STRUCTURA CONȚINUTULUI DE INFRACȚIUNE

1. Conținut legal
2. Condiţii preexistente.
A. Obiectul infracţiunii:
– obiectul juridic special;
– obiectul material.
B. Subiecţii infracţiunii: subiectul activ, subiectul pasiv,
participaţia penală.
3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă:
- elementul material;
- urmarea imediată;
- legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea
care s-a produs în urma săvârşirii infracţiunii.
B. Latura subiectivă
Reprezintă forma de vinovăţie sub care a acţionat făptuitorul. Vor fi
analizate și mobilul/scopul avute în vedere de către autor în momentul
săvârşirii infracţiunii, în măsura în care acestea sunt prevăzute de norma
de incriminare.
4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni
A. Forme: acte pregătitoare, tentativa, consumarea infracţiunii.
B. Modalităţi: modalităţi normative, modalităţi faptice.
C. Sancţiuni
5. Aspectele procesual-penale
Se vor menționa acele aspecte procesuale prevăzute în codul penal (ex.
plângerea prealabile necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale,
posibilitatea împăcării părților și consecința acesteia).

1. Conţinutul legal al infracţiunii

Conţinutul legal este reprezentat, de regulă chiar de textul de lege aşa cum
este el prevăzut în norma de incriminare.
Conţinutul legal va fi apoi analizat sub aspectul: condiţiilor preexistente,
conţinutului constitutiv, formelor şi modalităţilor infracţiunilor, sancţiunilor şi
aspectelor procesuale specifice fiecărei fapte prevăzute de legea penală.
Rezultă că în conţinutul legal este cuprins ansamblul de condiţii impuse în
norma de incriminare pentru ca o faptă să fie considerată infracţiune (obiect,
subiecţi, acţiunea sau inacţiunea infracţională şi modalităţile acestora de
săvârşire, urmarea periculoasă, sancţiunea penală, forma sub care poate să
rămână infracţiunea – tentativă sau faptă consumată şi aspecte procesual-
penale).

1
 De cele mai multe ori, conţinutul legal cuprinde o variantă de bază (simplă
sau tip) şi una sau mai multe variante asimilate, agravate sau atenuate în care se
pot săvârşi infracţiunile.
Conţinutul legal al unei infracţiuni se poate prezenta în una din următoarele
feluri:
A. Conţinutul tip sau de bază
Este acel conţinut al infracţiunii care cuprinde elementele de bază ce
caracterizează infracţiunea, elemente care diferenţiază o infracţiune de alta. De
pildă, infracţiunea de omor este caracterizată prin „uciderea unei persoane” (art.
188).
B. Conţinutul agravat
Calificarea unei infracţiuni este determinată de pericolul sporit, de
gravitatea mai mare a faptei, faţă de forma de bază a infracţiunii, dacă fapta este
săvârşită în anumite circumstanţe.
Circumstanţele se referă la:
- împrejurările concrete ale săvârşirii faptei (de ex., furtul săvârşit prin
efracţie sau asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural, sunt
împrejurări care fac ca furtul să fie considerat ca furt calificat);
- împrejurări referitoare la făptuitor [de ex., în cazul infracţiunii de lipsire
de libertate în mod ilegal, când făptuitorul pune în pericol sănătatea sau viaţa
victimei – art. 205, alin. (3), lit. c) C. pen.];
- împrejurări referitoare la victimă [de ex., violul săvârşit asupra unui minor
care nu a împlinit vârsta de 16 ani - art. 218 alin. (3) lit. c) C. pen.].
Majoritatea infracţiunilor conţin o modalitate normativă simplă, dar şi
modalităţi agravate, care indică un pericol social mai mare pentru relaţia
protejată prin incriminare şi atrag o pedeapsă mai mare pentru făptuitor.
În unele situaţii, în cazul existenţei împrejurărilor agravate, legiuitorul a
prevăzut, pe lângă pedeapsa principală mai aspră, şi pedepse complementare. De
ex., în cazul infracţiunii de şantaj, este prevăzută circumstanţa agravantă a
comiterii faptei în scopul dobândirii în mod injust a uni folos patrimonial, pentru
sine sau pentru altul şi care sporeşte cuantumul pedepsei principale până la 7 ani
de închisoare.
În cazul altor infracţiuni, circumstanţa agravantă a determinat nu numai
sporirea cuantumului pedepsei principale, ci şi obligaţia pentru instanţa de
judecată ca, în cazul în care va constata vinovăţia inculpatului, să aplice şi
pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, cum este cazul infracţiunii
de luare de mită [art. 289 alin. (1)].
În alte împrejurări, pe lângă indicarea condiţiilor obiective şi subiective
cerute de norma de incriminare, în conţinutul articolului ce incriminează fapta
sunt prevăzute şi cerinţele referitoare la concursul de infracţiuni. De ex., în cazul
infracţiunii de înşelăciune (art. 244 C. pen.), în alin. (2) se prevede că, dacă
mijlocul fraudulos folosit pentru săvârşirea înşelăciunii constituie prin el însuşi o
infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.

