ca sancţiuni tipice de drept
penal se deosebesc de toate celelalte sancţiuni
juridice, întrucât reprezintă forma cea mai dură
de constrângere, vizând nu doar patrimoniul, ci
însăşi libertatea persoanei. Ele nu au caracter
reparator, ci scop preventiv educativ şi de
înfăptuire a justiţiei. Constatarea şi antrenarea
răspunderii penale se realizează de organe
specializate ale statului. Principiile care domină
8
această formă a răspunderii, sunt cele referitoare
la legalitatea infracţiunilor "nullum crimen sine
lege" şi legalitatea pedepselor "nulla poena sine
lege".
Răspunderea penală este întotdeauna
personală şi vizează pe autorul comiterii
infracţiunii, ea nefiind transmisibilă altor
persoane, cum este posibil în cazul răspunderii
civile, spre exemplu: caracterul strict personal îşi
extinde efectele şi asupra executării sancţiunii
penale, legea nepermiţând înlocuirea
condamnatului cu o altă persoană, motiv pentru
care în cazul survenirii decesului, procesul va
înceta sau nu va mai fi pornit, funcţie de
momentul în care autorul faptei a decedat,
sancţiunea penală nefiind transmisibilă urmaşilor.

C. Răspunderea juridică de dreptul

muncii
În ramura dreptului muncii, răspunderea
angajaţilor poate fi:
9
 - răspundere patrimoniala
- răspundere disciplinară.
Răspunderea patrimoniala este antrenată în
cazul în care angajatul încalcă cu vinovăţie
obligaţiile de serviciu şi cauzează o pagubă
unităţii la care este angajat. Este o răspunderea
civilă contractuala.
Răspunderea disciplinară este antrenată
când persoana încadrată, indiferent de funcţia sau
postul pe care îl ocupă, încalcă cu vinovăţie
obligaţiile pe care şi le-a asumat prin contractul
de muncă.
Aceste fapte se numesc abateri disciplinare
şi presupun două condiţii: încălcarea unei
îndatorii de serviciu şi calitatea de om al muncii.
Subiectul abaterilor disciplinare nu pot fi decât
persoane aflate în raporturi juridice de muncă cu
angajatorul. Sancţiunea aplicabilă este denumită
sancţiune disciplinară şi este reglementată de
Codul muncii (avertisment, mustrare,
retrogradare, reducere salarială, concedierea etc.).
Este de menţionat faptul că respectarea
10
disciplinei muncii presupune nu doar respectarea
contractului de muncă ci şi a tuturor obligaţiilor
ce decurg din lege, regulamente de ordine
interioară etc. Pentru angajarea răspunderii
disciplinare nu este necesară producerea unui
prejudiciu material, fiind suficientă încălcarea cu
vinovăţie a unei obligaţii de serviciu. Este
cunoscută instituţia realibilitării disciplinare,
când, prin trecerea unei perioade de timp
prevăzută de lege, se constată că angajatul dă
dovezi de îndreptare.

D. Răspunderea administrativă
Răspunderea administrativă nu este
sinonimă cu răspunderea contravenţională, având
o sferă mai largă de aplicare. Ea cunoaşte trei
forme: răspunderea administrativ-disciplinară,
răspunderea administrativ-patrimonială,
răspunderea administrativ-contravenţională.
Răspunderea administrativ-disciplinară,
care este antrenată în situaţia producerii unor
abateri care nu îmbracă caracterul de contravenţie

11
(exemple de sancţiuni aplicabile: retrogradarea
din funcţie, expulzarea unui străin, destituirea din
funcţie, reducerea salariului etc.)
Răspunderea administrativ-patrimonială,
care este antrenată în cazul în care statul trebuie
să răspundă pentru prejudiciile cauzate ca urmare
a unor erori judiciare ale organelor sale
specializate cu atribuţii judiciare, ori pentru
pagubele rezultate din acte administrative ilegale
emise de administraţia de stat, ori prin
nesoluţionarea în termenul prevăzut de lege a
cererilor adresate autorităţilor publice.
Răspunderea administrativ-contravenţională, care
intervine în cazul săvârşirii unei contravenţii.
Contravenţia este prevăzută ca atare de lege sau
alt act normativ şi care este săvârşită cu
vinovăţie.
E. Răspunderea în dreptul constituţional3
Deţinătorii unui mandat politic sunt ţinuţi să
răspundă pentru actele lor, deziderat existent în
3
I. Dogaru, D.C. Mănişor, Ghe. Mănişor – op. cit., p. 443

