RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

CURSUL 3

RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ PENTRU FAPTA PROPRIE (I).

FAPTA ILICITĂ

1. NOȚIUNEA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ DELICTUALĂ PENTRU

FAPTA PROPRIE

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie constituie, așa cum am

decelat deja, principiul în materie.
Regula juridică consacrată în litera art. 1357 Cod civil traduce și sancționează
obligația morală de a nu vătăma pe altul, constituind cel mai bun instrument al politicii
de prevenire a unui prejudiciu, căci orice om este chemat să acționeze cu maximă
diligență pentru a nu fi obligat la repararea prejudiciului creat altuia.
Răspunderea pentru fapta proprie apare astfel ca fiind aceea care sancționează
fapta ilicită prejudiciabilă săvârșită de către o persoană. Principiul este expus de textul
art. 1357 alin. 1 Cod civil în felul următor: ”cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-
o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să-l repare”.
Răspunderea pentru fapta proprie este o răspundere directă și apare ca o specie
a răspunderii civile delictuale; această formă de răspundere implică obligarea la
repararea prejudiciului a însăși persoanei care a săvârșit fapta păgubitoare; ea constituie
domeniul principal al răspunderii fundamentate pe vinovăția făptuitorului.

2. CONDIȚIILE GENERALE ALE RĂSPUNDERII CIVILE

DELICTUALE PENTRU FAPTA PROPRIE. ENUNȚARE

Textul art. 1357 Cod civil dispune: ”Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-
o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să-l repare”. Cu alte cuvinte,
răspunderea civilă, sub forma obligației de a repara un prejudiciu, este atrasă de o faptă
ilicită, existența prejudiciului produs unei alte persoane – „...altuia un prejudiciu...”,
raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu –„...faptă...care cauzează
altuia un prejudiciu” și vinovăția făptuitorului – „... săvârșită cu vinovăție ...”.
Acestea sunt cele patru condiții necesare și suficiente pentru antrenarea
răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.
Există însă opinii în literatura de specialitate care, printre condițiile esențiale ale
răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, menționează și capacitatea delictuală.
Ne alăturăm opiniilor care nu rețin capacitatea delictuală ca o condiție distinctă,
esențială a răspunderii pentru fapta proprie, ea constituind, de fapt, doar un element al
vinovăției autorului faptei ilicite prejudiciabile.
Făcând dovada tuturor celor patru condiții enumerate – fapta ilicită, prejudiciul,
raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția autorului faptei –
victima, căruia, în calitatea sa de reclamant, îi incumbă această obligație, în temeiul art.
249 Cod de procedură civilă, va putea antrena răspunderea făptuitorului pentru fapta sa
prejudiciabilă, urmând a-și recupera în integralitate și, pe cât posibil, în natură,
prejudiciul suferit.
 Dovada oricărei condiții se poate face cu orice mijloc de probă.