2
 Codul penal, dar şi legile penale cu dispoziţii penale, pedepsesc
întotdeauna forma consumată a infracţiunii, chiar dacă în conţinutul textului de
lege nu se prevede în mod expres pedepsirea formei consumate. Dacă legiuitorul
doreşte să pedepsească şi infracţiunea rămasă în formă de tentativă, în cazul
infracţiunilor la care această formă este posibilă, prevede în mod expres
pedepsirea tentativei.
O astfel de prevedere o vom întâlni într-un articol distinct plasat la sfârşitul
capitolului în care se află norma de incriminare sau la sfârșutul normei de
incriminare. Dacă o astfel de prevedere lipseşte, tentativa, chiar dacă este
posibilă, nu este pedepsită.
C. Conţinutul atenuat
Este determinat de împrejurări de natură obiectivă sau subiectivă [de ex.,
uciderea din culpă, neîndeplinirea cu rea credinţă a obligaţiilor de întreţinere
prevăzute de lege – art. 378 alin. (1), lit. b) C. pen.].
D. Conţinutul complex
Este acea situaţie în care prin incriminarea unei fapte sunt protejate mai
multe valori sociale (de ex., prin incriminarea delapidării – art. 295 C. pen., sunt
protejate relaţiile sociale ce au în vedere protejarea patrimoniului -bani, valori
sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează- dar şi cele referitoare
la buna desfăşurare a atribuţiilor de serviciu).
E. Conţinutul alternativ
Ne aflăm într-o astfel de situaţie atunci când legiuitorul, în privinţa
activităţii infracţionale incriminate, a prevăzut că fapta se poate săvârşi printr-o
modalitate faptică sau alta (de ex., infracţiunea de luare de mită se poate săvârşi
prin oricare dintre următoarele modalităţi: pretinderea, ori primirea de bani sau
alte foloase care nu i se cuvin, acceptarea promisiunii unor astfel de foloase, art.
289 C. pen.). În cazul acestor infracţiuni nu este vorba de o pluralitate de
infracţiuni sau de infracţiuni complexe; a fost incriminată o singură faptă şi
indiferent prin ce modalitate normativă se va realiza, fapta va constitui o singură
infracţiune. Chiar şi în situaţia în care făptuitorul realizează fapta prin mai multe
modalităţi dintre cele alternative, va exista o singură faptă şi nu un concurs de
infracţiuni care să cuprindă atâtea fapte câte modalităţi normative au fost
încălcate. Instanţa de judecată va avea posibilitatea ca la individualizarea
pedepsei să ţină seama de toate modalităţile alternative săvârşite.

2. Condiţii preexistente
A. Obiectul infracţiunii
a) Noţiunea de obiect al infracţiunii
Prin obiect al infracţiunii se înţelege valoarea socială şi relaţiile sociale
formate în jurul acelei valori, împotriva cărora se îndreaptă fapta ce constituie
element material al infracţiunii şi care sunt vătămate sau puse în pericol prin
săvârşirea infracţiunii.

3
 Valorile sociale ocrotite de legea penală rezultă acum din ansamblul
Codului și pot fi identificate în denumirile capitolelor.
Nu va exista infracţiune dacă acţiunea sau inacţiunea umană nu a pus în
pericol sau nu a lezat cel puţin una dintre valorile sociale apărate de legea
penală.
b) Felurile obiectului infracţiunii
Obiectul infracţiunii este analizat sub mai multe aspecte:
i) obiectul juridic;
Îl formează valorile sociale protejate prin normele de drept penal care au
fost lezate prin săvârşirea faptei. De exemplu, viaţa, integritatea corporală,
sănătatea, siguranţa statului, proprietatea, încrederea publică în corectitudinea
funcţionarilor publici, încrederea publică în valabilitatea monedelor,
bancnotelor, înscrisurilor ş.a.
Obiectul juridic se subdivide în:
– obiectul juridic generic (de grup), constituit dintr-un grup de valori de
aceeaşi natură şi care constituie o parte a obiectului juridic general (de exemplu,
relaţiile sociale ce au în vedere siguranţa statului, cele referitoare la proprietate,
la persoană, ş.a.);
– obiectul juridic special, constă în valoarea socială concretă împotriva
căreia se îndreaptă nemijlocit fapta infracţională (de ex., viaţa, libertatea, ş.a.).
Obiectul juridic special delimitează o infracţiune de alta şi ajută la încadrarea
faptei săvârşite, într-o normă penală concretă;
– obiectul juridic complex, cuprinde cel puţin două valori diferite ocrotite
prin aceeaşi normă penală, un obiect direct şi unul indirect. Spre exemplu, în
cazul infracţiunii de acte de diversiune (art. 403 C. pen.), obiect juridic principal
îl constituie siguranţa statului, iar obiect juridic secundar îl constituie
patrimoniul statului (instalaţii industriale, căi de comunicaţie, mijloace de
transport, a mijloace de telecomunicaţie, construcţii, produse industriale sau
agricole ori a alte bunuri).
ii) obiectul material sau fizic al infracţiunii.
Se referă la bunul material sau persoana fizică prejudiciată în mod concret,
direct, prin fapta penală săvârşită, adică valoarea socială ocrotită de lege şi
asupra căreia se produce urmarea periculoasă a activităţii infracţionale.
Este reprezentat de valorile materiale (bunuri materiale) asupra cărora s-a
îndreptat acţiunea – inacţiunea socialmente periculoasă, doar pentru categoria de
fapte care lezează o valoare materială.
Obiectul material este întâlnit la infracţiunile materiale, de rezultat (de ex.,
în cazul omorului, obiectul material este corpul victimei, în cazul infracţiunii de
distrugere obiect material poate fi un imobil, un autoturism, o aeronavă; în cazul
furtului poate fi un bun mobil).
B. Subiecţii infracţiunii
a) Definiţia subiecţilor infracţiunii