12
concepţia statului constituţional şi democratic
modern. Este recunoscuta raspunderea membrilor
guvernului ( art 109 din Constitutie) , a
senatorilor si deputatilor( art 72 din Constitutie)
si a sefului statului (prev de art 82 din
Constitutie).

4. Principiile fundamentale ale

răspunderii
Principiile răspunderii juridice au legătură
cu principiile generale ale dreptului şi cu
principiile unor ramuri de drept şi se deosebesc
de acestea, având o serie de particularităţi proprii
tuturor formelor de răspundere juridică. Ele nu au
un caracter exclusiv juridic, conţinând şi aspecte
politice, morale.
Dintre principiile consacrate de literatura
juridică, amintim:
1) Principiul legalităţii răspunderii potrivit
căruia, răspunderea operează în condiţiile şi
cazurile prevăzute de normele juridice şi după o
procedură stabilită.
13
 2) Principiul răspunderii pentru fapta
săvârşită cu vinovăţie are în vedere faptul că,
răspunderea poate fi atrasă numai în situaţia în
care autorul a acţionat cu vinovăţie, a avut
posibilitatea de a decide asupra propriului
comportament, precum şi conştiinţa violării
normei juridice prin comiterea faptei ilicite. Fără
vinovăţie nu există răspundere juridică, chiar
dacă toate celelalte condiţii ale răspunderii ar fi
întrunită (faptă, prejudiciu, raport de cauzalitate).
Cauzele de exonerare de răspundere acţionează în
mod diferit, în funcţie de ramura de drept în care
este reglementată respectiva formă de răspundere
juridică.
3) Principiul răspunderii personale: potrivit
acestui principiu, răspunderea revine aceluia care
a încălcat norma juridică săvârşind o faptă ilicită.
4) Principiul justeţei sancţiunii implică
existenţa unei proporţii între pedeapsă, sancţiune
şi gravitatea faptei săvârşite.

14
 5) Principiul "non bis in idem". Acest
principiu presupune aplicarea unei singure
sancţiuni de aceeaşi natură pentru aceeaşi faptă..
6. Principiul celerităţii reclamă
oportunitatea sancţionării celui vinovat. Dacă
reacţia socială la comiterea de acţiuni ilicite nu se
realizează cu promptitudine, efectele urmărite nu
se mai obţin nici în raport cu societatea şi nici cu
făptuitorul.
7. Principiul umanismului răspunderii4 în
conformitate cu care, sancţiunile aplicate
făptuitorului trebuie să exercite asupra acestora
un rol educativ preventiv, să contribuie la
reintegrarea lui în societate ulterior ispăşirii ei şi
nu să-i provoace acestuia suferinţe inutile, sau
să-i înjosească personalitatea şi demnitatea.

4
I. Santai - Teoria generală a dreptului, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2000,
p. 208

15
 5. Condiţiile răspunderii juridice

Pentru antrenarea răspunderii juridice

trebuiesc întrunite cumulativ următoarele
condiţii:
A. conduita ilicită a făptuitorului şi
inexistenţa unor cauze care să înlăture
răspunderea sau caracterul ilicit al faptei;
B. rezultatul păgubitor produs;
C. legătura de cauzalitate între conduita
ilicită şi rezultatul produs;
D. vinovăţia autorului faptei ilicite.

