RĂPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

CURS 6

VINOVĂȚIA

1. Noțiune

Pentru ca răspunderea civilă a celui care a cauzat prejudiciul să fie angajată, nu este
îndeajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este
necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci
când a săvârșit-o, să fi acționat deci cu vinovăție.
Răspunderea civilă urmăreşte, în principal, repararea unui prejudiciu, dar, în acelaşi
timp, are ca scop, la cel ce a produs fapta prejudiciabilă, determinarea unei anumite comportări.
Obligaţia de reparaţiune tinde, bineînţeles, la înlăturarea prejudiciului produs, dar, totodată,
urmărește ca fapta susceptibilă a produce prejudiciul să nu mai fie săvârşită. Tocmai această
preocupare, de a determina o anumită comportare, este ceea ce implică sau impune, în dreptul
nostru civil, necesitatea vinovăției ca element al răspunderii civile.
Funcția preventiv-educativă a răspunderii civile aduce în centrul atenției aspectele strict
personale privind făptuitorul, starea sa de sănătate mintală, elementele psihologice care au
motivat, au precedat și au însoțit săvârșirea faptei ilicite pentru fundamentarea subiectivă a
răspunderii. Culpabilitatea conduitei sale este condiția esențială, deoarece nu există răspundere
acolo unde nu există vinovăție.
Pentru a se putea vorbi despre vinovăție, este necesară o legătură subiectivă,
psihologică între autor și fapta ilicită. Cu alte cuvinte, este necesar ca făptuitorul să posede
facultatea, pe de o parte, de a aprecia corect, clar, sănătos, la urma urmei, circumstanțele faptei
și, pe de altă parte, de a-și conforma conduita în funcție de această apreciere. El trebuie să fie
deci capabil, să aibă discernământ, să înțeleagă semnificația faptei sale și a urmărilor acesteia.
Doar în acest fel această legătură subiectivă se poate forma.
Conținutul acestei legături psihologice existente între actant și fapta sa exprimă, de
facto, vinovăția acestuia, apreciată în literatura de specialitate autohtonă ca fiind atitudinea pe
care autorul a avut-o la momentul săvârșirii faptei ilicite sau la momentul imediat anterior
săvârșirii acesteia, față de faptă și de urmările sale.

2. Structura vinovăției

Pentru a decela această atitudine, judecătorul trebuie să elaboreze deci o judecată de

valoare asupra autorului faptei ilicite, cercetând fundamentul de ordin intelectiv și volitiv al
acțiunii acestuia, realizând apoi legătura acestui „subiectiv” al omului cu fapta sa și cu urmările
acesteia, deci cu elementul obiectiv. Actele de încălcare produc întotdeauna un rezultat concret,
obiectiv sau cel puțin evaluabil.
Actele și faptele omului, cu semnificație juridică, sunt un amestec de obiectiv și
subiectiv. Obiectiv, întrucât omul se raportează în mod necesar la concret, fizic, material, la
ceea ce poate fi perceput fără a fi nevoie de abstractizare. Subiectiv, pentru că percepția
obiectivului presupune un efort ce implică factorii intelectiv și volitiv, fără de care universul
obiectiv al omului își pierde orice semnificație.
Din această perspectivă, în sfera raporturilor juridice, în special, obiectivul nu poate fi
rupt de subiectiv.
În analiza vinovăției se cercetează, de facto, latura subiectivă a faptei, atitudinea pe care
autorul ei a avut-o față de faptă și de urmările acesteia, la momentul săvârșirii ei, implicând
studiul existenței a două elemente strâns unite între ele: cel intelectiv și cel volitiv.
 Factorul intelectiv se referă la reprezentarea totală sau parțială a conținutului, a
semnificației și a obiectivelor însușite, contrare valorilor, prin înfăptuirea a ceea ce e de
înfăptuit, la care se adaugă proiectarea mentală a desfășurării cauzal normative a acestei
înfăptuiri.
Dar reprezentarea nu e suficientă. Ea e corelată cu factorul volitiv, cu voința, omul fiind
o ființă liberă să aleagă între alternative. Voința impulsionează ca reprezentarea să se
convertească în fapte (acțiuni sau inacțiuni), împlinite astfel încât scopul să fie realizat.
Așadar, vinovăția reprezintă poziția psihică pe care un anumit om o are față de o
anumită faptă și față de urmările acesteia; ea nu este ceva generic, ideal, abstract, ci, dimpotrivă,
ceva concret, manifestat în planul existențial al unei anumite fapte ilicite legate, psihologic, de
făptuitorul ei. Vinovăția exprimă deci ideea că, pentru angajarea răspunderii civile, este necesar
ca fapta cauzatoare de prejudiciu să fie imputabilă autorului ei.
Dar, nu orice atitudine a omului poate atrage calificarea acestuia ca fiind „vinovat”, ci
numai aceea negativă, reprobată de către lege, care reflectă ignorarea regulilor juridice
instituite de către societate, considerate valabile și acceptate ca valoroase la un anumit moment
dat, în sistemul general axiologic al acelui moment. Este vorba despre poziția psihică a
individului ce presupune conștientizarea semnificației sociale a faptei sale, a caracterului
antisocial al acesteia și voința de a săvârși fapta și de a-și asuma urmările acesteia, în cadrul
ordinii de drept. Așadar, autorul faptului ilicit este vinovat pentru că încalcă o poruncă, un
ordin, o dispoziție a legii, în condițiile în care el ar fi avut posibilitatea de a i se conforma,
exhibând astfel un defect de voință, pentru care este ținut responsabil de rezultatele
comportamentului său.

3. Rolul și poziția vinovăției în rândul condițiilor răspunderii civile delictuale

pentru fapta proprie

Vinovăția rămâne și pe viitor ideea care explică tragerea la răspundere civilă pentru
fapta proprie, fiind cu claritate relevat acest lucru încă din primul alineat al art. 16 al actualului
Cod civil: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde numai pentru faptele sale
săvârșite cu intenție sau din culpă”. Așadar, linia urmată este cea deja trasată de legiuitorul de
la 1864 care, implicit, în cuprinsul art. 998 – 999 Cod civil, a legiferat, cu caracter de principiu,
asupra fundamentului subiectiv al răspunderii civile pentru fapta proprie. Doar cu caracter de
excepție, „Dacă prin lege nu se prevede altfel ...”, ideea în baza căreia o persoană poate fi trasă
la răspundere civilă pentru propria-i faptă poate fi alta decât vinovăția sa.
Dispoziția de principiu conținută în art. 16 este reluată în cuprinsul art. 1357 alin. 1 din
Codul civil, într-o formulă adaptată specificului răspunderii civile delictuale pentru fapta
proprie: „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu intenție sau
din culpă, este obligat să îl repare”.
Înscriindu-se în tiparul deja format, la nivel de principiu, de dispoziția art. 16, textul
art. 1357 alin. 1 face din vinovăție fundamentul răspunderii civile delictuale pentru fapta
proprie precizând-o în rândul condițiilor necesare ale acesteia. Nedreptatea, ilicitul trebuie să
fie conștient, temeiul răspunderii constând în imputabilitatea faptei ilicite.
Astfel, vinovăția rămâne cea de-a patra condiție sine qua non a răspunderii civile
delictuale pentru fapta proprie, condiție independentă, de sine stătătoare, demarcată cu
claritate și univocitate atât de condiția faptei ilicite, cât și de aceea a raportului de cauzalitate
dintre aceasta din urmă și prejudiciu.
Se curmă astfel definitiv, prin noua reglementare, discuția cu privire la independența
celor două condiții ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: fapta ilicită și
vinovăția, discuție preluată mai mult din doctrina franceză, unde noțiunea de vinovăție
comportă două elemente: unul obiectiv, care constă în încălcarea unei obligaţii juridice, şi unul
subiectiv, numit „imputabilitate” sau „culpabilitate”, care reprezintă atitudinea autorului de a
înţelege şi de a-şi asuma semnificaţiile şi consecinţele faptelor săvârşite; s-a afirmat, în acest
sens, că nici Codul civil francez, dar nici altele, precum cel belgian sau cel luxemburghez nu
prevăd iliceitatea ca un element distinct, de sine stătător al răspunderii civile.
Analizând cu luciditate și profunzime dispoziția art. 1357 alin. 1 din Codul civil,
interpretând-o sistemic, în concordanță cu aceea a art. 16 din aceeași reglementare, dar și cu
celelalte texte legale din materia răspunderii civile pentru fapta proprie cuprinse în noua lege
de sinteză, se desprinde cu claritate și fără echivoc concluzia că, în legislația autohtonă,
răspunderea civilă pentru fapta proprie are patru elemente de sine stătătoare, independente,
putând lua naștere numai prin concursul tuturor acestora: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de
cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția autorului faptei.

4. Formele și gradele vinovăției

4.1. Formele vinovăției

Actualul Cod civil se ocupă, în comparație cu cel de la 1864, în mod expres de

vinovăție, nedefinind-o, dar descriindu-i formele în cuprinsul art. 16 din Capitolul III al Titlului
preliminar.
Astfel, potrivit alin. 2 al art. 16, „Fapta este săvârșită cu intenție când autorul prevede
rezultatul faptei sale și fie urmărește producerea lui prin intermediul faptei, fie, deși nu îl
urmărește, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat”.
Conform tezei I a alin. 3 al aceluiași text normativ, „Fapta este săvârșită din culpă când
autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va
produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deși trebuia să îl prevadă”.
Așadar, în materia răspunderii civile delictuale, vinovăția se poate înfățișa fie sub forma
intenției, fie sub cea a culpei.
Intenția directă se caracterizează prin faptul că făptuitorul își dă seama de caracterul
antisocial al faptei sale, prevede consecințele acesteia și urmărește ca ele să se producă.
Intenția indirectă constă în aceea că făptuitorul își dă seama de caracterul antisocial al
faptei sale, prevede consecințele acesteia și, cu toate că nu le urmărește, acceptă posibilitatea
producerii lor.
Culpa cu prevedere sau imprudența se manifestă în sensul că făptuitorul își dă seama
de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecințele ei, pe care nu le acceptă, sperând,
în mod ușuratic, că ele nu se vor produce.
Culpa fără prevedere sau neglijența – făptuitorul nu își dă seama de caracterul antisocial
al faptei și nu prevede consecințele acesteia, deși trebuia și putea, în circumstanțele date, să le
prevadă.
Intenția așadar este voința dirijată spre săvârșirea unui anume fapt juridic ilicit.
Neglijența se caracterizează prin lipsa voinței celui care, prevăzând sau trebuind să
prevadă rezultatul ilicit al acțiunii sale, nu a depus diligența și prudența solicitate de către
circumstanțe pentru a împiedica rezultatul ilicit nedorit.
Rezidă, din cele afirmate, că fără vinovăție acționează acel autor care nu a avut
reprezentarea caracterului antisocial al faptei sale, nu a prevăzut și nici nu trebuia să prevadă
urmările ei păgubitoare, factorul intelectiv lipsind din componența vinovăției. Previziunea se
prezumă, dar aceasta poate fi înlăturată, dovedindu-se cauza externă autorului faptei, care l-a
împiedicat să-și poată reprezenta.
De asemenea, nu se face vinovat de producerea faptei cel care, deși are semnificația
antisocială a acesteia și a urmărilor sale, nu o săvârșește din propria-i voință, fiind constrâns la
aceasta. În acest caz, lipsește, dintre elementele vinovăției, factorul volitiv. El se poate libera
astfel de răspundere dovedind cauza externă constrângătoare.

4.2. Gradele vinovăției

Cu privire la gradele vinovăției, redactorii Codului civil fac referire doar la culpa gravă
pe care o circumscriu în cuprinsul tezei a doua a alin. 3 al art. 16: „Culpa este gravă atunci când
autorul a acționat cu o neglijență sau imprudență pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie
nu ar fi manifestat-o față de propriile interese”.
Problema gradelor vinovăției s-a pus pentru prima oară în dreptul roman, în materie
contractuală, distingându-se între culpa gravă (culpa lata), culpa ușoară (culpa levis) și culpa
foarte ușoară (culpa levissima).
Culpa lata reprezintă acea atitudine subiectivă a făptuitorului de care nici cel mai
mărginit om nu s-ar fi făcut vinovat. Deși este asimilată, în special în materie contractuală, din
punctul de vedere al efectelor sale, intenției, culpa gravă nu se identifică cu aceasta. Intenția
presupune conștiința și voința de a cauza dauna, de a face rău. Culpa gravă nu comportă intenția
de a face rău, prezentând doar o gravitate particulară: aceea a unui act grav, neglijență grosolană
pe care nici omul cel mai puțin avizat nu ar comite-o.
Culpa levis se apreciază în raport cu atitudinea subiectivă a unui bonus pater familias,
în sensul că acesta nu s-ar fi făcut vinovat de o asemenea culpă. Ea îmbracă forma neglijenței
sau a imprudenței.
Culpa levissima este aceea de care nu s-ar fi făcut vinovat un superior pater familias.

5. Stabilirea vinovăției

5.1. Etalonul utilizat pentru stabilirea vinovăției

Fără a face deosebire între efectele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie în
funcție de gradele culpei ori de formele vinovăției cu care a fost săvârșită fapta ilicită
prejudiciabilă, aidoma vechii reglementări în materie, textul art. 1357 alin. 3 din actualul Cod
civil stipulează că „Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”.
Așa cum am învederat deja, în cuprinsul tezei a doua a alin. al treilea al art. 16 Cod
civil, legiuitorul definește „culpa gravă”: „Culpa este gravă atunci când autorul a acționat cu o
neglijență sau imprudență pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o
față de propriile interese”, oprindu-se însă aici, fără a circumscrie și sfera noțiunilor celorlalte
două grade ale culpei: cea „ușoară” și cea „foarte ușoară”, lucru regretabil, de altfel, în
contextul în care, în cuprinsul actualului Cod civil, sunt folosite aceste concepte.
În acest fel, singura soluție viabilă pentru aflarea conținutului noțiunii „cea mai ușoară
culpă” rămâne interpretarea per a contrario a dispoziției cuprinse în art. 16, care definește
culpa gravă. Dacă etalonul „culpei grave” este „persoana cea mai lipsită de dibăcie”, atunci, cu
necesitate, cel al „celei mai ușoare culpe” este „persoana cea mai dibace”, adică un superior
pater familias.
În acest fel, putem defini „cea mai ușoară culpă” ca fiind „neglijența sau imprudența de
care nu ar fi dat dovadă persoana cea mai dibace în administrarea propriilor interese”, cu alte
cuvinte, așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, aceea de care nu s-ar fi făcut vinovat un
superior pater familias. Așadar, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este angajată
inclusiv în cazul în care culpa cu care a acționat făptuitorul este atât de ușoară încât doar cel
mai diligent om, aflat în aceleași circumstanțe și în aceleași împrejurări cu cele în care s-a aflat
cel ce a comis fapta ilicită la momentul săvârșirii acesteia, nu s-ar fi putut face vinovat de
aceasta.
 Apreciem că textul alin. 2 al art. 1357 din Codul civil în vigoare schimbă radical, în
problema stabilirii și a aprecierii culpei, etalonul folosit până la momentul actual de către
doctrina și de jurisprudența în materie, bazate pe lipsa unei dispoziții exprese în acest sens în
cuprinsul Codului civil de la 1864, și anume cel al lui bonus pater familias.
Astfel, așa cum am dedus deja, textul legal în discuție introduce modelul „celui mai
diligent și prudent om”, în detrimentul celui al „omului de o diligență și prudență medii”,
ridicând astfel până la cel mai înalt nivel - acela al lui superior pater familias - ștacheta privind
grija cu care fiecare dintre noi trebuie să acționăm față de interesele societății și ale semenilor
noștri. Așadar, persoanele care nu ating nivelul de diligență și de prudență solicitat de către
societate unui om cu capacitate superioară, de a fi prudent și diligent, sunt în culpă.