4
 Subiecţi ai infracţiunilor sunt persoanele implicate în săvârşirea unei
infracţiuni, fie prin comiterea acesteia, fie prin suportarea consecinţelor, a răului
cauzat prin săvârşirea ei.
Atitudinea, manifestarea psihofizică a unor persoane în sensul săvârşirii
unei acţiuni – inacţiuni, care prezintă gravitatea unei infracţiuni califică
persoanele ca fiind subiecţi ai unor infracţiuni. Subiecţi ai infracţiunilor sunt şi
victimele faptelor infracţionale.
b) Clasificarea subiecţilor infracţiunii
După modul în care au legătură cu infracţiunea săvârşită, subiecţii
infracţiunii sunt de două feluri: subiect activ şi subiect pasiv.
Subiectul activ al infracţiunii;
Nerespectarea dispoziţiilor legii penale prin săvârşirea unei infracţiuni
creează un raport juridic de conflict în care subiecţii sunt precis determinaţi.
Subiectul care a încălcat legea este subiectul activ (poate fi o persoană fizică sau
o persoană juridică), cel care are obligaţia de a suporta rigorile legii.
Subiect activ al unei infracţiuni poate fi orice persoană fizică care
îndeplineşte condiţiile generale de răspundere penală şi care a săvârşit o
infracţiune consumată sau o tentativă pedepsibilă, precum şi persoanele care
participă la săvârşirea faptei în calitate de coautor, instigator sau complice.
Persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit infracţiunea se numeşte autor. Dacă
fapta penală a fost săvârşită în mod nemijlocit de două sau mai multe persoane,
se va reţine coautoratul. Fapta se consideră săvârşită nemijlocit indiferent dacă
pentru realizarea actului incriminat autorul foloseşte sau nu propria energie
fizică ori dinamizează sau profită de energia fizică a unei forţe străine (arme
substanţe toxice, explozive, animale etc.).
În privinţa subiectului activ, uneori legea penală individualizează, califică,
persoana care poate săvârşi fapta incriminată (de ex., în cazul infracţiunii de
uciderea ori vătămare a nou-născutului săvârşită de către mamă, există un autor
calificat unic, aceasta neputând fi decât mama).
Alteori, referirea la subiectul activ se face având în vedere o anumită
calitate a acestuia [de ex., în cazul infracţiunii de luare de mită - art. 289 alin. (1)
C. pen. – fapta funcţionarului public care, direct sau indirect, pentru sine sau
pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin….”].
În astfel de cazuri, autor sau coautor al infracţiunii poate fi numai o persoană
fizică care îndeplineşte condiţiile generale de răspundere penală, dar,
concomitent, îndeplineşte o funcţie publică.
De cele mai multe ori, norma de incriminare nu individualizează subiectul
activ [de ex., în cazul infracţiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii – art.
191 alin. (1) C. pen. ], subiect activ putând fi orice persoană care îndeplineşte
condiţiile necesare pentru a răspunde penal.
La săvârşirea unei infracţiuni pot participa şi alte persoane în afară de autor
sau coautor. Astfel de persoane pot contribui la săvârşirea infracţiunii în calitate
de instigatori sau complici. Pentru aceste forme de participaţie penală, legea

5
penală nu pretinde o anumită calitate a subiectului activ, chiar în situaţia în care
pentru autor se cere o asemenea calitate. De ex., în cazul săvârşirii infracţiunii
luare de mită, autor al infracţiunii poate fi numai un funcţionar public, un
funcţionar sau o persoană care îndeplineşte un serviciu de interes public.
Complice sau instigator poate fi orice persoană fizică ce îndeplineşte toate
condiţiile generale de răspundere penală. Calitatea de autor nu este însă
condiţionată de existenţa participanţilor.
În cazul tuturor infracţiunilor, pentru ca o persoană fizică să poată fi subiect
activ al infracţiunii şi să poată fi trasă la răspundere penală, indiferent de forma
participaţiei penale (autor, coautor, instigator sau complice), trebuie să
îndeplinească condiţiile generale de răspundere penală: vârsta, responsabilitatea
şi libertatea de voinţă şi acţiune.
1. Vârsta
Pentru ca o persoană fizică să răspundă penal, trebuie să aibă vârsta de cel
puţin 14 ani împliniţi. Sub acest aspect, legea1 prevede că minorul care nu a
împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal (prezumție absolută de
nerăspundere).
Minorul cu vârsta între 14 şi 16 ani neîmpliniţi, răspunde penal în mod
condiţionat, în funcţie de existenţa sau inexistenţa discernământului la momentul
săvârşirii infracţiunii (prezumție relativă de nerăspundere). Între 14 şi 16
ani se prezumă că minorul are un discernământ (prezumție relativă de
răspundere). În cazul situațiilor în care operează prezumțiile relative, acestea pot
fi înlăturate, prin efectuarea unor expertize medico-legale psihiatrice, care să
stabilească gradul de dezvoltare psihofizică a minorului la data săvârşirii faptei,
pentru a se putea stabili dacă minorul a avut sau nu discernământ în momentul
săvârşirii infracţiunii.
2. Responsabilitatea
Legea penală nu defineşte responsabilitatea, dar defineşte iresponsabilitatea
în art.28 C. pen. Astfel, nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală
săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea
seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea sa le controleze, fie din cauza
unei boli psihice, fie din alte cauze. Rezultă că persoana iresponsabilă nu poate
fi subiect activ al infracţiunii şi nu poate fi trasă la răspundere penală.
Altfel spus, prin responsabilitatea persoanei fizice înţelegem capacitatea
psihică a persoanei de a-şi da seama de consecinţele, urmările pe care le produc
faptele sale asupra altor persoane ori asupra bunurilor, aptitudinea persoanei de a
putea să fie conştientă de faptele sale. În materie penală nu este posibil să fie
pedepsită o persoană care nu are o asemenea percepţie asupra faptelor sale,
indiferent de natura şi gravitatea infracţiunii pe care o săvârşeşte. Împotriva unei
asemenea persoane poate fi dispusă o măsură de siguranţă pentru a o împiedica
să mai săvârşească pe viitor fapte penale.
Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. Măsurile de