A. Conduita ilicită şi inexistenţa unor

cauze care să înlăture răspunderea sau
caracterul ilicit al faptei
Este o primă condiţie care trebuie
îndeplinită şi constă în comportamentul - fie

16
acţiune, fie inacţiune, prin care s-a încălcat o
normă juridică.
Caracterul ilicit al conduitei se stabileşte în
funcţie de cerinţa prevederii legale încălcate şi
care poate consta fie într-o execuţie, fie într-o
nonexecuţie prescrisă. De exemplu, se falsifică
un înscris oficial, se însuşeşte un bun
împrumutat, se înjurizează sau calomniază o
persoană – (în cazul răspunderii penale) sau se
lipseşte nemotivat de la serviciu, se produce o
pagubă în procesul de producţie (în situaţia
răspunderii de dreptul muncii) ori se livrează alte
produse ori în cantităţi mai mari pe parcursul
executării unui contract comercial (în cazul
răspunderii contractuale) ş.a.m.d.
Datorită numărului mare şi diversităţii
acţiunilor prohibite, normele juridice nu le
enumeră, lăsând să se deducă faptul că orice altă
acţiune contrară prescripţiilor, este ilicită.
Răspunderea juridică nu intervine doar în
condiţiile exercitării unei acţiuni, săvârşirea

17
actului ilicit putând consta şi într-o inacţiune,
abstenţiune. Această atitudine pasivă a
făptuitorului este sancţionată întrucât prescripţia
normei juridice era de a acţiona într-un anume
fel, ceea ce acesta nu a făcut. În aceste cazuri,
conduita ilicită constă în atitudinea de abţinere a
agentului, autorul fiind sancţionat nu pentru
starea sa de pasivitate, ci pentru că nu şi-a
îndeplinit o anume îndatorire (să sesizeze organul
competent, să predea arma, să acorde ajutor etc.).
Conduita ilicită poate să se exprime sub
diferite forme: cauzarea de pagube materiale,
săvârşirea de contravenţii, abateri disciplinare,
infracţiuni etc.
Delictul atrage răspunderea civilă,
contravenţia pe cea administrativă, abaterea
disciplinară răspunderea de dreptul muncii, iar
infracţiunea, pe cea de drept penal.
Sunt situaţii sau împrejurări prevăzute de
lege, în care, deşi formal sunt întrunite toate
condiţiile răspunderii juridice (conduită ilicită,
18
prejudiciu, legătură de cauzalitate între faptă şi
rezultat, vinovăţie) totuşi autorul nu răspunde
pentru conduita sa culpabilă, fie pentru că
legiuitorul a exclus caracterul ilicit al faptei, fie
că a înţeles să înlăture răspunderea făptuitorului.
Aceste cauze mai sunt denumite cauze de
neresponsabilitate sau cauze exoneratoare de
răspundere.
Conform codului penal, următoarele situaţii
sau împrejurări, sunt astfel de cauze

Cauzele justicative
a) Legitima apărare)art 19 C.pe.. Prin
legitimă apărare înţelegem fapta comisă de o
persoană pentru a se apăra împotriva unui atac
material, imediat, direct şi injust, care pune in
pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora
sau un interes general, daca apararea este
proportional cu atacul.
Această apărare cauzează atacatorului
vătămări, prejudicii pentru care , cel atacat nu va
răspunde pentru fapta lui, întrucât aceasta nu este
19
socialmente periculoasă , ci utilă, folositoare. De
aceea, legitima apărare este un mijloc, un drept
de apărare împotriva unor atacuri ilicite şi pentru
acest motiv nu sunt considerate de legiuitor ca o
încălcare a vreunui drept a atacatorului, chiar
dacă i s-au adus acestuia vătămări corporale ori
pagube materiale.
b) Starea de necesitate (art. 20 Cod penal)
reprezintă împrejurarea în care o persoană, pentru
a scăpa de un pericol grav, care ameninţă viaţa
sau integritatea sa corporală sau a altora, ori
pentru a salva anumite bunuri, produce altuia un
prejudiciu patrimonial, daca urmarile faptei nu
sunt vadit mai grave decat ele ce s-ar fi putut
produce in cazul in carepericolul nu era inlaturat.
De exemplu, dintr-un elicopter în pericol de a se
prăbuşi se aruncă marfa transportată pentru a nu
pierde înălţime, în scopul de a-l salva de la
distrugere sau chiar a vieţii membrilor
echipajului. În dreptul civil, nu întotdeauna astfel
de conduite exonerează de obligaţia de