5.2. Criteriile de stabilire a vinovăției

Rămâne totuși întrebarea: „care ar fi criteriul optim de stabilire și de apreciere a culpei”?

Decelarea criteriilor de stabilire a vinovăției a constituit, de-a lungul timpului, o
chestiune care a preocupat, deopotrivă, literatura de specialitate și practica judiciară.
Problema însă se pune doar în situația în care fapta ilicită a fost săvârșită din culpă,
respectiv din neglijență sau din imprudență.
Aceasta, deoarece, în cazul intenției, când autorul faptei a prevăzut rezultatele negative
ale conduitei sale, urmărind sau acceptând producerea lor, judecătorul caută, în concret,
psihologia personală a pârâtului, nefiind nevoit să răspundă la întrebarea „ar fi trebuit, oare, să
aibă această intenție?”, ci, dimpotrivă: „a avut această intenție?”. Într-un astfel de caz, forma
vinovăției se apreciază in concreto, pârâtul fiind animat de voința prejudiciabilă. Judecătorul
nu mai raționează prin comparație cu un model abstract, replasat în aceleași circumstanțe în
care s-a aflat, la momentul comiterii faptei ilicite, făptuitorul.
Alta este însă situația în cazul culpei, deoarece autorul fie socotește fără temei că
rezultatul păgubitor nu se va produce, fie nu prevede acest rezultat, deși trebuia și putea să-l
prevadă.
Într-un astfel de caz, întrebările la care judecătorul trebuie să afle răspunsul sunt
următoarele: în primul caz, „dacă făptuitorul a prevăzut consecințele negative ale faptelor sale,
era îndreptățit să socotească, să spere că acele urmări nu se vor produce?”, iar, în al doilea caz,
„dacă făptuitorul, care nu a prevăzut rezultatul faptei sale, trebuia și putea să-l prevadă?”.
Totul se reduce la a delimita prudența de imprudență și diligența de neglijență. Este
lesne de remarcat că aflarea acestor răspunsuri ridică probleme mult mai complicate decât în
prima situație, când, datorită atitudinii sale vădite față de faptă și de consecințele acesteia,
concretizată în voința de a produce efectul negativ, ori că chiar urmărește acest efect, ori că
acceptă doar apariția lui, făptuitorul oferă aproape singur răspunsul la întrebarea „a avut această
intenție când a acționat?”
Pentru a se afla răspunsul la cele două întrebări ridicate în ipoteza în care fapta a fost
săvârșită din culpă, doctrina și practica judiciară au propus, de-a lungul vremii, două soluții.
Prima dintre acestea presupune luarea în considerare a capacității efective a
făptuitorului de a înțelege și de a aprecia, pe deplin, semnificația faptelor sale, în proiectarea
lor socială, comparându-se comportamentul actantului cu conduita sa obișnuită. Acesta este
criteriul subiectiv de apreciere a culpei făptuitorului, potrivit cu care, numai în ipoteza în care
acesta, ținând seama de însușirile sale individuale, nu era îndreptățit să socotească faptul că
rezultatele păgubitoare ale faptei sale nu se vor produce sau putea să prevadă urmările
antisociale ale acesteia, va fi răspunzător pentru fapta sa.
Această soluție propune luarea în considerare a particularităților personalității
individului al cărui comportament este analizat. În cadrul acestei concepții, judecătorul trebuie
să țină cont de caracteristicile fizice ale făptuitorului (vârstă, sex, starea sănătății ...), de cele
psihice (inteligență, caracter, aptitudini ...), culturale (nivel de instruire, forma educației ...) și
sociale (obiceiuri, relații ...). Luând în considerare toți acești factori, autorul este considerat în
culpă dacă a săvârșit fapta ilicită cu toate că putea să-și dea seama de consecințele negative ale
acesteia.
Principală tară a acestui sistem constă în aceea că, deși asigură securitatea statică a
fiecărui membru al societății, sacrifică totuși securitatea dinamică, în persoana celor păgubiți.
Într-adevăr, într-o astfel de concepție, exigențele legii scad, în funcție de caracteristicile
personalității fiecărui individ, așa încât victimele prejudiciilor se văd în situația de a-și suporta
paguba, în măsura în care autorul faptei este, în mod obișnuit, neglijent, imprudent, nedibaci,
nepriceput.
Pentru aceste motive, atât în literatura juridică de specialitate, cât și în practica
judecătorească, tradițional, concepția dominantă a fost aceea a stabilirii vinovăției
făptuitorului cu ajutorul criteriului obiectiv.
De esența acestui criteriu este faptul că vinovăția făptuitorului se stabilește în funcție
de un model de comportament abstract, adică prin comparație cu diligența și cu prudența de
care ar fi dat dovadă un tip uman abstract, stabilit ca etalon de comportament în situația dată.
Autorul daunei nu se poate deci exonera de răspundere invocând faptul că fapta ilicită săvârșită
constituie o greșeală obișnuită de-a sa, neputându-se prevala nici de ignoranța sa pentru a putea
scăpa de răspundere.
Răspunsul la întrebarea mai sus ridicată îl oferă, de lege lata, textul art. 1358 Cod civil,
intitulat „Criterii particulare de apreciere a culpei”, care dispune că „Pentru aprecierea culpei
se va ține seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului
faptei, precum și, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în
exercițiul activității sale”.
Legiuitorul a adoptat așadar soluția de mijloc, potrivit căreia culpa se va aprecia după
criteriul obiectiv, avându-se în vedere toate elementele, circumstanțele, împrejurările obiective
- externe personalității făptuitorului - în care s-a săvârșit fapta ilicită prejudiciabilă, cum sunt:
infirmitățile psihice grave care exclud posibilitatea de informare sau posibilitatea fizică de a
împiedica producerea prejudiciului ori extinderea lui; circumstanțele concrete de timp și de loc;
felul activităților în cursul cărora s-a săvârșit fapta păgubitoare; dacă fapta a fost săvârșită de
către un profesionist în exercițiul profesiunii sale.
Activitatea concretă, ilicită și prejudiciabilă, a făptuitorului trebuie raportată deci la
etalonul stabilit de către societate pentru conduita celui mai diligent și mai prudent om, însă nu
având în vedere, în acest sens, un model abstract, universal valabil, ci tiparul impus de
ansamblul tuturor circumstanțelor, împrejurărilor, evenimentelor, condițiilor obiective,
străine de persoana făptuitorului, care a caracterizat fapta ilicită concretă.
Nu vor fi avute în vedere însușirile interne, subiective ale actantului, cum sunt: vârsta,
sexul, temperamentul, nepriceperea, neîndemânarea, lipsa de instruire etc., ci doar acele
împrejurări concrete care au constituit circumstanțele externe în care a fost săvârșită fapta
ilicită, independente de conduita făptuitorului, care nu puteau fi schimbate prin faptele sale (de
exemplu, starea de lipsă de discernământ, exclusivă de culpă, cauzată de beție, consumul de
substanțe halucinogene ori de narcotice poate fi indusă voluntar sau poate fi accidentală; în
primul caz, avându-se în vedere faptul că, prin propria-i voință, făptuitorul și-a provocat o astfel
de stare, la stabilirea etalonului celui mai diligent și prudent om nu se va lua în considerare
acest aspect; în a doua situație, când starea de inconștiență a fost accidentală, fără nici o legătură
cu conduita făptuitorului, la stabilirea modelului celui mai prudent și diligent om se va avea în
vedere acest aspect: activitatea concretă a celui ce a săvârșit fapta ilicită se va raporta la
conduita celui mai prudent și diligent om aflat în aceeași stare de inconștiență, indiferent de
cauza acesteia: beție involuntară, inhalare accidentală de substanțe halucinogene etc.).
 Din perspectiva care ne interesează, atenția trebuie să cadă pe sintagma „cea mai ușoară
culpă”, fiind necesar a fi supus cercetării superlativul utilizat de către legiuitor. În taxonomia
gradelor culpei, culpa de care nu s-ar fi făcut vinovat cel mai diligent și prudent om este
evidențiată, de obicei, prin sintagma „culpa foarte ușoară”. Prin comparație, din punct de
vedere gramatical, între cele două construcții lexematice există diferențe semnificative. Astfel,
superlativul, grad de comparație al adjectivelor, are două forme, prezentându-se ca „superlativ
relativ” și „superlativ absolut”. Superlativul absolut se prezintă sub forma „foarte ...”, pe când
superlativul relativ este construit după modelul „cel/cea mai ...”. Așadar, legiuitorul folosește,
în cuprinsul dispoziției legale analizate, forma superlativului relativ. Care ar fi însă diferența
dintre cele două și, până la urmă, ce importanță are această distincție în materia supusă analizei?
Superlativul absolut arată că însușirea este în cel mai înalt grad fără a fi comparată cu o altă
însușire, pe când superlativul relativ arată că însușirea unui obiect (a unei ființe) se află la
gradul cel mai înalt sau cel mai scăzut comparată cu aceeași însușire sau cu o alta. În
considerarea celor expuse, apreciem că utilizarea de către legiuitor a sintagmei „cea mai ușoară
culpă” – aflată la superlativul relativ - în detrimentul construcției lexematice „culpa foarte
ușoară” – care exprimă superlativul absolut – nu este una întâmplătoare, ci, dimpotrivă, aleasă
cu mare grijă.
Astfel, în cazul în care textul legal analizat ar fi fost: „autorul prejudiciului răspunde
pentru culpa foarte ușoară”, interpretarea gramaticală a acestuia ar fi condus la concluzia că
etalonul pe care legiuitorul l-a avut în vedere este, într-adevăr, cel al lui superior pater familias,
însă al unui tip abstract, universal valabil, care nu aparține nici unei categorii, care se află
deasupra tuturor, neputând fi comparat. Făptuitorului i se solicitau diligența și prudența omului
foarte diligent și prudent, fiind sancționat pentru faptul că acțiunea sa concretă nu corespunde
standardelor conduitei ideale, pe care superior pater familias ar fi adoptat-o, neținându-se
seama de nici o împrejurare, circumstanță, eveniment extern persoanei celui ce a comis fapta
ilicită prejudiciabilă și care ar fi putut determina, în parte, comportamentul adoptat de către
acesta din urmă.
Dimpotrivă, folosirea superlativului relativ atrage cu necesitate ideea apartenenței
făptuitorului la un anumit grup, la o anumită categorie de persoane, din cadrul căreia este extras
etalonul celei mai diligente și mai prudente persoane, cu a cărei conduită este comparată
activitatea ilicită prejudiciabilă concretă a făptuitorului. Acest grup este format din totalitatea
persoanelor care s-ar fi aflat în aceleași circumstanțe, împrejurări, condiții externe persoanei
făptuitorului, în care s-a găsit acesta la momentul săvârșirii faptei ilicite. Mai mult,
circumscrierea persoanelor care fac parte din acest grup de comparație trebuie să țină cont și
de alți factori, desigur extrinseci făptuitorului, însă care îl caracterizează totuși pe acesta ca
membru al societății: factorii sociologici: categoria socială căreia îi aparține, religia etc. După
formarea, la nivel teoretic, a grupului de comparație, din cadrul acestuia se extrage etalonul:
cel mai diligent și prudent om, cu a cărui conduită va fi comparată acțiunea făptuitorului.
Pentru prima oară în legislația autohtonă, artizanii Codului civil fac vorbire despre
culpa profesională sau culpa de tehnică profesională, statuând că, la stabilirea și aprecierea
culpei, trebuie să se țină seama și de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în
exercițiul activității sale. În lumina textului art. 1357 alin. 2 din Codul civil, apreciem necesar
a atrage atenția asupra faptului că, și în acest domeniu, etalonul de apreciere a culpei s-a
schimbat, referindu-ne la profesionistul cel mai diligent și prudent, cu a cărui conduită în
exercitarea profesiei va fi comparată activitatea ilicită prejudiciabilă a făptuitorului
profesionist.
În privința culpei de tehnică profesională, prin transpunerea principiului general în
materie, aceasta poate fi definită ca o greșeală pe care cel mai diligent și mai prudent practician,
acționând în aceleași circumstanțe în care a acționat făptuitorul, nu ar fi comis-o. Rezultatul
acesteia se concretizează într-un eșec pe care activitatea celui mai diligent și mai prudent
profesionist, desfășurată în aceleași împrejurări, nu l-ar fi înregistrat. Se poate vorbi așadar
despre un model, despre un standard, ținând cont de o anumită categorie profesională și despre
regulile științei în domeniul respectiv, pe care aceasta le observă. Standardul este acela al celui
mai diligent și mai prudent profesionist, transpunerea în materie a criteriului general al lui
superior pater familias.
Iată deci că, și în aprecierea greșelii profesionale, se remarcă un criteriu obiectiv de
raportare – tipul ideal de comportament – cerut în anumite condiții concrete de exercitare a
practicii în activitatea respectivă. Un asemenea tip se caracterizează prin competență, prudență,
atenție și devotament raportate la activitatea specifică a profesionistului. Ori de câte ori
prestația acestuia conjugată cu personalitatea profesională a practicianului verifică aceste
calități, condiții, nu putem vorbi despre culpa profesională, ci despre eșecul profesional, chiar
în prezența unui prejudiciu, urmare a exercitării profesiei.
Criteriul de apreciere a culpei este constituit de atitudinea profesională cea mai înaltă,
a unui alt profesionist, care, în condiții similare de lucru, nu ar fi comis greșeala. Culpa
practicianului se apreciază așadar obiectiv, in abstracto. Ea se constituie într-o eroare de
conduită pe care un individ avizat, acționând în aceleași împrejurări, nu ar fi comis-o. Este
necesar deci ca urmările nefaste ale comportamentului profesionistului să fi putut fi prevăzute,
dacă nu de autorul lor, atunci cel puțin de acest tip abstract – individul avizat – plasat în aceleași
condiții externe, gravitatea culpei fiind direct proporțională cu posibilitatea previzibilității
acestor consecințe, în funcție de cum ele apăreau, la momentul comiterii faptei, ca fiind doar
posibile sau, dimpotrivă, producerea lor se apropia de o probabilitate vecină cu certitudinea.
Tipul abstract de practician ni se dezvăluie ca fiind acela al unui profesionist ale cărui
calități și a cărui conduită sunt, la cel mai înalt nivel, sperate, așteptate de către fiecare client.
Pentru a stabili această comparație, este imposibil a raționa într-un mod pur abstract. Aceste
circumstanțe, independente de voința practicianului, în care își exercită profesia, pot, câteodată,
explica, iar, alteori, scuza conduita acestuia. De aceea, este necesar a se decela dacă, fiind date
aceleași împrejurări externe în care a acționat autorul prejudiciului, cel mai diligent și prudent
profesionist ar fi operat la fel. De exemplu, un medic din mediul rural nu dispune de aceleași
mijloace de investigație precum unul dintr-un centru de sănătate din mediul urban; a nu apela
la un examen radiografic poate, în acest fel, să constituie o neglijență din partea acestuia din
urmă, pe când, în cazul primului, nu. Un bun profesionist este verificat și în funcție de
capacitatea sa de a aprecia cât mai obiectiv posibilitățile pe care le are la dispoziție și de a
acționa doar în limitele conferite de acestea. Într-un astfel de caz, ca cel din exemplul învederat,
dacă practicianul care nu dispunea de aparatura necesară a efectua examenul radiografic a
conștientizat necesitatea acestuia, dar, din pricina urgenței, nu a dispus de timpul necesar
transferării bolnavului la o unitate sanitară în care avea posibilitatea efectuării acestui examen
și, în condițiile date, a luat măsurile care se impuneau cu necesitate, fără a fi sigur de
diagnosticul său, nu va fi ținut răspunzător pentru eventualele prejudicii suferite de către
pacient. Pe de altă parte, orice intervenție prejudiciabilă efectuată de către medicul din cadrul
unității sanitare în care, chiar și în ipoteza urgenței, avea posibilitatea de a efectua examenul
radiologic, va sta la baza stabilirii neglijenței sau, după caz, a imprudenței sale, în funcție de
cum a prevăzut sau nu necesitatea efectuării acelui examen.
Dacă aceste circumstanțe de ordin exterior trebuie luate în calcul întotdeauna pentru a
se aprecia culpa practicianului, nu vom avea în vedere niciodată elementele de ordin personal,
adică tarele și calitățile fiecărui individ în parte. În acest sens, de exemplu, neputința unui
profesionist de a efectua o anumită intervenție nu va putea fi reținută ca o cauză exoneratoare
de răspundere, ci, dimpotrivă, răspunderea acestuia va fi agravată de faptul că, fiind conștient
de propria-i incapacitate fizică ori psihică, a efectuat totuși activitatea prejudiciabilă.
Răspunderea practicianului într-un astfel de caz va fi angajată chiar și în situația în care clientul
acestuia ar fi cunoscut această neputință. Pentru a putea construi așadar tipul abstract al
practicianului, este necesar a-l „dezbrăca” pe cel culpabil de toate elementele care-i sunt
personale.
De asemenea, culpa profesională trebuie apreciată în funcție de clasa profesională a
practicianului, doar în această măsură fiind necesar a se ține cont de pregătirea profesională a
acestuia. Astfel, acesta trebuie să constituie un factor de apreciere doar pe verticală, iar nu pe
orizontală. Nu poate fi solicitată, în acest sens, aceeași pregătire profesională unui medic de
medicină generală și unui specialist. Conduita fiecărui practician trebuie raportată, în vederea
comparării acesteia cu aceea a modelului abstract, la aceea a unui profesionist de o diligență și
de o prudență superioare, care activează în același plan profesional, în același domeniu de
activitate. Spre exemplu, comportamentul concret al unui cardiolog, într-o situație dată, va fi
etalonat în funcție de conduita adoptată de un cardiolog avizat, în aceeași situație.
Criteriul de apreciere a culpei este direct relaționat cu standardul de calitate pe care
executarea obligației practicianului trebuie să-l releve. Astfel, dacă acest standard este acela al
”celui mai diligent și mai prudent profesionist” care ar fi acționat în aceleași împrejurări, atunci
și criteriul de apreciere a culpei trebuie să fie același. Căci fapta culpabilă nu este nimic altceva
decât imaginea oglindită invers a executării corespunzătoare a obligației.
În acest sens, etalonul este unul al excelenței ori al practicianului superior, și nu acela
al unui profesionist mediu.
Standardul nu este, de altfel, nici unul al bunei-credințe; în consecință, nu are
importanță dacă profesionistul a executat obligația cu bună sau cu rea-credință, acesta fiind un
element personal, care nu influențează cu nimic activitatea criteriului abstract de apreciere a
culpei profesionale, în stabilirea căruia trebuie să avem în vedere doar circumstanțele exterioare
voinței practicianului și, nicidecum, pe cele care pot fi legate de aceasta.
Criteriul abstract de apreciere a culpei profesionale prezintă avantajul unei reale
suplețe. Astfel, această apreciere este susceptibilă de a varia în funcție de factorul timp, etalonul
modificându-se permanent, prin raportarea sa la „nivelul actual al științei”, care este solicitat
celui mai diligent și mai prudent practician. Acest „nivel actual al științei” nu este ceva abstract.
El se concretizează în ansamblul informațiilor difuzate în mediul profesional respectiv ca fiind
cunoscute și acceptate aproape în mod unanim, privind practicile care sunt recomandate în
anumite situații.
Deși, din punctul de vedere al efectelor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie
- și ne referim aici la întinderea obligației de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită de
către făptuitor – forma vinovăției sau gradul culpei cu care a fost săvârșită acțiunea păgubitoare
nu au nici o relevanță, totuși au un rol hotărâtor în privința exonerării sau a excluderii ori
limitării răspunderii.
Fără a insista, în acest loc, prea mult asupra acestui aspect, învederăm doar că, în
cuprinsul art. 1354 și în cel al art. 1355, artizanii Codului civil acordă un rol foarte important
formei de vinovăție și gradului culpei cu care a fost comisă fapta ilicită prejudiciabilă.
Astfel, așa cum am văzut deja, art. 1354, sub titlul „Alte cauze de exonerare” statuează
că „Victima nu poate obține repararea prejudiciului cauzat de persoana care i-a acordat ajutor
în mod dezinteresat sau de lucrul, animalul ori edificiul de care s-a folosit cu titlu gratuit, decât
dacă dovedește intenția sau culpa gravă a celui care, potrivit legii, ar fi fost chemat să
răspundă”. Așadar, în primul rând, textul legal analizat instituie o foarte importantă excepție
de la prevederile art. 1357 alin. 2 din cuprinsul actualului Cod civil, mai sus discutat, în materia
răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, stipulând că, ori de câte ori făptuitorul a
prestat victimei un serviciu dezinteresat, acesta nu va fi răspunzător pentru prejudiciul suferit
de către victimă în urma acelei activități decât dacă fapta ilicită a fost comisă cu intenție sau
din culpă gravă; stabilirea în acest caz a formei de vinovăție sau a gradului culpei este capitală,
făcând diferența între răspundere și nerăspundere, căci, din interpretarea per a contrario a
acestei dispoziții legale, rezidă cu puterea evidenței că făptuitorul nu va răspunde pentru
prejudiciul cauzat din culpă foarte ușoară sau ușoară, după caz, indiferent că este vorba despre
imprudență sau despre neglijență.
Același articol 1354 dispune că, în cazul în care prejudiciul a fost cauzat de un lucru,
de un animal sau de ruina unui edificiu pe care victima l-a folosit în mod gratuit, aceasta nu își
va putea vedea reparată paguba suferită pe temeiul art. 1375, art. 1376 sau art. 1378 Cod civil,
neputând fi angajată, împotriva celui care, potrivit legii, ar fi chemat să răspundă, răspunderea
civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate de animale, de lucruri sau de ruina edificiului; într-
un astfel de caz, victima nu va putea beneficia de facilitatea majoră pe care o prezintă aceste
trei cazuri de răspundere civilă delictuală obiectivă: inexistența, în sarcina sa, a obligației de a
dovedi vinovăția făptuitorului, răspunderile în discuție fiind fundamentate pe cu totul alte
temeiuri; faptul că a utilizat în mod gratuit bunul sau animalul producător de prejudiciu îi
îngreunează situația, fiind nevoită, pentru a-și putea vedea reparată paguba suferită, să probeze,
în realitate, intenția sau culpa gravă a celui care, potrivit legii, ar fi fost chemat să răspundă; cu
alte cuvinte, victima va trebui să dovedească fapta proprie, săvârșită cu intenție sau din culpă
gravă, a păzitorului juridic al animalului, a celui care se servește de acesta, a păzitorului juridic
al lucrului sau a proprietarului edificiului, urmărindu-l, pe oricare dintre aceștia, după caz, în
temeiul art. 1357 Cod civil, deci singura sa posibilitate este aceea de a angaja răspunderea civilă
delictuală pentru fapta proprie a persoanei care, potrivit legii, ar fi fost chemată să răspundă
pentru prejudiciul cauzat de animalul, de lucrul sau de edificiul pe care victima l-a folosit în
mod gratuit; răspunderea acesteia va fi angajată numai dacă victima va reuși să facă dovada
faptului că fapta ilicită prejudiciabilă a fost săvârșită cu intenție sau din culpă gravă, tot ca o
excepție de la prevederile alin. 2 al art 1357 Cod civil.
Art. 1355 Cod civil, sub titlul „Clauze privind răspunderea”, dând, din nou, o
importanță majoră formei de vinovăție și gradului culpei cu care a fost săvârșită fapta ilicită,
stipulează: „(1) Nu se poate exclude sau limita, prin convenții sau acte unilaterale, răspunderea
pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție sau din culpă gravă.
(2) Sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă
imprudență sau neglijență, bunurilor victimei”. Așadar, legiuitorul dispune, cu caracter de
principiu, că, în materia răspunderii civile, clauzele privind limitarea ori chiar excluderea
răspunderii făptuitorului pentru prejudiciul material cauzat victimei sunt valabile; cu toate
acestea, prin excepție, aceste clauze nu au nici o valabilitate atât timp cât vizează săvârșirea
faptei ilicite cu intenție sau din culpă gravă; sunt însă valabile clauzele de limitare sau de
înlăturare a răspunderii care au în vedere săvârșirea faptei ilicite păgubitoare din culpă ușoară
sau foarte ușoară, după caz, indiferent de forma acesteia – imprudență sau neglijență.
Și exemplele pot continua.