6
siguranţă se iau (în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii) faţă de
persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.
3. Libertatea de voinţă şi acţiune
Libertatea de voinţă şi acţiune este cea de-a treia condiţie a răspunderii
penale.
Pentru ca o faptă umană, prevăzută ca infracţiune în legea penală, să atragă
răspunderea penală a făptuitorului, se mai cere ca făptuitorul să fi acţionat în
momentul săvârşirii faptei cu voinţă proprie, adică să nu fi fost constrâns să
acţioneze infracţional. O persoană a acţionat liber atunci când a avut
posibilitatea de a lua decizia să săvârşească fapta şi când a trecut la realizarea
acesteia din proprie iniţiativă şi voinţă, fără a fi constrâns de alte persoane ori
stări, situaţii sau împrejurări independente de voinţa sa.
Rezultă că, pentru ca o persoană fizică ce a săvârşit o faptă prevăzută de
legea penală să fie considerată (în majoritatea cazurilor) subiect activ al
infracţiunii, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii generale de răspundere
penală:
a) să aibă vârsta cerută de lege;
b) să fi acţionat (acțiune specifică elementului material al infracțiunii) ori
să se fi abţinut de la a acţiona, în condițiile în care legea îi impunea să acţioneze.
Conceptul de subiect al infracţiunii este asociat cu atitudinea activă,
participativă de săvârşire de acţiuni, ori de atitudini pasive, când legea penală îl
obligă să acţioneze;
c) să fi luat decizia şi să fi acţionat cu libertate de voinţă.
Dacă una dintre aceste trei condiţii lipseşte, fapta săvârşită şi prevăzută de
lege, indiferent de natura şi gravitatea sa, nu va antrena răspunderea penală
pentru cel ce a săvârşit-o.
Categoria de subiecţi activi ai unei infracţiuni este alcătuită din persoanele
care concep, coordonează, efectuează sau ajută la acţiunea sau inacţiunea
infracţională.
În cazul anumitor infracţiuni, pe lângă condiţiile menţionate mai sus, legea
impune ca subiectul activ să îndeplinească şi alte condiţii pentru a fi tras la
răspundere penală ca autor sau coautor pentru săvârşirea acelor infracţiuni. De
ex., infracţiunea de abandon de familie nu poate fi săvârşită decât de către o
persoană fizică ce îndeplineşte condiţiile generale de răspundere penală, dar în
afară de acestea, persoana trebuie să fie bligată la întreţinerea persoanei
vătămate. O altă persoană care nu are obligaţii de această natură faţă de o
persoană, nu va putea fi trasă la răspundere penală pentru această infracţiune în
calitate de autor. Pentru formele participaţiei penale ce constau în instigare şi
complicitate, legea penală nu impune o anumită calitate a autorului faţă de
persoana vătămată.
O persoană a acţionat liber atunci când a avut posibilitatea de a lua decizia
să săvârşească fapta şi când a trecut la realizarea acesteia din proprie iniţiativă şi

7
voinţă, fără a fi constrâns de alte persoane ori stări, situaţii sau împrejurări
independente de voinţa sa.
Legea penală prevede situaţiile în care făptuitorul ar putea să săvârşească
fapta împotriva liberei sale voinţe (cum ar fi, de ex., cele menţionate în art. 24 şi
25 C. pen. - constrângerea fizică şi constrângerea morală, în care s-ar putea afla
o persoană care săvârşeşte o infracţiune şi pentru care nu va răspunde penal
întrucât nu a acţionat cu libertate de voinţă şi acţiune. Astfel, conform art. 24 C.
pen., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei
constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista, iar art. 25 C. pen.
dispune că nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită din
cauza unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav
pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturată în alt
mod).
Conform art. 135, alin. (1) C. pen., „Persoana juridică, cu excepţia statului
şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în
realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei
juridice”. Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că „Instituţiile publice nu răspund
penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face
obiectul domeniului privat”.
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea persoanei
fizice care a contribuit la săvârşirea faptei.
Persoana juridică poate fi subiect activ al infracţiunii numai dacă este
îndeplinită una dintre următoarele cerinţe:
-infracţiunea a fost săvârşită în numele persoanei juridice;
-infracţiunea a fost săvârşită în interesul persoanei juridice;
-infracţiunea a fost săvârşită în legătură cu scopul persoanei juridice.
În cazul persoanelor juridice, elementul subiectiv prezină unele trăsături
caracteristice. Astfel, va trebui să se stabilească dacă săvârşirea faptei provine
dintr-o decizie intenţionată adoptată în interiorul persoanei juridice sau dacă
aceasta este rezultatul unei atitudini de neglijenţă în cadrul persoanei juridice.
Săvârşirea faptei din culpă, de către persoana juridică, se poate circumscrie
lipsei unor măsuri pe care persoana respectivă avea datoria să le ia, pentru a
proteja mediul înconjurător, persoana, patrimoniul sau alte valori protejate prin
normele de drept penal.
Subiectul pasiv al infracţiunii.
Subiectul împotriva căruia se îndreaptă acţiunea sau asupra căruia îşi
produce rezultatele inacţiunea interzise de legea penală se numeşte subiect pasiv
al infracţiunii.
Această persoană este titulara valorii sociale împotriva căreia s-a îndreptat
infracţiunea şi care este vătămată sau periclitată prin săvârşirea infracţiunii2. De
regulă, singura condiţie ce trebuie îndeplinită de subiectul pasiv este aceea a
suferirii unei vătămări ori pagube cauzate prin fapta penală săvârşită de
subiectul activ.