3. FAPTA ILICITĂ

3.1. Noțiune, caracteristici și concretizări

În sensul cel mai larg, conduita ilicită poate fi definită ca fiind împrejurarea ce
determină naşterea raportului juridic de aplicare a sancţiunii, adică a raportului de
constrângere.
Aşadar, conduita ilicită este, de facto, un fapt juridic ilicit, care contravine
ordinii de drept.
Doi sunt factorii care concură la apariţia unui fapt juridic ilicit: conduita
desfăşurată de către un subiect de drept în planul relaţiilor sociale şi ordinea juridică în
ansamblul ei, lezată prin această conduită.
În privinţa conduitei umane, s-a apreciat că aceasta reprezintă „... ansamblul
faptelor... concrete, adică al actelor directe ale omului, aflate sub controlul voinţei şi
raţiunii sale”, „... voinţa şi conştiinţa obiectivizată a omului...”.
Ce anume încalcă fapta ilicită pentru a fi calificată astfel? Cu alte cuvinte, ce
presupune iliceitatea?
Obiectul ilicitului juridic îl constituie însăşi ordinea juridică. Toate faptele ilicite
pot fi considerate astfel numai în măsura în care reprezintă o încălcare a acestei ordini.
Caracterul ilicit al unei conduite trebuie să se stabilească exclusiv prin raportare la
normele juridice, iar nu la actele de realizare a acestora. Esenţa încălcării ordinii de
drept constă tocmai în respectarea normelor juridice, iar esenţa încălcării ordinii de
drept este întotdeauna formată de încălcarea unei norme juridice. Atunci când se
violează o normă juridică dintr-o ramură de drept, se violează însăşi ordinea juridică,
căci fiecare normă juridică, apreciată în individualitatea ei, reprezintă o componentă a
acestei ordini.
Iliceitatea este raportul de contradicţie dintre un fapt şi o normă juridică.
Determinarea iliceităţii înseamnă îndeosebi că prin atingerea adusă dreptului
subiectiv se încalcă în mod necesar şi normele dreptului obiectiv, în măsura în care ele
asigură ocrotirea dreptului subiectiv şi obligă la respectarea lui.
Din punct de vedere material, realizarea conduitei ilicite se poate înfăptui fie prin
comiterea unui fapt prohibit, deci printr-o acţiune, fie prin omiterea săvârşirii unui fapt
prescris ca obligatoriu de lege, adică printr-o inacţiune.
Acţiunea constituie modalitatea cea mai frecventă de realizare a conduitei ilicite
de toate genurile, „este o activitate pozitivă prin care se face ceva, se execută ceva”.
Această activitate trebuie să fie conştientă şi să lezeze drepturi legal recunoscute,
interese legitime ori să nesocotească obligaţii juridic impuse.
Inacţiunea constă într-un fapt negativ, într-o abţinere de la acţiune a unei
persoane obligate să îndeplinească anumite fapte pozitive, legalmente stabilite.
Potrivit unei opinii, inacţiunea se poate prezenta sub trei aspecte:
- neîndeplinirea unei obligaţii de a acţiona, prevăzute expres de lege;
- omiterea de a lua măsurile de precauţie solicitate de simpla prudenţă;
- neexecutarea unei obligaţii profesionale.
 S-a apreciat însă, judicios, în literatura de specialitate, că această diviziune
tripartită a situaţiilor în care omisiunea se învederează ca modalitate a conduitei ilicite
nu îşi găseşte justificare. Singura ipoteză valabilă în care omisiunea se defineşte ca
modalitate a conduitei ilicite este atunci când subiectul, neacţionând, încalcă o obligaţie
expresă şi precis reglementată printr-un text legal. În această ipoteză intră şi toate acele
situaţii când profesionistul îşi neglijează obligaţiile sale, precum şi acelea în care nu se
iau anumite măsuri de prudenţă, care au valoare de act ilicit numai dacă o normă juridică
le reglementează precis.
Doctrina juridică românească şi-a pus la un moment dat întrebarea: „Este fapta
ilicită un element distinct al răspunderii civile delictuale?”.
Fapta care angajează răspunderea civilă delictuală este incontestabil ilicită (fiind
cu neputinţă să fie altfel). Această iliceitate însă are o semnificaţie proprie, de sine
stătătoare, presupunând un element distinct al răspunderii civile delictuale sau se
confundă cu celelalte elemente ale acesteia?
Plecând de la dispoziţiile art. 1349 Cod civil, care consacră, cu caracter de
maximă generalitate, dreptul unei persoane de a nu fi prejudiciată printr-o faptă
săvârşită cu vinovăție, se apreciază că, ori de câte ori se aduce atingere unui drept
subiectiv concret, angajarea răspunderii civile delictuale intervine nu prin efectul
atingerii aduse acelui drept subiectiv specific, ci prin efectul atingerii aduse dreptului
unei persoane de a nu fi prejudiciată prin fapte săvârşite cu vinovăție, adică aceluia
consacrat la art. 1349 Cod civil.
Mai mult, în faţa instanţei de judecată nu se pun în discuţie, în cadrul probei
faptului că un drept subiectiv civil a fost încălcat, decât prejudiciul, culpa şi raportul de
cauzalitate dintre acestea, neîntâlnindu-se situaţii în care, existând aceste elemente, o
acţiune să fi fost respinsă pentru că reclamantul nu ar fi dovedit, separat, dreptul
subiectiv căruia i s-ar fi adus atingere, nereuşind, cu alte cuvinte, să-l identifice.
Aşadar, s-a apreciat că iliceitatea nu are o semnificaţie proprie, de sine stătătoare.
Aproape similar stau lucrurile şi în doctrina franceză, unde noţiunea de vinovăție
comportă două elemente: unul obiectiv, care constă în încălcarea unei obligaţii juridice,
şi unul subiectiv, numit „imputabilitate” sau „culpabilitate”, care reprezintă atitudinea
autorului de a înţelege şi de a-şi asuma semnificaţiile şi consecinţele faptelor săvârşite.
De altfel, nici Codul civil francez, dar nici altele, precum cel belgian sau
luxemburghez nu prevăd iliceitatea ca un element distinct, de sine stătător al răspunderii
civile.
În doctrina română, germană sau elveţiană fapta ilicită desemnează o condiţie
separată a răspunderii civile, un element autonom al acesteia.
De asemenea, iliceitatea este o condiţie separată a antrenării răspunderii civile în
Codul civil german, elveţian, italian, grec şi turc.
S-a apreciat, în literatura de specialitate autohtonă că distincția dintre fapta ilicită
și vinovăția autorului este nu numai posibilă, dar și necesară, cele două constituindu-se
în elemente distincte ale răspunderii civile pentru fapta proprie, lipsa oricăruia dintre
ele determinând imposibilitatea antrenării răspunderii. Astfel, în prezența unei fapte
săvârșite cu vinovăție, dar al cărui caracter ilicit este înlăturat, autorul acesteia nu poate
fi tras la răspundere; de asemenea, o faptă ilicită săvârșită fără vinovăție nu va putea
angaja răspunderea făptuitorului.
 Ca o condiție sine qua non a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie,
fapta ilicită prezintă anumite trăsături caracteristice:
- fapta are un caracter obiectiv sau o existență materială, constând într-o conduită
sau într-o manifestare umană exteriorizată;
- fapta este mijlocul prin care se obiectivează un element psihic, subiectiv, voința
omului care a ales o anumită conduită; ea este rezultatul unei atitudini psihice;
- fapta este contrară ordinii sociale și reprobată de societate.
Noțiunea de faptă ilicită este privită în practica judecătorească în mod extensiv,
în sensul că se reține răspunderea civilă delictuală nu numai atunci când a fost atins un
drept subiectiv – stricto sensu -, dar și atunci când au fost prejudiciate anumite interese
legitime ale unor persoane.
Codul civil reglementează condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta
proprie în cuprinsul art. 1357, acordând faptei ilicite statutul unei condiții necesare, de
sine stătătoare, independente, dispunând: „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-
o faptă ilicită, săvârșită cu intenție sau din culpă, este obligat să îl repare”.
Coroborând dispozițiile textului legal sus-citat cu cele ale art. 1349 alin. 1 din
noul Cod civil, conchidem că fapta ilicită, condiție a răspunderii civile delictuale pentru
fapta proprie, constă în încălcarea, prin acțiune ori prin inacțiune, a regulilor de
conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune, aducându-se atingere astfel
drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
Prin noua reglementare este instituită în sarcina oricărei persoane îndatorirea de
a respecta regulile de conduită impuse de lege sau prin obiceiul locului și de a nu aduce
atingere drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Încălcarea acestei
îndatoriri echivalează cu săvârșirea unei fapte ilicite.
Așadar, în noua lege de sinteză, fapta ilicită nu mai este „orice faptă a omului”,
așa cum era percepută în Codul civil de la 1864, ci este fapta contrară legii sau obiceiului
locului, fapta prin care se aduce atingere drepturilor sau intereselor legitime ale altor
persoane. Sfera ilicitului civil este în acest fel configurată fără nici un dubiu, stabilindu-
i-se cu claritate limitele.
În conturarea acestor limite trebuie utilizat și art. 14 alin. 1 Cod civil, denumit
marginal „Buna-credință”, care dispune: „Orice persoană fizică sau persoană juridică
trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în
acord cu ordinea publică și cu bunele moravuri”.
Alaturi de prevederile imperative ale legii, ale obiceiului locului, la care art. 1349
Cod civil face trimitere expresă, bunele moravuri trebuie să constituie ghidajul
întregului comportament al omului în cadrul societății. în literatura juridică, bunele
moravuri au fost definite ca fiind „totalitatea regulilor de bună-conduită în societate,
reguli care s-au conturat în conștiința majorității membrilor societății și a căror
respectare s-a impus ca obligatorie, printr-o experiență și practică îndelungată, în
vederea asigurării ordinii sociale și binelui comun , adică a apărării și realizării
intereselor generale ale unei societăți date”. Bunele moravuri reprezintă o sumă de
norme generale de conduită socială, care impun, în toate cazurile, un comportament
bazat pe prudență și diligență. Categoria juridică a bunelor moravuri se află într-o
continuă transformare; aceasta urmărește, în permanență, schimbările și evoluția
mentalității fiecărei societăți referitoare la ceea ce este fundamental și necesar a fi
respectat din punctul de vedere al moralei sociale. Tocmai de aceea, bunele moravuri
nu se constituie într-un cod de reguli imuabile, ci, mai degrabă, într-un set de norme
sociale valabile hic et nunc; în acest fel, judecătorul este solicitat să aprecieze in
concreto conformitatea unei anumite conduite a făptuitorului cu aceste reguli de
comportament general valabile și obligatorii.
Pentru prima oară în legislația civilă autohtonă legea conferă expressis verbis
protecție intereselor legitime ale unei persoane, pe lângă drepturile sale subiective.
Astfel, coroborând textele art. 1349, art. 1357 și art. 1359 din noul Cod civil, aflăm că
autorul unei fapte ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat și când acesta este
urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios și, prin
felul în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv.
Dispoziția art. 1359, intitulat marginal „Repararea prejudiciului constând în
vătămarea unui interes”, are valoarea unui principiu, cu aplicabilitate nu doar în materia
răspunderii civile pentru fapta proprie, ci și în celelalte ipoteze de răspundere, norma
instituind (dacă mai era necesar, având în vedere textul art. 1349 alin. 1 și 2), regula
răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin încălcarea intereselor legitime și serioase
ale unei persoane, ridicând în acest fel aceste interese la același rang cu drepturile
subiective civile.
Pentru a se întâmpla însă acest lucru, adică pentru a fi atrasă răspunderea civilă
pentru vătămarea unui interes al altei persoane, interesul trebuie să îndeplinească
cumulativ anumite condiții, expres stipulate în cuprinsul art. 1359.
Prima dintre acestea solicită ca interesul să fie legitim. Consultând Dicționarul
explicativ al limbii române, ediția 1998, aflăm că legitim, -ă (adj.) are semnificația de
a fi întemeiat pe lege, a fi justificat prin lege. Așadar, ori de câte ori un interes al unei
persoane este în concordanță cu litera legii, acesta este legitim. Desigur, legea este
privită aici în sens larg, înțelegându-se prin aceasta atât orice act normativ, cât și regulile
de conduită fixate de bunele moravuri, dar și de obiceiul locului, pe care artizanii noului
Cod civil îl așează pe același palier cu legea. Un interes care contravine legii în sens
larg este, prin urmare, nelegitim.
A doua condiție a interesului privește seriozitatea acestuia. Din perspectivă
semantică, „seriozitatea” poate avea un dublu sens: unul cantitativ, caz în care condiția
solicită o anumită consistență a interesului încălcat, altfel spus o afectare semnificativă
a acestuia și nu una derizorie; unul calitativ, seriozitatea interesului presupunând o
evaluare a acestuia din perspectiva conformității sale cu exigențele morale și/sau legale,
calitate care i-ar conferi însă legitimitate. Având în vedere că pe această din urmă
însușire – legitimitatea – legislatorul a avut-o în vedere ca o condiție separată a
interesului, conchidem că seriozitatea acestuia vizează, de fapt, primul sens, cel
cantitativ, fiind necesară în acest fel o vătămare semnificativă a interesului în cauză.
A treia condiție reclamă interesului ca, prin felul în care se manifestă, să creeze
aparența unui drept subiectiv. Distincția dintre cele două concepte – cel al dreptului
subiectiv și cel al interesului legitim – a născut și suscită în continuare numeroase
discuții, atât doctrina, cât și jurisprudența dovedindu-se oscilante de-a lungul timpurilor.
Definiția dată dreptului subiectiv de Ihering, ca fiind un interes juridicește protejat, pare
să nu lase loc unei categorii intermediare de interese. Fie interesul este protejat juridic,
caz în care el este, de facto, un drept subiectiv, fie nu se bucură de protecție juridică,
situație în care el nu interesează dreptul. Totuși, între cele două concepte există o
categorie intermediară de interese, acelea care prin felul în care se manifestă, creează
aparența unui drept subiectiv. Distincția dintre interesul legitim și dreptul subiectiv este
tot mai acceptată de doctrină. Propunându-și a examina opozabilitatea interesului
legitim, autorul unui studiu de specialitate afirmă că „neprotejat prin dreptul subiectiv,
interesul legitim – tolerat de dreptul obiectiv – permite titularului său să procedeze în
fapt la orice acțiune care nu are caracter ilicit și care permite atingerea interesului”.
Doar răspunzând cumulativ tuturor celor trei exigențe mai sus analizate, interesul
vătămat poate constitui cauza angajării răspunderii civile pentru fapta proprie a
făptuitorului, născându-se obligația acestuia de a repara prejudiciul astfel creat.