6. Proba vinovăției

În privința probei vinovăției civile delictuale, principiul în această materie este fixat de
mai vechea regulă pretoriană eius incumbit probari, qui dicit, non qui negat, consacrând ideea
că victima prejudiciului trebuie să facă dovada elementelor răspunderii civile delictuale, atât a
celor obiective, cât și a celui subiectiv, în speță, a vinovăției făptuitorului, așa cum, de altfel,
statuează și textul art. 249 Cod de procedură civilă.
Dacă elementele obiective ale răspunderii sunt mai facil de dovedit, latura subiectivă
ridică totuși anumite probleme generate de specificitatea acesteia, obiectul probei constituindu-
l, de facto, procesul psihic al făptuitorului, atitudinea acestuia, a priori și în timpul săvârșirii
faptei prejudiciabile, față de faptă și de consecințele acesteia.
Dovada vinovăției este un aspect ce ține de starea psihică din spatele unei conduite
umane, când această stare psihică este o condiție de existență a răspunderii civile. Proba culpei
este un element care trebuie atașat conduitei umane și atitudinii sale (adică a ființei umane).
 Cu alte cuvinte, dovada vinovăției presupune a proba atât factorul intelectiv, cât și pe
cel volitiv care, împreună, caracterizează atitudinea antisocială a făptuitorului.
Datorită acestor dificultăți, practica judiciară va apela la criteriul obiectiv de delimitare
(superior pater familias), așa cum a fost acesta prezentat mai sus, victima prejudiciului
neputând dovedi direct vinovăția, ci, pornind de la elementele de ordin obiectiv, coroborate cu
circumstanțele reale și personale ale cauzei, etalonează conduita făptuitorului cu aceea a celui
mai diligent și mai prudent om. Dovada depășirii tiparelor unei astfel de conduite model
echivalează, practic, cu proba vinovăției celui ce a săvârșit fapta prejudiciabilă.
Există situații, mai ales în cazul răspunderii civile delictuale a profesioniștilor, în care
niciodată nu va fi posibil a se dovedi elementul subiectiv al raportului juridic de răspundere
civilă – vinovăția profesionistului – fără a fi luate în considerare celelalte elemente obiective
ale acestuia, căci, numai pornind de la studiul comportamentului practicianului, se va putea
concluziona asupra vinovăției sale. Altfel, procesul psihologic care a impulsionat acest
comportament va rămâne de nepătruns. Determinarea legăturii psihologice, subiective, dintre
persoana profesionistului și conduita acestuia, nu se va putea realiza decât studiind, pas cu pas,
acțiunile sale în relația cu clientul. În acest sens, judecătorului trebuie să-i fie înfățișat un film
cât se poate de fidel al desfășurării temporale a acestei relații, dar și concluzia unei cauzalități
științifice existente între conduita neconformă a practicianului și paguba suferită de către
clientul acestuia. Toate acestea fac obiectul unui raport de expertiză tehnică judiciară de
specialitate.
Există situații în care judecata de valoare a împărțitorului de dreptate poate fi efectuată
fără a se administra în cauză o expertiză.
În acest sens, poate fi menționată, în primul rând, ipoteza în care însuși pârâtul, chemat
la interogatoriu, cooperează cu instanța de judecată, oferind acesteia răspunsuri la toate
întrebările, recunoscându-și astfel vinovăția.
A doua situație de acest fel este aceea a spețelor în care poate fi aplicată doctrina
„common knowledge” (a ”cunoașterii comune, la îndemâna oricui” – trad. n.). Această
posibilitate există în cazurile de culpă profesională în care neglijența practicianului este atât de
evidentă încât nu există nevoia opiniei unui expert. De exemplu, într-un caz de malpraxis
medical, o pacientă care a suferit o mastectomie la sânul sănătos nu are nevoie de o expertiză
din care să rezulte conduita neconformă a medicului. Deschiderea spre utilizarea acestei
doctrine apare doar în cazurile în care este evident că paguba suferită de către client se
datorează neglijenței practicianului.

7. Cauzele care înlătură vinovăția

7.1. Lipsa discernământului. Capacitatea delictuală. Obligația subsidiară de

indemnizare a victimei

Stabilirea existenței elementului psihic, ca temei al răspunderii civile delictuale

presupune, cu necesitate, aflarea, în context, a ambelor elemente care intră în structura
vinovăției: elementul intelectiv și elementul volitiv.
Ori de câte ori unul dintre acestea lipsește, fie elementul intelectiv, datorită lipsei
discernământului autorului, fie cel volitiv, din cauza constrângerii exercitate asupra
făptuitorului pentru a-l determina să săvârșească fapta ilicită prejudiciabilă, nu putem vorbi de
existența vinovăției și, pe cale de consecință, de posibilitatea angajării răspunderii civile
delictuale a actantului.
 7.1.1. Relația dintre discernământ, capacitatea delictuală și vinovăție. Capacitatea
delictuală: concept, delimitări, regulă, excepții, probă