20
dezdăunare a proprietarului mărfii abandonate,
aruncate.
În cazul în care este vorba de salvarea unor
bunuri, se cere ca bunul ce se salveasă cu preţul
sacrificării, renunţării la altul să aibă o valoare
mai mare decât acesta din urmă
c) Exercitarea unui drept sau indeplinirea
unei obligați ( at 21 Cod penal).este justificata
fapta prevazuta de legea penala constand in
exercitarea unui drept recunoscut de lege sau in
indeplinirea unei obligatii impuse de lege ,cu
respectarea conditiilor si limitelor prevazute de
aceasta.Este de asemenea justificata fapta
prevazuta de legea penala constand in
indeplinirea unei obligatii impuse de autoritatea
competenta , in forma prevazuta de lege,daca
aceasta nu este in mod vadit ilegala.
d)Consimțâmantul persoanei vatamate art
22 Cod penal.este justificata fapta prevazuta de
legea penala savarsita cu consimtamantul
persoanei vatamate, daca aceasta putea sa dispuna
in mod legal de valoarea lezata sau pusa in
21
pericol..Consimtamantul persoanei vatamate nu
produce efcte in cazul infractiunilor contra vietii

Cauze de neimputabilitate

Nu constituie infractiune fapta prevazuta de

legea penala daca a fost comisa in urmatoarele
situații:
a) si b) Constrângerea fizică şi
constrângerea morală (art 24 si 25. Cod penal)
constituie cauze deneimputabilitate, când
conduita ilicită vătămătoare a fost consecinţa
acestei(or) constrângeri.
Constrângerea fizică înlătură caracterul
ilicit al faptei, dacă persoana respectivă nu i-a
putut rezista. Spre exemplu, exercitarea unei
energii fizice asupra corpului căruia i se imprimă
o mişcare independentă de voinţă sau care nu
poate fi înlăturată decât prin săvârşirea
infracţiunii.

22
 Constrângerea morală înlătură caracterul
ilicit al faptei dacă persoana autorului sau o altă
persoană, este ameninţată cu un pericol grav care
nu poate fi altfel înlăturat. Se cere ca cel care este
ameninţat să nu aibă alternativă de scăpare decât
să suporte acel rău cu care este ameninţat, ceea ce
în realitate, nu ar reprezenta o alternativă de
salvare ci de distrugere.
c)Excesul neimputabil art 26 Cod penal.Nu
se pedepseste persoana care a savarsit fapta cu
depasirea legitimei aparari sau de persoana aflata
in stare de necessitate si care nu si a dat seama de
consecintele mai grave pe care le va produce fata
de cele care s ar fi produs daca pericolul nu il
inlatura prin fapta sa.
d) Minoritatea făptuitorului art 27 cod
penal
Starea de minorat înlătură răspunderea
juridică atunci când minorul până la o anumită
vârsta săvârşeşte o faptă ilicită, întrucât potrivit
reglementărilor în vigoare acesta nu are
23
capacitatea legală de a răspunde. Minoritatea
înlătură răspunderea penală şi administrativă nu
însă şi pe cea civilă, întrucât prejudiciul material
trebuie reparat fie de minor, fie de părinţii sau
institutorii săi.
În ramura dreptului penal, minorul sub 14
ani este absolvit de orice penalitate (nu răspunde
penal); între 14-16 ani, răspunde, dar numai dacă
se dovedeşte că a acţionat cu discernământ, iar
după 16 ani, răspunde pentru infracţiunile comise
prezumându-se de legiuitor că acesta are
discernământul faptelor sale.
e) Iresponsabilitatea art 28 Cod penal este
starea psihică a unei persoane care, din diverse
motive (alienaţie mintală, debilitate, alte cauze)
nu îşi dă seama de consecinţele faptelor sale ori
nu putea sa si le controleze. Pentru a fi
neimputabila, trebuie stabilită această stare în
momentul comiterii faptei ilicite, întrucât
schizofrenia spre exemplu, nu implică
iresponsabilitate.