3.2. Abuzul de drept

Abuzul de drept reprezintă o problemă care, în literatura de specialitate din țara

noastră, dar și în practica judiciară, a suscitat discuții în sensul în care ar putea sau nu
să constituie izvor al raportului juridic civil obligațional de răspundere, atât timp cât,
este un truism că qui suo jure utitur neminem laedit, adică, „cel ce uzează de dreptul
său nu lezează pe nimeni”.
Drepturile subiective civile sunt recunoscute și ocrotite legal în scopul acordării
titularilor lor a posibilității realizării anumitor interese particulare, personale,
reprezentând, concomitent „atât temeiul juridicește garantat de a cere altora un anumit
comportament, cât și măsura propriei conduite”.
Cel ce exercită prerogativele recunoscute legal dreptului său subiectiv nu poate
săvârși o faptă ilicită, chiar dacă, prin exercițiul normal al dreptului său, au fost aduse
anumite restrângeri ori prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane. Criteriul de
decelare a abuzului de drept îl constituie, în cadrul acestei concepții, intenția de a
vătăma, de a păgubi o altă persoană, intenție cu care este exercitat dreptul subiectiv
civil.
Există însă posibilitatea ca scopul în sine, în care este exercitat dreptul subiectiv
civil, să nu fie contrar legii, ci mijloacele prin care se caută a se ajunge la realizarea lui
să fie ilicite. Astfel, promovarea unei acțiuni în instanță nu reprezintă altceva decât
exercitarea dreptului liberului acces la justiție, având o finalitate aflată în deplină
concordanță cu legea, care recunoaște și ocrotește acest drept, chiar la nivel
constituțional. Cu toate acestea, mijloacele utilizate în exercitarea dreptului subiectiv
amintit pot fi ilicite, conferindu-i întregii acțiuni un caracter abuziv.
Aceasta este concepția subiectivă, care delimitează abuzul de drept folosind
instrumentul vinovăției – în oricare din formele sale - cu care titularul dreptului
subiectiv îl exercită, în scopul de a-l vătăma pe altul.
S-a apreciat, într-o altă concepție, obiectivă, că, pentru a ne cantona în sfera
licitului, drepturile civile trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit cu scopul lor
economic și social, în limitele prevăzute de lege sau ale celor ce decurg din bunele
moravuri. Absența interesului legitim sau imposibilitatea recunoașterii, în exercițiul
unui drept subiectiv, a scopului pentru care a fost consacrat constituie criterii de
delimitare, de determinare a abuzului de drept. În cadrul acestei concepții așadar se
apreciază că drepturile subiective civile sunt relative, acestea fiind conferite oamenilor
în scopuri determinate, în interes general, al întregii societăți. Abuzul de drept constă
deci în deturnarea dreptului de la aceste scopuri: „actul abuziv este actul contrar
scopului instituției, spiritului acesteia, finalității sale”. Dreptul subiectiv civil nu are
astfel decât o funcție socială. În aplicarea acestei teorii nu se caută a se judeca calitatea
comportamentului titularului dreptului subiectiv, ci se cercetează întinderea dreptului:
era acesta destinat a acoperi cazul în care a fost invocat?
Literatura juridică română pare a prefera doctrina scopului social, considerând
abuzul de drept ca un izvor al raportului juridic civil obligațional de răspundere; ori de
câte ori exercitarea unui drept subiectiv civil se face în contra finalității sale, cu
deturnarea acestuia de la scopul său social, fără a avea un interes legitim în acest sens,
aceasta constituie un fapt juridic ilicit. În măsura în care acesta este și prejudiciabil,
sancțiunea aplicată va consta în obligarea titularului dreptului subiectiv civil exercitat
abuziv la acoperirea prin echivalent a pagubei create victimei sau, în măsura posibilului,
la repararea în natură a acesteia, instanța pronunțând soluții care tind la suprimarea
pagubei sau la prevenirea sa ori la refuzul ocrotirii dreptului subiectiv exercitat abuziv.
O aplicație a răspunderii pentru abuzul de drept, reflectând cu exactitate
concepția îmbrățișată de către sistemul nostru juridic, este truvabilă în textul art. 12
C.pr.civ., unde se statuează că: „(1) Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-
credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se
încălca drepturile procesuale ale altei părți. (2) Partea care își exercită drepturile
procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale și morale cauzate...”.
Așadar, utilizarea prejudiciabilă, cu rea-credință, în scop șicanator a dreptului de
petiționare în justiție ori a altui drept procedural atrage răspunderea civilă delictuală
pentru fapta proprie a făptuitorului, născându-se obligația acestuia de a repara pagubele
pricinuite adversarului său.
Totuși, în cuprinsul art. 15, intitulat marginal „Abuzul de drept”, Codul civil
reflectă concepția subiectivă asupra acestuia, dispunând că „Nici un drept nu poate fi
exercitat în scopul de a vătăma sau de a păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și
nerezonabil, contrar bunei-credințe”.
În mod excepțional, exercițiul unor drepturi nu este susceptibil de abuz și, prin
urmare, nu poate genera o răspundere delictuală. Aceste drepturi sunt drepturi absolute
sau discreționare, folosirea lor implicând o apreciere exclusiv personală. În categoria
lor sunt incluse, spre pildă: dreptul de a revoca o dispoziție testamentară, dreptul de a
dispune pentru cauză de moarte de cotitatea disponibilă, dreptul părinților de a consimți
la adopția copilului lor.
Abuzul de drept își găsește cu succes aplicabilitatea și în materia răspunderii
civile contractuale, unde se manifestă într-o diversitate de situații, ca de exemplu:
fixarea unilaterală a prețului în contractele-cadru de distribuție, desfacerea contractului
de muncă de către angajator, ruperea contractului de muncă de către salariat, refuzul din
partea salariatului de a refuza o reîncadrare a sa pe un post potrivit aptitudinilor sale etc.
În această materie, instrumentul de determinare a abuzului de drept nu poate fi altul
decât voința comună a contractanților; astfel, obligația de a executa cu bună-credință
contractul, statuată, cu forță de principiu în materie, de către legiuitor, în cuprinsul art.
1170 Cod civil, se înscrie exact în exigențele pe care exercitarea normală a unui drept
subiectiv le presupune; dreptul născut din contract trebuie exercitat înspre realizarea
finalității determinate de către cocontractanți, a satisfacerii interesului lor comun,
precum și a celui individual, al fiecăruia dintre ei, orice îndepărtare de la acestea
constituind un abuz de drept, obiectivat într-o exercitare „în mod excesiv și nerezonabil”
a respectivului drept; când există îndoială asupra voinței comune a părților în privința
scopului unei anumite clauze contractuale ori al întregului contract, judecătorul poate
interpreta acea clauză ori contractul în integralitatea lui în spiritul bunei-credințe,
atribuindu-i sensul cel mai normal și echitabil și împiedicând realizarea unui profit
excesiv prin exercitarea dreptului subiectiv în cauză.
Abuzul de drept se bucură în Codul civil, așa cum am învederat deja, de o
consacrare expresă, în cuprinsul art. 15, unde, la nivel de principiu, se statuează că: „nici
un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod
excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe”. Aceasta, după ce art. 14 din același act
normativ stabilește obligația generală, ce incumbă oricărei persoane fizice și juridice,
de a-și exercita drepturile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și cu bunele
moravuri.
În pofida conținutului art. 1381 alin. 1, potrivit căruia „orice prejudiciu dă drept
la reparație”, dispoziția art. 1353 stipulează, cu caracter de excepție de la acest principiu
- repetând ceea ce Ulpian afirma: neminem laedit qui suo jure utitur - că „cel care
cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare,
cu excepția cazului în care a săvârșit fapta cu intenția de a-l vătăma pe altul”.
Analizând conținutul art. 15, care statuează principiul abuzului de drept, se
observă că noua reglementare civilă dă curs, pe de o parte, mai vechii tradiții autohtone
în materie, păstrând linia trasată deja atât de literatura de specialitate în domeniu, cât și
de jurisprudență, potrivit cărora, așa cum am învederat, criteriul abuzului de drept este