În materia răspunderii civile delictuale, o relevanță deosebită prezintă problema

discernământului individului, care fundamentează capacitatea delictuală a acestuia.
Deși există, în literatura de specialitate, opinii care consideră capacitatea delictuală o
a cincea condiție esențială a răspunderii civile delictuale, ne alăturăm acelora care apreciază
că, de fapt, aceasta, fiind fundamentată de discernământ, constituie premisa absolut necesară
a vinovăției făptuitorului.
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită prejudiciabilă este angajată numai
dacă făptuitorul are discernământul faptelor sale, adică prezintă aptitudinea psihică necesară
înțelegerii semnificației faptei săvârșite și a consecințelor acesteia, fiind capabil să discearnă
între ceea ce este licit și ilicit. Aceasta este, de facto, capacitatea delictuală, intim legată de
existența sau inexistența discernământului.
Din punct de vedere juridic, discernământul fundamentează existența sau inexistența
vinovăției, în sensul că numai unei persoane capabile să înțeleagă în mod corespunzător
semnificația și valoarea faptei ilicite pe care o săvârșește, i se pot imputa săvârșirea faptei și
urmările negative ale acesteia în ordinea de drept.
Așadar, prezența discernământului făptuitorului este o condiție sine qua non pentru
existența vinovăției și angajarea răspunderii juridice civile a acestuia. Viceversa: lipsa
discernământului atrage după sine lipsa vinovăției actantului.
Atât existența intenției, cât și cea a imprudenței presupun, în mod necesar, că făptuitorul
avea, la momentul comiterii faptei ilicite prejudiciabile, discernământ și anume că el era capabil
să-și dea seama de urmările faptei sale; fiindcă, în lipsa acestei facultăți, autorul nu ar putea
urmări producerea pagubei ori accepta posibilitatea pricinuirii acesteia și nici să prevadă
rezultatul pe care socotește el că nu se va produce. De asemenea, în cazul neglijenței,
coroborând textul art. 16 alin. 3, cu cel al art. 1349 alin. 2 Cod civil, necesitatea
discernământului nu poate fi tăgăduită; astfel, deși primul text legal invocat statuează că este
suficient, pentru ca făptuitorul să fie considerat că a săvârșit fapta ilicită prejudiciabilă din
culpă fără prevedere, ca el să fi trebuit să prevadă rezultatele negative ale faptei sale, fără a
solicita expres și condiția posibilității autorului de a prevedea aceste consecințe, cel de-al doilea
text suplinește această lacună, consacrând principiul potrivit căruia „Cel care, având
discernământ, încalcă această îndatorire (adică săvârșește o faptă ilicită prejudiciabilă)
răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”.
Capacitatea delictuală nu trebuie confundată cu capacitatea de exercițiu. Prima are în
vedere răspunderea civilă, constituindu-se într-o premisă a vinovăției celui ce a săvârșit fapta
ilicită prejudiciabilă. A doua privește încheierea de acte juridice, practic, capacitatea persoanei
de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligații. Aceasta este și explicația faptului că
criteriile în funcție de care legea stabilește cele două feluri ale capacității juridice sunt diferite.
Problema capacității delictuale și, implicit, aceea a vinovăției făptuitorului se reduce,
până la urmă, la probă. Astfel, o faptă ilicită prejudiciabilă va antrena răspunderea civilă a celui
ce a săvârșit-o doar în condițiile, deja arătate, în care se dovedește că acesta a avut, la momentul
săvârșirii faptei respective, discernământ; cu alte cuvinte, aptitudinea de a conștientiza
caracterul ilicit al faptei pe care a comis-o, precum și urmările negative ale acesteia, capacitatea
de a discerne între licit și ilicit; odată dovedit acest lucru, se stabilește capacitatea delictuală a
persoanei în cauză, adică aptitudinea sa de a putea fi trasă la răspundere și obligată la repararea
prejudiciului cauzat prin fapta ilicită.
Capacitatea delictuală sau capacitatea de a răspunde a unei persoane apare astfel ca
aptitudinea de a evalua coerent consecințele juridice ale faptei sale și de a suporta,
concomitent, sancțiunile prevăzute de lege și aplicate de organele competente în urma
săvârșirii faptei.
Capacitatea delictuală este o formă a capacității juridice, prin care se desemnează
aptitudinea persoanei fizice de a da socoteală, în fața societății, pentru faptele ilicite săvârșite
de ea, de a evalua corect semnificația sancțiunii juridice corespunzătoare acestor fapte și de a
suporta consecințele negative pe care exercitarea constrângerii de stat, cu ocazia aplicării și
executării acelei sancțiuni, le presupune ca necesare și inevitabile.
Odată stabilită capacitatea delictuală a făptuitorului, urmează a i se stabili vinovăția,
care nu este implicată de simpla prezență a discernământului.
Vinovăția reprezintă un proces psihic, intelectiv și volițional, complex, având ca
premisă necesară, dar nu suficientă, discernământul, ca fundament al capacității delictuale.
Astfel, doar o persoană cu discernământ este capabilă să dezvolte un proces volițional intern,
în ambele sale laturi – intelectivă și volitivă – care presupune, pe de o parte, cunoașterea
scopului acțiunii și a mijloacelor cu ajutorul cărora se poate atinge acest scop, înțelegerea,
chibzuirea și deliberarea asupra acestor posibilități, urmate, pe de altă parte, de luarea, în mod
liber, a unei hotărâri de a acționa într-o formă sau în alta; în acest moment, voința de a săvârși
fapta ilicită, deși deplin formată, nu are încă nici o semnificație juridică, rămânând în stadiul
unui proces psihic lăuntric, până când hotărârea capătă o exteriorizare obiectivă, concretizată
în săvârșirea faptei ilicite, de care însă legea leagă consecințe juridice: nașterea raportului
juridic civil de răspundere delictuală, în cadrul căruia făptuitorul va fi obligat la repararea
pagubelor cauzate prin fapta sa.
Din punctul de vedere al dreptului, ceea ce interesează este rezultatul obiectivizat al
acestui proces psihic, voința concretizată în săvârșirea faptei ilicite. Printr-un astfel de act,
practic, voința, hotărârea de a acționa se transformă în vinovăție – element al răspunderii civile
delictuale pentru fapta proprie.
În cadrul acestui proces psihic complex, denumit generic vinovăție, discernământul
este, de fapt, liantul dintre diferitele secvențe psihice în care sunt etalate, pe rând, soluțiile,
căile posibile, licite sau ilicite, prin care actantul își poate atinge scopul fixat. Aceste posibilități
de a acționa îi apar agentului, inițial, precum piesele unui puzzle, întreaga planșă fiind obținută
prin concursul nemijlocit al discernământului, aptitudine cu ajutorul căreia făptuitorul discerne,
adică: pătrunde, judecă, apreciază conținutul fiecăreia dintre soluțiile găsite, efectele pozitive
sau negative ale acestora, caracterul lor licit sau ilicit, reușind în acest fel să își creeze veritabile
scenarii corespunzătoare fiecărei posibilități de acțiune, după care alege liber, în deplină
cunoștință de cauză, cu precizie, una dintre soluții, pe care urmează a o obiectiva, săvârșind
astfel fapta.
În acest chip, discernământul, fundament al capacității delictuale, constituie o condiție
sine qua non a vinovăției.
Este lesne de înțeles, prin urmare, de ce o persoană fără discernământ nu este trasă la
răspundere: pentru că o astfel de persoană nu înțelege caracterul antisocial și, prin urmare, ilicit
al faptei sale, nefiind capabilă să prefigureze consecințele păgubitoare ale acesteia și, în
consecință, să aleagă judicios între o faptă licită și una ilicită. Lipsind această aptitudine,
desfășurarea procesului volițional intern este puternic afectată, fapta săvârșită ajungând să
constituie obiectivarea unei hotărâri de a acționa adoptate haotic, în urma unor corelații ilogice
și având la bază repere eronate în privința distincției dintre bine și rău, dintre licit și ilicit. Or,
o astfel de hotărâre, exteriorizată prin săvârșirea faptei ilicite, nu se poate transforma în
vinovăție, întrucât nici unul dintre elementele componente ale acesteia – factorul intelectiv și
cel volitiv – nu corespund standardelor minime ale unor procese intelectiv-cognitive.
Așa cum s-a afirmat în doctrină, persoanele lipsite de discernământ nu pot fi făcute
responsabile pentru fapta proprie deoarece ele nu au, la momentul săvârșirii faptei ilicite, „o
voință îndestulător de călăuzită de rațiune, pentru a putea deosebi, discerne, socialul de
antisocial, binele de rău”.
Acestea sunt motivele pentru care achiesăm la opiniile exprimate în literatura de
specialitate, potrivit cărora capacitatea delictuală nu constituie o condiție separată a
răspunderii civile, ci este, de fapt, o premisă a vinovăției.
Incapacitatea delictuală presupune o lipsă totală de discernământ, care, pentru a
exonera de răspundere pe făptuitor, trebuie să fie concomitentă cu fapta ilicită și păgubitoare.
Lipsa doar în parte a discernământului nu influențează nici existența și nici întinderea
răspunderii civile.
Cum arătam, problema discernământului și deci a capacității delictuale se reduce la o
problemă de probă. Existența sau inexistența discernământului, constituind, din punct de
vedere juridic, o stare de fapt, este posibil a fi probată prin orice mijloc de probă. Între aceste
mijloace, fără îndoială, un loc important îl ocupă expertiza medico-psihiatrică, însă nici măcar
aceasta nu constituie o probă absolută, judecătorul fiind suveran, până la urmă, în a aprecia, în
concret, de la caz la caz, asupra existenței discernământului sau a lipsei acestuia, la momentul
săvârșirii faptei ilicite, și, de aici, asupra vinovăției făptuitorului.
Ca principiu, sarcina probei aparține victimei prejudiciului, potrivit regulii eius
incumbit probari, qui dicit, non qui negat, așa cum, de altfel, solicită și trextul art. 249 Cod de
procedură civilă, însă datorită specificității obiectului probei în această materie – procesul
psihic al făptuitorului, care a precedat săvârșirea faptei ilicite – victima are o sarcină foarte
dificilă, uneori, aproape imposibilă.
Acesta este motivul pentru care, tradițional, având ca finalitate ușurarea sarcinii probei
care apăsa asupra victimei prejudiciului asemeni unei probatio diabolica, legea civilă instituie
regula capacității delictuale, făcând din incapacitatea delictuală excepția în materie. Astfel,
cel care nu este lipsit total de discernământ este prezumat de legea civilă că are, pe deplin,
discernământul corespunzător tipului de om care servește de etalon al gradului de prudență și
diligență de care trebuie să dea dovadă orice membru al societății.
În acest fel, întreaga sarcină a probei existenței discernământului făptuitorului la
momentul săvârșirii faptei este ridicată de pe umerii victimei, care se bucură de această
prezumție legală relativă, în temeiul căreia cel care a săvârșit fapta ilicită este prezumat a avea
capacitate delictuală, putându-se libera de răspundere doar dacă face dovada că, la momentul
înfăptuirii acțiunii păgubitoare, era lipsit complet de discernământ, aflându-se într-o stare de
incapacitate delictuală.

7.1.2. Prezumții privind discernământul făptuitorului. Reglementarea capacității

delictuale în cuprinsul Codului civil

• Prezumția de existență a discernământului, la momentul săvârșirii faptei ilicite

prejudiciabile, în privința oricărei persoane majore nepuse sub interdicție
judecătorească – regula în materie