24
 Starea de iresponsabilitate poate fi
intelectivă (inconştienţa) sau volitivă(când
făptuitorul nu îşi poate stăpâni şi direcţiona
acţiunile sale). Ea poate fi permanentă sau
intermitentă, înnăscută sau survenită pe parcursul
vieţii. Întrucât constatarea acestei stări implică
cunoştinţe de specialitate, se impune expertizarea
de către medici a făptuitorului.
f) Intoxicatia art 29 Cod penal se datorează
influenţei pe care alcoolul sau alte substanţe
narcotice o au asupra făptuitorului şi care a ajuns
în această stare din cauza intoxicarii involuntare
cu alcool sau alte substante.Beţia voluntară
completă nu înlătură răspunderea pentru conduita
ilicită, ci doar poate fi avută în vedere ca o
circumstanţă agravantă sau atenuantă, după caz..
De exemplul, este exonerat de răspundere
angajatul unei societăţi comerciale specializate în
producerea alcolului, care comite o faptă
prevăzută de legea penală, datorită stării de
ebrietate complete şi involuntare în care a ajuns,
ca urmare a inhalării vaporilor de alcool din

25
incinta în care acesta îşi desfăşoară activitatea şi
care vapori s-au împrăştiat dintr-o defecţiune
survenită.
g) Eroarea art 30 Cod penal. Prin eroare de
fapt înţelegem necunoaşterea sau cunoaşterea
greşită a une stari, situaţii, împrejurări, legate de
fapta care se săvârşeşte. Trebuie făcută distincţie
între eroarea de fapt (ce poartă asupra unui lucru,
împrejurare, activitate, persoană), şi eroarea de
fapt care este de fapt o necunoaştere sau
cunoaştere greşită a unei norme juridice şi care
potrivit principiului „ignorarem legem nocet” nu
exclude antrenarea răspunderii juridice. Spre
exemplu, administrarea de către o asistentă a unei
injecţii, care din eroare avea un alt conţinut decât
cel inscripţionat pe fiolă, sau într-o doză letală,
ori transportarea cu vehiculul a unor mărfuri
despre care conducătorul auto nu avea cunoştinţă
că au fost sustrase de către cel care taxase
vehiculul – nu vor antrena răspunderea
făptuitorilor aflaţi în eroare asupra acestor
împrejurări esenţiale în cauză.
26
 h) Cazul fortuit (art. 31 Cod penal) sau forţa
majoră există în cazul în care conduita ilicită este
rezultatul unei situaţii sau împrejurări care nu
putea fi prevăzută,ceva neaşteptat. Fapta
autorului se suprapune unei întâmplări de
neprevăzut (trăsnet, inundaţie etc.) şi care are un
rezultat de neînlăturat. Această întâmplare
producătoare de prejudicii nu este singura care a
acţionat, ci ea s-a conjugat cu o acţiune umană al
cărei rezultat firesc, sau direcţie iniţială , au fost
deviate. Ceea ce caracterizează cazul fortuit, este
acţiunea imprevizibilă specifică şi imposibilitatea
de a putea prevedea întâmplarea ce se va
suprapune şi care va produce în final acel rezultat
păgubitor. Exemplu clasic ar fi cel al
conducătorului auto care a efectuat înainte de
cursă revizia tehnică a vehiculului cu care urma
să plece, dar pe parcursul drumului, s-a produs o
defecţiune neprevăzută prin rulare, (s-a secţionat
bara de direcţie ori a explodat un pneu) şi urmare
acestei împrejurări, s-a produs un accident de
circulaţie, soldat cu decesul unei victimei şi

27
avarierea maşinii. Cazul fortuit nu exonerează
însă şi de răspundere civilă (în afară de cea
penală) întrucât cel ce exploatează un vehicul este
obligat potrivit răspunderii civile delictuale, să
răspundă şi pentru riscurile folosirii lucrului.
În afara acestor cauze stipulate mai există şi
alte situaţii care însă, nu înlătură caracterul ilicit
al faptei, ci înlătură fie răspunderea juridică, fie
executarea unor măsuri rezultate din stabilirea
răspunderii făptuitorului.
În dreptul penal aceste împrejurări sunt
cunoscute sub denumirea de cauze care înlătură
raspunderea penala, sau care inlatura sau
modifica executarea pedpselor sau consecinţele
condamnării Acestea sunt:
- Amnistia
- Prescriptia raspunderii penale
- Lipsa plângerii prealabile
- Retragerea plângerii prealabile
- Împăcarea părţilor
- Graţierea ;
28
 - Prescripţia executarii pedepsei
- Reabilitarea .