acela al scopului social: orice drept subiectiv trebuie exercitat cu bună-credință, potrivit
finalității pentru care a fost instituit și ocrotit legal, titularul acestuia respectând limitele
stabilite în acest sens prin lege lato sensu, iar, pe de altă parte, adoptă și concepția
subiectivă asupra abuzului de drept, privind astfel această instituție juridică dintr-o
îndoită perspectivă. Astfel, ori de câte ori exercitarea dreptului subiectiv este efectuată
cu rea-credință ori prin exces și lipsă de rezonabilitate, depășind limitele intrinseci ale
acelui drept, deturnându-l de la scopul pentru care acesta a fost recunoscut și protejat
prin lege, urmărind vătămarea sau păgubirea altei persoane, titularul acestuia săvârșește
un abuz de drept.
Textul art. 15 Cod civil nu definește abuzul de drept, așa cum indică denumirea
sa marginală, ci consacră un principiu al exercitării drepturilor civile, învederând că
încălcarea acestuia în exercitarea unui drept subiectiv constituie abuz de drept.
Interpretând dispoziția art. 15 din Codul civil, doctrina juridică a definit abuzul de drept
ca fiind „exercitarea unui drept subiectiv în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul sau
într-o manieră excesivă și nerezonabilă, contrară bunei-credințe”.
Coroborând aceste dispoziții legale, ale art. 15, cu cele ale art. 1353, mai sus
citate, rezidă că abuzul de drept devine izvor de obligații, constituindu-se în factorul
declanșator al raportului juridic civil de răspundere.
Această prevedere legală este în deplină concordanță cu aceea a art. 15 din
același act normativ, împreună cu care, coroborate fiind, dau dimensiunile reale ale
abuzului de drept.
Astfel, pentru a se discuta de un abuz de drept ca factor declanșator al raportului
juridic de răspundere civilă trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
- să existe un drept subiectiv civil pe care titularul său să îl exercite;
- să se cauzeze un prejudiciu unei alte persoane;
 - prejudiciul să fie urmarea exercitării dreptului subiectiv civil, cu alte cuvinte,
să existe un raport de cauzalitate între prejudiciu și exercitarea dreptului respectiv;
- exercitarea dreptului subiectiv civil să se fi făcut cu intenția de a cauza
respectivul prejudiciu ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe;
din formularea textului art. 15 Cod civil, la care cel al art. 1353 face trimitere, făcând
vorbire despre abuzul de drept, rezultă cu puterea evidenței că abuzul de drept nu
presupune neapărat intenția de a vătăma sau de a păgubi pe altul, adică reaua-credință a
titularului dreptului subiectiv; într-adevăr, în cuprinsul textului legal analizat această
condiție de existență a abuzului de drept este stipulată alternativ (cu ajutorul conjuncției
disjunctive „ori”) cu aceea a exercitării dreptului subiectiv „într-un mod excesiv și
nerezonabil, contrar bunei-credințe”; așadar, pentru a fi în prezența unui abuz de drept
„este suficientă lipsa bunei-credințe, caracterizată prin aceea că, datorită neglijenței sau
nepăsării titularului dreptului subiectiv, exercitarea acestuia se face într-o manieră
excesivă și nerezonabilă, de natură să afecteze drepturile sau interesele legitime ale
altuia”; reaua-credință desemnează intenția sau culpa gravă, însă lipsa bunei-credințe
nu presupune, cu necesitate, existența relei-credințe, ci, pornind de la faptul că buna-
credință este caracterizată prin intenția dreaptă, prin diligența și prudența celui ce
exercită dreptul subiectiv, ori de câte ori conduita umană eșuează în a verifica aceste
exigențe, dă dovadă de ușurință ori de imprudență; de aceea, concluzionând, abuzul de
drept, în concepția redactorilor Codului civil, poate fi săvârșit atât cu intenție, cât și din
culpă.
În această a doua variantă a sa însă, criteriul subiectiv – care impune dovada
vinovăției titularului dreptului - este edulcorat de cel obiectiv, victima, pentru a proba
abuzul de drept, putând apela și la criteriul moral al bunei-credințe (respectiv la cel al
relei-credințe) și la criteriul economic al exercițiului excesiv și nerezonabil. Apreciem
că, vizavi de semantica părții a doua a art. 15 Cod civil impune o relație copulativă între
„în mod excesiv și nerezonabil” și „contrar bunei-credințe”, virgula existentă ținând
locul conjuncției copulative „și”.
În acest sens, în opinia noastră, chiar și în acest caz, dovada abuzului de drept va
implica, cu necesitate, și proba vinovăției titularului dreptului, bineînțeles, sub forma
culpei, nefiind suficient a se face dovada elementului obiectiv al nerezonabilității ori al
excesivității căci, pe de o parte, în ansamblul său, reglementarea abuzului de drept în
Codul civil ilustrează îmbrățișarea de către redactorii acestuia a teoriei eclectice (care
îmbină teoria subiectivă cu aceea obiectivă privind abuzul de drept) și, pe de altă parte,
a proba că exercițiul dreptului subiectiv s-a făcut „contrar bunei-credințe” echivalează
cu a dovedi lipsa de prudență și de diligență din partea titularului acelui drept în modul
de valorificare a acestuia. De aceea, primim cu rezerve opinia exprimată în literatura de
specialitate juridică potrivit căreia, în această a doua sa formă, răspunderea civilă
delictuală pentru abuzul de drept ar putea fi obiectivă, neinteresând, între elementele
acesteia, vinovăția făptuitorului.
Odată verificate cumulativ aceste patru condiții, titularul dreptului subiectiv civil
– făptuitorul abuzului de drept prejudiciabil - va fi obligat la repararea prejudiciului
creat, devenind subiect pasiv al raportului juridic de răspundere civilă delictuală pentru
fapta proprie.
Nu ne aflăm în prezența abuzului de drept, când titularul dreptului subiectiv l-a
exercitat cu bună-credință, rezonabil, în limitele intrinseci și extrinseci ale acestuia,
chiar în situația în care a fost lezat un drept subiectiv ori un interes legitim al altuia și i
s-a cauzat un prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial.
Desigur, abuzul de drept poate fi săvârșit, ca orice altă faptă ilicită prejudiciabilă,
atât prin comisiune, cât și prin omisiune, în acest din urmă caz titularul dreptului
subiectiv civil rămânând cu intenție ori din culpă în pasivitate, cauzând, în acest fel, un
prejudiciu unei alte persoane.
Dovada abuzului de drept se poate face prin orice mijloc de probă, fiind o
chestiune de fapt.
Tragerea la răspundere a făptuitorului se va face în temeiul art. 15, coroborat cu
art. 1349, art. 1353 și art. 1357 din noul Cod civil.
Abuzul de drept nu trebuie confundat cu ipoteza lipsei dreptului. Astfel, pentru
a vorbi despre un abuz de drept, așa cum am învederat deja, prima condiție necesară,
dar nu și suficientă, este aceea a existenței unui drept subiectiv civil care, prin
exercitarea sa, să fie deturnat de la scopul pentru care a fost recunoscut și proteguit
legal. Absența sau lipsa dreptului subiectiv civil se caracterizează prin exercitarea de
către o persoană a unui drept al cărui titular nu este, ca de exemplu instalarea fără titlu
într-un apartament vacant, cauzând în acest fel prejudicii veritabilului titular al dreptului
subiectiv civil respectiv. Desigur, și într-o astfel de situație, făptuitorul va fi tras la
răspundere, fiind ținut a repara prejudiciul creat, însă temeiul tragerii sale la răspundere
va fi doar art. 1349 coroborat cu art. 1357 din noul Cod civil, victima neputându-și
sprijini acțiunea și pe dispozițiile art. 15, respectiv art. 1353 din același act normativ, în
speță nefiind vorba despre un abuz de drept, ci despre o absență a acestuia. Identică este
situația în care titularul unui drept subiectiv civil exercită prerogativele conferite de acel
drept în afara limitelor extrinseci ale acestuia. De exemplu, utilizarea de către un
comerciant a unei mărci în afara limitelor teritoriale pentru care i s-a acordat
permisiunea folosirii acesteia, violând în acest fel clauza de neconcurență din contractul
încheiat cu victima.
De asemenea, nu constituie abuz de drept încălcarea unor norme imperative cu
ocazia exercitării unui drept subiectiv și nici exercitarea anumitor drepturi cu scopul
fraudării legii sau a intereselor unei terțe persoane. Astfel, deși și în situația fraudei se
exercită un drept subiectiv, acesta nu se folosește abuziv, ci pentru a crea o aparență de
regularitate, ilicită fiind operațiunea juridică, finalitatea urmărită, adică eludarea legii.