Textul art. 1367 Cod civil, intitulat marginal „Răspunderea altor persoane lipsite de
discernământ”, este așezat imediat după cel numit „Răspunderea minorului și a celui pus sub
interdicție judecătorească” (art. 1366 Cod civil), de unde rezultă că acele „alte persoane” la
care denumirea normei face referire sunt, de facto, toate persoanele majore care nu sunt puse
sub interdicție judecătorească.
În cuprinsul acestei norme este consacrată legislativ o cauză de iresponsabilitate
datorată lipsei vinovăției fundamentată pe absența, la momentul săvârșirii faptei ilicite, a
discernământului făptuitorului, din cauza unei „tulburări a minții”, „chiar vremelnice”, de o așa
natură încât „l-a pus (pe acesta – n.n.) în neputință de a-și da seama de urmările faptei sale”.
 Prezența acestui text legal în cuprinsul Codului civil nu constituie altceva decât triumful
teoriei răspunderii civile delictuale subiective pentru fapta proprie, întemeiată întotdeauna pe
vinovăția făptuitorului, văzută atât ca o condiție sine qua non a antrenării acestei răspunderi,
cât și ca idee care stă la baza răspunderii pentru fapta proprie în sistemul de drept autohton.
Articolul analizat statuează că cel care a cauzat un prejudiciu nu este răspunzător dacă,
în momentul în care a săvârșit fapta păgubitoare, era într-o stare, chiar vremelnică, de tulburare
a minții care l-a pus în neputință de a-și da seama de urmările faptei sale. Cu alte cuvinte, norma
juridică inserată în cuprinsul art. 1367 Cod civil, privită sistemic și în coroborare cu cea
aflătoare în textul art. 1366 din același act normativ, precizează că o persoană majoră, nepusă
sub interdicție judecătorească, nu este răspunzătoare pentru fapta ilicită prejudiciabilă pe care
a săvârșit-o, dacă, în momentul comiterii acesteia, nu avea discernământ.
Ceea ce reglementează legislatorul în cuprinsul art. 1367 Cod civil este, de fapt,
excepția în materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a persoanelor majore
nepuse sub interdicție judecătorească.
Textul analizat oferă unei astfel de persoane posibilitatea de a se exonera de răspundere
prin dovada faptului că, exact în momentul săvârșirii faptei ilicite păgubitoare, era lipsită de
capacitatea de a înțelege caracterul ilicit al acțiunilor sau al inacțiunilor sale, precum și de a
prevedea urmările antisociale ale acestora.
Această dovadă incumbând făptuitorului - pârât, înseamnă că sarcina probei este
răsturnată în cadrul procesului, întrucât, potrivit principiului onus probandi incumbit eius qui
dicit no eius qui negat, consacrat expressis verbis în cuprinsul art. 249 C.pr.civ., dovada tuturor
condițiilor de angajare a răspunderii civile delictuale a făptuitorului pentru fapta proprie ar fi
trebuit să revină reclamantului - victimei ori unei alte persoane care este îndreptățită la
despăgubire și care solicită în justiție repararea prejudiciului suferit – pârâtul neavând decât a
aștepta ca împotriva sa să se producă toate probele solicitate de lege pentru a i se angaja
răspunderea.
Or, un astfel de mecanism, de răsturnare a sarcinii probei dinspre reclamant înspre
pârât, este specific prezumțiilor relative stipulate în beneficiul reclamantului, care nu este ținut
să dovedească decât faptul cunoscut, vecin și conex, pentru ca astfel, cu concursul prezumției,
să probeze faptul necunoscut, generator de drepturi. În această ordine de idei, reclamantul,
dovedind faptul că pârâtul este o persoană majoră nepusă sub interdicție judecătorească,
probează, cu ajutorul prezumției, că, la momentul săvârșirii faptei ilicite prejudiciabile,
făptuitorul avea discernământ; cu alte cuvinte, el face dovada că, la acea clipă, pârâtul nu se
afla într-o stare, chiar vremelnică, de tulburare a minții și că avea posibilitatea de a-și da seama
de urmările faptei sale.
Această prezumție – de discernământ al tuturor persoanelor majore nepuse sub
interdicție judecătorească – nu este consacrată expressis verbis în textele Codului civil,
nerăspunzând, în acest sens, prima facie, unei cerințe sine qua non a oricărei prezumții legale:
aceea de a fi determinată special de lege.
Însă, în opinia noastră, prezența acesteia în economia textelor legale care reglementează
în materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie nu poate fi tăgăduită, chiar dacă ea
este ascunsă sub vălul art. 1367 alin. 1 Cod civil. Astfel, din moment ce legiuitorul a consacrat,
în cuprinsul art. 1367 Cod civil, o excepție, este indeniabil că trebuie să existe și o regulă de la
care această excepție să deroge. Regula rezultă fără putință de tăgadă din interpretarea per a
contrario și sistemică, în coroborare cu art. 1366 Cod civil, a textului art. 1367. Citită astfel,
norma juridică inserată în acest din urmă articol are următorul conținut: „cel care, fiind major
și nepus sub interdicție judecătorească, a cauzat un prejudiciu, a avut discernământ în
momentul în care a săvârșit fapta păgubitoare”.
 Aceasta nu este însă o regulă de fond imperativă, ci una împotriva căreia legiuitorul
admite proba contrară. Așadar, textul legal nu ascunde o prezumție irefragabilă, ci una relativă,
deci o prezumție legală propriu-zisă.
Conchizând în această privință, afirmăm: art. 1367 alin. 1 Cod civil escamotează o
prezumție legală relativă de discernământ, prezent în momentul comiterii faptei ilicite
prejudiciabile, împotriva tuturor persoanelor majore nepuse sub interdicție judecătorească;
faptul cunoscut, vecin și conex pe care trebuie să-l probeze reclamantul și care declanșează
mecanismul prezumției: pârâtul, la momentul săvârșirii faptei ilicite prejudiciabile, era major
și nepus sub interdicție judecătorească; proba contrară admisibilă, pe care trebuie să o producă
pârâtul pentru a înlătura prezumția și, în acest fel, pentru a se exonera de răspundere: în
momentul în care a săvârșit fapta păgubitoare era lipsit de discernământ, aflându-se într-o stare,
chiar vremelnică, de tulburare a minții, care l-a pus în neputință de a-și da seama de urmările
faptei sale.
Ceea ce trebuie reținut însă, în această privință, este aceea că exoneratoare de
răspundere este lipsa totală a discernământului, o simplă diminuare a acestuia neavând această
capacitate. Într-adevăr, acest lucru rezultă fără echivoc din chiar titlul marginal al textului art.
1367 alin. 1 Cod civil, care solicită ca, pentru a nu fi răspunzător, făptuitorul, la momentul
săvârșirii faptei ilicite păgubitoare, să fi fost lipsit de discernământ.
Pe de altă parte, alin. 2 al aceluiași text legal statuează că starea vremelnică de tulburare
a minții făptuitorului nu trebuie să fi fost autoprovocată, prin beția produsă de alcool, de
stupefiante sau de alte substanțe, caz în care chiar făcând proba lipsei sale de discernământ la
momentul săvârșirii faptei ilicite prejudiciabile, pârâtul nu se va putea exonera de răspundere;
în caz contrar, cel care a cauzat prejudiciul rămâne răspunzător, el fiind pedepsit pentru greșeala
sa anterioară – culpa remota – pe care a comis-o având discernământ: aceea de a-și fi provocat
starea de tulburare a minții cu scopul de a săvârși fapta ilicită; într-un astfel de caz, suprimarea
discernământului este previzibilă și voită sau acceptată conștient, nicidecum accidentală,
devenind incident principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans.
Dovada acestui fapt va trebui să fie făcută, în opinia noastră, tot de către pârât, odată cu
proba lipsei sale, chiar vremelnice, de discernământ trebuind să indice și cauza acesteia, care
să fie o alta decât cea menționată de textul art. 1367 alin. 2 in fine Cod civil. Numai în acest
fel, răsturnarea prezumției de discernământ ce funcționează împotriva sa îi va putea beneficia
pârâtului, exonerându-l de răspundere.
Existența unei asemenea stări trebuie să înfățișeze un caracter absolut și, concomitent,
să fie dovedită în momentul însuși al săvârșirii faptei, nefiind suficientă proba unei boli mintale,
chiar cu un caracter statornic și ireversibil și chiar dacă a determinat internarea bolnavului,
devreme ce proba stării generale de alienație nu este de natură să înlăture posibilitatea
intervalelor lucide și nici a unei lipse de discernământ cu caracter numai relativ. Cauza de
exonerare este, în consecință, constituită numai de starea de tulburare a minții care l-a pus pe
autor în neputință de a-și da seama de urmările faptei sale; în sfera acestei noțiuni nu ar putea
fi cuprinsă, prin analogie, starea psihică ce îngăduie autorului acurata reprezentare a
consecințelor negative ale faptei sale, dar nu îi dă putința de a rezista impulsului irezistibil care
îl determină să comită , împotriva voinței sale neputincioase, fapta ilicită prejudiciabilă; o astfel
de stare este departe de a înfățișa o întunecare completă a minții.
Analizând sistemic și comparativ dispozițiile legale cuprinse în art. 1366 și art. 1367
din Codul civil, putem concluziona fără echivoc asupra faptului că, în cuprinsul celor două
texte legale, legislatorul face referire la cauze distincte ale lipsei de discernământ, motiv pentru
care tratamentul juridic al persoanelor vizate de cele două articole este diferit, chiar diametral
opus. Astfel, cât timp în cuprinsul art. 1366 alin. 1 se face vorbire despre minori sub vârsta de
14 ani și despre persoane puse sub interdicție judecătorească, ambele categorii fiind alcătuite
din persoane reputate ca fiind lipsite, de regulă, în permanență, de discernământ și, implicit, de
capacitate delictuală, textul art. 1367 tratează despre persoanele a căror lipsă de discernământ
nu este notorie, nefiind, în principiu, permanentă, ci, dimpotrivă, accidentală și, uneori, chiar
vremelnică.
Distincția dintre cele două categorii de subiecte de drept este netă. Prima dintre acestea
– reprezentată de către minorii cu vârsta sub 14 ani și de către bolnavii psihici puși sub
interdicție – beneficiază de prezumția de incapacitate delictuală. Cea de-a doua categorie –
cuprinzând persoanele care, la momentul săvârșirii faptei păgubitoare, se aflau într-o stare,
chiar vremelnică, de tulburare a minții, care le-au pus în neputința de a-și da seama de
urmările faptelor lor – nu se bucură de această prezumție, fiind, dimpotrivă, prezumate legal
relativ că au avut, la momentul săvârșirii faptei, discernământ. Stă în sarcina lor, pentru a se
exonera de răspundere în temeiul art. 1367, să probeze contrariul: lipsa de discernământ cauzată
de tulburarea minții. În această categorie de persoane, împotriva cărora joacă prezumția de
capacitate delictuală, intră, în primul rând, toți bolnavii psihici nepuși sub interdicție
judecătorească, iar, în al doilea rând, orice persoană sănătoasă mintal, dar care, fortuit, în
momentul comiterii faptei ilicite, era în neputință de a-și da seama de urmările acesteia, datorită
unei stări de tulburare a minții, chiar dacă această stare s-a manifestat vremelnic, adică doar în
momentul acțiunii păgubitoare. Formula utilizată de către legiuitor – „tulburare a minții” – este
destul de generoasă, putând cuprinde, în sfera sa, așa cum am învederat deja, atât alterările
mintale de scurtă durată – care pot ține doar atât cât a fost comisă fapta ilicită prejudiciabilă -,
cât și pe cele de lungă durată, mai ales că legislatorul precizează expressis verbis faptul că
această tulburare poate fi „chiar vremelnică”.
Cauza lipsei de discernământ și, implicit, de vinovăție, vizează, evident, modificările
patologice, „inconștiențele” datorate deficiențelor mintale, de durată sau nu, precum și
afecțiunile mintale nonpatologice sau pasagere, care, la momentul faptului păgubitor, au afectat
capacitatea făptuitorului de a-și da seama de urmările faptei sale.
Întrebarea care se naște însă este aceea dacă, în rândul acestor cauze, care determină
starea de tulburare a minții până într-acolo încât cel ce comite acțiunea prejudiciabilă se află în
neputință de a-și da seama de urmările faptei sale, pot fi incluse și afecțiunile fizice care se află
la originea pierderii temporare a conștiinței. Acestea sunt așa numitele „cauze de forță majoră
de origine internă”, cum ar fi: o criză cardiacă, o criză de epilepsie, care, apreciem noi, ar trebui
să fie incluse în rândul acelora vizate de dispozițiile art. 1367 din Codul civil. Nu ar trebui
astfel făcută nici o distincție – în aplicarea principiului ubi lex non distinquit, nec nos
distinquere debemus – între cauzele care determină acea „stare, chiar vremelnică, de tulburare
a minții care l-a pus în neputință (pe făptuitor – n.n.) de a-și da seama de urmările faptei sale”,
important fiind doar efectul produs: lipsirea acestuia de discernământ în momentul săvârșirii
faptei păgubitoare. Desigur însă trebuie excluse din sfera cauzelor vizate de către artizanii
Codului civil în cuprinsul textului art. 1367 acele afecțiuni fizice fără incidență în plan mintal;
este vorba aici despre toate bolile, infirmitățile exclusiv fizice care nu afectează capacitatea de
a discerne a făptuitorului, nici prin simptomatologia lor intrinsecă, nici prin aceea extrinsecă,
determinată de medicamentele sau de substanțele medicamentoase care fac parte din
tratamentul acestora.
Mai departe, reiterăm, pentru a proclama într-un astfel de caz iresponsabilitatea nu este
suficient a se stabili că, la momentul comiterii acțiunii păgubitoare, actantul a suferit o absență
oarecare a discernământului sau o patologie oarecare a propriei conștiințe sau voințe; el trebuie
să dovedească inconștiența totală, absolută, căci textul legal face vorbire despre „lipsă de
discernământ” caracterizată prin „neputința de a-și da seama de urmările faptei sale”; o semi-
nebunie, o întârziere mintală nu vor fi astfel în măsură să îl exonereze de răspundere pe
făptuitor, acestea având drept consecință o lipsă doar parțială de discernământ, iar nu una totală.
 Așadar, de lege lata, în principiu, în cazul incapacității delictuale a făptuitorului la
momentul săvârșirii faptei ilicite prejudiciabile, răspunderea civilă a acestuia nu va fi atrasă,
iar victima nu va putea obține, în consecință, obligarea lui la repararea prejudiciului creat.

• Prezumția existenței discernământului, la data săvârșirii faptei ilicite

prejudiciabile, în privința minorilor care au împlinit vârsta de 14 ani

Textul art. 1366 alin. 2 Cod civil statuează că minorul care a împlinit vârsta de 14 ani
răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în care dovedește că a fost lipsit de
discernământ la data săvârșirii faptei ilicite păgubitoare.
În acest caz, prezumția este evidentă, nemaifiind nevoie să se recurgă la o interpretare
per a contrario a textului legal: toți minorii care, la data săvârșirii faptei ilicite prejudiciabile,
aveau împlinită vârsta de 14 ani, sunt prezumați că, la acea dată, aveau discernământ, fiind
astfel ținuți răspunzători pentru consecințele faptelor lor ilicite păgubitoare.
Faptul cunoscut, vecin și conex pe care trebuie să-l dovedească reclamantul pentru a
declanșa mecanismul prezumției: la data comiterii faptei prejudiciabile, minorul avea împlinită
vârsta de 14 ani.
Prezumția este una relativă, împotriva sa admițându-se proba contrară. Această probă,
pe care, pentru a se exonera de răspundere, este ținut să o facă pârâtul – făptuitor constă în
dovada faptului că, la data săvârșirii faptei, a fost lipsit de discernământ.

• Prezumția lipsei discernământului, la data săvârșirii faptei ilicite prejudiciabile,

în privința minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani și a persoanelor puse
sub interdicție judecătorească

Alin. 1 al art. 1366 Cod civil tratează despre discernământul făptuitorilor care, la data
săvârșirii faptei ilicite prejudiciabile, fie erau minori care nu împliniseră încă vârsta de 14 ani,
fie erau puși sub interdicție judecătorească, fiind minori sau majori, după caz.
În privința acestor categorii de persoane, legiuitorul instituie, fără echivoc, în cuprinsul
textului legal analizat, prezumția lipsei de discernământ.
Faptul cunoscut, vecin și conex care trebuie dovedit de către chiar pârâtul – făptuitor
pentru a declanșa mecanismul prezumției: la data săvârșirii faptei, pârâtul nu împlinise vârsta
de 14 ani sau era pus sub interdicție judecătorească. Odată dovedit acest lucru, prin intermediul
prezumției, pârâtul reușește, de facto, să facă proba lipsei sale de discernământ la data comiterii
faptei păgubitoare.
Prezumția este un relativă întrucât admite răsturnarea sa prin proba contrară. Aceasta
trebuie făcută însă de către reclamant – victima sau o altă persoană îndreptățită la despăgubire
- și constă în dovada faptului că, la data săvârșirii faptei ilicite păgubitoare, pârâtul avea
discernământ. Odată făcută această probă, prezumția lipsei de discernământ este răsturnată, iar
pârâtului i se va angaja răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, fiind ținut
răspunzător pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa.
Deși, în ceea ce îi privește pe minorii care nu au împlinit, la data comiterii faptei
păgubitoare, vârsta de 14 ani, reglementarea actuală este identică celei consacrate în legislația
noastră în urmă cu aproape șase decenii, în cuprinsul art. 25 alin. 3 din Decretul nr. 32/1954,
textul art. 1366 alin. 1 Cod civil este novator în privința celeilalte categorii de persoane pe care
o asimilează minorilor cu vârsta sub 14 ani; este vorba despre persoanele puse sub interdicție
judecătorească, despre al căror discernământ legea veche nu trata. În acest fel, după o lungă
perioadă de dispute doctrinare, dar și jurisprudențiale în materie, se pune capăt controversei
referitoare la încadrarea juridică, în privința discernământului lor, a acestor persoane – minore
(care au împlinit vârsta de 14 ani) sau majore – aflate sub interdicție judecătorească la data
săvârșirii faptei ilicite prejudiciabile.
Opinăm că, prin asimilarea acestora minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani,
legiuitorul a adoptat soluția optimă. Se așează astfel într-o perfectă simetrie rezolvarea
problemei capacității de exercițiu a acestor persoane cu aceea a capacității lor delictuale. Știut
fiind că lipsa discernământului justifică punerea sub interdicție judecătorească a unei persoane,
apare normal ca, atât timp cât aceasta se află sub această măsură de ocrotire să beneficieze de
o prezumție privind lipsa sa de discernământ nu numai în ceea ce privește drepturile și
obligațiile pe care și le poate exercita/asuma prin actele juridice pe care le încheie (căci, potrivit
art. 43 Cod civil, persoanele aflate sub interdicție judecătorească nu au capacitate de exercițiu),
dar și relativ la aptitudinea sa de a înțelege caracterul ilicit al faptelor sale, precum și de a
prevedea urmările antisociale ale acestora; cu alte cuvinte, dacă o persoană aflată sub interdicție
judecătorească este lipsită de capacitate de exercițiu, este normal ca ea să fie lipsită și de
capacitate delictuală, adică de capacitatea sa de a răspunde pentru prejudiciile cauzate prin
faptele sale ilicite, deoarece și într-un caz și în celălalt se prezintă ca o constantă lipsa
discernământului care a justificat punerea sub interdicție judecătorească a respectivei persoane;
or, ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet.
Desigur, planurile în care cele două prezumții acționează sunt total diferite.
Astfel, prezumția lipsei capacității de exercițiu a persoanei puse sub interdicție
judecătorească se manifestă în planul actelor juridice, unde securitatea circuitului juridic
reclamă ca această prezumție să fie una irefragabilă, transformând-o într-o veritabilă regulă de
drept. Împotriva acesteia nu este admisă nici o probă contrară, neputându-se dovedi că, la data
încheierii unui anumit act juridic de către cel lipsit de capacitate de exercițiu, acesta avea
discernământ.
Pe de altă parte, prezumția lipsei capacității delictuale, fundamentată pe aceea a lipsei
discernământului minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani ori al persoanei puse sub
interdicție judecătorească, la data săvârșirii faptei ilicite păgubitoare, joacă în planul faptelor
juridice ilicite, adică al răspunderii civile, unde ideea pivot este aceea a reparării prejudiciului
suferit de către victimă sau de către o altă persoană îndreptățită la despăgubire. Rațiuni de
ocrotire a minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani, precum și a persoanelor aflate sub
interdicție judecătorească, bazate pe probabilitatea ridicată a lipsei lor de discernământ au
impus instituirea acestei prezumții consacrate în textul art. 1366 alin. 1 Cod civil. Însă, așezând
în cumpănă interesul făptuitorului – minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau interzis
judecătoresc - și pe acela al victimei ori al unei alte persoane îndreptățite la despăgubire,
legiuitorul acordă preferință celui de-al doilea, acordându-i posibilitatea celui păgubit de a
răsturna această prezumție, de a dovedi faptul că pârâtul – făptuitor avea la data săvârșirii faptei
prejudiciabile, discernământ, cu consecința tragerii acestuia din urmă la răspundere civilă
delictuală pentru fapta sa ilicită. În acest fel este atinsă pe deplin finalitatea însăși a răspunderii
civile delictuale pentru fapta proprie: repunerea victimei în situația în care s-ar fi aflat dacă
fapta ilicită păgubitoare nu s-ar fi produs, pe de o parte și, pe de altă parte, educarea celui
vinovat de comiterea acestei fapte pentru a preîntâmpina săvârșirea pe mai departe a unor astfel
de fapte reprobabile. Necesitatea restabilirii echilibrului social distrus prin comiterea faptei
ilicite prejudiciabile prevalează aceleia a ocrotirii intereselor persoanelor minore care nu au
împlinit vârsta de 14 ani ori a celor puse sub interdicție judecătorească. Din aceste rațiuni, în
opinia noastră, prezumția lipsei discernământului minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani
și a persoanelor – minore ori majore – aflate sub interdicție judecătorească, la data săvârșirii
faptei ilicite prejudiciabile, consacrată la art. 1366 alin. 1 Cod civil, este una care poate fi
combătută, care poate fi răsturnată prin proba contrară. Chiar dacă această dovadă – a
existenței, la data comiterii faptei ilicite prejudiciabile, a discernământului în privința
făptuitorului minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani ori a celui pus sub interdicție
judecătorească – este una foarte greu de făcut, totuși reclamantul – victima ori o altă persoană
îndrituită la despăgubire – are această posibilitate. Însă chiar așezarea pe umerii acesteia – ai
victimei - a acestei sarcini, într-o flagrantă și totală deosebire față de situația în care făptuitorul
este o persoană majoră ori minoră care a împlinit vârsta de 14 ani și care nu este pusă sub
interdicție judecătorească, constituie, pentru actantul minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani,
precum și pentru cel aflat sub interdicție judecătorească, o măsură de protecție deosebit de
eficientă, datorită dificultății ridicate și, uneori, chiar a imposibilității, din partea victimei, de a
face această probă.
Așadar, în continuare, rămâne valabilă afirmația că, în materia capacității delictuale,
regula este capacitatea și aceasta se referă la toate subiectele de drept persoane fizice, cu
excepția celor în privința cărora legiuitorul a ales să reglementeze în mod special, instituind,
sub forma unor prezumții legale relative, anumite incapacități delictuale: minorii sub vârsta de
14 ani și persoanele puse sub interdicție.