B. Rezultatul păgubitor produs sau

consecinţa faptei ilicite
Acesta reprezintă un alt element necesar
antrenării răspunderii juridice. Această problemă
a rezultatului produs prin conduita ilicită se pune
diferit în ramuri de drept diferite.
În dreptul civil sau în dreptul muncii, răspunderea
civilă sau patrimoniala este direct legată de
existenţa prejudiciului produs.
În dreptul penal nu se cere ca rezultatul faptei
ilicite să fie patrimonial, putând fi infracţiuni de
pericol sau de punere în primejdie şi care , să nu
aibă o astfel de consecinţă materială (cum ar fi
exemplu cazul infracţiunilor de ameninţare, de
conducere a unui autovehicul cu numere false de
înmatriculare sau neînmatriculat etc.).
În cazul altor situaţii, mărimea prejudiciului
creat poate atrage o răspundere sporită prin
29
reţinerea unor circumstanţe agravante. Deci
rezultatul socialmente dăunător, este intrinsec
legat de săvârşirea conduitei ilicite, cu care se
află într-o strânsă legătură de cauzalitate.

C. Legătura de cauzalitate între conduita

ilicită şi rezultatul produs
În general fenomenele apar ca înlănţuiri de
cauze şi efecte. Dezvoltarea gândirii a dus la
formularea principiului potrivit căruia,
fenomenele apar ca efect al altor fenomene. Acest
principiu a fost definit ca fiind principiul
universal al cauzalităţii.
În domeniul relaţiilor sociale acest principiu
ar consta în aceea că manifestările oamenilor
acţionează orientat şi conştient spre un anume
scop. La cercetarea cauzalităţii în domeniul
dreptului, trebuie surprins caracterul necesar al
legăturilor dintre cauză şi efect, în sensul că,
oricărui efect îi este proprie o anumită cauză, sau
altfel spus, orice cauză generează un anume efect.
30
 Uneori cauzalitatea este simplă, alteori
complexă. Este simplă atunci când efectul este
rezultatul direct şi nemijlocit al cauzei, fără
apariţia altor determinări sau interpretări.
Cauza se deosebeşte de condiţie prin
caracterul său activ, de orientare a acţiunii sau
inacţiunii. Stabilirea rolului de cauză sau de
condiţie a unui fenomen dat se realizează
printr-un proces intelectiv, în cadrul unei
activităţi practice.
Raportul de cauzalitate are un caracter obiectiv,
aceleaşi cauze generând mereu aceleaşi efecte, iar
raportul dintre cauză şi efect este cunoscută sub
denumirea de raport cauzal sau "nexum cauzal".
Răspunderea juridică se naşte numai atunci
când efectul dăunător este rezultatul necesar al
acţiunii unui individ, atunci când acest efect
decurge în mod logic din această conduită. Ceea
ce înseamnă că, atunci când rezultatele negative
din punct de vedere juridic şi social s-au produs
din cauze exterioare faţă de voinţa individului şi
acţiunea sa, legătura cauzală între conduita sa şi
31
faptă nu poate fi reţinută, acestea situându-se în
afara cauzalităţii juridice, iar consecinţa acestui
fapt este că nu se antrenează răspunderea juridică.
Concluzionând reţinem că, pentru a se declanşa
răspunderea juridică unui subiect, acesta trebuie
să fi acţionat cu vinovăţie, iar rezultatul ilicit
trebuie să fie consecinţa nemijlocită a conduitei
sale sau, altfel spus, acţiunea sa să fie cauza
producerii efectului negativ pentru ordinea
juridică
. Cauzele pot fi asociate, concurente ori
succesive, principale sau secundare, directe ori
indirecte, influenţate sau nu de anumite condiţii -
iar stabilirea răspunderii juridice faţă de toate
aceste împrejurări, este un proces deosebit de
complex şi revine organului de stat însărcinat cu
aplicarea legii.
D. Vinovăţia autorului faptei ilicite
Vinovăţia este o altă condiţie a răspunderii
juridice şi desemnează atitudinea psihică a
persoanei care săvârşeşte o faptă ilicită faţă de