3.3. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei

Cauzele care exclud răspunderea civilă constituie acele situații sau împrejurări
în prezența cărora nu sunt întrunite una sau mai multe condiții cerute imperativ de lege
pentru nașterea în sarcina unei persoane a obligației de reparare a prejudiciului.
Situațiile și împrejurările care exclud răspunderea civilă pot privi caracterul ilicit
al faptei prejudiciabile, raportul de cauzalitate dintre aceasta și prejudiciu sau vinovăția
făptuitorului.
Situațiile care exclud caracterul aparent ilicit al faptei sunt: legitima apărare,
starea de necesitate, îndeplinirea unei îndatoriri legale sau ordinul legal dat de o
autoritate competentă, consimțământul victimei, exercitarea normală a unui drept
subiectiv.
 În atare ipoteze, deși fapta săvârșită cauzează un prejudiciu victimei, răspunderea
făptuitorului nu este angajată, caracterul ilicit al faptei fiind înlăturat de circumstanțele
speciale ale săvârșirii faptei.

3.3.1. Legitima apărare

Legiuitorul a atribuit legitimei apărări – cauză care înlătură caracterul ilicit al

faptei prejudiciabile – textul art. 1360 Cod civil, în care, evitând să definească noțiunea,
precizează doar că „(1) Nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a
cauzat agresorului un prejudiciu”.
În lipsa unei definiții oferite de către legiuitorul civil, suntem nevoiți, pentru
aceasta, a apela la legea penală în materie. Astfel, conform art. 19 alin. 2 din noul Cod
penal, „Este în legitimă apărare persoana care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac
material, direct, imediat și injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile
acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului”.
Din analiza textului legal precitat pot fi desprinse cu ușurință condițiile pe care
o anumită faptă ilicită trebuie să le îndeplinească pentru a fi fost săvârșită în legitimă
apărare:
- să existe un atac material, direct, imediat (iminent sau actual, pe punctul de a
se dezlănțui sau în desfășurare) și injust;
- atacul să pună în pericol persoana făptuitorului, a altuia, drepturile sale ori ale
altuia ori un interes general;
- fapta ilicită să constituie într-adevăr o „apărare”, adică să fie proporțională cu
gravitatea atacului.
Iminența sau actualitatea atacului este dată de durata de timp aproape
imperceptibilă dintre atac și pericolul grav ce amenință persoana sau interesele ei, încât
acțiunea în apărare se impune. Când intervalul de timp dintre începerea atacului și
pericolul ce îl prezintă este mai îndelungat, atributul ”imediat” cerut de lege nu este
realizat. Cu alte cuvinte, într-un atare caz pericolul nu mai constituie o realitate
prezentă, ci este vorba de eventualitatea survenirii pericolului, deci de o amenințare cu
producerea unui pericol.
Stările conflictuale anterioare dintre părţi nu pot fi considerate atac imediat şi
injust, decât dacă sunt urmate de un act de violenţă de natură a pune în pericol grav
persoana sau drepturile celui atacat. Ca urmare, pentru a fi întrunite cerinţele legitimei
apărări, riposta trebuie să vizeze înlăturarea unui atac material, direct, imediat şi injust,
de natură a pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat.
De asemenea, nu sunt întrunite condițiile legitimei apărări nici în situația în care
atacul încă nu s-a declanșat, nefiind efectiv, existând doar o apreciere de ordin subiectiv
din partea făptuitorului în sensul că victima ar putea declanșa un atac.
În cazul în care fapta ilicită prejudiciabilă este comisă după ce atacul victimei a
încetat, nu ne mai aflăm în prezența legitimei apărări, deoarece, pe de o parte, nu sunt
întrunite condițiile unui atac imediat și, pe de altă parte, atacul nu mai prezintă pericol
pentru făptuitor.
Atacul „material” se realizează prin acțiuni sau inacțiuni ce pun în pericol
valoarea apărată prin dispoziția legală. Un atac verbal sau în scris nu justifică legitima
apărare.
 Atacul este „direct” când fapta ilicită creează un pericol nemijlocit pentru
valoarea ocrotită; pentru ca atacul să fie socotit direct, nu este necesar contactul
nemijlocit al făptuitorului cu valoarea atacată.
Persoana care răspunde atacului sub imperiul legitimei apărări nu se bucură de
voință de acțiune.
Dacă fapta ilicită prejudiciabilă reprezintă, pe de o parte, o infracțiune, iar, pe de
altă parte, este săvârșită prin depășirea limitelor legitimei apărări (în situația în care
apărarea nu este proporțională cu atacul, fiind excesivă), textul art. 1360 alin. 2 Cod
civil prevede că cel ce a comis o astfel de faptă va putea fi obligat la plata unei
indemnizații adecvate și echitabile victimei. Cu referire la caracterul necesar al apărării,
jurisprudența a statuat că acesta „trebuie analizat nu numai în raport de gravitatea
atacului, ci și de posibilitățile pe care le are cel atacat de a-l înfrunta. Mijloacele cu care
cel aflat în fața unui atac înțelege să-și salveze viața sau integritatea corporală sunt la
aprecierea sa, neputându-i-se reproșa că s-a folosit de instrumente mai periculoase decât
cele întrebuințate de agresor”. În același sens, s-a apreciat că, pentru a fi reţinută
legitima apărare ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, este necesar ca între
atac şi apărare să existe o anumită proporţionalitate, în sensul că rezultatul produs în
urma apărării să nu fie mai grav decât cel ce reprezintă urmarea atacului.
Cât privește indemnizația pe care, într-o atare situație, caracterizată prin
depășirea limitelor legitimei apărări, făptuitorul poate fi ținut să o plătească victimei,
este de remarcat faptul că aceasta nu are caracter de despăgubire, neavând rolul de
reparare a prejudiciului cauzat, întrucât raportul juridic născut între făptuitor și victimă
nu este unul de răspundere civilă delictuală, ci unul care se întemeiază pe ideea de
echitate, care solicită o „indemnizație adecvată”, iar nu o „reparație integrală”. În
fixarea cuantumului acestei indemnizații, judecătorul va avea în vedere, desigur, atât
circumstanțele interne, cele care țin de persoana făptuitorului, cât și pe cele externe,
independente de acesta; în urma analizării tuturor acestor factori, el va constata că
infracțiunea în cauză a fost săvârșită cu depășirea limitelor legitimei apărări, apreciind
asupra a cât de justificată a fost riposta făptuitorului, în funcție de provocarea la care a
fost supus din partea victimei. Data nașterii dreptului victimei la indemnizație este
aceeași cu cea a hotărârii definitive de obligare a făptuitorului la aceasta, iar nu data
cauzării prejudiciului, precum în cazul răspunderii civile delictuale (art. 1381 alin. 2
Cod civil).
Conform art. 1362 Cod civil, dacă infracțiunea săvârșită prin depășirea limitelor
legitimei apărări a fost comisă în interesul unei terțe persoane, cel prejudiciat se va putea
îndrepta împotriva acesteia din urmă cu o acțiune întemeiată pe instituția juridică a
îmbogățirii fără justă cauză (art. 1345 – 1348 Cod civil), pentru a recupera valoarea cu
care a fost însărăcit.
Dacă fapta săvârșită prin depășirea limitelor legitimei apărări constituie un fapt
juridic ilicit civil, dar nu întrunește condițiile de existență ale unei infracțiuni, autorul
nu va obligat la nici o despăgubire.