8
 În materie penală, se poate vorbi şi despre un subiect pasiv general,
reprezentat de stat, în calitatea sa de garant al valorilor protejate prin norme
penale.
Pentru existenţa anumitor infracţiuni, legea penală prevede condiţia ca şi
subiectul pasiv să îndeplinească o anumită calitate (de ex., va exista infracţiunea
de atentat care pune în pericol securitatea naţională – faptă prevăzută şi
pedepsită de art. 401 C. pen., numai dacă victima infracţiunii îndeplineşte o
activitate de demnitate publică şi numai dacă fapta pune în pericol securitatea
naţională). În cazul altor infracţiuni, se cere ca victima să se afle într-o anumită
relaţie cu făptuitorul (cum ar fi, de ex., cea de rudă).
Astfel, va exista infracţiunea de incest prevăzută la art. 377, numai dacă
fapta este săvârşită între rude în linie directă sau între fraţi şi surori.
Subiect pasiv, în cazul majorităţii infracţiunilor, poate fi orice persoană
fizică (indiferent de vârstă, starea sănătăţii fizice sau psihice, sex, religie,
naţionalitate sau cetăţenie, clasa socială din care face parte, perioada de timp pe
care o mai are de trăit, pregătirea profesională, dacă este sau nu recidivist ş.a.),
întrucât orice persoană are dreptul la protecţia legii.
c) participaţia penală
Formele participaţiei penale sunt: coautoratul, instigarea şi complicitatea.
În cazul coautoratului, toate persoanele care săvârşesc nemijlocit fapta penală
trebuie să îndeplinească condiţiile cerute de norma de încriminare pentru autor
(de ex., să fie funcţionar public, dar şi condiţia ca fapta să o săvârşească în
exercitarea atribuţiilor de serviciu – este cazul infracţiunii de abuz în serviciu
prin îngrădirea unor drepturi).
Complicitatea nu presupune în mod necesar ca înţelegerea dintre autor şi
complice să fie anterioară faptei. Înţelegerea poate interveni şi spontan, pe
parcursul săvârşirii acesteia.
3. Conţinutul constitutiv al infracţiunii
Componenta esenţială a conţinutului constitutiv este acţiunea sau
inacţiunea nepermisă a făptuitorului, interzisă prin norma penală şi se prezintă
sub două aspecte: obiectiv şi subiectiv.
A. Latura obiectivă
Este acea componentă a infracţiunii care include activitatea făptuitorului
care prin urmările ei periculoase vatămă sau pune în pericol anumite valori
sociale apărate prin norma penală.
În cazul infracţiunilor, latura obiectivă este alcătuită din trei elemente,
acestea fiind: elementul material, urmarea imediată şi raportul/legătura de
cauzalitate. Existenţa sau lipsa acestor elemente se constată cu ocazia efectuării
cercetării/urmăririi penale.
Lipsa oricăruia dintre aceste trei elemente are drept consecință
imposibilitatea calificării faptei ca fiind infracțiune.
a) elementul material;

9
 Elementul material al laturii obiective constă în acţiunea sau inacţiunea
prevăzută în norma de incriminare, respectiv actul de conduită prohibit de lege
(de ex., uciderea, luarea bunului, acţiunea de falsificare, incendierea unui imobil
ş.a.). Uneori, norma de incriminare prevede condiţii de timp, loc, mod,
împrejurări, care pot avea rol de condiții de existență, esenţiale pentru existenţa
infracţiunii sau pentru existenţa formelor agravate agravate în care se poate
săvârşi infracţiunea (de ex., loc public, în timpul unei calamităţi ş.a.).
Elementul material se poate realiza şi prin inacţiune – de ex., neîndeplinirea
cu rea-credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzută de lege [art. 378 alin. (1), lit.
b) C. pen.].
În cazul majorităţii infracţiunilor însă, elementul material este reprezentat
de o acţiune.
Sunt şi infracţiuni la care elementul material se poate realiza prin mai multe
modalităţi normative şi faptice, precizate în mod explicit în norma de
incriminare (de ex., infracţiunea de luare de mită - art. 289 C. pen.).
Locul săvârşirii infracţiunii
Pentru existenţa unor infracţiuni sau pentru reţinerea unor împrejurări
agravante, norma de incriminare prevede ca fapta să se fi săvârşit în anumite
condiţii de loc şi timp, condiţii ce trebuie să existe în momentul săvârşirii
infracţiunii.
Stabilirea locului unde s-a săvârşit fapta este necesară pentru a se stabili
competenţa teritorială a organelor judiciare pentru soluţionarea cauzei. Uneori,
legea condiţionează fie existenţa infracţiunii, fie gravitatea acesteia, de locul
unde s-a săvârşit fapta [mijloc de transport, în cazul unor infracţiuni cum sunt
furtul calificat– art. 229 alin. (1) lit. a) C. pen., sau drumurile publice, în cazul
conducerii fără permis – art.335 C.pen. sau într-o locuinţă, încăpere, dependinţă
sau loc împrejmuit ţinând de acestea art. 224 alin. (1) C. pen.].
Timpul săvârşirii infracţiunii
Timpul săvârşirii faptei se are în vedere pentru a se aprecia:
– determinarea legii care trebuie aplicată, dacă legile penale se succed în
timp (de ex., în cazul infracţiunii continuate când fapta a început să fie săvârşită
sub imperiul unei legi şi se continuă şi după înlocuirea acesteia cu altă lege);
– stabilirea capacităţii psiho-fizice a făptuitorului (dacă era minor – între 14
-16 ani sau între 16 -18 ani, ori era major);
– momentul de calcul al prescripţiei penale şi al termenului de trei luni
(calculat de la data la care persoana vătămată a aflat despre săvârşirea faptei)
pentru depunerea plângerii prealabile
– aplicarea actelor de clemenţă (amnistie, graţiere);
– stabilirea circumstanţelor agravante (de ex., furtul calificat – în timpul
nopţii – art. 229, alin. (1) lit. b).
Practica judiciară a decis că, atunci când făptuitorul şi-a prelungit acţiunea
începută în cursul zilei şi în timpul nopţii, va fi aplicabilă agravanta privind
săvârşirea infracţiunii „în timpul nopţii”. În ipoteza în care autorul a săvârşit, în