7.1.3. Obligația subsidiară de indemnizare a victimei

Afirmația de mai sus corespunde doar parțial realității întrucât, prin excepție, cel puțin
o categorie de victime – aceea a celor care încearcă prejudicii cauzate de către copii minori sau
de către interziși judecătorești pentru care răspund persoanele chemate în acest scop de către
art. 1372 Cod civil - își va vedea acoperită paguba din patrimoniul altor persoane (cel al celor
responsabile civilmente) decât din cel al făptuitorului.
Cu toate acestea, în ipotezele în care nu există persoane responsabile civilmente pentru
prejudiciile cauzate de către făptuitorii aflați în incapacitate delictuală la momentul producerii
pagubei – de exemplu, minorii sub vârsta de 14 ani care nu se află sub ocrotire părintească ori
alienații sau debilii mintali – victimele acestor prejudicii se află într-o situație extrem de
nefavorabilă, trebuind să suporte ele însele paguba creată.
În literatura juridică franceză a ultimelor decenii ale secolului trecut au fost propuse
câteva soluții acestei probleme.
Una dintre acestea avea la bază ideea de echitate, în temeiul căreia cel lipsit de
discernământ în momentul făptuirii acțiunii păgubitoare va putea fi obligat la o reparație totală
sau parțială dacă, din împrejurările cauzei și, mai ales, din compararea stărilor materiale a sa și
a victimei, rezultă că făptuitorul dispune, în propriul patrimoniu, de mijloace îndestulătoare
pentru a acoperi paguba creată.
Reforma legislativă din Franța anului 1968 – Legea din 3 ianuarie, relativă la majorii
protejați – adică la cei puși sub interdicție judecătorească – a răsturnat regula tradițională,
venind parcă în întâmpinarea ideii mai sus expuse; prin art. 489-2, cel care a cauzat o daună
altuia, atunci când era sub imperiul unei tulburări mintale, nu este mai puțin obligat, din această
cauză, la reparație. S-a apreciat, în literatura de specialitate, pe marginea acestui text, că
introduce o răspundere pentru fapta proprie fără vinovăție, care transgresează ideea de
imputabilitate, fundamentată obiectiv doar pe comportamentul antisocial al făptuitorului;
dimpotrivă, jurisprudența nu a văzut în acest text de lege un nou fundament al răspunderii civile
pentru fapta proprie, apreciind că art. 489-2 se aplică tuturor răspunderilor prevăzute la art.
1382 și urm. Cod civil francez, nefiind un caz de răspundere particulară și, în plus, neaplicându-
se, așa cum afirmă textul legal, exclusiv majorilor protejați, ci tuturor bolnavilor psihici, chiar
nepuși sub interdicție sau chiar minori, copiilor de vârstă mică și deci lipsiți de discernământ,
precum și prepușilor alienaților. Dificultatea principală a rămas însă aceea de a ști ce trebuie
înțeles prin sintagma imperiul unei tulburări mintale. În jurisprudență s-a arătat că această
expresie caracterizează o stare aflată între o simplă pierdere a cunoștinței, fiind mai mult decât
aceasta, și pierderea completă a rațiunii, neajungând însă la acest stadiu; scurta trecere de la
conștiență la inconștiență nu constituie însă o tulburare mintală, iar cel ce se află într-o astfel
de stare nu poate fi obligat la repararea pagubei în temeiul art. 489-2, a decis aceeași instanță
supremă, în aceeași speță, în care un bărbat, victimă a unei crize cardiace, a căzut și a antrenat
în cădere femeia, care s-a rănit, acționându-l ulterior în judecată pentru repararea prejudiciilor
astfel suferite.
O altă propunere a vizat crearea, pe de o parte, a unui sistem de asigurări obligatorii de
răspundere civilă a tuturor persoanelor care, fiind incapabile și beneficiind de ocrotire legală
(este vorba despre bolnavii psihici puși sub interdicție), creează altora prejudicii, iar, pe de altă
parte, a unui fond de garanție, care să fie destinat acoperirii prejudiciilor suferite de către
victimele faptelor ilicite săvârșite de către cei care, nebeneficiind de ocrotire legală, sunt lipsiți
totuși de discernământ la momentul acțiunii; o astfel de soluție, s-a apreciat, ar putea evita
nedreptatea creată prin admiterea existenței unui principiu de răspundere a celor care, la
momentul comiterii faptei ilicite prejudiciabile, nu aveau discernământ.
Începând cu anul 1977, în legislația franceză – Codul de procedură penală, art. 706-3 și
urm. – s-a creat un mecanism special de indemnizare a victimelor infracțiunilor săvârșite de
către cei aflați în stare de lipsă de discernământ la momentul săvârșirii faptei ilicite
prejudiciabile; acest mecanism reflectă, în parte, ideea mai sus evocată, aparținând lui G.
Viney, constând în socializarea parțială a riscurilor delincvenței, statul fiind obligat astfel să
indemnizeze victimele daunelor corporale rezultate din anumite infracțiuni, când făptuitorul nu
poate repara aceste prejudicii. Într-o astfel de soluție însă, natura indemnizației primite de către
victimă nu are caracterul unor daune-interese, ci al unui ajutor acordat de către stat.
În jurisprudența autohtonă, în anul 1972, în practica Tribunalului Suprem, este truvabilă
o primă decizie prin care un minor lipsit de discernământ, care a incendiat o importantă
suprafață de pădure, cauzând importante pagube avutului public, a fost obligat, pe considerente
de echitate, la despăgubiri, avându-se în vedere faptul că acesta avea posibilitățile materiale
necesare în acest sens. Peste aproape 15 ani, într-o speță în care integritatea corporală a unei
persoane fizice a fost vătămată prin fapta ilicită a unui făptuitor fără discernământ, aceleași
considerente de echitate au fundamentat obligarea celui ce a cauzat prejudiciul la despăgubiri,
în raport cu posibilitățile sale materiale, „fiind împotriva principiului echității ca victima faptei
ilicite ... să suporte integral paguba ce i s-a produs”; înspre această finalitate s-a opinat că
trebuie verificată „situația patrimonială a pârâtului, veniturile de care acesta dispune, nevoile
de întreținere, stabilind, în funcție de aceste elemente, obligația de reparare, după caz, în
totalitate sau parțială, a prejudiciului suferit de reclamantă”.
Prin urmare, este de notat că jurisprudența din țara noastră a admis, întemeiat pe ideea
de echitate, obligarea, în mod direct și nemijlocit, a făptuitorului lipsit de discernământ la
repararea pagubei cauzate altuia prin fapta sa ilicită, în cazul și în limitele în care situația sa
materială îi permite și, concomitent, justifică o astfel de măsură. S-a apreciat că soluția
conferită de o astfel de practică ar trebui, fără îndoială, să fie consacrată și legislativ, în viitorul
cod civil.
Preponderența funcției reparatorii a răspunderii civile față de cea preventiv-educativă,
manifestă chiar în reglementarea civilă de la 1864, este cu atât mai evidentă în ideologia
actualului Cod civil care, în temeiul principiului echității, pe care deja, în deceniile trecute, așa
cum am văzut, au fost fundamentate câteva soluții jurisprudențiale, se orientează spre interesele
legitime ale victimei și mai puțin spre sancționarea unei conduite vinovate a autorului, într-o
perioadă în care se afirmă tot mai des că „astăzi prejudiciul este în centrul răspunderii civile,
este o noțiune cardinală”.
Astfel, în cuprinsul art. 1368 din noul Cod civil, intitulat „Obligația subsidiară de
indemnizare a victimei”, este rezolvată pe cale legislativă problema obligării, în anumite
condiții, a unei persoane lipsite de discernământ autoare a unui prejudiciu, la plata către victimă
a unei indemnizații.
 Potrivit Codului civil de la 1864, dar și Codului civil în vigoare, răspunderea pentru
prejudiciul cauzat de astfel de autori revine altor persoane, sub rezerva întrunirii condițiilor
prevăzute expres de către lege. Într-o astfel de situație, în care răspunderea persoanei care avea,
în noua reglementare, îndatorirea de supraveghere a autorului prejudiciului poate fi angajată,
iar persoana răspunzătoare este solvabilă, victima își va vedea paguba reparată, finalitatea
răspunderii fiind atinsă.
Situația este total diferită când răspunderea persoanei responsabile civilmente pentru
prejudiciul cauzat de către cel pe care trebuia să îl supravegheze nu poate fi angajată, caz în
care victima este pusă în fața necesității suportării pagubei experimentate.
Soluția acestei dificile probleme o acordă, din păcate însă doar parțial, textul art. 1368
din actualul Cod civil, care stipulează: „(1) Lipsa discernământului nu îl scutește pe autorul
prejudiciului de plata unei indemnizații către victimă ori de câte ori nu poate fi angajată
răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a-l supraveghea. (2) Indemnizația
va fi stabilită într-un cuantum echitabil, ținându-se seama de starea patrimonială a părților”.
Noutatea legislativă concretizată în cuprinsul acestui text legal reprezintă ecoul art. 345
din proiectul Codului civil român de la 1971, ideea fiind animată și atunci, ca și acum, de
inechitatea la care soluția clasică – aceea a suportării integrale a pagubei de către însăși victima
– conducea, inechitate exprimată, în contextul socio-politic al deceniului al VIII – lea al
veacului trecut prin formula „ar fi contrar regulilor de conviețuire socială ca păgubitul să
suporte singur paguba”. Imediata reacție a practicii judecătorești la apariția art. 345 în cadrul
proiectului Codului civil român de la 1971 a constat, așa cum am învederat deja, în adoptarea,
începând cu anul 1972, a unor soluții de speță curajoase în raport cu tradiționalul fundament
exclusiv subiectiv al răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie – bazat pe ideea de
vinovăție a autorului faptei, ca o condiție sine qua non a antrenării răspunderii acestuia – soluții
care obligau persoane lipsite de discernământ la momentul săvârșirii faptei ilicite la suportatea,
uneori parțială, iar alte ori totală, a pagubei produse. Toate soluțiile astfel adoptate au fost
întemeiate pe ideea de echitate.
Aceeași idee o evocă, la prima vedere, și textul art. 1368 din Codul civil, în cuprinsul
alin. 2, unde dispune că „indemnizația va fi stabilită într-un cuantum echitabil …”, făcând astfel
din această idee – a echității – fundamentul obligației subsidiare de indemnizare a victimei de
către autorul prejudiciului lipsit, la momentul acțiunii, de discernământ.
Titlul articolului analizat evocă, expressis verbis, ideea de subsidiaritate, făcând
vorbire, așa cum am văzut deja, despre „obligația subsidiară” ce incumbă autorului faptei ilicite
de a o indemniza pe victima prejudiciului. Aceasta înseamnă că există, cu necesitate, o obligație
principală, care revine altcuiva, față de care obligația făptuitorului este una secundară; este
vorba despre obligația de reparare a prejudiciului cauzat victimei de către autorul lipsit de
discernământ, obligație care este în sarcina „persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de
a-l supraveghea” pe făptuitor.
Trimiterea realizată de către legiuitor este una, prima faciae, simplă de descifrat: art.
1372 Cod civil face vorbire, în același timp, despre „obligația de supraveghere” (la care trimite
expres art. 1368), care incumbă unei persoane „în temeiul legii, al unui contract ori al unei
hotărâri judecătorești” și despre minori și persoanele puse sub interdicție, ca făptuitori care, la
momentul comiterii faptei păgubitoare, nu aveau discernământ. Așadar, textul art. 1368 și cel
al art. 1372 se află într-o strânsă corelație; aceeași concluzie o augmentează și alin. 2 al art.
1372: „răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu
răspunde pentru fapta proprie”, făcând din răspunderea persoanei obligate la supraveghere una
principală, independentă de cea a făptuitorului aflat în incapacitate delictuală datorată lipsei
sale de discernământ.
În primul rând deci, pentru fapta ilicită prejudiciabilă a acestuia din urmă, este chemat
să răspundă cel care, în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătorești, avea
obligația de a-l supraveghea pe făptuitor; doar în situația în care, în principal, răspunderea celui
obligat la supraveghere nu poate fi angajată, în subsidiar ajunge obligat însuși făptuitorul care,
chiar lipsit de discernământ la momentul comiterii acțiunii păgubitoare, va fi ținut să
indemnizeze victima ”într-un cuantum echitabil, ținându-se seama de starea patrimonială a
părților”. Cu certitudine deci, art. 1368 face trimitere la prevederile art. 1372, iar persoanele
vizate, în primul rând, de prevederile art. 1368, ca fiind obligate în subsidiar la indemnizarea
victimei, sunt minorii și cei puși sub interdicție judecătorească, lipsiți de discernământ la
momentul săvârșirii faptei prejudiciabile.
Rămâne însă întrebarea: acestea două – minorii și interzișii judecătorești – sunt
singurele categorii de persoane avute în vedere de dispozițiile art. 1368 Cod civil? Există opinii
în literatura de specialitate potrivit cărora răspunsul la această întrebare este unul afirmativ.
Dispozițiile art. 1373 din acest act normativ, în materia răspunderii comitenților pentru
prepuși, după ce, la alin. 1, prevăd: „comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de
prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul
funcțiilor încredințate”, la alin. 2, definind comitentul, arată că: „este comitent cel care, în
virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcția, supravegherea și controlul asupra
celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său ori al altuia”. Așadar, pe
lângă persoanele care au obligația de supraveghere a minorilor și a interzișilor judecătorești,
comitenții au și ei, printre altele, puterea de supraveghere a prepușilor lor, fiind, de asemenea,
ținuți să repare prejudiciile cauzate de către aceștia. În măsura în care, la momentul săvârșirii
faptei ilicite, prepusul era lipsit de discernământ, pe de o parte, iar, pe de altă parte, răspunderea
comitentului pentru prejudiciul cauzat de către prepusul său nu poate fi angajată, nu își găsesc
aplicare în cauză prevederile art. 1368 din actualul Cod civil, în temeiul cărora prepusul să fie
obligat a o indemniza pe victimă într-un cuantum echitabil, ținându-se seama de starea
patrimonială a părților? Nu vedem, prima faciae, nici un impediment în aplicarea, în speța de
față, a dispozițiilor legale respective.
Pe urmă, în opinia noastră, odată cu introducerea acestei dispoziții legale a art. 1368,
artizanii Codului civil au dorit să înfrângă situația inechitabilă în care se află victima unui
prejudiciu creat de către o persoană lipsită de discernământ la momentul comiterii faptei ilicite,
prejudiciu de care nu este răspunzătoare nici o altă persoană; în acest sens, eșuăm în a înțelege
de ce au imaginat obligația făptuitorului de indemnizare a victimei exclusiv ca pe o obligație
subsidiară, care se naște doar în cazul în care „nu poate fi angajată răspunderea persoanei care
avea, potrivit legii, îndatorirea de a-l supraveghea” pe autorul lipsit de discernământ la
momentul săvârșirii faptei ilicite; cu alte cuvinte, considerăm legitimă întrebarea: de ce, în
temeiul principiului echității, clamat expres de către legiuitor în cuprinsul alin. 2 al art. 1368,
nu a fost acordată posibilitatea de a-și vedea, chiar și parțial, reparat prejudiciul și victimelor
prejudiciilor create de către celelalte categorii de persoane care, la momentul săvârșirii faptei
ilicite, erau lipsite de discernământ, altele decât minorii, interzișii judecătorești și, așa cum am
arătat, în opinia noastră, și prepușii?
Astfel, ce se întâmplă cu victimele prejudiciilor create prin faptele ilicite ale persoanelor
aflate în incapacitate delictuală la momentul acțiunii și pentru care nu există persoane
responsabile civilmente care să fie ținute la repararea prejudiciilor respective? Este vorba aici
despre toate categoriile de persoane pe care le vizează dispozițiile art. 1367 din Codul civil,
care se referă la „răspunderea altor persoane lipsite de discernământ”. Soluția oferită de către
legislator nu cuprinde și aceste din urmă categorii de persoane – în care intră, așa cum am arătat
deja, bolnavii psihici majori, nepuși sub interdicție judecătorească precum și toate persoanele
majore, sănătoase din punct de vedere psihic, dar care, la momentul comiterii acțiunii
păgubitoare, au fost lipsite accidental de discernământ – lăsând victimele prejudiciilor cauzate
prin faptele acestora să suporte singure, în integralitate, pagubele. Aceasta, deoarece,
limitându-se la autorii de fapte ilicite care sunt obligați în subsidiar, numai în cazul în care „nu
poate fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a-i
supraveghea”, legiuitorul îi exclude, implicit, pe cei obligați în principal. Desigur, aceștia din
urmă, în temeiul dispozițiilor art. 1367 alin. 1, nu sunt răspunzători pentru prejudiciile cauzate
întrucât, la momentul săvârșirii faptei ilicite, nu au avut discernământ, nefiind astfel vinovați.
Însă, din acest punct de vedere, situația lor juridică este identică cu aceea a celor care, la
momentul comiterii acțiunii păgubitoare, erau minori sau puși sub interdicție judecătorească.
De aici, se naște întrebarea: dacă situațiile juridice sunt identice, de ce soluțiile oferite sunt
diferite? Nu ar fi trebuit oare, în temeiul principiului general al Dreptului, ubi eadem este ratio,
ibi idem solutio esse debet, ca și victimele prejudiciilor persoanelor vizate de textul art. 1367
din Codul civil să se bucure de aceeași soluție legislativă, oferită de art. 1368 din același act
normativ, de care se bucură victimele pagubelor create prin faptele ilicite ale minorilor și ale
interzișilor judecătorești? În opinia noastră, singurul răspuns pertinent la această întrebare este
cel afirmativ.
Mai mult, ce se întâmplă cu victimele prejudiciilor cauzate prin faptele ilicite ale
minorilor sau ale persoanelor puse sub interdicție în cazul în care, deși răspunderea persoanelor
care aveau obligația de supraveghere a acestora este angajată, paguba rămâne neraparată
datorită insolvabilității acestor persoane responsabile civilmente?
Din nefericire însă gânditorii actualului Cod civil nu au avut în vedere aceste aspecte,
depărtându-se flagrant de dispozițiile art. 345 din cuprinsul proiectului Codului civil român de
la 1971, precum și de dispozițiile art. 1107 din proiectul Codului civil român de la 2004, unde
se preciza că persoana lipsită de discernământ va putea fi totuși obligată la o reparație dacă
nimeni nu avea îndatorirea de a o supraveghea, dacă despăgubirea nu a putut fi obținută de la
cel obligat să o supravegheze sau dacă ar fi contrar regulilor de conviețuire socială ca păgubitul
să suporte singur paguba. Iată cum toate aceste probleme pe care le-am ridicat mai sus au
căpătat o soluție unitară, fundamentată pe același principiu – cel al echității – însă, din păcate,
nu în cuprinsul actualului Cod civil, ci în cel al proiectului de la 1971 și în cel de la 2004 al
Codului civil român.
Lacuna legislativă sesizată deschide calea unei discriminări între cele două categorii de
victime, contravenind flagrant dispozițiilor art. 16 alin. 1 din Constituția României, care
stipulează, pe marginea egalității în drepturi a tuturor cetățenilor țării noastre: „Cetăţenii sunt
egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.