3.3.2. Starea de necesitate

Starea de necesitate este reglementată de către redactorii Codului civil în

cuprinsul art. 1361, care stipulează: „Cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus sau
a deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu
sau pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile
îmbogățirii fără justă cauză”.
După cum lesne se poate remarca, legiuitorul civil nu definește starea de
necesitate, motiv pentru care, pentru circumscrierea sferei acestei noțiuni trebuie, din
nou, să apelăm la dispozițiile noului Cod penal în materie, care, în cuprinsul art. 20,
stipulează: „Este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de
la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un
interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat”.
Analizând acest din urmă text legal, extragem cu ușurință, din conținutul său,
condițiile pe care trebuie să le îndeplinească fapta pentru a fi fost săvârșită în stare de
necesitate:
- să existe un pericol iminent;
- acest pericol să amenințe integritatea corporală sau sănătatea făptuitorului ori a
altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general;
- pericolul să fie inevitabil, să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârșirea
faptei prejudiciabile; aprecierea caracterului inevitabil al pericolului se face în concret,
prin luarea în considerare a tuturor împrejurărilor în care persoana a fost nevoită să
acţioneze sub ameninţarea pericolului;
- urmările faptei comise să nu fie mai grave decât cele care s-ar fi putut produce
dacă pericolul nu era înlăturat; cu alte cuvinte, valoarea pagubei astfel create să fie
sensibil inferioară celei care a fost evitată.
În măsura în care fapta prejudiciabilă întrunește cumulativ aceste condiții,
aceasta nu prezintă un caracter ilicit și, pe cale de consecință, nu poate constitui izvor
al unui raport juridic civil obligațional de răspundere civilă delictuală.
Totuși, între făptuitor și victimă se poate naște, în speță, în viziunea legiuitorului,
un raport juridic civil obligațional întemeiat pe instituția juridică a îmbogățirii fără justă
cauză. Desigur, pentru a se întâmpla acest lucru este necesar ca toate condițiile
îmbogățirii fără justă cauză să fie întrunite cumulativ. În acest caz, obligația care se
naște este, în opinia noastră și nu numai, una de restituire a valorii îmbogățirii și nu una
de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta săvârșită în stare de necesitate. Raportul
juridic întemeiat pe îmbogățirea fără justă cauză poate lua naștere între făptuitor, în
calitate de îmbogățit, și victimă, în calitate de însărăcit, însă tot atât de bine, în locul
făptuitorului, în postura îmbogățitului poate fi regăsit un terț, în interesul căruia să se fi
comis fapta în stare de necesitate, așa cum atestă art. 1362 Cod civil. Din aceste motive,
credem că legiuitorul, în mod eronat a făcut vorbire în cuprinsul art. 1361 Cod civil
despre obligația făptuitorului de a „repara prejudiciul cauzat” alături de „regulile
instituției îmbogățirii fără justă cauză”. Obligația de reparare a prejudiciului, izvorâtă
dintr-un fapt juridic ilicit păgubitor, ține făptuitorul la a o despăgubi pe victimă până la
concurența cuantumului prejudiciului, în așa fel încât aceasta, în urma dezdăunării sale,
să se afle în situația în care s-ar fi aflat dacă fapta ilicită nu s-ar fi comis. Or, o astfel de
îndatorire nu se regăsește în sarcina celui ce s-a îmbogățit pe seama altuia; în acest caz,
obligația de restituire ia naștere dintr-un fapt juridic licit și constă în îndatorirea
îmbogățitului de a-i restitui însărăcitului numai valoarea îmbogățirii sale – în cazul de
față, „valorile economice salvate prin fapta săvârșită în stare de necesitate” – chiar dacă
însărăcirea victimei este mai mare; în sens invers, însărăcitul are dreptul la restituirea
doar a valorii însărăcirii sale, chiar dacă îmbogățitul și-a sporit cu mai mult de atât
patrimoniul. Iată de ce, într-adevăr, în speță, găsim optimă incidența instituției juridice
a îmbogățirii fără justă cauză, care nu poate fi însă asociată cu ideea de „reparare a unui
prejudiciu”, ci cu aceea de „restituire a îmbogățirii”; mai ales pentru că, așa cum am
învederat deja, fapta săvârșită în stare de necesitate nu are caracter ilicit.
Pe ideea de echitate, încă în anul 1934, s-a susținut în literatura juridică autohtonă
dreptul victimei de a primi o indemnizare în cazul în care este pusă în fața unui
prejudiciu cauzat pentru apărarea drepturilor ori intereselor altuia ori a interesului
general.
Un exemplu de faptă săvârșită sub imperiul stării de necesitate ni-l pune la
dispoziție însuși legiuitorul, în cuprinsul art. 1363 Cod civil, intitulat marginal
„Divulgarea secretului comercial”, statuând că „o persoană se poate exonera de
răspundere pentru prejudiciul cauzat prin divulgarea secretului comercial dovedind că
divulgarea a fost impusă de împrejurări grave, ce priveau sănătatea sau siguranța
publică”; divulgarea secretului comercial în orice alte circumstanțe constituie o faptă cu
caracter ilicit, care, în măsura în care este și prejudiciabilă, antrenează răspunderea
civilă pentru prejudiciul astfel cauzat.
Nu ne aflăm în prezența unei fapte săvârșite în stare de necesitate, dacă situația
în care s-a aflat făptuitorul la momentul comiterii acesteia se datora unei conduite
culpabile anterioare proprii; astfel, un conducător auto care intră în coliziune cu un zid
al unei case pentru a evita impactul cu un pieton este, în principiu, justificată de starea
de necesitate în care se afla șoferul; însă, nu poate fi reținută starea de necesitate dacă
șoferul însuși a creat pericolul care amenința pietonul prin faptul că a rulat cu
autoturismul având o viteză excesivă, peste limita legală permisă în acel loc.

3.3.3. Săvârșirea faptei prejudiciabile în îndeplinirea unei activități impuse sau

permise de lege sau în executarea unui ordin al superiorului

Textul art. 1364 Cod civil, intitulat marginal „Îndeplinirea unei activități impuse
ori permise de lege” statuează: „Îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege
sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să își dea
seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârșite în asemenea împrejurări”.
După cum lesne se poate observa, redactorii acestui text legal au introdus sub
aceeași umbrelă două cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei prejudiciabile; este
vorba despre îndeplinirea unei obligații care ia naștere dintr-o prevedere legală cu
caracter imperativ și/sau efectuarea unei activități permise de lege, pe de o parte, și, pe
de altă parte, de punerea în executare a unui ordin dat de către superior.
Întrucât însă regimul juridic al celor cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei
este într-o oarecare măsură diferit, vom vorbi pe rând despre fiecare dintre acestea.
Cât privește îndeplinirea unei activități impuse de lege, autorul unui fapt juridic
prejudiciabil poate, în mod evident, să se exonereze de răspundere dacă dovedește că
activitatea sa este conformă cu o prevedere legală imperativă, care, în acest fel, suprimă
caracterul ilicit al acțiunii ori al omisiunii sale. Acest principiu a fost unanim admis atât
în doctrină, cât și în jurisprudență. Dimpotrivă, se înțelege că făptuitorul va fi obligat la
răspundere dacă, prin fapta sa păgubitoare, el încalcă o prevedere imperativă a legii; în
acest caz caracterul ilicit al faptei sale există, așa cum, de altfel, statuează și textul art.
1349 Cod civil. În aprecierea acestei cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei este,
bineînțeles, necesar să se țină cont de ierarhia actelor normative, precum și de caracterul
lor general sau special. Sub cupola exoneratoare de răspundere a prevederii legale
imperative nu intră însă faptele prejudiciabile săvârșite de către făptuitor cu vinovăție,
indiferent de forma acesteia, pe care era în măsură să le evite; spre exemplu, i s-a reținut
răspunderea unui autor care a acționat prea brutal pentru a-i acorda ajutor unei persoane
aflate în pericol. Aceeași este soluția și în cazul în care fapta prejudiciabilă este săvârșită
cu depășirea a ceea ce prescrie cu caracter imperativ ipoteza normei legale.
Cu referire la efectuarea unei activități permise de lege, este vorba, în acest caz,
despre o autorizare din partea legiuitorului de a se îndeplini o anumită activitate care,
în lipsa acestei autorizări, ar avea caracter ilicit. De exemplu, în legislația noastră
internă, mai precis în cuprinsul Legii nr. 51/1995 privind organizarea exercitării
profesiei de avocat, la art. 39 alin. 3 se prevede că „ avocatul nu răspunde penal pentru
susţinerile făcute oral sau în scris, în forma adecvată şi cu respectarea prevederilor alin.
(2), în faţa instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a altor organe
administrative de jurisdicţie şi nici dacă sunt în legătură cu consultaţiile oferite
justiţiabililor ori cu formularea apărării în acea cauză, dacă ele sunt făcute cu
respectarea normelor de deontologie profesională”. Astfel de prevederi legale sunt
truvabile și în privința exonerării de răspundere civilă. Efectul justificativ al acestor
„imunități”, constând în înlăturarea caracterului ilicit al faptei prejudiciabile – trebuie
interpretat restrictiv, constituind o excepție de la regula generală. Prin urmare,
judecătorul nu va putea extinde, pe cale de analogie, permisiunea legii la ipoteze pe care
aceasta nu le reglementează expressis verbis. În schimb, răspunderea făptuitorului
pentru faptele prejudiciabile săvârșite în limitele prevăzute expres de lege este
totalmente înlăturată. Cu toate acestea, dacă se poate dovedi împotriva autorului unei
astfel de fapte vinovăția sa, indiferent de forma acesteia, precum și faptul că acesta ar fi
putut evita producerea în acest fel a unui prejudiciu, răspunderea sa va fi angajată.
Ordinul superiorului constituie, de asemenea, o cauză de înlăturare a caracterului
ilicit al faptei prejudiciabile. Pentru a avea însă acest efect, această cauză exoneratoare
de răspundere trebuie să îndeplinească anumite condiții. Astfel, prima dintre acestea
solicită ca cel care dă ordinul să aibă legitimitate; aceasta presupune ca persoana fizică
sau juridică respectivă să fie învestită cu autoritate și să acționeze în limitele
competenței sale. Nu este facil a fi îndeplinită cu exactitate, întotdeauna această
condiție, întrucât există situații în care cel care dă ordinul creează doar aparența
legitimității, precum și a faptului că acționează în limitele propriilor sale competențe;
în astfel de cazuri, a pretinde făptuitorului să cunoască acest lucru ar constitui o exigență
excesivă, motiv pentru care, în atare ipoteze, rămâne la latitudinea judecătorului, care
trebuie să dea dovadă de suplețe, aprecierea asupra îndeplinirii ori nu a acestei condiții,
putând face, în acest sens, chiar și aplicarea teoriei aparenței, plecând întotdeauna de la
prezumția bunei-credințe ce joacă în favoarea făptuitorului; în acest fel, el va putea să
contureze nuanțele necesare ale legitimității celui care a dat ordinul care a stat la baza
săvârșirii faptei prejudiciabile. A doua condiție solicită ca ordinul dat să fie legal. Un
ordin vădit ilegal sau contrar bunelor moravuri nu poate justifica săvârșirea unei fapte
prejudiciabile. Se impun însă câteva distincții. Astfel, pentru a nu avea caracter
justificativ, adică efect de înlăturare a caracterului ilicit al faptei, ordinul trebuie să fie
vădit ilegal, în caz contrar, în care subordonatul care îl execută nu a putut, nu putea și
nici nu trebuia să își dea seama de caracterul ilegal al acestuia, judecătorul este chemat
din nou la suplețe și la aplicarea teoriei aparenței în drept pentru a-l exonera de
răspundere pe făptuitor. Dacă subordonatul nu are posibilitatea de a se sustrage de la
executarea ordinului vădit ilegal, în sensul că acesta poate fi dus la îndeplinire prin forță,
acesta echivalează unei veritabile cauze de forță majoră, fiind un eveniment extern,
imprevizibil, absolut inevitabil și invincibil, verificând toate condițiile solicitate în acest
sens de textul art. 1351 alin. 2 Cod civil; într-o atare situație, subordonatul-făptuitor va
fi, desigur, exonerat de răspundere pentru fapta prejudiciabilă săvârșită. Dacă,
dimpotrivă, subordonatul-făptuitor avea posibilitatea de a refuza executarea ordinului
vădit ilegal și nu a făcut-o, comițând în acest fel fapta păgubitoare, aceasta va avea un
caracter ilicit și îi va fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru repararea
respectivului prejudiciu. De asemenea, chiar în executarea ordinului legal,
subordonatului-făptuitor i se va reține răspunderea civilă delictuală pentru repararea
prejudiciului cauzat prin săvârșirea cu vinovăție a unei fapte prejudiciabile obiectivate
într-o conduită caracterizată prin exces de zel din partea acestuia, sub forma depășirii
limitelor ordinului primit ori a atribuțiilor care îi incumbă, sau într-o activitate neglijentă
ori imprudentă.