10
executarea aceleiaşi rezoluţiuni infracţionale o pluralitate de acţiuni separate
între ele prin intervale de timp, unele ziua, iar altele noaptea, va exista o
infracţiune continuată căreia i se va aplica agravanta de infracţiune săvârşită în
timpul nopţii.
b) urmarea imediată;
Urmarea imediată reprezintă rezultatul socialmente periculos. Este acea
modificare negativă a realităţii pe care făptuitorul a produs-o sau este susceptibil
s-o producă. Orice infracţiune produce un rezultat vătămător sau o stare de
pericol (de ex., suprimarea vieţii, vătămarea corporală ş.a.). Urmarea imediată
este, deci, vătămarea adusă relaţiei sociale protejată de legea penală.
După cum urmarea este înscrisă în norma de incriminare, infracţiunile sunt
clasificate în:
– infracţiuni materiale sau de rezultat – urmarea are caracter material (de
ex., suprimarea vieţii unei persoane, omorul – art. 188 C. pen.);
– infracţiuni formale sau de pericol – urmarea constă în starea de pericol
(de ex.,infracţiunea de relele tratamente aplicate minorului - art. 197 C. pen.).
În cazul unor infracţiuni, norma de incriminare cere:
- producerea unei singure urmări, a unui singur rezultat (de ex., pentru
existenţa infracţiunii de omor - art. 188 C. pen. se cere suprimarea unei singure
vieţi);
- producerea mai multor urmări [de ex., pentru infracţiunea de omor
calificat săvârşit în condiţiile art. 189 alin. (1), lit. f) C. pen., se cere ca autorul
faptei să fi suprimat viaţa a două sau mai multe persoane în aceeaşi împrejurare.
O faptă cu o astfel de urmare se poate săvârşi printr-o singură acţiune – de ex.,
autorul aruncă o grenadă sau detonează o încărcătură explozivă şi ucide mai
multe persoane - ori din mai multe acţiuni – de ex., autorul trage de mai multe
ori cu pistolul asupra mai multor persoane şi ucide două sau mai multe dintre
ele].
c ) legătura de cauzalitate
Stabilirea legăturii de cauzalitate între faptă şi rezultat este necesară în
cazul infracţiunilor materiale, la infracţiunile de pericol, legătura de cauzalitate
rezultând din însăşi săvârşirea faptei (ex re).
Raportul de cauzalitate dintre faptă şi urmare nu este prevăzut în norma de
incriminare, el se deduce cercetând celelalte două componente ale laturii
obiective (acțiunea specifică elementului material şi urmarea).
La infracţiunile materiale, dacă nu s-a produs rezultatul urmărit de
făptuitor, nu se poate considera că s-a săvârşit infracţiunea respectivă în formă
consumată (de ex., nu există infracţiune de omor dacă nu a fost suprimată viaţa
unei persoane).
De cele mai multe ori, raportul de cauzalitate se poate dovedi cu uşurinţă
(de ex., surprinderea gestionarului în momentul în care introduce în autoturismul
său personal un bun pe care l-a sustras din gestiunea sa). Sunt însă şi situaţii în
care raportul de cauzalitate, şi deci şi existenţa faptei penale, sunt mai greu de

11
dovedit. Dificultatea de a proba o faptă nu are nicio relevanţă juridică în ceea ce
priveşte caracterul penal al faptei respective. Nu putem afirma că o faptă nu este
infracţiune dacă este dificil de probat. În acelaşi timp însă, orice îndoială este în
beneficiul celui acuzat (in dubio pro reo). Există raport/legătură de cauzalitate și
în situaţia în care, în mod normal vătămarea produsă nu ar fi fost de natură, ea
însăşi, să producă urmarea finală. De ex., autorul loveşte victima care se
dezechilibrează şi cade, lovindu-se cu capul de marginea unei scări din beton, şi
din cauza loviturii se produce moartea. Prin urmare, moartea nu este rezultatul
direct al lovirii victimei de către autor, dar între moarte şi lovire există un raport
cauzal, în sensul că fără lovirea exercitată de autor moartea nu s-ar fi produs.
Raportul de cauzalitate, elementul material şi urmarea imediată sunt
componente obligatorii ale conţinutului constitutiv al infracțiunii. Dacă se
constată că unul dintre aceste trei componente lipseşte, nu va exista infracţiune.
Organele de cercetare/urmărire penală și instanțele de judecată trebuie să
stabilească/verifice dacă există faptă penală, vinovăţia în concret a făptuitorului
şi în funcţie de acestea vor realiza o încadrare juridică corectă a faptei şi
individualizarea corectă a pedepsei.
B. Latura subiectivă
Latura subiectivă constă dintr-un complex de stări de conştiinţă specifice,
care preced şi însoţesc actele exterioare (acţiunea sau inacţiunea) şi care sunt
dirijate în vederea producerii anumitor urmări periculoase.
Pentru existenţa infracţiunii nu este suficient să se constate săvârşirea de
către o persoană a unei fapte prevăzute de legea penală şi că s-a produs o urmare
periculoasă.
Trebuie să se mai stabilească şi faptul că fapta a fost precedată şi însoţită de
procese psihice specifice vinovăţiei într-una din formele prevăzute de lege.
Vinovăţia precedă şi însoţeşte fapta. Nu se poate vorbi de voinţă decât în
cazul persoanelor care au capacitatea psihofizică de a acţiona conştient şi liber.
I. Formele vinovăţiei
Potrivit dispoziţiilor art. 16 C. pen., formele vinovăţiei sunt:
1. Intenţia
a) Intenţia directă există când infractorul prevede rezultatul acţiunii
(inacţiunii) sale şi doreşte (urmăreşte) producerea lui (de ex., autorul loveşte
victima cu mare intensitate cu un corp contondent în zona capului, prevăzând că
se va produce moartea pe care o doreşte).
b) Intenţia indirectă (eventuală) există când făptuitorul prevede urmarea
acţiunii (inacţiunii) sale şi acceptă posibilitatea producerii urmării. Are, deci, o
atitudine indiferentă faţă de producerea urmării (de ex., autorul a lovit de mai
multe ori o persoană care a căzut într-un şanţ, în afara localităţii şi, constatând că
nu mai mişcă, dar n-a murit încă, pleacă şi lasă victima în acea stare fără să-i
acorde vreun sprijin, aceasta decedând ca urmare a rănilor, dar şi a temperaturii
scăzute).
2. Culpa