În acest fel, în temeiul principiului echității, pe care, de altfel, legiuitorul își sprijină
expres, în cuprinsul art. 1368 alin. 2 din Codul civil în vigoare, soluția aleasă, apreciem că
trebuiau obligate la indemnizarea victimelor toate persoanele care, la momentul săvârșirii
faptei ilicite prejudiciabile, nu aveau discernământ, indiferent de cauza lipsei acestuia, și, prin
urmare, nu sunt răspunzătoare de aceste prejudicii. Desigur, sunt excluse persoanele care și-au
provocat ele însele starea de lipsă de discernământ și care, în temeiul principiului nemo auditur
propriam turpitudinem allegans, răspund pentru prejudiciul creat prin fapta lor ilicită, potrivit
dispozițiilor alin. 2 al art. 1367 din Codul civil. Textul legal al art. 1368 din acest act normativ
ar fi trebuit astfel să se aplice atât categoriilor de persoane vizate de art. 1366, cât și celor avute
în vedere în cuprinsul art. 1367.
Concepția tradițională, aceeea a fundamentului subiectiv al răspunderii civile delictuale
pentru fapta proprie, bazat pe vinovăția dovedită a făptuitorului faptei ilicite prejudiciabile,
menținută și de către redactorii Codului civil - „Dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana
răspunde numai pentru faptele sale săvârșite cu intenție sau din culpă” (art. 16 alin. 1); „Cel
care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu intenție sau din culpă, este
obligat să îl repare” (art. 1357 alin. 1) – impune exigența vinovăției ca o condiție sine qua non
a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. În acest fel, cine nu este vinovat, nu
răspunde. Iar, printre altele, nevinovat este și cel care, la momentul comiterii acțiunii
păgubitoare, nu avea discernământ, fiind deci incapabil delictual. Ca o consecință firească
așadar a fundamentului subiectiv al răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie apar
dispozițiile art. 1366, respectiv ale art. 1367 alin. 1 din Codul civil în vigoare, care extrag din
rândul persoanelor răspunzătoare pentru prejudiciile create prin propriile lor fapte ilicite pe
acelea lipsite de discernământ în momentul acțiunii. Aceasta nu este altceva decât aplicarea
pură a principiului răspunderii pentru vinovăție, enunțat în cuprinsul art. 16 alin. 1, coroborat
cu art. 1357 alin. 1 Cod civil, în materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.
În cadrul art. 1368, gânditorii actualului Cod civil instituie o excepție de la acest
principiu, pe care o fundamentează expressis verbis în alin. 2 al acestui text legal, pe ideea de
echitate, statuând astfel că indemnizația la care va fi obligat autorul prejudiciului, lipsit de
discernământ la momentul acțiunii, „va fi stabilită într-un cuantum echitabil, ținându-se seama
de starea patrimonială a părților”.
„Echitatea” evocă o opoziție împotriva rigidității dreptului, adică a legii. Ea presupune
căutarea unui echilibru între drepturile individuale, echilibru ce operează prin egalitate.
Concomitent, echitatea presupune, utilizând o formulă matematică, o proporționalitate între doi
termeni. Astfel înțeleasă, echitatea apare ca o anticipație a dreptului natural, adică a aceluia
dedus din natura lucrurilor, pretutindeni aceeași (această natură a lucrurilor).
Echitatea are ca scop înlăturarea parțială sau totală a regulii de drept, de a-i modera
aplicarea în considerarea circumstanțelor individuale ale fiecărui caz. Ea poate îmbrăca două
forme: echitatea obiectivă și echitatea subiectivă. „Echitatea obiectivă” este un sistem de reguli
normative creat de judecători în paralel cu un alt sistem preexistent, care a devenit prea rigid.
Scopul regulilor create de jurisprudență este acela de a adapta sistemul preexistent la
transformările sociale sau la cele morale. „Echitatea subiectivă” mai poate fi denumită și
„judecata în echitate”. Într-o asemenea situație, judecătorul nu instituie reguli normative, ci
doar înlătură norma stabilită de sistemul preexistent în speța dedusă judecății. Judecătorul
procedează în acest fel cu finalitatea îndreptării unei mari nedreptăți pe care aplicarea normei
impuse de sistemul preexistent ar genera-o. În acest fel echitatea nu este altceva decât o supapă
prin care dreptul își elimină rigiditatea, prin care acesta respiră.
Textul art. 1368 din Codul civil deschide calea spre acțiunea „echității subiective”,
acordând instanței de judecată posibilitatea aprecierii, de la caz la caz, asupra posibilității
obligării celui ce a săvârșit fapta ilicită prejudiciabilă, fiind lipsit, la momentul acțiunii, de
discernământ, la plata unei indemnizații către victimă. Aceasta, tocmai pentru a îndrepta, în
măsura posibilului, nedreptatea care, în speța dedusă judecății, s-ar crea prin aplicarea strictă,
rigidă a regulilor răspunderii civile delictuale, conform cărora făptuitorul nu este răspunzător
de prejudiciul cauzat, aflându-se, la momentul comiterii acțiunii păgubitoare, într-o stare de
incapacitate delictuală, iar victima rămâne, în acest fel, să suporte întreaga pagubă. Prin supapa
deschisă de către legiuitor, împărțitorul de dreptate are posibilitatea ca, în temeiul echității, să
înlăture aplicarea regulilor inflexibile ale răspunderii civile delictuale și să creeze victimei
posibilitatea de a-și vedea, măcar parțial, acoperit prejudiciul suferit.
În doctrină s-a încercat calificarea juridică a obligației de indemnizare a victimei,
obligație prevăzută în sarcina autorului prejudiciului, persoană lipsită de discernământ, dacă
nu sunt întrunite condițiile pentru ca o altă persoană să răspundă pentru fapta sa.
Au fost propuse, în acest sens, mai multe soluții.
Astfel, s-a apreciat că ne aflăm în prezența unei răspunderi subsidiare, având ca
fundament fie „culpa obiectivă”, fie „culpa fără imputabilitate”.
O altă opinie a susținut că obligația de indemnizare născută în sarcina făptuitorului lipsit
de discernământ este întemeiată pe principiul echității sociale și justiției comutative, ulterior
precizând că este vorba despre o obligație delictuală, deoarece se naște prin săvârșirea unei
fapte ilicite de către un minor sau de o persoană pusă sub interdicție, care ne conduce pe terenul
răspunderii civile delictuale subsidiare cu caracter obiectiv, având ca fundament ideea sau
principiul echității ori ideea de garanție care are ca suport echitatea.
 Alții apreciază că nu este vorba despre o răspundere civilă delictuală, ci de o obligație
de reparare care are ca izvor de sine stătător echitatea sau, în alți termeni, obligația de
indemnizare a victimei nu are ca temei răspunderea civilă, ci pur și simplu echitatea.
Tindem să ne raliem acestei ultime opinii, făcând însă următoarele precizări, cu titlu de
argumente care justifică opinia adoptată.
Așa cum am învederat deja, în cuprinsul art. 16 alin. 1, Codul civil statuează principiul
răspunderii civile bazate pe vinovăția făptuitorului, circumscriindu-l, în dispozițiile art. 1357
alin. 1, la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, arătând, în acest sens, că „cel care
cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu intenție sau din culpă, este
obligat să îl repare”. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie apare în acest fel ca o
răspundere subiectivă, fundamentată pe ideea de vinovăție, care constituie, concomitent, o
condiție sine qua non a antrenării răspunderii făptuitorului.
Ca un corolar al acestui principiu – al răspunderii civile delictuale subiective pentru
fapta proprie – apare ideea: persoana lipsită de discernământ la momentul comiterii acțiunii
păgubitoare, incapabilă delictual deci, neputând fi considerată vinovată pentru producerea unei
fapte ilicite prejudiciabile, fapta neputându-i fi imputată, nu răspunde civil delictual.
Ideea este consacrată expressis verbis în cuprinsul art. 1366 și în cel al art. 1367 Cod
civil, primul text legal făcând vorbire despre minori și despre persoanele puse sub interdicție
judecătorească, iar cel de-al doilea, despre bolnavii psihici majori nepuși sub interdicție
judecătorească, precum și despre toate persoanele majore sănătoase psihic, dar care, în
momentul săvârșirii faptei ilicite prejudiciabile, erau într-o stare, chiar vremelnică, de tulburare
a minții care le-a pus în neputință de a-și da seama de urmările faptelor lor (cu alte cuvinte,
erau lipsite de discernământ).
Putem reconsidera acest corolar ca pe o regulă în materie și, de ce nu, ca pe un principiu,
el nefiind altceva decât imaginea oglindită a principiului răspunderii civile delictuale pentru
fapta proprie bazate pe vinovăția făptuitorului. Astfel, cât timp principiul în forma sa pură
stabilește: „doar cel vinovat răspunde”, imaginea sa răsturnată dezvăluie că „cel nevinovat nu
răspunde”. Or, așa cum deja am stabilit, persoana lipsită de discernământ nu poate fi
considerată vinovată pentru faptele sale, deci nu răspunde pentru prejudiciile cauzate prin
acestea.
În considerarea celor expuse, apreciem că tezele conform cărora obligația de
indemnizare a victimei, care revine persoanei lipsite de discernământ - autor al prejudiciului,
este una delictuală, atrăgând în sarcina făptuitorului o răspundere civilă delictuală obiectivă,
înfrâng flagrant principiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie bazate pe vinovăția
făptuitorului, stabilind un caz de răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie fundamentată
obiectiv, pe alte temeiuri decât pe vinovăția autorului faptei ilicite.
Or, în acest fel, se ajunge la o situație paradoxală: pentru aceeași faptă ilicită
prejudiciabilă, persoana lipsită de discernământ la momentul comiterii acțiunii păgubitoare nu
răspunde, pe de o parte, în temeiul art. 1366 sau în cel al art. 1367, iar, pe de altă parte,
răspunde, în temeiul art. 1368.
Mai mult, analizând denumirea articolului 1368 din Codul civil – „Obligația subsidiară
de indemnizare a victimei” – observăm chiar și din partea legiuitorului o îndepărtare de la ideea
de răspundere. Cât timp, titlul art. 1366 și cel al art. 1367 fac vorbire despre ”Răspunderea
minorului și a celui pus sub interdicție judecătorească” și despre „Răspunderea altor persoane
lipsite de discernământ”, titlul art. 1368 face referire la „obligația de indemnizare”. În aceeași
ordine de idei, textul art. 1366 și cel al art. 1367 se referă la ”răspunderea pentru prejudiciul
cauzat”, pe când art. 1368 utilizează sintagma „plata unei indemnizații”.
De asemenea, pe când textele art. 1366, respectiv art. 1367 Cod civil introduc principii
de nerăspundere, aplicabile obligatoriu ori de câte ori făptuitorul nu avea, la momentul
săvârșirii faptei ilicite prejudiciabile, discernământ, dispozițiile art. 1368 nu instituie o regulă
de răspundere în materie, cu aplicabilitate generală, care ar paraliza, prin efectele sale, normele
cuprinse în art. 1366 și art. 1367, ci doar deschide instanței de judecată calea echității, pe al
cărei fundament să își sprijine soluția de obligare a făptuitorului la plata unei indemnizații către
victimă, de la caz la caz. Astfel, judecătorul nu este obligat, ori de câte ori constată starea de
solvabilitate a făptuitorului, să îl oblige pe acesta la repararea prejudiciului creat victimei, ci,
dimpotrivă, împărțitorul de dreptate este suveran în a decide, în cazul concret dedus judecății,
dacă, având în vedere situația patrimonială a părților, este echitabil să așeze în sarcina celui ce
a comis fapta ilicită obligația de plată a unei indemnizații către victima prejudiciului. Așa stând
lucrurile, soluția este, de facto, la lumina și la înțelepciunea judecătorului, căruia legiuitorul i-
a conferit doar facultatea de a putea lua în considerare această soluție.
Dacă, dimpotrivă, admitem ideea că textul art. 1368 Cod civil instituie o răspundere
civilă delictuală obiectivă pentru fapta proprie a făptuitorului lipsit, la momentul săvârșirii
faptei ilicite, de discernământ, ar însemna ca instanța de judecată să fie obligată, în temeiul
articolului analizat, ca, ori de câte ori cel ce a comis fapta ilicită este găsit solvabil, să așeze în
sarcina acestuia obligația de a plăti victimei prejudiciului o indemnizație. Or, o astfel de soluție
ar înfrânge însuși principiul echității, gândindu-ne doar la cazul în care, deși este solvabil,
făptuitorul are o situație patrimonială precară, iar victima, din contră, este insignifiant afectată
de prejudiciul experimentat, având o situație patrimonială foarte bună. Credem că nu aceasta a
fost intenția legiuitorului. Dimpotrivă, soluția constă în a lăsa, așa cum am arătat deja, la
latitudinea judecătorului, obligarea sau nu a făptuitorului la plata unei indemnizații către
victimă, de la caz la caz.
Astfel stând lucrurile, înclinăm să susținem că obligația făptuitorului de plată a unei
indemnizații către victimă nu are izvor delictual, căci fapta sa ilicită rămâne, potrivit
dispozițiilor art. 1366 sau ale art. 1367, nesancționată, el nefiind răspunzător pentru prejudiciul
astfel creat.
Dacă, în principiu, dreptul de creanță al victimei sub forma „dreptului la reparație”, se
naște, potrivit dispozițiilor art. 1381 alin. 2 din Codul civil, „din ziua cauzării prejudiciului,
chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat”, în situația în care acțiunea ilicită
păgubitoare este comisă de către o persoană care, la momentul acțiunii, nu avea discernământ,
dreptul la reparație al victimei nu se naște împotriva făptuitorului (ci doar împotriva celui
chemat să răspundă pentru acesta) din ziua producerii prejudiciului, întrucât făptuitorul nu este
răspunzător pentru acesta. Împotriva celui ce a comis fapta ilicită prejudiciabilă, fiind, la
momentul acțiunii, lipsit de discerrnământ, dreptul de creanță sub forma dreptului la „plata unei
indemnizații” se naște doar din momentul rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești prin
care instanța de judecată constată că este echitabil, ținându-se seama de situația patrimonială a
părților, ca făptuitorul să fie obligat la plata unei indemnizații către victimă. Or, corelativă
dreptului de creanță este, în primul caz, obligația de reparație, iar, în cel de-al doilea, obligația
de plată a unei indemnizații. Acestea se nasc în același moment cu drepturile de creanță cărora
le dau substanță.
Așa fiind lucrurile, în prima situație, obligația la repararea prejudiciului se naște în
patrimoniul făptuitorului la momentul cauzării prejudiciului, având ca sursă fapta ilicită
păgubitoare; în acest fel, începând cu data săvârșirii faptei ilicite, reparând prejudiciul de bună-
voie, făptuitorul, în calitatea sa de debitor, face o plată valabilă, stingând astfel obligația sa; în
cazul în care nu execută benevol această obligație, victima se va adresa instanței de judecată
care va constata existența, în patrimoniul victimei, a creanței și va pronunța o hotărâre de
obligare a făptuitorului la repararea prejudiciului creat prin fapta sa ilicită; hotărârea
judecătorească prin care se realizează acest lucru va fi una de condamnare, prin care, în urma
constatării existenței creanței la despăgubire a victimei încă din ziua cauzării prejudiciului,
obligă pe cel ce l-a produs a-l repara.
 În cel de-al doilea caz, obligația la plata unei indemnizații ia naștere în patrimoniul
făptuitorului care a fost lipsit, la momentul săvârșirii faptei ilicite, de discernământ, la data
rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de obligare a acestuia în temeiul art. 1368 din
Codul civil, având ca izvor însăși hotărârea judecătorească pronunțată în echitate; hotărârea
judecătorească prin care se realizează acest lucru va fi una constitutivă, prin care se creează un
statut juridic inexistent până la acea dată, dând naștere dreptului de creanță al victimei,
respectiv obligației corelative a făptuitorului de plată a unei indemnizații; aceasta, deoarece
judecătorul este suveran în a decide dacă făptuitorul va fi sau nu obligat, în temeiul echității, la
plata indemnizației către victimă, după ce va cântări asupra cuantumului prejudiciului suferit
de către aceasta, precum și asupra situației patrimoniale a părților; până la momentul în care
decizia judecătorului devine eficace – data rămânerii irevocabile a acesteia – creanța victimei
nu există, la fel cum nu există nici obligația corelativă a celui ce a săvârșit fapta prejudiciabilă;
acesta este motivul pentru care, dacă făptuitorul plătește victimei, anterior acestui moment, o
indemnizație cu titlu de despăgubire, apreciem că el face o plată nedatorată, supusă restituirii
în temeiul dispozițiilor art. 1341 din Codul civil.
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 1385 alin. 1 din acest act normativ, „prejudiciul
se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Așadar, măsura reparației este dată de
întinderea prejudiciului, neputând fi, în principiu, nici mai mare, nici mai mică decât acesta.
Indemnizația la care face referire art. 1368, la care poate fi obligat făptuitorul lipsit de
discernământ, se stabilește „într-un cuantum echitabil”, iar nu în funcție de întinderea
prejudiciului, putând fi mai mică sau cel mult egală cu acesta. Cuantumul prejudiciului va fi
avut în vedere, în acest caz, într-un singur scop: acela de a fixa limita maximă a indemnizației,
pentru a se preîntâmpina îmbogățirea fără justă cauză a victimei.
Deosebirea dintre cele două obligații – cea de reparație și cea de plată a unei
indemnizații – este evidentă.
La fel de evidentă este și diferența dintre instituția răspunderii civile delictuale pentru
fapta proprie și cea a echității subiective: cât timp prima are ca finalitate repunerea victimei în
situația anterioară momentului săvârșirii faptei ilicite prejudiciabile, indiferent de situația
patrimonială a părților, cea de-a doua are ca scop stabilirea unui echilibru între făptuitor și
victimă, a unei situații echitabile, ținându-se, dimpotrivă, cont de starea patrimonială a părților.
Acestea fiind spuse, conchidem asupra acestei probleme considerând, alături de alți
autori, că obligația făptuitorului de plată a unei indemnizații către victima prejudiciului își
are izvorul în „echitatea subiectivă”, în temeiul căreia judecătorul îl poate obliga pe cel lipsit
de facultățile mintale la indemnizarea victimei, înfrângând astfel regula potrivit căreia lipsa
discernământului înlătură orice obligație de reparare a daunei.
În cazul în care persoana lipsită de discernământ va fi obligată la plata unei indemnizații
către victimă, instanța de judecată, pentru a stabili cuantumul acesteia, va trebui să aibă în
vedere, potrivit dispozițiilor alin. 2 al art. 1368 din Codul civil, două criterii: valoarea
prejudiciului cauzat victimei (pentru ca indemnizația acordată să nu depășească această
valoare) și situația patrimonială a părților. Apoi, în funcție de posibilitățile economice ale
făptuitorului, persoană lipsită de discernământ, se va stabili, într-un cuantum echitabil,
indemnizația. Sintagma „indemnizație în cuantum echitabil” nu trebuie să ne ducă neapărat cu
gândul la o reparație parțială. În toate cazurile în care persoana lipsită de discernământ are o
situație patrimonială confortabilă, care i-ar permite, fără să-i afecteze condițiile normale de
viață și de eventuală pregătire profesională, să repare întregul prejudiciu cauzat, va putea fi
obligată în consecință.
 7.2. Constrângerea