3.3.4. Săvârșirea faptei prejudiciabile în exercitarea normală și legală a unui

drept subiectiv

Această cauză de înlăturare a caracterului ilicit al faptei prejudiciabile este

reglementată de dispozițiile art. 1353 Cod civil, precitat. Ne regăsim, în această ipoteză,
așa cum am învederat deja, în fața aplicării principiului neminem laedit qui suo jure
utitur. Pentru a avea efect exonerator de răspundere, exercitarea unui drept subiectiv
trebuie să fie normală, în limitele sale extrinseci și intrinseci, potrivită cu scopul pentru
care acesta a fost recunoscut, în acord cu ordinea publică, cu bunele moravuri și cu
buna-credință, așa cum solicită textul art. 14 alin. 1 Cod civil, precitat. Orice depășire a
acestor limite ale exercitării normale ale unui drept subiectiv constituie, așa cum văzut
deja, un abuz de drept care, fiind prejudiciabil, este de natură a atrage răspunderea civilă
delictuală a făptuitorului.
Există însă drepturi subiective a căror exercitare nu este susceptibilă de abuz.
Este vorba despre așa-zisele drepturi discreționare sau drepturi absolute, care, chiar dacă
sunt exercitate cu intenția a de a cauza un prejudiciu, nu atrag răspunderea civilă a
titularului lor. Ideea generală în aceste situații este aceea că exercitarea celor mai multe
dintre ele implică o apreciere pur personală din partea titularului, care trebuie să și-o
manifeste cât mai liber posibil; or, atragerea unei eventuale sancțiuni pentru un abuz de
drept ar limita nepermis această libertate. Este vorba, spre exemplu, despre: dreptul de
a exhereda pe succesibilii nerezervatari, dreptul de a solicita partajul bunurilor aflate în
coproprietate, în lipsă de convenții contrare, dreptul de revocare a donațiilor între soți,
dreptul de a contracta, cu excepția contractelor forțate, dreptul moral de autor.