12
 a) Culpa cu uşurinţă (cu prevedere) constă în prevederea de către făptuitor
a
posibilităţii producerii urmării imediate a acţiunii sau inacţiunii sale,
urmare pe care nu o acceptă, socotind fără temei că nu se va produce (de ex.,
autorul conduce un autoturism cu defecţiuni la sistemul de frânare dar, bazându-
se pe experienţa sa, consideră că va putea preveni o situaţie periculoasă pe care
în momentul ivirii nu reuşeşte s-o prevină şi accidentează grav o persoană).
b) Culpa fără prevedere (neglijenţă) există când făptuitorul nu prevede
urmarea periculoasă a acţiunii sau inacţiunii sale deşi trebuia şi putea s-o
prevadă.
3. Intenţia depăşită sau praeterintenţia
Această formă de vinovăţie există atunci când autorul doreşte producerea
unui rezultat socialmente periculos, dar rezultatul produs în mod efectiv este mai
grav decât cel pe care l-a prevăzut făptuitorul. Intenţia depăşită se raportează la
toţi participanţii (autori, coautori, instigatori, complici).
De cele mai multe ori, forma de vinovăție intenție nu este precizată în
textul de incriminare, astfel că vom considera că sunt săvârșite cu intenție toate
faptele care nu sunt săvârșite din culpă sau cu praeterintenție
O infracțiune sau o variantă a unei infracțiuni poate fi săvârșită din culpă
doar dacă textul de incriminare prevede expres această formă de vinovăție.
Praeterintenția nu este precizată expres în textul legal, dar poate fi stabilită
cu ușurință, dacă este identificată sintagma “fapta persoanei de …… care are ca
urmare ………”
II. Mobilul şi scopul
Uneori, săvârşind infracţiunea, autorul a avut în vedere un mobil sau a
urmărit un scop, elemente care se impun a fi identificate cu ocazia urmăririi
penale sau a judecării cauzei şi reţinute în sarcina făptuitorului, mobilul şi
scopul indicând, de regulă, un spor de pericol social din partea autorului faptei
(caz în care mobilul sau scopul reprezintă elemente circumstanţiale ale variantei
agravate). În cazul unor infracţiuni, norma de incriminare prevede ca fapta să se
fi săvârşit urmărindu-se de către autor un anumit mobil sau un anumit scop
(scopul sau mobilul, constituie, în aceste cazuri, elemente constitutive ale
infracţiunii). În aceste situaţii, organul judiciar va trebui să stabilească dacă
autorul a urmărit mobilul sau scopul prevăzute de lege, întrucât, în caz contrar,
fapta nu constituie infracţiune sau încadrarea sa va fi diferită.
Mobilul este acel factor de natură psihică ce îl determină pe autor să comită
fapta (de ex., ura, gelozia, lăcomia, răzbunarea, fanatismul, mila ş.a.).
Scopul reprezintă motivaţia subiectivă care îl determină pe făptuitor să
acţioneze (îmbogăţirea fără justă cauză, moştenirea unor bunuri, neîndeplinirea
unor îndatoriri de serviciu pentru a favoriza o persoană, producerea unui rău
ş.a.). De exemplu, în cazul infracţiunii de genocid, fapta este săvârşită în scopul
de a distruge, în întregime sau în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau
religios.

13
 4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni
A. Forme
a) acte pregătitoare. Actele pregătitoare, ca atare, nu sunt pedepsite
niciodată în legislaţia penală românească. Când legiuitorul a vrut să pedepsească
actele pregătitoare le-a incriminat ca tentativă (de exemplu, constituie tentativă
şi producerea sau procurarea mijloacelor cu care făptuitorul urmăreşte să
săvârşească o infracţiune ce aduce atingere regimului legal al substanţelor
stupefiante).
Când legiuitorul a apreciat că actele pregătitoare sunt deosebit de
periculoase pentru relaţiile sociale pe care le protejează, le-a incriminat ca fapte
consumate (de exemplu, în cazul infracţiunilor de corupţie se incriminează
pretinderea, primirea, acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase de către
funcţionar).
b) tentativa există atunci când urmarea periculoasă nu s-a produs din
motive independente de voinţa făptuitorului. Dacă fapta a rămas în formă de
tentativă datorită voinţei făptuitorului, ne putem găsi în prezenţa uneia din cele
două instituţii: desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului.
c) fapta consumată. Fapta se consideră consumată atunci când urmarea
imediată (nemijlocită) s-a produs.
B. Modalităţi
– modalităţi normative, adică cele prevăzute în norma de incriminare;
– modalităţi faptice, adică modalitatea concretă în care s-a săvârşit fapta
penală (de ex., omorul poate fi săvârşit prin nenumărate modalităţi faptice – cu
cuţitul, cu arma de foc, cu toporul, cu pumnii, cu otravă ş.a.).
C. Sancţiuni
Infractorului poate să-i fie aplicată numai sancţiunea prevăzută în norma de
incriminare sau într-o altă normă penală la care face trimitere norma de
incriminare.
5. Aspecte procesuale
Analiza aspectelor procesuale, pentru fiecare infracţiune din partea specială
a Codului penal are în vedere acele reguli minime de natură procesuală şi
procedurală prevăzute în dreptul procesual penal şi fără de care nu poate fi
soluţionată cauza penală.
Aspectele procesuale specifice infracţiunilor analizate au în vedere, în
principal:
– modul de sesizare al organelor judiciare, pentru fiecare infracţiune în
parte;
– modalitatea de punere în mişcare a acţiunii penale (din oficiu sau la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate);
– cărui organ judiciar îi aparţine competenţa de efectuare a urmăririi
penale;
– cărei instanţe (de la ce nivel) îi aparţine competenţa de judecare a
infracţiunii în primă instanţă.