Așa cum am învederat deja, pentru a ne afla în prezența vinovăției, este necesar ca
ambele elemente care intră în structura acesteia – elementul intelectiv și cel volitiv – să existe
și să caracterizeze atitudinea făptuitorului în momentul săvârșirii faptei ilicite prejudiciabile.
Lipsa elementului volitiv indică faptul că autorul a avut reprezentarea corectă a faptelor
sale, precum și a consecințelor negative ale acesteia, însă, deși nu a dorit să săvârșească fapta
ilicită prejudiciabilă, totuși a comis-o, aflându-se sub imperiul unei constrângeri, fie de natură
fizică, fie psihică.
Constrângerea constituie așadar o cauză exoneratoare de răspundere civilă delictuală
prin faptul că, sub imperiul său, fapta ilicită păgubitoare nu poate fi săvârșită cu vinovăție.
În funcție de obiectul său, constrângerea poate de două feluri: constrângere fizică și
constrângere psihică.
Codul civil nu reglementează, în textele sale, constrângerea, nici pe cea fizică, nici pe
cea morală, motiv pentru care, așa cum am procedat și în cazul altor instituții juridice (de pildă,
starea de necesitate), pentru definirea și pentru aflarea caracteristicilor acestei cauze
exoneratoare de răspundere vom apela la litera noului Cod penal.

7.2.1. Constrângerea fizică

Codul penal reglementează constrângerea fizică în cuprinsul art. 24, dispunând: „Nu
este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri fizice
căreia făptuitorul nu i-a putut rezista”. Din analiza acestui text legal pot fi desprinse atât
noțiunea, cât și condițiile acesteia cauze exoneratoare de răspundere.
Constrângerea fizică se traduce în exercitarea unor violențe fizice de către o persoană
împotriva alteia, cu scopul de a o determina să săvârșească, contrar voinței sale, un fapt juridic
ilicit.
Pentru ca actele de violență care constituie obiectivarea constrângerii să aibă ca efect
exonerarea de răspundere a făptuitorului, trebuie să îndeplinească anumite condiții cumulative.
Prima dintre acestea solicită existența in concreto a unor fapte materiale de
constrângere fizică, exercitate în mod deliberat de către o persoană asupra făptuitorului,
obligându-l, în acest fel, să acționeze într-un anumit sens ori, dimpotrivă, împiedicându-l să
acționeze. Forța fizică a constrângătorului trebuie să acționeze direct asupra autorului pentru
a-i anihila rezistența.
A doua condiție impune ca această constângere să fie de o așa natură încât să blocheze
orice posibilitate de manifestare a voinței victimei. Astfel, forța care realizează constrângerea
fizică trebuie să fie superioară puterii fizice a făptuitorului, să fie pentru acesta irezistibilă.
A treia condiție prevede că forța care exercită constrângerea să fie de natură umană,
căci dacă aceasta se datorează naturii ori animalului, ne aflăm în prezența unui caz fortuit ori a
forței majore.
În fine, o ultimă condiție solicită ca făptuitorul să nu fi avut nici o posibilitate de a se
sustrage de la violența exercitată asupra lui și, mai ales, să nu fi avut nici o contribuție la
declanșarea acesteia.

7.2.2. Constrângerea psihică (morală)

Constrângerea morală este reglementată în cuprinsul art. 25 din noul Cod penal, care
statuează: „Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei
constrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului
ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod”.
 Din analiza acestei dispoziții legale rezultă că prin constrângere psihică se înțelege o
cauză exoneratoare de răspundere care suprimă libertatea de voință a autorului, care acționează
nefiind determinat de propria-i voință, ci de amenințarea cu un pericol grav pe care i-o face o
altă persoană, care ar putea să cauzeze un rău persoanei făptuitorului ori a altuia și care nu
putea fi înlăturat în alt mod decât prin săvârșirea faptei ilicite prejudiciabile.
Spre deosebire de constrângerea fizică, cea morală trebuie să fie obiectivată în acte de
pură amenințare, fără nici o violență fizică; amenințarea poate fi însă asociată cu anumite
violențe fizice, cu rol subsidiar, de a învedera seriozitatea amenințării respective, dar
constrângerea psihică va exista doar când suprimarea voinței autorului se datorează exclusiv
amenințării.
Pentru a ne afla în prezența acestei cauze exoneratoare de răspundere, trebuie să fie
îndeplinite cumulativ mai multe condiții.
Prima dintre acestea solicită, logic, să existe un act de amenințare exercitat de o așa
manieră încât să inspire persoanei amenințate temerea producerii unui rău vizând viața,
integritatea corporală, sănătatea sa ori ale altuia și care nu ar putea fi înlăturat în alt mod decât
acționând potrivit voinței amenințătorului.
A doua condiție impune ca amenințarea să fie gravă, astfel încât pericolul care planează
asupra valorilor sociale amenințate să apară ca inevitabil pentru făptuitor în cazul în care acesta
nu acționează conform voinței amenințătorului.
A treia condiție prevede ca pericolul cu care este amenințat făptuitorul să fie iminent,
iar nu prefigurat în viitor, chiar dacă, în acest din urmă caz, apare ca fiind unul cert.
A patra condiție solicită amenințării să fie directă, adică să fie exercitată nemijlocit
împotriva autorului faptei ilicite prejudiciabile; amenințarea făcută împotriva altuia nu este de
natură a altera voința făptuitorului și, în acest caz, să îl exonereze de răspundere pe acesta.
În același sens se pronunță și jurisprudența în materie, afirmând: „Constrângerea
morală, cauză care înlătură caracterul penal al faptei prevăzută în art. 46 alin. (2) C. pen. (este
vorba despre Codul penal vechi – n.ns.), presupune îndeplinirea următoarelor condiţii: să existe
o acţiune de constrângere exercitată de o persoană asupra psihicului unei alte persoane, prin
ameninţare; ameninţarea să creeze un pericol grav pentru făptuitor sau pentru o altă persoană,
în cazul în care nu ar săvârşi fapta prevăzută de legea penală; pericolul cu care se ameninţă să
nu poată fi înlăturat decât prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală”.
În toate aceste situații, în care fapta ilicită prejudiciabilă a fost săvârșită de către
făptuitor sub imperiul constrângerii exercitate asupra sa, victima nu va avea acțiune în
răspundere împotriva acestuia întrucât el nu a săvârșit fapta cu vinovăție.

Bibliografie:
1. Florin I. Mangu, Răspunderea civilă. Constantele răspunderii civile,
Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 220 - 270.

Bibliografie suplimentară:
2. L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Volumul III. Raporturile
obligaționale extracontractuale, Editura Universul Juridic, București,
2020, p. 294 - 333.