32
acea faptă şi consecinţele ei, având în momentul
executării reprezentarea acestora sau deşi nu a
avut-o, putea să o aibă.
Vinovăţia reprezintă latura subiectivă a
încălcării dreptului.
Ea cunoaşte două forme: intenţia şi culpa.
Ştiinţele juridice de ramură detaliază modalităţile
de existenţă a acestor forme.
În dreptul penal spre exemplu, intenţia este
definită ca fiind încălcarea dreptului cunoscând
caracterul ilicit al acţiunii sau inacţiunii,
prevăzând consecinţele ilicite ale faptei sale,
consecinţe pe care le-a dorit sau le-a admis.
Intenţia este de două feluri: intenţie directă
şi intenţie indirectă.
Vorbim despre intenţie directă atunci când
subiectul a acţionat în cunoştinţă de cauză,
cunoscând consecinţele ilicite ale faptei sale, pe
care le-a cunoscut şi dorit, iar intenţia este
indirectă în situaţia în care subiectul nu a urmărit
33
aceste consecinţe, însă a admis sau a acceptat
posibilitatea producerii acestora.
Culpa este forma mai puţin gravă a
vinovăţie şi îmbracă în dreptul penal două forme:
culpa cu previziune sau imprudenţă şi culpa fără
prevedere sau neglijenţă.
Culpa cu prevedere sau imprudenţă este
acea formă a culpei când autorul acţiunii
sau inacţiunii ilicite a prevăzut posibilitatea
survenirii consecinţelor ilicite, pe care însă nu
le-a dorit, nu le-a acceptat şi a crezut în mod
uşuratic că le-ar putea preveni.
Culpa fără prevedere sau neglijenţă este
forma culpei în care persoana care a săvârşit
acţiunea sau inacţiunea ilicită nu a prevăzut
posibilitatea survenirii consecinţelor ilicite, deşi
putea şi trebuia să le prevadă.
În dreptul civil, vinovăţia îmbracă forma
culpei, care poate fi:

34
 - culpă cu intenţie şi care atrage
răspunderea civilă delictuală;
- culpa fără intenţie sau neintenţionată care
îmbracă forma culpei cu uşurinţă şi
neglijenţa (ambele atrăgând răspunderea
cvasidelictuală).
Raportat la gravitatea culpei, doctrina
juridică a preluat distincţia ce datează încă din
dreptul roman şi anume:
- culpa lata (gravă)
- culpa levis (uşoară)
- culpa levissima (culpa foarte uşoară).
Această gradaţie este proprie şi o întâlnim
mai ales în cazul răspunderii contractuale.
În toate cazurile de răspundere civilă
delictuală: a părinţilor pentru copii, a
institutorilor pentru pagubele cauzate de elevii
sau ucenicii lor, ori răspunderea comitenţilor
pentru fapta presupuşilor săi, deci în toate
cazurile prevăzute de Codul civil, legiuitorul a
prezumat vinovăţia (culpa) celor care trebuie să

35
răspundă pentru alţii, fie că este o prezumţie
legală (cea instituită părinţilor) fie relativă (şi
care poate fi răsturnată prin proba contrară în
cazul institutorilor - când aceştia pot dovedi
contrariul) fie o prezumţie absolută (în cazul
comitenţilor, acest lucru însemnând că aceştia nu
pot face dovada contrarie). Aceste temeiuri ale
răspunderii rezidă în primele două situaţii
analizate, în lipsa de supraveghere ori reaua
educaţie a celor care au săvârşit fapta ilicită, iar
în ultimul caz, răspunderea se întemeiază pe lipsa
de instruire, supraveghere ori control a
comitetului faţă de prepus.
Diferenţierea formelor de vinovăţie
permite organului de aplicare a dreptului
stabilirea gradului de vinovăţie, aspect
relevant în determinarea felului sau limitelor
răspunderii juridice.

36
37
 Capitolul XII

SISTEMUL DREPTULUI 5

5
Note bibliografice

A se vedea C. Popa, Sistemul Dreptului, Editura Universităţii

"Lucian Blaga", Sibiu, 1999 p.3 şi urm.
38