14
 5. 1. Modul de sesizare al organelor judiciare
Modurile generale de sesizare ale organelor judiciare în cazul săvârşirii
unor infracţiuni sunt: plângerea, denunţul şi sesizarea din oficiu. În cazul
anumitor infracţiuni sesizarea se face numai prin plângerea prealabilă a
persoanei vătămate [de ex., pedepsirea unor furturi la plângerea prealabilă – art.
231 C. pen., violarea de domiciliu –art. 224, alin. (3) C. pen. ş.a.].
5. 2. Punerea în mişcare a acţiunii penale
Se realizează, de regulă, din oficiu. În anumite cazuri expres prevăzute de
legea penală, punerea în mişcare a acţiunii penale se realizează la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părţilor, în astfel de cazuri,
determină încetarea urmăririi penale, constituind cauză de înlăturare a
răspunderii penale [de ex., în cazul infracţiunii de tulburare de posesie – art. 256
C. pen.).
5. 3. Competenţa de efectuare a urmăririi penale
Pentru cele mai multe infracţiuni prevăzute în Codul penal, dar şi în legi
speciale, competent să efectueze urmărirea penală este organul de cercetare al
poliţiei judiciare, sub supravegherea procurorului.
În cazul săvârşirii vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 56 alin. (3)
din C. pr. pen., competenţa de efectuare a urmăririi penale aparţine procurorului.
Procurorul poate delega organul de cercetare al poliţiei judiciare să efectueze
orice act de procedură în cauzele penale în care competenţa de efectuare a
urmăririi penale îi aparţine în mod obligatoriu. Conform dispoziţiilor art. 56 alin.
(3), din C. pr. pen., urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către
procuror:
a) în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de judecată în primă
instanţă aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel;
b) în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 188–191, art. 257, art. 277, art.
279, art. 280–283 şi art. 289–294 din C. pen.;
c) în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie depăşită, care au avut ca
urmare moartea unei persoane;
d) în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de a efectua urmărirea
penală aparţine Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate
Organizată şi Terorism sau Direcţiei Naţionale Anticorupţie;
e) în alte cazuri prevăzute de lege.
Urmărirea penală în cazul infracţiunilor săvârşite de militari se efectuează,
în mod obligatoriu, de procurorul militar.
În conformitate cu dispoziţiile alin. (2) din articolul 56, procurorul poate să
efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează şi
care sunt date în competenţa de efectuare a urmăririi penale organelor de
cercetare ale poliţiei judiciare sau organelor de cercetare penală speciale.
5. 4. Competenţa de judecare a cauzei în primă instanţă
Potrivit reglementărilor procesual penale, judecarea cauzelor penale în
primă instanţă, pentru cele mai multe infracţiuni, se realizează de către

15
judecătoria competentă teritorial. În cazuri anume prevăzute de legea procesual
penală, competenţa de judecare a cauzei în primă instanţă aparţine tribunalului
(civil sau militar, de regulă, în funcţie de calitatea de militar sau civil a
făptuitorului) sau curţii de apel (militare sau civile), competente material şi
teritorial, în cazul în care fapta este săvârşită de anumite categorii de persoane,
expres prevăzute de lege (judecători de la judecătorii şi tribunale, precum şi
procurorii de pe lângă aceste instanţe, controlori financiari de la Curtea de
Conturi ş.a.).
Are competenţa de a judeca în primă instanţă şi Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie pentru infracţiuni săvârşite de către anumite categorii de persoane
(parlamentari, membrii guvernului, judecători ai Curţii Constituţionale,
judecătorii şi procurorii Curţii de Conturi, mareşali, generali, chestori, şefii
cultelor religioase ş.a.).
5. 5. Alte aspecte
În această categorie sunt avute în vedere alte aspecte procesuale sau
procedurale necesare soluţionării operative şi temeinice a cauzelor penale.
Printre acestea amintim:
– obligaţia organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată de a
dispune, în anumite cazuri, efectuarea unor constatări medico-legale sau
expertize medico-legale, expertize psihiatrice, ori a altor genuri ale expertizei
sau efectuarea de constatări tehnico – ştiinţifice;
– obligaţia organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată de a
chema persoana vătămată pentru a o întreba dacă vrea sau nu să depună plângere
prealabilă (în cazurile limitativ prevăzute de lege în care punerea în mişcare a
acţiunii penale se realizează la plângerea prealabilă a persoanei vătămate);
– obligaţia organului de urmărire penală de a dispune efectuarea unei
anchete psiho-sociale, în cauzele în care făptuitorul este minor.

16