Tema nr.

4 Componenţa de infracţiune

Plan:
1. Noţiunea componenţei de infracţiune.
2. Structura componenţei de infracţiune.
3. Modalităţile componenţei de infracţiune.

1. Noţiunea componenţei de infracţiune

Prin descrierea şi interzicerea sub sancţiune penală a unor fapte, legiuitorul creează
noţiunile diferitor infracţiuni. Însă pentru utilizare în practică judiciară a normele penale nu este
de ajuns doar să ne limităm la noţiunea de infracţiune, care creează doar o imagine generală
despre fenomenul în cauză. Există necesitatea de a analiza detaliat structura ei, sistemul
elementelor şi trăsăturilor esenţiale. Această sarcină o îndeplineşte noţiunea componenţei de
infracţiune.(Ex. construirea casei – cercetarea cazului penal, determinarea construcţiei
automobilului, calculatorului).
Componenţa de infracţiune reprezintă totalitatea semnelor obiective si subiective,
stabilite de legea penală, ce califică o faptă prejudiciabilă drept infracţiune concretă (art. 52 CP).
Deci, noţiunea de infracţiune şi acea a componenţei de infracţiune nu sunt identice.
Infracţiunea reprezintă o faptă concretă comisă în realitatea obiectivă (Vasea fură pe 15.09.05
orele 24 un televizor „Alfa”), iar componenţa de infracţiune constituie doar un model logic, o
categorie normativă, o schemă (precum schema casei, automobilului, calculatorului).
Importanţa componenţei de infracţiune decurge din următoarele:
1. Componenţa de infracţiune reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale, căci nu
orice faptă prejudiciabilă – temeiul de fapt – constituie infracţiune (legitima
apărare, extrema necesitate, iresponsabilitatea).
2. Componenţa de infracţiune permite să delimităm infracţiunile unele de altele şi
astfel contribuie la individualizarea răspunderii penale (furtul se deosebeşte de jaf
doar după un semn, ultimul fiind pedepsit mai aspru).
În cadrul disciplinei DP. PG. noi vom studia componenţa generală a infracţiunii (schema
după care sunt construite toate infracţiunile în CP), iar la DP. PS componenţele specifice ale
infracţiunilor concrete (furt, omor, trădare de Patrie).

2. Structura componenţei de infracţiune.

Structura componenţei de infracţiune reprezintă modul cum se grupează în cadrul
componenţei diferitele elemente care o alcătuiesc şi raporturile dintre acestea.
Există mai multe opinii asupra sistematizării componenţei infracţiunii:
1. Componenţa de infracţiune are patru elemente: obiect, subiect, latura obiectivă şi
subiectivă.
2. Obiectul şi subiectul nu constituie elemente ale componenţei de infracţiune întrucât
preexistă acesteia.
3. Componenţa este alcătuită din trei elemente: legal, material şi moral.
Reieşind din definiţie în cadrul componenţei deosebim semne obiective – caracterizează
realitatea obiectivă, şi subiective - caracterizează subiectul şi lumea sa interioară.
În literatura de specialitate se utilizează noţiunile de element al componenţei de infracţiune
şi semn al acesteia.
Elementul componenţei de infracţiune reprezintă o grupă a semnelor infracţiunii reunite
dependenţă de acel aspect al faptei prejudiciabile pe care ele le caracterizează.
Semnul componenţei de infracţiune reprezintă o caracteristică concretă, legislativă a celor
mai importante trăsături ale infracţiunii.
Astfel, susţinem prima opinie conform căreia componenţa de infracţiune este compusă din:
1. Obiect – element obiectiv, care cuprinde:
1. Obiectul general.
 2. Obiectul generic sau de grup.
3. Obiectul nemijlocit.
4. Obiectul material.
2. Latura obiectivă:
1. Fapta – acţiunea sau inacţiunea.
2. Consecinţele prejudiciabile.
3. Raportul (legătura) de cauzalitate între faptă şi consecinţe.
4. Semne facultative, precum: locul, timpul, modul, metoda şi împrejurările comiterii
faptei.
3. Latura subiectivă:
1. Vinovăţia.
2. Motivul.
3. Scopul.
4. Subiectul:
I. Persoana fizică:
1. Vârsta.
2. Responsabilitatea.
3. Semnele subiectului special.
II. Semnele persoanei juridice ca subiect al infracţiunii.

3. Modalităţile componenţei de infracţiune.

În teoria dreptului penal se face distincţie între mai multe tipuri de componenţă a
infracţiunii, ţinându-se seama fie de structura componenţei, fie de diferitele variante în care o
faptă anumită este incriminată sau de formele infracţiunii.
I. După criteriul prejudiciabilităţii deosebim:
1. Componenţe de bază sau tipice.
2. Componenţe agravate (componenţe calificate).
3. Componenţe atenuate (componenţe privilegiate) (art. 147 CP).
II. După modul de descriere în lege:
1. Simplă – conţine descrierea doar a unei fapte, părţile sau stadiile căreia nu
alcătuiesc o infracţiune independentă.
2. Complexe – mai a u în structura sa semne adăugătoare în plan cantitativ, însă în
esenţă reprezintă o singură componenţă.
a) componenţe compuse – sunt construite din câteva infracţiuni. Pot să fie cu două
acţiuni obligatorii (viol art. 171), cu două obiecte (tâlhărie art. 188), cu două forme de
vinovăţie, cu două consecinţe obligatorii.
b) componenţele alternative descriu nu o singură faptă, dar mai multe variante ale ei,
prezenţa oricăruia dintre ele fiind de ajuns pentru existenţa infracţiunii. Pot fi cu acţiuni
alternative, cu consecinţe alternative.
II. După particularităţile construcţiei semnelor laturii obiective:
1. Materiale – infracţiunea se consumă doar în momentul survenirii consecinţelor
indicate în lege.
2. Formale - infracţiunea se consumă în momentul săvârşirii faptei, indiferent au
survenit careva consecinţe sau nu.
3. Formal-reduse – infracţiunea se consumă în momentul începerii realizării faptei,
fără a fi necesară ducerea ei până la capăt (Tâlhăria art. 188) sau chiar la etapa de
pregătire (banditism art. 283)