3.3.5. Consimțământul victimei. Clauzele de nerăspundere

 Legiuitorul se preocupă, în cuprinsul art. 1355 Cod civil, de clauzele privind
răspunderea.
Caracterul ilicit al faptei prejudiciabile nu există în cazul în care, anterior
săvârșirii acesteia, victima a consimțit, printr-o convenție sau printr-un act juridic
unilateral, la comiterea unei fapte, cunoscând riscul producerii în acest fel a unui
prejudiciu. Într-o atare situație vorbim, de facto, despre o clauză de nerăspundere pentru
prejudiciul care a fost cauzat.
Consimțământul victimei se poate manifesta în diferite forme și poate produce
efecte diferite. O primă formă este reprezentată de acceptarea producerii unei fapte
prejudiciabile, iar o a doua formă, de asumarea anumitor riscuri generatoare de daune.
Clauzele de nerăspundere sub forma acceptării săvârșirii unei fapte ilicite
prejudiciabile sunt reglementate în cuprinsul art. 1355, alin. 1 – 3 Cod civil, care
stipulează: „(1) Nu se poate exclude sau limita, prin convenții sau acte unilaterale,
răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție
sau din culpă gravă. (2) Sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru
prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudență sau neglijență, bunurilor victimei. (3)
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății nu
poate fi înlăturată ori diminuată decât în condițiile legii”.
O primă observație se impune: față de Codul civil 1864, care nu s-a preocupat
mai deloc de această problemă, lăsând-o aproape exclusiv la competența doctrinei și a
jurisprudenței, Codul civil în vigoare reglementează într-un mod cât se poate de
cuprinzător în această materie.
O a doua observație privește distincția pe care, sub imperiul Codului civil 1864,
literatura juridică, precum și jurisprudența o făceau între răspunderea civilă contractuală
și cea delictuală, pornind inițial de la catalogarea ca imperative a normelor juridice care
reglementau în materia răspunderii civile delictuale și de la concluzia că, în acest
domeniu, clauzele de nerăspundere sunt lovite de nulitate absolută, ele fiind permise
doar în situația răspunderii civile contractuale și ajungând la ideea nuanțării, chiar și în
cazul răspunderii delictuale, în funcție de forma de vinovăție cu care a fost săvârșită
fapta, precum și de urmările acesteia, în sensul valabilității unor astfel de clauze când
fapta ilicită prejudiciabilă a fost comisă cu o culpă ușoară și când a cauzat prejudicii
care aduc atingere drepturilor patrimoniale ale victimei; clauzele de nerăspundere
pentru prejudiciile personale nepatrimoniale ale victimei, precum și pentru faptele
ilicite păgubitoare săvârșite cu intenție ori din culpă gravă erau considerate ca fiind nule
absolut.
Codul civil actual, în cuprinsul art. 1355, nu mai operează, în materie, această
deosebire, între răspunderea civilă delictuală și cea contractuală, însă păstrează
distincția încetățenită în doctrina și în jurisprudența tributare Codului civil 1864, între
prejudiciile materiale, cauzate bunurilor victimei, și prejudiciile cauzate integrității
fizice sau psihice ori sănătății acesteia.
În ceea ce privește prima categorie, aceea a prejudiciilor patrimoniale, universal
valabilă rămâne, de lege lata, regula, deja instaurată sub imperiul vechiului Cod civil,
potrivit căreia prin convenții sau acte juridice unilaterale, nu se poate nici limita, nici
exclude răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu
intenție sau din culpă gravă (alin. 1 al art. 1355 Cod civil).
 Așa fiind, rămâne că sunt valabile doar clauzele care exclud sau limitează
răspunderea pentru prejudiciile patrimoniale cauzate prin fapte ilicite săvârșite din
culpă: ori dintr-o simplă imprudență ori din neglijență (alin. 2 al art. 1355 Cod civil).
Într-o atare situație, așa cum just s-a observat în doctrina juridică, victima nu își dă
consimțământul la producerea prejudiciului, ci la săvârșirea unei fapte potențial
păgubitoare. Este vorba aici despre regula volenti non fit injuria – celui care consimte
nu i se face dreptate – victima prejudiciului își pierde dreptul la repararea acestuia
întrucât a consimțit, anterior apariției lui, la comiterea faptei potențial păgubitoare.
Consimțământul victimei trebuie să fie prealabil apariției prejudiciului pentru a se putea
vorbi despre o clauză de limitare a răspunderii ori de nerăspundere, neavând caracterul
unei astfel de clauze acordul victimei, după producerea prejudiciului, prin care renunță
la despăgubirea datorată de autorul faptei; o astfel de înțelegere este, bineînțeles,
valabilă, însă ea echivalează unei tranzacții menite să preîntâmpine nașterea unui
eventual litigiu ori chiar să stingă o acțiune în despăgubiri deja promovată. Astfel de
clauze de limitare sau de înlăturare a răspunderii civile, fiind derogatorii de la dreptul
comun în materie – art. 1381 Cod civil: „Orice prejudiciu dă dreptul la reparație” – sunt
de strictă interpretare, putând fi aplicate exclusiv după litera lor și la cazurile anume
prevăzute în ele.
Referitor la cea de-a doua categorie de prejudicii – cele cauzate integrității fizice
sau psihice ori sănătății victimei – răspunderea civilă, indiferent că este vorba despre
cea delictuală ori despre cea contractuală, nu poate fi nici limitată, nici înlăturată decât
în condițiile prevăzute de lege. așadar, în materie, principiul îl constituie nevalabilitatea
unor astfel de clauze, iar excepția de la acesta, validitatea lor în cazurile expres
reglementate de lege. Există astfel de domenii în care unele fapte potențial vătămătoare
pentru integritatea fizică, cea psihică ori pentru sănătatea victimei sunt excluse din sfera
ilicitului civil devreme ce săvârșirea lor a fost consimțită; de regulă, aceste cazuri sunt
acelea în care o astfel de faptă este comisă în interesul particular al victimei (de
exemplu, o intervenție chirurgicală) sau în interesul general (spre pildă, transfuzia de
sânge), dar și în situația unor întreceri sportive. Clauzele de nerăspundere sunt însă total
prohibite în situațiile în care faptele ilicite prejudiciabile sunt săvârșite împotriva vieții
victimei, precum și în cazurile în care sunt interzise explicit de legea imperativă, cum
este cea referitoare la traficul de persoane.
În toate ipotezele în care clauzele de nerăspundere ori de limitare a acesteia sunt
permise de lege, pentru a fi valabile, acestea trebuie să îndeplinească anumite condiții.
În primul rând, consimțământul victimei la săvârșirea faptei potențial păgubitoare
trebuie să fi existat cu adevărat, adică voința sa să fi fost reală, conștientă și expresă;
astfel, s-a apreciat într-o decizie de speță că atitudinea tolerantă a unui proprietar care
așteaptă, pentru a cere reparația, reiterarea abuzurilor comise de vecinul său nu se
analizează absolut deloc ca o acceptare oarecare care ar avea drept efect să-l priveze de
dreptul său la o reparație integrală. Apoi, consimțământul victimei trebuie să fie liber
exprimat, să privească drepturi asupra cărora aceasta poate dispune, să nu existe
dispoziții legale care să-l interzică.
Cea de-a doua formă a consimțământului victimei privește asumarea unor
riscuri generatoare de daune. Redactorii Codului civil se preocupă de această problemă
în cuprinsul alin. 4 al art. 1355, care statuează: „Declarația de acceptare a riscului
producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăși, renunțarea victimei la dreptul de
a obține plata despăgubirilor”.
În aceste situații, victima, fără a consimți la cauzarea prejudiciului, acceptă însă
să-și asume anumite riscuri.
Consecințele actului său juridic sunt diferite după cum, în cauză, riscurile a căror
producere a acceptat-o sunt normale sau, după caz, anormale ori excesive.
În situația riscurilor normale și previzibile, asupra cărora victima a fost informată
în prealabil ori pe care le cunoștea din propria-i experiență, ale unei activități pe care
victima o desfășoară (de exemplu, o activitate sportivă potențial riscantă), sau al cărei
subiect este (de pildă, efectuarea asupra ei a unei intervenții chirurgicale riscante)
acceptarea acestora echivalează, de regulă, cu renunțarea la dreptul la repararea
prejudiciilor cauzate prin apariția riscurilor acceptate. În atare situații, intenția sau culpa
gravă a făptuitorului care a contribuit la apariția riscului este de natură a atrage însă
răspunderea acestuia. În orice caz, regula se aplică, în materie sportivă, numai între
competitori, nu și spectatorilor care, chiar dacă au cunoscut riscurile, nu le-au și acceptat
în mod necesar. Chiar și în acest din urmă caz însă, fapta culpabilă, imprudentă, a
spectatorului-victimă de a se așeza prea aproape de sportivi, într-un loc periculos și
interzis, a fost sancționată de către jurisprudența franceză, prin reținerea unei culpe
comune cu aceea a făptuitorului și, în consecință, prin diminuarea reparației la care era,
în mod normal îndreptățit.
Cât privește riscurile anormale, când victima acceptă producerea unui astfel de
risc, doctrina juridică franceză s-a pronunțat în sensul partajării răspunderii între victimă
și făptuitor, fundamentate pe o culpă comună: victima a comis greșeala, din cutezanță
sau din inconștiență, de a fi acceptat aceste riscuri, expunându-se, în realitate, unui
veritabil pericol, contribuind, în acest fel, la producerea prejudiciului prin fapta sa
culpabilă; pe cale de consecință, aceasta este îndreptățită doar la o reparație parțială a
prejudiciului suferit.
Când însă evenimentul care a cauzat dauna este atât de excepțional sau atât de
grav încât a constituit un risc imprevizibil pentru victimă, răspunderea îi aparține
exclusiv și în integralitate făptuitorului, fără a fi luată în considerare acceptarea de către
victimă a riscurilor mai mici; de pildă, în cazul unei nave care a naufragiat participând
la o competiție sportivă de înalt nivel, riscurile pe care competitorii le-au acceptat sunt
cele normale și previzibile, decurgând din activitatea normală sportivă desfășurată, și
nu cel imprevizibil, excepțional, anormal, al decesului survenit ca urmare a
naufragiului.
Ceea ce este de reținut însă, în materia acestei cauze de exonerare de răspundere,
este faptul că, în oricare dintre formele sale, consimțământul victimei dat în sensul
liberării debitorului de orice răspundere denotă absența voinței acestuia din urmă de a
se obliga juridic, obligațiile sale fiind astfel asumate sub o condiție suspensivă pur
potestativă. O astfel de clauză de nerăspundere, chiar dacă nu este expres menționat în
cuprinsul Codului civil, este supusă sancțiunii nulității absolute în temeiul art. 1403.

3.3.6. Anunțurile privitoare la răspundere

Textul art. 1356 Cod civil introduce, pentru prima dată în legislația noastră civilă
(după cunoștințele noastre), problema anunțurilor privitoare la răspundere.
 Alin. 2 al acestui text legal privește incidența unui anunț în materia răspunderii
civile delictuale, statuând: „Printr-un anunț nu poate fi exclusă sau limitată răspunderea
delictuală pentru prejudiciile cauzate victimei. Un asemenea anunț poate avea însă
valoarea semnalării unui pericol, fiind aplicabile, după împrejurări, dispozițiile art. 1371
alin. (1)”.
Așadar, o primă observație logică și facilă este aceea că, în materia răspunderii
civile delictuale, un anunț nu poate constitui, nemijlocit, o cauză exoneratoare sau
limitativă de răspundere.
Cu toate acestea, însă acesta nu este total inutil; în literatura juridică de
specialitate s-a apreciat în mod judicios, după părerea noastră, că prezența unui astfel
de anunț constituie faptul vecin și conex care, odată dovedit de către făptuitor sau de
către o altă persoană răspunzătoare pentru prejudiciul suferit de către victimă, dă naștere
unei prezumții relative de vinovăție împotriva victimei care a ignorat ceea ce anunțul
respectiv aducea la cunoștința publicului. Într-adevăr, victima care a suferit un
prejudiciu în urma neluării în seamă a unui astfel de anunț nu mai poate invoca în
apărarea sa lipsa sa de vinovăție; cel puțin o culpă cu prevedere poate fi reținută în
seama ei; într-o astfel de situație, în aplicarea textului art. 1371 Cod civil, intitulat
marginal „Vinovăția comună. Pluralitatea de cauze”, fapta ilicită culpabilă a victimei
intră în concurs cu aceea a făptuitorului, cauzând sinergic prejudiciul; pe cale de
consecință, răspunderea făptuitorului ori a persoanei chemate de lege să răspundă pentru
cel a cărui faptă a cauzat prejudiciul va fi redusă proporțional, cu partea din prejudiciu
care constituie urmarea directă și necesară a faptei ilicite culpabile a victimei.

Bibliografie:
1. Florin I. Mangu, Răspunderea civilă. Constantele răspunderii civile,
Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 114 - 145.

Bibliografie suplimentară:
1. L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Volumul III. Raporturile
obligaționale extracontractuale, Editura Universul Juridic, București, 2020, p. 232 –
262.